PRINCIPII COMUNE ÎN MATERIE DE ADOPȚIE INTERNAȚIONALĂ

Doctoranda USM Oxana Miron

The international conventions established a set of shared

principles, now common to the members of the European Union.

The signing of the Hague Convention on Protection of

Children and Cooperation in Respect of Intercountry Adoption provided numerous

signatory countries to establish a unified legal and procedural framework on adoptions

and helped in improving the signatory States and procedures for cooperation between

countries. Ratification of the Convention, has influenced the national legislative and

other countries, such as Belgium is, after ratification of the Hague Convention was

revised in 2005 and completed adoptions across national legislation, to harmonize them

with the Convention. Also, due to the Convention and the discussions held, some

countries have built a specific institutional, inclusive and Republic of Moldova.

Key –words: adoption, consent, convention, adoption confidentiality, best interests of

the child, identity.

Legislațiile naționale ale statelor lumii comportă diferite atitudini în legătură cu

adopția. Aceste diversități sunt date de tradițiile familiale, concepțiile religioase, istoria,

contextul social și politic al acelor state.

Adopția, ca o măsură legală de protecție a copiilor abandonați, are o tradiție destul de

recentă în Europa. În timp ce legislația adopției în beneficiul copilului a fost introdusă în SUA

la mij. sec. XIX, unele din aceste legi au fost adoptate pe continentul european cu zeci de ani

mai tîrziu. Prima țară europeană care a adoptat o lege privind instituția adopției, în 1926, a

fost Regatul Unit. În următorii 50 de ani, inițiative în acest domeniu s-au răspîndit în alte țări:

Franța a introdus conceptul de " adopție legală " (legitimare), în 1939; Irlanda, Țările de Jos și

Elveția au adoptat în 1950; Polonia - în 1964; și fosta Germania de Vest - în 1977.

Adopția constituie un subiect important în limitele zonei de libertate, securitate și

justiție a Uniunii Europene. Parte a cooperării judiciare în materie civilă și a dreptului familiei

al Uniunii Europene, în curs de dezvoltare, adopția a fost frecvent adusă în discuțiile în scopul

armonizării și coordonării procedurilor de adopție între statele membre. Problema adopției a

fost în continuare reliefată de către “Politica pentru drepturile copilului” lansată de Uniunea

Europeană. Cu toate acestea, măsurile legislative pozitive în domeniu au fost evitate cu

1

acuratețe. Astăzi, Uniunea Europeană nu are o politică comună privind adopția. Regulile

adopției sunt fragmentate, fiind dictate de către sistemele juridice naționale ale fiecărui stat

membru. [ 1]

Semnarea Convenției de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia

adopției internaționale a asigurat numeroaselor țări semnatare stabilirea unui cadru general

unitar legislativ și procedural în domeniul adopțiilor și a ajutat statele semnatare în

îmbunătățirea cadrului și procedurilor de cooperare între țări. Ratificarea acestei Convenții, a

influențat cadrul legislativ național și a altor state, ca exemplu este și Belgia care, după

ratificarea Convenției de la Haga în anul 2005 a revizuit și completat întreaga legislație în

materia adopțiilor naționale, în sensul armonizării ei cu prevederile Convenției. De asemenea,

ca urmare a prevederilor Convenției și a dezbaterilor avute, anumite țări și-au construit un

sistem instituțional specific, exemplu în acest sens este Franța care a organizat Consiliul

Național de Acces la date personale. Republica Moldova a ratificat Convenția asupra

protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale prin Hotărîrea Parlamentului

nr. 1468-XIII din 29.01.1998, Monitorul Oficial nr. 014 publicat la 26.02.1998. Ratificarea

acestei Convenției a influențat necesitatea amendării cadrului legislativ național la tratatul

internațional. Astfel, Republica Moldova după multe modificări legislative efectuate destul de

tîrziu, la 28.05.2010 a aprobat Legea nr.99 privind regimul juridic al adopției publicată la

30.07.2010, Monitorul Oficial nr.131-134, care a modificat normele materiale și procesuale în

materie de adopție internațională în sensul armonizării cu Convenția de la Haga.

Deși, toate țările, în general, privesc adopția internațională fie ca adopția unui copil

cetățean al țării respective de către o familie adoptatoare, cetățeni ai altei țări, sau adopția unui

copil, cetățean al unei țări străine de către o familie adoptatoare a țării respective, totuși prin

mențiunile făcute în lege se poate întelege că în unele țări (de exemplu, Spania, Franța,

Belgia) este mai frecventă adopția copiilor străini de către familii ale acestor țări, în timp ce în

alte țări adopția internațională este mai mult privită ca adopția copiilor țării respective de către

cetățeni ai altor țări (România, Bulgaria, Republica Moldova), sau adopția internațională este

privită în mod egal în ambele feluri (Grecia, Finlanda). [2]

Există, totuşi, o serie de principii comune, stabilite prin convențiile internaționale în

materie de adopţii:

Principiul consimțămîntului scris și în deplinătatea facultăților mintale a părinților

biologici;

Principiul interesului superior și prevalent al copilului;

Principiul confidențialității adopției.

2

Adopția în unele țări este realizată prin hotărârea instanței de judecată (Slovacia,

Franța, Finlanda), în altele în forma unui contract (Austria), sau a unui act administrativ

(Ungaria).

Analiza comparativă al legislației europene, reflectă coexistența a două sisteme privind

procedura adopției: adopția judiciară (Germania, Anglia, Olanda, Franța, Elveția, Italia,

Portugalia), care debutează printr-o cerere a adoptatorului adresată instanței competente.

Hotărîrea prin care se încuviințează adopția este menționată într-un registru de stare civilă și

adopția contractuală (Austria, Spania, Belgia) în baza căreia adopția este considerată un

contract stabilit între două părți (adoptator și adoptat sau reprezentantul legal al acestuia din

urmă dacă este minor). Efectele acestui contract sunt stabilite imperativ de lege. Odată semnat

părțile nu pot să rezilieze contractul unilateral. În Spania, deși adopția este considerată un act

de natură contractuală, procedura presupune o etapă notarială, în care se întocmește actul de

adopție. În dreptul englez (common law) fundamentală este stabilirea competenței

jurisdicționale a instanței engleze, care în lumina propriilor sale norme de competență se

declară competentă și va aplica dreptul englez, indiferent de cetățenia celui care adoptă sau a

celui adoptat. Totodată, de remarcat este faptul că aceste sisteme de drept iau totuși în

considerare legea națională a copilului, atunci cînd apreciază dacă adopția este în interesul

copilului, privit prin prisma recunoașterii hotărîrii judecătorești în statul de origine a copilului.

Sistemele de drept care au la baza adopției un acord de voințe leagă și efectele adopției

de momentul perfectării acestui acord. Astfel, fie hotărîrea de încuviințare a adopției produce

efecte retroactive, începînd cu data realizării acordului de voințe, fie faza judiciară precede pe

cea notarială și atunci adopția se perfectează prin acordul de voință.[3]

În Republica Moldova adopția se încuviințează numai de instanța de judecată și

anume în cazul adopției internaționale la judecătoria din raza domiciliului copilului adoptabil.

Un principiu comun pentru Uniunea Europeană ca condiția obligatorie pentru adopție

este consimțămîntul scris și în deplinătatea facultăților mintale a părinților biologici. În

situația în care abia a născut, consimțămîntul nu este considerat valid dacă femeia nu a avut

timp suficient să se refacă după naștere și în nici un caz nu poate fi exprimat mai devreme de

8 săptămîni de la naștere. În Republica Moldova art.24, alin.6 al Legii privind regimul

juridic al adopției prevede termenul de cel puțin 45 de zile, de la nașterea copilului părintele

biologic își poate exprima consimțămîntul. În Germania cererea pentru a adopta un copil

trebuie depusă prin intermediul unui notar public, iar înțelegerea legală trebuie făcută între

persoanele care doresc să adopte, copil (dacă acesta are mai mult de 14 ani) sau reprezentantul

legal al copilului (dacă acesta are mai puțin de 14 ani) și părinții biologici. În unele cazuri,

3

cînd copilul poate fi serios afectat, organismul legal care încuviințează adopția poate refuza

prezența unui sau a ambilor părinți biologici.[4]

În majoritatea statelor dacă părinții biologici a copilului sunt în viață trebuie în mod

obligatoriu, să-și depună acordul pentru adopție a copilului. Modalitatea de legalizare a

acordului poate fi deferită: la notar (Germania, Franța), în instanța de judecată (România), la

organele de asistență socială (Republica Moldova).

Originea noțiunii de interes superior al copilului provine din realizarea faptului că

acesta este un individ care are nevoi și drepturi distincte de cele ale părinților. Prin urmare

este normal ca interesul copilului să prevaleze în fața altor interese atunci când se iau măsuri

cu privire la copil. [5]

Cea mai importantă reglementare de drept internațional, prin prisma obiectului

articolului din față, reglementare la care Republica Moldova a aderat, prin ratificare, la 12

decembrie 1990, prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 408-XII, fără îndoială,

este Convenția pentru drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite

la 20 noiembrie 1989 și intrată în vigoare la 02 septembrie 1990. Această convenție a

reprezentat fundamentul tuturor reglementărilor din dreptul pozitiv intern privind protecția și

promovarea drepturilor copilului, inclusiv sau mai ales prin consacrarea principul interesului

superior și prevalent al copilului .

Art. 1 al Convenției de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia

adopției internaționale, are drept obiectiv stabilirea unor garanții ca adopțiile internaționale să

se înfăptuiască în interesul superior al copilului şi în respectul drepturilor fundamentale care îi

sunt recunoscute în dreptul internațional.

Republica Moldova prin art. 3 al Legii privind regimul juridic al adopției nr. 99/2010

stabilește că protecția drepturilor copilului prin adopție se realizează prin respectarea

interesului superior al copilului.

În acest sens, prim interes este posibilitatea păstrării copilului în familia biologică sau

cea extinsă, următorul este adopția națională fiind păstrate rădăcinile culturale, religioase, și

ultima posibilitate este adopția internațională.

Recunoașterea propriu-zisă a dreptului copilului de a-și cunoaște părinții și de a fi

crescut de aceștia este relativ recentă. Acest nou drept ce reiese din cursul firesc al lucrurilor,

este reglementat de Convenția cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea

Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 și intrată în vigoare la 02 septembrie 1990

(art 7 și 8), cît și de alte documente internaționale care privesc drepturile omului sau ale

copilului, precum și documente naționale ale statului (Cod Civil Belgian, art.57-2, art. 51

4

alin.2 din Codul Familiei al Republicii Moldova) și precizează clar drepturile unui copil de a

primi la naștere un nume și o naționalitate, sau precizează dreptul de a ști și a fi îngrijit și

crescut de părinții săi –ceea ce presupune faptul inclusiv în cazul adopției, el are dreptul de a

ști cine sunt părinții săi și care îi este originea. De asemenea, Convenția cu privire la

drepturile copilului din 1989 precizează dreptul copilului de a-și păstra identitatea, prin

aceasta înțelegînd: nume, naționalitate și relații de familie. În acest sens autoritățile fiecărei

țări au obligația de a avea grijă ca aceste informații să fie păstrate și, deseamenea, să creeze

cadrul necesar accesului la ele.[6]

Originea și accesul la informații legate de originea oricărei persoane sunt subiecte

extrem de actuale, fiind larg dezbătute de profesioniștii în domeniu din majoritatea țărilor

europene, unele dintre ele începînd chiar să pregătească personal specializat în acest sens (ca

exemplu, Franța).

Cunoașterea propriilor părinți este foarte importantă pentru structurarea identității unui

copil. În același timp, proveniența copilului, atestată în modul stabilit de lege, constituite

temeiul apariției drepturilor și obligațiilor reciproce ale acestuia și ale părinților săi.

Convenția cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a

Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 subliniază că copilul își poate cunoaște părinții în

măsura posibilului, ceea ce presupune că pot fi distinse anumite situații cînd realizarea acestui

drept devine imposibilă sau contravine dreptului recunoscut altor persoane:

- Imposibilitatea identificării unui părinte, de exemplu, atunci cînd copilul a fost abandonat

sau atunci cînd mama nu știe cine este tatăl copilul; în acest caz, autoritățile statelor nu pot

decît să asigure egalitate de tratament tuturor copiilor, încercînd să implementeze în viață

principiul nediscriminări recunoscut de Convenția în cauză în art. 2;

- Refuzul părinților de a se identifica, cum ar fi de pildă, cererea mamei ca identitatea ei să

rămînă necunoscută în timpul nașterii sau situația în care mama refuză să spună cine este tatăl

copilului, inclusiv cazurile extreme de incest sau viol; în cazul impunerii prin lege a mamei de

a se identifica sau de a spune numele tatălului se poate isca un conflict între drepturile mamei

și cele ale copilului;

- Interzicerea de către stat a identificării părintelui:

a) În cazurile de adopție definitivă, bazate pe principiul anonimatului, cînd copii adoptați nu

au dreptul să cunoască identitatea părinților biologici;

b) În cazurile cînd legile cer o falsificare a paternității în certificatul de naștere, de exemplu,

în cazul unui copil al cărui tată nu este una și aceeași persoană cu soțul mamei copilului

respectiv;

5

c) În cazurile de fertilizare artificială, majoritatea statelor cer medicului care realizează

operația să se asigure că, pe o parte, soțul și soția, iar, pe altă parte, donatorul rămîn

necunoscuți unui altora.[7]

Ca excepție, în Belgia atît legea, cît și tradiția promovează dezvăluirea identității

despre familia biologică sau originea copilului adoptat acolo unde sunt cunoscute. Nașterea

anonimă nu este posibilă în Belgia. Potrivit articolului 57-2 din Codul Civil, certificatul de

naștere precizează, în mod obligatoriu, identitatea mamei: "anul, ziua și locul nașterii, numele,

prenumele și domiciliul mamei și a tatălui, în cazul în care este stabilită filiația paternă".

Hotărîrea care atestă adopția indică identitatea completă a adoptatorului și a celui

adoptat. Această trebuie să fie menționată pe certificatul de naștere a copilului adoptat. Iar

certificatul dezvăluie identitatea mamei. O copie a certificatului de stare civilă ce menționează

filiația nu poate fi eliberat decît persoanei interesate sau oricărei persoane " ce justifică un

interes familial, științific sau oricare alt interes legitim". În aceste condiții, părinții adoptivi și

copilul adoptat pot descoperi identitatea familiei de origine în certificatul de naștere al celui

adoptat.

În cazul adopției naționale, organizațiile private autorizate sunt responsabile de toate

serviciile și activitățile legate de acompanierea părinților biologici, pînă la asigurarea

serviciilor de postadopție pentru familia adoptivă. Deci, în momentul în care profesioniștii

lucrează direct cu familia biologică, ei consemnează și includ în dosar toate informațiile

legate de aceștia în direct acord cu părinții. Cu alte cuvinte, părinții biologici știu exact ce

conține dosarul și nu este necesară obținerea unui consmițămînt în acest sens cînd se deschide

dosarul. Cînd copilul adoptat este mai mic de 18 ani, consultarea dosarului trebuie făcută cu

acordul sau împreună cu familia adoptivă. Dar, ținînd cont că toate informațiile obținute de

organizația de adopție au fost deja oferite familiei adoptive în momentul derulării adopției,

familia adoptivă deține practic toate aceste informații.

Accesul se referă mai mult la medierea întîlnirilor cu persoane care cunosc direct

familia biologică, sau despre locul de unde provine copilul, cine a avut grijă de copil înainte

de adopție. În cazul adopției internaționale, procedura este similară doar că informațiile care

pot fi obținute de către organizația de adopție sunt doar cele primite de la autoritățile similare

sau intermediare din țara de origine a copilului. Deci, depinde de dosarul de origine și asta

limitează practic accesul. În acest caz, organizația de adopție cooperează cu autoritățile

similare din țara de origine a copilului prin intermediul Ambasadei Belgiei sau prin

intermediul Serviciilor Sociale Internaționale. În situația în care adopția a fost desfășurată de

către un organism privat care și-a încheiat activitatea, autoritățile comunității autonome preiau

6

dosarele și mediază consultarea dosarelor prin intermediul profesioniștilor din alte organizații

specializate din zonă. [8]

Deci, dosarele sunt ținute de organizația de adopție care a instrumentat cazul, și care

este responsabilă cu colectarea și menținerea informațiilor legate de dosarele la care lucrează,

iar autoritățile comunităților autonome dețin informațiile despre organizațiile private de

adopție și cazurile lor și păstrează dosarele prin intermediul profesioniștilor din alte

organizații specializate din zonă. Dosarele se mențin pentru 50 ani, iar după această perioadă

sunt depuse în arhiva statului.

În ceea ce privește secretul adopției, statele lumii s-au divizat în două tabere: cele care

promovează anonimatul și cele care susțin adopțiile. Cele dintîi susțin că doar în cazul unui

anonimat complet referitor la originile genetice ale copilului se poate asigura succesul

respectivelor înfieri, în caz contrar copii ar fi dominați de dorința permanentă de a-și cunoaște

propriile rădăcini, ar trăi într-o atmosferă de neliniște și stres, iar părinții adoptivi – într-o

nesiguranță continuă. Cele din urmă promovează dialogul direct și deschis între părinții

adoptivi și copilul adoptat, în care copilul trebuie să-și cunoască originea genetică în vederea

formării identității sale.

Consider că pentru existența unui echilibru în societate este binevenită exemplu

Austriei care reglementează 3 forme de adopție (în dependență de păstrarea confidențialității

adopției):

- adopția incognito, – sunt luate în considerare dorințele părințiilor biologici în procesul de

selecție al adoptatorilor. Aceștia au dreptul să primească informații cu caracter general despre

adoptatori (vârsta, durata căsătoriei, numărul de copii, profesia). Au de asemenea dreptul de a

solicita date despre evoluția copilului de la autorități (dezvoltare, stare de sănătate, bunăstare).

- adopția semi-deschisă – părinții biologici nu cunosc adresa unde locuiește copilul dar pot

stabili relații cu adoptatorii, prin intermediul autorităților. Aceștia se pot întâlni „pe teren

neutru” pentru a schimba fotografii sau scrisori.

- adopția deschisă - părinții biologici primesc informații despre domiciliul copilului și au

posibilitatea de a stabili relații atât cu părinții adoptatori cât și cu copilul.

Astfel toate persoanele implicate în procesul de adopție pot alege în dependență de

situație gradul confidențialității adopției.

Datorită naturii relativ sensibile a procesului de adopție, în Portugalia accesul la orice

informație legată de acest subiect este limitată și este realizată doar în termenii stabiliți de

Tribunalul pentru Familie și Minori. În legislația portugheză nu se precizează care este

instituția responsabilă pentru oferirea de suport persoanei sau persoanelor care doresc să afle

7

informații despre originea lor. Documentele cuprinse în dosarul de adopție fac parte din

documentele integrate sistemului judiciar și ca urmare au durată nelimitată de păstrare.

În Finlanda, accesul la informații privind originea biologică este clar stipulat în lege,

care însă face precizare că dacă prin accesul la informații se pune în pericol sănătatea sau

bunăstarea unei persoane, accesul poate fi interzis. Autoritățile locale și/sau asociațiile atestate

trebuie să păstreze dosarele legate de consilierea în vederea adopției incluzînd informații

legate de copil, familia biologică și familia adoptivă pentru o perioadă de 100 de ani. În tot

acest timp, secretul documentelor primite, precum și confidențialitatea informațiilor

administrate de către personalul implicat în adopție este guvernat de către legislația în vigoare

privind secretul documentelor și a confidențialității informațiilor în materie de servicii sociale.

[9]

În Franța, orice persoană care a beneficiat de servicii sau asistență din partea

Serviciului pentru Copil are dreptul să obțină informații legate de originea sa. Se acordă

consiliere și sprijin persoanelor care doresc să își cunoască dosarul și să își înțeleagă trecutul.

În ipoteza în care mama a solicitat, la momentul nașterii, păstrarea secretului asupra identității

sale și a nașterii, aceste informații sunt consemnate la Consiliul Național pentru Acces la

Datele Persoanele din departamentul în care este încredințat copilul, și decizia mamei este

respectată.

Dacă copilul sau persoana adoptată sau reprezentanții săi legali depun cerere în acest

sens, mama va fi contactă și se va verifica dacă datele legate de identitatea ei pot fi dezvăluite

și cînd. În situația în care mama biologică a decedat între timp și nu au fost făcute mențiuni

clare ca secretul să fie păstrat și după moartea sa, Consiliul poate dezvălui identitatea mamei.

Nu există limită de timp pentru păstrarea documentelor.

În Grecia, cînd copilul adoptat împlinește vîrsta de 18 ani poate să ceară toate informațiile

privind originea sa. Consimțămîntul părinților biologici sau adoptivi la obținerea informațiilor

nu este necesar.

În Spania, Legea Sănătății Publice stipulează dreptul fiecărei persoane la intimitate și la

confidențialitatea informațiilor pe perioada șederii în instituțiile sanitare. În acest fel, femeia

care naște se poate prevala de aceste dispoziții. Totuși, anonimatul este păstrat doar

provizoriu, deoarece în momentul înregistrării copilului la starea civilă, trebuie declarat

numele mamei sale. Hotărârea judecătorească de finalizare a adopției precizează înscrierea

unei mențiuni pe certificatul de naștere despre identitatea adoptatorului și specifică

schimbările de nume survenite în urma adopției. Aceste informații sunt supuse unui regim de

circulație restrîns. Angajații Stării Civile nu pot furniza nici o informație care să dezvăluie

8

originea copilului adoptat sau calitatea persoanei adoptate, fără autorizație specială din partea

judecătorului. Cu toate acestea, persoana adoptată ajunsă la majorat poate obține aceste

informații fără o autorizație specială, întrucît Constituția Spaniolă, în art. 39 recunoaște

indirect dreptul copilului sau persoanei adoptate de a-și cunoaște originea pe principiul liberei

investigații asupra paternității. În concluzie, fiecare persoană adoptată are acces liber la

certificatul de naștere aflat la Registrul Civil unde adopția este înregistrată.[10]

În Spania și Portugalia accesul la informații privind originea copilului este acordat de

tribunal, în timp ce în celelalte țări accesul se poate autoriza și de către autoritățile locale sau

agențiile acreditate care au fost implicate în adopție. În oricare din aceste situații,

profesioniștii sunt obligați să asigure consilierea necesară. Franța și Finlanda precizează clar

că la informațiile legate de adopție au acces inclusiv descendenții persoanei adoptate.

Păstrarea datelor se face, în general, pe durată nelimitată. În Belgia și Franța se

precizează că actele se vor păstra pentru 50, respectiv 100 ani, în grija autorităților locale sau

agențiilor de adopție și după aceasta perioadă se depun în arhiva statului.

Doar Franța și Grecia au desemnat instituții responsabile cu managementul

informațiilor legate de origine – Consiliul Național pentru Acces la Datele Personale (înființat

în 2002, Franța) și institutul Elena pentru Protecția Socială și Solidaritate (Grecia).

Însă, dacă analizăm cu atenție, putem constata că principalul argument al adepților

secretului filiației nu ține de drepturile copilului sau ale cuplului care l-a adoptat, ci de

protejarea mamei față de diversele forme de condamnare socială. În acest fel, dreptul copilului

de a-și cunoaște originiile intră în conflict cu dreptul mamei la confidențialitate și protecție.

Art. 30 al Convenției de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materie de adopție

internațională, protejează acest drept al mamei, solicitînd autorităților competente ale unui stat

să vegheze asupra păstrării informațiilor pe care le dețin cu privire la originea copilului, în

special cele în legătură cu identitatea mamei și a tatălui său, precum, și datele asupra

trecutului medical al copilului și al familiei sale. În măsura permisă de legea proprie, fie cu

permisiunea mamei, fie atunci cînd ea este în afara oricărui pericol, statul de origine va trebui

să asigure accesul copilului sau al reprezentantul său la aceste informații.

Regula garantării confidențialității asupra datelor de identificare ale părinților între

care are loc "transferul de parentate" este impusă tuturor autorităților implicate în realizarea

adopției și, aparent cel puțin, acțiunea sa este generală, indiferent de legătură eventuală,

inclusiv de rudenie, preexistentă între adoptator (adoptatori), pe de o parte, și adoptat, precum

și părinții săi firești, pe de altă parte. În practică, în relația dintre "protagoniștii" operațiunii

9

juridice, păstrarea secretului acestor date se poate dovedi, prin forța împrejurărilor, cu

neputință de asigurat.

Să mai adăugăm că principiul garantării confidențialității asupra datelor de identificare

ale adoptatorului (familiei adoptatoare), precum și ale părinților firești nu își încetează

acțiunea odată cu finalizarea procedurii adopției. Potrivit dispozițiilor art. 46 alin.3 -4 din

Legea nr. 99/2010, privind regimul juridic al adopției al Republicii Moldova identitatea

părinților firești ai copilului poate fi dezvăluită înainte ca acesta să fi dobîndit capacitate

deplină de exercițiu numai pentru motive medicale, cu autorizarea instanței judecătorești, la

cererea oricăruia dintre adoptatori, a adoptatului, a soțului sau descendenților acestuia ori a

reprezentantului unei instituții medicale.[11]

De asemenea, adoptatorii și adoptatul au dreptul să obțină din partea autorităților

competente extrase din registrele publice, al căror conținut atestă faptul, data și locul nașterii,

dar nu dezvăluie, în mod expres, adopția și nici identitatea părinților firești.

După dobîndirea capacității depline de exercițiu, copilul adoptat poate solicita instanței de

judecată de la domiciliul său ori Curții de Apel Chișinău, în cazul în care nu are domiciliu în

Republica Moldova, să-i autorizeze accesul la informațiile referitoare la identitatea părinților

săi biologici, aflate în posesia autorității centrale ori a oficiilor de stare civilă.

Instanța de judecată citează autoritatea teritorială de la domiciliul copilului adoptat,

după caz, autoritatea centrală, precum şi orice altă persoană ale cărei cunoștințe profesionale

pot fi utile în soluționarea cererii, şi acceptă spre soluționare cererea dacă, potrivit probelor

existente, constată că accesul la informațiile solicitate nu este dăunător integrității psihice și

echilibrului emoțional al solicitantului și dacă adoptatul în cauză a beneficiat de consiliere din

partea autorităților competente în domeniul adopției.

Confidențialitatea adopției ține nu numai de drepturile copiilor, părinților adoptivi,

părinților biologici, dar și tuturor participanților la operațiunea juridică de adopție, fiind

penalizați pentru divulgarea secretului.

Astfel, art. 204 Cod Penal al Republicii Moldova stabilește răspunderea pentru

divulgarea secretului adopției contrar voinței adoptatorului, săvîrșită de o persoană obligată să

păstreze faptul adopției ca un secret profesional sau de serviciu. Divulgarea poate fi făcută pe

cale verbală sau în scris, prin telefon sau prin utilizarea altor mijloace de comunicație ori prin

utilizarea unor mijloace de mediatizare, nemijlocit sau prin intermediari. La calificare nu are

importanță dacă informațiile privitoare la adopție, care nu sunt destinate publicității, au fost

transmise unei singure persoane, cîtorva persoane sau unui cerc larg de persoane. Astfel de

circumstanțe pot fi luate în considerație la individualizarea pedepsei pentru infracțiuni de

10

divulgare a secretului adopției. Prin criterii generale de individualizare a pedepsei se înțeleg

cerințele stabilite de lege, de care este obligată să se conducă instanța de judecată la aplicarea

fiecărei pedepse, pentru fiecare persoană vinovată în parte. Legea penală acordă instanței de

judecată o posibilitate largă de aplicare în practică a principiului individualizării pedepsei

penale. [12]

Astfel, dreptul copilului de a-și cunoaște părinții biologici, proclamat de Convenția

ONU cu privire la drepturile copilului, poate fi exercitat doar cu consimțămîntul

adoptatorului. În această idee se înscrie și prevederea de la art. 30 al Convenției asupra

protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, conform căreia autoritățile

competente al unui stat contractant (inclusiv a Republicii Moldova) asigură accesul copilului

sau al reprezentantului său la informațiile pe care le dețin cu privire la originea copilului – în

special la cel în legătură cu identitatea mamei și a tatălui său, precum și la datele despre

trecutul medical al copilului și al familiei sale cu îndrumări corespunzătoare, doar în măsura

permisă de legea statului lor.

În prezența unor condiții necesare, sunt obligați să păstreze faptul adopției: ca pe un

secret profesional- preoții, ca pe un secret de serviciu – judecătorul; unii participanți la

procesul judiciar de încuviințare a adopției, reprezentantul Ministerul Muncii, Protecției

Sociale și Familiei, procurorul; reprezentantul Secției/ Direcției de asistență socială și de

protecție a familiei sau al Direcției Municipale Chișinău pentru protecția copilului, managerul

de caz, reprezentantul organului de stare civilă; reprezentantul Consiliului Consultativ pentru

Adopții Internaționale al Republicii Moldova; persoana cu funcții de răspundere din cadrul

instituției sociale în care este plasat copilul; reprezentantul unei organizații străine cu atribuții

în domeniu adopției internaționale în Republica Moldova etc. [12]

Obligația de a păstra secretul adopției ca pe un secret profesional sau de serviciu

rezultă din art. 46 al Legii privind regimul juridic al adopției: persoanele competente cărora le

este cunoscut faptul adopției sunt obligate să păstreze confidențialitate informațiilor obținute

în procesul adopției, inclusiv în ceea ce privește datele de identificare ale adoptatorului,

precum și ale părinților biologici. Instanța de judecată citează autoritatea teritorială de la

domiciliul copilului adoptat, după caz, autoritatea centrală precum și orice altă persoană al

cărei cunoștințe profesionale pot fi utile în soluționarea cererii, și acceptă spre soluționare

cererea dacă, potrivit probelor existente, constată că accesul la informațiile solicitate nu este

dăunător integrității psihice și echilibrului emoțional al solicitantului și dacă adoptatul în

cauză a beneficiat de consiliere din partea autorităților competente în domeniul adopției. Se

interzice eliberarea fără acordul adoptatorului sau al autorității teritoriale a extraselor din

11

registrele de stare civilă ori a copiilor de pe acestea, din care rezultă că părinții adoptivi nu

sunt părinții biologici ai copilului adoptat.[13]

După o examinare generală a principiilor adopției internaționale în Uniunea

Europeană considerăm că primul pas este necesitatea uniformizării normelor materiale și

procedurale Uniformizarea normelor materiale și procedurale o să asigure o cooperare în

domeniul adopției internaționale mult mai eficientă și viabilă.

12

Bibliografie:

1. Viță V. ,Protecția interesului superior al copilul la nivelul Uniunii Europene. Adopția –

studiu de caz, În Revista Avocatul poporului, 2013, nr. 7/8, 2013, pp..28;

2. Mihăilă C. O., Teacă M. I., Adopția reglementată de legislația altor state, pag.3

Disponibil http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=166, vizitat pe 03.12.2014

3. Ivan Ungureanu, Reglementări internaționale privind adopția, Revista moldovenească

de drept internațional și relații internaționale,nr.4, 2011, pag. 121

4. Mihăilă C. O., Teacă M. I., Adopția reglementată de legislația altor state, pag. 5

Disponibil http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=166; vizitat pe 03.12.2014

5. http://ro.wikipedia.org/wiki/Interesul_superior_al_copilului , vizitat pe 03.12.2014

6. C. Cigureanu – Mihailuța, Dreptul copilului de a-și cunoaște părinții și de a fi crescut

de aceștia// Revista Națională de Drept, 2005, nr.5, pag.44;

7. C. Ciugureanu- Mihailuța, N.Osmochescu, Protecția internațională a drepturilor

copilului, Chișinău 2009, pag. 138.

8. http://www.adoptiiromania.ro/files/interes/26_int_studiu%20%20feb%202008.pdf,

Studiu comparativ privind procedurile în materia adopției naționale între țările membre

al Uniunii Europene, 2006, pag. 23, vizitat pe 03.12.2014

9. Ivan Ungureanu, Reglementări internaționale privind adopția, Revista moldovenească

de drept internațional și relații internaționale,nr.4, 2011, pag. 127

10. http://www.adoptiiromania.ro/files/interes/26_int_studiu%20%20feb%202008.pdf,

Studiu comparativ privind procedurile în material adopției naționale între țări membre

al Uniunii Europene, 2006, pag. 18, vizitat pe 03.12.2014

11. Legea privind regimul juridic al adopției nr. 99 din 28.05.2010, În Monitorul Oficial

Nr. 131-134

12. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova "Cu privire la

unele chestiuni ce vizează individualizarea pedepsei penale" din 11.11.2013

13. Sergiu Brînză, Igor Botezatu, Răspunderea penală pentru infracțiunile în materie de

adopție (art.204 și art.205 CPRM)// Revista de drept, nr.3, din 2012, pag. 119

13