I.Ieronim este un călugăr dintr-o veche mănăstire italiană, unde ocupă „o chilie pe pereţii căreia erau aruncate cu creionul fel de fel de schiţe ciudate. Avea o frunte naltă, părul luciu şi negru,ochi adânciţi o gură cu buze subţiri, o bărbie rotunjită, ochii mulţumiţi,expresia lor e un ciudat amestec de vis şi de raţiune rece.”.

II. Într-o zi prietenul său, bătrânul călugăr Onufrei, îl invită în oraş: „ştiu într‑un loc vin bun, ştii colea, phiu! Om juca cărţi cu alţi frăţiori, om fuma din lulele lungi cât ziua de azi şi ne‑om uita pe fereşti la duduci!

IIICapitolul se deschide cu un dialog între marchizul Castelmare şi contesa Cezara Bianchi care o ameninţă cu o căsătorie forţată, spunând că tatăl fetei îi datora bani şi în schimbul iertării datoriei putea obţine acordul părintelui. Drept replică,Cezara îi cere să o lase în pace până după căsătorie.

IV.După plecarea furioasă a marchizului, Cezara vede pe fereastră un călugăr bătrân, însoţit de altul tânăr ce „pare un demon… frumos, serios, nepăsător” şi îl cheamă imediat la ea pe bătrânul pictor Francesco spre a i‑l recomanda pe al doilea drept model pentru demonul din „Căderea îngerilor”, un tablou aflat în lucru. Francesco, intuindu‑i nevoia de dragoste a fetei, impasul ei, se oferă să o sprijine. În acest timp, Cezara „Privea la Ieronim. Ce frumos era… Inima tremura‑n ea… l‑ar fi omorât dacă ar fi fost al ei… Era nebună.”, era răscolită de dorinţă, de pasiune, de „acea nemărginire de simţiri care se grămădesc nu în amorul însuşi, ci în setea de amor.”.

Ieronim ridică de la poştă o scrisoare trimisă de unchiul său, Euthanasius, un bătrân sihastru, care îi înfăţişează locul unde trăieşte, o insulă înconjurată de stânci, o peşteră, o vale plină de flori şi albine, udată de patru izvoare ce alcătuiesc un lac în mijlocul căruia se află o altă insulă, având şi ea o peşteră, înconjurată de o dumbravă de portocali. Aceeaşi scrisoare cuprinde filosofia bătrânului.

Privind ascunsă, din spatele unui paravan, Cezara asistă la şedinţa de pictură al cărei model este Ieronim. După şedinţa de pictură, Cezara se refugie „în buduarul ei, s‑aruncă pe pat, ş‑ascunse faţa în perini şi boţea tot ce încăpea în mâini.”, unde o găsi Francesco, care o întreabă dacă îi place Ieronim; drept răspuns, „Ea şopti ceva neînţeles, cu ochii plini de lacrimi şi dorinţă.”.

Cezara îi scrie lui Ieronim declarîndu-şi dragostea („De ce să mai îmbrac amorul cu vălul ruşinii… când te iubesc, drept răspuns, Ieronim este sceptic în legătură cu acest şi o refuză sub pretextul amorului platonic („fii steaua cea din cer – rece şi luminoasă – ş‑atunci ochii mei s‑or uita etern la tine!”).

Ulterior, când Francesco le face cunoştinţă, Ieronim oferă Cezarei câteva precizări: „Nu iubesc pe nimeni, dar dacă aş iubi, sigur că tu ai trebui să fii amanta mea. Simt o adoraţie în mine care poate ar deveni amor… dacă… ei bine, dacă nu m‑ai iubi tu pe mine.”.

Continuă întâlnirile celor doi, cu sentimente ambigue din partea lui Ieronim. O întâlnire din curtea palatului Bianchi însă fusese urmărită de către marchizul Castelmare, pe ascuns, iar Cezara, bănuind aceasta, în urma unui foşnet suspect, îi dă iubitului său sabie.

Drept urmare a deconspirării, pe o stradă lăturalnică va avea loc un duel între rivali, soldat cu rănirea gravă a marchizului.

VIIObligat să fugă din oraş datorită faptului că duelurile erau interzise, Ieronim ia barca dată de Francesco şi ajunge cu ea pe o insulă stâncoasă, în dreptul căreia se găsea, pe continent, o mănăstire de măicuţe.

Pătrunde în interiorul insulei, printr‑o intrare ascunsă de o stâncă ce se mişca din loc, aflată în fundul unei peşteri, şi îşi dă seama că se află pe insula lui Euthanasius. De la bătrânul sihastru îi rămăsese o scrisoare de adio, în peştera unde acesta locuise, cu descrierea ritualului morţii sale.

„În ziua cununiei a Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchizul Bianchi, muri de apoplexie în mijlocul paharelor şi a comesenilor săi.”; profitând de ocazie, fiica amână cu un an, pentru perioada de doliu, căsătoria şi se retrage la mănăstire.

Asemenea iubitului său, despre care nu mai ştia nimic, fapt ce o făcea să sufere, ajunge pe insula lui Euthanasius

în timpul când înota în mare, descoperindu‑i cuprinsul secret. Crede la început, când îşi vede iubitul printre arbori, că este o arătare a visurilor ei, dar apoi, înţelegând că are în faţă realitatea şi că se află în braţele lui, „toată cugetarea ei se‑mprospătase, toate visele ei reveneau splendide şi doritoare la viaţă.. Ea nu se mai sătura privindu‑l… Şi uitase starea în care era.”.