Empathy and Compathy in the Social Relationships and Groups / Empatia si compatia in relatiile si...

Electronic collection

Empathy and Compathy in the Social Relationships and Groups

Petru Stefaroi

Content Section 1 Introduction, context, the problem

Section 2 Empathy

Section 3 Soul, spiritual-empathetic personality and the empathetic person's capacity

Section 4 Empathetic community. The compathy

Section 5 Family empathetic community. The family compathy

Section 6 The empathetic organization and society. Organizational and societal compathy

Section 7 Conclusions, explanations, applications, proposals

Bibliography

Petru Stefaroi – Empathy and Compathy in the Social Relationships and Groups 1


EMPATIA ŞI COMPATIA ÎN RELAŢIILE ŞI GRUPURILE SOCIALE

CUPRINSSecţiunea 1Introducere, context, problemă

Secţiunea 2Empatia

Secţiunea 3Sufletul, personalitatea empatetic-spirituală şi capacitatea empateticăa persoanei

Secţiunea 4Comunitatea empatetică. Compatia

Secţiunea 5Comunitatea empatetică familială. Compatia familială

Secţiunea 6Organizaţia şi societatea compatetică. Compatia organizaţionalăşi societală

Secţiunea 7Concluzii, explicaţii, aplicaţii, propuneri

Bibliografie



- English short version -

Section 1Introduction, context, the problem

Empathy is, without doubt, one of the underused therapeutic resources in the social sciences and practices (Rogers, 1959), including social work. But the humanistic social work give its a crucial role.

Empathy, compathy are phenomena and processes of great complexity, depth and finesse, that involve concurrent the subject and the other, the person and the group, the individual and the society, the group and the society, feelings and representations, values and beliefs, feelings and ideas, the material and spiritual existence. The unilateral, psychologistic, voluntarist approaches, on the one hand, trough the individualistic psychologies, and the sociologistic, on the other hand, by the structural-functionalist and universalist approaches tend not to capture these phenomena or processes.

The study of the empathetic phenomena and processes, the empathy as object of scientific knowledge is not only a epistemological necessity but also a necessity of higher social and human importance in the globalization perspective, the effects of cybernetisation and "virtualization" of social life, moral and cultural degradation, degradation of the family values, growth of the economic-technical factor role in society and in daily life of the man.



Section 2Empathy

Of the psychosocial concept and phenomenon that is empathy have dealt great thinkers like Lipps (to feel himself in something), Allport (understanding and feeling each other), Titchener (ability to think and feel what another person thinks and feels ), Rogers (the fourth stage in the emotional-personal development; ability to really sit in the other’s place, of seeing the world as he sees it), Batson (disposition/ motivation oriented to the other). In Romania the concept of empathy and empathetic phenomenon was experimentally studied, among others, by Stroe Marcus (1971).

Hoffman (2000) interprets the empathic disposition of the person as effect of cognitive-affective action of the other, resulting so an emotional response closer to the other interests than the self, while Pavelcu (1972) gives the following meanings to the concept of empathy: sympathetic projection of the self, emotional fusion, sympathetic intuition, affective union, knowledge by interweaving, introjection, tranzitivism, intropathy, sympathy, transposition into the current other's state, identification with another, transfer, sympathetic projection.

Empathy is a form of knowledge of the environment, so is a cognitive process, is a form of feeling and emotional experience to the other, therefore, an emotional process, is an interpersonal process, so is a social process and, not least, a spiritual process/ phenomenon, trough the human capacity to resonate to culture, science, philosophy, religion etc.. All these phenomena and processes contribute to the establishment of what might call the human sensitivity.



Section 3Soul, spiritual-empathetic personality and the empathetic person's capacity

The mere existence of the soul, as ontological core of personality, determines the empathy, compassion, love, aesthetic sensitivity, attachment, conception of the world, religious faith, human sensitivity. Concrete form of expression and intensity depending, of course, of the stage of development or many others individual caracteristics.

In the process of personality formation, by establishment the soul, it occurs the humanization of the body, animation through the other (generic man, the source), the who must be assimilated, so, the body from birth to become a man. In its absence the body would become what cybernetics try to build, with the intention of imitating the human beings, a robot.

The formation and establishment of the soul causes the body to become a human and not a robot, so it is important to raising the children in families, in environments based on attachment, affection, respect for each other. The other is the source of their development.

Is there a common spiritual background, which incorporate the relational-affective pattern of the human being, the structure of personal background that determines the overall empathetic capacity and the human sensitivity, but and a specialization according to the particular, biological, psychological caracteristics, or of social/ professional environment, which favors the attachment. The soulful’s configuration of an artist is generally different from that of a butcher. As well, the



configuration and soulful/ empathetic quality of a social worker is different from that of an engineer.

Section 4Empathetic community. The compathy

Any social group, community or organization is and an empathetic entity. The empathetic community and compathy are built and specifically define trough the common circumstances, characteristics and behaviors of individuals who compose it. Consists mainly of three types of processes or phenomena: emotional, cognitive and spiritual.

In this perspective each member of a community is a product of a unique interaction, depending on the personality of the others (Golu, 1997, p 136), place, time, cultural niche, hazard. Each person is actually part of a particular compathetic system. It is, in turn, part of an comprehensive system. The most common compathetic system and most consistent is the family.

The compathetic consistency is given by the fact that the individual personalities are composed of common experiences, by the fact that in each individual personality exists, trough empathy and projection, the others. It establish a mutual existential dependence.

This empathetic community works, trough the organizational culture, and as a system of symbols or values that are rooted in individual’s personality or activism. These symbols and values it imposes as link and unity resort between the two parties. Their existence



and operation gives the sense of belonging, familiar, known, give comfort, safety and happiness.

Between the empathetic community and individuals which it constitute it establish a ontological balance, an existential and functional optimum, in which is satisfy, in principle, an a harmonious and non-confrontational way, both personal and collective necessities.

The empathetic community and compathy can also have and negative influences, may be an area of non-value, of conflict, hostility or social exclusion. The empathetic community can have a coherent organization and functioning but founded on non-value, on antisocial attitudes, or may be poorly organized, dysfunctional, immature. In both cases, members are exposed to personal underdevelopment, marginalization and social/ moral maladjustment.



- Versiunea în limba română (integral) -

Secţiunea 1 INTRODUCERE, CONTEXT, PROBLEMĂ

Empatia reprezintă, fără nici o îndoială, una dintre resursele ştiinţifice, educaţionale/ pedagogice şi terepeutice insuficient exploatate în raport de importanţa sa în viaţa psihică şi socială a oamenilor, în relaţiile interpersonale, în viaţa de familie, în comunitate, în organizaţii sau în societate.

Concentrarea psihologiei, pedagogiei, sociologiei sau teoriei asistenţei sociale pe relaţiile, fenomenele şi procesele uşor teoretizabile şi instrumentabile ştiinţific sau terapeutic a îndepărtat interesul epistemologic de acest fenomen, chiar dacă nu se poate afirma că a fost total desconsiderat. Există o literatură ştiinţifică şi aplicativă importantă a empatiei şi fenomenelor socio-umane pe care le generează sau implică, însă abordarea se concentrează aproape în totalitate pe procesele psihologice individuale şi relaţiile interpersonale, desconsiderându-le pe cele de grup, organizaţionale sau societale.

Pe lângă explicaţia de mai sus pentru marginalizarea temei empatiei, cu precădere la nivel de grup sau societate, mai există şi problema determinată de nevoia de diferenţiere şi afirmare specifică a diferitelor discipline ştiinţifice socio-umane, care a impus o anumită specializare/ polarizare epistemologic-metodologică şi ontologică. Psihologia concentrându-se pe fenomenele psihice individuale şi intraindividuale în timp ce sociologia pe organizarea/ dinamica socială



de grup sau societală, tinzându-se astfel să se eludeze fenomene de graniţă între cele două ştiinţe, printre acestea situându-se şi empatia, procesele inter-empatice, compatia de grup sau cea societală - în contextul instituirii, totuşi, unei discipline de graniţă: psihologia socială.

Empatia, compatia sunt fenomene şi procese de mare complexitate, profunzime sau fineţe care antrenează concomitent subiectul şi celălalt, persoana şi grupul, individul şi societatea, grupul şi societatea, sentimente şi reprezentări, valori şi credinţe, trăiri şi idei, existenţa materială şi cea spirituală. Abordările unilaterale, psihologice, pe de o parte, prin psihologiile individualiste, ineiste, „voluntariste”, şi cele sociologice, pe de altă parte, prin abordările universaliste sau structural-funcţionaliste, tind să nu surprindă aceste fenomene sau procese.

După E. E. Sampsom (apud. P. Golu, 1989, p. 284) supremaţia şi autodeterminarea individului este un concept relativ nou în istoria umană, în trecut indivizii erau definiţi prin contextul lor social. În ştiinţa psihologică originile abordărilor individualiste, autodeterministe, ineiste sunt legate în principal de numele lui Adler sau Wundt, şi în contextul filosofiei existenţialiste sau a „supraomului” (Nietzsche). Însă orientarea care a susţinut cu pregnanţă autodeterminarea aproape absolută a persoanei, rolul determinant al voinţei în acţiune şi în interacţiunea socială, „secundarizarea” rolului mediului şi celuilalt este psihologia umanistă prin versiunea ei „eu- voluntaristă” şi aşa-zis pozitivă, chiar dacă, în mod paradoxal, prin multe dintre curentele sale reliefează şi importanţa celuilalt, a empatiei, a contextului, a valorilor în existenţa omului (articolul de faţă este conceput în perspectiva acestor valori).

C. Rogers, G.Allport, A. Maslow, E. Fromm şi alţii propun o viziune de încredere în capacitatea individuală de autorealizare şi



autodeterminare a persoanei, „dezvoltarea omului în conformitate cu particularităţile şi alegerile sale, respectul pentru valorile intrinseci ale persoanei” (I. Mitrofan, 2001, p. 390).

C. Rogers (1951, 2008), prin abordarea sa „centrată pe persoană” propune o focalizare pe ceea ce o individualizează, pe persoana concretă, autodeterminată, funcţională. Printre ideile marcante ale marelui psiholog american regăsim: individul reprezintă în el însuşi un întreg armonios, care trebuie

înţeles în unicitatea sa; omul este o valoare în sine, prin simpla sa existenţă; fiecare persoană are capacitatea constituţională de autodeterminare,

autodezvoltare, autorealizare; în terapie sarcina specialistului este de a-i oferi posibilitatea

autodezvoltării, de a-şi alege singur direcţia pe care, în mod liber şi responsabil, o alege, de a stimula manifestarea resurselor voliţionale ale clientului; resursele autentice ale reabilitării se află în propria personalitate şi propria voinţă.În partea cealaltă, în sociologie, prin orietarea universalistă sau

structural-funcţionalistă fenomenele şi procesele empatetice sunt eludate de însăşi algoritmul ştiinţific al cercetării care surprinde, cu precădere, fenomenele de generalitate. Procesele empatetice fiind considerate atribute ale contingenţei şi individualităţii sau relaţiilor interpersonale particulare nu sunt modelabile de către paradigma ştiinţific-sociologică. Abordarea nomologică subliniază faptul că ştiinţele sociale trebuie să se ocupe şi să se rezume la studiul generalului, la dezvăluirea şi formularea legilor cu caracter general, aplicabile tuturor indivizilor şi în orice situaţie (K. Lewin, 1968).



Nici psihologia socială, în care tema empatiei este „la ea acasă”, nu-i acordă importanţa pe care o merintă în raport de rolul acesteia în existenţa psihosocială şi de grup a oamenilor. Teme precum învăţarea socială, cogniţia socială, influenţa, atribuirea, conformarea de grup, identitatea, câmpul social, comportamentul colectiv, conflictul, comunicarea sunt mult mai mult studiate teoretic şi instrumentate metodologic. Oricum toate aceste categorii psihosociale sunt necesare în studiul şi intrumentarea temei empatiei, proceselor empatetice şi compatetice, pe care, în replică, le uneşte, le dă un sens comun, le umanizează, compatia fiind şi un background antropo-cultural de reprezentări, valori şi sentimente comune.

Studiul fenomenelor şi proceselor empatetice, a empatiei ca şi obiect de cunoaştere ştiinţifică nu este doar o necesitate epistemologică ci şi o necesitate de mare importanţă socială şi umană în perspectiva globalizării, a efectelor cibernetizării şi „virtualizării” convieţuirii sociale, a degradării morale şi culturale, a degradării valorilor familiei, a creşterii rolului factorului economic-tehnic în societate şi viaţa de zi cu zi a omului.

În prezentul articol se ating, în perspectiva psihologiei şi asistenţei sociale umaniste, doar câteva idei relative la fenomenologia şi importanţa empatiei şi compatiei în ştiinţă şi viaţa socială a omului. Dacă ideile şi soluţiile subliniate vor fi considerate utile ar fi bine să fie dezvoltate, chiar integrate într-o teorie coerentă a relaţiilor, fenomenelor şi proceselor empatetice de grup sau societale, cu posibilă aplicabilitate în toate domeniile socio-umane.



Secţiunea 2EMPATIA

Empatia reprezintă în prezent, în domeniul ştiinţelor socio-umane, cu precădere în pshihologia socială, unul dintre conceptele cele mai misterioase, controversate, interesante dar şi mai puţin studiate prin paradigma ştiinţifică/ experimentală clasică. Totuşi, mai mult euristic, asupra conceptului şi fenomenului psihosocial pe care îl reprezintă sau aplecat mai gânditori precum Th. Lipps (a se simţi pe sine în ceva), G. Allport (înţelegerea şi simţirea celuilalt), E. Titchener (capacitatea de a gândi şi simţi ceea ce gândeşte şi simte o altă persoană), C. Rogers (al patrulea stadiu în procesul de dzvoltare afectiv-personală; capacitatea de a te pune cu adevărat în locul altuia, de a vedea lumea aşa cum o vede el), D. Batson (dispoziţie/motivaţie personală orientată spre altul).

În România conceptul de empatie şi fenomenul empatetic a fost sistematic cercetat, printre alţii, de către Stroe Marcus (vezi Stroe Marcus, Empatia - Cercetari experimentale, Bucuresti, Ed. Academiei, 1971).

M. Hoffman (2000) interpretează dispoziţia empatică a unei persoane ca efect al acţiunii cognitiv-afective a celuilalt, determinând astfel un răspuns afectiv mai apropiat de interesele acestuia decât ale sinelui, în timp ce V. Pavelcu (1972) atribuie conceptului de empatie următoarele sensuri: proiecţie simpatetică a Eu-lui, fuziune afectivă, intuiţie simpatică, comuniune afectivă, cunoaştere prin întrepătrundere, introecţiune, tranzitivism, intropatie, simpatie, transpunere în starea de moment a celuilat, identificare cu altul, transfer, proiecţie simpatetică.


http://en.wikipedia.org/wiki/Daniel_Batson

http://en.wikipedia.org/wiki/Martin_Hoffman


Solomon Marcus (1987, p. 110) descrie condiţiile de bază necesare ale proceselor empatetice: condiţii externe – existenţa unor împrejurări externe, adică raportarea

celui ce empatizează la un model extern de comportament pe care fie că îl percepe nemijlocit, fie că îl evocă, fie şi-l imaginează;

condiţii interne – predispoziţii psihice precum o mare sensibilitate pentru trăiri emoţionale, o viaţă afectivă bogată, experienţă emoţională, posibilităţi evocatoare şi imaginative care asigură o mare posibilitate de integrare a stărilor altora, dorinţa de a stabili un contact emoţional şi de a comunica; un contact viu cu propria viaţã emoţionalã care înseamnă un proces intensiv de autocunoaştere.

După acelaşi autor empatia are următoarele principale funcţii: cognitivă, de comunicare, anticipativă, de contagiune afectivă şi performanţială. În prezent se vorbeşte tot mai mult despre funcţia de solidaritate - comportamentul altruist (Feldman, R. 1985), despre comportamentul prosocial - oamenii care au un nivel înalt al empatiei sunt mai apţi să ajute decât cei cu nivel redus. Capacitatea empatetică este asociată cu comportamentul prosocial în timp ce nivelul redus al acesteia se coreleză negativ cu comportamentul asocial (C.D. Batson, 2009)

Concluzionând, vom sublinia faptul că empatia este o formă de cunoaştere a mediului, deci un proces cognitiv, este o formă de simţire şi trăire emoţională a celuilalt/mediului, aşadar, un proces afectiv, fiind un proces interpersonal este un proces social şi, nu în ultimul rând, un proces/fenomen spiritual, prin capacitatea omului de a rezona la cultură, ştiinţă, filosofie, religie etc. Toate aceste fenomene şi procese contribuie la instituirea a ceea ce s-ar putea denumi personalitate empatetică.



Secţiunea 3SUFLETUL, PERSONALITATEA EMPATETIC-SPIRITUALĂ ŞI CAPACITATEA EMPATETICĂ A PERSOANEI

Procesul de constituire a sufletului şi, în consecinţă, a capacităţii empatetice a personalităţii este constituţional legat de fenomenul psihic al trăirii care conţine, în proporţii variabile, conţinuturi senzitive, cognitiv-intelectuale, emoţional-afective, motivaţionale sau voliţionale (P.P. Neveanu, 1987, p. 760). De regulă, trăirile sunt sinteze unice dintre acestea, cu predominanţa unei sau alteia. Capacitatea organismului şi sistemului psihic de a reţine şi internaliza trăirile relative la celălalt/ mediu (persoane, obiecte, valori, situaţii etc.) explică posibilitatea formării ontogenetice a sferei personalităţii/ capacităţii empatetice.

Celălalt concret, mediul proxim, habitatul domestic reprezintă sursele generice, primare ale formării sufletului, care se instituie ca mico-formaţiuni psihice, cognitiv-afective, relativ autonome. Vor persista doar atâta timp cât persoanele sau obiectele respective se vor impune prin prezenţă sau importanţă pentru subiect. Unele dintre acestea, cum este mama, îndeosebi, capătă o semnificaţie existenţială. Aceste persoane au rol de „pivot” în travaliul de constituire a personalităţii empatetice primare. Fizionomia, comportamentul, gestica etc. vor reprezenta treptat elemente de identificare şi dezvoltare. Însă nu acţiunea directă a lor ca obiecte sau reprezentări, entităţi cognitiv-senzoriale, operează ca factori formativi ci trăirile şi experienţele interne pe care le determină. Formarea unor mecanisme, automatisme, montaje, gestalturi, scheme de funcţionare a trăirilor reprezintă, de fapt, actul cristalizării (interiorizării) acestora, care astfel tind să se disocieze de



obiecte, persoane şi să poată fi funcţionale (autonome) în situaţii variabile. Chiar dacă formaţiunile sufleteşti sunt mult influenţate de constanţa relaţiilor cu mediul instituirea sufletului presupune constituirea şi dezvoltarea unor montaje, scheme, structuri generice autonome, cu puternice componente fiziologice, cognitive, afective şi voluntare.

Instituirea sufletului, ca formaţiune psihologică autonomă şi structură de personalitate, determină o desprindere accentuată de referinţe, de autonomizare accelerată. Persoana (copilul) începe să devină receptivă la valori şi critic în raport de conduitele şi atitudinile persoanelor apropiate. Acesta începe să contribuie esenţial, de aici, la constituirea şi a celorlalte formaţiuni psihic-personale. Trecerea de la dependenţă, care este o relaţie în care primează obiectivele endemice, la faza în care primează scopurile celuilalt se realizează tot în acest stadiu. Este momentul în care celălalt este constituit ca subiect dezirant şi tot mai puţin ca obiect dezirabil. Practic de aici se instituie Celălalt (în cadrul personalităţii) ca entitate psihică relativ autonomă şi nu ca obiect care satisface unele trebuinţe. Celălalt ca subiect dezirant, cu trebuinţe, temeri, scopuri se ancorează adânc în structura ontică a persoanei, poate controla, prin mecanisme şi strategii, preponderent involuntare, personalitatea şi chiar conştiinţa. Persoana acceptă această situaţie, nu neapărat intenţionat sau conştient, deoarece Celălalt oferă conţinut vieţii interioare, trăiri şi chiar securitate emoţională.

Sufletul îşi atinge ţinta ontogenetică la maturitate, atunci când persoana devine responsabilă/ dependentă de destinul/ situaţia altor persoane, de creşterea, integrarea şi realizarea lor socială/individuală. În acest stadiu are un rol determinant în formarea credinţelor şi convingerilor şi un rol crucial în determinarea orientării caracterului,



atitudinilor şi chiar intereselor sociale şi profesionale. În cazuri limită ruptura de particular şi individual poate deveni aproape totală, persoana este receptivă la obiecte „ideale”, valori, chiar creator – ca expresie supremă a „abstractizării” empatetice. Interesele celuilalt „operează” nu direct în mecanica relaţiilor inter-personale ci mijlocite de construcţiile superioare ale persoanei.

Caracteristicile sufleteşti determină empatia, compasiunea, iubirea, altruismul, solidaritatea, sentimentul estetic, etic, ataşamentul, vocaţia profesională, concepţia faţă de lume, credinţa religioasă etc. Prin procesul de constituire a sufletului, are loc umanizarea organismului. În lipsa acesteia organismul ar deveni ceea ce cibernetica se străduieşte să construiască, cu intenţia de imita şi reconstrui fiinţa umană, adică robot. Formarea şi instituirea personalităţii empatetice face ca organismul să devină om şi nu robot, de aceea este atât de importantă creşterea copiilor în familie, în medii bazate pe ataşament, afecţiune, respect pentru celălalt şi valori. Celălalt este sursa propriei dezvoltări (Text preluat din volumul Teoria fericirii în asistenţa socială. De la mangementul îngrijirii la managementul fericirii, P. Ştefăroi, Editura Lumen, 2009, pp. 92-96).

Unul din rolurile cruciale este acela de a resimţi disfuncţia celuilalt şi de a determina acţiuni şi competenţe care să reinstituie binele, normalitatea, echilibrul, intern sau extern. Se poate vorbi de o structură şi de o specializare a unor componente, pe persoane, obiecte, animale, sau valori, dar, probabil, fiecare este susţinută de un mecanism comun de percepţie şi reacţie afectivă, un aparat format pe aproape toate nivelurile şi prin aproape toate formaţiunile personale, structurat şi orientat specific. Aşadar putem vorbi de un fond empatetic comun, care încrustează tiparul relaţional-afectiv ancestral ale fiinţei umane, o



structură de fond personală, dar şi de o specializare în funcţie de particularităţile biologice, psihologice individuale sau ale mediului social ori profesional. Configuraţia personal-empatetică a unui artist este, de regulă, diferită de cea a unui electronist.

Prin „asimilarea” celuilalt şi prin formarea sufletului persoana se îmbogăţeşte ea însăşi, deoarece în lipsa experienţei celuilalt pierde prilejul de a se umaniza (P. Ştefăroi, 2009b, p. 96). La naştere, „fiinţa” e în celălalt, corpul în sine nu este suficient pentru personalizare. Aceasta este calea prin care omul accede la experienţă socială, la cultură, istorie, practic asimilează întreaga evoluţie a comunităţii, prin contactul cu mediul, cu valorile. Procesul este complex deoarece se realizează pe mai multe planuri, fizic, cognitiv, afectiv, voluntar, axiologic.

Un stadiu superior în constituirea sufletului, a personalităţii în general îl reprezintă constituirea sufletului spiritual sau personalităţii empatetic-spirituale. Se formează şi instituie ca efect al internalizării şi organizării experienţelor/ trăirilor noetice, eu-proiective sau spirituale (mistice, ludice, epistemice, estetice, morale etc). Factorii de bază sunt mediul şi educaţia culturală, spirituală, capacitatea intelectual-proiectivă şi valorizatoare, nevoia de dezvoltare şi organizare superioară personală şi nu în ultimul rând nevoia ancestrală de exprimare şi umanizare a personalităţii. Se organizează ontogenetic în jurul Eului, aşa cum relevă cele mai multe teorii ale personalităţii, însă în structura complexă a acesteia intră şi foarte multe formaţiuni care reflectă existenţa sau dorinţa celuilalt. Omul nu poate exista decât prin celălalt, prin grupul de apartenenţă, prin comunitate, prin societate, prin istorie, viitor, valori sau obiecte. Conferă conţinut, sens şi valoare personalităţii. Toate acestea sunt asimilate, internalizate, personalizate, organizându-se specific, în manierele cele mai variate, în arhitectura personalităţii. Marea majoritate



o fac prin intermediul aparatului mintal şi a capacităţii onto-proiective. Se instituie şi funcţionează chiar autonom tinzând să subordoneze iniţiativa, voinţa, conştiinţa, comportamentul, subiectul. Educaţia, regula, legea, valoarea sunt unele dintre mijloacele prin care celălalt/ mediul se instituie ontologic în structura personalităţii. Dacă la nivelul ontosului endemic subiectul ontic se opune celuilalt şi instaleză echilibrul sau preia controlul prin subiectul ontic, la nivelul onto-proiectiv locul subiectului ontic este luat de eul onto-proiectiv.

Eul onto-proiectiv este o dimensiune, sferă, latură, componentă a eului personal/ total şi este subordonat, totuşi, principilului subiectivităţii, trebuinţelor endemice existenţiale personale, mecanismelor şi balanţelor onto-endemice fundamentale (hedonice, fobice, anti-entropice), nefiind doar o reacţie la instituirea celuilalt ci o necesitate personală constituţională. Misunea sa crucială este aceea de a conserva existenţa personală specifică, unicitatea, originalitatea persoanei, de a reprezenta la nivel superior, intelectual, proiectiv, teleonomic trebuinţele şi scopurile autentice ale subiectului. Instituirea eului onto-proiectiv determină vectorul fiinţei, iniţiativei şi acţiunii personale, să de deplaseze din din instinct în sfera mentală. Între cele două sfere, endemică şi mentală/ spirituală există o confruntare funcţională continuă, cu o „culisare” frecventă, în funcţie de raporturile de forţe şi de conjuncturi. „Soluţia” comportamentală va fi impusă de un complex de raporturi de forţe din care face parte şi eul onto-proiectiv, instituind capacitatea empatetică.

În procesul de constituire, dar şi în funcţionarea a acestei onto-formaţiuni, extrem de complexe, un rol crucial îl are proprietatea/ capacitatea telegentă, teleologică şi proiectivă. Telegenţa şi proiecţia permit extraordinara detaşare de sincretic, contingent şi determinare,



impunând experienţa onto-proiectivă, existenţa în imaginar, în viitor, în posibil, în spirit. În această sferă personală onto-proiectivă se reportează o parte importantă din juisanţa subiectului. Eul onto-personal tinde să devină fiinţă în sine, cu legităţi, forţe şi conţinut propriu, reprezentând cea mai mare parte a eului personal, configurând personalitatea, identitatea. Existenţa autentică a subiectului nefiind dată de eul real, care este, de fapt, un non-eu. Nu poate exista eu real. Poate exista situaţie concretă, obiectivă, reală a persoanei. Eul este expresia unei interogaţii ontologic-reflexive, raţionale, iar raţiunea prin exprimare specifică proiectează juisanţa în ipotetic, celălalt şi dorinţă, deci în proiect. Astfel juisanţa personală instalându-se în zona intelectul-proiectivă va opera de acolo prin scopuri, idealuri şi dorinţe nu ca aspiraţii spre ceva ci ca tendinţă de completare şi alimentare a ceva ce există deja, cu valenţă de fiinţă, de existenţă instituită. Prin instituire eul onto-proiectiv tinde să se identifice cu persoana, care se va gândi şi se va comporta „ca şi cum ar fi”. Astfel că rolul, statul social, bunăstarea materială, poziţia socială dorită vor acţiona ca factori ontologici de presiune asupra conduitei pentru a le confirma ca entităţi de drept existenţial, ca realităţi personale şi nu doar ca aspiraţii sau proiecte de viitor, chiar dacă, prin conştiinţă, subiectul este conştient de statutul său prezent.

Totuşi, precum şi ontosul proiectiv eul onto-proiectiv, în cele mai multe cazuri, nu va reuşi să atingă gradul de consistenţă al formaţiunilor endemice. Însă perspectiva diferenţială faciltează perceperea acestei onto-formaţiuni ca o organizare solidă pentru mai multe categorii de persoane sau pentru unele individualităţi din domeniul artei, religiei, asistenţei sociale etc, care realizează o „specializare” impusă de necesităţile domeniului în care activează profesional sau pasional. Pentru astfel de persoane lumea în care trăiesc şi se alimentează nu este



localitatea, familia, casa, persoanele, obiectele concrete, ci o lume construită în universul lor interior - ideală, proiectivă, fantastică, frumoasă, posibilă, ipotetică, artistică, mistică, ludică. La valorile şi reperele acestora se va raporta orice, binele şi răul, fericirea, realizarea personală, destinul, viaţa şi moartea, totul. Lumea reală este un punct de plecare, o platformă, rădăcină, dar nu şi lumea sufletului şi ontosului său. Vorbim de o existenţă şi trăire efectivă în lumea creată de istorie, cultură, artă, religie etc.

Eul onto-proiectiv are o capacitate extraordinară de regenerare, multiplicare, autodeterminare şi autoalimentare, tinzând se devină o lume subiectivă în sine. Dacă persoana asimilează experienţe şi cunoştinţe limitate temporal şi fizic acestea sunt procesate şi integrate în dinamici interne foarte sofisticate. În fazele de maturitate ale ontosului proiectiv funcţionarea nu mai are nici o legătură cu imput-urile sau inshigt-urile ambientale concrete, ontosul proiectiv, practic, autoalimentându-se şi autodeterminându-se. Aceste caracteristici fiind proprii şi eului onto-proiectiv. Probabil funcţionează bucle, „motoare”, mecanisme de procesare inimaginabile ca şi complexitate în raport de paradigmele funcţionale cunoscute. Pentru a le înţelege ar trebui să mai abandonăm nişte „tabuuri” ştiinţifice. Ontosul şi eul sunt unicităţi existenţiale, sunt fiinţe, sunt lumi în sine, nu pot fi supuse generalizării şi simbolizării ştiinţifice ori verificării/ repetării experimentale. Nu există două ontosuri personale sau euri identice, după cum nici un eu acum nu va fi identic cu cel de acu o secundă.

Complexitatea procesului de constituire a eului este determintă şi de diversitatea factorilor. Imput-rile/ insight-urile proiective provin nu numai din circumstanţele vitale ambientale ale individului ci şi din, ceea ce Yung a denumit, inconştient colectiv, arhetip sau pattern of bahevior.



Practic universul onto-proiectiv transmerge şi emerge individul, subiectul plasând discursul „imaginar-trăirist” în istorie, preistorie, viitor, niciodată sau oricând. Procesele se regularizează odată cu apariţia unor entităţi transpersonale, ontos-proiective autonome, un fel de constructe, patternuri ontos-proiective, fundamente, principii ale credinţelor şi convingerilor religioase, artistice, morale şi factori determinanţi ai formării şi dezvoltării superioare, umane. Una dintre consecinţele acestor impresionante procese şi fenomene o reprezintă apariţia a, ceea ce am putea denumi, dorinţe fără trebuinţe dar şi identificarea compatetică cu celălalt. Legile psihologice, consacrate până în prezent de către ştiinţă, nu ar recunoaşte această posibilitate dar perspectiva onto-proiectivă ne permite această abordare. De fapt aici este miezul, esenţa, cheia înţelegerii fenomenului ontos-proiectiv personal şi capacităţii empatetice. Apariţia dorinţei fără trebuinţă şi identificarea ontologic-empatetică cu celălalt (persoane, mediu, situaţii, valori) este un salt de la psihic la persoană, de la fiinţa biologică la cea umană, spirituală, empatetică, universală. Capacitatea/ proprietatea este crucială în procesul de formare a personalităţii, în dezvoltarea personală şi adaptare socială/ culturală. Este calitatea care favorizează interacţiunea socioumană, educaţia morală, asimiliarea normelor şi valorilor sociale, construirea identităţii, adaptarea socială.



Secţiunea 4COMUNITATEA EMPATETICĂ. COMPATIA

Orice relaţie interpersonală, situaţie/ realitate socială, este, mai mult sau mai puţin, şi o interacţiune/ congruenţ psihosocială empatetică şi inter-empatetică. Este o interacţiune între sufletele/ personalităţile empatetic-spirituale ale membrilor. Această ascunsă interacţiune determină apariţia unor procese şi situaţii de grup mai subtile, de regulă neglijate de paradigma ştiinţifică psihosocială clasică. Şi procesele empatetice, chiar dacă sunt mai subtile şi aparent mai neorganizate, au o importanţă foarte mare în ceea ce priveşte congruenţa, coerenţa, unitatea şi funcţionalitatea grupului social. Cu cât grupul este mai mic cu atât probabilitatea ca empatia să aibă un rol mai important, cu cât grupul este mai mare, desigur, rolul empatiei scade, funcţionalitatea fiind asigurată,în principal, de reguli, legi, valori etc. Însă şi la acest nivel, acţionează empatia, ca trăsătură de personalitate a membrilor sau imprimată în sistemul de norme şi valori, contribuind la instituirea unei culturi organizaţionale.

După S. Chelcea (2008, p.83) oamenii aflaţi în număr mare laolaltă tind să aibă un comportament dezorganizat. Interacţiunea socială empatică are, din punct de vedere social, funcţia crucială de liant şi forţă intenă de menţinere a unităţii şi constanţei grupului. Nici interesele, nici valorile, nici regulile şi nici legile nu ar fi suficiente pentru a evita entropia socială. Inter-empatia personală uneşte între ele persoane de vârste, categorii sociale sau profesionale dintre cele mai diverse tocmai pentru că personalităţile individuale ale tuturor acestora conţin aceleaşi valori sau reprezentări sociale. Totodată funcţia de liant şi factor de



unitate este dată şi de calitatea inter-empatiei de a lega persoana de grup, organizaţie, situaţie.

Dacă empatia este o capacitate a unei persoane de a simţi şi gândi ceea ce simte celălalt inter-empatia este un fenomen interpersonal, de grup, de organizaţie. Eu „exist” în personalitatea celuilalt, iar celălalt există în personalitatea mea. Existenţa mea este condiţionată de existenţa celuilalt. Organizaţia este o ţesătură infinită de astfel de inter-empatii. Ea însăşi depinde de membrii ei, iar membrii depind empatetic de aceasta. Este un fenomen crucial în asigurarea coeziunii grupului.

În comunitatea empatetică sunt atrase toate caracteristicile fizice, psihologice, sociale, culturale, morale ale persoanelor şi mediului de convieţuire: caracteristici personale - vârste, aspect fizic, personalitate etc; relaţii interpersonale senzorial-cognitive şi afective specifice; litere şi cuvinte de amor propriu; sistem comun/specific de valori, sensibilităţi, gusturi, obiceiuri,

reguli, cutume etc; specific cultural, de educaţie al membrilor; comportamente, gesturi, activităţi; memorie socială şi afectivă comună; ecologie; interese, aspiraţii, proiecte comune.

Comunitatea empatetică se construieşte şi defineşte specific prin circumstanţele comune, trăsăturile şi conduitele persoanelor care o compune. Cuprinde în principal trei tipuri de procese sau fenomene: afective, cognitive şi spirituale. Fenomenele afective sunt de fapt relaţii, interacţiuni, compatii între sferele afective ale persoanelor, iar cele cognitive şi spirituale sunt procese între sferele spirituale sau Eurile



proiective ale acestora. Desigur, aria interacţiunilor, proceselor şi fenomenelor compatetice este infinit mai largă.

În această perspectivă fiecare membru al unei comunităţi este un produs al unei interacţiuni unice, în funcţie de personalitatea celorlalţi (M. Golu, 1997, p. 136), loc, timp, nişă culturală, hazard. Fiecare persoană este de fapt un element al unui sistem compatetic particular. Acest sistem fiind la rândul său parte a unui sistem curinzătoar. Sistemul compatetic cel mai frecvent şi cel mai consistent este familia. Consistenţa compatetică este dată de faptul că personalităţile individuale sunt constituite din experienţele comune, din faptul că în personalitatea fiecăruia fiinţează prin, empatie şi proiecţie, ceilalţi. Se instituie o dependenţă existenţială mutuală; dispariţia, plecarea sau nefericirea unuia este resimţită ca o angoasă şi afectare a propriei fiinţe de către celălalt. Existenţa şi fericirea celuilalt este condiţie a integrităţii şi fericirii proprii. Existenţa şi fericirea unuia influenţează compatia colectivului iar gradul de compatie al colectivului influenţează existenţa şi fericirea fiecărui membru.

Prin eul proiectiv sunt antrenate şi complexe procese inter-cognitive, proiective. Eul fiecărului este, în parte dimensionat de caracteristicile fizice, psihice sau spirituale ale celorlalţi sau de sistemul de valori şi cutume ale comunităţii. Aceste sisteme, la rândul lor sunt, în parte, produse ale caracterelor membrilor comunităţii. Procesele antenează imaginarul colectiv, caracteristicile fizice şi morale, conduitele interpersonale, activităţile, obiceiurilor, ritulurile etc. Astfel, fiecare eu este parte a unui imaginar şi existenţe colective unitare şi uniformizatoare. Tendinţa este ca forţa de grup să depăşească pe cea a individului, determinând şi o anumită conformare de grup, procesele compatetice fiind foarte greu de monitorizat şi controlat. Dinamica lor



scapă capacităţii de reprezentare şi modelare a membrilor. Comunitatea empatetică se instituie astfel ca o entitate, forţă în sine, ghidând holistic procesul de formare a personalităţii fiecărului membru al comunităţii.

Comunitatea empatetică funcţionează, prin cultura organizaţională, şi ca un sistem de simboluri ori valori care îşi au originea în personalitatea sau activismul persoanelor. Aceste simboluri, valori se constituie astfel în resorturi de joncţiune şi unitate între cele două părţi. Existenţa şi funcţionarea lor conferă sentimentul de apartenenţă, de familiar, de cunoscut, conferă confort, siguranţă, fericire, instituie un cadru afectiv-proiectiv de formare şi dezvoltare a valorilor, ritualurilor, activităţilor comune, de dezvoltare culturală şi morală, un cadru de exprimare şi satisfacere a trebuinţelor de toate felurile, de formare sau sporire a stimei de sine. Comunitatea empatetică astfel definită reflectă şi caracteristicile ancestrale ale fiinţei şi personalităţii, ale modelului optim de convieţuire umană/socială, cadrul autentic prin care persoana se poate forma şi manifesta conform definţiilor clasice filosofic-antropologice relative la natura şi condiţia umană, libertate şi fericire autentică.

Aşadar, comunitatea empatetică este mai mult decât un simplu sistem de relaţii interpersonale, sociale, este un univers existenţial unic şi unitar de o complexitate enormă, în care operează specific timpul, spaţiul, valorile, cutumele, ritualurile, juisanţa. Este o entitate existenţială care se formează ontogenetic, se dezvoltă sau regresează.

Chiar dacă această comunitate se descrie preponderent cu termeni afectivi şi, cum am precizat, are dinamici greu controlabile, este şi un mediu cu o anumită predictibilitate, în care se pot face anticipări sau pot preveni unele evoluţii nefaste. Deci nu este o organizare de tip iraţional. Prin dimensiunea şi componenta intelectual-proiectivă comunitatea



empatetică se instituie şi ca un spaţiu al conştiinţei, al libertăţii, al creaţiei, al acţiunii.

Prin asimilarea valorilor, a celuilalt, alteritatea nu mai este un potenţial pericol ci o parte a propriei conştiinţe şi a propriei personalităţi, facilitând coexistenţa şi adaptarea. Alăturându-se, oamenii vor sfârşi prin a semăna unii cu alţii (S.Moscovici, 1998, p. 116). Au loc complexe procese de compatibilizare, complementalizare, intercunoaştere, interacceptare. Se instituie cadre de colaborare, interese, proiecte şi valori, reguli şi obiceiuri comune. Pertinenţa acestora nu rezidă doar din presiunea socială, ca rezultat al instituţionalizării sau regulilor democratice ale majorităţii, ci din asimilarea lor compatetică, din faptul că sunt parte a propriei personalităţi, a propriei identităţi, a propriului statut ontologic, sau propriului Eu, dar şi din faptul că sunt legate idestructibil de satisfacerea trebuinţelor.

Spre deosebire de societatea sau comunitatea instituţionalizată, în care primează valorile şi obiectivele colective ori instituţionale, în comunitatea compatetică, în pofida forţei holiste a acesteia, primează valorile şi scopurile persoanelor care o compun, relaţiile fiind de regulă interpersonale, directe, contextuale. Fenomenele şi caracteristicile prezentate ne conduc la concluzia că între comunitatea compatetică şi persoanele care o compun se instituie un echilibru ontologic, un optim existenţial şi funcţional, în care se satisfac, în principiu, în mod armonios şi neconflictual, atât trebuinţele personale cât şi cele colective.

Şi la nivelul societăţii în ansamblul ei, al unei comunităţi etnice, a unei naţiuni, sau ţări, sau la nivelul societăţii umane în general, a istoriei şi culturii, a speciei umane se instituie o formă de compatie. Cu precădere prin sfera spirituală, prin conştiinţă fiecare persoană este „racordată” la aceste lumi şi îşi defineşte identitatea ontologică, cu toate



sferele ei, de la statutul de fiinţă umană până la statutul de elev, de exemplu, prin atribute ale acestora. Aici se află una din explicaţiile ataşamentului pentru valorile generale ale existenţiei umane, dragostea faţă de oameni, dragostea faţă de patrie, sentimentele etnice, ataşamentul pentru limba naţională, pentru zona sau localitatea de domiciliu, altruismul (S. Moscovici, 1998, p. 68).

Structura şi organizarea compatetică a unei comunităţi nu se reduce la relaţiile interpersonale. Comunitatea compatetică este un sistem complex de sub-comunităţi afective, religioase, culturale, morale, determinând şi ceea ce în psihologia socială s-a consacrat ca polarizare ori extremizare (W. Doise, (1996), p. 96), cu dinamici autonome şi cu rol foarte important în procesul de influenţă educaţională, în constituirea diferitelor sfere sau formaţiuni ale personalităţii actorilor. În comunitatea empatetică interesele se pot contrapune, este şi o sferă a confruntărilor de status-rol, de prestigiu sau profesiune.

Comunitatea empatetică poate avea şi influenţe nefaste, poate să fie un spaţiu al non-valorii, al conflictului, ostilităţii sau excluziunii/ marginalizării sociale. Aceasta poate avea o organizare şi funcţionare coerentă dar fundată pe non-valoare, pe atitudini antisociale, sau poate fi slab organizată, nefuncţională, imatură. În ambele cazuri membrii acestora sunt expuşi la nedezvoltare personală, marginalizare sau inadaptare socială/ morală. Efectele grave se resimt şi în creşterea şi educaţia copilului prin deteriorarea calităţii climatului familial.



Secţiunea 5COMUNITATEA EMPATETICĂ FAMILIALĂ. COMPATIA FAMILIALĂ

Fiecare familie este o simbioză unică, indestructibilă, între membrii ei, între familie ca entitate ontică şi fiecare membru în parte (Wiesman, 2000). Astfel că nici una dintre părţi nu există decât prin cealaltă. Această comunitate ontologic-empatetică este o unicitate existenţială care, printre altele, cuprinde: Sistemul socio-cognitiv. Cuprinde: limba, expresii uzuale;

reprezentările cu privire la corpurile, fizionomiile, expresiile faciale, gesturile membrilor familiei; litere şi cuvinte de amor propriu; apercepţiile şi reprezentărilor referitoare la personalitate, caracter, interese ale celorlalţi; caracteristici de sex, vârstă, profesie etc.

Sistemul conduitelor şi competenţelor membrilor familiei. Curpinde: modalităţi de reacţie şi acţiune, temperamente, egoism/altruism, conduitele verbale, asertivitatea, comunicarea verbală şi nonverbală; abilităţi, aptitudini, deprinderi, talente, competenţe, obiceiuri, hobiuri etc.

Sistemul relaţiilor şi raporturilor rol-status. Antrenează familia ca grup social şi organizaţie. Chiar dacă prin natura ei familia este un grup mic informal, constituit de regulă în mod spontan şi sub presiunea factorilor antropologic-culturali, în interiorul acesteia, se instituie ontogenetic raporturi ierarhice de rol-status, de sarcină, poziţie sau reputaţie.

Sistemul socio-afectiv. După J. Bowlby (1999) relaţiile afective din cadrul familiei reprezintă principalul factor de coeziune şi



durabilitate. Instituie ceea ce autorul a consacrat chiar, sub forma unei teorii (teoria ataşamentului), în relaţiile interpersonale, ataşamentul. Este o relaţie cu o forţă extraordinară. Este angajament, dragoste, apropiere, căldură umană (A. Bormaniuc, M. Borza, 2009, p.48). Familiile în care relaţiile de ataşament se definesc ca nesigure sunt ameninţate de destrămare, iar copii pot dezvolta tulburări grave emoţionale, de dezvoltare sau de comportament. Ataşamentul este o valoare crucială în familiile de tip tradiţional. De regulă relaţia mamă-copil este esenţială în coeziunea unei familii (C. Levy-Strauss, 1969). Se instituie spontan un sistem de relaţii afective absolut unice între toţi membrii familie. În procesul de instituire a sistemului de relaţii afective concură şi factorii socio-cognitivi, aptitudinali, socio-ierarhici etc. Sistemul socio-afectiv contribuie definitoriu la formarea şi instituirea, la nivel personal, a personalităţii empatetic-afective.

Ssistemul atitudinal, cultural şi spiritual. Cuprinde: sistemul de atitudini faţă de oameni, faţă de lume, faţă de muncă; concepţii, convingeri, valori la nivel individual sau colectiv; aspiraţiile, proiectele de viitor, credinţa religioasă, sentimentul estetic, etic etc. Acest sistem contribuie esenţial la formarea personalităţii empatetic-spirituale prin valenţele integrative şi orientative ale acestuia.

Comunitatea empatetică familială este un mediu securizant, un cadru de existenţă personală unde se află resursele autentice ale convieţuirii umane: afective, spirituale, morale, estetice, ludice, religioase etc. Este resursa din care se alimentează capacitatea empatetică a persoanei, altruismul, solidaritatea umană. Este principala forţă socio-ontologică a coexistenţei şi convieţuirii umane. Este un „univers” psihosocial şi cultural magic al satisfacerii trebuinţelor personale intime, profunde, empatetice, al creşterii şi educaţiei



spirituale, afective şi morale a copilului. Este locul în care se construiesc bazele ontologice ale personalităţii umane. Este mediul în care persoana se alimentează cu energie spirituală şi morală. Este cadrul existenţial magic al formării, existenţei şi manifestării personalităţii, al fericirii autentice. Comunitatea compatetică familială realizează unitatea dintre individual şi social, dintre cognitiv şi afectiv dintre materie şi spirit. Unitate reflectată unitar, indestructibil, simultan în personalitatea individului şi existenţa comunităţii empatetice familiale. Persoana şi familia funcţionează printr-un mecanism onto-social unic şi unitar, în care au loc procese de comunicare informaţională, emoţională, spirituală. Este mediul şi sunt procese fără de care personalitatea şi societatea s-ar forma şi ar funcţiona în mod defectuos ori inpropriu.

În educaţia timpurie a copilului compatia afectivă, prin forma ataşamentului, este esenţială. La maturitate însă ajunge să aibă o podere importantă compatia spirituală ori organizaţională, pe fondul dezvoltării generale a personalităţii, a sferei spirituale, a caracterului şi personalităţii sociomorale, nevoii de afiliere socială sau la sisteme de valori. În toate cazurile rolul compatiei familiale este foarte important în formarea echilibrată a personalităţii, în dezvoltarea personală, în adaptarea socială şi evitarea marginalizării sociale ori culturale. Comunitatea empatetică familială are astfel, pe lângă o valenţă formativă, şi una terapeutic-preventivă. Este pârghia cea mai eficientă pentru prevenirea alienării, tulburărilor psihice sau inadaptării sociale, pentru menţinerea membrilor într-un sistem comun de valori, orientaţi spre fericire autentică, eficienţă şi adaptare socială/profesională.



Secţiunea 6ORGANIZAŢIA ŞI SOCIETATEA COMPATETICĂ. COMPATIA ORGANIZAŢIONALĂ ŞI SOCIETALĂ

Oamenii au o nevoie ontologică de a trăi în grupuri, organizaţii, societăţi. Grupul este „leagănul” formării şi învăţării normelor sociale (A. Neculau, 2007, p. 34). Acesta se formează şi datorită faptului că vine în întâmpinarea nevoilor pe care indivizii nu şi le pot satisface singuri (P. Golu, 2001, p. 282). Este vorba de nevoi biologice, psihologice, sociale, culturale. Aceste nevoi determină formarea unor structurări, sisteme, organizări specifice care să asigure condiţii permanente de satisfacere a lor. Se poate vorbi, în consecinţă, de mai multe organizaţii sau societăţi, sfere, dimensiuni care antrenează în mod specific indivizii, resursele şi grupurile. De aceea, se poate vorbi şi de o organizaţie compatatică sau o societate compatetică, ca sfere sau părţi ale organizaţiei şi societăţii ca întreg.

Organizaţia sau chiar societatea compatetică antrenează persoanele nu doar prin calitatea lor socială ori economică, prin rol-statusuri, ci cu precădere prin personalitatea empatetică a fiecăruia. Organizaţia/societatea în care scade rolul sferei compatetice riscă să fie dominată de violenţă, de îngustare a libertăţii umane, de nedezvoltare umană, lipsă de respect pentru personalitatea şi demnitatea umană, instituie discriminarea, polarizarea, sărăcia morală şi culturală. Oamenii sunt nefericiţi, ineficienţi economic, conflictuali, ostili sau pasivi, fatalişti, superstiţioşi. Dimpotrivă, atunci când societatea compatetică devine puternică contribuie la instituirea unor sisteme de valori bazate pe principii umaniste, impune pur şi simplu valori „empatetice”,



promovează personalitatea umană, demnitatea, libertatea, altruismul dezinteresat, solidaritatea.

Într-o societate în care sfera compatetică este dezvoltată instituţiile sunt deschise spre cetăţean, relaţiile sociale sunt bazate pe respect, altruism, întrajutorare. În schimb societăţile slab dezvoltate compatetic sunt dominate de persoane egoiste, relaţiile interpersonale sunt dominate de conflictualitate. Instituţiile sunt ostile, nefuncţionale, inumane.

Societăţile dominant compatetice asigură coeziunea socială, morală şi culturală, au durabilitate, sunt ghidate de sisteme valorice şi instituţii solide, asigură protecţie cetăţenilor şi predictibilite în evoluţia socială, culturală şi economică, au structuri şi instituţii solide, probleme sociale puţine. În schimb societăţile slab compatetice au structuri şi instituţii slabe şi fluctuante, cunosc frecvent tulburări sociale, revoluţii, războaie, crize demografice, economice, culturale. Sunt medii în care problemele sociale precum abandonul familial, sărăcia, marginalitatea, devianţa, depresia, ineficienţa economică sunt fenomene curente.

Există deprinderea de a lega problemele sociale de nivelul de dezvoltare economică, de factori pur sociali, culturali, istorici ori politici, însă, pe lângă aceştia, slaba dezvoltare compatetică a societăţii, calitatea umană scăzută, sunt cauze la fel de importante. O societate în care empatia se manifestă cu precădere prin forma rudimentară a ataşamentului consancvin ori de grup de interese, în care invidia şi individualismul sunt dominante în raport de generozitate sau de altruism este, indiferent de nivelul de dezvoltare economică, de factorii culturali ori istorici contextuali, condamnată la întârziere şi la probleme grave.

În perspectiva unei teorii autentic umaniste idealul social, societal, este, cel de societate compatetică. O astfel de societate promovează un model uman bazat pe demnitate şi interes pentru binele celuluilat. Binele



celuilalt fiind condiţie a binelui personal. Persoana în societatea compatetică este sinceră, atruistă, agreabilă, harnică, modestă, respectuoasă, dezvoltată spiritual, moral, cu interes pentru cunoaştere şi adevăr, pentru frumos şi bine social, se auto-perfecţionează, este interesată de dezvoltarea sa personală, aptitudinală şi morală, caută rezolvarea paşnică a problemelor, îl ajută pe celălalt să depăşească situaţia de dificultate oferindu-i mijloacele de autodeterminare (S. Brehm, S.M. Kassin, 1990). Funcţionarul, profesionistul în societatea compatetică este o personalitate complexă, empatetică, morală, spirituală, sociabilă, agreabilă şi, în consecinţă, eficientă.

Secţiunea 7CONCLUZII, EXPLICAŢII, APLICAŢII, PROPUNERI

Capacitatea empatetică a persoanei, fenomenele şi procesele empatetice de grup, cele organizaţionale ori societale sunt resurse profesionale şi ştiinţifice încă puţin exploatate. Atât în pedagogie/ educaţie cât şi în psihologie/ psihoterapie, dar şi în managementul resurselor umane sau asistenţă socială empatia, compatia sunt factori ontologici şi epistemologici care, foarte probabil, vor fi avuţi în vedere tot mai mult în viitor.

Chiar dacă, după literatura de specialitate, cauzele principale ale apariţiei şi menţinerii problemelor socio-umane sunt, de ordin social/ societal, cultural, economic şi moral sau derivă din procesele de dezorganizare socială, criză, schimbare sau dezvoltare, ori a existenţei valorilor antagonice (R. Dynes, A. Clark, S. Dinitz, I. Ishino, 1964) ele pot fi interpretate şi ca expresie a excluziunii sau disfuncţiilor



psihosociale empatetice/ compatetice. Abandonul şcolar, depresia, maltratarea copilului, marginalizarea, abanandonul familial, sărăcia, excluderea socială, discriminarea, consumul de droguri, sinuciderile, prostituţia, delincvenţa, violenţa etc. - pot fi explicate şi prin existenţa unor tulburări, carenţe, disfuncţii, nedezvoltări de această natură.

Tulburările/ disfuncţiile empatetice conduc, într-o primă fază, la apariţia unor procese psihosociale, interpersonale şi de grup disfuncţionale, unor distorsiuni, precum: distorsiuni în relaţiile şi procesele psihosociale curente; distorsiuni în procesele de influenţă şi învăţare socială; distorsiuni în procesul de asimilare a valorilor şi formare a

caracterului; conditii vicioase de constituire a eului, imaginii de sine şi a identităţii

sociale; distorsiuni şi deficienţe în constituirea, coeziunea, unitatea şi

funcţionarea grupului/ comunităţii etc;Fără îndoială, lista acestor distorsiuni sau tulburări este mult mai

lungă, ele generează un mediu socio-uman în care se distrug destinele şi caracterele nobile, se formează caractere vicioase, personalităţi inadaptabile, în care abuzurile, violenţa, tulburările de comportament neglijarea copiilor şi bătrânilor apar şi se manifestă neîngrădit.

Pornindu-se de la rolul şi importanţa factorilor socio-empatetici în etiologia şi fenomenologia unor disfuncţii psihice ori socio-relaţionale, în psihoterapie sunt tot mai mult utilizate metodele şi tehnicile de grup ori individuale în care procesele empatetice şi compatetice sunt antrenate cu prioritate, printre acestea se află: T-Grupul (grupul de învăţare - „Training group"); Grupul de întâlnire („Encounter - Group"); Grupul de formare şi educare a senzitivităţii („Sensitivity Group"); Grupul



centrat tematic („Theme-Centred-Group"); Grupul de confruntare („Confrontation - Group"), Analiza tranzacţională; Art-terapia; Psihoterapia centrata pe emoţii; Analiza existenţială; Dramaterapia, Logoterapia, Dans- terapia; Psihodrama etc.

Empatia ca factor de personalitate şi compatia ca factor organizaţional sunt resurse epistemologice şi metodologice foarte importante în psihologia şi managementul resurselor umane sau organizaţiilor profesionale. Empatia este, incontestabil, un factor crucial al culturii organizaţionale.

După M. Zlate (2008) noile practici manageriale aşează factorul uman în prim plan, considerându-l principalul generator al eficienţei profesionale. Ponderea serviciilor a crescut enorm, obiectul muncii a devenit celălalt, omul cu dorinţele, sensibilităţile, fricile, personalitatea sa specifică. Fişa postului are mult mai multe prevederi referitoare la competenţe „umane” decât tehnice sau fizice. A lucra cu obiecte solicită cu precădere calităţi fizice şi psihomotorii, dar a lucra cu oameni solicită calităţi empatetic-spirituale. Lucrătorul obişnuit dar şi managerul sau patronul trebuie să fie „dotaţi” cu unele calităţi individuale empatetice care să le permită adaptarea şi eficienţa în condiţiile lucrului cu oamenii în calitatea acestora de clienţi, angajaţi, colegi, parteneri. Clienţii sunt entităţi sensibile, complexe şi „pretenţioase”. Au sentimente, emoţii pozitive sau negative, trăiri, gânduri, proiecte, aşteptări, temeri, complexe. Lucrătorul va opera mai mult cu acestea decât cu cerinţele lor comerciale explicite (D. Petre, D. Iliescu, 2007).

Din ce în ce mai mult firmele vor solicita angajaţilor calităţi care să le permită atât o bună integrare organizaţională în colectivul profesional cât şi o eficientă relaţionare cu clienţii. Clientul a devenit în economia şi societatea contemporană obiectul central de intervenţie, obiectul muncii,



sursa de profit, reper esenţial al eficienţei economice. Relaţia cu clientul nu este însă obiectuală, ci empatetică. Dincolo de obiectivul primar hedonist de a-şi satisface o trebuinţă curentă, clientul aşteaptă de la angajat şi „servicii” precum toleranţă, empatie, înţelegere, umor, simţ estetic, moralitate, altruism, creativitate, „spiritualitate”.

Patronul va urmări la angajare, aşadar, ca viitorul angajat să posede acele calităţi care să-i permită să ofere şi astfel de servicii, de care depinde de multe ori însăşi profitabilitatea firmei. Sunt predictori esenţiali ai eficienţei profesionale în activităţile de PR, în servicii, în asistenţa socială, învăţământ, comerţ, mass-media. Sursa autentică a acestor calităţi o constituie capacitatea empatetică. Slaba dezvoltare empatetică a personalităţii determină trăsături precum: obtuzitate, egoism, fond psihologic preponderent depresiv sau anxios, fixitate funcţională, profil psihologic încărcat de stereotipie, dogmatism, adaptabilitate redusă, încăpăţânare, rigiditate atitudinală, rezistenţa la informare şi modificare, atitudine discriminatorie, autoritarism, imaturare emoţională, irascibilitate, egoism, nervozitate etc. Dacă vom transforma indicatorii enumeraţi în nişte scări şi angajatul nostru se va situa cu majoritatea la nivele ridicate cu siguranţă va avea probleme de empatizare şi compatizare cu colegii sau clienţii, de compatizare cu organizaţia, şi, în consecinţă de eficienţă profesională..

Fără îndoială domeniul în care factorul personal şi social numit empatie are o însemnătate fundamentală este asistenţa socială. Deficenţele de ordin empatetic sau compatetic din familii, comunitate, instituţii de plasament conduc aproape automat la favorizarea sau determinarea apariţiei situaţiilor de risc sau celor de dificultate. La fel de importantă este şi problema calităţilor empatetic-personale ale personalului din instituţii sau ale managerilor (P.Ştefăroi, 2007, p. 31).



Asistentul social care cunoaşte importanţa empatiei şi fenomenelor psihosociale aferente, în etiologia, fenomenologia, sau dinamica problemelor sociale acordă multă atenţie, fără a desconsidera evaluarea clasică, socială, economică a clintului individual sau colectiv, a situaţiei de risc sau dificultate şi evaluării social-empatetice (P. Ştefăroi, 2009a, p.31). Diagnosticul „socio-empatetic” aduce în atenţia serviciului de asistenţă socială informaţii foarte utile în perspectiva construirii strategiei de intervenţie. Sunt considerate motive de intervenţie tulburările grave ale relaţiilor empatetice şi de ataşament, cultura organizaţional-empatetică precară (E. Zamfir, 1998) imaturitatea spirituală şi culturală, conflictele grave frecvente, marginalizarea, discriminarea familiei în comunitate, probleme legate de calitatea compatetică a comunităţii etc.

În asistenţa socială a familiei schimbarea, ca proces fundamental în asistenţa socială, reprezintă obiectivul principal al intervenţei (Ş. Cojocaru, 2006, 165). În acest scop proiectul de intervenţie urmăreşte, cu prioritate, înlăturarea deficienţelor de ordin psihologic-empatetic şi organizaţional-compatetic. Obiectivul direct nu este acela a ameliora situaţia materială şi socială prin ajutoare, ci de a reface autonomia familiei prin dezvoltarea personală/ umană, organizaţională, compatetică şi culturală. Se operează în zona sistemelor familiale, în relaţiile inter-empatetice. Dezvoltarea organizaţional-compatetică a familiei şi personal-empatică a membrilor familiei este principala cale de obţinere a schimbării.

Factorul empatetic reprezintă, fără îndoială o provocare importantă şi pentru ştiinţa pedagogică. Cu atât mai mult cu cât se constată o accentuată tendinţă de „cibernetizare” a educaţiei copilului în familie şi şcoală, în contextul avansului incontrolabil al tehnologiei electronice şi



comunicării în spaţiul virtual, al problemelor impuse de deteriorarea valorilor tradiţionale ale familiei, a globalizării culturale şi a altor procese care pot determina în comunităţile umane, în familii, în şcoală, în societate procese şi realităţi improprii dezvoltării umane autentice: conflictualitate, anomie, precaritate morală, tulburări grave de dezvoltare organizaţională compatetică.

Aceste radicale schimbări şi distorsiuni socio-umane nu sunt doar la nivel de fenomen (social) ci tind să reconsidere unele paradigme şi valori antropologice cruciale privind esenţa, natura sau condiţia umană, sensul şi rostul omului ca specie şi ca individ în lume, raporturile dintre binele individual şi cel colectiv etc. Însăşi psihopedagogia se află în situaţia de a reconsidera unele paradigme teoretice clasice privind stadiile şi factorii dezvoltării, personalitatea, învăţarea, educaţia.

Pe lângă aceste probleme de natură epistemologică sau filosofică pedagogia are şi propriile probleme sau provocări, în principal de natură metodologică (M. Robu, 2008). Marcată de obsesia de deveni o ştiinţă, în adevăratul sens al cuvântului, a devenit o ştiinţă a procesului de învăţământ şi mai puţin o ştiinţă a formării şi emanicipării omului. Educaţia, astfel, tinde tot mai mult să se descrie, prin procesul şi sistemul de învăţământ, ca un imens angerenaj administrativ-instituţional şi economic, depresonalizant şi dezumanizant, care oferă „servicii”. Astfel că, în timp, gradual, pedagogia, s-a îndepărtat de misiunea originară, de reflecţia ştiinţifică, ontologică şi metafizică a rostului şi naturii antropologice a educaţiei, de idealuri/ obiective precum caracterul, fericirea autentică, civismul, altruismul, ideea de natură, esenţă umană, sens, valoare, concentrându-se obsesiv pe tehnologia şi metodele de învăţământ cu o tendinţă accentuată de



autarhizare epistemologic-metodologică şi tehnicizare a actului comunicării didactice.

Astfel, se ajunge, în pofida unor intenţii şi declarţii, mai mult protocolare, privind obiectivele umaniste ale educaţiei, să se abandoneze, aproape în totalitate, obiectivul constituirii personalităţii autentice, altruiste, împlinite, empatetice în procesul educaţional, urmărindu-se cu obstinaţie dobândirea de deprinderi practice şi informaţii, iar dacă există obiective declarate în planul personalităţii ele nu privesc, în fapt, aproape deloc latura empatetic-spirituală, umanistă, morală sau culturală, focalizîndu-se pe categorii comportamental-economice precum personalitate eficientă (eficienţă personală) sau personalitate adaptativă (eficienţă socială/ profesională). Desigur, în aceste condiţii nu este destul de greu de dedus de ce se accentuează fenomenele socio-umane negative precum devianţa comportamentală infantilă/ juvenilă, ori creşterea ratei abandonului/eşecului şcolar.

Aceste realităţi şi evoluţii educaţionale, sociale, umane îngrijorătoare ar face necesară instituirea unei dezbateri sistematizate, în cadrul epistemologic-axiologic al psihologiei, pedagogiei şi asistenţei sociale umaniste, a unor teme sau chiar a unor teorii sistematizate ale empatiei şi fenomenelor/ proceselor pe care le generează în educaţie, psihologie/ psihoterapie sau asistenţă socială. Ar avea şi funcţia unor foruri epistemologic-filosofice euristice dar şi ştiinţific-metodologice de dezbatere şi analiză a rolului relaţiilor şi proceselor empatetice în formarea şi funcţionarea personalităţii, a familiei, organizaţiilor sau în apariţia şi combaterea diferitelor tipuri de probleme socio-umane.



BIBLIOGRAFIE

1. Bowlby J, (1999), Attachment. Attachment and Loss (vol. 1) (2nd ed.). New York: Basic Books.R. Brown.

2. Bormaniuc, A., Borza M., (2009), Stilul de ataşament şi stresul ca factori ce influenţează erorile de activare a unei scheme sociale, în Psihologia socială, Buletinul laboratorului „Psihologia câmpului social”, Iaşi: Editura Polirom.

3. Brehm, S., Kassin, S.M., (1990), Social psychology, Boston: Houghton Mifflin.

4. Doise, W., (1996), Decizia şi polarizarea colectivă, în W. Doise, J.C. Deschamp, G. Mugni, Psihologie socială experimentală, Iaşi: Editura Polirom.

5. Chelcea, S., (2008), Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii, Iaşi: Editura Polirom.

6. Cojocaru, Ş., (2006), Proiectul de intervenţie în asistenţa socială, Iaşi:Editura Polirom.

7. Decety, J., Ickes, W., (2009), The Social Neuroscience of Empathy, Cambridge: MIT Press.

8. Dynes, R., Clark A., Dinitz S., Ishino I., (1964), Social Problems, Dissensus and Deviation in an Industrial Society, New York: Oxford University Press.

9. Feldman, R., (1985), Reliability and Justification, în The Monist, Buffalo, NY: Open Court Publishing Company.

10. Golu, M., (1997), Condiţionarea psihologică a câmpurilor relaţionale interindividuale şi intergrupale, în M. Zlate, Psihologia vieţii cotidiene, Iaşi: Editura Polirom.



11. Golu, P., (2001), Perspective noi asupra psihologiei grupurilor sociale, în M. Zlate, Psihologia la răspântia milieniilor, Iaşi: Editura Polirom.

12. Hoffman, M.L., (2000), Empathy and moral development: Implications for caring and justice. New York: Cambridge University Press.

13. Lewin K, (1968), The Conceptual Representation and the Measurement of Psychological Forces, New York: Johnson Reprint Corporation.

14. Levi-Strauss, C., (1969), The elementary structures of kinship, Boston: Beacon Press.

15. Marcus, Stroe, (1971), Empatia - Cercetari experimentale, Bucuresti: Ed. Academiei.

16. Marcus Solomon, (1987), Moduri de gândire, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

17. Mitrofan, I., (2001), Terapia Unificării. O nouă psihoterapie experienţială, în vol. Psihologia la răspântia mileniilor, coord. Mielu Zlate, Iaşi: Editura Polirom.

18. Moscovici, S., (1998), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Iaşi: Editura Polirom.

19. Neculau, A., (2007), Dinamica grupului şi a echipei, Iaşi: Editura Polirom.

20. Neveanu, P.P., (1987), Dicţionar de Psihologie, Bucureşti: Editura Albatros.

21. Pavelcu, V., (1972), Drama psihologiei, Bucuresti: Editura Didactică şi Pedagogică.



22. Petre, D., Iliescu, D., (2007), Psihologia reclamei si a consumatorului. Volumul II: Psihologia reclamei, Bucureşti: Editura Comunicare.ro.

23. Robu, M., (2008), Empatia in educatie. Necesitati pedagogice moderne. Ghid pentru cadrele didactice din invatamantul preuniversitar, Bucureşti: Editura Didactica Publishing House.

24. Rogers, C.R., (1951), Client-Centered Therapy: Its Current Practice, Implications, and Theory., Boston: Houghton Mifflin.

25. Rogers, C.R., (2008), A deveni o persoana, Bucureşti: Editura Trei.26. Sampsom E.E., apud. P. Golu, în M. Zlate, (1989), Psihologia la

răspântia mileniilor, Iaşi: Editura Polirom.27. Ştefăroi, P., (2007), Specificul managementului (eficient) în

domeniul asistenţei sociale, Revista de Asistenţă Socială, nr. 3, Editura Polirom.

28. Ştefăroi, P., (2009), Perspectiva umanistă asupra clientului în asistenţa sociala, Revista de Asistenţă Socială, Nr. 1-2,, Iaşi: Editura Polirom.

29. Ştefăroi, P., (2009), Teoria fericirii în asistenţa socială. De la managementul îngrijirii la managementul fericirii, Iaşi: Editura Lumen.

30. Weissman, D., (2000), A social ontology, London: Yale University Press.

31. Zamfir. E., (1998), Psihologie sociala aplicata - texte alese, Editura Ankarom, Iaşi.

32. Zlate M., (2008), Tratat de psihologie organizational-manageriala (Vol. II), Iaşi: Editura Polirom.


Empathy and Compathy in the Social Relationships and Groups / Empatia si compatia in relatiile si...

Documents

Transcript of Empathy and Compathy in the Social Relationships and Groups / Empatia si compatia in relatiile si...