1

Ioan Marin MĂLINAŞ

DE TE VOI UITA

CONSTANTINOPOL ! sau

privitor la evenimentele de

la 10 august 626, 13 aprilie 1204 şi 29 mai 1453

Editura SEDAN, Cluj-Napoca, 2004

ISBN - 973-674-001-3

2

Ioan Marin MĂLINAŞ

IF I FORGET YOU, CONSTANTINOPLE! or about the events of August 10, 626,

April 13, 1204 and May 29, 1453

SEDAN Publishing House

Cluj- Napoca, 2004

ISBN - 973-674-001-3

3

DE TE VOI UITA

CONSTANTINOPOL ! 1

sau

privitor la evenimentele de

la 10 august 626, 13 aprilie 1204 şi 29 mai 1453

„Noţiunea de barbar se defineşte după neam şi limbă, nu după credinţă.”, scria Ioan CANABUTZES (între 1355-1456),

[ms. Vaticanus Graecus, nr. 1131, f. 22˅-31˅, anul, c. 1430] :

„Dacă ar întreba cineva, de ce socoteau grecii pe troieni barbari, când aveau o singură

credinţă şi slăveau şi venerau aceiaşi zei, am răspunde că noţiunea de barbar se defineşte,

nu prin credinţă, ci prin neam, limbă, orânduire de stat şi educaţie. Noi suntem creştini şi

avem o singură credinţă şi un singur botez împreună cu multe neamuri, dar socotim şi

numim barbari pe bulgari, vlahi [subl. noastră], albanezi, ruşi şi alte popoare. Tot aşa şi

grecii antici aveau o singură credinţă împreună cu alte popoare, dar numeau barbari pe

toţi câţi erau în afara neamului lor şi a limbii elenice”. 2

Introducere

Titlul acestei lucrări mi l-a sugerat un articol în limba francezü, al lui Michel ZINK, Si je

t‟oublie, Constantinople, sau De te voi uita Constantinopol...., inspirat, la rândul său, după

versetul 5, al Psalmului 136. 3 Este vorba de o reluare a temei „Tânguirea sau Plângerea

Constantinopolului” sau „Complainte de Constantinople” a lui Rutebeuf, scrisă în anul

1262, adică la un an de zile de la căderea Imperiului Latin de Constantinopol, întâmplată la

data de 25 iulie 1261, cu intrarea triumfală a lui Mihail Paleologul(1259-1282) în oraşul

recuperat de romei, în data de 15 august 1261. Nostalgia apusenilor, privind pierderea

Constantinopolului de către latini, în anul 1261, a fost mare şi de lungă durată şi, în cazul de

faţă, este reflectată în această operă a lui Rutebeuf.

Constantinopolul „latin” devenise pentru apuseni o entitate a Ţării Sfinte. Pentru poetul

Rutebeuf, Imperiul Latin de Constantinopol şi Regatul Ierusalimului se confundă, nu ca

1 Psalm 136, 5-6 : 5.”De te voi uita IERUSALIME, uitată să-mi fie mâna dreaptă !”

6. „Să se lipească limba mea de grumazul meu de nu-mi voi aduce aminte de tine, de

nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele.”

Psalm 121 , 6 : „Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului şi pentru îndestularea celor ce

te iubesc pe tine.”

Doxologie : „Mărire Sfintei şi Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei

TREIMI, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.” Evenimentele privitoare la căderea Constantinopolului în anul 1453 şi la Biserica

Ortodoxă, din timpul domniei Sultanului Mehmed II au fost foarte bine şi sistematic

prezentate de istoricii bisericeşti, Pr. Prof. Dr. Teodor BODOGAE şi Ioan

RĂMUREANU, în vol. II, din manualul de Istoria Bisericească Universală, Bucureşti,

1993, p. 126-139. 2 Ediţia folosită: Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. IV, Scriitori şi acte bizantine

secolele IV-XV, Publicate de Haralambie MIHĂESCU şi colab., p. 355. 3 Michel ZINK, Si je t‟oublie, Constantinople, în Medievales, langue, textes, histoire.

Toutes les routes mènent a Byzance, St. Denis, Paris, 1987, 12, p. 43-46

4

localizare geografică, ci ca simbol creştin şi biblic, într-o zonă deja profund afectată de

islamul în ascensiune, şi, pentru el, toate drumurile duceau nu la Roma Veche, nici la

Ierusalim, ci la Constantinopol. Elementul confesional şi de schismă, la poet dispare,

dominînd conştiinţa creştină, de sorginte apuseană, aşa cum putea fi ea formată în epoca

respectivă. Rutebeuf vedea în Constantinopol centrul Bisericii Lui Hristos sau reactiva prin

el, vechea paralelă dintre Vechea Romă şi Noua Romă. Pierderea Ierusalimului şi a

Constantinopolului, aveau pentru Rutebeuf aceeaşi semnificaţie religioasă iar împăratul

creştin, Mihail Paleologul [!] şi tătarii musulmani [sau turcii, am putea zice mai târziu], erau

puşi la acelaşi nivel şi consideraţi la fel de mari „duşmani ai celor două oraşe”...

Asedieri ale Constantinopolului

În anul 2006 se vor împlini 1380 de ani de la asediul Constantinopolului, de către perşi, avari

şi slavi, din vara anului 626; în anul 2004 se vor împlini 800 de ani de la cucerirea acestui

oraş, de către latini, la 13 aprilie 1204; în anul 2003 se împlinesc 550 de ani de la căderea

Marei Cetăţi a lui Constantin în mîinile păgânilor agareni, la 29 mai 1453, dată care a marcat

şi sfârşitul Imperiului Romeilor.

În general, când se vorbeşte de „căderea Constantinopolului”, POLIS, Noua Romă, Ţarigrad,

ne gândim numai la catastrofa de la 29 mai 1453. Este însă bine şi corect, să amintim toate

asediile şi ambele „căderi” sau „cuceriri”, din data de 13 aprilie 1204 şi de la 29 mai 1453,

ale Marei şi Sfintei Cetăţi a lui Constantin, împărăteasa oraşelor şi „Ierusalimul” creştin

ortodox, Noua Romă, capitala basileilor romei, cu Sfânta Sophia şi Tronul Ecumenic al

Patriarhilor Constantinopolului, mândria şi durerea Ortodoxiei, oraşul gloriei şi al umilinţei.

Şi, pentru a ne putea face o imagine şi mai clară asupra noţiunilor de asediere şi cucerire a

Constantinopolului, este bine să amintim sau să facem o trecere în revistă a tuturor tentativele

de acest gen: 4

♔ ♔ ♔ 488, ostrogoţii asediază Constantinopolul;

513-515, are loc rebeliunea lui Vitalian, comandantul trupelor imperiale din

Tracia, în cursul căreia este asediat Constantinopolul;

626, iulie-august, perşii, avarii şi slavii asediază Constantinopolul;

663, arabii încep acţiunile pregătitoare de asediu şi cucerire a Constantinopolului; ajung

până la Calcedon, ameninţâd capitala [Calcedonul se află în faţa Constantinopolului,

pe malul opus, adică asiatic al Mării Marmara]; peninsula Kyzikos, de lângă Polis a

şi fost cucerită tot în acest scop de către arabi, în anul 670;

674, primăvara şi vara, arabii asediază Constantinopolul, dar toamna renunţă,

retrăgânduse chiar şi din peninsula Kyzikos;

675, primăvara şi vara, arabii asediază din nou Constantinopolul;

676, arabii repetă actiunile de asediere a Constantinopolului;

677, arabii asediază din nou Constantinopolul;

678, arabii asediază Constantinopolul şi sunt respinşi graţie „focului grecesc”, arma

secretă a romeilor, folosită mai ales în luptele de pe mare adică a vaselor de război şi

4 Compară cu Istoria lumii în date, redactată sub conducerea lui Andrei OŢETEA,

Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 46-48, 76-83, 130-133 şi passim.

În afară de Sfânta Sophia din Constantinopol, Catedrale cu hramul Sfintei Înţelepciuni a

Lui Dumnezeu mai există la Thesaloniki, Nikomidia, Athena [Parthenon ?], Mistra,

Niceea, Trebizonda, Ohrida, Sofia [=Sardica, Triadiţa], Kiev, Novgorod, Vladimir,

Padova etc.

5

utilizată pentru prima oară cu ocazia acestui asediu; 5 flota arabă a fost aproape

nimicită şi la 12 august 678, califul Moawiya (661-685), de la Damasc, întemeietorul

dinastiei Omeiazilor, care a condus asediul, capitulând, a încheiat un Tratat de pace

arabo-bizantin, pe o durată de 30 de ani, prin care se şi obliga să-i plătească

basileului romeu 3000 de monezi de aur anual, tribut, la care se mai adăugau şi

restituirea a 50 de ostateci şi darea de 50 de cai;

1 iulie 717 – 15 august 718, asedierea pe o durată de un an de zile, atât pe uscat, cât şi pe

mare, a Constantinopolului, de către arbii conduşi de Maslama, fratele califului

omeiad Omar ibn Abd(717-720);

821, dec. – 822, asedierea Constantinopolului, de către răsculaţii lui Toma Slavul; această

răscoală a măcinat capitala imperiului şi împrejurimile acesteia, timp de cinci

ani(820-825); în anul 823, Toma Slavul a fost ucis;

860, Prima asediere a Constantinopolului, de către ruşi, care au pustiit şi împrejurimile

capitalei într-un mod barbar; 6

5 Focul grecesc a fost o descoperire a grecului Kallinikos, arhitect din Siria, emigrat la

Constantinopol.

ROMEII sunt bizantinii. Bizantinii n-au cunoscut acest termen şi nu s-au numit pe sine

niciodată astfel: "bizantini". Termenul acesta este o „construcţie” şi o invenţie intelectuală

apuseană, din sec.16, deci la mult timp, după căderea Constantinopolului si a Imperiului

Bizantin. Ei se numeau şi erau numiţi romei, [romaieon], adică "romani“, din Imperiul

Roman de Răsărit. Imperiul lor era numit ROMANIA, împăratul lor era numit şi se

numea basileu(=împărat) al romeilor sau al Romaniei [Basilevs ton Romaieon]. Termenul

l-au preluat şi turcii, înainte şi după anul 1453, care numesc până în ziua de astăzi, zona

Traciei, din jurul Constantinopolului, "Rumelia", de la Romania şi "rum", de la romeu.

Turcii au numit Patriarhia Ecumenică până în ziua de astăzi "Rum Patrikhanezi"

[Patriarhia Romeică], sau "Ortodoks Patrikhanezi". Naţiunea confesională ortodoxă, la

turci se numea "rum miletti", iar Patriarhul Ecumenic, în calitate de Etnarh al creştinilor

ortodocşi din Imperiul Otoman, avea rang de “paşă”, adică de ministru: “Milett Başa”.

Altfel spus, romeii sunt romanii mai tineri, continuatorii sau urmasii romanilor şi a

Imperiul Roman. Această conştiinţă „romană”, adică romeică a cetăţenilor din Imperiul

Roman de Răsărit, avea inţial un caracter cosmopolit, nu grecesc şi a fost determinată de o

serie de factori politici locali: mutarea capitalei, de la Roma Veche, la Bysantion, devenit

în anul 330, Constantinopol, ulterior Noua Romă; cultivarea limbii latine, în administraţia

imperiului, ca limbă de cancelarie; statutul imperial şi forma de guvernământ romană;

scindarea Imperiului Roman, în anul 395; căderea Imperiului Roman de Apus în anul 476

etc. Până la Iustinian (527-565), în Noua Romă înflorea limba latină, iar în Roma Veche

era cultivată şi se folosea limba greacă. Grecizarea Romaniei, adică a Imperiului Roman

de Răsărit, devenit din anul 476, unicul Imperiu Roman, a avut loc în timpul domniei

împăratul Iustinian. Terenul cel mai fertil, pentru dezvoltarea conştiinţei „romeice”, a

„bizantinilor”, li s-a oferit acestora, după anul 476. Identificarea romeilor cu grecii sau

„grecizarea” romeilor sau a „bizantinilor”, a fost un proces foarte târziu, care a început,

după anul 1204 (adică după fondarea statelor greceşti: la Niceea, Trebizonda, Epir,

Moreea etc.), continuându-se la Constantinopol, prin dinastia Paleologilor, respectiv după

anul 1261, ca reacţie a grecilor, împotriva Imperiului Latin, respectiv a Cruciatei a IV-a

(1202-1204). Chiar şi în zilele noastre, grecii ortodocşi din Constantinopol, aşa puţini câţi

mai sunt, se numesc pe sine şi le place să li se spună „romei”. 6 După acestă asediere, din anul 860, marele Patriarh Ecumenic Fotie (858-865 şi 877-886),

intuind potenţialul în devenire al poporului r u s, şi a Statului acestuia, până atunci

aproape necunoscut în Polis, i-a sugerat basileului Mihail III (842-867) ideea misiunilor

de încreştinare ortodoxă a slavilor. Prima acţiune de acest fel a fost aceea a fraţilor

6

907, Cneazul Oleg al Novgorodului(879-913, din 882 regent şi în Kiev), conducând

campania împotriva Imperiului Bizantin(907-911), apare cu o flotă puternică în

faţa Constantinopolului, impunând romeilor un contract, privind drepturile

negustorilor ruşi de mişcare şi activitate pe teritoriul imperiului; contractul a fost

însă semnat abia la 2 septembrie 911;

913, august, ţarul Simeon al Bulgariei(893-927) asediază Constantinopolul, pentru a-şi

însuşi coroana imperială a basileilor romei; Simeon devine însă numai „basileu al

bulgarilor”, nu coregent al împăratului romeu, încă minor, Constantin VII (913-

959), aşa după cum ar fi dorit; fiica lui Simeon a fost căsătorită cu minorul

Constantin VII;

943, flota rusă, condusă acum de cnezul Igor al Kievului(913-945), apare din nou în apele

Bosforului, în faţa Constantinopolului; pentru a-i potoli, basileul le-a reînnoit

contractul din anul 911, dar într-o formă mult mai avantajoasă pentru bizantini;

1043, ultimul asediu al Constantinopolului, de către ruşii lui Iaroslav cel Înţelept(1019-

1054);

1047, asedierea Constantinopolului de către răsculaţii din provincie, conduşi de către

„macedonianul” Leon Tornikes, armean de origine, din Adrianopol;

1090/1091, iarna, asedierea Constantinopolului de către pecenegi, de pe uscat şi de către

Emirul Tzachas din Smyrna, de pe mare;

1203, iunie 24, flota cruciată (cruciata a IV- a [1202-1204]), apare în faţa

Constantinopolul şi ocupă Galata;

17 iulie, 1203, cruciaţii „intră destul de uşor şi paşnic” în Constantinopol, care este astfel

pentru prima oară ocupat, şi stabilesc domnia lui Isac II Anghelos;

13 aprilie, 1204, porţile oraşului fiind deschise, cruciaţii ocupă pentru a doua oară

Constantinopolul, îl pradă, incendiază, dezonorează, profanează, şi întemeiază

acolo „Imperiul Latin de Constantinopol”(1204-1261);

1235, toamna, împăratul Ioan II Asan(1218-1241) al Românilor şi Bulgarilor, de la

Târnovo, împreună cu Ioan III Dukas Vatatzes(1222-1254) şi Manuel , basileul,

adică despotul Tesalonicului (1230-1237) au asediat Constantinopolul „latin”, al

lui Balduin II(1228-1261;,

1236, cei trei monarhi reiau actiunile de asediere a Constantinopolului;

1261, iulie 25, romeii de la Niceea asediază Constantinopolul şi-l recuceresc, restabilind

Imperiul Bizantin cu capitala în Polis;

1261, august 15, Mihail VIII Paleologul(1259-1261) îşi face intrarea triumfală în

Constantinopol, pe care această dinastie îl va guverna până la catastrofa de la 29

mai 1453;

1359, prima apariţie a turcilor sub zidurile Constantinopolului;

1394, turcii asediază Constantinopolul;

1422, iunie 8, sultanul Murad II începe asedierea Constantinopolului, la care apoi

renunţă, adică o amână;

Chiril şi Metodiu, din Moravia, începând cu anul 863. Abia după mai bine de o sută de

ani, în anul 988, s-a realizat însă planul lui Fotie, de încreştinare a ruşilor, propus

basileului în anul 860. În toamna anului 957, cheaghina Olga (regentă, 945-957) a

Kievului a vizitat Constantinopolul, unde nu numai că s-a botezat, dar a şi zăbovit o

vreme la Curtea Imperială. În anul 988 a avut loc încreştinarea Statului Kievean, graţie

cneazului Vladimir cel Sfânt (978-1015). Vezi Georg OSTROGORSKY, Geschichte

des byzantinischen Staates, 1963, Verlag C.H.Beck, München, p. 183 u.

7

1452, primăvara şi vara, Mehmed II a construit fortăreaţa Rumeli-Hisar, în nordul

Constantinopolului, pe ţărmul european al Bosforului, în strâmtoarea cu acelaşi

nume, vizavi de Anadolu-Hisar, pe ţărmul asiatic al Bosforului;

1453 aprilie 6, sultanul Mehmed II [re] începe asedierea Constantinopolului, acţiune la

care tatăl său renunţase în anul 1422;

1453 mai 29, la ora 8 dimineaţa, Mehmed II îşi face intrarea triumfală în Constantinopolul

căzut în mâna necredincioşilor păgâni;

♔ ♔ ♔

Prima profanare a Constantinopolului au făcut-o deci creştinii latini sau apuseni, baronii

Cruciatei a IV-a (1202-1204), iar a doua, a fost opera turcilor musulmani, ai sultanului

Mehmet al II-lea sau Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481), cu aliaţii acestuia. Ambele

cuceriri au fost la fel de tragice, crude, cu lipsă de respect elementar faţă de specificul creştin

ortodox al oraşului, cu distrugeri iremediabile de bunuri materiale şi spirituale, valori

culturale, literare şi de artă, cu jafuri, crime, viol, pradă, profanări şi confiscări de biserici

ortodoxe, care la 1204 au fost transformate în biserici romano-catolice, iar la 1453 în

moschei. În cruzime, barbarie, ignoranţă şi intoleranţă, cei doi tipi de cuceritori : creştinii

apuseni şi păgânii musulmani ; nu s-au deosebit cu nimic unul de celălalt, atît latinii la 1204

cât şi turcii, în anul 1453.

Constantinopolul a căzut într-o zi de marţi, atât la 13 aprilie 1204, cât şi la 29 mai 1453. Trei

zile a durat jefuirea oraşului, atât în anul 1204, cât şi în anul 1453 : 7 „Oraşul, întemeiat de

Constantin I, fiul Elenei, a fost subjugat pentru totdeauna de barbari, în timpul domniei lui

Constantin XII, fiul Elenei. Din acest punct de vedere, a Doua Romă a repetat soarta Primei

Rome.” 8 , de la data de 28 august 476, când ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus,

Romulus Augustulus(475-476) a fost detronat de Odoacru al herulilor, care a şi trimis

insignele imperiale la Constantinopol. 9

7 S. B. DAŞKOV, Dicţionar de împăraţi bizantini..., p. 422.

8 S. B. DAŞKOV, Dicţionar de împăraţi bizantini..., p. 422.

9 La Bysantion [fondat de grecii din Megara, în secolul VII, î. d. Hr.], ca şi colonie dorică,

din care a evoluat apoi, Constantinopolul Noua Romă, precum şi la Ierusalim [ocupat de

Împăratul David (1013-973), şi devenit c. 1000, î. d. Hr. capitala Statului Israel, „cetatea

lui David”] şi Roma Veche sau Prima Romă [fondată la 21 aprilie 753, î. d. Hr.],

întâlnim deopotrivă motivul celor şapte coline, pe care au fost întemeiate cele trei oraşe.

Constantinopolul trebuia să imite şi să continue Roma Veche, iar aceasta din urmă, de la

Iulius Caesar (60-44, î.d.Hr.) încoace, trebuia să devină o replică europeană sau romană, o

imitaţie, a metropolei greceşti a Cleopatrei a VII-a (51-48, î. d. Hr., coregentă a fratelui ei

Ptolemaios XIII şi singură 47-30, î.d. Hr.), adică Alexandria Egiptului, fondată de

Alexandru cel Mare sau Macedon (336-323, î d. Hr.). Constantinopolul a fost capitala

unicului Imperiu Creştin, care, nu numai că se dorea guvernat după principiile

Evanghelice şi teocratice, dar, susţinea şi un universalism bizantin, de sorginte romană. În

concepţia bizantină, unde se afla împăratul, în momentul respectiv, împreună cu Curtea

lui şi însoţitorii acestuia, „sacer comitatus”, în oraşe, în tabăra sau pe câmpul de luptă etc.,

acolo era considerat a fi şi centrul Imperiului. Astfel, Diocleţian a preferat Nicomidia [azi

Izmit, pe turceşte], dar au existat şi alte oraşe, în Imperiul Roman, care s-au bucurat

pentru scurt timp, de privilegiul de-a putea fi considerate centrul imperial, cum ar fi

Augusta Treverorum (Trier), Mediolanum, Sirmium etc.[ vezi Herbert HUNGER,

Reich der neuen Mitte. Der christliche Geist der byzantinischen Kultur, Op. cit., p.

38.]. Chiar şi împăratul Herakleios I (610-641) şi împărăteasa Martina s-au decis să mute

8

♔ ♔ ♔ În iconografia românească, Asedirea Constantinopolului, din aprilie-mai 1453 a fost

ilustrat în corelaţie cu Imnul Acatist, cum este cazul la Mănăstirea Vatra Moldoviţei, din

Bucovina, pictură murală pe faţada sudică a Bisericii în exterior, scenă executată de zugravul

Toma şi ucenicii acestuia, în anul 1537 [la aproape un secol, după evenimentele de la 29 mai

1453]. La Vatra Moldoviţei, asediul Constantinopolului este o scenă pictată şi anexată în

contextul celor douăzeci şi patru de scene ale Imnului Acatist şi ca o continuare nemijlocită

a acestuia, pe peretele din exterior, de pe faţada sudică a Bisericii mănăstirii. Acest imn

glorifică misterul Buneivestiri, din Istoria Mântuirii. Simbolul liturgic, istoric, confesional, iar

pentru greci şi etnic-naţional, actual al Imnului Acatist include toate asediile

Constantinopolului, nu numai cel din anul 626, din timpul basileului Herakleios(610-641) sau

ale arabilor musulmani din anii 673-678.

Constantinopolul a fost considerat tot timpul ca un oraş pus sub protecţia Maicii

Domnului. În lunile iulie şi august, din anul 626, Constantinopolul a fost asediat de către

perşi, avari şi slavi. La 10 august, romeii îi înfrâng pe avari şi pe slavi, iar mai târziu şi pe

persani. Acestei victorii, „Pentru biruinţă îţi mulţumim...”, a fost dedicat iniţial Imnul Acatist

[gr. „se ascultă”], închinat Maicii Domnului, „apărătoarea Doamnă a Constantinopolului”,

al cărui text a fost atribuit Patriarhului Ecumenic Serghie I (610-638). Acest poem liturgic,

format din 24 de icoase şi condace, fiecare icos cuprinzând la rândul său 12 stihuri, după

modelul din Apocalipsă, cap. 12. Acatistul are la bază condace compuse de Roman

capitala şi tronul imperial, de la Constantinopol, la Cartagina, în nordul Africii. Numai la

insistenţele severului Patriarh Serghios I (610-638), Herakleios, nu numai că a renunţat la

planul său, dar marele ierarh l-a şi obligat să jure, în faţa poporului, că oraşul

Constantinopol va rămâne tot timpul capitala imperiului. [DAŞKOV, Dicţionar..., Op.

cit., p. 125 ].

Roma a Treia sau Moscova, [idee formulată pentru prima oară însă la Târnovo şi pentru

această Metropolă], dorea să continue Constantinopolul, după catastrofa de la 29 mai

1453. 9 Cu un cuvânt, între Noua Romă şi Roma a Treia, a existat „Roma intermediară”,

adică oraşul Târnovo al Ţaratului Româno-Bulgar, de unde Ruşii au şi preluat, de fapt,

această idee. Se poate întâmpla că prima cădere a Constantinopolului, la 13 aprilie 1204,

să fi inspirat cărturarilor şi clerului de la Târnovo această idee. La anul 1345, FILIP,

preotul Curţii imperiale, din Târnovo, în epilogul pe care l-a făcut la manuscrisul

conţinând traducerea în medio-bulgară a Cronicii lui Manase [+1187, Mitropolit de

Naupaktos-Corint], a numit oraşul Târnovo „Ţarigrad”, nu Ţarevgrad. Ţarigrad era

numele slav al Noii Rome Constantinopol, iar Ţarevgrad numele popular al capitalei

Târnovo. În continuare, acelaşi preot Filip a numit Constantinopolul „Roma Veche”, nu

Noua Romă. Aceste schimbări de nume, al celor două oraşe, cu încărcătura lor semantică

şi localizare tendeţioasă, au condus cu timpul, şi la plămădirea ideologiei privind „Roma a

Treia”. Din punct de vedere dinastic, la Moscova, ideea celei de a Treia Romă, a prins şi

datorită căsătoriei dintre prinţesa Zoe (1456-1504), nepoata ultimului împărat romeu,

Constantin XII (1449-1453) Paleologul Dragases, adică fiica despotului Thoma, din

Moreea, fratele basileului, cu marele cneaz al Moscovei Ivan III Vasilievici (1462-1505),

la data de 12 noiembrie 1472. La cununie, făcută după rânduiala Ortodoxă, care, pentru

ea, a însemnat în acelaşi timp şi încoronarea ca mare cheaghină, Zoe şi-a luat numele de

Sofia. Nepotul lui Ivan III şi al Sofiei, marele cneaz Ivan IV cel Groaznic(1533-1584), la

14 ianuarie 1547 a luat titlul şi a fost încoronat ca „Ţar”, [termen slav, provenit din

alterarea latinescului „Caesar”] al Moscovei şi întregii Rusii. Ideologii celei de a Treia

Romă consideră cele două evenimente, din anii 1472 şi 1547, alături de alte justificări şi

motive, ca terminus post quem, pentru atribuirea acestui titlu Moscovei.

9

Melodul(491-560), care au fost probabil cântate la asediul Constantinopolului, din anul 626,

şi pornind de la acest nucleu, existent deja, s-a dezvoltat apoi si extins imnografia acestui

„poem”, devenit ulterior Imnul Acatist. În secolul XI, Mihail Pselos a atribuit textul

Acatistului, lui Gheorghe de Psidia, bibliotecarul de la Sfânta Sophia. Textul Acatistului este

o expresie poetică a dogmei Theotokos – Născătoare de Dumnezeu - formulată şi

promulgată la Sinodul al III-lea Ecumenic, de la Efes, din anul 431. 10

Imnul Acatist a fost pictat întro ilustraţie completă, după erminie, în trapeza Mănăstirii

Hilandar, din Sfântul Munte Athos. Cu câteva note diferite, Imnul Acatist este pictat, după

erminie, şi în trapeza Mănăstirii Lavra, din Athos. 11

Pe pământ românesc, Imnul Acatist a fost pictat după erminie, cu pregnante elemente

Trinitare, mai ales la Mănăstirea Humor şi Vatra Moldoviţei. Nu trebuie să uităm însă nici

cea mai frumoasă stilizare după erminie, a Imnului Acatist, de pe peretele de miazăzi, în

exterior, al Bisericii Sf. Gheorghe de la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou, din Suceava, precum şi

o altă reprezentare de acest fel, de la Mănăstirea Suceviţa.

În Moldova, cea mai frumoasă reprezentare a Imnului Acatist este aceea de la Mănăstirea

Vatra Moldoviţei. La Mănăstirea Humorului, în contextul reprezentărilor Imnului Acatist, a

fost zugrăvită şi Sfânta Treime, alături de care mai întâlnim scenele Răstignirii, Învierii etc.

În Muntenia, reprezentări ale Imnului Acatist se păstrează încă la mănăstirile Snagov şi

Cozia.

În Transilvania, Imnul Acatist a fost pictat pe peretele de miazănoapte al pronaosului

Bisericii de la Mănăstirea Prislopului.

Imnul Acatist a fost pictat şi în miniaturi pe manuscrise. O foarte reuşită reprezentare de

acest fel se află pe manuscrisul cu numărul 113, din colecţiile Academiei Române. Copistul-

pictor sau miniaturist trebuie să se fi inspirat în această miniatură după textul Imnului Acatist

şi după reprezentările de acest fel de la Sfântul Munte Athos : Hilandar şi Lavra.

Toate aceste reprezentări ale Imnului Acatist pot fi puse in legătură cu cele două asedii şi

cuceriri ale Constantinopolului, din anul 1204 şi din 1453, nu numai cu Asediul Cetăţii

Maicii Domnului din anul 626 sau cu cele anuale, ale arabilor musulmani, din anii 674-678.

Condacul 1

Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi aducem ţie,

Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci ca una ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne

din toate nevoile, ca să-ţi cântăm ţie :

Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară !

[ Acatistul Buneivestiri, text luat din Ceaslov ]

{ Acest condac, poate fi considerat „Imnul” oraşului Constantinopol }

♔ ♔ ♔

10

Imnul Acatist se cântă mai ales în sâmbăta care precede duminica a cincea din postul

Păresimilor, a Cuvioasei Maria Egipteanca.

Cu timpul, în erminie, Imnul Acatist a primit o ilustrare iconografică în 24 de scene, pe

peretele interior al pronaosului din jumătatea de vest. La Moldoviţa însă a fost pictat pe

peretele din exterior al bisericii.

Vezi Ion BRIA, Dicţionar de teologie Ortodoxă A – Z..., p. 17 11

I. D. ŞTEFĂNESCU, Iconografia artei bizantine şi a picturii feudale româneşti..., p.

154-155

10

a.) Constantinopolul bizantin

sau

10 august 626

Şahul Chosroes II (590-628) al Persiei, către „sclavul netrebnic” Herakleios I, împăratul

Romeilor(610-641):

„Dacă Christos n-a fost în stare să se salveze pe sine de evreii care l-au ucis pe cruce, cum

vă va ajuta pe voi ! Chiar dacă vei coborî în străfundurile mării, eu voi întinde mâna şi te

voi înşfăca şi mă vei vedea aşa cum n-ai vrea să mă vezi” (Sebeos, [76, p. 101]). 12

Privind Orientul Creştin, acţiunile militare ale romeilor din secolul al VII-lea, au fost marcate

de războaiele acestora cu perşii, încă adepţi ai religiei lui Zarathustra(c.628-c.551,

î.d.Hr.)[=Zoroastru], din anii (604-629) şi cu arabii musulmani, aflaţi în plină expansiune

religioasă islamică(633-678).

Aceste războaie cu perşii şi arabii, din secolul al VII-lea, pot fi considerate pe bună

dreptate ca războaie religioase, de apărare a credinţei Creştine, din partea romeilor şi

de expansiune păgână, zoroastriano-islamică, din partea perşilor şi arabilor. Islamizarea

Persiei va începe după anul 636, adică după ce arabii au început războiul cu perşii, cucerind

mai întâi oraşele Ktesiphon-637 şi Nehawand-641. Atât perşii, cât şi arabii s-au dovedit la fel

de cruzi şi intoleranţi faţă de creştini, faţă de credinţa şi Biserica acestora.

Pentru împăraţii născuţi în purpură de la Constantinopol Noua Romă, aceste războaie au

fost dominate nu numai de ideea păstrării controlului acestora, asupra provinciilor

bizantine din Orient, ci mai ales de lupta pentru apărarea credinţei creştine Ortodoxe din

acele părţi ale lumii, cu protejarea Locurilor şi a Ţării Sfinte [Ierusalem, Bethlehem,

Nazareth, Sinai etc.], lupta împotriva islamului în ascensiune, culminând cu Asediul

Constantinopolului de către perşi, avari şi slavi, din anul 626 etc. 13

În acest climat militar

şi apologetic-creştin trebuie căutată nu numai geneza Imnului Acatist, ci şi a accentuării

cultului Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus

Hristos de la Basilica Învierii sau Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.

Prima campanie de acest fel a perşilor în Imperiul Romeilor, din secolul al VII-lea a avut loc

între anii 604-608. În anul 605, perşii au ocupat Dara, pătrunzând în Anatolia şi înaintând, am

putea spune, până în faţa Constantinopolului, pentru că au ajuns la oraşul la Halkedon sau

Calcedon. Cetatea, cu oraşul Calcedon se află situat vizavi de Constantinopol, pe malul

asiatic al Bosforului, numele turcesc actual fiind Kadiköy.

În anul 610, în urma complotului pus la cale de către Priscus, cu ajutorul exarhului Africii,

împăratul Fokas (602-610) a fost detronat, urmându-i Herakleios(610-641), [adică fiul

exarhului Africii].

12

S. B. DAŞKOV, Dicţionar de împăraţi bizantini..., p. 123. 13

Către anul 610, Mohamed(c.570-632), a început predicarea „noii religii”, pe baza Coran-

ului, cartea sfântă în islam. În anul 622 a avut loc Hegira, adică fuga lui Mahomed de la

Mecca la Medina. Mahomed cucereşte Mecca în anul 630, oraşul devenind centrul

religios al musulmanilor. În timpul domniei primului calif, Abu Bekr (632-634), a început

marea ofensivă musulmano-arabă [ la data respectivă arabii musulmani erau încă o

minoritate, marea majoritate a acestora fiind încă creştini sau păgâni politeişti] împotriva

provinciilor bizantine din Orient. Califul Omar(634-644) a extins foarte mult graniţele

noului imperiu arabo-musulman, cu islamizarea forţată a locuitorilor, mai ales creştini,

din teritoriile ocupate.

11

Între anii 611-622 a avut loc o nouă campanie militară a perşilor, pentru cucerirea provinciilor

bizantine din Orient. Împăratul persan Chosroes II a ocupat succesiv Antiohia, Caesareea,

Damascul-613, Ierusalimul-614 şi Egiptul-619. În acest context se explică şi crearea în Asia

Mică a themelor, de către Herakleios, care erau nişte unităţi administrative cu caracter

militar. Regestele Imperiale de la Constantinopol înregistrează o serie de încercări, demersuri,

solii, daruri şi corespondenţă etc., cu perşii şi avarii, spre ai convinge să renunţe la intenţia

de-a ataca provinciile imperiului.

Războiul religios, bizantino-persan s-a continuat ori a reînceput în luna aprilie, din anul 622 şi

a ţinut până în iunie 629, marcând victoria romeilor, contra perşilor şi prin cucerirea si

distrugerea de către Herakleios a templului persan de la Gandzak, cu focul sacru sau etern,

de acolo, în conformitate cu religia lui Zoroastru, foc pe care, basileul l-a stins. Reacţia

perşilor, la acţiunea lui Herakleios, privind distrugerea templului din Gandzak şi stingerea

focului sacru, a fost asediul Constantinopolului, din anul 626. În acest context a avut loc sau

poate fi înţeles şi dublul Asediu al Constantinopolului, din lunile iulie-august 626, de către

avari şi slavi pe de-o parte şi de către perşi, pe de altă parte. La 10 august 626, romeii i-au

respins, adică înfrânt pe avari şi pe slavi iar ulterior şi pe perşi. În acest context, Regestele

Imperiale înregistrează o scrisoare circulară –Gramata- alui Herakleios, din data de c.19 iunie

626, adresată întregii populaţii din Constantinopol, prin care-i îndemna să nu-şi piardă curajul

în faţa pericolului cauzat de înaintarea hoardelor avare spre capitala imperială, ale cărei ziduri

şi întărituri să le păzească bine. În acest context, de apărare contra pericolului avar şi persan,

mai poate fi amintită şi solia din iarna, de la începutul anului 625, trimisă de basileu la

Kaganul Cebu al Chazarilor, spre a-i cere ajutor în războiul contra perşilor şi 40.000 de ostaşi

călăreţi. În schimb basileul i-a oferit fiica sa, Evdokia, de soţie.

Regestele patriarhale mai menţionează şi un preţios ajutor, pe care l-a primit Herakleios de la

Patriarhul Latin Primogenius din Grado. În semn de recunoştinţă, în anul 628, basileul a

trimis la Grado o solie şi multe daruri, între care se afla şi tronul Sf. Evanghelist Marcu, pe

care basileul l-a adus de la Alexandria, de la catedrala Patriarhală de acolo, păstrându-l în

Constantinopol.

După asedierea Constantinopolului şi ca urmare a acestei înfrângeri a perşilor, bizantinii au

intrat în Persia, asediind oraşul biblic NINIVE, unde, la data de 12 decembrie 627, Herakleios

l-a învins pe Şahul Chosroes, a cărui reşedinţă, romeii au şi cucerit-o în ianuarie 628. Acestor

victorii ale romeilor asupra perşilor i-a urmat Tratatul de pace bizantino-persan, din luna iunie

629, conform căruia Armenia, Mesopotamia romană, Siria, Palestina şi Egiptul au fost

reîncorporate în Imperiul Creştin al Romeilor.

După patru ani de pace a romeilor în Orient, în anul 633 au început războaiele religioase

ale arabilor musulmani, împotriva Imperiului Creştin. Războaiele arabo-bizantine au durat, cu

întreruperi, până la Tratatul de pace arabo-bizantin, de la data de 12 august 678.

În contextul acestor războaie, arabii au cucerit Damascul [635[, cu ocuparea Siriei [20 aug.

636], a Ierusalimului [637], Mesopotamiei [639] şi Egiptului [639-642]. Odată cu cucerirea

Alexandriei la data de 17 septembrie 642, a fost incendiată şi marea Bibliotecă de acolo.

În timpul războaielor arabo-bizantine au avut loc şi asediile anuale ale Constantinopolului,

din anii 674-678. Romeii au respins aceste atacuri ale arabilor, cu ajutorul „focului grecesc”,

pe care flota bizantină l-a folosit atunci pentru prima oară.

În primăvara anului 614, după un asediu de douăzeci de zile, Chosroes cucerind Ierusalimul,

pe care perşii, nu numai că l-au prădat şi au dezlănţuit un pogrom şi alte atrocităţi contra

creştinlor, incendiid Biserica Sfântului Mormânt, dar au confiscat şi cea mai valoroasă

relicvă a Creştinătăţii, Sfânta Cruce, pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos, şi pe

care Şahul a dus-o în Persia, unde a fost aşezată în Catedrala din oraşul creştin Ktesiphon.

Numai Sfânta Lance şi Sfântul Burete au putut fi salvate de furia perşilor, pe care patriciul

Nicetas le-a adus la Constantinopol. În urma victoriei romeilor asupra perşilor, în anul 629,

12

Sfânta Cruce a fost readusă şi aşezată în Biserica Sfântului Mormânt, lăcaş restaurat după

incendiul, distrugerea, devastarea şi prădarea acestuia, din anul 614. La 14 septembrie

630, în Biserica Sfântului Mormânt, Patriarhul Zaharia al Ierusalimului(609-631), în

prezenţa împăratului Herakleios, şi a armatei bizantine, a „înălţat-o”, adică a „arătat”

Sfânta Cruce mulţimii credincioşilor prezenţi în Cetatea Sfântă. După izbucnirea războiului

arabo-bizantin, în anul 633, tot basileul Herakleios a dispus în anul 634, ca Sfinta Cruce să

fie adusă de la Ierusalim, la Constantinopol, unde a fost aşezată în Basilica Sfânta Sophia,

spre a fi ferită de pericolul de profanare, confiscare sau distrugere, de către musulmanii

fanatici ai păgânului calif Omar. La trei ani după aducerea la Constantinopol a, de viaţă

făcătoare Cruci, Ierusalimul a şi fost cucerit de arabi, în anul 637. La Constantinopol, Sfânta

Cruce a rămas până în anul 1204.

Motivul sărbătorii sau al „înălţării” sau „arătării” Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci este

însă mult mai vechi decât evenimentele din anii 614, 629 sau 630 şi se află în legătură

nemijlocită cu evenimentul „aflării” Sfintei Cruci, de către Sf. Elena împărăteasa, mama

Sf. Constantin cel Mare sau Constantin I (324-337, cezar în apus, din 308, iar august din

310, împărat unic în apus şi răsărit, din 324), cu târnosirea Bisericii Învierii sau a Sfântului

Mormânt, din Ierusalim, din data de 13 septembrie 335. A doua zi, pe 14 septembrie,

Patriarhul Macarie al Ierusalimului(314-335) a „arătat” sau „înălţat” Sfânta Cruce în văzul

credincioşilor din Ierusalim, prezenţi la această mare sărbătoare.

A doua sărbătoare a Sfintei Cruci, este Duminica a treia din Postul Paştilor, cu dată

schimbătoare, instituită la Constantinopol în secolul al VII-lea.

Doctrina exactă a cultului Sfintei Cruci a fost formulată la Sinodul al VII-lea Ecumenic, de la

Niceea, din anul 787, ale cărui decizii au fost completate de către Sinodul din

Constantinopol, din anul 869.

În acest context istoric şi religios, poate fi înţeles şi fenomenul apariţiei Imnului Acatist al

Buneivestiri. Asediile repetate, anuale ale arabilor, asupra Constantinopolului, din anii 674-

678, au adâncit pietatea mariană a Curţii imperiale, Patriarhului, clerului şi credincişilor din

oraşul păzit de Maica Domnului, în care, aceştia şi-au pus toată speranţa de biruinţă şi

supravieţire. Brâul şi Omoforul Maicii Domnului se păstrau cu multă sfinţenie în biserica

imperială din palatul Vlahernelor, din Constantinopol. Tot aici s-a păstrat si Vlachernitissa,

una din cele mai vechi icoane ale Maicii Domnului, pictată conform tradiţiei, de către Sf.

Evanghelist Luca. În capela imperială din Palatul Sacru al basileilor, din Constantinopol, a

fost păstrat până la 13 aprilie 1204 şi Sfântul Giulgiu, Linţoliu, Sindon sau Sudariul, furat de

cruciaţi, acum aflându-se la Torino.

b.) Constantinopolul bizantin şi latin

sau

13 aprilie 1204

Papa Inocenţiu III (1198-1216), către împăratul latin de Constantinopol, Balduin I (1204-

1205) : 14

„Voi, fără a avea nici un drept, nici autoritate asupra Greciei, v-aţi abătut, în mod

nesăbuit, de la intenţia voastră curată, v-aţi avântat nu să cuceriţi Ierusalimul, ci să

cuceriţi Constantinopolul, preferând bunurile pământeşti celor cereşti... „

......................................................................................................................................................

14

Textul românesc luat din: S. B. DAŞKOV, Dicţionar de împăraţi bizantini..., p. 351.

13

„Şi nu v-a fost de ajuns să goliţi până la fund vistieria împăratului şi să-i prădaţi pe toţi, de

la mic la mare, voi aţi întins mâinile spre averea bisericilor şi, ceea ce e şi mai rău, spre

sfinţenia lor, smulgând plăcile de argint din altare, spărgând sacristiile, însuşindu-Vă

icoane, cruci şi relicve, pentru ca Biserica greacă să refuze să se întoarcă la tronul

apostolic, văzând numai sălbăticii şi fapte diavoleşti din partea latinilor, şi să fie în drept să

aibă, faţă de aceştia, o atitudine plină de dezgust, ca faţă de nişte câini.”

„Vos nullam in Graecos iurisdictionem aut potestatem habentes, a puritate voti vestri

temere declinasse videmini, dum non contra Saracenos, sed contra Christianos arma

movistis, non intendentes ad recuperandum Hierusalem, sed Constantinopolim

occupandum, terrenas opes caelestibus divitiis praeferando. Illudque longe gravius

reputatur, quod quidam nec religioni, nec aetati, nec sexui pepercerunt, sed

fornicationes, adulteria et incestus in oculis hominum exercentes, non solum maritatas

et viduas, sed etiam matronas et virgines, Deoque dicatas, exposuerunt spurcitiis

garnisonum; nec imperialis suffecit divitias exhaurire aut diripere spolia maiorum

pariter et minorum, nisi ad ecclesiarum thesauros, et, quod gravius est, ad ipsarum

possessiones extenderitis manus vestras, tabulas argenteas de altaribus rapientes,

violatisque sacrariis, iconas, cruces et reliquias asportantes, ut Graecorum ecclesia,

quantumcumque persecutionibus affligatur, ad obedientiam apostolicae sedis redire

contemat, quae in Latinis non nisi perditionis exempla et opera tenebrarum aspexit, ut

iam merito illos abhorreat plus quam canes.” 15

Căderea Constantinopolului sau cucerirea acestuia de către latinii cruciadei a IV-a, de la 13

aprilie 1204, a fost o consecinţă a instabilităţii politicii interne a Imperiului, cauzată de luptele

pentru tron ale împăraţilor din dinastia Anghelilor(1185-1204).

Marele Oraş al lui Constantin, după ce a rezistat şi respins timp de aproape nouă sute de ani,

tot felul de atacuri şi asedieri ale altor barbari, a fost obligat în anul 1204 să se închine sabiei

baronilor aventurieri latini.

La 24 iunie 1203, flota cruciată şi-a făcut apariţia în faţa Constantinopolului. Pe data de 17

iulie 1203, baronii cruciaţi au intrat în Constantinopol, restabilind domnia lui Isaac II

Anghelos(1185-1195), orbit de fratele său mai mare Alexios III (1195-1203). La 1 august

1203, a fost încoronat ca asociat la domnie, Alexios IV, fiul lui Isaac II, domnind până la 28

ianuarie 1204, când a fost detronat, arestat şi închis în pivniţele Palatului Sacru, de către

Alexios V Duca Murtzuphlos, succesorul acestuia. La începutul lunii februarie 1204, Alexios

IV Anghelos a fost ucis prin sugrumare, iar tatăl său, orbul Isaak II a murit de spaimă, în

timpul uciderii fiului şi asociatului său la domnie. Între 28 ianuarie şi 4 februarie tronul

imperial a fost ocupat de către militarul de neam nobil, Nicolae Kanabos, uns împărat fără

asentimentul Patriarhului Ecumenic Ioan X Kamateros(1198-1206). Alexios V Ducas

Murtzuphlos, l-a detronat pe Kanabos, făcându-l apoi dispărut şi pe data de 5 februarie 1204,

Patriarhul Ecumenic l-a uns împărat pe cel dintâi, adică pe Alexios V, ca basileu legitim al

romeilor. Alexios V era înrudit cu familia imperială a Anghelilor. Acesta a domnit pînă în

seara de 12 aprilie 1202, când, neputând plăti solda mercenarilor şi soldaţilor din

Constantinopol, a părăsit tronul şi capitala. În această situaţie haotică, nobilimea ar fi oferit

tronul despoţilor Constantin Laskaris sau Theodor Laskaris. Se pare însă că Theodor Laskaris

nici nu era în Constantinopol, în această perioadă a anului 1204.

Constantin a devenit împărat al Constantinopolului, doar pentru o noapte, pentru că a

doua zi, pe data de 13 aprilie, în zorii zilei, mercenarii angajati să lupte în oraş contra

15

Textul latin originar luat din Giorgio FEDALTO, La Chiesa Latina in Oriente, vol. I,

Casa Editrice Mazziana, p.167-168.

14

latinilor, nemuţumiţi pentru că nu şi-au primit solda de la basileul Alexios V, s-au

predat cruciaţilor.

Cruciaţii după ce au preluat oraşul cu atâta uşurinţă şi fără pierderi, de la mercenari şi militarii

romei, i-au dat foc. Era al treilea incendiu al Constantinopolului, în decursul celor patru luni,

de la începutul anului 1204. În ciuda pagubelor provocate de incendiul, din 13 aprilie, tot a

mai rămas încă destul de prădat, jefuit şi furat în Constantinopol. Trei zile a durat jefuirea

oraşului Maicii Domnului, de către creştinii latini sau apuseni.

Alexios V a sfârşit la fel de tragic, ca şi Alexios IV şi Isaak II. După plecarea sa din

Constantinopol, Alexios V, împăcându-se cu Alexios III (1195-1203), a început unele

tratative cu acesta. Alexios III, a simulat o colaborare cu Ducas Murtzuphlos (=Alexios V),

vizând chiar şi o căsătorie a fiicei lui cu acesta din urmă. În cele din urmă, Alexios III a

dispus ca Alexios V să fie orbit, chiar în timpul unei mese festive, după care, a fost

condamnat la moarte pe loc, prin aruncarea de pe o coloană înaltă. 16

După tragedia de la 13-16 aprilie 1204, în locul Imperiului Romeu s-au format şapte State :

Imperiul Latin de Constantinopol(1204-1261), trei state greceşti, [ Imperiul de la Niceea

(1204-1261) al familiei Laskaris şi spre final al Paleologilor, Imperiul de Trapezunt(1204-

1461) al Comnenilor, Despotatul de Epir(1204-1337) al Anghelilor ], Despotatul „franc”de

Moreea, din Peloponez, cu capitala la Mistra, al cavalerilor apuseni, Guillaume de

Champlitte şi Geoffroy de Villehardouin, Principatul Latin de Ahaia şi Adrianopolul,

condus de Theodor Branas, cu statut de rege, dependent de Imperiul Latin.

În anul 1261, romeii au realizat restaurarea Imperiului, reocupând Constantinopolul, la

data de 25 iulie, unde Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) îşi va face intrarea triumfală,

la data de 15 august 1261, adică la marele Praznic al Adormirii Maicii Domnului,

protectoarea Marei Cetăţi a lui Constantin.

Patriarhia Ecumenică în exil la Niceea

şi

Patriarhia Latină

a ) Patriarhia Ecumenică În cele trei zile de pradă, violuri, vărsare de sânge, profanare şi jefuire a bisericilor şi

mănăstirilor ortodoxe, latinii au imprimat grecilor ortodocşi o imagine despre Biserica

Catolică şi despre apus, care nu numai că a definitivat psihologic Schisma de la 1054, dar

care, nu s-a mai şters din memoria ortodocşilor, menţinându-se până în zilele noastre.

Tot ce s-a creat, adunat, apărat cu fidelitate, păstrat şi cinstit în Constantinopol, timp de

secole, a fost distrus, prădat, ars, profanat, ruinat, vândut, furat sau a dispărut în decurs de trei

zile. O imagine apocaliptică, provocată de creştini, în drumul acestora, spre „eliberarea

Locurilor şi Ţării Sfinte”, contra fraţilor lor, tot creştini. După trei zile, barbaria latinilor a fost

oprită numai de o eclipsă de lună, pe care aceştia, au considerat-o un semn Divin, altfel ar mai

fi continuat. Descrierile privind jefuirea Constantinopolului, de către latini, nu sunt exagerări

ale cronicilor scrise de ortodocşi, pentru că altfel n-ar fi reacţionat Papa Inocenţiu al III-lea

atât de dur, după cum s-a văzut şi din textul scrisorii acestuia, trimisă împăratului latin de

Constantinopol, Balduin I (1204-1205). 17

Aversiunea grecilor, faţă de latini a fost mare şi s-a

16

Alexios III era fratele şi uzurpatorul lui Isaak II. 17

La S.B.DAŞKOV, Dicţionar de împăraţi bizantini..., p. 351. Statuile antice de aramă,

bronz şi argint din Constantinopol au fost topite, pentru a se bate din ele monede. Numai

cvadriga de bronz, ce împodobea Hippodromul (paternitatea acesteia i se atribuia lui

Lysippos) a evitat această soartă şi şi-a găsit tihna, pentru totdeauna, pe acoperişul

15

manifestat destul de pregnant şi înainte de anul 1204. Astfel, latinii au putut să-şi deschidă o

biserică catolică, în Constantinopol, numai după ce, mai întâi, musulmanii şi-au construit o

moscheie în oraş, adică la sfârşitul secolului al XI-lea. 18

Mai mult, în timpul Cruciatei a II-a

(1147-1149), grecii obişnuiau ca să spele şi să purifice altarele ortodoxe, „care fuseseră

spurcate, fiindcă acolo slujise vreun preot francez...”. 19

Reacţia de dispreţ a latinilor, după

anul 1204, faţă de specificul Bisericii Ortodoxe şi tradiţia acesteia, culminând cu canonul 9, al

Conciliului IV Lateran, de întâietate a ritului roman şi a ierarhiei acestuia, faţă de ritul grec şi

ierarhia ortodoxă, pare să fie un răspuns ulterior, la atitudinea anterioară a grecilor, faţă de

latini. Aroganţa romeilor faţă de „latinii barbari”, a creat sau a generat aroganţa ulterioară a

latinilor, faţă de „superbia grecească”. Şi, „povestea” încă nu s-a încheiat. Din toate aceste

atitudini reciproce, în timp, au avut doar turcii şi islamul de profitat.

După Biserica Ortodoxă, cele mai mari suferinţe psihice şi materiale le-a suferit

intelectualitatea grecească, din Constantinopol, căci „Pe barbarii occidentali nu-i interesau

cărţile, şi comori de nepreţuit ale gândirii umane piereau în flăcări sau în noroiul străzilor.

Ceea ce fusese adunat de secole prin talentul, arta şi truda bizantinilor a dispărut în trei

zile...”. 20

♣ ♣ ♣ Regestele Patriarhale nu înregistrează nici o informaţie, privitoare la căderea

Constantinopolului, la data de 13 aprilie 1204.

♣ ♣ ♣

Patriarhul Ioan X Camateros [5 august 1198 – aprilie/mai 1206 sau 26 mai ?],

a fugit din Constantinopol, în momentul în care cruciaţii şi-au făcut apariţia în faţa zidurilor

oraşului, fixându-şi domiciliul de exil în oraşul Didymotica, pe care nu l-a mai părăsit, până

la moarte şi refuzând să revină în Polis sau să urmeze Curtea la Niceea, devenită capitală

catedralei San Marco din Veneţia.”, fiind furată de către veneţieni şi dusă acolo. Ibidem,

p. 352. 18

Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Antologie, vol.

III, p. 143. 19

Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Antologie, vol.

III, p. 143. 20

La S.B.DAŞKOV, Dicţionar de împăraţi bizantini..., p. 351.

Se pare, că prin aceste acte de pradă şi vandalism, din 13-16 aprilie 1204, apusenii

voiau şi să se răzbune pe populaţia ortodoxă, din Constantinopol şi din împrejurimi,

pentru atrocităţile produse de către aceasta, negustorilor latini, din Constantinopol, de

Paştile anului 1182, când a avut loc o răscoală împotriva autorităţii imperiale. Încă de pe

timpul domniei lui Manuel I Comnenul (1143-1180) şi a urmaşului acestuia, Alexie II

(1180-1183), negustorii apuseni din Constantinopol şi populaţia latină, au fost acuzaţi de

către grecii localnici, că sunt „venetici”, „eretici”, „azimiţi” şi „favorizaţi ai basileului”. A

treia acuză a fost cea mai gravă şi în timpul răscoalei din Constantinopol, de Paştile anului

1182, greci au atacat cartierele latine, ale „francilor”, măcelărindu-i, violându-le femeile

şi fetele şi prădându-le bunurile. Cei care au scăpat de „baia de [sânge, de, n. n. ] la

Constantinopol”, au fugit în apus, făcând acolo apeluri de răzbunare. Ibidem, p. 330-331

şi 333. Mai vezi şi Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului

roman, Antologie, vol. III, p. 148-149.

16

imperială a romeilor. 21

Nr. 1202, al unui regest patriarhal, menţionează un paretisis

[=demisie, retragere] al Patriarhului Ioan X Camateros, din aprilie/mai 1206, cu foarte puţin

timp înainte de moartea acestuia, întâmplată în data de 26 mai ? 1206. A fost probabil o

reacţie, la ultima somaţie sau învitaţie, adresată Patriarhului, de-a părăsi Didymotica şi de-a

veni la Niceea, unde se aflau în exil, atât Curtea Imperială, cât şi Patriarhia Ecumenică.

Regestul imperial , nr. 1671, dinainte de anul 1206, consemnează şi el un astfel de apel al

basileului Teodor I Laskaris. În orice caz, Patriarhul Ioan X Camateros era mort la data de

29-30 septembrie 1206, când au avut loc tratativele de Unire, a Bisericii Ortodoxe, cu Roma

Veche, ţinute la Niceea, în Mănăstirea Sf. Auxenţiu, din Propontid, în vecinătatea oraşului.

În această situaţie, latinii din Constantinopol neavând o persoană, autorizată în „dialogul” lor,

privind planurile unioniste, şi nici tactul sau metodă diplomatică adecvată, aplicând legea

„invadatorului”, faţă de învinşi, nu principiile Evanghelice, s-au lovit de rezistenţa călugărilor

din oraş şi din „noul Imperiu Latin”. Călugării ortodocşi au devenit exponenţii luptei

împotriva acţiunilor unioniste din Constantinopol şi zona ocupată de latini, cu o intransigenţă,

pe care apusenii n-au bănuit-o sau au subestimat-o. Astfel au devenit mănăstirile ortodoxe

centre de rezistenţă antiunionistă, pe plan religios şi fronturi de luptă împotriva stăpânirii

Latine, pe plan politic. Reacţia clerului latin şi a autorităţilor imperiale, din Constantinopolul

(1204-1261) cruciaţilor, faţă de clerul ortodox şi Biserica acestora au fost şi ele, la fel de

intolerante, crude şi necreştină.

Călugării ortodocşi din Imperiul Latin de Constantinopol erau tentaţi să-l accepte pe

împăratul Balduin I (1204-1205) şi pe succesorul acestuia Henrich de Flandra (1206-1216),

ca suverani legitimi ai Constantinopolului, cu condiţia să-i lase, să poată exista ca Biserică

Ortodoxă, cu structurile de până atunci, şi să nu le impună Unirea cu Roma. Aceste şanse au

eşuat după moartea lui Ioan X Camateros, adică după data de 26 mai 1206, cînd călugării s-au

adresat împăratului Latin, să le acorde permisiunea şi, acesta să procedeze însuşi, la alegerea

unui nou Patriarh Ecumenic Ortodox, al Constantinopolului, nu unit sau de rit latin, după cum

făceau înainte basileii romei, în astfel de împrejurări. La Niceea, nu se procedase încă la

alegerea urmaşului lui Ioan X Camateros, pentru că se aştepta reacţia împăratului latin, din

Constantinopol. Împăratul latin Henrich a respins cererea călugărilor ortodocşi, adică, a

refuzat existenţa în Constantinopolul „Latin” a unui Patriarh Ortodox, admiţând numai unul

de rit latin, motiv pentru care, aceştia au luat apoi legătura cu Curtea Imperială a romeilor de

la Niceea. În felul acesta, şi în astfel de împrejurări, s-a definitivat transferul Sediului canonic

şi provizoriu, al Patriarhului Ecumenic, de la Constantinopol, la Niceea. 22

Mihail IV Autorianos (1208-1214), urmaşul lui Ioan X Camateros, aparţinând

clerului local din Niceea, a fost înscăunat în Duminica Floriilor, din anul 1208, la 15 aprilie,

în Biserica Mitropolitană, Sfânta Sophia din Niceea, devenită Catedrală Patriarhală, în exil.

De Paştile anului 1208, la 22 aprilie, a fost încoronat şi intronizat împăratul Theodor

Lascaris( 1204-1222).

Din acel moment, o colaborare sau înţelegere dintre călugării ortodocşi, pe de o parte şi

Curtea Imperială Latină şi cu Patriarhul latin din Constantinopol, pe de altă parte, n-au mai

fost posibile. Călugării s-au adresat Curţii Imperiale, din Niceea, cu care au rămas în legătură

tainică şi oficială, până la data recuperării Constantinopolului, de către romei, în anul 1261.

Este interesant de observat cum, în toţi aceşti ani, în mod indirect şi neoficial, călugării au

ţinut locul autorităţii de Stat, imperiale bizantine, din cadrul Imperiul Latin de

Constantinopol, cu toate formele posibile de rezistenţă, boicot şi de cultivare a idealului etnic

grecesc, şi a speranţei redevenirii romeice a Constantinopolului. Patriarhia Ecumenică, cu

sediul la Niceea a fost recunoscută de întreaga lume Ortodoxă, fără nici o rezervă. 21

Hubert JEDIN, Handbuch der Kirchengeschichte, Op. cit., vol. III/2, p. 152;

S.B.DAŞKOV, Dicţionar de împăraţi bizantini..., p. 354. 22

Hubert JEDIN, Handbuch der Kirchengeschichte, Op. cit., vol. III/2, p. 153.

17

b ) Patriarhia Latină

Patriarhul Latin de Constantinopol,

Tommaso Morosini (1204-1211). După ce Biserica Sfânta Sophia a fost jefuită şi profanată, în decursul celor trei zile de

pradă, din 13-16 aprilie 1204, ulterior a fost transformată în Catedrală romano-catolică

a primului Patriarh Latin de Constantinopol, iar averea acesteia a fost confiscată şi

atribuită Patriarhiei Latine şi Capitlului de canonici locali. În plus, Constantinopolul a

primit dreptul de-a alege Patriarhul, din rândul clerului latin local.

În aceste zile de groază, nu numai că s-a luat din Biserică tot ce s-a putut, vase liturgice,

manuscrise, veşminte, cruci, icoane, plăcile de argint, cu moaşte de pe altar, mobilier,

aur, argint, pietre preţioase etc., dar a fost şi profanată. În timp ce se fura şi jefuia

Biserica, latinii au adus o prostituată din Galata, pe care au pus-o să danseze în

Biserică, în faţa Tronului Patriarhal sau Ecumenic, pentru a-i stimula, gest pe care nici

măcar turcii păgâni, adică agarenii musulmani nu şi-au permis să-l facă. Clerul latin a

jefuit obiectele liturgice şi Sfintele Moaşte, iar soldaţii se certau pentru tezaurul

Patriarhului, în final profanând chiar şi criptele sau mormintele basileilor de la Sfânta

Sophia şi de la Biserica Sfinţii Apostoli, precum şi pe cele ale patriarhilor ecumenici, de

unde au furat toate obiectele de valoare.

Într-o altă lucrare, anterioară, am amintit şi corespondenţa Papei Inocenţiu al III-lea (1198-

1216), cu Constantinopolul, în urma evenimentelor din 13 aprilie 1204. Regestul nr. 203 şi

204 se referă şi la numirea lui Tommaso Morosini, în funcţia de Patriarh Latin de

Constantinopol. 23

♣ ♣ ♣ „XXIX. Documentul nr. 203, din vol. 7, p. 354 – 359.

Datare : Roma, la mormântul Sf. Petru, 1205, ianuarie, 21.

Regest: Papa către episcopii, abaţii şi clerul latin din armata cruciaţilor, de la

Constantinopol. Instrucţiune.

Suveranul Pontif le explică episcopilor, abaţilor şi întregului cler, din cadrul armatei

de ocupaţie a cruciaţilor din Constantinopol, importanţa soteriologică şi eclesiologică

a „revenirii sub ascultarea Romei“, a Bisericii Ortodoxe din fostul Imperiu Bizantin. 24

23

Vezi p. 153-154, din, Ioan Marin MĂLINAŞ, Regeste şi registre de la Constantinopol şi

Roma, din prima jumătate a secolului al XIII-lea, privitoare la primatul Vasile I şi la

împăratul Ioniţă Caloian din Târnovo. Unirea Bisericească a lui Ioniţă Caloian, din

anul 1203 şi încoronarea acestuia la 1204, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000, 263

p. 24 Vezi doc. nr. 203, p. 354-359, din: DIE REGISTER INNOCENZ‟ III. , 7. Band, 7.

Pontifikatsjahr, 1204/1205, Texte und Indices, Unter der Leitung von Othmar

HAGENEDER, bearbeitet von Andrea SOMMERLECHNER und Herwig WEIGL,

gemeinsam mit Christoph EGGER, und Rainer MURAUER, Verlag der

Österreichischen Akademie der Wissenschaften, Wien, 1997, 495 p. + 6 il [= Österr.

Akad. der Wissenschaften, Publikationen des Hist. Instituts beim Österr. Kulturinstitut

in Rom, Hgg. von H. Fillitz und Otto Kresten, II. Abteilung, Quellen, I. Reihe, Die

Register Innocenz’III., 7. Band, 7. Pontificatsjahr: Texte und Indices ].

Vezi şi doc. nr. 68, p. 285, din: P. Theodosius HALUŠČYNSKYJ, Acta Innocentii PP.

III (1198-1216) e registris Vaticanis aliisque eruit, introductione auxit, notisque

18

Se ştie că la 13 aprilie, 1204, cruciata a IV-a a cucerit Constantinopolul, jefuind în

mod barbar oraşul şi întreg teritoriul cucerit, profanând şi prădând Biserica Sfintei

Sophii - simbolul Ortodoxiei - şi celelalte biserici ortodoxe mai rău decât păgânii, pe

care, apoi, le-au transformat în biserici romano-catolice. În ura lor barbară şi îmbătaţi

de gloria succesului efemer, latinii s-au silit să şteargă orice urmă a Ortodoxiei pe

cuprinsul Imperiului Latin de Constantinopol. Împăratul bizantin, cu toată curtea, precum

şi Patriarhia Ecumenică, s-au retras în exil la Niceea, pe malul celălalt al Bosforului.

În locul lor, cruciaţii au instalat un împărat latin, cu un patriarh tot de rit latin,

adică romano-catolic. Sfânta Sophia a devenit catedrală romano-catolică, cu un Capitlu

de canonici. Situaţia s-a menţinut astfel, până la 25 iulie 1261, când, în timpul

domniei lui Mihail VIII Paleologul (1259-1282), sub conducerea lui Alexios Strategopulos,

grecii au reuşit să recucerească Constantinopolul, alungându-i definitiv pe latini din

Marea Cetate a lui Constantin. Primul împărat latin de Constantinopol a fost Balduin

I, de Hainaut, conte de Flandra(1204-1205), căruia i-a urmat fratele său, Henric

Hainaut(1206-1216). Pentru „scaunul patriarhal“, din Constantinopol, ca prim patriarh

latin, Capitlul Catedral al veneţienilor, de la Sfânta Sophia, l-a ales în 1204, pe hipodiaconul

Tommaso Morosini( 1205-1211). 25

Papa le comunică anularea alegerii de patriarh latin a lui Tommaso Morosini,

făcută de Capitlul veneţian de la Sfânta Sophia, ca fiind necanonică, iar din punctul

său de vedere şi un abuz. Pe de altă parte, Inocenţiu al III-lea îl numeşte el însuşi pe

acelaşi candidat, Tommaso Morosini ca patriarh latin de Constantinopol. Aici avem

un caz de conflict de competenţă, dintre Capitlu şi Sfântul Scaun, candidatul fiind

însă acceptat de Papă. ”

Această Instrucţiune a Papei, nu prea are legătură directă cu tema lucrării noastre. Ea

se înscrie însă, în contextul relaţiilor bisericeşti şi unioniste dintre Roma Veche şi Noua

Romă, confirmă atitudinea negativă a Papei faţă deBiserica Ortodoxă, prefigurează ideologia

conciliului Lateran IV, din 1215 şi contează ca un document diplomatic şi juridic de epocă,

cu toate deficienţele iubirii creştine şi a intoleranţei confesionale, de care dă dovadă.

„Documentul nr. 204, din acelaşi vol. 7, p. 359-360, este o scrisoare, adresată direct

împăratului Balduin I, prin care-l îndeamnă, să-l promească şi să-l trateze aşa cum se cuvine

pe noul Patriarh Latin Tommaso Morosini.”

♣ ♣ ♣ Tommaso Morosini provine dintr-o veche şi ilustră familie nobilă veneţiană. Trei membri ai

acestei familii au deţinut funcţia de Doge: Domenico (1148-1155), Marino (1249-1253) şi

Michele (1382). Tot din această familie s-au ridicat şi câţiva ierarhi latini: Giorgio, primul

abate al Mănăstirii St. Giorgio Maggiore(982), Tommaso, Patriarhul Latin de Constantinopol,

Cardinalul Antonio(1365-1434), umaniştii Paul (1406-1482) şi Domenico(1417-1509) etc. 26

Este interesant de urmărit structura Provinciei Bisericeşti Latine din Imperiul Latin de

Constantinopol, pentru perioada de timp 1204-1261. Ea se aseamănă cu aceea a Bisericilor

Unite, de mai târziu: adică cu o ierarhie densă, dieceze multe, cler numeros şi credincioşi

puţini. Pentru exemplificare doar, dăm schema structurii ierarhice a Bisericii Latine din

illustravit…, Typis polyglotis Vaticanis MCMXLIV (1944), Roma, 674 p.+ hartă

(=Pontificia Commissio ad redigendum Codicem Iuris Canonici Orientalis, Fontes Series

III, vol. II ). 25

Vezi lucrarea lui V. GRUMEL, La chronologie, par..., Paris, 1958, p. 403 şi 440, vol.

I, din Traité d‟Etudes byzantines, publié par Paul LEMERLE şi colaboratorii (în

colecţia Bibliothèque Byzantine, publié sous la direction de Paul LEMERLE ). 26

Lexikon des Mittelalters VI, Op. cit., col. 844-845.

19

Imperiul Latin de Constantinopol, din anii de început, adică din 1210-1212, făcută de

Honorius al III-lea(1216-1227), pe atunci, camerar papal, în Roma Veche. 27

Patriarhul, în calitate şi de Arhiepiscop Latin de Constantinopol, mai avea în subordinea sa

încă 22 de Arhiepiscopii, dintre care, 16 aveau în jurisdicţia lor 59 de dieceze sufragane.

Dintre aceste arhiepiscopii, două erau în Asia Mică, şapte în Tracia, trei în Macedonia, două

în Tessalia, una în Epir, două în Grecia(Theba şi Athena), două în Peloponez, trei pe insule.

În această formă şi cu aceste structuri, s-a desfăşurat activitatea Patriarhiei Latine de

Constantinopol, până în anul 1261, după care, structurile şi forma de exercitare a jurisdicţiei

catolice vor cunoaşte o schimbare fundamentală.

c.) Constantinopolul bizantin,

înainte de 29 mai 1453

Sultanul Mehmed II „... îşi îndeplini o datorie sfântă oferindu-le ‚ghiaurilor‟ alegerea

între circumciziune, tribut, sau moarte”. 28

Literatura de specialitate, privitoare la căderea Constantinopolului, din data de 29 mai 1453

este destul de amplă, scoţând în evidenţă, cât de mult a afectat acest eveniment, atât pe

istoricii ortodocşi şi apuseni, cât şi popoarele ortodoxe şi Biserica acestora. În acest context,

căderea Constantinopolului poate fi analizată din perspectiva cronicarilor, martorilor oculari

şi istoricilor romei, adică bizantini, 29

apoi din perspectiva grecească ulterioară; din

perspectiva otomană sau turcească, 30

dar şi românească, 31

, rusească, bulgară, sârbă, armeană,

georgiană, evreiască, 32

arabă, persană, a istoricilor din vestul latin etc. 33

Cât de mare a fost şocul căderii Constantinopolului în rândul popoarelor ortodoxe,

dreptcredincioase, se poate constata şi din folclorul creat pe această temă, cu Cântarea

27

Dictionaire de Théologie Catholique, vol. III, col. 1502-1506. 28

Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Antologie, vol.

III, p. 245. 29

Cum ar fi Dukas(1400-1470), Laonic Chalcocondil(1423-1490), Mihail Chritopulos din

Imbros(1410-1470), Georgios Sphrantzes etc. Vezi şi Die letzten Tage von

KONSTANTINOPEL. Der Augenzeugenbericht des Georgios SPHRANTZES, ² Op.

cit., passim ; 30

H. TURKOVA, La prise de Constantinople d‟après le Seyāhatnāme d‟Evliyā Çelebi,

în Bisantinoslavica, 30, 1969, p. 47-72. 31

Die letzten Tage von KONSTANTINOPEL. Der Augenzeugenbericht des Georgios

SPHRANTZES, ² Op. cit., passim ; Nicolae IORGA, Bizanţdupă Bizanţ, Editura

Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, 300 p.

Nicolae IORGA, Istoria vieţii bizantine. Imperiul şi civilizaţia după izvoare,

Traducere de Maria HOLBAN, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, 654 p.

Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Antologie, vol. III,

începând cu cap. LXVII. 32

S. BOWMAN, 1453 in Jewish Tradition, în Fourth Annual Byzantine Studies

Conference(Ann. Arbor 1978, 43-44). 33

Vezi lucrările editate de E. GIBBON, S. RUNCIMAN, H. HUNGER, K.

KRUMBACHER etc.

20

căderii Constantinopolului, mai ales la greci şi la bulgari. 34

La români, acest eveniment

tragic din Istoria Bisericească a fost eternizat prin o serie de manuscrise care circulau în

spaţiul nostru. O parte din manuscrisele, privind „Istoria căderii Ţarigradului sub turci” se

află ca texte incluse în 15 miscelanee, din Colecţia Bibliotecii Academiei Române, cum ar fi

cele de sub numerele 44, 96, 154, 1156, 1158, 1166, 1424, 1433, 1517, 1572, 1663, 1817,

2150, 2203, 2936. 35

Toate aceste variante provin din secolele XVII, XVIII şi XIX. [ Pot ele fi

puse şi în legătură cu tendinţa „restaurării Imperiului Romeu” sau a „restaurării bizantine”,

din secolul al XVII-lea, acţiune susţinută şi pe pământul românesc ? ].

Aşadar, prima apariţie a turcilor sub zidurile Constantinopolului a avut loc în anul 1359, iar în

jurul anului 1362, sultanul Murad I (1362-1389) a cucerit Adrianopolul, unde, din anul 1365,

acesta şi-a fixat reşedinţa. Pe data de 6 aprilie 1326, turcii au ocupat Brussa iar la 2 martie

1331 a căzut oraşul Niceea. Cu câţiva ani, înaintea fixării capitalei otomane la Adrianopol,

turcii s-au instalat la Tzympe, lângă oraşul Gallipoli, pe malul european al Bosforului, în

sudul Constantinopolului.

Sultanul Murad II (1421-1444 şi 1446-1451) a început asediul Constantinopolului, la 8 iunie

1422, fiind însă obligat să se retragă şi să renunţe la această acţiune sau, mai bine zis, să o

amâne.

La 29 martie 1430, sultanul Murad II a cucerit Tesalonicul, oraş pe care, prinţul Andronikos,

de frica turcilor, l-a vândut veneţienilor, în anul 1423.

La 6 aprilie 1453 a început asediul oraşului Constantinopol, care a durat 54 de zile, şi pe care,

Mehmed II (1444-1446 şi 1451-1481) îl va şi cucerii în dimineaţa zilei de 29 mai.

Regestele imperiale înregistrează un schimb de solii şi scrisori, între padişahul Mehmet II şi

basileul Constantin XII, chiar din perioada asediului Constantinopolului. În luna mai 1453,

basileul a trimis o solie la Sultan, rugându-l să renunţe la asedierea Constantinopolului şi să

încheie o pace cu acesta. Constantin XII s-a aratat dispus să împlinească orice dorinţă a

sultanului şi să-i plătească tribut, adică haraci. Sultanul însă, i-a dat basileului un ultimatum,

să-i predea Constantinopolul.

Răspunsul basileului, la ultimatum-ul sultanului este de-a dreptul impresionant. Împăratul îi

scria sultanului că este decis să trăiască în pace cu el, să-i restituie oraşele şi moşiile pe care

le-a reluat în stăpânirea sa. Pentru oraşul Constantinopol, de asemenea dispus este, să

plătească haraciul cerut, până la limita maximă a puterii lui financiare. Totul este dispus

basileul să-i dea sultanului, dar să-i predea capitala imperială, el ca împărat legitim al acesteia

şi al Imperiului, atât cât a mai rămas din el, nu poate face, nu are voie să o facă, preferând mai

bine să moară, după cum s-a şi întâmplat. 36

34

Ştefan STOICOVA, La Chanson de la Chute de Constantinople dans le folklore

bulgare, în Balkan Studies, Thesaloniki, 25, 1984, p. 475-483. 35

Gabriel ŞTREMPEL, Catalogul manuscriselor româneşti, B.A.R., 1-1600, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, vol. I-II. 36

Un răspuns demn, de Sfânt, de erou, de patriot şi mai ales de creştin. Pe timpul acela, şi

chiar mai târziu, cucerirea Constantinopolului de către Sultan, însemna nu numai şfârşitul

unui imperiu sau preluarea unui oraş de vază, bogat şi cu un trecut ilustru în epocă, ci în

mod indirect, simboliza mai ales victoria islamului asupra Creştinismului, superioritatea

credinţei musulmane, asupra celei creştine. Basileul bizantin nu accepta să-i dea această

satisfacţie sultanului, şi acest lucru esenţial, nu l-au înţeles statele creştine apusene şi nici

măcar papii epocii respective, altfel s-ar fi străduit să-i ajute pe bizantini în lupta contra

turcilor. Aceasta cu atât mai mult, cu cât Ierusalimul şi Locurile Sfinte se aflau deja, de

mult timp, în stăpânirea musulmanilor.

Pentru atitudinea lui demnă, credinţa ortodoxă fermă, curajul şi spiritul de sacrificiu

manifestat faţă de Constantinopolul aflat în agonie, împăratul Constantin XII ar merita, pe

21

♔ ♔ ♔ Renunţăm la prezentarea cronologică a asediului Constantinopolului, de dinainte de 29 mai

1453 şi menţionăm doar că acţiunile militare de cucerire, de pe uscat şi de pe mare, au fost

conduse de însuşi sultanul Mehmed II, iar cele de apărare ale oraşului, de către basileul

Constantin XII. Împăratul dispunea de un număr de peste 9.000 de luptători[ pentru că nu toţi

dintre ei erau soldaţi de vocaţie], între care trebuie incluşi şi cei 700 de războinici ai piratului

Giovanni Longo Giustiniani, eroul mării. 37

Istoricul Ducas aprecia oastea lui Mehmed al II-

lea la 250.000 de soldaţi [cavalerie şi pedestri], în afară de cei 10.000 de ostaşi de gardă şi de

marinari, adică de echpajele vaselor militare. 38

Ce relaţie sau echilibru al forţelor de luptă se

putea stabili între nouă mii de războinici şi un sfert de milion ?. Şi totuşi, bizantinii erau pe

punctul de-a câştiga lupta, dacă nu intervenea panica creată după rănirea lui Giovanni

Giustiniani, care, împreună cu împăratul martir Constantin al XII-lea, nu numai că au luptat

până la sacrificiul suprem, dar au întreţinut şi moralul apărătorilor oraşului. Cornul de Aur era

închis cu un lanţ de fier uriaş. La turci, pe data de 11 aprilie a crăpat tunul uriaş al lui Orban,

înlesnind astfel posibilitatea creştinilor, ca patru corăbii de război, prin intermediul „focului

grecesc”, să obţină un succes însemnat, contra flotei turceşti. Romeii au reuşit să refacă chiar

şi spărturile în ziduri, cauzate de artileria turcească, mai ales de tunul uriaş al lui Orban.

Primul atac s-a terminat pe 18 aprilie. Pe data de 7 mai, Mehmed II a început al doilea atac al

oraşului, dar de data aceasta, de pe mare, anume din partea interioară a Cornului de Aur. El a

folosit o metodă veche a veneţienilor, de transferare pe uscat, a vaselor mai mici, prin

intermediul unui drum pavat cu trunchiuri de copaci, care actionau ca şi nişte rotile şi pe care

puteau fi mişcate şi împinse corăbiile militare turceşti. 39

Bizantinii au reuşit să respingă chiar şi atacul artileriei turceşti contra Palatului Vlaherne, din

partea de apus a oraşului. Pierderile militare şi de vieţi omeneşti au fost considerabile de

ambele părţi. Sultanul, spre a cruţa viaţa soldaţilor săi, era de părere să renunţe la asedierea

oraşului

În noaptea din 28, spre 29 mai, la ora două a început lupta crâncenă în duel sau lupta de

stradă. Romeii aveau chiar şansa de-ai respinge pe turci, dacă o săgeată nu l-ar fi rănit mortal

pe Giovanni Giustiniani.

d ) KONSTANTINYA sau

Constantinopolul otoman Vestea căderii Constantinopolului a ajuns la Veneţia, cu o lună mai târziu, pe data de 29 iunie

1453. La 21 iulie, se cunoştea acest trist eveniment şi la reşedinţa imperială din Graz, veste,

pe care consilierul imperial Enea Silvio Piccolomini a şi transmis-o în aceeaşi zi, prietenului

său Nicolaus Cusanus, pe atunci eoiscop de Brixen.

drept, să fie cinstit ca Sfânt Mărturisitor, alături de miile de creştini care şi-au pierdut

viaţa pentru apărarea Cetăţii Maicii Domnului, sau a acelor creştini, care după 29 mai,

supravieţuind căderea oraşului, au fost prinşi, deposedaţi de bunurile lor, maltrataţi,

omorâţi, violaţi, deportaţii ori vânduţi ca sclavi, de către învingătorii păgâni. 37

Vezi micromedalionul privitor la Giovanni Longo Giustiniani, din presenta lucrare. 38

Cf. Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Antologie,

vol. III, p. 249, nota nr. 1. 39

Karl KRUMBACHER, Geschichte der byzantinischen Literatur..., vol. II, p. 1066.

22

După cum am mai amintit în paginile anterioare, Edward GIBBON scria despre Sultanul

Mehmed al II-lea că, acesta, prin cucerirea Constantinopolului şi-a îndeplinit „...o datorie

sfântă oferindu-le ‚ghiaurilor’ alegerea între circumciziune, tribut, sau moarte”.

În acest context trebuie încadrată şi funcţionarea Patriarhiei Ecumenice, după 29 mai 1453.

Creştinii au plătit scump pentru relativa libertate a instituţiei lor supreme din Imperiul

Otoman.

Cucerind oraşul, Mehmed al II-lea a făcut schimb şi transfer de populaţie în Constantinopolul

otoman. Populaţia Constantinopolului scăzuse foarte mult, încă cu câţiva ani, înainte de

cucerirea acestuia, de către turci. Către anii 1453, numărul real, al locuitorilor era apreciat la

35-50 de mii. În analele captivităţii, numărul locuitorilor era apreciat la suma fictivă de

100.000 de locuitori. Dintre aceştia, împăratul a putut conta şi înrola, pentru apărarea

oraşului, doar 4970 de cetăţeni, scrie E. Gibbon. 40

Împăratul împreună cu ministrul său

Sphrantzes, erau disperaţi, păstrând însă cu discreţie acest secret, pentru a evita frica şi panica

în oraş, înainte de lupta finală. La 29 mai şi în zilele de pradă, care au urmat, au fost omorâţi

peste 4000 de creştini. Alte, peste 300 mii au fost făcuţi sclavi şi vânduţi pe pieţele

Orientului. După cucerirea Constantinopolului, Sultanul a început acţiunea de populare a

oraşului, cu turci, turciţi [adică creştini trecuţi la islam, numiţi şi „turci noi”], dar şi cu creştini

greci, slavi din Balcani, armeni şi cu evrei. În anul 1477, Constantinopolul avea deja 80.000

de locuitori, dintre care, o treime erau creştini, deci oraşul devenise cosmopolit. S-a înmulţit

astfel şi numărul criptocreştinilor, adică dintre cei trecuţi la islam, care pe ascuns şi în mod

privat, au continuat să cultive credinţa şi practicile creştine. În secolul XVII, oraşul avea

700.000 de locuitori, dintre care, 40 % erau creştini. 41

Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, după 29 mai

1453 : Instituţia, Patriarhul, Sediul, Catedrala

42

În tot cursul anului 1453, creştinii din Constantinopol au trăit zile de coşmar, şoc, disperare şi

credinţă puternică în Dumnezeu, pe care prin rugăciunile Prea Curatei sale Maici, Îl rugau să-

i apere, înainte de 29 mai sau să-i cruţe de furia cuceritorilor turci, după această dată. După o

oarecare liniştire a populaţiei creştine din Constantinopol, sultanul a ordonat alegerea noului

Patriarh Ecumenic, iar soarta a căzut asupra monahului Ghenadie II Scolariul, cu numele de

mirean Gheorghe Kurteses. A ocupat tronul ecumenic în trei rânduri, I-a oară, 1 ian. 1454 -

6 ian. 1456; II-a oară, vara 1462 - vara 1463; III-a oară, aug. 1464 - iulie 1465, fiind

probabil hirotonit întru arhiereu de către Mitropolitul Heracleiei Pontice, după vechea

rânduială canonică locală şi de care a ţinut Episcopia Bizanţului şi apoi a Constantinopolului,

până în anul 381 sau de un alt ierarh, delegat de Sinodul Patriarhal. 43

40

Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Antologie, vol.

III, p. 232. 41

Discuţia catehetică a lui Nicolaus Cusanus [= KUES ] (1401-1462), „De pace fidei”, din

21 septembrie 1453, privitoare la căderea Constantinopolului, trebuie apreciată cu multă

prudenţă : vezi Erich MEUTHEN, Der Fall von Konstantinopel und der Lateinische

Westen, în Historische Zeitschrift, München, 237, 1987, p. 1-35. 42

Vezi, Teodor BODOGAE, Istoria Bisericească Universală, vol. II, Bucureşti, 1993, p.

126-139. 43

Vezi micromedalionul dedicat acestui patriarh, în paginile ulterioare.

23

Alegerea lui Ghennadios ca Patriarh, s-a făcut în cadrul unui Sinod, ţinut la Constantinopol.

Amănunte nu cunoaştem în legătură cu această problemă. Regestele Patriarhale, actuale, se

opresc la data de ianuarie 1452, nr. 3408, care înregistrează o scrisoare de răspuns a

Patriarhiei, trimisă oraşului Praga, adică husiţilor de acolo. Regestele Imperiale se opresc şi

ele la nr. 3555, de la o dată necunoscută. Regestul imperial, nr. 3554, înregistrează răspunsul

împăratului Constantin al XII-lea, adresat lui Mehmed II, la ultimatum-ul acestuia din urmă,

trimis de Mehmed II, de-a preda Constantinopolul.

Constantinopolul şi Imperiul Otoman deveniseră multinaţional şi pluriconfesional, cu foarte

mulţi creştini încă, cărora, sultanul intenţiona să le arate şi o oarecare bunăvoinţă şi să-i

liniştească.

Catedrala Patriarhală canonică, Biserica Sfintei Sophii, a Divinei Înţelepciuni, simbolul

Ortodoxiei, biserica bisericilor, mândria şi durerea creştinilor, a fost confiscată de Mehmed al

II-lea, la data de 29 mai 1453, fiind nu numai transformată în moscheie, dar a fost şi declarată

de către acesta, ca cel mai important sanctuar musulman din Imperiul Otoman, din timpul

acela şi al treilea, după Mecca. Al doilea era Ierusalimul. Arhitectura Sfintei Sophii a devenit

astfel normativă sau a constituit modelul de urmat, pentru construcţiile ulterioare de moschei,

care au fost ridicate pe teritoriul otoman. Aşa se explică şi existenţa stilului arhitectonic cu

boltă centrală, cu ziduri de plan patrat, sau în formă de de trifoi sau de cruce, asemănător

bisericilor ortodoxe, ca „stil imperial” otoman al moscheilor. Cel puţin Kemal Atatürk, în

anul 1935, a transformat Sfânta Sophia în muzeu, dacă n-a acceptat să fie redată totuşi

destinaţiei pe care a avut-o această biserică timp de mai bine de un mileniu, adică de biserică

şi catedrală creştină ortodoxă.

Vechea reşedinţă patriarhală, [de până la 29 mai 1453], de lângă Sfânta Sophia şi din

apropiere de Biserica Sf. Irina a fost şi aceasta confiscată de Sultan, devenind ulterior

monetăria Statului.

Pentru început, Mehmed II a decis ca Biserica Sfinţii Apostoli, a doua ca mărime şi

importanţă în oraş [acolo era şi necropola basileilor], să devină noua Catedrală Patriarhală, iar

clădirile din jur să servească ca şi reşedinţă şi sediu al Patriarhului.

Pe data de 1 ianuarie 1454, Ghennadie II a fost confirmat şi investit de Sultan, după ce

Sinodul l-a ales Patriarh Ecumenic, şi la data de 6 ianuarie a fost întronizat cu mare pompă, în

Biserica Sfinţii Apostoli. Nu cunoaştem însă data hirotonirii lui Ghennadie II întru arhiereu.

Acest eveniment trebuie să se fi întâmplat cu câtâva timp înainte de 1 ianuarie 1454.

Sultanul, în calitate de urmaş şi continuator al basileilor romei, s-a străduit să respecte

rânduiala şi tradiţia privitoare la alegerea, numirea şi instalarea patriarhului, atât cât îi

permitea religia lui musulmană şi calitatea de şef al acesteia, în imperiul său.

Cu ocazia investirii în funcţie, pe data de 6 ianuarie 1454, de Bobotează, Sultanul l-a învitat

pe Ghennadios II să ia masa împreună cu el, discutând şi o mulţime de lucruri. Apoi, în mod

festiv, i-a înmânat cârja arhierească şi mai marii curţii Imperiale l-au condus în alai, până la

noua Catedrală Patriarhală, adică la Biserica Sfinţii Apostoli, pe locul căreia, astăzi se află

moscheia Sultan Mehmet Fâtih Camii. 44

Sultanul a avut cu Ghennadie Scolarios mai multe

întâlniri, înainte şi după investirea în funcţie. Pentru a-l asigura că doreşte, ca Biserica

Ortodoxă de pe cuprinsul Imperiului Otoman şi instituţia supremă a acesteia, Patriarhia

Ecumenică, să aibă un statut juridic bine definit, Sultanul a fixat în scris drepturile şi

obligaţiile Patriarhului, pe care le-a întărit cu semnătura şi sigiliul său.

44

În curtea acestei moschei, lângă peretele de răsărit, se află mormântul sultanului Mehmed

al II-lea, într-o rotondă sau chiosc specific stilului turcesc de adăpostire a mormintelor

mai de vază.

24

Aceste „porunci scrise”, numite pe turceşte Berat, i-au fost înmânate Patriarhului,

documentul păstrându-se la loc de cinste în Arhiva Patriarhiei Ecumenice. 45

Foarte multe

„Firmane” sau decrete ale sultanilor, privitoare la drepturile creştinilor ortodocşi în

Constantinopol şi de pe cuprinsul Imperiului Otoman, care se păstrau în Arhiva Patriarhiei

Ecumenice au dispărut, fie din cauza incendiilor care au avut loc, fie a devastărilor făcute de

turci prin lăcaşurile de cult sau la Sediul Patriarhie. Prin anul 1520, suntem confruntaţi cu o

astfel de situaţie, când Patriarhul Theolipt I (1513-1522), neputând dovedi Sultanului Selim I

(1512-1520), cu fermane şi berate, dreptul de folosinţă a unor biserici, pentru că aceste

documente au fost mistuite de focul, unuia din numeroasele incendii care s-au abătut asupra

sediului Patriarhiei, aceasta a recurs la trei martori oculari. Este vorba de trei ieniceri bătrâni,

creştini ortodocşi, de origine, în vârstă de peste 100 de ani, care au fost în garda personală a

Sultanului Mehmed II, şi au văzut şi auzit ce le-a dat şi promis acesta creştinilor, cu ocazia

intrării în Constantinopol, la 29 mai 1453. 46

Prin Berat-ul din ianuarie 1454, s-au fixat

următoarele „porunci scrise”, referitoare la drepturile şi obligaţiile Patriarhiei Ecumenice, a

Patriarhului şi creştinilor din Imperiul Otoman, pe care le formulăm în punctele următoare:

1. Patriarhului Ecumenic i s-a recunoscut jurisdicţia supremă pe întreg teritoriul

Imperiului Otoman iar Bisericii Ortodoxe i s-a lăsat libertatea păstrării dogmelor şi

exercitarea liberă a cultului, în limitele canonice şi liturgice ale Bisericii Răsăritului,

cu dreptul de-a convoca şi ţine Sinoade.

2. Nu i-a fost contestat Patriarhului Ecumenic nici dreptul de jurisdicţie în afara

graniţelor imperiale, în calitatea sa de căpetenie supremă a întregii Biserici Ortodoxe.

3. Mitropoliţii şi episcopii ortodocşi, din Imperiul Otoman, urmau să-şi păstreze

drepturile lor canonice şi liturgice şi să dispună asupra veniturilor lor, ca şi înainte de

29 mai 1453.

4. Patriarhul Ecumenic a devenit şi ETNARH sau „Milett Başa” [=paşă confesional],

adică Vizir al Sultanului pentru „naţiunea creştină [confesională] ortodoxă” sau Rum

Milett. Având rangul de vizir, adică de paşă sau ministru, Patriarhul Ecumenic

dispunea şi de o gardă personală de soldaţi turci, adică „arnăuţi”.

45

Istoria Bisericească Universală, vol. II, Bucureşti, 1993, p. 126-139. Le Métropolite

MAXIME de Sardes, Le Patriarcat Oecumenique dans l‟Église Orthodoxe, Étude

historique et canonique par…, Traduit du grec par Jaques TOURAILLE, Édition

Beauchesne, Paris, 1975, p. 347-348. Steven RUNCIMAN, Die Eroberung von

Konstantinopel 1453, Verlag C.H. Beck, München, 1990, p.207-212.

BABINGER, Mehmed der Eroberer. Weltstürmer einer zeitenwende, Mit 11

Abbildungen, Piper , München, Zürich, 1953¹, 1987², p. 102-124; Andrina STILES,

Imperiul Otoman 1450-1700, Trad. Felicia Pavel, Editura All, Bucureöti, 1995, p. 17-

19, 46-51, şi passim; Halil INALCIK, Imperiul Otoman. Epoca clasică, 1300-1600,

Ediţie şi studiu introductiv de Mihai MAXIM, traducere, notă, completarea glosarului şi

indicelui de Dan PRODAN, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, 495 p.+ 2 hărţi;

Wolfgang GUNST, Das Imperium der Sultane, Carl Hanser Verlag München, 1995,

414 p. ; Robert MANTRAN, [Coordonator], Istoria Imperiului Otoman, Traducere de

Cristina BÂRSAN, Edit. Bicall, Bucureşti, 2001, 682 p.; apoi lucrările deja citate a lui H.

J. KISSLING şi Edward GIBBON. 34

Steven RUNCIMAN, Die Eroberung Konstantinopel 1453, Verlag C.H Beck München,

1990, p. 208.

25

5. Patriarhul putea fi judecat în cele lumeşti, numai de Sultan, iar în cele bisericeşti, de

Sinod, cu aprobarea Sultanului.

6. Mitropoliţii şi Episcopii erau judecaţi de Sinodul Patriarhal.

7. Avea dreptul şi să pună taxe asupra clerului şi credincioşilor şi să le încaseze.

8. Patriarhul Ecumenic, în calitate de vizir, avea oricând acces la Divan, pentru a

interveni în favoarea sau defavoarea supuşilor săi creştini ortodocşi: clerici şi laici.

9. Patriarhul avea nu numai dreptul de-a judeca, ci şi pe acela de apel, pentru toţi supuşii

săi ortodocşi din Imperiu.

10. El trebuia să garanteze loialitatea creştinilor ortodocşi, în faţa sultanului, motiv pentru

care au existat şi situaţii când trebuia să fie sever, aspru, colaboraţionist şi, poate,

nedrept, pentru a nu periclita interesele Patriarhiei, ca instituţie. Pentru greşelile

creştinilor faţă de regimul otomanilor, răspundea tot Patriarhul, în calitatea sa de

Etnarh.

11. Nunţile, înmormântările, precum şi sărbătorile liturgice, să poată fi ţinute în deplină

libertate.

12. Crucile de pe biserici, în exterior şi de pe turnuri şi acoperiş, trebuiau să fie

îndepărtate.

13. Trasul clopotelor a fost, în general interzis sau redus la minimum, cu excepţia

bisericilor de pe insulele greceşt şi din Sfântul Munte Athos.

14. Clerul a fost scutit de bir, de la Patriarh şi până la ultimul slujitor.

15. Patriarhul avea, în continuare dreptul de-a sfinţii Sfântul şi Marele Mir, pentru toate

bisericile de sub jurisdicţia sa, atât de pe cuprinsul Imperiului Otoman, cât şi în afara

frontierelor acestuia.

16. Se interzicea „propaganda creştină”, adică toate formele de misionarism creştin, pe

teritoriul Imperiului Otoman, dar se încuraja convertirea la islamul de orientare sunită.

Se interzicea, de asemenea combaterea islamului, ca religie a imperiului şi

împiedicarea creştinilor de-a trece la musulmani. Prozelitismul era permis şi încurajat,

numai dinspre Creştinism, spre islam, deci era unilateral. Trecerea de la islam, la

Creştinism ori criticarea Coranului se pedepseau cu moartea. Apostazia musulmanilor

sau a noilor convertiţi la islam, se pedepsea cu moartea.

În contextul seriei de decizii sau „porunci scrise”, ale Porţii, numite capitulaţii

interne, în anul 1461, un statut asemănător sau berat, Sultanul a emis şi pentru

Catolicosul Armeano-Gregorian şi pentru Rabinul Suprem al evreilor de pe

cuprinsul Imperiului Otoman.

Acestea au fost, în mare, punctele esenţiale, din statutul juridic al Bisericii Ortodoxe din

Imperiul Otoman, fixat de Mehmed II, cu ocazia investirii lui Ghennadie al II-lea, ca Patriarh

Ecumenic al Constantinopolului.

În calitate de Etnarh, funcţie echivalentă cu aceea de ministru – vizir - sau Milett Başa, adică

„paşă al unei confesiuni”, Patriarhul Ecumenic, avea teoretic o funcţie foarte mare, pe care n-

o avuseseră antecesorii săi, nici în timpul împăraţilor bizantini. Din păcate, funcţia de Etnarh,

l-a făcut numai dependent de regimul otoman, nu să-i dea mână liberă, necesară pentru

acţiuni, care să asigure o bună desfăşurare a activităţii bisericeşti, pastorale şi administrative.

Etnarhul îşi exercita funcţia, ajutat de un „sfat intim”, compus din cinci persoane :

patriarhul, marele logofăt (pe timpul romeilor, primul ministru se numea astfel), ca

persoană de legătură între Patriarhie şi Poartă, marele econom, sachelarul şi sacheliul.

„Sfatul” Etnarhului era, de fapt, un „guvern” în miniatură, substituit Imperiului

Bizantin, sub protecţia Porţii, adică avem de-a face cu situaţia de „Bizanţ după Bizanţ”,

definită de Nicolae Iorga, prin Patriarhia Ecumenică, a Marei Biserici din

Constantinopolul otoman.

26

Bietul Patriarh a fost încărcat cu funcţii, titluri şi prerogative, care pe parcurs, au fost nu

numai încălcate de sultani şi de administraţia otomană-musulmană, dar în multe situaţii, după

cum am mai spus, mai mult l-au frânat, decât să-l ajute să-şi poată desfăşura în pace

activitatea de ierarh suprem al Ortodoxiei. Patriarhul Ecumenic a devenit sclavul funcţiilor

acordate de Sultan şi nu mai avea mâna liberă, pentru a-şi exercita nestingherit jurisdicţia sa

bisericească. Cu aşa de mult tact a lovit Mehmed II în Biserică, paralizându-i întreaga

posibilitate de evoluţie pentru viitor. De 550 de ani, Patriarhii de pe Bosfor se luptă doar

pentru a putea supravieţui ca Biserică şi Instituţie, în „Constantinopolul otoman şi mai târziu

turcesc”. În contextul acestei „toleranţe”, creştinii nu aveau voie să înfiinţeze comunităţi noi,

nici să construiască biserici, iar restaurarea, adaptarea sau repararea celor vechi, era posibilă

numai cu aprobarea administraţiei locale turceşti, aprobare, care se acorda foarte greu. Nimic

din toate câte i-au fost garantate patriarhului, cu ocazia întronizării, în anul 1454, n-a

respectat nici sultanii, nici vizirii, nici autorităţile inferioare sau superioare otomane.

La început, Sultanul n-a perceput nici o taxă la numirea Patriarhilor. Nici Patriarhul

Ghennadie II şi nici primii săi urmaşi n-au plătit Sultanului nici un tribut sau peşcheş pentru

numire. După cucerirea Trapezuntului de către Sultanul Mehmed al II-lea, în anul 1460, au

fost transferaţi la Constantinopol mulţi greci din acel imperiu minuscul, situaţie care a dus la

apariţia unor rivalităţi şi acţiuni de concureţă, dintre clerul grecesc „vechi” constantinopolitan

şi grecii „venetici”, din Trapezunt. În contextul acestor rivalităţi, pe care Sultanul a ştiut cu

mult tact, să le cultive, întreţină şi exploateze, Simion I de Trapezunt (1466-1467 şi

1471/1472-1474), al cincilea Patriarh, după Ghennadie II, a cumpărat Tronul Ecumenic,

oferind Sultanului, la prima investire un „dar”, peşcheş, ciubuc, de 500 de ducaţi aur. 47

Şi,

cum la turci, „darul”, devenea obligaţie şi „obiceiul”, devenea lege, în curând s-a ajuns ca

suma să fie ridicată la 2000 de ducaţi aur. Înainte de a doua păstorire, tot Simion I i-a oferit

Sultanului 3000 de ducaţi aur, În afara acestei sume, Patriarhia mai avea încă o datorie de

3000 de ducaţi aur, la Sultana-Mamă, Mara sau Maria şi 1000 de ducaţi aur în alte părţi. În

total, Patriarhia Ecumenică avea prin anul 1472, o datorie de 7000 ducaţi aur, pe care Simeon

I, n-a putut-o achita, motiv pentru care, în anul 1474, Sultanul Mehmed al II-lea l-a depus din

scaun. Pe la mijlocul secolului al XVI-lea, „preţul” pentru cumpărarea Tronului Ecumenic, a

urcat la 4000 de ducaţi aur. În aceste condiţii, practic, Poarta a scos, Tronul Ecumenic la

licitaţie, schimbând des patriarhii şi dându-l candidatului care putea oferi mai mult. Durata

medie de păstorire a unui patriarh era de doi sau trei ani. Excepţiile au fost rare, având fiecare

tâlcul şi justificarea lor. Efectele acestui sistem au dus nu numai la sărăcirea Patriarhiei

Ecumenice, ci şi la abuzuri şi simonie în lanţ, de sus în jos şi de jos în sus. Patriarhii având

nevoie de bani, practicau simonia în toate situaţiile şi la toate ocaziile posibile: numiri de

mitropoliţi, episcopi, stareţi, parohi, acordarea de dispense şi alte documente canonice sau

chiar disciplinare. Vlădicii procedau la fel, cu clerul şi credincioşii subordonaţi lor, pentru a

recupera ceva din cheltuielile avute la numire. De o bună defăşurare a activităţii liturgice,

sacramentale, euharistice, pastorale, chiriarhale sau canonice, nu mai putea fi vorba. Mai

târziu, în secolul XVIII şi prima parte a secolului al XIX-lea, sistemul acesta de licitaţie a

Tronului Ecumenic a constituit modelul şi a fost aplicat de sultani şi în cazul „domniilor

fanariote” din Ţara Românească şi din Moldova. 48

Modul alegerii, confirmarea deciziei sinodale de alegere, investire, cu înmânrea fermanului

(=decretului) de numire, acordarea cârjei şi întronizarea Patriarhilor Ecumenici, Mehmed II şi

47

După alţii, suma ar fi fost de 1000 de ducaţi aur, vezi: V. LAURENT, Les premiers

patriarches de Constantinople sous domination turque(1454-1476), Succession et

chronologie. D’après un catalogue inédit, în Revue des Études Byzantines, Paris, tome

XXVI, 1968, p. 229-263. 48

Istoria Bisericească Universală, vol. II, Bucureşti, 1993, p. 135.

27

sultanii ulteriori, le-au respectat şi pentru urmaşii Patriarhului Ghennadie II, până în anul

1657.

Sultanul Mahomed al IV-lea (1648-1687) a decis în anul 1657, ca Patriarhul Partenie III

(1656-1657) să fie spânzurat, şi din acel an, toate prerogativele legate de numirea noului

Patriarh Ecumenic, au fost delegate marelui vizir, adică primului ministru.

În anul 1516, turcii au cucerit de la arabi, Siria, cu Alepul şi Damascul; în acelaşi an, 1516 a

căzut Ierusalimul şi Ţara Sfântă sub turci; un an mai târziu, în 1517, turcii au cucerit Egiptul,

cu Alexandria şi Cairo. Suleiman I Kânüni – Magnificul (1520-1566) a putut să se intituleze:

„Eu... [Suleiman, n. n.] cel ce sunt sultanul şi padişahul Mediteranei, al Mării Negre, al

Rumeliei, Anatoliei, al ţărilor Rum şi Karaman, al ţinuturilor Zu‟l-Kadr, Diyarbekir,

Kurdistan, Azerbaidjan, Persia, Damasc şi Alep, Egipt, al Sfântului Ierusalim, al

glorioasei Mecca şi al ilustrei Medina, al tuturor ţărilor arabe, al Yemenului şi (cetăţii)

Djedda, al teritoriului tătar, ca şi al altor numeroase ţări cucerite prin puterea de

subjugare a iluştrilor mei străbuni şi a vestiţilor mei strămoşi, ca şi al unui mare număr

de ţinuturi cucerite de sabia mea din care a ţâşnit focul...”. 49

Privind Biserica Ortodoxă din Imperiul Otoman, numai Patriarhul Ecumenic era investit şi cu

prerogative politice şi civile. Ceilalţi Patriarhi ai Tetrarhiei: de Alexandria, Antiohia şi

Ierusalim şi-au menţinut titlul, dreptul canonic şi cutumiar, de jurisdicţie locală, deci toate

prerogativele anterioare, dar ca cetăţeni, adică membrii ai comunităţii –naţiunii confesionale

- ortodoxe, Rum Milleti [naţiunea ’confesională’ a romeilor] se aflau, ei şi credincioşii, cu

clerul acestora, sub controlul superiorului lor civil, Milett Başa, adică Patriarhul Ecumenic,

din Constantinopol. Efectul indirect al acestei situaţii a fost eclipsarea şi mai accentuată a

scaunelor patriarhale, din partea Tronului Ecumenic, cu abuzuri de tot felul, mai ales din

partea administraţiei civile-turceşti şi bisericeşti-greceşti, din Constantinopol. De pildă, numai

Patriarhul Ecumenic putea decide când, care din Patriarhii Tetrarhiei şi cât timp aceştia

puteau sta în Constantinopol sau în altă parte, în afara graniţelor Imperiului sau a teritoriului

lor de jurisdicţie.

Creştinii aveau un statut de cetăţeni de categoria a doua în imperiu, fiind numiţi în

derâdere „ghiauri”, adică „necredincioşi”, iar pentru a-şi putea exercita credinţa sau pentru a

rămâne creştini, trebuiau să plătească haraci sau tribut, bir, dare în bani, naturalii şi copii

[„darea sângelui”], pentru harem şi pentru elita militară a ienicerilor. 50

Creştinii nu aveau voie să presteze jurământ, nici să depună mărturie într-un proces cu un

musulman.

Creştinii nu erau primiţi în slujbe publice, administraţie, armată, numai dacă se turceau, adică

treceau la islam, fiind circumcişi.

Nici măcar Mehmed II nu şi-a respectat propriile promisiuni, făcute Patriarhului Ghennadie

II, pentru că a continuat şi după emiterea beratului din anul 1454, să ia biserici de la creştini,

transformându-le în moschei.

Chiar şi prin vestimentaţie, creştinii trebuiau să se deosebească de turci, neavând voie să

poarte straie scumpe. Bărbaţii trebuiau să umble raşi, cu excepţia clerului, numai musulmanii

aveau dreptul să poarte barbă. Dacă erau călare, trebuiau să coboare de pe cal, atunci când

vorbeau cu un musulman etc.

49

Robert MANTRAN (Coordonator), Istoria Imperiului Otoman, Traducere de Cristina

BÂRSAN, Editura Bicall, Bucureşti, 2001, p. 141. 50 Acest „bir al sângelui” l-a instituit Sultanul Murad II, în anul 1438, menţinându-se până în

secolul XVII. În anul 1826, instituţia ienicerilor a fost dizolvată de Sultanul Mahmud II

(1808-1839), în stil anatolic, prin măcelărirea acestora, prin surprindere, în cursul unei

singure nopţi.

28

În campaniile războinice, creştinii erau trimişi pe linia întâia a frontului sau erau folosiţi în

luptele de hărţuire şi obosire a inamicului, unde se murea pe capete, în felul acesta

protejându-se contingentul musulman al armatei otomane.

Nici măcar Patriarhul Ecumenic n-a fost scutit de umiliri din partea Sultanului şi a

administraţiei turceşti. Un exemplu elocvent este Patriarhului Rafael I (1474-1475), sârb de

origine, [ protejatul Sultanei văduve Mara(Maria), una din fostele soţii a lui Murad II ], care,

neputând plăti haraciul către Poartă, a fost purtat de turci în batjocură pe stradă, cu un lanţ,

legat de gât şi silit de către aceştia să cerşească.

Sediul Patriarhiei Ecumenice şi Catedrala au fost fixate la început la Biserica Sfinţii

Apostoli, construită de către Constantin I cel Mare, restaurată din temelie, de către marele

Justinian I (527-565) şi jefuită de cruciaţi, în anul 1204.

La Sfinţii Apostoli, Patriarhul Ghennadie II a rezidat foarte puţin, din cauza unei provocări

meschine a turcilor, care au depus în biserică cadavrul unui turc, întinându-o, biserica

trebuind să fie târnosită din nou. Temându-se de repetarea unor astfel de gesturi, Ghennadie II

a părăsit această biserică, cerându-i Sultanului o altă catedrală şi sediu, iar acesta l-a trimis la

Mănăstirea Pammakaristos, adică a Prea Fericitei Fecioare.

Acolo a rezidat Patriarhul Ecumenic, din anul 1455 şi până la 1587 sau 1590. Mănăstirea

Pammakaristos fiind până la 1455 mănăstire de călugăriţe, Patriarhul a dispus ca acestea să

fie transferate la Mănăstirea din imediata apropiere, Sf. Ioan în Trulo[Sinodul Trulan, 692].

În anul 1587, Sultanul Murad III (1574-1595) l-a obligat pe Patriarhul Ecumenic Ieremia II

(1587-1595, a treia oară) să părăsească această Catedrală şi reşedinţă, ceea ce s-a şi întâmplat,

aşezământ, pe care apoi, la insistenţele marelui vizir, padişahul l-a transformat în moscheie, în

anul 1591. În anul 1587, de jure, Patriarhia Ecumenică a rămas fără sediu şi fără catedrală.

Timp de aproape zece ani, până către anul 1600, această instituţie a fost adăpostită în Vlah

Sarai, serviciile religioase, Patriarhul Ecumenic făcându-le pe unde putea, prin puţinele

biserici greceşti din oraş, care mai rămaseră la dispoziţia creştinilor. 51

Clădirea conacului

Vlah Sarai mai există şi astăzi, dar se află într-o stare de plâns. 52

De prin 1598-1599, timp de aproximativ trei ani, Patriarhia Ecumenică a avut sediul

provizoriu la biserica Sf. Dumitru Xiloportas, de unde, în jurul anului 1601 s-a mutat la

Sfântul Gheorghe, în Fanar, lângă Cornul de Aur, unde a rezistat încă, până astăzi.

Cu toate aceste mizerii şi şicanări continue, pe care a trebuit să le îndure Patriarhia

Ecumenică şi întâistătătorii acesteia, marele ei merit este că a luptat pe burtă nu numai să

menţină autoritatea Bisericii Ortodoxe ci şi pentru că, prin calitatea de Etnarh a Patriarhului,

limba greacă, credinţa şi tradiţiile răsăritene, s-a substituit Imperiului Bizantin, făcându-l să

dăinue prin această instituţie veche, din cartierul Fanarului-Fener. 53

51

Biserica Pammakaristos a devenit moscheia Fethiye Camii, a fost dată musulmanilor

azerbaidjanezi şi turciţilor georgieni şi trebuia să eternizeze cucerirea Georgiei, Armeniei

şi Azerbaidjanului, în anul 1555. 34

Un „conac”, adică o casă modestă, cu un cat, în actuala grădină de pomi a Patriarhiei, care

era reşedinţa principilor Ţării Româneşti (cei ai Moldovei aveau Bogdan Sarai, dispărut,

în urma incendiului din 1784 sau 1786) şi a reprezentanţilor acestora, pe lângă Poartă. 35

Pe turceşte: Fener, „Rum Patrikhanesi”, Patriarhia Romeilor sau „Ortodoks Patrikhanesi”,

Patriarhia Ortodoxă. 53

S. B. DAŞKOV, Dicţionar de împăraţi bizantini..., p. 408-422.

Gerhard HERM, Strahlend in Purpur und Gold, Das heilige Reich von

Konstantinopel, Econ Verlag, Düsseldorf, Wien, 1979, 379 p. + il. 53

Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Antologie, vol.

III, p. 231.

29

e ) Micromedalioane

Împăratul Constantin XII Paleologul Dragases(1449-1453) 54

„O mulţime plebee şi unii nobili bizantini se sustraseră în chip josnic din faţa primejdiei ce

ameninţa ţara lor; iar zgârcenia celor bogaţi îi refuză împăratului şi rezervă turcilor,

tezaurele secrete care ar fi putut ridica armate întregi de mercenari în apărarea lor.

Monarhul sărac şi solitar se pregăti totuşi să se împotrivească formidabilului său adversar,

dar dacă curajul său era la înălţimea primejdiei, forţa sa era nepotrivită pentru această

înfruntare.” 55

Împăratul, cu câteva mii de luptători, a rămas aşadar izolat şi singur, în faţa dezastrului, care

n-a întârziat să se abată asupra Cetăţii Maicii Domnului.

Papa Nicolae V (1447-1455), aştepta căderea Constantinopolului, pentru că o prevăzuse şi

considera că onoarea lui ar depinde acum de îndeplinirea profeţiei sale. În plus, Roma Veche

îi considera pe greci mincinoşi şi încăpăţânaţi, din cauza respingerii Unirii Florentine.

Suveranii apuseni erau angajaţi în certurile lor pentru putere.

Monarhii din ţările ortodoxe: Muntenia, Moldova, Rusia, Georgia, Serbia, Albania etc., n-au

trimis nici aceştia, bani sau soldaţi, în ajutorul Bizanţului muribund. Chiar şi despoţii Moreei,

Demetrios şi Thoma, fraţi de sânge ai ultimului împărat romeu, şi alţi membri ai familiei

imperiale, priveau evenimentele din ultimii ani, dinainte de 29 mai 1453, cu o indifrenţă

revoltătoare. Locuitorii din Constantinopol, de la lucrătorii zileri şi până la nobili erau săraci.

Exista însă o categorie de nobli şi alţi locuitori în oraş, care erau extrem de bogaţi şi zgârciţi,

în acelaşi timp.

De mai bine de o sută de ani, adică de prin anii 1347, împăraţii bizantini, cu toată curtea,

locuiau în palatul Vlaherne, reşedinţa acestora de refugiu, nu în Palatul Sacru, al purpurei,

care era abandonat, devenind nelocuibil, încă de pe timpul războiului civil, din anii 1341-

1347 şi pentru restaurarea căruia lipseau fondurile necesare.

Singura nădejde a împăratului era, la un moment dat, politica precaută a sultanului Egiptului,

care, din interese economice a rămas fidel Curţii Imperiale a Paleologilor, privind

aprovizionarea cu grâne şi alte alimente a Constantinopolului.

Constantin al XII-lea Paleologul Dragases, al treilea fiu al lui Manuel II (1391-1425) şi al

împărătesei Elena Dragases, prinţesă de origine sârbă, s-a născut în Tracia, nu în purpură,

adică în Palatul Sacru sau Imperial, din Constantinopol, la data de 8 februarie 1405 şi a murit

în dimineaţa zilei de 29 mai 1453. Ca împărat, a domnit din 6 ianuarie 1449. A fost urmaşul

la tron al fratelui său Ioan VIII Paleologul (1425-1448), cel de-al doilea fiind asociat la

domnie al lui Manuel al II-lea, încă din anul 1425. Constantin XII a mai guvernat Imperiul,

din data de 24 noiembrie 1437 şi până la 1 februarie [ - sau în martie] 1440, pe timpul cînd

54

S. B. DAŞKOV, Dicţionar de împăraţi bizantini..., p. 408-422.

Gerhard HERM, Strahlend in Purpur und Gold, Das heilige Reich von

Konstantinopel, Econ Verlag, Düsseldorf, Wien, 1979, 379 p. + il. 55

Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Antologie, vol.

III, p. 231.

Vezi şi nota nr 1, de la p. 231 : Antonin. in Pròem. – Epist. Cardinal Isidor. apud

Spondanum ; Dr. Johnson, în tragedia Irene, a surprins în mod fericit această

circumstanţă caracteristică:

„Grecii gemând dezgroapă aurul din peşteri,

Bogăţia adunată din vremurile când îngrămădeau comori,

Acea bogăţie care, oferită suveranului lor înlăcrimat

Ar fi adus popoarele gata de luptă la porţile oraşului.”. Ibidem.

30

Ioan al VIII-lea a lipsit din Constantinopol, pentru că prezida delegaţia Ortodoxă, la sesiunile

Sinodului unionist de la Ferrara-Florenţa, şi ale cărui Decizii au fost semnate pe data de 6

iulie 1439 : „Laetantur caeli”. 56

Manuel al II-lea a avut şase fii: Ioan, Theodor, Andronic, Constantin, Thoma, Demetrios.

Theodor a murit în anul 1438, ca despot al Moreei. Andronic, [monahul Isidor], care se

călugărise, a murit înainte de această dată. Demetrios era stăpânul domeniului imperial

Selymoria, iar Thoma(1432-1460), împreună cu Constantin(1432-1448), erau până la 6

ianuarie 1449, despoţi ai Moreei, cu capitala la Mistra. După 6 ianuarie 1449,

Demetrios(1449-1460) i-a urmat lui Constantin XII, în funcţia de despot al Moreei,

guvernând acolo, împreună cu fratele lor Thoma, până în anul 1460, când Mistra şi întreg

Despotatul au fost cucerite de turci.

Turbulentul Demetrios intenţiona el să ocupe tronul imperial, însă împărăteasa-mamă,

guvernul, senatul, soldaţii, clerul şi poporul erau în mod unanim de partea lui Constantin.

Protovestiarul sau şambelanul Curţii Imperiale, Georgios Sphrantzes a fost trimis la curtea

Sultanului Murad II, din Adrianopol, pentru a obţine confirmarea de succesiune la tron a lui

Constantin, pe care monarhul turc i-a şi dat-o. Ultimul împărat romeu nu strălucea prin

cultura sa, era însă impulsiv, bun militar, avea o minte limpede, cu darul de-a convinge pe cei

cu care stătea de vorbă, era onest şi iradia o deosebită nobleţe sufletească. A fost uns împărat

de Arătarea Domnului sau Bobotează, în Catedrala Sfânta Sophia din Mistra, la data de 6

ianuarie 1449, de către Mitropolitul acelui oraş, nu în Constantinopol. În scopul încoronării

la Mistra, a fost adusă acolo şi coroana imperială de la Constantinopol. La urcarea pe tron,

Constantin al XII-lea era încă necăsătorit, iar Sphrantzes, curând după încoronare, a fost

trimis în peţite, în numele basileului, în Georgia şi Trapezunt. Alegerea lui Sphrantzes se

fixase asupra unei prinţese georgiene. În Trapezunt, Sphrantzes a aflat de moartea Sultanului

Murad II, întâmplată la 3 februarie 1451. În acel moment, planul de căsătorie al împăratului,

Sphrantzes a voit să-l schimbe, renunţând la prinţesa creştină georgiană, în favoarea Sultanei

Mara sau Maria, una din soţiile din haremul lui Murad II. După moartea acestuia, Mehmed II

i-a permis Doamnei Mara, o prinţesă creştină ortodoxă sârbă, să se întoarcă la părinţii ei,

încărcată de multe daruri şi bani. A sfârşit prin a se călugării, iar după căderea

Constantinopolului a revenit la curtea lui Mehmed II. Împăratul Constantin XII a murit fără să

56

Aceste Decrete Sinodale, din anul 1439, au fost reproduse, cu unele omisiuni şi adăugiri,

de către Papa Benedict XIV (1740-1758), în Constituţia „Etsi pastoralis”, din data de 26

mai 1742, pentru Italo-greci ( § 1 ), adică uniţii din Italia. La 6 iulie 1439, Papa Eugeniu

IV(1431-1447), împreună cu cei 40 de membrii ai delegaţiei Latine au semnat Decretele

Sinodale, iar din partea Ortodoxă, împăratul Ioan al VIII-lea, împreună cu 33 de ierarhi şi

reprezentanţi ai acestuia.

În afară de aceşti 33 de delegaţi, cei ai Valahiei [=Munteniei], Trapezuntului şi

Georgiei, n-au semnat Deciziile Sinodale, pentru că au fugit de la Florenţa, înainte

de încheierea sesiunilor Sinodului [vezi DAŞKOV, Dicţionar..., p. 405]. Nici Marcu

Eugenicul, Mitropolitul Efesului n-a semnat Unirea florentină. Din scrisoarea-memorial,

a despotului Dimitrios, fratele împăratului, care l-a însoţit la Sinod pe Ioan al VIII-lea,

Sphrantzes şi compilatorii ulteriori ai Chronicii Maius, susţin că un grup de mitropoliţi

din delegaţia Ortodoxă, au refuzat semnăturile, până când Papa nu le dă bani suficienţi,

pentru asigurarea cheltuielilor de întreţinere şi pentru întoarcerea acasă : „Eine Unsumme

von Geld wurde auf sie aufgewendet, und überdies erhielten sie noch viel Geld

eingehändigt, ein jeder von den Vätern.” [Die letzten Tage von KONSTANTINOPEL.

Der Augenzeugenbericht des Georgios SPHRANTZES ², Op. cit., p. 103, nota nr 6.].

După revenirea la Constantinopol însă, unde din „azimiţi” nu-i scotea nimeni,

aproape toţi membrii delegaţiei Ortodoxe s-au dezis de semnăturile puse pe deciziile

Sinodale din Florenţa, în data de 6 iulie 1439.

31

mai ajungă să-şi aducă la Curte mireasa georgiană, pentru că varianta cu sultana Mara a fost

respinsă de colaboratorii şi familia imperială, iar evenimentele politice, legate de asediul

Constantinopolului, s-au precipitat.

La urcarea pe tron a lui Constantin al XII-lea, Imperiul Romeilor consta doar din

capitală – Constantinopol – cu suburbiile şi împrejurimile acesteia, câteva insule în

Marea Egee şi Despotatul de Morea.

Populaţia Constantinopolului scăzuse de 10-12 ori, în oraş se mai aflau doar 35-50 de mii de

locuitori. Aprovizionarea Capitalei devenise din ce în ce mai dificilă, iar populaţia săracise în

mod îngrijorător. Doar sultanul Egiptului rămăsese un liferant fidel romeilor. Comerţul se afla

în mâinile italienilor. În anul 1449 şi mult mai înainte chiar, grecii erau nu numai slăbiţi, ci

mai ales foarte dezbinaţi, împărţiţi fiind în trei partide : ortodoxă, latinofilă şi turcofilă.

Din partida ortodoxă făceau parte Marele Logofăt sau prim-ministru, Mega Ducele Lucas

Notaras, înrudit cu familia imperială, monahul Ghennadie Scolarios (Patriarhul Ecumenic de

mai târziu), Georgios Sphrantzes, Laonic Chalcocondil etc. Aceştia erau adepţii păstrării

credinţei Ortodoxe „nealterată de înnoirile latinilor”, în detrimentul Statului. Partida ortodoxă

nu avea nici un program, ci doar sloganuri. Printre adepţii acestei grupări unii se mai

amăgeau cu convingerea că Constantinopolul ar mai fi încă un „imperiu [=o putere]

mondial”.

În partida latinofilă, pot fi incluşi clerul „unionist” sau „azimit”, adică partizanii deciziilor

florentine, din care făcea parte însăşi familia imperială, apoi Patriarhul Ecumenic Grigorie III

Mammas, nobilul Ducas Cronicarul, precum şi oamenii de afaceri, care erau în legătură cu

apusenii etc. Aceştia doreau salvarea Statului bizantin, în detrimentul Ortodoxiei pure, adică

prin supunerea faţă de Papă.

Din partida turcofilă făceau parte mai ales negustorii greci, din Imperiu, care, de convingere

religioasă erau ortodocşi, dar care, nemulţumiţi fiind, pentru că nu-şi puteau desfăşura

activitatea şi afacerile, aşa cum ar fi dorit, din cauza catolicilor şi a sistemului de ghetou al

acestora, erau de părere că numai turcii ar putea să-i izgonească pe catolici din ţară şi să

reinstaureze „ordinea”.

Sfârşitul Imperiului, căderea capitalei şi moartea ultimului basileu romeu, sunt elemente

finale de scenariu dramatic indestructibile şi de efect în lanţ. În vâltoarea luptelor de pe

stradă, împăratul s-a comportat nu numai ca un general şi fidel idealului de apărare a capitalei

sale, până la sacrificiul suprem, dar mai ales ca şi creştin, nu ar fi dorit să cadă viu în mâinile

păgânului Sultan. Nu voia să-i dea lui Mehmed al II-lea această satisfacţie, şi în disperarea

lui, ultimul basileu romeu şi-a aruncat mantia de purpură strigând: „Nu se găseşte un creştin

să-mi taie capul?”. 57

Murind Constantin al XII-lea, luptele de apărare n-au mai putut fi

dirijate în mod organizat, finalul fiind căderea Constantinopolului, după 53 de zile de

rezistenţă eroică. De acum, nobilii şi bogaţii din Constantinopol, care s-au zgârcit să

contribuie în mod solidar, cu banii şi cu averile pe care le aveau, la cheltuielile împăratului,

pentru angajarea de mercenari şi susţinerea războiului de apărare, rezervându-le pentru turci,

dacă mai rămâneau în viaţă, dezgropându-şi comorile sau scoţându-le de prin ascunzători,

puteau sau trebuiau să-şi răscumpere cu ele libertatea. În cele trei zile de pradă, Mehmed al II-

lea, el şi armata sa, au făcut 60.000 de robi în Constantinopol. După rânduielile musulmane, o

cetate sau un oraş creştin, care opune rezistenţă şi nu se predă, la somaţia făcută de păgâni,

după ce creştinii au fost învinşi, îşi pierd statutul de oameni liberi, devenind robi sau sclavi ai

învingătorului, a cărui religie trebuie şi să o accepte. Dacă au bani pentru a-şi răscumpăra

libertatea şi dreptul de-a rămâne creştini, precum şi dacă stăpânul lor acceptă să le redea,

atunci au şansa să scape din robie, după cum s-a şi întâmplat cu mulţi creştini, după 29 mai

57

Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Antologie, vol.

III, p. 252.

32

1453. Sultanul Mehmed II „... îşi îndeplini o datorie sfântă oferindu-le ‚ghiaurilor’ alegerea

între circumciziune, tribut, sau moarte”. 58

Patriarhul Ecumenic Grigorie III Mammas [(1443-1450, +1459), supranumit şi Melissenos şi Strategopulos, ultimul Patriarh Ecumenic, din era bizantină, adică

înainte de 29 mai 1453. În anul 1450, Grigorie III a părăsit Constantinopolul, fără să facă

paretisis. 59

S-a născut în jurul anului 1400, pe insula Creta şi a murit în Roma Veche, în anul

1459, mormântul avându-l în biserica S. Giorgio in Velabro.

După ce, prin anul 1415 a fost tuns în monahism, a venit la Constantinopol, pentru a-şi

întregii studiile teologice. Aici a devenit spiritualul împăratului Ioan VIII Paleologul ( 1425-

1448), iar cel mai târziu în anul 1435 a fost numit Mare Protosinghel al Patriarhului

Ecumenic Iosif II (1416-1439), adică vicar eparhial patriarhal. În anul 1437, basileul l-a

trimis ca legat sau ambasador al său la fraţii acestuia, Thoma şi Demetrios, care guvernau

Peloponezul. A participat la lucrările anterioare, adică de pregătire ale Sinodului de la

Ferrara-Florenţa, din anul 1439, precum şi la sesiunile sinodale de acolo (1437-1439),

oscilând între partida anti şi prounionistă, adică între mitropoliţii Marcul Eugenicul al

Efesului şi Visarion al Niceiei. La sesiunile sinodale de la Ferrara-Florenţa a avut şi

mandatul de-al reprezenta pe Patriarhul Filotei al Alexandriei (1435?-1459?), ale cărui

decizii le-a şi semnat. Ajungând la Constantinopol, s-a străduit din răsputeri să lucreze în

spiritul unirii bisericeşti, respingând opiniile şi lucrările lui Marcul Eugenicul şi susţinându-i

pe Visarion al Niceiei şi pe Isidor al Kievului, atrăgându-şi ura poporului şi a ierarhiei

greceşti. Murind Patriarhul Ecumenic Mitrofan II (1440-1443), succesorul acestuia a devenit

Grigorie III Mammas, fiind însă recunoscut numai de o parte a clerului şi credincioşilor

romei. Ca patriarh unionist, în Constantinopol a trebuit să suporte foarte multe şicane, atât din

partea clerului, cât şi a credincioşilor, şocaţi de gestul „azimiţilor”, adică al unioniştilor, de la

Ferrara-Florenţa. Descurajat, în anul 1450 a părăsit Constantinopolul, fără să facă paretisis,

adică să demisioneze, şi, prin Morea, a plecat la Roma Veche, unde a ajuns Patriarh Latin „de

Constantinopol”, păstorind „grecii” de pe teritoriile Republicii Veneţiei. A murit în anul 1459

„non sine sanctitatis opinione”[Pius II]. În toamna anului 1450 ar fi avut loc un Sinod la

Constantinopol, care, se susţine că l-ar fi depus pe Patriarhul Grigorie III. 60

De la Grigorie III

au rămas o serie de lucrări, privitoare la controversele legate de sinodul unionist din 1439,

dintre care multe au fost deja editate, altele păstrându-se încă în manuscris.

Patriarhul Ecumenic Ghennadios II (Gheorghe Kurteses)

Scholarios şi Filosoful (c. 1405 - d. 1472) A fost primul Patriarh Ecumenic din era otomană a Constantinopolului, adică de după căderea

capitalei bizantine, la 29 mai 1453 şi unul dintre cei mai de seamă teologi ai epocii

58

Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Antologie, vol.

III, p. 245. 59

Privitor la Patriarhul Ecumenic Grigorie III Mammas, vezi : Dictionaire de Théologie

Catholique, vol. VI, col. 1863-1864 ; Lexikon des Mittelalters, vol. IV, Artemis

Verlag, München u. Zürich, 1989, col. 1690. 60

S. B. DAŞKOV, Dicţionar de împăraţi bizantini..., p.410. Spre a nu fi siliţi să semneze

decretele prounioniste, delegaţii Valahiei, Trapezuntului şi Georgiei au fugit pe ascuns de

la Florenţa, înainte de încheierea sesiunilor sinodale (Idem, p, 405). Michaelis LE

QUIEN, Oriens Christianus. I., Patriarchatus Constantinopolitanus, Parisiis, Ex

Typografia Regia, 1715¹, 1740², Reprint Graz, 1958 ³, Akademische Druck - u.

Verlagsanstallt, coloana 309-312.

33

Paleologilor (1259-1453). A ocupat tronul ecumenic în trei rânduri, I-a oară, 1 ian. 1454 - 6

ian. 1456; II-a oară, vara 1462 - vara 1463; III-a oară, aug. 1464 - iulie 1465, hirotonit fiind

întru arhiereu, probabil de către Mitropolitul Heracleiei Pontice, după vechea rânduială

canonică locală şi de care a ţinut Episcopia Bizanţului şi apoi a Constantinopolului, până în

anul 381 sau de un alt ierarh, delegat al Sinodului Patriarhal.. 61

S-a născut la Constantinopol, în jurul anului 1405 şi a murit după anul 1472 în Mănăstirea Sf.

Ioan Prodromul Mnoikeos de lângă Serrhai. 62

A avut ca dascăli pe Marcul Eugenicul mitropolitul Efesului, Ioan Chortasmenos şi Iosif

Vriennie. A studiat şi limba latină şi pleda pentru generalizarea studierii acestei limbi şi în

mediul grecesc, pentru ca aceştia să aibă acces la lucrările latinilor, în scopul cunoaşterii

polemice a acestora. În acest scop a şi deschis o şcoală la Constantinopol. A devenit şi

secretar al cancelariei imperiale. Deşi era încă laic, a participat la lucrările Sinodului de la

Ferrara-Florenţa, din anul 1439, unde, din motive politice, a avut o atitudine oscilantă, între

antiunionişti şi unionişti. Din anul 1443, însă, şi mai ales după moartea dascălului său Marcu

Eugenicul(23 ianuarie 1444), Ghenadie Scolariul s-a declarat în mod definitiv de partea

antiunionistă, şi prin cuvânt şi scrieri a criticat aspru pe „azimiţi”, adică pe unionişti şi

deciziile sinodale florentine. Din acest motiv, în anul 1450, împăratul Constantin al XII-lea, l-

a trimis de canon la mănăstirea Harsianitou, silindu-l să se călugărească. Astfel a primit

numele monahal de Ghennadios. În anul 1452 se afla în Mănăstirea Pantocrator, din

Constantinopol. În anul 1453, grecii l-au găsit pe Ghennadios la Adrianopol, în slujba unui

turc foarte bogat, care l-a tratat cu multă omenie, probabil luat ca sclav, în data de 29 mai

1453, de unde, la porunca Sultanului Mehmed al II-lea, a fost adus la Constantinopol, pentru

că era desemnat de padişah, pentru a ocupa tronul Ecumenic. Ghennadios a lăsat în urma lui o

vastă operă scrisă, care-l defineşte ca bun cunoscător al Părinţilor Bisericeşti, precum şi al

teologiei scolastice. 63

A tradus din operele lui Toma de Aquino, a lui Gilbert de la Porrée şi a

lui Petrus Hispanus. Intenţia lui Ghennadios era să realizeze o sinteză între tomism şi

Ortodoxie, mai ales după reînnoirea Unirii la Constantinopol, în anul 1452. De la el au mai

rămas şi alte opere polemice, contra evreilor şi a musulmanilor. 64

În acest context pot fi

clasate şi lucrările scurte, de apărare a credinţei Ortodoxe, pe bază catehetică, de întrebări şi

răspunsuri, din timpul conversaţiilor cu sultanul Mehmed II. Alături de aceste lucrări, mai

putem adăuga lucrări de conţinut ascetic, exegetic, omilii, versificări liturgice, necroloage [de

pildă cel ţinut de Ghenadios la moartea mitropolitului Marcu Eugenicul], comentare de Fizică

şi Logică a lui Aristotel, comentar la isagoghia lui Porphyrios, precum şi scrisori şi atitudini

contra umanismului păgân al lui Plethon, a cărui lucrare s-a străduit să o depisteze peste tot,

iar manuscrisele găsite, să le ardă.

Mitropolitul Isidor al Kievului (1385-1463) 65

61

Privitor la Ghenadios II Scholarios, vezi TUSCULUM – LEXIKON griechischer und

lateinischer Autoren des Altertums und des Mittelalters, Dritte, neu bearbeitete und

erweiterte Auflage von Wolfgang BUCHWALD, Armin HOHLWEG, Otto PRINZ,

Artemis Verlag, 1982, München und Zürich, p. 271-272.

Dictionnaire de Théologie Catholique, vol. XIV, Paris, 1941, col. 1521-1570. 62

Prof. Ioan RĂMUREANU, Ghenadie II Scholarios, primul patriarh ecumenic sub

turci, în Ortodoxia, Bucureşti, VIII, 1956, nr. 1, p. 72-109. 63

Prof. Ioan RĂMUREANU, Mărturisirea de credinţă a patriarhului ecumenic

Ghenadie II Scholarios, în Ortodoxia, Bucureşti, XXXVI, 1984, nr. 4, p. 462-499. 64

Vezi MIGNE, P. G., vol. 160. 65

BIOGRAPHISCHES LEXIKON zur Geschichte Südosteuropas, hgg. von Mathias

BERNATH und Felix von SCHROEDER, Redaktion Gerda BARTL, Band II, G-K,

1976, R. Oldenbourg Verlag München, p. 243. [Südosteuropäische Arbeiten, 75/II ].

34

S-a născut în Peloponez, în jurul anului 1385 şi a murit la Roma, la data de 23 aprilie 1463.

Pregătirea teologică şi-a făcut-o la Constantinopol, călugărindu-se la Monemvasia, iar mai

târziu a devenit stareţul Mănăstirii Sf. Dimitrie, din Polis. Între timp a fost folosit de Curtea

imperială şi în misiuni diplomatice, ca legat al basileului, cum a fost cazul în 1434, la

Conciliul din Basel. În anul 1437 a fost numit mitropolit al Kievului şi hirotonit întru

arhiereu. Între anii 1438-1439 a făcut parte din delegaţia Ortodoxă, la Sinodul de la Ferrara-

Florenţa, manifestându-se ca un înflăcărat susţinător al Unirii cu Roma Veche, unde a şi

rămas, devenind romano-catolic. La 17 august 1439 a fost numit Legat Papal pentru Rusia şi

la 18 decembrie, acelaşi an a fost creat cardinal. În calitate de Legat Papal a vizitat Polonia,

Lituania, şi Kievul. La 23 martie 1441, aflându-se la Moscova, a fost arestat şi închis, la

porunca Marelui Cneaz Vasile II, al Rusiei, sub acuza de erezie. După doi ani, reuşeşte să

evadeze şi fuge în Italia. Spre sfârşitul anului 1452, Cardinalul Isidor şi-a făcut apariţia

triumfală la Constantinopol, în calitate de Legat al Papei Nicolae V (1447-1455). În această

calitate, la data de 12 decembrie 1452, în prezenţa Curţii Imperiale, celbrând Liturghia

romano-catolică, în Basilica Patriarhală Sfânta Sophia, din Constantinopol, a publicat punerea

în aplicare a deciziilor sinodale de la Ferrara-Florenţa, din 1438-1439, considerând Unirea

Bisericii Ortodoxe cu Roma Veche, ca şi încheiată sau desăvârşită. Iată cum descrie E.

Gibbon această slujbă religioasă a Cardinalului Isidor al Kievului, de proclamare a unirii cu

Roma, din data de 12 decembrie 1452, din Biserica Patriarhală a Sfintei Sophii, din

Constantinopol : „La douăsprezece decembrie, ambele popoare, în biserica Sfânta Sophia, se

uniră în cuminecătură şi rugăciune şi numele celor doi pontifi fură amintite în mod solemn:

Nicolae al V-lea, vicarul lui Hristos şi patriarhul Grigore, care fusese alungat în exil de un

popor rebel.”

„Dar veşmintele şi limba preotului latin care slujea la altar erau un motiv de scandal şi

bizantinii observară cu oroare că a sfinţit o prăjitură sau un biscuit de cocă nedospită şi că a

turnat apă rece în cupa sfinţită.” 66

A rămas în Constantinopol până la 29 mai 1453, când a fost luat ostatec de către turci, reuşind

şi de data aceasta să fugă în apus, ajungând din nou la Roma. Mehmed al II-lea dorea cu orice

preţ să prindă Legatul Papal, numai că grecul Isidor a fost mai viclean, decât şi-a închipuit

Sultanul. Mitropolitul Cardinal Isidor şi-a dat hainele unui cerşetor, el s-a îmbrăcat cu

zdrenţele acestuia, fiind „cumpărat” apoi, de către un negustor italian, din Pera, care i-a

mijlocit apoi fuga în Italia. Cerşetorul a fost prins, decapitat, iar capul i-a fost apoi expus pe

o lance şi purtat în triumf prin oraş, de către turci, care credeau că este căpăţâna

Mitropolitului Cardinal Isidor. 67

De la el au rămas o serie de discursuri, scrisori , precum şi Enciclica din Buda, trimisă

Bisericii Ortodoxe Ruse. Biblioteca sa celebră, a ajuns cu timpul în diferite colecţii de

manuscrise din Europa apuseană, nu numai în Biblioteca Apostolica Vaticana.

La Roma, după moartea lui Grigorie III Mammas, în anul 1459, Isidor a devenit urmaşul

acestuia, adică Patriarh Latin de Constantinopol, funcţie pe care a deţinut-o până la moarte.

Mitropolitul Visarion al Niceei (1395 – 1472) 68

66

Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Antologie, vol.

III, p. 234. 67

Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Antologie, vol.

III, p. 234 ; Steven RUNCIMAN, Die Eroberung Konstantinopel 1453, Verlag C.H

Beck, München, 1990, p. 156. 68

BIOGRAPHISCHES LEXIKON zur Geschichte Südosteuropas, 75/Lief. 2 u. 3, von

Mathias BERNATH und Felix von SCHROEDER, Redaktion Gerda BARTL, München,

1973, p. 192-193. [Südosteuropäische Arbeiten, 75/ Lief. 2 u. 3 ].

35

Bessarione, după numele de botez Ioan sau Vasile, s-a născut la Trapesus, adică Trebisonda

sau Trapezunt, în anul 1395. A murit la Ravenna, la data de 18 noiembrie 1472. Se pare că

provenea dintr-o familie de condiţie modestă. A fost educat de către Mitropolitul Dositheos

din Trapesus, care l-a şi adus la Constantinopol, unde şi-a format pregătirea teologică, şi unde

s-a şi călugărit în anul 1423. În anul 1425 a fost hirotonit diacon, iar în anul 1430 preot. Avea

o minte foarte ageră. În anii 1426-1427, împăratul Ioan VIII l-a trimis ca legat al său în

diferite misiuni diplomatice. Aflându-se în Peloponez, prin anul 1431 devenise elev sau

ucenic al filosofului Gheorghe Ghemistos Plethon, în Mistra.

În anul 1436, Împăratul Ioan VIII l-a numit pe Visarion stareţ al Mănăstirii Sf. Vasile, din

Constantinopol, iar la 11 noiembrie 1437 a fost ridicat şi numit de acelaşi împărat, Mitropolit

titular al Niceei, oraş şi eparhie aflate sub stăpânirea turcilor. Nu ştim dacă şi-a văzut Eparhia

sau măcar oraşul de reşedinţă.

La Sinodul din Ferrara-Florenţa, a făcut şi el parte din comisia delegaţiei ortodoxe, după

câteva ezitări, numărându-se printre teologii prounionişti. După moartea Iosif II, la data de

10 iunie 1439, la Florenţa, „Sinodul” delegaţiei Ortodoxe, l-a ales pe Bessarione Patriarh

Ecumenic, dar fără să fi fost întronizat, nici la Florenţa, şi, se înţelege, nici în Constantinopol.

Sphrantzes precizează că Bessarione a renunţat la scaun, din cauza certurilor cu antiunionştii,

refuză să revină la Constantinopol şi devine nu numai unit şi încă înainte de 18 decembrie

1439, trece de tot la ritul latin, devenind romano-catolic. 69

În această nouă situaţie, la 18

decembrie 1439, odată cu Isidor al Kievului, Papa Nicolae V l-a creat şi pe el Cardinal, cu

titlul pentru biserica SS XII Apostoli, din Roma. Titulatura de Cardinal i-a fost schimbată în

trei rânduri, ori le-a cumulat pe toate trei, pentru că la 5 martie 1449, a fost numit pe seama

bisericii St Sabina, iar la 23 aprilie 1449 a fost numit cu titlul de Tusculum. În 1450 a fost

trimis ca şi Legat sau Nunţiu în Bolognia. După 1453 a devenit un pasionat luptător pentru

eliberarea Constantinopolului de sub turci, propovăduind organizarea unei cruciate împotriva

acestora. În anul 1463 a devenit Patriarh latin de Constantinopol, urmându-l în această funcţie

pe Isidor al Kievului.

Biblioteca sa uriaşă, cu colecţia de manuscrise bizantino-ortodoxe a încredinţat-o, încă în anul

1468, Catedralei Patriarhale San Marco, din Veneţia.

De la el ne-a rămas lucrarea Elogiul Trapezuntului, un manuscris autograf, păstrat în Codex

Marcianus 533 (f. 131-165), pe care a scris-o înainte de Sinodul Florentin. 70

Bessarion a fost un mare învăţat şi diplomat al timpului său, reşedinţa lui princiară din Roma,

era un centru, o „Academie” a ştiinţelor umaniste, asigurând mai ales posibilitatea de

informare şi studiere a valorilor Bisericii Răsăritului, pe care, la fel ca şi Isidor al Kievului, a

iubit-o cu multă pasiune şi fidelitate, în ciuda carierei lor din Biserica Latină.

Giovanni Longo Giustiniani +1453, Protostator, adică comandantul

trupelor militare, de apărare a oraşului Constantinopol, în timpul asedierii din aprilie-mai

1453. Pirat celebru, motiv pentru care, din anul 1436 a şi fost numit şi „ducele insulelor”, în

anul 1452, în numele Genuei, conducea un vas de război, venit din insula Chios, cu scopul

de-a ajuta Constantinopolul, în lupta de respingere a asediului turcesc. Constantin XII,

ultimul basileu romeu, l-a numit pe Giovanni Gistiniani, Protostator, delegându-l astfel să conducă apărarea oraşului de pe uscat. În schimb, împăratul i-a promis, lui şi celor 700

de însoţitori, aproape toţi provenind din Chios, că dacă reuşesc să scape de pericolul turcesc,

le va dărui lor insula Lemnos. 71

69

Vezi Die letzten Tage von KONSTANTINOPEL. Der Augenzeugenbericht des

Georgios SPHRANTZES ², Op. cit., p. 23 şi 103. 70

Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, Op. cit., p. 359. 71

Vezi Lexikon des Mittelalters IV, Artemis Verlag, München und Zürich, 1989, col .

1470-1473, mai ales col. 1473.

36

Împreună cu veneţienii, Giovanni a încercat să incendieze vasele de război, pe care turcii le-

au transportat pe colina de pe Galata, de pe mare, pe uscat. A luptat cu mult curaj,

îmbărbătându-i pe creştini, în acţiunile militare de apărare a oraşului. În timpul luptei

decisive, privind soarta Constantinopolului, din data de 28 mai 1453, fiind rănit de o săgeată,

a fugit de pe câmpul de luptă, în ciuda insistenţelor împăratului, de-a continua, fiind

transportat cu corabia la Chios. Aici a decedat nu după mult timp, în urma complicaţiilor ivite

de la rana din 28 mai 1453.

Familia Giustiniani [Justiniani, Zustiniani, Zustigna], originară din Veneţia, în conformitate

cu unele speculaţii genealogice, considera că provine din familia împăratului bizantin

Justinian cel Mare (527-565). În secolul IX, neamul Giustiniani era considerat, de Cicogna, ca

aparţinând primelor 24 de familii vechi ale Veneţiei, motiv pentru care a devenit nu numai

membră a gremiului local „Gran Consiglio” ci au exercitat şi diferite funcţii publice

importante, în administraţie, economie şi în viaţa militară. Mai mult „palazzi” pe Canalul

Grande, din Veneţia, oferă până astăzi o mărturie a bogăţiei şi importanţei, pe care această

familie a avut-o în viaţa publică locală a oraşului şi Republicii Veneţia. Din această familie s-

au ridicat o serie de oameni de seamă, cum ar fi Stefano, devenit în anul 1311 Doge al

Veneţiei, Pantalone, în 1261 a devenit Patriarh Latin de Constantinopol, Giustiniano, care a

luptat în anii 1312-1320 împotriva Genuei şi a Patriarhului de Aquileia, Taddeo şi Pietro,

apoi, Giacome, 1204 a participat la asediul Constantinopolului, ca membru al Cruciatei a IV-

a, Maffeo, Podesta al Veneţiei, în anul 1230. Giustinianii erau însă interesaţi să trăiască în

Răsărit, nu la Veneţia. Insula Chios le plăcea cel mai mult, unde s-au şi putut desfăşura în

pace. Au fost mari duşmani ai turcilor, motiv pentru care, după ce insula a fost cucerită de

otomani, fiind obligaţi să plătească tribut, pentru a-şi putea păstra credinţa creştină, pe încetul

au renunţat la poziţiile lor, de pe Mare, retrăgându-se la Veneţia.

Sultanul Mehmed II Fâtih sau Cuceritorul (1432-1481) 72

„Was dem Fall der Stadt [Polis, n. n.] folgte, war eine nahezu ununterbrochene Kette von

Eroberungen in Ost und West, die zum Teil Mehmeds unbestreitbarer politisch-militärischer

Genialität, zum großen Teil aber auch der Dummheit, Unfähigkeit und Uneinigkeit der

Gegner vorab im Abendlande zu verdanken waren.” 73

Fiul şi urmaşul la tron al Murad II şi al unei sclave, din haremul sultanului, s-a născut la

Adrianopol-Edirne, la data de 30 martie 1432 şi a murit la 3 mai 1481, în apropiere de Gebze.

Mama lui Mahomed a fost o sclavă de origine necunoscută, din haremul lui Murad II, despre

care se presupune doar că ar fi putut să fie sârboaică, italiană sau evreică. Chiar şi copiii lui

Mehmed II : Mustafa, Cem şi Bayezid II (1481-1512), provin de la femeile sclave, cadânele

din harem, nu de la soţiile legitime ale acestuia, pentru că la musulmani poligamia este un

drept legitim al bărbaţilor. Mehmed II a avut o copilărie tristă, izolat de tatăl său, sultanul

Murad II, pentru că nu era inclus în calculul pentru succesiunea la tron. Era al treilea fiu a lui

Murad II, după Ahmed şi Ala ed-Din, de la alte două femei, de origine nobilă, din haremul

sultanului, motiv pentru care, acesta i-a şi preferat pe cei doi fraţi mai mari. Copilăria şi-a

petrecut-o Mehmed II, la mama sa, al cărei nume nu ne este cunoscut, împreună cu doica

72

BIOGRAPHISCHES LEXIKON zur Geschichte Südosteuropas, hgg. von Mathias

BERNATH und Felix von SCHROEDER, Redaktion Gerda BARTL, Band III, L-P,

1979, R. Oldenbourg Verlag München, p. 138-140. [Südosteuropäische Arbeiten, 75/III ]. 73

Scrie H. J. KISSLING, biograful lui Mehmed II, în BIOGRAPHISCHES LEXIKON

zur Geschichte Südosteuropas..., Op. cit., Band III, p. 140. Traducerea în româneşte a

textului : „Ceea ce a urmat căderii oraşului [Polis, n.n.], a fost un adevărat lanz de

cuceriri, în răsărit şi în apus[de Constantinopol, n.n.], care s-au datorat, pe de o parte

geniului politico-militar de necontestat a lui Mehmed II, pe de altă parte însă prostiei,

incapacităţii şi lipsei de unitate a adversarilor, mai întâi de toate a celor din apus.”, p. 140.

37

acestuia, Daye Hatun, o femeie pioasă şi dominantă. În anul 1437, Ahmed a murit pe

neaşteptate, în Amasia, iar Ala ed-Din, la cinci ani după fratele său a decedat în acelaşi oraş,

în împrejurări cu totul misterioase. La vârsta de 11 ani Mehmed II a devenit unicul moştenitor

al tronului, motiv pentru care tatăl său a fost obligat să-l ia în palat şi să se ocupe de educaţia

şi formaţia lui. O rudă mai îndepărtată al lui Mehmed II sau Mahomed, cu eventuale pretenţii

la succesiune era Orhan, care însă, se afla în exil sau captivitate la Constantinopol. 74

În timpul panicii create, după căderea oraşului, la 29 mai, concurentul la tron, al lui Mehmed

al II-lea, prinţul Orhan a încercat şi el să scape, travestit în rasă de călugăr ortodox. Vorbea

perfect greceşte şi nu putea fi identificat, după ce a fost făcut rob de către turci, care credeau

că este creştin, dacă n-ar fi fost trădat de un tovarăş de captivitate. După ce a fost identificat,

Orhan a fost decapitat pe loc, din porunca Sultanului. 75

Din motive încă netemeinic studiate, Murad II (1421-1451) s-a retras de la guvernarea

Imperiului, din decembrie 1444, până la 5 mai 1446, renunţând în favoarea fiului său,

Mehmed II, încă minor. H. J. Kissling este de părere că una din cauze ar fi fost şi evoluţia sau

transformarea Imperiului Otoman într-un Stat cosmopolit, polietnic sau multinaţional, cu o

serie de renegaţi, trecuţi cu forţa la islam sau turcindu-se din oportunism, colportori a tot

felul de idei, curente şi intrigi, cărora, Murad II nu le mai putea face faţă. Între 1442-1444 şi

1446-1451, ca prinţ de coroană, Mehmed II a exercitat şi funcţia de guvernator al provinciei

Mağnisa.

Impresia despre acest sultan oscilează între admiraţie şi dezgust, după cum se întâmplă,

de fapt, în cazul tuturor marilor monarhi. El şi-a sprijinit puterea pe reprezentanţii spirituali ai

islamului integrist, dar nu era agreat de grupa „sufişilor”, adică a dervişilor. Era însă foarte

iubit de către evreii din imperiu, cărora le-a oferit multe privilegii şi înlesniri de tot felul.

Chiar şi evreii din Spania au emigrat în Imperiul Otoman, iar după 1453, la Constantinopol,

unde se bucurau de un tratament privilegiat. În realitate, Mehmed II era ateist, mărturiseşte

fiul acestuia, era un autocrat şi credea numai în „forţă, violenţă şi autoritate”, cu vădite

înclinaţii spre superstiţie. Nu avea încredere în nimeni, doar în forţa de care dispunea. La

bigotismul său îngust a renunţat după ocuparea tronului şi pe măsură ce se maturizase.

Potrivit educaţiei musulmane pioase, pe care a primit-o, în prima fază era foarte respingător

faţă de creştini. De pildă, de fiecare dată, după ce stătea de vorbă cu un ghiaur, îşi purifica

mâinile prin spalarea rituală, cu apă de trandafiri sau în alte forme, prescrise de riturile

abluţiunii, ca şi cum s-ar fi întinat de ceva necurat. În contradicţie cu aceste gesturi fanatice,

avea exteriorizările sale, în momente de euforie, când nu se sfia să-l numească pe profetul

Mahomed, de la Mecca, „bandit şi impostor”. 76

Cu toate acestea, manifesta pietate faţă de

doctrina şi disciplina Coranului, ca religie oficială a otomanilor. Era foarte violent, consuma

74

Din lista imensă a lucrărilor privitoare la viaţa şi activitatea lui Mehmed II, menţionăm

doar cele consultate în vederea readactării acestui studiu: Franz BABINGER, Mehmed

der Eroberer. Weltstürmer einer zeitenwende, Mit 11 Abbildungen, Piper , München,

Zürich, 1953¹, 1987², 590 p.; Andrina STILES, Imperiul Otoman 1450-1700, Trad.

Felicia Pavel, Editura All, Bucureöti, 1995, p. 17-19, 46-51, şi passim; Halil INALCIK,

Imperiul Otoman. Epoca clasică, 1300-1600, Ediţie şi studiu introductiv de Mihai

MAXIM, traducere, notă, completarea glosarului şi indicelui de Dan PRODAN, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 1996, 495 p.+ 2 hărţi; Wolfgang GUNST, Das Imperium der

Sultane, Carl Hanser Verlag München, 1995, 414 p. ; Robert MANTRAN,

[Coordonator], Istoria Imperiului Otoman, Traducere de Cristina BÂRSAN, Edit.

Bicall, Bucureşti, 2001, 682 p. ; apoi lucrările deja citate a lui H. J. KISSLING, Edward

GIBBON, Steven RUNCIMAN etc. 75

Steven RUNCIMAN, Die Eroberung Konstantinopel 1453, Op. cit., p. 156. 76

Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Antologie, Op.

cit., vol. III, cap. LXVIII, p. 226-227.

38

mult alcool, la fel ca şi tatăl său, era crud, degrabă vărsător de sânge şi foarte sensibil totuşi,

cu preocupări în domeniul artelor, poeziei, preocupări care nu l-au împiedicat totuşi să

rămână un militar pasionat. Fiind bisexual, deţinea două haremuri: unul cu cadâne şi altul cu

băieţi frumoşi. 77

Eduard Gibbon precizează că pentru studierea vieţii şi activităţii lui Mehmed II este periculos

să acceptăm atât afirmaţiile surselor de epocă turceşti, cât şi pe cele creştine : „Tabloul cel

mai moderat pare să fi fost zugrăvit de către Sphrantzes (I,c.32), a cărui ură s-a potolit

cu vârsta şi singurătatea.”. 78

După Edward GIBBON, Mehmed II cunoştea în afară de limba turcă, şi greaca, latina,

persana, araba şi caldeana. 79

Contează şi ca un „renascentist” în lumea şi istoria otomană.

Manifesta interes deosebit faţă de activitatea militară, cu vădite accente şi predilecţie pentru

artileria de epocă. Cucerirea Constantinopolului, i-a pecetluit gloria de militar şi general.

Lista cuceririlor făcute de Mehmed II include două „imperii” (Bizantin şi de

Trapezunt), douăsprezece „regate”, adică „monarhii” (Serbia, Bosnia, Albania, Moldova,

Moreea, Kastamuni, Karaman, Mangop etc,) şi două sute de oraşe. 80

Sphranzes susţinea că Mehmed II, pe timpul când era prinţ de coroană a citit cu interes vieţile

lui Alexandru cel Mare Macedon, Octavian Augustus, Constantin I cel Mare şi Teodosie, pe

care, în fantezia lui de adolescent, dorea să-i imite, să-i ajungă şi să-i întreacă. 81

Cu tot geniul militar al lui Mehmed al II-lea sau Mahomed al II-lea, al compara pe acesta cu

Alexandru cel Mare, Timur Lenk sau Constantin I cel Mare, nu este corect, pentru că armata

otomană fiind întodeauna mai numeroasă decât a inamicului, nu numai că a fost adeseori

înfrântă [Scanderbeg, şahul Persiei, cavalerii din Rodos] sau a trebuit să se retragă, dar,

înaintarea ei a şi fost oprită la Eufrat (de perşi), Adriatică (Scanderbeg) şi la Dunăre, de Iancu

de Hunedoara, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare). Să ne gândim doar la înfrângerile şi

respingerile provocate turcilor lui Mehmed II, de domnitorii români : Iancu de Hunedoara

[cum ar fi asediul Belgradului, la 4-22 iulie 1456], Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare etc.

Mehmed II a fost nu numai un „cuceritor” sau un bun militar sau general, ci şi un reformator

al Imperiului Otoman, un administrator, cu preocupări practice şi un mic poet.

În anul 1450, la porunca tatălui său s-a căsătorit cu Sitt Hatun, fiica unui prinţ turkmen,

Despot în Malatia. Înainte de căsătoria aceasta, impusă de tatăl său, o sclavă, a lui Mehmed al

II-lea, cu numele turcit Gülbehâr i-a născut acestuia un fiu [Bayezîd II, 1481-1512].82

Giorgios Sphrantzes (1401-1477 / 9), 83

istoric şi diplomat.

77

S. B. DAŞKOV, Dicţionar de împăraţi bizantini..., p. 410. 78

Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Antologie, Op.

cit., vol. III, cap. LXVIII, p. 226, nota nr. 1. 79

Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Antologie, Op.

cit., vol. III, cap. LXVIII, p. 226-231. 80

În decembrie 1475, Mehmed II a cucerit Principatul de Mangop sau Theodoro, după ce

la 6 iunie a cucerit Caffa, iar Hanul Crimeei a devenit vasal al Imperiului Otoman. 81

La Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Antologie,

Op. cit., vol. III, cap. LXVIII, p. 228, nota nr. 1. 82

Gülbehâr era o sclavă creştină albaneză. 83

BIOGRAPHISCHES LEXIKON zur Geschichte Südosteuropas, hgg. von Mathias

BERNATH und Karl NEHRING, Redaktion Gerda BARTL, Band IV, R-Z, 1981, R.

Oldenbourg Verlag München, p. 158-159 [Südosteuropäische Arbeiten, 75/IV ]. Vezi şi

Micromedalionul G. Sphrantzes şi vol. Die letzten Tage von KONSTANTINOPEL. Der

Augenzeugenbericht des Georgios SPHRANTZES ², Op. cit., p. 102

39

S-a născut la Constantinopol în data de 30 august 1401 şi a murit în anul 1477 sau 1479, pe

insula Leukas, numită şi Santa Maura. Privitor la biografia lui Sphrantzes găsim menţiuni în

„Memoriile” sau jurnalul intim al acestuia, numite şi Chronicon Minus. 84

Jurnalul său intim sau „Chronicon Minus” a fost redactat în primul rând cronologic, fără

romanţări, sec şi exact, cuprinzând prezentarea evenimentelor din anul 1402, până la 1477,

unde oferă mai ales date privitoare la familia imperială, adică legate de Constantinopol, dar şi

privitoare la Mistra. Încă de la vârsta de 16 ani, adică din anul 1417 şi până la 1453 a stat în

serviciul familiei imperiale, adică a împăraţilor Paleologi, precum a procedat şi tatăl său.

El şi-a legat destinul de cel al Paleologilor, fapt care poate fi constatat şi din cuprinsul

memoriilor sale, precum şi din modul în care îmbină evenimentele familiei imperiale, cu

ale sale personale.

La Curtea Imperială, Sphrantzes a exercitat din anul 1432 funcţia de Protovestiar, iar din

1451, i se promisese funcţia de Mare Logofăt, pe care, efectiv, n-a mai reuşit să o exercite,

din cauza lui Lucas Notaras. A fost şi guvernator al câtorva oraşe imperiale: 1430 la Patras,

1443 Selybria, 1447 Mistra. Din activitatea de diplomat imperial menţionăm misiunile sale în

Georgia şi Trapezunt, din anul 1449 ; 1454 în Serbia; 1455 în Veneţia. Începând cu anul

1424, Curtea Imperială i-a încredinţat lui tratativele diplomatice cu turcii, de la Curtea

Sultanului din Adrianopol, faţă de care avea o mare ură. După căderea Constantinopolului, la

29 mai 1453, fiind luat în robie de către turci, a fost răscumpărat sau eliberat de Sultan, după

care a intrat într-o mănăstire de pe insula Leukas, unde călugărindu-se, a trăit până la

sfârşitul vieţii. Spre sfârşitul vieţii a prelucrat datele din Chronicon Minus, amplificându-le şi

adăugându-le şi alte documente şi date ale martorilor oculari, lucrare cunoscută sub numele

de Chronicon Maius. În această lucrare se află, de pildă şi „Scrisoarea Despotului Dimitrie,

din Veneţia”, „Raportul lui Leonard din Chios, privitor la asediul Constantinopolului” etc.

După moartea lui Sphrantzes, şi în forma de redactare ulterioară, a compilaţiilor operei sale,

întâmplată în secolul al XVI-lea, Chronicon Maius cuprinde patru cărţi şi analizează

evenimentele din istoria bizantină şi post bizantină, din perioada 1258 şi până la 1481,

primid numele de Cronica din Monemvasia. Această Cronică, prelucrată de către

Mitropolitul Dorotei al Monemvasiei, prezintă evenimentele până la anul 1571, incluzând şi

părţi din lucrările lui Nikephoros Gregoras, Laonic Chalcocondil, istoria turcilor, până în

timpul lui Mehmed II, cu raportul lui Leonard din Chios etc.

Amprenta ultimei forme de redactare şi compilaţie a „Chronicii Mari” sau Chronikon Maius

şi-a pus-o pe această operă a lui Sphrantzes, falsificatorul literar şi diplomatic Makarios

Melissenos, Mitropolitul Monemvasiei, prin anul 1575. Opera lui Sphrantzes, Chronicon

Minus şi Maius, a tradus-o în româneşte şi a editat-o bizantinologul român Vasile GRECU,

în seria Scriptores Byzantini, vol 5, sub titlul: Georgios Sphrantzes, Memorii 1401-1477, În

Anexă Pseudo-Phrantzes : Macarie Melissenos. Chronica 1258-1481, Bucureşti, 1966.

Introducerea lui Vasile Grecu, la opera lui Sphrantzes, din anul 1966, a fost publicată

integral în „Actele celui de al XII-lea Congres de Bizantinologie”, de la Belgrad, încă în anul

1964, vol. II, p. 327-341.

Laonic Chalcocondil (c. 1423 – c. 1490), istoric romeu. 85

84

Vezi şi Riccardo MAISANO, L‟ Opera memorialistica di Sfranze dentro e fuori i

confini della storia, Extras-Estratto din ΙΤΑΛΟΕΛΛΗΝΙΚΑ, Rivista di cultura greco-

moderna, Napoli, I, 1988, p. 111-122. 85

Ediţia folosită Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. IV, Scriitori şi acte bizantine

secolele IV-XV, Publicate de Haralambie MIHĂESCU şi colab., p. 451 [contribuţia lui

N.-Ş. TANAŞOCA]. Vezi şi lucrarea: Laonici Chalcocondylae, Historiam

demonstrationes ad fidem codicum recensuit, emandavit annotationibusque criticis

40

Datele biografice cunoscute, privitoare la Chalcocondil sunt destul de puţine. Numele său de

botez este deasemenea controversat. Nicolae-Şerban Tanaşoca este de părere că „Laonic” ar

putea fi o „metateză savantă aticizată a numelui său adevărat, Nicolae, adică un nume literar,

adoptat din spirit de imitaţie a antichităţii clasice”. Provenea dintr-o familie a unui mare

demnitar din Athena, care se înrudea cu familia Acciaiuoli, stăpânitorii Aticei şi Beoţiei, din

timpul acela. În urma unor tulburări politice, tatăl său, împreună cu familia au părăsit Athena,

trăind un timp în Peloponez. După ce turcii au cucerit Athena, în anul 1456 sau 1458 [Morea

a fost cucerită în anul 1460], Laonic Chalcocondil a revenit în Peloponez. Opera sa principală

Expuneri istorice a scris-o, fie în Peloponez, fie în Creta. Această lucrare este împărţită în

zece cărţi, analizând problemele de istorie a romeilor, din perioada de timp 1298-1463.

Turcii, fiind cuceritorii Constantinopolului şi al „universului” [=lumii] bizantin, grecesc sau

al romeilor, se aflau în centrul atenţiei acestui istoric, care a prezentat evenimentele cu multă

acribie şi obiectivitate, manifestând adesea chiar şi simpatie pentru otomani. În mod indirect,

Chalcocondil prezintă ascensiunea puterii turceşti, pe ruina vechiului Imperiu Bizantin şi a

statelor balcanice. În acest context, opera sa oferă şi despre români foarte multe date. După

cum au procedat, de altfel toţi istoricii şi cronicarii bizantini, Chalcocondil dă ţărilor şi

popoarelor, despre care scrie, denumirile lor antice, pe care acestea le-au avut cu sute de ani

în urmă. De exemplu, pentru Ţara Românească [Muntenia], foloseşte termenul de Dacia,

Ungariei îi spune Peonia, Transilvania a devenit la el Peondacia. Pentru el, românii sunt daci,

ungurii sunt peoni, bulgarii sunt misi, sârbii sunt tribali, francezii sunt celţi, Franţa este

Galatia etc. Tunarul Orban sau Urban, al lui Mehmed II, era era după el „dac”. 86

El foloseşte

foarte mulţi termeni turceşti în expunerile sale istorice. Pentru istoria românilor şi

rezistenţa otomană a acestora, lucrarea lui Laonic este fundamentală. El menţionează şi

unitatea poporului român, pe care-l localizează în Transilvania, Ţara Românească,

Moldova şi regiunile din sudul Dunării şi confirmă romanitatea acestuia.

Ducas, (1400-1470), nobil romeu, cronicar bizantin, unionist şi diplomat. 87

În anul 1421, Ducas, care provenea dintr-o mare familie nobilă, a fost secretarul ducelui

genovez Giovanni Adorno, redactându-i acestuia corespondenţa cu sultanul otoman, Murad

II. Ulterior, Ducas a ajuns în serviciul familiei Gateluzzi, din Mytilene, care l-a trimis în anul

1455 în solie la Mehmed II. În anul 1456 a mai fost o dată la Mehmed II, ducându-i acestuia

haraciul(tributul) legiuit al insulei Lesbos. Aici, pe insula lesbos, se presupune că şi-a trăit

Ducas ultima parte a vieţii, unde a şi murit. Serviciile pe care acest învăţat le-a oferit

familiilor nobile italiene, confirmă eventual faptul că Ducas şi familia acestuia, deşi

aparţineau aristocraţiei bizantine, sărăciseră foarte mult, din moment ce Ducas acceptase

slujbe diplomatice, de scriptor şi secretar al unor nobili apuseni.

Cronica lui Ducas, principala s-a operă, este de o valoare documentară deosebită, nu numai

prin exactitatea şi obiectivitatea cu care înregistrează şi comentează evenimentele, ci şi prin

stilul ei literar, simplu şi firesc.

instruxit Eugenius Darkó, I-II, Budapesta, 1922-1927, pe care Tanaşoca a folosit-o

pentru traducerea antologiei de texte, din „Fontes...., IV”, p. 451-517.

Pentru ediţia românească a operei lui Chalcocondil, vezi Vasile GRECU, Laonic

Chalcocondil, Expuneri istorice, În româneşte de..., Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1958, 355 p., în Seria „Scriptores Byzantini”, nr. II. 86

GRECU, Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, Op. cit., p. 14. 87

Vezi Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. IV, Scriitori şi acte bizantine secolele IV-

XV, Publicate de Haralambie MIHĂESCU şi colab., p. 417 [contribuţia lui L. Lăzărescu

]. Vasile GRECU, Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1462), ediţie critică de...,

Bucureşti, 1958.

41

Începutul Cronicii lipseşte. Introducerea la lucrare prezintă o istorie universală, pe scurt, până

la anul 1204. Perioada de timp, dintre anii 1204-1359, corespunde epocii de început a

expansiunii otomane spre teritoriile bizantine. A doua perioadă a Cronicii, 1360-1391,

subliniază continuarea acestei expansiuni. A treia perioadă a Cronicii, 1392-1462 se ocupă, în

special, dinastia Paleologilor, de Căderea Constantinopolului şi de evenimentele ulterioare

anului 1453. Cronica se opreşte brusc la anul 1462, data la care otomanii au ocupat insula

Lesbos, unde Ducas trăia.

Ducas cunoştea bine şi limbile turcă şi italiană, care în afară de greacă, limba sa maternă,

uşurându-i astfel accesul la folosirea surselor otomane de informare istorică. Ca diplomat şi

„unionist de circumstanţă”, Ducas a condamnat îngustimea cercurilor bisericeşti, de la

Constantinopol, care, împotriva voinţei basileului Constantin XII şi a Patriarhului Grigorie III

Mammas, au preferat să vadă oraşul căzut sub turci, decât să sprijine Unirea florentină.

Numai cu generalizarea unirii bisericeşti în Bizanţ, nu credem că Imperiul şi capitala acestora

ar fi fost totuşi salvate, pentru că de ajutorul militar, nu Papa dispunea, ci monarhii apuseni,

care nu numai că se luptau între ei, indiferenţi de soarta Orientului Creştin, erau şi obosiţi de

sindromul cruciatelor contra păgânilor musulmani.

Noi considerăm că generalizarea unirii florentine la ortodocşi ar fi prelungit doar

agonia Bizanţului, care, în cele din urmă, tot ar fi căzut sub stăpânirea turcilor aflaţi în

expansiune. Ducas era familiarizat cu mitologia greacă, cu Sfânta Scriptură şi cu tradiţiile

greceşti locale, din timpul său. A fost un mare patriot, un grec şi jumătate, un diplomat, şi din

acest motiv unionist, nu ca şi scop, ci ca mijloc, de apărare a lumii elene de nenorocirile pe

care le dezlănţuiau turcii musulmani, contra lor şi a întregii Creştinătăţi.

Mihail Critopulos sau Critobul din Imbros (1410 – c. 1470). Învăţat,

dregător bizantin, colaborationist 88

A fost un exemplu tipic al grecilor renegaţi şi colaboraţionist al turcilor, adică a aparţinut

acelei categorii de romeii, care, din timp, au simţit pulsul evenimentelor politice şi militare, şi

s-au grăbit să se pună la adăpost, pe ei, familia şi avutul acestora, închinându-se noii puteri,

instalate sau în curs de instalare, în oraşul de pe Bosfor. A rămas totuşi creştin, [măcar

atâta...], nu s-a turcit sau n-a fost obligat să o facă, spre sfârşitul vieţii călugărindu-se la Sf.

Munte Athos.

În anul 1456 a devenit guvernator al insulei Imbros, pe care nu numai că a predat-o turcilor,

ci i-a ajutat pe aceştia şi în acţiunile de cucerire a insulelor greceşti. În acţiunile sale

colaboraţioniste, cu turcii, a exagerat, mergând chiar mai departe decât era necesar sau i s-ar

fi cerut.

Opera fundamentală a lui Mihail Critopulos este scrierea istorică: Din domnia lui Mehmed

al II-lea, 1451-1467, scrisă la Constantinopol, după anul 1466, unde s-a refugiat, după ce

veneţienii au cucerit insula Imbros, în anul 1466. Lucrarea, prezentând faptele sultanului

Mehmed II, din primii săi 16 ani de domnie(1451-1467), oferă o bună posibilitate de

cunoaştere a istoriei Imperiului Otoman, din prima sa fază de existenţă. Autorul foloseşte în

contextul expunerii şi informaţiile orale şi tradiţiile locale ale timpului, elogiind în mod

exagerat pe sultanul cuceritor al Constantinopolului, Mehmed II, deformând în acest fel, chiar

şi obiectivitatea desfăşurării evenimentelor istorice. Printre altele, Critobul din Imbros

foloseşte şi stilul tucidideic, adică al discursurilor fictive, atribuite sultanului Mehmed II.

88

Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. IV, Scriitori şi acte bizantine secolele IV-XV,

Publicate de Haralambie MIHĂESCU şi colab., p. 417 [contribuţia lui N.-Ş. Tanaşoca].

Vasile GRECU, Critobul din Imbros, Din domnia lui Mahomed al II-lea, anii 1451-

1467, ediţie de..., Bucureşti, 1963.

42

Lucrarea oferă şi un imens material informativ, privitor la istoria românilor, dar prezentarea

faptelor eroice ale acestora, autorul le descrie în mod deformat, eronat chiar, pentru a pune în

evidenţă rolul superior şi vitejia turcilor.

Cu toată slugărnicia lui Critobul din Imbros şi stilul său de cronicar de curte otomană,

viclean, fără personalitate şi linguşitor, sultanul se pare că n-a fost prea încântat de Cronica

acestuia. După încheierea redactării ei, probabil ros de remuşcări, abandonat de sultan,

Critobulos din Imbros s-a retras la Sf. Munte Athos, unde a redactat lucrări cu conţinut

bisericesc, putându-şi plânge şi păcatele colaboraţionismului său de o viaţă întreagă, cu

duşmanii Creştinătăţii. 89

89

„Braţele părinteşti sârguieşte a le deschide mie, că în desfrânări am cheltuit viaţa mea.

Spre bogăţia cea necheltuită a îndurărilor Tale căutăm acum, Mântuitorule, nu trece cu

vederea inima mea cea sărăcită, pentru că Ţie, Doamne, cu umilinţă strig: greşit-am,

Părinte, la cer şi înaintea Ta” ; [ tropar, glasul al 5-lea, de la Rânduiala tunderii în

monahism ].

43

Diptychon sau Diptice: etimologie, origine, canon şi

aplicare

Diptic: pl. diptice, substantiv neutru, „diptychon”, termen de origine greacă [ δίπτυχος =

tăbliţe pliate în două părţi], însemnând icoană sau tablou, tăbliţe, alcătuite din două plăci sau

table, legate una de alta în aşa fel încât să se poată deschide şi închide ca o carte. 90

Tablele lui Moise sau Tablele Legii trebuiesc integrate tot în cadrul sau motivul „dipticelui”.

Din antichitate şi până tîrziu în secolele XV-XVI, adică după descoperirea tiparului, dar chiar

şi ulterior acestui eveniment, dipticele au îndeplinit şi rolul de forme locale de publicitate, de

„jurnal” sau menţionau date, nume şi evenimente demne de-a fi eternizate, cunoscute şi

transmise generaţiilor viitoare.

În literatura de specialitate, „dipticul” este cunoscut şi sub numele de „Diarium”–ul sau

„jurnalul” antichităţii.

Din diptic a evoluat „tripticul”, „tetraptihul” şi „poliptihul”.

Tot din diptic a evoluat şi „codexul”. 91

Sub aspect liturgic, „dipticul” însemnează comemorarea [pomenirea] la Serviciile Divine a

Patriarhului, Mitropolitului şi Episcopului, adică a ierarhiei locale si centrale.

1 ) DIPTICELE sau listele cronologice

ale Patriarhilor Ecumenici, în conformitate cu datele din Regestele Patriarhale de la

Constantinopol (381 – 1453) şi din alte surse bibliografice 92

90

LITURGICA BISERICII ORTODOXE, Cursuri universitare, de Prof. Vasile

MITROFANOVICI, prelucrate, completate şi editate de Prof. Teodor TARNAVSCHI,

şi acum din nou editate şi completate de Prof. Nectarie Nicolae COTLARCIUC,

Arhiepiscop şi Mitropolit al Bucovinei, Cernăuţi,1929, p. 578-579.

DEX îl consideră un neologism francez: »diptyque », sic ! Vezi Dicţionarul explicativ

al Limbii Române, Ediţia a II-a, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 306. [

Academia Romînă, Institutul de Linguistica “Iorgu Iordan”, Conducătorul lucrării Ion

COTEANU…].

Spre deosebire de sulurile de papirus, pergament sau piele obişnuită, încă din antichitate,

dar şi în secolele ulterioare, DIPTICELE erau constituite din două tăbliţe de pergament,

lemn, fildeş, os, piatră, aur sau argint, puse la un loc şi prinse sau legate în balamale. 91

Konrad ONASCH, Kunst und Liturgie der Ostkirche in Stichworten unter

Berücksichtigung der Alten Kirche, Verlag Hermann Böhlaus Nachf., Wien, Köln,

Graz, 1981, p. 85-86. 92

Conform celor şapte volume ale Regestelor patriarhale, de la Constantinopol, 381–1453 :

« Les Regestes des Actes du Patriarcat de Constantinople, vol. I, Les Actes des

Patriarches, Fasc. I – VII, LES REGESTES DE 381 à 1453, par V. GRUMEL, V.

LAURENT, J. DARROUZÉS, Institut Français d’ Études Byzanti-nes, Paris, 1932 (1972 ² ),

1989, 1971, 1977, 1979, 1991 « . Compară cu listele cronologice ale Patriarhilor Ecumenici

de la Constanti-nopol, redactate de ilustrul Prof. Univ., Părintele Dr. Ioan RĂMUREANU,

în manualele de Istorie Bisericească Universală (redactat de Ioan Rămureanu, Milan

44

întocmite din nou şi corectate de

Preot Dr. Ioan Marin MĂLINAŞ

În contextul lucrării de faţă, oferim o listă cronologică a întâistătătorilor Scaunului de

Bysantion şi Constantinopol, într-o ultimă variantă, refăcută de noi, corectată, adăugată, în

funcţie de datele din Regestele Patriarhale de la Constantinopol(381-1453) şi din alte surse

bibliografice şi de specialitate.

Listele cronologice ale Patriarhilor Orientali, nu numai din manualul de Istoria Bisericească

Universală, ediţia a doua, Bucureşti, vol. I, 1995 şi vol. II, 1993, dar şi din cronologiile

apusene, prezintă multe deficienţe, inexactităţi, omisiuni, confuzii şi lacune, motiv pentru

care, ne-am decis să le refacem. Din păcate, pentru Tronul Ecumenic din Constantinopol,

ne-am oprit la anul 1453, iar dipticele celorlate Patriarhii, de Alexandria, Antiohia şi

Ierusalim, precum şi o nouă listă cronologică a basileilor romei, până la 1453 şi a sultanilor

otomani, din acest an şi până la desfiinţarea, în Konstantinya, a Sultanatului, în anul 1922 şi

a Califatului, în anul 1924, se află încă în curs de redactare. Sperăm ca acestă listă

cronologică, redactată de noi, să reziste criticii istorice şi să fie apoi adoptată de cronologiile

şi de lucrările ulterioare de istorie Bisericească Universală.

În comparaţie cu listele anterioare ale cronologiei Patriarhilor Ecumenici ai

Constantinopolului, până la Ghennadie al II-lea, redactate şi pubilcate de noi, acastă variantă

prezintă ultimul stadiu al cercetărilor şi îmbunătăţirilor, de care am putut dispune. 93

a) Episcopi ai oraşului Bysantion ( 60 – 330 ), Eparhie sufragană

a Mitropoliei din Heracleea Pontică

Şesan şi Teodor Bodogae ), vol. I ( 1-1054 ), ediţia II, Bucureşti, 1975, p. 435 - 436 şi vol.

II ( 1054 – 1982 ), Bucureşti, 1993, p. 592 - 593.

Mai vezi şi Petru Şt. NĂSTUREL, Lista patriarhilor ortodocşi: Constantinopol,

Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, Bucureşti, 1947, p. 149 – 168 (mie inaccesibilă).

V. GRUMEL, Traité d‟ études byzantines. I., La Chronologie, Paris, 1958, p. 435–440.

G. FEDALTO, Hierarchia Ecclesiastica Orientalis I., Patriarchatus

Constantinopolitanus, Padova, 1988, p. 3–15.

Michaelis LE QUIEN, Oriens Christianus. I., Patriarchatus Constantinopolitanus,

Parisiis, Ex Typografia Regia, 1715 ¹ , 1740 ², Reprint Graz, 1958, Akademische Druck-

u. Verlagsanstallt, col. 205 – 312. Rodolphe GUILLAND, Les Eunuques dans l‟ Empire Byzantin. Etude de titulature et

de prosopographie byzantines, I, în rev. Études Byzantines, Bucureşti,Tome I, 1943, p.

197-238, patriarhii eunuci (=hadâmbi, fameni ), la p. 202-205.

93

I. M. MĂLINAŞ, Florilegium studiorum..., Op. cit., p. 127-132 [Dipticele...]; Acelaşi,

1).Dipticele sau listele cronologice ale Patriarhilor Ecumenici, în conformitate cu

datele din Regestele Patriarhale de la Constantinopol (381-1453), în Cetatea

Culturală, Cluj-Napoca, an V, nr. 11 (51), noiembrie, 2002, p. 16.

45

Sf. Apostol Andrei, Fondator, 38 [ + 30 noembrie 60 ]

Stachys, Apostolul, 38-54

Onesimus, 54-68

Polycarpus I, 69-89

Plutarch, 89-105

Sedecion, 105-114

Diogenes, 114-129

Eleutherius, 129-136

Felix, 136-141

Polycarpus II, 141-144

Athendodorus, 144-148

Euzois, 148-154

Laurentius, 154-166

Alypius, 166-169

Pertinax, 169-187

Olympians, 187-198

Marcus I, 192-211

Philadelphius, 211-217

Ciriacus I, 217-230

Castinus, 230-237

Evghenie I, 237-242

Titus, 242-272

Dometius, 272-284

Rufin I, 284-293

Probus, 293-306

Mitrofan I, 306/307 – 4 iunie 314

Alexandru, 314/315 – august 337, din 330 al Constantinopolului

b ) Episcopi [„Arhiepiscopi”] ai Constantinopolului ( [324,

respectiv], de la 11 mai 330 – până la 9 mai 381 ), Noua Romă,

Eparhie sufragană a Mitropoliei din Heracleea Pontică

Alexandru, 330 – 337

Paul I, prima oară, 337-339

Eusebiu al Nicomidiei, 339-341, sârşitul anului

Paul I, a doua oară, sfârşitul anului 341 – 342, începutul anului

Macedonie I, prima oară, începutul anului 342 – 346, începutul anului

Paul I, a treia oară, începutul anului 346 – 351, sfârşitul anului

Macedonie I, a doua oară, sfârşitul anului 351 - 360, 27 ianuarie (depus)

Eudoxiu al Antiohiei, 27 ianuarie 360 – 370, începutul anului

Demofil, 370 – 380, 26 noiembrie

Evagriu, ? - ?, 379

Maxim Cinicul, ? - ?, vara anului 380

46

Grigorie I din Nazianz, Teologul, Episcopul Sasimei, în Constantinopol [nu,

de... ], după 1 ianuarie 379

întronizat la 27 noiembrie, 380 de împăratul Teodosie cel Mare

(379-395) – iunie 381,

din 9 mai 381 Arhiepiscop şi Patriarh Ecumenic

c ) Arhiepiscopi ai Constantinopolului Noua Romă, şi Patriarhi

Ecumenici din 9 mai 381

[ 9 mai 381 – 29 mai 1453 ]

Grigorie I din Naziaz, Episcopul Sasimei, [380 – iunie 381], 381 mai –

iunie 381, paretisis, + 390, locul natal Arianz, lângă Nazianz

Nectarie, iunie 381 - 27 septembrie 397

Marinus Tracul, arian, c. 385

Ioan I, Hrisostom, 26 februarie 398 - 20 iunie 404 (exilat), + 14. 09. 407,

Komana

Arsaciu, din Tarsus, 27 iunie 404 - 11 noiembrie 405

Atticus, martie 406 - 10 octombrie 425

Dorotei din Antiohia, arian, c. 407

Bardas, arian, c. 407

Sisinnius I sau Sisinie I, 28 februarie 426 - 24 decembrie 427

Nestorie, din Antiohia, 10 aprilie 428 - 11 iulie sau sfârşitul lui iulie 431

(depus, nestorian)

Maximian, 25 octombrie 431 - 12 aprilie 434

Proclu, 12 sau 13 aprilie 434 - 12 iulie 446

Flavian [Phlabianus], iulie 446 - 11 august 449

Anatoliu, noiembrie 449 - 3 iulie 458

Ghennadie I, august sau septembrie 458 - 20 noiembrie 471

Acacius, februarie 472 - 26 noiembrie 489

Fravitas [Phrabitas], decembrie 489 - martie 490

Eufimie, primăvara 490 - martie 496 ( depus şi exilat )

Macedonie II, iulie 496 - 11 august 511 (depus şi exilat)

Timotei I, octombrie 511 - 5 aprilie 518

Ioan II Capadocianul, 17 aprilie 518 - februarie 520

Epifanie, 25 februarie 520 - 5 iunie 535

Antim I Episcopul Trapezuntului, monofizit, după 5 iunie 535 - înainte

de 13 martie 536 ( depus )

Mina Mena, 13 martie 536 - 24 august 552

Eutihie, prima oară, sfârşitul lunii august 552 - 22 / 31 ianuarie 565

( depus )

Ioan III Scolasticul, 31 ianuarie 565 - 31 august 577

Eutihie, a doua oară, 3 octombrie 577 - 5 / 6 aprilie 582

47

Ioan IV Postitorul [Nesteutes], 12 aprilie 582 - 2 septembrie 595

Ciriacus II [Chiriac II], sfârşitul 595 / începutul 596 - 29 octombrie 606

Toma I, 23 ianuarie 607 - 20 martie 610

Serghie I, monotelit, 18 aprilie 610 - 8 sau 9 decembrie 638

Pyrrhus I – [ Pir I ], monotelit, prima oară, 20 decembrie 638 - 29

septembrie 641

Paul II, monotelit, 1 octombrie 641 - 27 decembrie 653

Pyrrhus I – [ Pir I ], monotelit, a doua oară, 8 sau 9 ianuarie 654 - 1

iunie 654

Petru, monotelit, iunie 654 - octombrie 666

Toma II, 17 aprilie 667 - 15 noiembrie 669

Ioan V, noiembrie 669 - august 675

Constantin I, 2 septembrie 675 - 9 august 677

Teodor I, prima oară, august /septembrie 677 - noiembrie / decembrie 679

Gheorghe I, noiembrie / decembrie 679 - ianuarie / februarie 686

Teodor I, a doua oară, ianuarie / februarie 686 - 28 decembrie 687

Paul III, ianuarie 688 - 20 august 694

Calinic I, septembrie 694 - primăvara 706

Cyrus – Cir, primăvara 706 - începutul 712

Ioan VI, începutul 712 - iulie sau începutul lunii august 715

Gherman I, Episcopul Cizicului, eunuc, 11 august 715 - 17 ianuarie 730

Anastasie, iconoclast, 22 ianuarie 730 - ianuarie 754

Constantin II, iconoclast, 8 august 754 - 30 august 766

Nichita I, iconoclast, eunuc, 16 noiembrie 766 - 6 februarie 780

Paul IV, 20 februarie 780 - 31 august 784

Tarasie, 25 decembrie 784 - 18 februarie 806

Nichifor I, 12 aprilie 806 - 13 martie 815 (depus şi exilat )

Teodot I Melissenos Cassiteras, iconoclast, 1 aprilie 815 - circa ianuarie 821

Antonie I Cassimatas, iconoclast, circa ianuarie 821 - înainte de 21 ianuarie

837

Ioan VII Morocharzanios–Grammaticul, iconoclast, 21 ianuarie 837- 4 martie

843

Metodie I, eunuc, 4 martie (data alegerii) 843 - 14 iunie 847

Ignatie I, cel Mare, eunuc, prima oară, 3 iulie 847 - 23 octombrie 858 (depus)

Fotie I, cel Mare, prima oară, noiembrie sau decembrie ( înainte de 25 ) 858

numit - 25 septembrie 867 (depus )

Ignatie I, cel Mare, eunuc, a doua oară, 23 noiembrie 867- 23 noiembrie 877

Fotie I, cel Mare, a doua oară, 26 octombrie 877 - 29 septembrie 886 (depus)

Stefan I, 18 decembrie 886 - 17 sau 18 mai 893

Antonie II Cauleas, august 893 - 12 februarie 901

Nicolae I Misticul, prima oară, 1 martie 901 - februarie 907 ( exilat )

Eutimie I, februarie 907 - 15 mai 912 ( exilat )

Nicolae I Misticul, a doua oară, 15 mai 912 - 15 mai 925

Stefan II Episcopul Amasiei, eunuc, 29 iunie 925 - 18 iulie 927

48

Trifon, 14 decembrie 927 - august 931

Teofilact, eunuc, 2 februarie 933 - 27 februarie 956

Polyeuct, eunuc, 3 aprilie 956 - 5 februarie 970

Vasile I Scamandrenos, 13 februarie 970 - [ 974 probabil martie ] 973 spre

13 august ( depus )

Antonie III Studitul [ după martie 974 - înainte de aprilie 979 ]

decembrie 973 - iunie 978 ( graţiat )

Nicolae II Chrysoberghes, aprilie - mai 980 [aprilie 979 ] - 16 decembrie 992

Sedisvacanţă 4 ani şi jumătate: 992-996

Sisinie II, 12 aprilie 996 - 24 august 998

Serghie II, iunie sau iulie 1001 - iulie 1019

Eustaţius, iulie 1019 - noiembrie / decembrie ( înainte de 12 ) 1025

Alexie I Studitul, 12 decembrie 1025 - 20 februarie 1043

Mihail I Cerularie, 25 martie 1043 - 2 noiembrie 1058 ; ( exilat ) + 21

ianuarie 1059

Schisma cea mare

Sâmbătă 16 iulie 1054, pe altarul Sfintei Sophii din

Constantinopol, Cardinalul Humbert de Silva Candida

a depus pe furiş bula de excomunicare a Patriarhului

Mihail I, a arhiepiscopului autocefal Leon de Ohrida,

a lui Nichita Pectoratul stareţul de la celebra

Mănăstire Studion, din Constantinopol, precum şi a

întregii Biserici Ortodoxe.

Constantin III Lichoudis, eunuc, 2 februarie 1059 - 9 sau 10 august 1063

Ioan VIII Xifilin, 1 ianuarie 1064 - 2 august 1075

Cosma I, circa 8 august 1075 - 8 mai 1081 ( retras )

Eustatie Garidas, eunuc, mai 1081 - iulie 1084

Nicolae III Kyrdiniates – Grammaticos, august 1084 - înainte de 24 mai 1111

Ioan IX Agapetos, 24 mai 1111 - sfârşitul lunii aprilie 1134

Leon Styppes sau Stypiotes, mai 1134 - ianuarie 1143

Mihail II Kurcuas Oxitul, iulie 1143 - martie 1146

Cosma II Atticus, sfârşitul lunii aprilie 1146 - 26 februarie 1147

Nicolae IV Mouzalon, sfârşitul lunii decembrie 1147 - martie sau aprilie 1151

(retras)

Teodot II, între martie / aprilie 1151 - octombrie 1153

Neophit I, octombrie 1153 ( mai puţin de o lună), ales, dar nehirotonit şi

neîntronizat

Constantin IV Chliarenos, noiembrie 1154 - sfârşitul lunii mai 1157

Luca Chrysovergis, august / octombrie 1157 - noiembrie ( după 19 ) 1169 /

ianuarie 1170

Mihail III Episcop de Anchialos, ianuarie 1170 - martie 1178

49

Hariton Evgeniotis, între martie şi august 1178 - între februarie şi 30 iulie

1179

Teodosie I Boradiotes, între februarie şi 30 iulie 1179 - august 1183

Vasile II Camateros, august 1183 - februarie 1186

Niceta II Muntanes, februarie 1186 - februarie 1189

Dositei al Ierusalimului [ la Ierusalim : Dositei I, ? înainte de 1187 -

sept./oct. 1189 ], prima oară, februarie 1189 ( 9 zile )

Leonţiu Theotokites, februarie / martie 1189 - sfârşitul lunii septembrie sau

prima jumătate a lunii octombrie 1189

Dositei al Ierusalimului, a doua oară, septembrie / octombrie 1189 - 4

şi 10 septembrie 1191

Gheorghe II Xifilin, 10 septembrie 1191 - 7 iulie 1198

Ioan X Camateros, 5 august 1198 - circa 26 mai ? 1206 + Didymotika

La Niceea

Mihail IV Autorianos, 15 sau 20 aprilie 1208 - 26 august 1213

Theodor II Irenikos, 28 septembrie 1213 - 31 ianuarie 1215

Maxim II, 3 iunie 1215 - decembrie 1215

Manuil I Charitopoulos , Sarantenos, decembrie 1215 - septembrie 1222

Gherman II, 4 ianuarie 1223 - iunie 1240

Metodiu, 1241, trei luni în a doua jumătate a anului

Manuil II, august / octombrie 1243 - octombrie 1254

Arsenie Autorianos, prima oară, noiembrie 1254 - februarie / martie 1260

Nichifor II, circa martie 1260 - circa februarie 1261

Din nou la Constantinopol

Arsenie Autorianos, a doua oară, mai / iunie 1261 - mai / iunie 1264

Gherman III Markuţas, 28 mai 1265 - 14 septembrie 1266

Iosef I Galesiotul, prima oară, 28 decembrie 1266 - 9 ianuarie 1275

Ioan XI Veccos, 26 mai 1275 - 26 decembrie 1282

Iosif II Galesiotul, a doua oară, 31 decembrie 1282 - 23 martie 1283

Grigorie II al Ciprului, 28 martie 1283 - iunie 1289

Atanasie I, prima oară, 14 octombrie 1289 - 16 octombrie 1293

Ioan XII Cosmas, 1 ianuarie 1294 - 21 iunie 1303

Atanasie I, a doua oară, 23 iunie 1303 - circa septembrie 1309

Nifon I, 9 mai 1310 - 11 aprilie 1314

Ioan XIII Glykys, 12 mai 1315 - 11 mai 1319

Gherasim I, 22 martie 1320 - 20 aprilie 1321

Isaia, 11 noiembrie 1323 - 13 mai 1332

Ioan XIV Caleca, februarie 1334 - 2 / 8 februarie 1347

Isidor I, Buhiras sau Buchiram, 17 mai 1347 - februarie / martie 1350

Calist I, întâia oară, 10 iunie 1350 - 15 august 1353

50

Filotei Cokkinos, întâia oară, sfârşitul lunii august 1353 - 22 noiembrie

1354, depus în ianuarie 1355

Calist I, a doua oară, ianuarie 1355 - august 1363

Filotei Cokkinos, a doua oară, 8 octombrie 1364 - vara 1376

Macarie, întâia oară, spre iunie 1377 - iulie 1379

Nil Kerameus, martie / aprilie 1380 - 1 februarie 1388

Antonie IV, întâia oară, ianuarie 1389 - iulie 1390

Macarie, a doua oară, 30 iulie 1390 - sfârşitul lunii septembrie 1390 [

sau sfârşitul lunii ianuarie 1391 ]

Antonie IV, a doua oară, martie 1391 - mai 1397

Calist II Xantopulos, 17 mai 1397 - iulie ( sau septembrie ) 1397 [ trei luni ]

Matei I, octombrie 1397 - 10 august 1410

Eutimie II, 26 octombrie 1410 - 29 martie 1416

Iosif II, 21 mai 1416 - 10 iunie 1439

Bessarion, Mitropolitul titular al Niceei, după 10 iunie 1439 – înainte de 18

decembrie 1439 [când a fost creat cardinal], ales de „Sinodul”

delegaţiei Ortodoxe de la Florenţa, dar fără să fi fost întronizat,

nici la Florenţa, şi, se înţelege, nici în Constantinopol; renunţă la

scaun, din cauza unor certuri interne, cu antiunioniştii, refuză să

revină la Constantinopol şi devine romano-catolic [Sphrantzes]

Mitrofan II, 4 / 5 mai 1440 - 1 august 1443

Grigorie III Mammas, vara 1443 - 1455 ? [ 1450 vara, a părăsit

Constantinopolul şi, prin Morea, a plecat la Roma Veche, unde a

devenit Patriarh Latin de Constantinopol, păstorind grecii de pe

teritoriul Republicii Veneţiei; 1451 este menţionat un paretisis (=

retragere) fals, + 1459 ]

? Atanasie II [1450-1453] ?, 1450, un „Sinod” prezidat de TRIARHIE

[=patriarhii Alexandriei-Filotei, Antiohiei-Mihai III şi

Ierusalimului - Ioachim ], din toamna anului 1450, 94

îl depune

pe patriarhul Grigorie III şi-l desemnează în funcţia de Patriarh

Ecumenic pe Atanasie ? Numai că şi sinodul respectiv, împreună

cu susnumitul Atanasie, fie că n-au avut recunoaştere canonică,

fie că n-a existat. La 29 mai 1453, scaunul Patriarhal era încă

vacant. După Grigorie III, şi mai ales după catastrofa căderii

Constantinopolului, Dipticele Patriarhilor Ecumenici se

continuă, cu patriarhul Ghenadie II Scolariul, la 1 ianuarie

1454.

Sub stăpânire Otomană

94

Michaelis LE QUIEN, Oriens Christianus. I., Patriarchatus Constantinopolitanus,

Parisiis, Ex Typografia Regia, 1715¹, 1740², Reprint Graz, 1958 ³, Akademische

Druck - u. Verlagsanstallt, coloana 309-312.

51

Ghennadios II Scholarios şi Filosoful (ca mirean Gheorghe Kurteses), întâia

oară, 1 ian. 1454 - 6 ian. 1456

Isidor II, Xantopoulos, întâia oară, înainte de mai 1456 – 1458, primăvara

Ghennadios II Scholarios, a doua oară, 1458

Isidor II, Xantopoulos, a doua oară, 1458-1462

Ghennadios II Scholarios, a treia oară, vara 1462 - vara 1463 Sofronie I, Syropoulos al Trebizondei, Simoniacul, probabil august 1463 –

1464, începutul lui august. El a început să cumpere Tronul

Ecumenic de la Sultan, prin primul „dar”, de 500 ducaţi aur.

Ghennadios II Scholarios, a patra oară, august 1464 - iulie 1465

Concluzii

„Păianjănul şi-a ţesut pânza în palatul imperial

şi cucuveaua şi-a cântat cântecul pe turnurile Afrasiabului...”. 95

Cât de mare a fost şocul căderii Constantinopolului, la data de 29 mai 1453, în rândul

popoarelor ortodoxe dreptcredincioase, se poate constata şi din folclorul creat pe această

temă, cu Cântarea căderii Constantinopolului, mai ales la greci şi la bulgari. 96

La români,

acest eveniment tragic din Istoria Bisericească a fost eternizat prin o serie de manuscrise care

circulau în spaţiul nostru. O parte din manuscrisele, privind „Istoria căderii Ţarigradului

sub turci” se află ca texte incluse în 15 miscelanee, şi sunt păstrate în Colecţia de Manuscrise

ale Bibliotecii Academiei Române, cum ar fi cele de sub cota 44, 96, 154, 1156, 1158, 1166,

1424, 1433, 1517, 1572, 1663, 1817, 2150, 2203, 2936. Toate aceste variante provin din

secolele XVII, XVIII şi XIX. 97

Pentru perioada, de care ne ocupăm – mijlocul secolului al XV-lea – asistăm la prăbuşirtea

unui Imperiu, cel Roman de Răsărit sau Romeu, şi la ascensiunea altui Imperiu, cel Otoman.

Principatele Române şi celelalte ţări ortodoxe n-au putut ajuta Imperiul Bizantin, în faza lui

finală de prăbuşire, prin căderea Constantinopolului, nici cu bani, nici cu arme şi nici cu

soldaţi sau mercenari, din cauza turcilor, de a căror bunăvoinţă, acestea, deja depindeau.

95

Distih persan, recitat de Mahomed al II-lea, în momentul în care a pătruns în Palatul

Imperial al Vlahernelor, la 29 mai 1453. Aceste versuri echivalau sensului expresiei „Sic

transit gloria mundi”, din anul 476, la căderea Romei Vechi. „Sic transit gloria mundi”

avea şi utilizare liturgică, la întronizarea Papilor, pentru a le aminti suveranilor pontifi de

deşertăciunea gloriei şi lucrurilor lumeşti. Pentru distihul persan, vezi Edward GIBBON,

Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Antologie, Op. cit., vol. III, cap.

LXVIII, p. 259, nota nr. 2 ; precum şi S. B. DAŞKOV, Dicţionar de împăraţi

bizantini..., p. 422 : La Daşkov, distihul persan este tradus după cum urmează:

„Păianjenul plineşte slujba de străjer în odăile regelui,

Bufniţa viersuieşte cântarea războinică-n palatul Afrasiab...” [Ibidem, p. 422]. 96

Ştefan STOICOVA, La Chanson de la Chute de Constantinople dans le folklore

bulgare, în Balkan Studies, Thesaloniki, 25, 1984, p. 475-483. 97

Gabriel ŞTREMPEL, Catalogul manuscriselor româneşti, B.A.R., 1-1600, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, vol. I-II. [ Pot ele fi puse şi în legătură cu

tendinţa „restaurării Imperiului Romeu” sau a „restaurării bizantine”, din secolul al

XVII-lea, acţiune susţinută şi pe pământul românesc ? ].

52

Nici celelalte ţări ortodoxe n-au făcut-o, din calcul politic propriu sau din imposibilitatea de

comunicare cu Constantinopolul: Bosforul era deja sub controlul turcesc (prin fortăreţele

Rumeli-Hisar şi Anadolu-Hisar), iar traversarea teritoriilor din Balcani, cucerite deja de către

otomani, pentru a ajunge, pe uscat, în capitala imperiului, era foarte riscantă sau chiar

imposibilă.

„Was dem Fall der Stadt [Polis, n. n.] folgte, war eine nahezu ununterbrochene Kette von

Eroberungen in Ost und West, die zum Teil Mehmeds unbestreitbarer politisch-militärischer

Genialität, zum großen Teil aber auch der Dummheit, Unfähigkeit und Uneinigkeit der

Gegner vorab im Abendlande zu verdanken waren.” 98

Greşala fundamentală a bizantinilor a fost, nu numai faptul că erau dezbinaţi, ci mai ales că

au apelat la musulmani şi la turci pentru ajutor, în luptele lor interne, pentru putere, slăbind în

acest fel şi mai mult coeziunea Imperiului şi dându-le acestora posibilitatea să cunoască şi să

exploateze în favorul lor punctele slabe şi metehnele romeilor.

Clerul ortodox, cu Patriarhia Ecumenică în frunte, au continuat să facă aceeaşi greşală, după

1453, ajungându-se chiar la scoaterea la licitaţie şi la cumpărarea Tronului Ecumenic.

Boierii şi principii creştini din Principatele Române au făcut şi continuat şi ei aceeaşi greşală.

Simonia, bacşişul şi peşcheşurile înfloreau la toate nivelele, bisericesc şi mirean, şi pentru

toate ocaziile, din „dar”, de bună voie, devenind chiar obligaţie.

Într-un fel, turcii au profitat numai de ceea ce lor li s-a oferit cu atâta uşurinţă, de vină fiind

doar Curtea Imperială, Biserica, nobilii, boierii, negustorii, cetăţenii înstăriţi şi, în general,

creştinii, care s-au lăsat antrenaţi în aceste acţiuni sau lupte pentru putere, recompense ieftine

sau de moment, carierism, lipsă de demnitate, de solidaritate, de unitate de acţiune, de

laşitate, de oportunism etc., umilindu-se la turci şi cerşindu-le ajutorul.

În ce priveşte poporul român, pentru greci, el conta ca şi „barbar”, deşi era ortodox, iar

pentru turcii otomani, ca şi „ghiauri”, pentru că era creştin, iar pentru apuseni, ca şi

„schismatici”, pentru că nu era de confesiune catolică. Cu cine să te mai potriveşti, într-o

astfel de situaţie, alegi calea de mijloc, pentru supravieţuire...

Cu toate acestea, istoria noastră naţională nu poate face abstracţie de cele două imperii

[Bizantin şi Otoman], cu care am fost în legătură, timp de secole şi de care am fost şi

influenţaţi, chiar dacă nu întodeauna în bine, cum ar fi cazul otomanilor. Imperiul Bizantin ne-a dat şi cultivat credinţa creştină Ortodoxă şi cultura bizantină, iar

prin luptele şi relaţiile de vasalitate cu Imperiul Otoman, am ajuns şi rămas în legătură cu

Orientul, fără să fim obligaţi să ne turcizăm sau să ne islamizăm, cum a fost cazul în

provinciile otomane, cu statut de rayah: în Rumelia [= teritoriul european din jurul

Constantinopolului], apoi la greci, la albanezi, la macedonieni, la bosnieni, la bulgari, la sârbi,

la georgieni, la armeni, la avhazi, la azeibadjanezi, la chazari, la popoarele din Asia Mică şi la

creştinii sirieni şi arabi, din Orientul apropiat etc.

Mehmed al II-lea, după cucerirea Constantinopolului, şi-a îndeplinit „...o datorie sfântă

oferindu-le ‚ghiaurilor‟ alegerea între circumciziune [adică convertirea la islam, n.n.],

tribut, sau moarte”. În acest context trebuie încadrat şi statutul de funcţionare al Patriarhiei

Ecumenice, după 29 mai 1453. Creştinii au plătit un mare tribut, pentru relativa libertate a

instituţiei lor supreme, din Imperiul Otoman şi din întreaga lume Ortodoxă.

98

Scrie H. J. KISSLING, biograful lui Mehmed II, în BIOGRAPHISCHES LEXIKON

zur Geschichte Südosteuropas..., Op. cit., Band III, p. 140. Traducerea în româneşte a

textului: „Ceea ce a urmat căderii oraşului [Polis, n.n.], a fost un adevărat lanz de cuceriri,

în răsărit şi în apus[de Constantinopol, n.n.], care s-au datorat, pe de o parte geniului

politico-militar de necontestat a lui Mehmed II, pe de altă parte însă prostiei, incapacităţii

şi lipsei de unitate a adversarilor, mai întâi de toate a celor din apus.”, p. 140.

53

Istoricul Ducas menţionează că în ziua de 29 mai 1453 şi în zilele de pradă următoare, 30 şi

31 mai, la Constantinopol au pierit o sută douăzeci de mii de manuscrise. 99

Pentru un preţ

ruşinos, de un taler, se puteau cumpăra zece volume. Tot atâta costau şi operele complete a lui

Aristotel şi Homer. Ce nu s-a putut valorifica pe loc, soldaţii turci au aruncat în foc. La fel au

procedat şi cu icoanele, pe care le-au despuiat de podoabele lor: aur, argint, perle, pietre

preţioase etc.; după care le-au aprins, frigându-şi cărnurile la focul lor. Veşmintele liturgice,

din mătase şi alte materiale scumpe, brodate cu perle, fir de aur şi alte motive, turcii le-au

folosit ca podoabă şi pătură pentru cai şi pentru şa. Bunurile materiale, jefuite la căderea

Constantinopolului, în zilele de 29-31 mai 1453, au fost evaluate la cifra imensă de patru

milioane ducaţi aur. La aceasta se adaugă cei 60.000 de creştini din Constantinopol şi din

împrejurimi, luaţi în robie de sultan şi de armata sa. Unii dintre ei au reuşit să se răscumpere,

dar cei mai mulţi au fost vânduţi ca şi sclavi prin oraşele din Imperiul otoman.

„Pilda acestui sacrilegiu” au dat-o deja latinii, adică cuceritorii creştini apuseni, ai

cruciatei a IV-a, în anul 1204, conchide Edward Gibbon, în prezentarea dezastrului

deslănţuit de turci în Constantinopol, după 29 mai 1453. 100

„Tânguirea Constantinopolului” sau plângerea căderii Noii Rome, în anul 1453, a devenit un

motiv folcloric, la greci şi la bulgari. Cronicile şi manuscrisele ulterioare, în diferite limbi, din

lumea ortodoxă, privind căderea Constantinopolului, în anul 1453, dovedesc gradul înalt de

afecţiune şi compasiune al acestora, privitor la soarta Imperiului Romeu, a Bisericii Ortodoxe

şi a Patriarhiei Ecumenice. Astfel de manuscrise se află şi în limba română.

Bizantinologul român Vasile GRECU, din Cernăuţi, a realizat un adevărat apostolat, prin

traducerea în româneşte a unor cronici bizantine, referitoare la căderea Constantinopolului,

din data de 29 mai 1453, cu toate evenimentele anteriore şi ulteriore acestui eveniment

catastrofal, texte, care până în prezent au fost în mod insuficient folosite sau exploatate în

lucrările de specialitate. Alte cronici de acest fel îşi aşteaptă încă traducătorul şi editorul.

Românii au ales şi ei calea de mijloc, plătind turcilor haraci sau tribut, darea în naturalii, birul

sângelui, cota de vite şi cai etc., dar şi-au păstrat în schimb credinţa lor Ortodoxă şi relativa

autonomie şi libertate, cel puţin în politica internă, jucând rolul şi de continuatori ai tradiţiilor

bizantine, după anul 1453, prin fenomenul de Bizanţ după Bizanţ, formulat aşa de frumos,

de către marele istoric Nicolae Iorga.Un mare merit al domnitorilor români şi al Bisericii

Ortodoxe din Principate, fapt, care n-a fost încă în mod suficient subliniat de

istoriografia românească.

Ideea restaurării bizantine, din secolul al XVII-lea, a fost adoptată şi cultivată tot în

Principatele Române, fiind aplicată [în interesul propriu şi în conformitate cu idealul calvin],

chiar şi de către principii unguri, din Transilvania.

Lucrarea prezentă se încheie cu o cronologie a Patriarhilor Ecumenici de Constantinopol,

până la Ghennadie II, redactată din nou şi cu o Anexă documentară, cuprinzând „Decretul

lui Mahomed, referitor la creştini”, în general şi la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai,

în special. Între dispoziţiile lui Mahomed, din acest document, şi atitudinea sultanilor şi a

musulmanilor, în general, faţă de creştinii din Imperiul Otoman, este o diferenţă, ca de la cer,

la pământ. În contextul actual de confruntare a creştinilor din România cu islamul, este bine

99

Ştire luată din Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman,

Antologie, Op. cit., vol. III, cap. LXVIII, p. 257, nota nr. 1 100

Numai din Constantinopol, turcii nu puteau lua un număr de 60.000 de robi. Trebuie să

avem în vedere numărul total de locuitori ai oraşului, înainte de cucerire, care, nu depăşa

această cifră, din care să scădem morţii, căzuti în timpul asedierii oraţului şi pe cei ucişi

de turci, după cucerirea acestuia. Cifra de 60.000 rămâne discutabilă, dar şi simbolică, în

sensul că include toată populaţia capitalei, care a rămas în viaţă, şi care, a fost luată în

robie. Vezi, Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman,

Antologie, Op. cit., vol. III, cap. LXVIII, p. 257, nota nr. 1.

54

să se cunoască şi acest aspect, pentru o cât mai corectă apreciere a evoluţiei acestei religii.

Mahomed n-a avut o atitudine atât de duşmănoasă faţă de Creştinism şi Iudaism, de care au

dat dovadă urmaşii lui, califii, sultanii, ulemalele, imamii şi credincioşii musulmani, de-a

lungul istoriei. 101

♔ ♔ ♔

După căderea Constantinopolului, în timp ce popoarele ortodoxe, din Europa de sud şi

orientală, se luptau pentru păstrarea şi continuarea ROMANIEI sau a ideii „bizantine”, prin

fenomenul de „Bizanţ după Bizanţ”, aflându-se în acelaşi timp şi sub stăpânire sau

suzeranitate otomană [în afara ruşilor], occidentalii l-au şi dat uitării, preferând în locul său

antichitatea păgână, greco-romană, proces sau „descoperire” realizate tot graţie manuscriselor

aduse din „Bizanţ” şi a învăţaţilor greci, stabiliţi în Apus. Nici măcar Biserica Apuseană nu

mai era interesată să cunoască tradiţia romeică sau să-i cultive amintirea. Dacă Martin Luther

şi ceilalţi „reformatori” ar fi cunoscut Ortodoxia sau Imperiul Romeu, cu Constantinopolul şi

tradiţia lui celebră, atunci şi Reforma religioasă, din secolul al XVI-lea sau Bisericile

protestante ar fi avut o cu totul altă evoluţie: teologică, liturgică, mistică, pastorală şi de

atitudine diplomatică, faţă de Roma Veche şi faţă de puterea seculară locală.

Imperiul Romeu şi mesajul acestuia a fost redescoperit de către Europa apuseană, abia prin

secolul al XVII-lea. Regele Ludovic al XIV-lea(1643-1715) a făcut din Statul Francez ,

aproape o copie a sistemului de guvernare a Imperiului Romeu, iar Charles DUCANGE

(1610-1688) a început să studieze în mod sistematic şi competent, Istoria Imperiului, căzut la

29 mai 1453. În conştiinţa apusenilor, Constantinopolul şi „Imperiul Creştin din Răsărit”, îşi

pierduseră chiar şi numele, deşi constituia un capitol, pe o durată de timp, de peste un

mileniu, al istoriei continentului. Redescoperirea acestui leagăn de credinţă creştină Ortodoxă,

de cultură, de literatură, de arhitectură, de stil subţire de viaţă şi maniere nobile, pe care le-a

întruchipat Constantinopolul Noua Romă şi Imperiul Romaniei Orientale, s-a făcut şi a rămas

până astăzi sub peiorativul, oribilul şi superficialul termen de „Imperiu Bizantin” [erasio

nominis], cu toate derivatele acestuia. Studierea acestui capitol de istorie europeană se face

încă în contextul preferinţelor exotice de „Orientalistică”, alături de egiptologie, iranistică,

islam, indologie, deşi localizarea lui este în Europa etc.

Deci, până când, în mod real, Europa va respira prin cei doi plămâni ai ei [Ortodoxia şi

Catolicismul] va mai trece încă mult timp. Misiunea istoricilor ortodocşi, care au preluat chiar

şi termenul de „bizantin”, din apus, ar fi să accelereze acest proces, pe toate căile şi cu toate

metodele posibile. În acest context, începutul s-ar putea face prin renunţarea la oribilul termen

de „Bizanţ” şi redescoperirea „Romaniei” şi a noţiunii de „romeu”. Turcii le-au păstrat,

101

Mohamed, iniţial, s-a convertit la Iudaism, apoi la Creştinism, până când, de prin

anul 610, a început să-şi propovăduiască propria-i învăţătură „monoteistă”, despre

Dumnezeu.

Sf. Ioan Damaschinul (+749), pentru el Islamul însemna o erezie creştină, nu o

religie aparte. Theodoros Abu Qurra, un ucenic al Sf. Ioan Damaschinul, şi un bun cunoscător al

Islamului, la fel ca şi maestrul său.

În timpul domniei împăratului Vasile I (867-886), Niketas din Bizanţ a scris 3 mari

polemici contra Islamului.

Tigenes Akritas, o poezie.

55

dovadă sunt termenii de „Rumelia” şi „Rum”, însă creştinii ortodocşi şi catolici le-au

abandonat...

♔ ♔ ♔

A n e x ă documentară

[Decretul lui Mahomed privitor la creştini] 102

Décret de Mahomet relatif aux Chrétiens Un journal du Caire, intitulé l’Union islamitique, publie dans l’un de ses premiers

numéros un decrét de Mahomet dont l’original se trouve, dit-il, dans la bibliothèque du

sultan. On a plusieurs fois, dans notre Occident, signalé l’existence de cette pièce, mais

on peut dire qu’on n’en connaissait pas le contenu. Elle avait été publiée en Orient par

deux historiens arabes. Ce document est passé du journal égyptien déjà cité dans un

journal de Rome, le Bessarione.

Ce décret, écrit le 3 de Moharrem, l’an 2 de l’hégire, par Ali ben Taleb dont il porte la

signature, avait été envoyé par Mahomet aux moines du couvent de Sainte-Catherine sur

le mont Sinaï. En voici le texte d’apres l’Union islamitique.

102

Text luat din :

L.-H.-D., Décret de Mahomet relatif aux chrétiens, în Échos d‟Orient, Paris, Tome 1,

(Octobre 1897-Octobre 1898.), p. 170-171.

Traducerea în româneşte, aparţine Doamnei Prof. Vera Maria NEAGU, din

Bucureşti.

Mai vezi şi John GALEY, Das Katharinenkloster auf dem Sinai, Einführung Kurt

Wetzmann, George FORSYTH, Belser Verlag, Stuttgart, Zürich, Sonderausgabe 1990 ²,

[1979¹], 191 p., incl. 207 il. + hartă.

Istorie Bisericească Universală ( redactată de Ioan Rămureanu, Milan Şesan şi Teodor

Bodogae), vol. I (1-1054), ediţia II, Bucureşti, 1975, şi vol. II ( 1054–1982 ), Bucureşti,

1993.

Profesor Eusevie POPOVICI, Istoria Bisericéască, Traducere de Athanasie Episcopul

Râmnicului Noului Severin şi Gherasim Episcopul Argeşului, I-II, Bucureşti, Tipografia

Cărţilor bisericeşti, vol. I, 1900, 730 p., vol. II, 1901, 559 p.;

KIRCHENGESCHICHTE, von D. Dr. Karl BIHLMEYER, neubesorgt von Dr.

Hermann TÜCHLE, [18] Achtzehnte Auflage, vol. I-III, Verlag Ferdinand Schöningh,

Paderborn, I, 1966 [Das christliche Altertum], II, 1968 [Das Mittelalter], III, 1969 [Die

Neuzeit und die neueste Zeit].

Tigenes Akritas, o poezie.

56

Moi, Mohammed, fils d‟Adb-Allah, décrète pour tous comme un message divin et

comme déclaration comminatoire, moi qui suis chargé par les confidences d‟en haut

de sauvegarder les grâces divines accordées à l‟humanité par la Providence… Je

prescris les présents ordres à l‟égard des chrétiens et de ceux qui sont initiés à cette

religion, qu‟ils se trouvent dans les pays lointains ou rapprochés, dans les villes

connues ou inconnues, en Orient aussi bien qu‟en Occident ; que ceci leur serve de

loi.

Celui qui voudrait contrevenir au présent décret, s‟opposer à ce qu‟il prescrit et

attaquer ma loi prophètique, qu‟il soit monarque ou simple citoyen musulman, serait

condamné comme ayant violé ses vœux envers la Providence, comme s‟étant moqué

de la vraie foi, comme passible de l‟étrenelle malédiction.

Si l‟un de leurs prêtres (des chrétiens) ou l‟un de leurs coreligionnaires voyage,

venant d‟une plaine, d‟une montagne, se trouvant dans un couvent, d‟un village,

d‟un champ cultivé, se trouvant, dans n‟importe quel lieu, c‟est moi qui suis leur

protecteur, ainsi que tous mes disciples, et qui me charge de les défendre ; je leur

enlève leur fardeau ; je fais disparaître pour eux les difficultés, car ils sont mes sujets

et mes protégés. Je les dispense de toutes les charges qui pèsent sur mes autres

protégés non chrétiens, je ne tolérerai pas qu‟ils soient molestés.

On peut percevoir les taxes qu‟ils voudront volontairement payer, mais on ne doit

pas les persécuter pour cela. On ne peut jamais entraver le chef de leur religion dans

l‟exercice de ses fonctions épiscopales, ni un prêtre dans son sacerdoce, ni un moine

dans sa vie monacale, ni le voyageur dans son voyage. On ne peut pas non plus

démolir une église, ses dépendances, un couvent, pour les transformer en des édifices

pieux musulmans ou en faire des mosquées.

Quiconque oserait enfreindre ces prescriptions serait considéré comme violateur des

décrets de Dieu et de son prophète.

On ne peut pas non plus frapper de taxes les chefs hiérarchiques de la religion

chrétienne, les moines et ceux qui consacrent leur vie aux prières. Je protège leurs

droits en quelque endroit qu‟ils se trouvent. Il faut les entourer de sollicitude, les

défendre contre toute agression sur mer comme sur terre, en Orient comme en

Occident, au Nord comme au Sud, car ils sont sous ma protection et ma mansuétude.

Il ne faut pas non plus percevoir la dîme sur les récoltes, ou une taxe qu‟elle soit, de

ceux qui consacrent leur vie aux prières, soit dans les montagnes, soit dans les

monastères. Il ne faut pas non plus vouloir partager avec eux le produit de leurs

travaux agricoles, car il en est parmi eux cultivent pour assurer leur existence.

Il ne faut jamais les incommoder et les déranger violemment pendant une guerre

comme une insurrection.

Les chrétiens qui possèdent des biens et des propriétés, les négociants et ceux qui

sont soumis à la taxe, ne doivent au fisc que douze drachmes par an. Il ne faut jamais

les pressurer.

On doit discuter avec eux raisonnablement, sans jamais les humilier ou insulter à

l‟occasion de leur religion. Il faut les protéger généreusement et avec magnanimité,

s‟abstenir complètement de les froisser par de mauvais procédés, en quelque lieu

qu‟ils se trouvent.

Si une femme chrétienne est mariée à un musulman, il faut respecter ses droits, ne

jamais agir contre sa volonté, ne pas l‟entraver dans l‟exercice de sa religion. Il faut

aider et contribuer à la réparation de leurs églises et de leurs établissement pieux

suivant leurs désirs.

Ceux qui voudraient s‟écarter des prescriptions de ce décret sont des traîtres au

pacte divin et détruisent l‟engagement du prophète.

57

Le présent pacte resterà en vigueur jusqu‟à la fin du monde et au dernier jour du

jugement.

( Extrait de Féridoun bey. )

Ce document, dit le journal égyptien, se trouve dans plusieurs historiens arabes. J’ignore

quelles ont pu être les intentions de ces historiens, et quelles sont celles du journal

nouvellement fondé au Caire, mais il a fallu à ce dernier, au lendemain des massacres

d’Arménie, une bien grande audace pour publier une pièce qui condamne d’une manière

si absolue les agissements des peuples musulmans. Ceux-ci se sont emparés des plus

beaux pays du monde ; la civilisation chrétienne y était florissante, ils en on fait à peu

prés des déserts. Leur règne a été et est encore celui de la barbarie, de l’esclavage et du

libertinage le plus éhonté. Ils ont persécuté les chrétiens dans tous les temps et dans tous

les lieux, et de temps à autre d’épouvantables massacres font disparaitre sur tel ou tel

point des populations entières. Quand ils font la guerre, c’est la guerre sauvage, et, de

plus, entre leurs mains la guerre est un moyen de s’emparer de la population féminine des

contrées envahies.

En temps de paix, le peuple chrétien est exposé à la rapacité des pachas ; la perception

des impôts est souvent un vrai pillage. Mahomet défend à ses disciples de s’emparer des

églises chrétiennes ; ont-ils jamais respecté cette défense ? si le sultan observe réellement

ce décret de Mahomet, qu’il commence donc par restituer aux chrétiens la splendide

église patriarcale de Constantinople (Sainte-Sophie) dont on a fait une mosquée, et où la

sainte image du Sauveur en mosaique reparait toujours à la voûte comme une

protestation muette malgré le badigeon dont on la couvre.

L.-H.-D.,

chanoine honoraire

Airvault

DECRETUL LUI MAHOMED PRIVITOR LA CREŞTINI

La sfârşitul secolului al XIX-lea (?), un ziar din Cairo, intitulat Union islamitique (Uniunea

islamitică) publica într-unul din primele sale numere un decret al lui Mahomed al cărui

original se găseşte, afirmă el, în biblioteca sultanului. Existenţa acestui document a fost

semnalată de mai multe ori în Occident, dar conţinutul lui nu era cunoscut. În Orient el fusese

publicat de doi istorici arabi. Din ziarul egiptean deja menţionat textul a fost preluat de un

ziar din Roma, le Bessarione.

Acest decret, scris la 3 Moharrem, anul 2 al Hegirei, de Ali bel Taleb, a cărui semnătură o

poartă, a fost trimis de Mahomed călugărilor de la mânăstirea Sf. Ecaterina de pe Muntele

Sinai.Redăm în continuare textul documentului:

"Eu, Mahomed, fiul lui Adb-Allah, decretez pentru toţi ca un mesaj divin şi ca

declaraţie cominatorie, eu care sunt investit cu încredere de sus pentru a salvgarda

harurile divine acordate omenirii de Providenţă … Dau prezentele ordine cu privire la

creştini şi la cei care sunt iniţiaţi în această religie, fie că se găsesc în ţări îndepărtate sau

în ţări apropiate, în oraşe cunoscute sau necunoscute, în Orient sau în Occident; ca ele

să le servească drept lege.Cel care va voi să contravină prezentului decret, să se opună la

ceea ce prescrie el şi să atace legea mea profetică, fie el monarh sau simplu cetăţean

musulman, va fi condamnat pentru că a violat jurămintele ei în faţa lui Dumnezeu,

pentru că a dispreţuit adevărata credinţă şi este pasibil de blestemul etern.

Dacă unul din preoţii lor (ai creştinilor, n.n.) sau unul din coreligionarii lor călătoreşte,

venind din câmpie, de pe munte, găsindu-se într-o mânăstire, într-un sat, pe un teren

cultivat, aflându-se în indiferent ce loc, eu sunt protectorul lor, la fel cum sunt şi toţi

discipolii mei, şi care mă însărcinează să-i apăr; eu le ridic povara; fac să dispară

58

dificultăţile din calea lor, pentru că sunt supuşii mei şi protejaţii mei. Îi scutesc de toate

greutăţile (sarcinile) care apasă asupra celorlalţi protejaţi ai mei care nu sunt creştini,

nu voi tolera ca ei să fie molestaţi.Pot fi percepute de la ei taxele pe care vor să le dea de

bunăvoie, dar nu trebuie să fie persecutaţi pentru aceasta. Şeful religiei lor nu va putea

fi niciodată împiedicat în exercitarea funcţiilor sale episcopale, nici un preot în

sacerdoţiul său, nici un călugăr în viaţa sa monahală, nici călătorul în călătoria sa. Nu se

va putea nici demola o biserică, dependinţele sale, o mânăstire, pentru a le transforma

în edificii pioase musulmane sau pentru a face moschei din ele.Oricine va îndrăzni să

încalce aceste prescripţii va fi considerat drept violator al decretelor lui Dumnezeu şi al

profetului său.

De asemenea, şefii ierarhici ai religiei creştine, călugării şi cei care-şi consacră viaţa

rugăciunilor nu vor putea fi încărcaţi cu taxe. Eu protejez drepturile lor oriunde s-ar

afla ei. Trebuie să-i înconjurăm cu solicitudine, să îi apărăm de orice agresiune, pe mare

ca şi pe pământ, în Orient, ca şi în Occident, în Nord ca şi în Sud, pentru că ei sunt sub

protecţia şi bunătatea mea.De asemenea nu trebuie să punem dijmă pe recoltele lor, sau

orice taxă ar fi, în cazul celor care îşi dedică viaţa rugăciunilor, fie în munţi, fie în

mânăstiri. Nu trebuie nici să vrem să împărţim cu ei produsul lucrărilor lor agricole,

căci printre ei sunt dintr-aceia care cultivă (pământul) pentru a-şi asigura existenţa.Nu

trebuie niciodată să-i incomodăm sau deranjăm violent în timpul unui război sau

insurecţii.Creştinii care au bunuri şi proprietăţi, neguţătorii şi cei care plătesc taxe nu

datorează fiscului decât 12 drahme pe an. Nu trebuie niciodată să fie exploataţi.Trebuie

discutat cu ei rezonabil, fără a-i umili sau insulta în legătură cu religia lor. Trebuie să-i

protejăm cu generozitate şi magnitudine, să ne abţinem cu totul de a-i ofensa prin rele

procedee, indiferent unde s-ar găsi ei.Dacă o femeie creştină este căsătorită cu un

musulman, drepturile ei trebuie respectate, nu trebuie acţionat niciodată împotriva

voinţei ei, nici să fie împiedicată de la exercitarea religiei ei. (Musulmanii) trebuie să

ajute şi să contribuie la repararea bisericilor lor şi locaşurilor lor de pietate, potrivit

dorinţelor lor.Cei care ar dori să se îndepărteze de la prescripţiile acestui decret sunt

trădători ai pactului divin şi distrug angajamentul profetului.

Prezentul pact va rămâne în vigoare până la sfârşitul lumii şi până în ultima zi a

Judecăţii. (Extras din Feridoum bey).

Acest document, preciza ziarul egiptean, se găseşte în (textele) mai multor istorici arabi. Nu

ştiu care au fost intenţiile acestor istorici, şi care sunt acelea ale ziarului nou fondat la Cairo,

dar acesta din urmă a avut nevoie de o mare îndrăzneală, imediat după masacrele contra

Armeniei, pentru a publica un text care condamnă de o manieră atât de absolută acţiunile

popoarelor musulmane. Acestea au pus stăpânire pe cele mai frumoase ţări ale lumii;

civilizaţia creştină era înfloritoare în aceste ţări, din care el au făcut aproape un deşert.

Domnia lor a fost şi este încă a barbariei, a sclaviei şi a libertinajului cele mai neruşinate. Ele

i-au persecutat pe creştini în toate timpurile şi în toate locurile, şi din când în când masacre

groaznice au făcut să dispară într-un punct sau altul populaţii întregi. Cînd pornesc un război,

acesta este un război sălbatic, şi în plus, pentru ei războiul este un mijloc de a pune mâna pe

populaţia feminină a ţărilor invadate.

În vremuri de pace, poporul creştin este expus lăcomiei paşei; perceperea impozitelor este

adesea un adevărat jaf. Mahomed interzice discipolilor săi să confişte bisericile creştine; au

respectat ei vreodată această interdicţie? Dacă sultanul respectă cu adevărat acest decret al lui

Mahomed, să înceapă prin a restitui creştinilor splendida biserică patriarhală a

Constantinopolului (Sfânta Sofia) care a fost transformată în moschee, şi unde sfânta imagine

a Mântuitorului în mozaic reapare mereu pe boltă ca un protest mut împotriva zugrăvelii care

o acoperă."

Textul este semnat L.-H.-D., canonic onorar, şi localizat la Airvault.

59

Bibliografie selectivă

Ion BRIA, Dicţionar de teologie Ortodoxă A – Z, Bucureşti, 1981, 398 p.

S. B. DAŞKOV, Dicţionar de împăraţi bizantini, traducere de Viorica Onofrei şi Dorin

Onofrei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, 508 p.+ hărţi.

Die letzten Tage von KONSTANTINOPEL. Der Augenzeugenbericht des Georgios

SPHRANTZES. Übersetzt und erklärt von Endre von Ivánka. Mit

einem Nachwort von Janko von MUSULIN, illustriert von Hans

FRONIUS, Verlag Styria Graz Wien Köln, 1973.

Franz DÖLGER, Regesten der Kaiserurkunden des oströmischen Reiches von 565 -

1453, 3 Teile in einem Band, Verlag Dr. H. A. Gerstenberg, Hildesheim,

1976, reeditare a fascicolelor I-III din 1924, 1925 şi 1932 (=Corpus der

griechishen Urkunden des Mittelalters und der neueren Zeit, hgg, von

den Akademien der Wissenschaften in München und Wien, Reihe A,

Regesten).

Vezi cele cinci volume din „REGESTEN der Kaiserurkunden des

oströmischen Reiches von 565-1453“.

Franz DÖLGER, Byzanz und die europäische Staatenwelt, Ausgewählte Vorträge und

Aufsätze, 1964, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 387 p.

(Unveränderter Nachdruck der 1. Auflage, Ettal, 1953).

Franz DÖLGER, Bulgarisches Zartum und byzantinisches Kaisertum, în Byzanz

und die europäische Staatenwelt, Ausgewählte Vorträge und Aufsätze,

1964, Darmstadt, p. 140-158.

Franz DÖLGER und Johannes KARAYANNOPULOS, Byzantinische Urkundenlehre,

Erster Abschnitt Die Kaiserurkunden, von..., C. H. Beck’sche

Verlagsbuchhandlung, München, 1968, 203 p.+ 85 pl. [ Byzantinisches

Handbuch im Rahmen des Handbuchs der Altertumswissenschaft, dritter

Teil, erster Band, erster Abschnitt ].

Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, Scriitori şi acte bizantine secolele IV-XV, publicate

de Haralambie MIHĂESCU, Radu LĂZĂRESCU, Nicolae-Şerban

TANAŞOCA, Tudor TEOTEOI, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1982.

Edward GIBBON, The decline and fall of the Roman Empire, by..., An Abridgement by

D. M. LOW, 1960, Book Club Associates, London, 924 p. + hartă.

Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Antologie,

traducere şi prefaţă de Dan HURMUZESCU, vol. I-III, Biblioteca pentru

toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.

Vassil GJUZELEV, Bulgarien zwischen Orient und Okzident. Die Grundlagen seiner

geistigen Kultur vom 13. bis zum 15. Jahrhundert. Aus dem

Bulgarischen übersetzt von Christa BELCEVA, Böhlau Verlag Wien,

Köln, Weimer, 1993, 309 p. include. 88 il. + hartă. [ recenzie de I. M.

Mălinaş, în Familia Română, an 1, 1999, nr. 2, p. 42-43 ].

Gerhard HERM, Strahlend in Purpur und Gold, Das heilige Reich von Konstantinopel,

Econ Verlag, Düsseldorf, Wien, 1979, 379 p. + il.

Walter HOTZ, Byzanz, Konstantinopel, Istanbul, Handbuch der Kunstdenkmäler,

Deutscher Kunstverlag, 1978, München, 207 p. + hărţi şi 140 il.

Herbert HUNGER, Studien zum Patriarchatsregister von Konstantinopel, I, Beiträge

von...[mai multi colaboratori], Herausgegeben von Herbert Hunger,

Verlag der Österr. Akademie der Wissensch., Wien, 1981, 178 p. + pl.

60

[Österr. Akad. Der Wissensch., Sitzungsberichte Philosoph. –Hist.

Klasse, Bd. 383].

Herbert HUNGER und Otto KRESTEN, Studien zum Patriarchatsregister von

Konstantinopel, II, Verlag der Österr. Akad. Der Wissensch., Wien,

1997, 218 p.[Österr. Akad. D. Wissensch. Philosoph.-Hist. Klasse,

Sitzungsberichte, Bd. 647 ].

Herbert HUNGER, Viena, Reich der neuen Mitte. Der christliche Geist der

byzantinischen Kultur, Verlag Styria Graz, Wien, Köln, 1965, 472 p. +

29 pl.

Herbert HUNGER, Zu den restlichen Inedita des Konstantinopler Patriarchalregister im

Cod. Vindob. Hist. gr. 48, în Revue des Études Byzantines, Paris, 24,

1966, p. 58-68.

De te voi uita Ierusalime. Ţara Sfântă şi cărţile Sacre în literatura română. ANTOLOGIE

alcătuită de Marin BUCUR şi Victoria Ana TĂUŞAN, cu o Postfaţă de

Victor BÂRLĂDEANU, Editura Fundaţiei Române, Bucureşti, 1996,

399 p.

Nicolae IORGA, vezi „Documente privitoare la Istoria Românilor”, Colecţia „Hurmuzaki”,

vol. XIV, Documente greceşti, 1320-1716, Bucureşti, 1915.

Nicolae IORGA, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a,

vol. I-II, Bucureşti, Editura Ministerului de Culte, 1928, reprint, 1995,

Edit. Gramar, Buc.

Nicolae IORGA, L„ Origine et la patrie première des Roumains, Réponse à une

agression, Bucarest, 1938, 38 p.

Nicolae IORGA, Études byzantines, I, Bucarest, 1939, 344 p.

Nicolae IORGA, Bizanţ după Bizanţ, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, 300

p.

Nicolae IORGA, Istoria vieţii bizantine. Imperiul şi civilizaţia după izvoare, Traducere

de Maria HOLBAN, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974,

654 p.

Nicolae IORGA, Chestiunea Dunării (Istorie a Europei Răsăritene în legătură cu

această chestie), Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi indice de Victor

SPINEI, Institutul European, 1998, 332. [Col. “Istorie şi Diplomaţie”, nr.

16 ].

Nicolae IORGA, Sârbi, bulgari şi români în peninsula Balcanică în evul mediu, în

Analele Academiei Române, seria II, Tom XXXVIII, 1915-1916,

Memoriile Secţiunii Istorice, cu 24 stampe, 4 portrete şi 94 figuri în text,

Bucureşti, 1916, p. 107-126.

Raymond JANIN, Constantinople Byzantine, Développement urbain et répertoire

topographique, Deuxième édition, Institut Français d’Études byzantines,

Paris, 1964, 542 p. [ Archives de L’Orient Chrétien, 4 A ].

Raymond JANIN, La géographie ecclésiastique de l‟Empire Byzantin, Première partie, Le

Siège de Constantinople et le Patriarcat Oecumenique, Tome III, Les

Églises et les Monastères, par…, deuxième édition, Paris, 1969, 605 p.

Publié avec le concours du Centre de la Recherche Scientifique

[Publications de l’Institut Français d’Études Byzantines].

Raymond JANIN+ A.A., Les Églises et les Monastères des grands centres byzantins

(Bithynie, Hellespont, Latros, Galèsios, Trébizonde, Athènes,

Thessalonique), par…, Publié avec le concours du Centre National de la

recherche Scientifique, Paris, 1975, 492 p.[Géographie Ecclesiastique de

l’Empire Byzantin].

61

Hubert JEDIN, Handbuch der Kirchengeschichte, 11 vol. ( I, II/1+2+3, III/1+2, IV, V,

VI/1+2, VII ), Sonderausgabe, 30 - sec. XX, Unveränderter Nachdruck

der Sonderausgabe von 1985, Herder Freiburg, Basel, Wien, 1999⁴,

[1962¹, 1965², 1985³]. Karl KRUMBACHER, Geschichte der byzantinischen Literatur, von Justinian bis zum

Ende des Oströmischen Reiches (527-1453), vol. I-II, 1897, Burt

Franklin Bibliographical Series XIII, New York 25, N.Y.

Ioan Marin MĂLINAŞ, Regeste şi registre de la Constantinopol şi Roma, din prima

jumătate a secolului al XIII-lea, privitoare la primatul Vasile I şi la

împăratul Ioniţă Caloian din Târnovo. Unirea Bisericească a lui Ioniţă

Caloian, din anul 1203 şi încoronarea acestuia la 1204, Editura

Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000, 263 p.

Ioan Marin MĂLINAŞ, La umbra Sarmizegetusei romane. Basilica din Densuş, Reflexii

istorice şi liturgice inspirate de o carte tipărită la Viena în 1775, Editura

„Mihai Eminescu”, Oradea, 1997, 195 p.+148 f. Facsimil, il., hărţi, pl.,

planuri.

Ioan Marin MĂLINAŞ, Florilegium studiorum, Studii de istorie bisericească a românilor,

Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2002, 136 p.

J.- P. MIGNE, Patrologia Graeca [ P. G. ], Tom 160 pentru Ghennadios II Scholarios.

I. LES RÉGESTES des actes du Patriarcat de Constantinopole, vol. I, Les actes des

Patriarches, Fasc. I, Le Régestes de 381 à 715, par Venance GRUMEL,

1932, Institut Français d’Études Byzantines, Paris, 1972, reg. 1-324

régestes, 251 p. (=Le Patriarcat Byzantin, Serie I). [Acest volum a fost

recenzat de H. Grégoire, în rev. Byzantion, Tome XII, 1937, p. 673-675].

II-III. LES RÉGESTES des actes du Patriarcat de Constantinopole, vol. I, Les actes des

Patriarches, Fasc. II et III, Le Régestes de 715 à 1206, par Venance

GRUMEL, Deuxieme édition revue et corrigée par Jean DARROUZÈS,

1989, Paris, Institut Français d’Études Byzantines, 325-1202 régestes,

612 p. (=Le Patriarcat Byzantin, Serie I).

IV. LES RÉGESTES des actes du Patriarcat de Constantinopole, vol. I, Les actes des

Patriarches, Fasc. IV, Le Régestes de 1208 à 1309, par V. LAURENT,

Paris 1971, reg. 1203-1782 + apend. cu 12 regeste, 634 p. (=Le Patriarcat

Byzantin, Serie I ).

V. LES RÉGESTES des actes du Patriarcat de Constantinopole, vol. I, Les actes des

Patriarches, Fasc. V, Le Régestes de 1310 à 1376, par Jean

DARROUZÈS, Institut Français d’Études Byzantines, Paris, 1977, reg. nr.

2000-2681, 601 p. (=Le Patriarcat Byzantin, Serie I ).

VI. LES RÉGESTES des actes du Patriarcat de Constantinopole, vol. I, Les actes des

Patriarches, Fasc.VI, Le Régestes de 1377 à 1410, par Jean

DARROUZÈS, Institut Français d’Études Byzantines, Paris, 1979, reg. nr.

2682-3286, 548 p. (=Le Patriarcat Byzantin, Serie I ).

VII. LES RÉGESTES des actes du Patriarcat de Constantinopole, vol. I, Les actes des

Patriarches, Fasc. VII, Le Régestes de 1410 à 1453, suivis des Table

générale des Fascicules I-VII, par Jean DARROUZÈS, Institut Français

d’Études Byzantines, Paris, 1991, reg. nr. 3287-3427, 195 p. (=Le

Patriarcat Byzantin, Serie I ).[Regestele sunt prezentate şi într-o recenzie

de I. M. Mălinaş, în rev. Familia Română, an 1, 1999, nr. 1, p. 25-26].

1. REGESTEN der Kaiserurkunden des Oströmischen Reiches von 565-1453,

Bearbeitet von Franz DÖLGER, 1. Teil : Regesten von 565-1025, Verlag

R. Oldenbourg, München und Berlin, 1924, 105 p., Einleitung, p. V-XII, +

Regeste nr. 1-821 [Corpus der griechischen Urkunden des Mittelalters

62

und der Neueren Zeit, Herausgegeben von der Akademien der

Wissenschaften in München und Wien, REIHE A : Regesten...], {Volum

recenzat de Louis BRÉHIER, în Byzantion, I, 1924, p. 591-593}.

2. REGESTEN der Kaiserurkunden des Oströmischen Reiches von 565-1453, Bearbeitet

von Franz DÖLGER, 2. Teil: Regesten von 1025-1204, Druck u. Verlag

von R. Oldenbourg, München u. Berlin, 1925, 108 p., Regeste nr. 822-

1668 [Corpus der griechischen Urkunden des Mittelalters und der

Neueren Zeit, Herausgegeben von der Akademien der Wissenschaften in

München und Wien, REIHE A : Regesten...].

3. REGESTEN der Kaiserurkunden des Oströmischen Reiches von 565-1453,

Bearbeitet von Franz DÖLGER, 3. Teil : Regesten von 1204-1282, Druck

u. Verlag von R. Oldenbourg, München, Berlin, 1932, 77 p., Regeste nr.

1669-2075 [Corpus der griechischen Urkunden des Mittelalters und

der Neueren Zeit, Herausgegeben von der Akademien der Wissenschaften

in München und Wien, REIHE A : Regesten...].

4. REGESTEN der Kaiserurkunden des Oströmischen Reiches von 565-1453,

Bearbeitet von Franz DÖLGER, 4. Teil : Regesten von 1282-1341,

Verlag C. H. Beck München, Berlin, 1960, 165 p., Regeste nr. 2076-2862

[Corpus der griechischen Urkunden des Mittelalters und der Neueren

Zeit, Herausgegeben von der Akademien der Wissenschaften in München

und Wien, REIHE A : Regesten...].

5. REGESTEN der Kaiserurkunden des Oströmischen Reiches von 565-1453,

Bearbeitet von Franz DÖLGER, 5. Teil (Schluss) Regesten von 1341-

1453, unter verantwortlicher Mitarbeit von Peter Wirth, Verlag C.H. Beck

München u. Berlin, 1965, 138 p., Regeste nr. 2863-3555 [Corpus der

griechischen Urkunden des Mittelalters und der Neueren Zeit,

Herausgegeben von der Akademien der Wissenschaften in München und

Wien, REIHE A : Regesten...].

REPERTORIUM DER GRIECHISCHEN KOPISTEN 800-1600, von Ernst

GAMILLSCHEG, Dieter HARLFINGER, Herbert HUNGER, 3 Teile;

1. Teil: Handschriften aus Bibliotheken Großbritaniens, von E. G., D. H.,

H.H., Wien, 1981, 393 p. +369 pl.; 2. Teil: Handschriften aus Bibliotheken

Frankreichs, von E. G., D. H., H. H., Wien, 1989, 429 p.+308 pl.; 3. Teil:

Handschriften aus Bibliotheken Roms mit dem Vatikan, von E. G., H. H.,

în 3 vol., Wien, 1997, 251p.+226 p.+344 il., Verlag der Österr. Akademie

der Wissensch., 1981, 1989, 1997.

Steven RUNCIMAN, Das Patriarchat von Konstantinopel vom Vorabend der türkischen

Eroberung bis zum griechischen Unabhängigkeitskrieg, Verlag C.H. Beck,

München, 1970, 490 p.

Steven RUNCIMAN, Die Eroberung von Konstantinopel 1453, Verlag C.H. Beck,

München, 1990, 266 p.

I. D. ŞTEFĂNESCU, Iconografia artei bizantine şi a picturii feudale româneşti, Editura

Meridiane, Bucureşti, 1973, 265 p, incl. il.

Michel ZINK, Si je t‟oublie, Constantinople, în Medievales, langue, textes, histoire.

Toutes les routes mènent a Byzance, St. Denis, Paris, 1987, 12, p. 43-46.