Virgil Vătăşianu: Opera p i c t o r u l u i Mişu Popp

N. Orghidan : Prin munţii Buzăului Ovidiu Creangă; Composesoratele de

păduri din Săcuime 0 . Popa: Ştefan Mailat Candid Muşlea: Din vremuri trecute

PARTEA LITERARĂ: D. Olariu: Icoană bizantină C. Munteanu: Destindere S. Tamba: Din stânga şi din

dreapta Ax. B.: Dări de seamă

Bibliografie.

Anul IV. lulie-August 1932 No. 4

Ţ A R A B Â R S E I APARE LA DOUĂ LUNI ODATĂ

SUB CONDUCEREA PROFESORULUI A X . BANCIU

R E D A C Ţ I A j ş i \ B-dul R e g e l e F e r d i n a n d No. 14,Braşov

ADMINISTRAŢIA l

ABONAMENTUL PENTRU UN AN LEI 260 N U M Ă R U L LEI 50 Pentru străinătate acelaş preţ, plus taxele de expediţie (Lei 140)

I N F O R M A Ţ I U N I

Pentru autori Manuscrisele primite la redacţie nu se

înapoiază. Autorii, ale căror articole urmează să

se publice, vor fi incunoştiinţaţi despre aceasta.

Extrase din articolele publicate in revistă se pot face plătindu-se tipogra­fiei numai costul hârtiei şi trasului.

O coală 16 p. formatul revistei. 5 0 e x . Lei 3 2 0 , 100 e x , Lei 4 4 0 , 2 0 0 ex . Lei 5 4 0

8 pag. S 0 e x . Lei 2 3 0 , 100 ex . Lei 2 7 0 , 2 0 0 ex . Lei 3 2 0

Revista noastră tipărindu-se într'un număr limitat de exemplare, nu putem trimite câte două exemplare din acelaş nr. în contul unui abonament. Ni s'ar descompleta colecţiile de rezervă. De aceea, rugăm pe toţi abonaţii noştri ca, în interesul lor, să ne avizeze din vreme în caz că şi-au schimbat domiciliul sau n'au primit vre-un număr. Reclamaţiunile prea întârziate nu le putem lua în consideraţiune.

* Meseriaşilor şi negustorilor care vor abona revista, achitând anticipativ

costul abonamentului pe un an, dacă ni se cere, li se va anunţa gratuit adresa în corpul revistei, anul întreg.

Cei care ne vor face 10 abonamente, plătite înainte, vor primi revista gratuit un an.

Adminlstraţiunea.

Lucrările şi revistele primite Ia redacţie vor fi amintite la „Bibliografia" acestei reviste.

Reproducerea, fără indicarea izvorului, este oprită.

ŢARA BÂRSEI A P A R E LA DOUĂ LUNI ODATĂ

Redacţia şi administraţia: BRAŞOV, B-DUL REGELE FERDINAND No. 14

Anul IV. lulie-August 1932 No. 4.

Opera pictorului Mişu Popp de Virg i l Vătăş ianu .

E o chestiune foarte delicată de-a prezenta azi publicului cetitor şi interesat de problemele artistice pe un pictor de felul lui Mişu Popp. Dificultatea provine din faptul că orientarea ar­tistică actuală, atât a artiştilor cât şi a publicului, e îndreptată spre un gen aproape diametral opus şcoalei clasiciste, din care face parte Mişu Popp. Totuşi comemorarea aniversării de patru­zeci de ani dela moartea artistului şi seria de articole pe cari le-a publicat revista „Ţara Bârsei", glasul cultural al locului său na­tal, e un lucru cât se poate de potrivit, şi omagiul postum, ce i se aduce azi lui Mişu Popp, nu e numai un omagiu artei lui per­sonale, ci artei româneşti în general.

Oricare ar fi meritele s'au defectele artistice ale lui Mişu Popp — şi în cele ce urmează ne vom ocupa, în limitele spa­ţiului disponibil, deopotrivă de amănunţit de aceste chestiuni — oricare ar fi predilecţiile personale ;ale fiecăruia din noi pentru cutare sau cutare epocă artistică sau curent modern, oricare în sfârşit va fi aprecierea noastră despre calitatea artistică a epocei lui Mişu Popp, un lucru nu va putea fi contestat niciodată, indi­ferent dacă îl aprobăm sau nu: e faptul istoric că Mişu Popp a stat alături de artiştii cari — pe la mijlocul sec. al XlX-lea — au dat cu plkiă conştiinţă artei româneşti o nouă orientare. Cu pri­vire la Ardeal importanţa lui Mişu Popp creşte şi mai mult, în­trucât, alături de contimporanul şi braşoveanul mai vârstnic Con­stantin Lecca (a cărui activitate s'a desvoltat însă aproape exclusiv

— 292 —

în Principate), Mişu Popp a fost singurul purtător al stindardului acestei noi orientări dincoace de Carpaţi.

Problemele artistice legate de numele lui Mişu Popp sunt în consecinţă în prima linie de ordin istoric, având ocazia, studiin-du-I, să surprindem toate fazele de desvoltare ale nouei orientări. Datele biografice arătând momentele principale din viaţa lui M . Popp, momente cari au jucat un rol determinant în evoluţia lui, au fost expuse cu multă îngrijire de d-l C . Comanescu, astfel încât mă mulţumesc să recapitulez în cursul expunerei numai datele principale: prima e toamna anului 1845 când artistul pleacă la Viena. Acest an delimitează epoca în care M. Popp a făcut primii paşi în pictură sub conducerea tatălui său, pictor de biserici, cum erau pe vremea aceea toţi pictorii români din Ardeal. Ioan Popp lucra în spiritul şcoalei de pictură moldavo-cretane, aşa cum se desvoltase îndeosebi în Nicula, unde primise pe nesimţite influenţe ale occidentului, influenţe devenite cu timpul tot mai aparente.

O bună idee despre stadiul desvoltării şcoalei din Nicula şi despre ceeace putuse să înveţe M . Popp în atelierul tatălui său, ne dă de pildă tabloul pictat de Ioan Popp, aflător în biserica din co­muna Ţânţari, datat din anul 1820, înfăţişând încoronarea Fecioarei de către Sf. Treime. Elementele naturaliste de provenienţă occi­dentală abundă de pe acum, fiind însuşi tipul iconografic de ori­gine occidentală, constituind o reprezentare veche, dar favorizată îndeosebi de arta barocă a ofensivei catolice. Elementele acestea apar însă izolate într'o compoziţie rigidă a două piramide supra­puse, cu o accentuare puternică a liniei centrale verticale. Această icoană e concepută în întregime în spiritul decorativ-bizantin, şi expresivitatea se datoreşte exclusiv desenului. Contururile şi indi-caţiunile lineare interioare sunt singurele mijloace de-a da expre-siune figurilor, o expresiune spirituală, care — dacă pe alocurea se apropie de caricatură — totuşi nu are nimic comun cu realizmul occidental din ultimul veac. încercările de modelare în sens clasic apar numai în accesorii, în draperii şi în norii plutind în jurul Sf. Treimi sau ridicând pe Fecioară la cer. Căpşoarele de îngeraşi înaripaţi, cari apar din valurile de nori, sunt punctele culminante de manifestare ale influenţii occidentale; abia în asemenea ele­mente accesorii putuse să pătrundă occidentul.

— 293 —

Ce departe e totuşi această icoană de vechia pictură bizan­tină putem aprecia, dacă o comparăm cu una din reprezentările de preaslăvire din iconografia Imnului Acatist, aşa cum le gă­sim în picturile murale din unele biserici moldoveneşti (de pildă în Moldoviţa, Humor, Suceviţa1). In ce direcţie era să se desvolte apoi pictura noastră sub M. Popp putem constata, dacă punem icoana tatălui său alături de una din reprezentările cu acelaş su­biect de pe tâmplele bisericilor din Cernat, Râşnov sau Ţânţari.

Culorile utilizate de iconarii noştri dela începutul secolului al XlX-lea sunt îndeobşte foarte discrete, se poate chiar spune monotone. Epoca fondurilor bogate de aur şi a culorilor vigu­roase dar armonioase trecuse de mult, şi pictura murală la rându-i ajunsese încă de pe la sfârşitul sec. al XVIII-lea la o tonalitate monotonă de brun mat cu puternice nuanţe sure; din cauza acestui colorit mohorât şi din cauza fumului care le acopere, pic­turile acestea sunt azi aproape insuportabile. Exemple caracteristice din jurul anului 1800 se păstrează în bisericele vechi din Satu­lung şi din Cernat, comune ale căror biserici noi le va împodobi mai pe urmă Mişu Popp. Deşi nu mai avem sau nu cunoaştem încă nici o lucrare a tânărului pictor din această epocă, totuşi — la îndemâna premiselor schiţate mai sus — ne putem lesne în­chipui ce putea şti M. Popp în momentul plecării sale la Viena.

De fapt Viena, exceptând epoca barocului, nu a avut nici­odată o perioadă deosebit de glorioasă în pictură. Ea a făcut în­totdeauna parte din domeniul de expanziune al artei occidentale, dar nu a fost un centru de iniţiativă. Explicaţia trebue căutată probabil în împrejurarea că era situată prea aparte, prea spre orient. Din evul mediu până în epoca barocului focarele occiden­tului artistic apar în spre apus de mândra capitală de pe Dunăre. In schimb epoca barocului dela sfârşitul sec. al XVII-lea şi din sec. al XVIII-lea a putut înregistra o desvoltare însemnată a ar­telor în Viena, desvoltare datorită în parte unor meşteri călători, veniţi din apus sau din miazăzi, dar mai ales artiştilor indigieni. In epoca următoare însă scade iarăşi importanţa artistică a ca-

') Vezi: P. Henry, Quelques notes sur la representation de l'Hymne Akathiste dans la peinture exterieure de Bukovine (Bibliotheque de l'Institut franşais de hautes etudes en Roumanie, II, Bukarest 1929) pag. 33 şi urm.

— 294 —

pitalei habsburge, astfel încât se pare că Mişu Popp nu putea alege pentru învăţătură un timp şi un loc mai nepotrivit decât anii 1845—1847 în Viena. Natural că această alegere nu poate cădea în sarcina lui Mişu Popp. Pentru Românii ardeleni Viena însemna pe vremea aceea „capitala din apus", chintesenţa occi­dentului. Distanţele extraordinare şi nespus de greu de străbătut împiedecau orice legături culturale mai intime cu lumea din apus de Viena, iar interesele noastre politice concentrau toate privirile asupra acestei metropole. Pentru un tânăr ardelean cu mijloace modeste se impunea îndreptarea atenţiei spre Viena aproape ca o fatalitate.

Anii petrecuţi de Mişu Popp în Viena au fost, în genere în Europa, o epocă de stagnare, cel puţin în viaţa artistică publică. Faptul că acum tocmai pregăteau în Franţa primele lucrări iniţia­torii curentului realist era încă aproape un secret, în orice caz în Viena. Curentele vechi, clasicismul de nuanţă David sau de nuanţă prerafaelită fusese dela început un artificiu, iar şcoala romantică germană, deşi încă în vigoare, era totuşi un curent colorat mult prea naţional-german, decât să poată oferi ceva unui tânăr artist român, viitor pictor de biserici ortodoxe. De altfel nici una din aceste şcoli nu avea pentru moment în Viena un reprezentant de o valoare deosebită. Ferdinand Georg Waldmiiller urma să des-volte peisajul în direcţia realismului abia după 1850, iar pictura bisericească a lui Joseph von Fuhrich, care lucrase între 1845 şi 1846 în biserica Sf. Nepomuk din Leopoldstadt, era opera unui clasicist înclinând spre superficialitate; tablourile lui Friedrich von Amerling, un tipic reprezentat al „biedermeier"-ului vienez, sunt portrete uşoare, lipsite de spirit psihologic mai profund. La fel erau şi lucrările atâtor altor meşteri, cu calităţi şi defecte ase­mănătoare ; iată deci ce a putut şi ce a oferit Viena lui Mişu Popp. Spiritul acestor pictori apare evident în opera lui. In schimb — în afara chestiunilor technice — rolul obscurului său profesor Gselhofer e fără îndoială disparent.

In asemenea împrejurări e natural că Mişu Popp nu putea decât să între sub influenţa directă şi puternică a şcoalei clasi­ciste, şi această influenţă a rămas hotărîtoare pentru întreaga lui desvoltare ulterioară. Dovadă sunt toate lucrările lui, atât cele cu subiect religios cât şi portretele. Dar alături de şcoala clasicistă

— 295 —

M . Popp a mai putut cunoaşte în galeriile de tablouri şi alţi meşteri. Astfel Rubens şi Rembrandt au lăsat urme vădite în câteva portrete ale lui, cum sunt cele două capete de bătrâni din muzeul „Astrei" din Sibiu. Sunt însă palide urmele acestea din cauza răcelei şi lipsei de expresivitate, datorită calmului oficial al filtrului clasicist. Nici pe lângă Gerard Dou şi alţi reprezentanţi mai tineri ai şcoalei olandeze nu a trecut neatent, precum dove­deşte tabloul cu cele două capete femenine de pe cari se reflec­tează razele unei lumânări, denumit în catalog „efect de lumină"1) (colecţia d-lui Dr. C . Moga, Braşov).

După doi ani de contact cu clasicismul vienez şi cu lucrările meşterilor din galeriile de acolo, M. Popp se înapoiază în ţară. El pleacă din Viena tocmai în preajma prefacerilor profunde, cari pe noi nu ne interesează aci din punct de vedere politic, ci din considerente artistice; el nu stă să iee contact cu realismul ce bătea la poartă, şi nici în ţară nu avea să aibă ocazia de-a în­tâlni reprezentanţi ai acestuia. Colegul său mai în vârstă, Con­stantin Lecca, alături de care şi-a început activitatea în Bucureşti, era să fie tot un clasicist. Realiştii români aveau să apară abia mai târziu ; primul, Theodor Aman, se stabileşte în ţară în anul 18582), scurt timp înainte de a se înapoia M. Popp la Braşov. Şi nu s'a întâlnit M. Popp nici cu reproduceri bune după lucrări de-ale curentului realist, deşi reproducerile (mai ales stampe) au jucat un mare rol în viaţa lui artistică. Ele erau singurul mijloc prin care putea menţine legătura între arta învăţată în apus şi încercările lui proprii. Şi M. Popp a păstrat acest contact cu multă îngrijire. Lucrările Iui ne-o dovedesc cu prisosinţă. Astfel a copiat, după o litografie apărută în revista „Familia", tabloul lui P. A. Cot, denumit „Primăvara" şi autoportretul lui Rafael din Louvru (ambele în colecţia d-lui C . Comanescu), iar muzeul „Astrei" din Sibiu păstrează o copie în uleiu a potopului lui G . Dore, desenat pentru ilustrarea Bibliei.

Rămânând curentele mai noi în afara orizontului preocupă­rilor Iui M. Popp, toată opera lui ne înfăţişează o constanţă şi uniformitate, din care cu greu se poate desprinde o tendinţă spre

1) Reprodus la pag. 308. 2 ) Vezi O. W. Cisek, Aman (colecţia „Apollo") Craiova, f. a., pag. 6.

— 296 —

evoluţie. In toate lucrările sale, fie ele din cele mai diferite vârste1), începând cu autoportretul său din Viena2), de prin anul 1845 (colecţia d-lui C . Comanescu) şi până la portretele binefăcătorilor liceului „Andrei Şaguna" din Braşov (aflătoare în aula liceului), constatăm aceleaşi caractere artistice; progrese însemnate notăm numai din punct de vedere technic. Ce deosebiri putem constata de pildă între autoportretul la vârsta de 18 ani, amintit mai sus, şi portretul d-lui C . Popp la vârsta de 9 ani (colecţia d-lui C . Popp), pictat la 1879? Aceeaş concepţie despre portret, acelaş grad de expresivitate şi de caracterizare. Sunt lucrări nu numai de aceeaş mână, dar par deadreptul contimporane. Aprofundări psi­hologice deosebite găsim în câteva lucrări de natură religioasă şi în câteva portrete din vârsta mai înaintată, lucrări în cari apro­fundarea rezultă dintr'o deosebită afinitate sufletească între artist şi subiect; dar asupra acestor opere voi reveni mai la vale. în­colo nu înregistrăm decât diferite încercări de a varia o temă dată, oridecâteori se impunea o repetare (mai ales în pictura bi­sericească) şi adeseori îl vedem pe pictor copiând minuţios o lu­crare executată cu câţiva ani înainte. Voi încerca mai apoi să demonstrez ce vină poartă la această stagnare mediul în care tre­buia să trăiască Mişu. Popp.

Deocamdată să ne îndreptăm atenţia asupra operelor însăşi, ocupându-ne întâi de pictura murală bisericească, apoi de tablou­rile în uleiu cu subiecte religioase, pe urmă de portrete şi în sfâr­şit vom aminti desenele păstrate la despărţământul „Astrei" din Braşov.

Cel mai vast complex de picturi al lui M. Popp îl păstrează biserica Adormirii Maicii Domnului din comuna Satulung (Săcele) de lângă Braşov. Găsim aci mai întâiu un ciclu de picturi murale, compus din 67 de scene distribuite 'pe pereţii şi bolţile tindei, navei şi altarului (vezi schema alăturată). In tindă avem urmă­toarele reprezentări: pe peretele din spre apus (1) Sf. MucenicDu-

') Trebue să recunosc că din motive independente de voinţa mea mi-a fost imposibil să studiez lucrările lui M. Popp executate în Bucureşti (ca ajutor al lui C. Lecca) şi în bisericile din Târgu-Jiu, Gârbovu, Frăsineiu şi Câmpulung, rămânând ca — după posibilitate — să revin asupra lor.

2) Reprodus la pag. 100 din nr-ul 2, anul IV, al acestei reviste.

— 297 —

mitru, (2) Sf. Mucenic Gheorghe, pe peretele din spre răsărit (3) Vindecarea orbilor, (4) Sf. Apostol Petru, (5) Sf. Apostol Pavel, (6) Alungarea Evreilor din templu. Deasupra uşei ce dă în navă e (7) Adormirea Maicii Domnului, iar în cele trei calote cari înve­lesc tinda (8) Regele proroc David. (9) Dumnezeu Tatăl şi (10) Regele proroc Solomon. In navă sunt pictate scenele după cum urmează: de jurîmprejur (inclusiv altarul) în rândul de jos (11) încoronarea cu spini, (12) un grup de cinci scene (două sus, una mai mare în mijloc şi două jos). Ele ilustrează o serie de învă­ţături ale Iui Isus, cuprinse în cuvântarea de pe munte, după evanghelia lui Matei cap. 5, 31—32 (scenele de sus şi cea de jos din stânga) despre cartea de despărţire între soţi şi după cap. 6, 1—4 (scenele din mijloc şi din dreapta jos) despre milostenie; urmează apoi (13) Ecce homo, (14) Drumul Calvarului (Isus pră-buşindu-se sub cruce, (15) Răstignirea, (16) Luarea de pe cruce1), (17) Plângerea, (18) Botezul Domnului, (19) Sf. Arhidiacon Şte­fan, (20) Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ieromonah Grigorie, (21 a) Cina cea de taină, (21 b) Isus Pantocrator între doi îngeri, (22) Sf. Ioan Gură de aur şi Sf. Ieromonah Nicolae, (23) Sf. Diacon Laurenţiu, (24) Tăerea capului Sf. Ioan, (25) Intrarea în Ierusalim! (26) Isus pe muntele Măslinilor2), (27) Prinderea lui Isus, (28) Lăpădarea lui Petru, (29) Isus în faţa lui Ana şi Caiafa, (30) Bi­ciuirea lui Isus. Deasupra acestui rând altul înfăţişează: (31) La-zăr şi bogatul, (32) Banul cesarului, (33) Fuga în Egipet, (34) Naşterea Sf. Ioan Botezătorului, (35) întâlnirea Măriei cu Elisa-veta (aci se găseşte excepţional şi o inscripţie care spune: „închi­narea Măriei"), (36) Prezentarea la templu, (37) întâmpinarea Domnului, (38) Isus Ia Marta şi Măria. Urmează rândul de sus cu prima reprezentare pe peretele apusean, în semicercul format de bolta cilindrică longitudinală: (39) Isus umblând pe mare*). Ciclul se continuă pe pereţii laterali, în timpanele penetraţiilor transversale, (40) Vameşul şi fariseul, (41) Isus între cărturari, (42) Vindecarea orbului, (43) Înălţarea Domnului, (44) Vestirea către Zaharia. In partea de jos a calotei ce acopere altarul: (45) Evan-

') Reprodusă la pag. 300. 2 ) Reprodus la pag. 302. 3) Reprodus la pag. 298.

— 298 —

gheliştii Matei şi Marcu cu animalele simbolice, (46) Evangheliştii Ioan şi Luca asemenea cu animalele simbolice, apoi din nou pe peretele dinspre miazăzi: (47) Bunavestire, (48) Schimbarea la faţă, (49) Vindecarea ologului'), (50) Banul văduvei, (51) Fiu! pierdut. Urmează picturile pe bolta cilindrică, începând din apus până în calota apsidei principale : (52) învierea fiicei lui Iair, (53) învierea lui Lazăr, (54) Isus în mijlocul copiilor, (55) Isus şi Samarineanca, (56) Toma necredinciosul, (57) Femeile la mormânt, (58) învierea lui Isus, (59) învierea morţilor, (60) Coborârea sf. Duh. In calota apsidei din spre miazănoapte se găseşte reprezentat (61) Isus pe cruce, iar în calota din spre miazăzi (62) Naşterea lui Isus.

In afară de aceste picturi murale, executate în tempera, se mai găsesc în bis. Adormirii şi câteva tablouri în uleiu. Pe ico­nostas, în rândul de sus : Isus ca împărat ceresc şi sf. Ioan Evan­ghelistul, iar în rândul de jos, între cele trei uşi liturgice : Ador­mirea Maicii Domnului, Sfinţii Nicolae şi Dimitrie, Maica D o m ­nului ca Regină cerească cu Pruncul în braţe, Isus ca împărat ceresc, arhanghelii Mihail şi Gavril şi sf. Treime. Pe parapetul galerii din partea apuseană a navei, cu faţa spre navă, apar în mijloc, sus, încoronarea Fecioarei, iar pe dosul acestui tablou, cu faţa spre galerie, Maica Domnului cu Pruncul, care întinde braţele spre credincioşi. Partea de jos a parapetului, din partea din spre navă, e împodobit, din stânga spre dreapta, cu următoarele ta­blouri: Naşterea Maicii Domnului, Adormirea Maicii, Fecioara mergând la templu. In sfârşit se mai găseşte în această biserică un tablou aşezat pe un piedestal mobil, reprezentând învierea lui Isus.

Toate picturile acestea par a fi fost executate într'un timp destul de scurt, considerând că ajutoare, cari să fi lucrat independent, nu se pot constata. Pe icoana de pe tâmplă, re­prezentând pe isus ca împărat ceresc, găsim anul 1870, pe alta, tot acolo, înfăţişând pe sfinţii Nicolae şi Dimitrie, anul 1873; acelaş an apare şi pe una din picturile murale (Banul Cesarului). Numai tabloul cu învierea lui Isus poartă o dată mai târzie: 1881.

Din punct de vedere iconografic acest complex ne impune o constatare importantă pentru pictura noastră bisericească, anume

) Reprodusă la pag. 304.

— 299 —

înlocuirea integrală a reprezentărilor de tip bizantin cu motivele iconografiei occidentale. Excepţie fac numai cele trei icoane înfă­ţişând Adormirea Maicii Domnului. Reprezentarea de pe iconostas e cea mai apropiată de redacţiunea bizantină, în vreme ce pictura murală din tindă şi tabloul de pe parapetul galerii ne prezintă o transformare extrem de clasicizantă a prototipului bizantin. Fecioara stă întinsă pe pat, înconjurată de apostoli, dar în locul lui Isus apar trei episcopi în ornate bogate. Sufletul Maicii se ridică peste nori, plutind spre ceruri, de unde îi ese Isus în cale.

Toate celelalte reprezentări sunt străine de tradiţia noastră artistică. E natural însă că M . Popp nu a putut să imagineze el însuşi acest vast întreg. împrumuturile sunt foarte numeroase şi de proporţii inegale. Avem copii amănunţite, copii libere şi crea-ţiuni proprii sub influenţe determinate, provenind adeseori din surse extrem de variate. Izvorul cel mai fecund pentru inspiraţiile Iui M . Popp au fost xiiografiiîe executate după desenele lui G u s -tave Dore pentru ilustrarea Noului Testament. Copii directe ale acestora sunt de pildă Lăpădarea lui Petru, Biciuirea lui Isus, V a ­meşul şi Fariseul, Fuga în Egipt, Isus la Marta şi Măria. Adap­tări sau compoziţii inspirate de aceleaşi stampe sunt, între altele, Isus pe muntele Măslinilor, Isus umblând pe mare, Isus şi Sama-rineanca, Lazăr şi Bogatul, Banul Cesarului ş. a. m. d. Alături de Dore au mai fost utilizate ca surse de inspiraţie Luarea de pe cruce a lui Rubens 1), sau stampa cu Vindecarea ologului de Jan van Luyken, sculptată de Chr. Weigel, stampă ce s'a păstrat în lăsământul pictorului şi se află azi în colecţia despărţământului „Astrei" din Braşov. Nu e locul aici să urmărim fiecare influenţă în parte şi în detaliu, şi ar fi fastidios de-a continua cu înşirarea sumară de nume. Ceeace trebue însă să ne intereseze, spre a ne face o idee justă despre M . Popp, e să încercăm prin câteva exemple să ne dăm seama de atitudinea lui faţă de prototipurile utilizate. Să vedem până unde e un simplu copist din punct de vedere al compoziţiei — căci din punct de vedere al coloritului

1) Tablou aflător în catedrala din Anvers, pe care M. Popp 1-a putut cunoaşte din reproduceri, dacă nu cumva a avut ocazie să vadă tabloul cu acelaş subiect din biserica armenească din Gherla, care probabil e o lucrare a elevilor din atelierul lui Rubens.

— 300 —

nu a copiat aproape niciodată, necunoscând cele mai multe ori­ginale decât prin intermediul de stampe incolore — şi unde şi în ce sens începe să intervină propria-i personalitate artistică.

Să luăm ca prim exemplu Luarea de pe cruce 1). Tipul — după cum spuneam — e cel desvoltat de Rubens. 2) Partea supe­rioară a picturei lui M . Popp e aproape o copie a operei lui Ru­bens. Aceleaşi persoane şi aceeaş grupare a acţiunii: sus în dreapta apare un bărbat, urcat pe o scară, ţinând cearşaful pe care zace corpul fără viaţă a lui Isus. Bărbatul ce s'a urcat sus, în stânga crucii, ajută şi el. Totuşi apar o serie de deosebiri în ţinuta figurilor. Deosebirile fundamentale însă încep în partea de mijloc: corpul lui Isus nu zace în prelungirea diagonalei, care porneşte de sus, din dreapta, spre colţul de jos opus, ci dimpo­trivă, el frânge această diagonală, îndreptând-o spre colţul de jos, din dreapta. Prelungirea diagonalei spre stânga o preia figura bărbatului din planul prim, sprijinind căderea corpului lui Isus de jos în sus. E un fel de contrabalansare a mişcării, ce porneşte din dreapta şi din sus la vale. Ş i această direcţie a compoziţiei are încă o contrabalansare în linia care coboară de sus, din colţul stâng, spre dreapta; linia aceasta cuprinde partea superioară a corpului bărbatului de pe scara din stânga, trece prin braţul drept cu care apucă braţul lui Isus, apoi prin corpul acestuia, pentru a se contopi cu grupul compact al celor două femei din dreapta, compus din mama lui Isus, leşinată, sprijinită de braţul Măriei Magdalena. Rigiditatea acestor două diagonale e atenuată prin figurile cari completează, în stânga şi în dreapta, grupul principal, rami­ficând şi contrabalansând liniile prea accentuate. Evident că această compoziţie cu două diagonale încrucişate nu poate susţine com­paraţia cu masivitatea şi simplitatea gruparei lui Rubens, subliniată de mişcarea luminei dealungul aceleaşi dominante. Dar nici nu interesează asemenea comparaţii azardate. Pentru M . Popp, ca pentru oricare clasicist, problema jocului de lumină şi colori e ceva inexistent, şi e tocmai interesant de a vedea cum a încercat

') Vezi reproducerea alăturată. s ) Asupra istoriei acestui tip vezi Al. Busuioceanu, Daniele da Volterra

e la storia di un motivo pittorico (în Ephemeris Dacoromâna, Annuario della Scuola Romena di Roma, voi. V).

— 301 —

el să rezolve compoziţia fără aceste elemente. Pierzând, din cauza lipsei mişcărei diagonale a luminei, unitatea compoziţiei, el re­curge la o regrupare centralizatoare a direcţiilor de mişcare: In­troduce diagonala a doua şi dealungul fiecărei diagonale mişcări contrare, isvorîte din extremele opuse, iar pentru a face să dis­pară rigiditatea şematică a compoziţiei, introduce figurile laterale, producând astfel difuziunea indispensabilă a liniilor. Iată un pro­cedeu instructiv pentru înţelegerea compoziţiei unui clasicist, ajuns în situaţia de-a rezolvi o problemă după un prototip baroc.

Să vedem acum atitudinea ce o are M . Popp faţă de un meşter mărunt al barocului olandez, Jan van Luyken. Originea ti­pului iconografic al vindecării ologului e bizantin, în sensul larg al cuvântului. Occidentul însă a preluat curând acest motiv şi Jan van Luyken ni-1 înfăţişează în felul următor: acţiunea se petrece într'un fel de sală, în prezenţa multor spectatori. Ologul, care zace pe o saltea, e coborît din etajul superior printr'o gaură în tavan de către doi bărbaţi, cu ajutorul unor frânghii. M . Popp acceptă în principiu compoziţia ca atare, fiindcă ea nu se bazează pe unitatea jocului de umbră şi lumină, ci pe gruparea plastică. Edu­caţia lui clasicistă se izbea de data aceasta de compoziţia com­plicată a masselor de oameni, din cari se desprinde de fapt o notă de stângăcie a lui Jan van Luyken. Şi atunci iată-1 pe M . Popp simplificând cu multă libertate compoziţia. 1) Rămân figurile principale şi grupuri reduse de asistenţă, toate tratate în linii am­ple şi clare, caracteristice spiritului clasic; şi dacă nu a reuşit nici el să dea o soluţie netă a problemei, totuşi redacţiunea lui apare mai atrăgătoare.

In sfârşit să vedem şi atitudinea lui M . Popp faţă de G u s -tave Dore. Să luăm ca exemplu reprezentarea lui Isus umblând pe mare.'2) Dore ne dă o compoziţie extrem de succintă: în planul prim, în dreapta apare Isus, îndreptându-şi paşii diagonal spre fund, unde pluteşte pe aceeaş direcţie corabia cu pânzele umflate. Figurile agitate ale apostolilor apar numai ca siluete şterse. L e ­gătura între aceste două centre de mişcare o face o mică aglo­meraţie de valuri spumegânde. Mişcarea aceasta diagonală uni-

!) Vezi reproducerea la pag. 298. 2) Reprodusă la pag. 304.

— 302 —

formă se proectează pe un fond de linii disrect ondulate, orizon­tale. C e face din această compoziţie M . Popp ? Mai întâi el nu renunţă la figura lui Petru, fără de care toată acţiunea rămâne fără sens. Figura lui Petru o introduce în spaţiul dintre Isus şi corabie, combinând din nou două mişcări în sens opus pe aceeaş linie, păstrând fireşte ca direcţie principală tot pe cea din planul prim, din dreapta, spre fundul din stânga. Corabia însă o aşează deacurmezişul şi, frângând diagonala, o întoarce şi o îndreaptă mai departe spre orizontul din dreapta. La aceste constatări trebue să mai adăugăm, că încadrarea figurilor lui M . Popp în liniile ge ­nerale e superioară celei a lui Dore şi compoziţia apare mai va­riată, dar punctul slab, colţul din stânga din planul prim, con­tinuă să rămână şi la M . Popp ca şi la Dore un punct mort, inutil compoziţiei. In altă reprezentare, Isus pe Muntele Măslinilor 1) M . Popp încearcă să completeze compoziţia lui Dore, adăugând jos grupul celor trei apostoli adormiţi. E unul din rarele cazuri când încercă intenţionat să utilizeze auxiliarul luminei. Mişcarea, pornind de sus, din stânga, diagonal spre colţul din dreapta jos, e subliniată de unda de lumină din cer, pe care M . Popp o răs­pândeşte până asupra celor doi apostoli adormiţi din colţul drept, în vreme ce apostolul ghemuit în colţul stâng rămâne în umbră deasă. In afara unor modificări neînsemnate ale peisajului, el mo­difică şi atitudinea lui Isus. Dore îi atribuise un gest de respin­gere îngrozită a soliei îngerului, îndreptându-i privirea şi gestul braţului şi manei drepte în sus, în spre înger. M . Popp schimbă mai întâi atitudinea sufletească a lui Isus. II reprezintă primind mesajul cu resemnare. Dar prin întoarcerea capului spre spectator şi prin aplecarea braţului drept, care ajunge să ocupe o poziţie normală pe linia principală, fireşte că întrerupe în mod nefavo­rabil motivul dominant al compoziţiei. O schiţă de creion, în care studiază M . Popp această nouă grupare, se găseşte în colecţia amintită dela despărţământul „Astrei" din Braşov. Dealtfel M . Popp însuşi observă că problema nu e bine rezolvată, şi în anul 1890 (?) pictând din nou această scenă — în cripta No. 13 a

i) Vezi reproducerea alăturată. 8 ) Anul nu se poate ceti precis din cauza cadrului care acopere în

partea de jos ultimele două cifre, dar e mai mult decât verosimil, fiind cripta pentru prima dată utilizată în anul 1889.

— 303 —

familiei Anton Brossek, din cimitirul vechiu rom. cat. din Braşov-Blumăna — se resemnează să ne dea o simplă copie a stampei după desenul lui Dore.

Spaţiul nu permite să urmărim mai departe variatele ati­tudini ale lui M . Popp faţă de izvoarele utilizate, dar cele câteva specimene permit să desprindem următoarele caracteristice cu pri­vire la spiritul şi technica compoziţiilor lu i : 1) preponderanţa ab­solută a valorilor plastice faţă de cele coloristice, 2) tendinţa de echilibrare a compoziţiei prin mişcări şi contra-mişcări şi 3) grija de a prezenta valorile energetice cât mai limpede, evitând gru­pările prea complicate; iată o serie de caractere pe cari le putem cuprinde sub un nume comun : clasicism.

Pentru a termina cu consideraţiunile asupra picturilor murale ale lui M . Popp, executate toate în tempera, ar mai fi de adăuga, următoarele: fiecare scenă e încadrată de o ramă zugrăvită în aur, cu motive vegetale sau geometrice, mărunte şi discrete. F i ­gurile sunt larg şi masiv desenate, plastica e puternică, obţinută prin modelare cu tonuri locale. Draperiile apar molatece, cutele groase şi rotunjite adeseori până la exagerare. Atitudinile şi ex­presiile figurilor sunt întotdeauna în intimă legătură cu subiectul, iar figurile, cari pozează fără nici un rost, sunt cu desăvârşire eliminate. Aceasta e o notă simpatică, îndeosebi când ne amintim că M . Popp e un clasicist. Peisajiile sunt reduse la uşoare indi-caţiuni, o câmpie sumar tratată, câţiva arbori îndepărtaţi, câteva motive arhitectonice (adeseori un simplu perete cu câteva coloane), fireşte elemente caracteristice şi ele pentru aceeaş orientare artis­tică, rezumată de tatăl ideologic al clasicismului prin celebrele cuvinte: „Edle Einfalt und stille Grosse."

Culorile utilizate sunt — în raport cu caracterul discret a! temperei — destul de vii, dar gradul lor de intensitate e întot­deauna bine armonizat. Cerul e de un albastru palid, în peisajii domină un verde gălbui, costumele sunt verzi, albastre sau roşii, arareori galbene-ocru.

O notă mai personală, mai intimă găsim în tablourile în uleiu ale lui M . Popp. Ne vom opri mai întâi la picturile cu su­biecte religioase, lucrate pentru diferitele biserici (mai ales pentru tâmple). Picturile în uleiu, executate pentru biserica Adormirii Maicii Domnului din Satulung, le-am amintit mai sus. Urmează

— 304 —

să înşir şi cele aflătoare în bisericile din Ţânţari, Cernat, Râşnov, Araci şi Toderiţa, aceasta pentru a complecta catalogul lucrărilor mie cunoscute ale lui M . Popp.

In biserica nouă din Ţânţari cu hramul Cuvioasa Paras-chiva (Vinerea Mare) se găseşte o catapeteasmă adusă din biserica veche şi care aparţine în întregime lui Mişu Popp. Icoanele sunt grupate în trei rânduri; cel de sus cuprinde o serie de 13 tablouri, dintre cari cel din mijloc e mai mare şi reprezintă încoronarea Fecioarei de către sf. Treime, iar celelalte, şase de fiecare parte, ne înfăţişează pe câte un apos­tol. Rândul de mijloc cuprinde şapte icoane. Subiectele, alese din seria sărbătorilor domneşti, reprezintă din stânga spre dreapta: 1) Naşterea şi închinarea păstorilor, 2) Botezul, 3) Schimbarea la faţă, 4) Cina cea de taină, 5) învierea, 6) Urcarea la cer, 7) Pogorîrea sf. Duh. In rândul de jos, între cele trei uşi liturgice, vedem 4 tablouri: 1) Sf. Nicolae, 2) Maica Domnului cu Pruncul în braţe, 3) Isus binecuvântând, 4) Sf. Paraschiva 1). Deasupra ico­nostasului e un crucifix pictat, iar de-a stânga şi dreapta câte o icoană: Maica Domnului şi apostolul Ioan. Pe uşile liturgice apar arhanghelul Gavril (în stânga), arhanghelul Mihail (în dreapta) şi Bunavestire (pe uşa împărătească).

Catapeteasma bisericii Adormirii Maicii Domnului din Cernat e asemănătoare cu cea din Ţânţari, cu deosebirea că scena Cinei de taină e aci înlocuită cu întâmpinarea Domnului, tabloul Sf. Nicolae cu cel al lui Ioan Botezătorul 2) şi tabloul Sf. Paraschiva cu Adormirea Maicii Domnului (hramul). Mai diferă orânduirea icoanelor.

Iconostasul bisericii sf. Nicolae din Râşnov e şi el aproape la fel cu cel din Ţânţari. In afară de variaţiuni în orânduire, mai e înlocuită icoana sf. Paraschiva cu cea a sf. Ioan Botezătorul.

Catapeteasma bisericii din Araci sau Arpătac, cum se numia anterior localitatea, prezintă mai multe inovaţii. Apostolii lipsesc, în schimb ciclului sărbătorilor domneşti îi sunt adăugate câteva reprezentări din viaţa Fecioarei. In rândul de sus avem : 1) Naş­terea Fecioarei, 2) Prezentarea lui Isus la templu, 3) Sf. Treime, 4) Naşterea Iui Isus, 5) Adormirea Maicii Domnului. In rândul al

!) Reprodusă la pag. 296. 2) Reprodus la pag. 292.

— 305 —

doilea: 1) înălţarea la cer, 2) Pogorîrea sf. Duh, 3) învierea, 4) Cina cea de taină 1), 5) Schimbrea Ia faţă, 6) Intrarea în Ierusalim, 7) Botezul. Jos , între uşi, apar: 1) Ioan Botezătorul, 2) Măria cu Pruncul, 3) Isus binecuvântând, 4) Sf. Dumitru.

In Toderiţa se găsesc numai patru icoane, datorite lui M . Popp. Ele sunt aşezate pe iconostas, între uşile liturgice: 1) Sf. Nicolae, 2) Maica Domnului cu Pruncul, 3) Isus binecuvântând şi 4) Sf. Treime.

Date cronologice nu avem decât despre bisericele din Râş ­nov şi Araci, zidite prima în 1886 şi a doua între 1880—1887. Picturile trebuesc considerate aproximativ contimporane, fiind exe­cutarea lor neapărat anterioară sfinţirii bisericilor. Icoanele din Ţânţari se pot data aproximativ în funcţie de icoana Sf. Paras-chiva, care pare a fi un portret al doamnei Sevastia Panovici. Un alt portret al aceleaşi persoane, aparţinând ultimei epoci a activi­tăţii artistului, ne arată pe d-na Panovici înaintata în vârstă, în vreme ce pe icoana sf. Paraschiva ea apare cu aproximativ trei­zeci de ani mai tânără. Cred că nu ne vom afla prea departe de adevăr, considerând iconostasul bisericii din Ţânţari ca primul executat de M . Popp în Ardeal, scurt timp după înapoierea sa din Muntenia (1859).

Şi din aceste tablouri ne privesc aceleaşi caractere esenţiale, pe cari le-am întâlnit în picturile murale descrise mai sus. Pe lângă împrumuturi mai complexe, sau mai restrânse, constatăm şi aci o afirmare a propriei personalităţi şi în unul din tablourile lui mai găsim încă limpede de tot câteva elemente caracteristice ale artei bizantine. E vorba de reprezentarea Cinei de taină din biserica din Araci. Motivul grupării centralizate sub un arc semi-cercual e vechiu, îl utilizase Diirer în Pasiunea cea mică (Isus în Emaus) şi în Pasiunea cea mare (Cina de taină). De-atunci con­tinuase să fie repetat şi variat de nesfârşite ori. Una din aceste variaţiuni fusese adaptată de C . Lecca într'un tablou de pe para­petul galeriei din biserica Sf. Nicolae din Braşov (1854). Redac-ţiunea lui Lecca a fost utilizată apoi de M . Popp în reprezentările similare din Ţânţari şi Râşnov. Apostolii stau în jurul unei mese pătrate. Er sunt împărţiţi în trei grupuri de câte trei, cari stau cu faţa spre spectator, un grup de doi şi unul singur cu spatele spre

i) Reprodusă la pag. 306.

— 306 —

spectator. Linia principală a compoziţiei e cea care leagă capetele figurilor între ele. E o linie ondulată, în al cărei centru se află capul iui Isus. De aci ea coboară spre stânga şi dreapta pentru a culmina în figurile celor doi apostoli opuşi: a celui din stânga, un sanguinic, care, la auzirea trădării, s'a sculat în picioare re­voltat, şi a trădătorului în dreapta, care porneşte îngândurat spre uşe. In această compoziţie întâlnim încă odată jocul luminei şi umbrii. Grupul de mijloc, cu Isus în centru, apare într'o lumină limpede, dar discretă; se relevă numai un reflex alb pe fruntea lui Isus. Grupul din extrema stângă în schimb e izbit de lumină puternică, distingându-se îndeosebi figura agitată a apostolului in­dignat. Grupul din dreapta e mai puţin luminat şi intensitatea scade pe măsură ce ne apropiem de marginea tabloului. In pen­umbră apare aci o figură întunecată, în izbitor contrast cu figura opusă. Intre aceste trei grupuri frontale se intercalează cele două grupuri din faţă, menite să îndrume — prin privirile lor — aten­ţia din faţă spre fund, iar prin masa lor întunecată să ritmeze mai accentuat compoziţia. Accentul central al întregului tablou se datoreşte arcului semicercual, în a cărui linie mediană se găseşte policandrul, Isus şi două farfurii pe masă, tot elemente distinse prin reflexe izolate dar puternice.

Această redacţiune, mai atrăgătoare de altfel în copiile lui M . Popp, din cauza culorilor mai saturate, faţă de cele extrem de palide ale lui C . Lecca, a fost apoi complect transformată în Araci. Şi din punct de vedere al acţiunii a fost ales alt moment al memorabilei seri: momentul instituirii tainei sf. Cuminecături, şi anume transubstanţiarea vinului1). Atmosfera ce pluteşte e cea a unei deprimări profunde. Demascarea trădătorului se făcuse şi el părăsise întrunirea; scaunul răsturnat a mai rămas mărturie a cli­pelor furtunoase trecute, iar în mijlocul acalmiei generale Isus ri­dică potirul cu jertfa ispăşirii. Compoziţia acestui tablou e mult mai succintă şi mai monotonă, fireşte în mod intenţionat, tocmai pentru a caracteriza atmosfera. Gruparea e strict centrală, liniile dominante fiind duse în cerc. Punctul culminant e capul lui Isus; de-aci coboară linia prin capetele apostolilor din stânga şi dreapta şi trece în figurile apostolilor din faţă cari întorc spatele specta-

') A se vedea reproducerea alăturată.

— 307 —

torului; prin corpul acestor doi apostoli e condusă apoi linia până la scaunul răsturnat, care face legătura. Şi nici în cazul acesta nu e o simplă întâmplare că scaunul stă tocmai la locul respectiv şi răsturnat aşa cum îl vedem. Cele trei picioare, trei linii crispate, îndeplinesc un rol formal şi psihic bine determinat. In stânga şi în dreapta e dublată linia cercului prin câte o linie dusă în arc, compusă din capetele ucenicilor respectivi, patru Ia stânga şi trei la dreapta. Şi acest arc întretaie, în prelungirea Iui virtuală, faţa lui Isus. Mântuitorul, aşezat în faţa unei perdele de culoare des­chisă, se află tocmai în centrul arcului arhitectonic din fund, şi pe aceeaş mediană verticală, pe care se găseşte policandrul, po­tirul, câteva obiecte pe masă şi liniile stridente ale picioarelor dela scaunul trădătorului. O draperie de culoare închisă cuprinde sub aripile ei toată scena.

Dar elementele, pe cari le-am scos până acum în evidenţă, nu cuprind nici unele din caracterele specifice bizantine, amintite la început. Aceste din urmă apar în desenul feţelor apostolilor, nişte feţe lungăreţe, construite nu după principiile naturaliste, nici după idealurile reci clasiciste, ci dintr'o combinaţie de linii, me­nite să fie numai expresie. Nici unul din tablourile religioase ale lui M . Popp nu se poate lăuda cu asemenea calităţi. Toate liniile acestea, din cari se compune desenul feţei şi părului, toate petele de lumină şi umbră au o formă lungăreaţă, uşor arcuită, îndrep­tată în jos şi de un caracter specific desenatoric. Astfel, graţie caracterului bizantin al formelor, acalmia şi deprimarea fizic re­prezentată primeşte o înfăţişare spiritualizată. Facem aci o obser­vare asemănătoare oridecâteori avem ocazia să întâlnim într'un tablou, construit în esenţial cu elemente occidentale, note oarecum atavistice din stilul bizantin.1)

Tablourile sfinţilor singuratici ne înfăţişează pe Mişu Popp dintr'o lăture mai independentă. Tipurile de oameni pe cari le întâlnim sunt alese şi studiate de el în întregime. Numai ţinuta lor hieratică e împrumutată tradiţiei renaşterei italiene. Insă tipurile create de M. Popp, pentru a reprezenta diferitele persoane sfinte, sunt de a valoare destul de inegală. Maica Domnului şi Isus au

') Asupra unui caz similar din pictura românească, vezi articolul meu: Ein Bild Stephan Belindeanus, In Festschrift fur Joseph Strzygowski, Viena 1932.

— 308 —

aproape în toate cazurile o expresie extrem de dulceagă, căreia i se mai adaugă şi un colorit foarte roz sau lila, molatec şi puţin expresiv. Aceste tablouri produc impresia unor „concesii" prea fără rezerve la gustul publicului, şi răspund poate ici-colea şi unor predispoziţii personale, îndeosebi cu privire la interpretarea portretistică a femeii, predispoziţie cu care ne vom mai întâlni. O excepţie remarcabilă e tabloul din Ţânţari, înfăţişând pe sf. Pa -raschiva 1). După cum amintisem, avem în faţa noastră un portret al doamnei Sevastia Panovici. Tabloul e de o sobrietate rară între reprezentările femenine ale Iui M . Popp. Atitudinea sfintei e simplă şi naturală, draperia cade in cute discrete, neforţate, încadrând un oval marcat de trăsăturile energice ale feţii, aproape severe în puritatea lor; şi totuşi se desprinde o notă plină de indulgenţă din privirea calmă şi gânditoare, dar mai ales din ţinuta molatecă a manilor fine, mâni ce nu sunt făcute decât pentru a mângâia.

Tipul ascetului şi prorocului e mai bine concretizat în ta­blourile reprezentând pe loan Botezătorul. Replicile diferite nu sunt identice, pretutindeni însă ne întâlnim cu acelaş tip ascetic, dar fără exagerare, în ţinută naturală, drapat simplu dar în linii mari, privindu-ne fie din ochi extatici (pe iconostasul bisericii din Cernat)-), fie cu ochi blânzi şi melancolici (pe iconostasul bisericii din Araci).

înainte de a încheia consideraţiile asupra picturilor religioase merită să amintim capul lui Isus 3) din colecţia d-lui C . Popp. E o icoană fără legătură cu tipul dulceag al lui Christos, pictat pen­tru biserici. Mântuitorul apare aci ca un evreu frumos, cu formele feţii pline, simple, clasice, încadrate de păr şi barbă castanie, uşor buclată. Numai coroana de spini şi picurii de sânge prelinşi pe tâmple, precum şi expresia profundă şi fermă a ochilor, ne evoacă durerea lui supraomenească, o durere morală, nu fizică. In spatele capului, mai mult ca umbre, apar braţele crucii.

Rămâne acum să mai aruncăm o privire asupra picturilor lumeşti. Afară de tablourile copiate, dintre cari am amintit câteva exemple pentru izvoarele de inspiraţie, activitatea lui M . Popp se mărgineşte în acest domeniu la portrete. Avem deci ocaziunea să

') Vezi reproducerea lui la pag. 296. 2) Vezi reproducerea lui la pag. 292. 3) Vezi reproducerea la pag. 294.

— 309 —

cunoaştem pe pictor şi societatea braşoveană, cu care era în con­tact. Când trecem însă în revistă seria destul de lungă de auto­portrete, portrete familiare, de-ale rudelor şi cunoscuţilor, ne vom da repede seama că nu avem în faţa noastră un psiholog prea profund. Cele mai multe din portrete sunt dimpotrivă pozate şi reci, lipsite de farmecul intimităţii. Din categoria aceasta fac parte îndeosebi portretele femenine. E rar când în aceste portrete îl interesează pe M . Popp altceva decât femeia ca atare şi frumuseţea ei fizică; chiar încercările de cochetărie păstrează un aer forţat. Excepţie dela aceste considerente fac numai câteva tablouri fa­miliare cu doamne mai în vârstă, şi îndeosebi portretul doamnei Sevastia Panovici din Muzeul „Astrei" din S ib iu ; e o lucrare de o remarcabilă putere de expresiune şi de o sinceră intimitate. Doamna Panovici şade într'un fotoliu, ţinând în mâna stângă o carte din care tocmai citise, şi pe care o închide peste degetul arătător pentru a nu pierde pagina. Gânditoare întoarce faţa spre spectator, privindu-1 cu ochi de intelectuală şi cu o expresie fină şi discretă. La perfecţiunea acestui tablou contribue mult şi exe­cuţia technică îngrijită.

Dintre portretele bărbăteşti merită înainte de toate menţiune portretele tatălui pictorului, loan Popp Moldovan de Galaţi 1). O serie din ele — dealtfel ca şi din alte portrete familiare şi din autoportrete — au fost lucrate în mai multe exemplare, evident la insistenţa membrilor familiei, cari voiau să aibe şi ei mai ales un autoportret al pictorului sau un portret al tatălui său. Natural că asemenea portrete multiplicate sunt de o calitate inferioară, fiindcă sunt copiate cu un vădit desinteres şi o aparentă superficialitate, în schimb portretul tatălui său din colecţia doamnei V . Radeş e lucrat cu o dragoste şi o înţelegere rară. E un portret din care lipseşte cu desăvârşire poza şi răceala celei mai ascunse nesin-cerităţi, distins dimpotrivă prin naturalismu-i net. loan Popp pic­torul, cu fruntea înaltă şi brăzdată ne apare ca un om îmbătrânit în muncă şi griji, cu expresia energică, deşi obosită. Niciodată nu a reuşit M v Popp să caracterizeze cu atâta precizie şi simplitate de mijloace ca de data aceasta. Nimeni nu i-a stat lui M . Popp atât de aproape sufleteşte ca tatăl său. Un alt portret însemnat e

') A se vedea reproducerea la pag. 106 din n-rul 2, anul IV, al revistei.

— 310 —

cel al lui Iacob Mureşianu 1) din colecţia d-lui Aurel Mureşianu-ne-potul. Portretul a fost lucrat scurt timp după moartea lui Iacob Mureşianu (1887), căci revista „Familia" anunţă în numărul din 10/22 Ianuarie 18882) că M . Popp a dăruit d-lui Aurel Mureşian-fiul „din incidentul iubileului „Gazetei" acest tablou. Avem în faţa noastră o figură distinsă de literat şi conducător al vieţii româ­neşti, exprimată de artist în mod realist şi simplu, dar cu atât mai sugestiv. O bună idee despre M . Popp ca portretist ne pu­tem face şi din tablourile familiare din colecţia d-lui C . Popp.

In afară de aceste portrete lucrate după natură, sau din memorie, M . Popp a mai pictat o serie de portrete ale figurilor istorice ale neamului românesc. Sunt în parte portrete ale unor persoane pe cari nu le-a cunoscut, fiind nevoit să se conducă după gravuri, litografii sau fotografii. Interesul pictorului pentru aceste lucrări nu e de natură artistică ci naţională. Astfel Mihai Viteazul, Cuza sau G h . Lazăr 3 ) ne apar în costume de aparat (vezi de pildă caracteristica manta a lui G h . Lazăr, dra­pată amplu peste umeri), cu faţa rigidă şi privirea fixă, fără viaţă şi fără caracter. Le menţionez doar fiindcă sunt — din păcate — cele mai cunoscute lucrări ale lui M . Popp şi în parte răspândite şi prin reproduceri.

In toate lucrările sale M . Popp dovedeşte înainte de toate că e un bun desenator. Liniile principale sunt trase cu precizie, câte odată chiar tăioase, altădată conturează cu delicateţe forme fine (vezi de pildă manile din portretul doamnei S. Panovici). Despre aceste calităţi ne putem da mai bine seama când răsfoim desenele din colecţia „Astrei" din Braşov. întâlnim aci c6pii după lucrări străine, făcute pentru a le studia sau a le utiliza ocazional, şi o serie de studii proprii (atitudini, draperii). Ca technică se pot distinge două maniere: una clasicistă, în care se îmbină linia siluetei cu umbre dese, trasate în cruci, deci cu intenţiunea de-a modela plastic, şi alta, în deosebi în desenele cu peniţa, com­pusă exclusiv din linii menite fie să contureze silueta fie să in­dice văile întunecoase din falduri.

î) Vezi reproducerea alăturată. 2) Anul XXIV, No. 2, pag. 23. 2 ) A se vedea reproducerea tablourilor la pag. 112, 114 şi 136 din n-rul

2, anul IV, al acestei reviste.

— 311 —

In tablourile în uleiu desenul se imbină cu modelarea. Aceasta din urmă e obţinută întotdeauna prin nuanţarea tonurilor locale, după cum notaserăm şi la picturile în tempera. Stofei e sunt în general bine caracterizate. De notat tratarea molatecă a faldurilor draperiilor. Pe acestea le trasează M . Popp în linii lungi, destul de groase, aşezând culori lângă culori, de tonalitate discretă şi puţin gradată, fără să şteargă cu îngrijire marginile culorilor. Când e însă vorba de părţile nude ale corpului omenesc, atunci M . Popp modelează atent evitând urmele de penel. Coloritul e în ge ­neral sobru şi saturat. In portrete domină culorile brun-oliv şi brun-sur ca fonduri, iar costumele sunt sure sau negre. Tonali­tatea uniformă de galerie (aşa zisul „Galerieton") e pretutindeni aparentă şi se datoreşte în mod firesc tot şcoalei clasiciste şi în genere picturii occidentale din prima jumătate a secolului trecut. Carnaţia e palidă, cu uşoare nuanţe de roz şi cu puţine reflexe de lumină albă.

Spuneam la început că M . Popp ne interesează înainte de toate din punct de vedere istoric şi e momentul, ca după expu­nerea de până acum, să mai revenim odată asupra acestor ches­tiuni.1) Arta românească, deşi nu fără caractere specifice româ­neşti, evoluase timp de secoli în cadrul artei bizantine. In tot timpul acestei îndelungate evoluţii contactul cu occidentul nu a lipsit şi cazurile de influenţă occidentală apar cu prisosinţă. Totuşi caracterul antinaturalist, abstract şi decorativ a rămas nota carac­teristică a artei noastre. Deodată, în secolul al X l X - l e a , se pro­duce o imensă şi profundă schimbare. Până când în ciocnirile anterioare între occident şi orientul bizantin, cel dintâi rămăsese întotdeauna învinsul, acum tinde să se aplece cumpăna în favorul lui. Primul care i se închină şi devine în mod conştiu propaga­torul lui în artă, e moldoveanul G h . Asachi. Acesta, călătorind în anul 1805 la Viena şi de-aci între 1808—1812 prin Italia"), face

') Câteva consideraţiuni generale vezi şi la C. Petranu, Die Kunst-denkmăler der Siebenbiirger Rumănen im Lichte der bisherigen Forschung. (extras din Melanges d'histoire generale, Universitatea Cluj, 1926), pag. C0.

2) E. Lovinescu, Gh. Asachi, viaţa şi opera lui. Bucureşti, 1927, pag. 23, 26 şi 30.

— 312 —

cunoştinţă intimă cu arta renaşterii italiene şi cu arta clasicismului de după 1800. întors în Moldova, înfiinţează în anul 1841 în Iaşi o şcoală de arte, prima instituţie românească de acest gen. In Muntenia e primul campion al nouei orientări braşoveanul C . Lecca, amicul de mai târziu al lui M . Popp. Lecca se formase şi el în Italia şi cunoscuse şi Germania, lucru de altfel indiferent, fiindcă în primele decenii ale sec. al X lX- l ea şcoala „nazarenă" germano-daneză domina deopotrivă şi în Germania şi în Roma. Ceeace făcuseră Asachi, prin şcoala condusă de el, în Moldova, şi Lecca, prin lucrările lui, în Muntenia, adecă introducerea clasicismului, întreprinde M . Popp în Ardeal, deşi între timp în Paris noile curente naturaliste începuseră să câştige terenul şi se pregăteau pentru cucerirea Europei artistice. La noi abia meşterii mai tineri (Aman, Grigorescu, etc.) au luat contact cu Parisul.

Dar pentru ca să nu fim nedrepţi cu aceşti primi iniţiatori ai nouei orientări artistice româneşti, trebue să ne dăm seama şi de mediul în care trebuiau să acţioneze, de publicul lor. Şi din acest punct de vedere soartea lor avea o oarecare asemănare cu soartea martirilor. O generaţie de martiri deveniseră ei, nu din punct de vedere material, pentrucă la o modestă bunăstare a adus-o fiecare, dar deveniseră martiri din punct de vedere al moralului artistic. Pentrucă ce înţelegere puteau ei găsi într'o so­cietate burgheză, tînăr înfiripată, plină încă de tradiţiile artei bizantine dela sate din faza desăvârşitei degenerări ? Nu voesc să spun că pictori ca Lecca sau Popp nu ar fi găsit admiratori: dimpotrivă, găsiseră prea mulţi, prea entuziaşti, prea nepricepuţi, lipsindu-i complect de critica publicului, de acel stimulent indis­pensabil pentru sforţări serioase. Publicul, durere, era mulţumit cu orice, şi nu odată ei au fost tentaţi să ofere, în loc de lucrări originale, simple copii. Singurele pretenţii artistice pe cari le-a formulat, nu publicul ca atare, ci mediul ambiant, au fost tablou­rile naţionale. Din acest spirit a creat M . Popp „panteonul", des­cris de d-1 C . Popp, şi desenul pentru litografia „Deşteaptă-te Române". Generaţia lui M . Popp a fost o generaţie de o senină naivitate artistică, lipsită de criticism, preocupată de probleme practice şi politice; arta i-a fost un simplu mijloc de recreaţie nu o necesitate izvorâtă din răscoliri sufleteşti profunde. In prin­cipate generaţia aceasta a creat Unirea şi în Ardeal a creat cu-

— 313 —

rentul de luptă naţională conştie, cărora li se datoreşte România de azi. In artă şi cultură ne-a dat o nouă orientare. Dela M . Popp încoace începe şi pictura românească din Ardeal, alături de pic­tura din Principate, să facă parte din arta occidentului. In ma­terie de artă lumească cuvântul acelei generaţii a rămas hotărâtor până azi, strângându-se şi mai mult şi mai adânc contactul cu noile şcoli realiste, impresioniste, expresioniste, ş. a. m. d. Doar în domeniul artei bisericeşti posteritatea pare a nu fi dat dreptate lui Lecca şi lui Popp. In O . Smigelschi a găsit pictura biseri­cească un luptător în numele tradiţiei înviorate de noi energii; e momentul când începe un nou capitol în istoria picturii reli­gioase româneşti, un moment, ce ne interesează ca limită a pro­păşirii curentului clasicist, introdus de C . Lecca şi M . Popp. 1 )

') îndeplinesc o plăcută datorie mulţumind d-lui Director Constantin Popp şi d-lui Inginer Corneliu Comanescu pentru preţioasele informaţiuni primite şi pentru amabilul concurs moral şi material acordat cercetărilor mele şi realizărei studiului prezent.

— 314 —

Prin munţii Buzăului .) de N. Orghidan.

Privit dela Braşov, de pe Tâmpa sau de pe dealul Cetăţuei, flancul răsăritean al Ţării Bârsei, cunoscut sub numele de munţii Buzăului, presintă forme domoale, puţin individualizate, ridicân-du-se cu 3—500 m peste şesul vecin. Numai în colţul sud-estic, dincolo de linia Săcelelor, vedem înălţându-se peste culmile mai mărunte din faţă, creasta pleşuvă, plină de jgheaburi, a Ciuca-şului, ca un turn de veghe la această extremitate a Ţării Bârsei. Drumul ce! mai uşor dela Braşov spre vârful Ciucaşului e pe la Bratocea. Noi însă, în dorinţa de a da o descriere sumară a în-tregei regiuni a Buzăului superior, vom face un ocol mai mare, rezervându-ne să vorbim despre Ciucaş tocmai la sfârşitul acestei expuneri.

Patru şosele duc spre Buzăul ardelean dinspre Ardeal: două din basinul Târgul-Săcuesc, pe Ia Zagon şi Boroşneu, iar cele­lalte două din Ţara Bârsei pela Zizin şi Teliu. Cea mai frecven­tată e aceasta din urmă. Trece prin lunga comună Teliu, Cruce-burg-u\ cavalerilor teutoni, care au clădit aci o cetate pentru apă­rarea pasului Buzău. Numele românesc al acestei comune, Teliu (recte Telî, ung. Nyen, săs. Kretzbrig) aminteşte pe primii ei stă-pânitori, cari au fost Germani. Locuitorii de astăzi ai satului sunt Români şi Secui, în număr aproape egal.

Drumul înaintează pe valea Teliului până la gura tunelului săpat pentru noua linie ferată, ce va uni în curând Ardealul cu Galaţii prin valea Buzăului. Dela tunel şoseaua apucă de-a coasta şi după câteva serpentine ajunge pe muchea Predealului. Ne aflăm pe cumpăna apelor dintre Ardeal şi Ţara Românească. De aci, de pe acest Predeal, care se află numai la înălţimea de 840 m., avem

*) Expunerea de mai jos a format subiectul unei conferinţe anunţate în primăvara anului 1931 la societatea Turlng-Clubul României, secţia Bra­şov. Din diferite motive conferinţa nu s'a putut ţine. Ca să nu rămân dator prietenilor braşoveni, cu îngăduinţa d-lui director al revistei, îi fac loc în Ţara Bârsei. Regiunea descrisă e oarecum de actualitate, de când cu lucrările pentru linia ferată Braşov—Nehoiaş. Ea prezintă, cum se va vedea, un deo­sebit interes şi din punctul de vedere al problemelor urmărite de noi până acum în această revistă.

/

— 315 —

>) Comunicare verbală datorită Domnului Modroiu, stud. în drept.

în faţa noastră o frumoasă vedere panoramică. Ne impresionează orizontul larg, ce s'a deschis dintr'odată. Precumpănesc înălţimi potolite, netezite lin, uşor vălurite şi îmbrăcate în nesfârşite pă­duri de fag, care dau o nolă dominantă de uniformitate între­gului peisagiu. Numai departe în Sud şi în faţă, spre S E , peste valurile acestor înălţimi mai joase şi împădurite se saltă linia ma­rilor înălţimi golaşe: Ciucaşul, Tătarul, Tătăruţul, Mălaia, Siriul. Pe acolo trecea vechea frontieră şi tot pe acolo ne-am aşteptă să treacă şi cumpăna apelor între cele două cline ale munţilor. La prima vedere înfăţişarea reliefului aşa ne îndeamnă să credem.

O vale largă se îndreptează spre noi, luând naştere departe în Sud, unde ea desparte ca un uluc masivul Ciucaşului de acela mai domol al Tătarului. E valea superioară a Buzăului. Pe mă­sură ce înaintează spre Nord, malurile îi devin mai scunde, sec­ţiunea din ce în ce mai largă. Dela Vama în jos, dar mai ales pela Intorsura, avem în faţa noastră un adevărat şes aluvionar, care presărat cu grupuri de case frumos aliniate în lungul şoselei şi înconjurat de chenarul de înălţimi împădurite, face o impresie pe cât de plăcută pe atât de neaşteptată. Vre-o patru văi afluente, venind din direcţii deosebite, se deschid aci în valea principală a Buzăului. Lărgimea lor contrastează cu micile părae ce le străbat şi care de abia se pot scurge din cauza aluviunilor şi a pantei prea puţin înclinate. Buzăul însuş, care în cursul lui superior aleargă grăbit, într'o albie săpată adânc, ajuns aci îşi domoleşte cursul şi se mişcă greoi într'o albie abia însemnată, pe care o părăseşte uşor. E clar, că frumosul şes buzoian, aşezat ca un cuib la înălţimea de circa 700 m. în această regiune muntoasă, îşi da-toreşte înfăţişarea lui de astăzi aluviunilor, pe care Buzăul şi afluenţii lui le-au aşternut aci. Pătura de pietriş şi mâl depositat de apă continuă şi azi să crească, îngropând sub ea capetele c o ­nurilor de dejecţiune mai vechi, precum şi diferite obstacole. Ast­fel, cu ocaziunea săpăturilor pentru calea ferată, în apropiere de Intorsura, s'au găsit două tulpini de copac acoperite de mâl şi în curs d e carbonizare. 1) Vom vedea îndată, cărei împrejurări se da-toreşte această îngrămădire de aluviuni, pe care Buzăul le depune în drum, ne mai având puterea să le transporte la vale.

— 316 —

Călătorul neprevenit, care coboară spre Intorsura, venind dela Vama, e încredinţat că valea Buzăului se prelungeşte şi mai departe în aceeaş direcţie spre Nord. Intr'adevăr, înălţimi foarte domoale îi aţin calea în această parte, tăiate şi ele de valea H a -maşului, pe unde merge şoseaua spre Boroşneu. Intre Buzău şi punctul cel mai înalt al acestei văi, de unde şoseaua coboară brusc, în serpentine, spre basinul Tgul-Săcuesc, e o diferenţă de nivel abia de 50 m. Deci Buzăul şi-ar fi găsit pe aci un drum de scurgere foarte comod. C u atât mai curioasă ne apare astfel cotitura bruscă, pe care el o face spre Sud-Est în dreptul Intor-torswii, nume ce ne dovedeşte, că însuşi poporul a fost impre­sionat de acest fenomen. Aşadar Buzăul, în loc să-şi continue cursul pe clina nordică a Carpaţilor, ca afluent al Văii Negre, se abate brusc spre S E , îndreptându-se spre linia marilor înălţimi, pe care le străbate printr'o vale sălbatecă, cu privelişti impre­sionante.

Un prim val muntos se ridică în calea Buzăului, ca un stă-vilar, mai jos de Sita, la Bobocea. Râul străbate acest val, stre-curându-se cu greu, printr'un şanţ strâmt şi cotit, plin de „ g e ­nuni". Nu mai e părăul de munte, cu unda străvezie, cu cursul sglobiu, ci mai de grabă un canal cu malurile priporite şt sur­pate, cu apă verzue şi molcomă, ca de smârcuri. La vărsarea Z ă -brătăului, un afluent de pe stânga, valea se mai lărgeşte puţin, tot aşa între vărsarea Chichereului şi Crasnei, doi afluenţi de pe dreapta. Dela Crasna la vale, Buzăul are de străbătut acum valul principal al munţilor, care pe dreapta se ridică în vârful Siriu până la înălţimea de 1662 m. Aici încep aşa numitele chei ale Buzăului, care prin sălbătăcia lor amintesc Prahova dintre Valea-Largă şi Comarnic. Râul alunecă acum ca un torent la vale, printr'o văgăună sălbatecă strânsă între pereţi înalţi, de gresie dură, pu­ternic frământată. Albia e presărată de blocuri mari, rupte din ma­lurile povârnite sau rostogolite de afluenţi repezi, cu caracter to­renţial, ce n'au putut ţine pas în acţiunea lor de adâncire, cu râul principal. Şoseaua abia şi-a găsit loc pe malul stâng, pe resturile unei terase, în câteva locuri fiind săpată direct în stâncă. După vre-o 13 Km dela Gura Siriului la vale, povârnişurile mun­ţilor se domolesc, malurile se depărtează, vuetul apei se potoleşte. Apar cele dintâi aşezări omeneşti din regiunea dealurilor mun-

— 317 —

tene. Orizontul se luminează, Buzăul a ieşit biruitor din lupta cu uriaşul stăvilar, ce i-a barat calea.

Lupta aceasta dintre Buzău şi munţii pe care el îi străbate astăzi printr'o vale plină de vigoarea tinereţii, ne pune în faţa uneia din cele mai interesante probleme de geografie fizică pri­vitoare la ţara noastră. E vorba despre formarea aşa numitelor văi transversale. Dunărea, Jiul, Oltul străbat şirul munţilor Car -paţi, punând în legătură basinul ardelean şi panonic cu basinul mai scoborît al Dunării de jos. Fenomenul este într'adevăr im­presionant şi a dat mult de gândit oamenilor de ştiinţă. Cum e de înţeles, că d. e. Oltul, în loc să se îndrepteze peste Ocna S i ­biului spre basinul Mureşului, pe unde ar fi întâlnit înălţimi scunde, compuse din roci mobile (cumpăna dela Ocna Sibiului e numai cu 60 m mai sus ca Oltul la Turnu-Roşu), se abate dela această direcţie şi coteşte brusc spre sud, înfundându-se între munţi ca într'o pâlnie? Acelaş fenomen am văzut că se repetă în pro­porţii mai mici şi deci mai uşoare de urmărit, la Buzău.

E locul să amintim aci descrierea patetică, un fel de jalnică tragoedie, prin care un scriitor maghiar, de mare merit altfel, O r -bân Balâzs, zugrăveşte această abatere a Buzăului dela calea lui iniţială spre inima Ardealului. Pela lutorsură, Buzăul îşi potoleşte cursul, făcând ocoluri; nu se îndură să se despartă de pământul patriei maghiare. Dar când la Crasna vede că nu mai are încotro, începe să spumege şi să vuiască, lovindu-se din stâncă în stâncă: el îşi strigă astfel lumii întregi jalea şi protestul împotriva acestei înstrăinări silnice.

Orbân Balâzs scria astfel într'o epocă romantică, pela 1860. In 1910, un alt scriitor maghiar 1), geograf din şcoala lui C s o l -noky, a publicat în revista geografică maghiară un studiu asupra problemei Buzăului, încercând să aplice teoria captării prin ero-siune regresivă, care se aplicase mai înainte şi la alte văi transver­sale. După această teorie Buzăul curgea la început peste Intor-sura, spre basinul Tgul-Secuesc. Dinspre Crasna primea un afluent, care curgea de pe clina nordică a Siriului în sens opus Buzăului actual. Această Crasnă veche se vărsă în Buzău cam pe unde esle astăzi locul numit „La Tabără" (Dealul Stânii) şi îm-

') Schilling Gâbor, A Bodzafordul6, Foldrajzi Kozlemenyek, 1910.

— 318 —

preună curgeau spre Valea Neagră. S'a întâmplat însă, că un râu din Muntenia, cu un nivel de bază tot mai coborît, alimentat de isvoare mai puternice, şi-a împins capătul tot mai înapoi, a tăiat munţii, a prins mai întâi pe Crasna, făcând-o să se răsucească spre Sud, mai apoi şi pe Buzău, silit şi el să se abată dela In-torsură spre S E . Deci un râu muntean a captat râul ardelean, fe­nomen explicat lâ fel în cazul Oltului, Jiului şi chiar şi al Dunării.

Seducătoare la prima vedere, teoria aceasta ridică serioase obiecţiuni chiar şi în cazul Buzăului, a cărui întoarcere bruscă, în formă de cârlig, poate fi citată ca un argument puternic în spri­jinul unei captări. E suficientă o unică întrebare, ca să ne con­vingem, că problema nu e atât de simplă pe cât se pare. Dacă Buzăul a fost odată tributarul Văii Negre, cum a mai putut fi captat dinspre Sud de un râu, care a avut de fierestruit un lanţ de munţi înalţi şi în curs de continuă înălţare, când basinul Tgul -Săcuesc oferea un nivel de bază din ce în ce mai coborît ? Astăzi, din cauza acestui nivel de bază foarte scăzut (526 m la Boroş-neu, faţă de 700 m la Intorsura!) vedem petrecându-se un fe­nomen tocmai contrar: afluenţii Văii Negre, săpând grăbit la te­melia munţilor Buzăului, ameninţă ei acest râu cu captarea.1)

In faţa unor obiecţiuni ca cea mai de sus, formulate împo­triva teoriei captărilor, s'a recurs la o altă explicare, ce câştigă tot mai mulţi partizani. Potrivit acestei teorii, munţii Carpaţi n'au fost hotar de netrecut în calea principalelor ape ardelene. In vre­muri vechi, când diferenţa de nivel dintre munţii înconjurători şi basinul ardelean n'ajunsese la proporţiile de astăzi, Oltul, Jiul şi deci şi Buzăul, reuşiseră să-şi schiţeze cel puţin o parte a cursu­lui lor în direcţia de astăzi. Pe măsură ce munţii s'au înălţat, apele şi-au ferestruit tot mai adânc văile lor. Cu alte cuvinte, văile transversale de astăzi trebuesc considerate ca văi antecedente, mai vechi decât ultimele faze de cutare şi înălţare a munţilor. Se pot cită şi în cazul Buzăului câteva argumente în sprijinul acestei hi-poteze. Aşa d. e. faptul că muntele e şi acum în curs de înălţare ne explică curgerea vijelioasă a râului pe clina sudică şi nevoia de a-şi clădi din pietriş şi mâl un pat tot mai înalt pe

') Capătul văii Hamaşului, pe unde trece şoseaua Intorsura-Boroşneu, a fost deja captat. Acelaş fenomen îl observăm pe valea Topliţei, afluent al Bârsei, între Covasna şi Comandau.

- 319 —

clina nordică, la Intorsura şi Sita. Mai amintim apoi şi faptul, că defileul propriu zis e străbătut în lung de nivele de erosiune mai vechi, ceeace nu s'ar putea explica în cazul unei captări recente susţinute de autorul citat.1) Nu e locul să stăruim mai mult asupra acestei chestiuni. Repetăm afirmarea, că faţă de hipoteza unor captări regresive dinspre câmpia Ţării Româneşti se poate sus­ţine cu aceeaş probabilitate teoria, după care râurile coborîtoar e

din Ardeal au fost din timpuri vechi un bun comun al pămân­tului românesc şi că munţii ridicaţi treptat nu le-au putut abate din calea lor spre câmpia cu orizontul larg a Dunării de jos.

* Şi dacă munţii ridicaţi ca puternice stăvilare n'au putut ză­

găzui apele, cu atât mai puţin au fost o piedecă de neînvins în calea oamenilor. Valea superioară a Buzăului cu frumosul şes în­cadrat de munţi, adăposteşte astăzi vre-o 16 cătune sau gru­puri de case, constituite în 4 comune, (Vama, Intorsura, Sita şi Barcani), care împreună cu comunele vecine Dobârlău, Marcoş, Teliu şi Budila, formează din 1928 o plasă a parte a judeţului Braşov. Populaţia exclusiv românească a comunelor buzoene pare

') Pietrişul ce se găseşte pe Dealul Stânii, citat de Schilling ca dovadă că Buzăul curgea pe acolo spre Valea Neagră, a putut fi depositat de Buzău în ac­tualul sistem hidrografic. (Dealul Stânii formează malul lui stâng.) Din acest loc până unde încep serpetinele spre Boroşneu nu se mai găseşte nicăeri un astfel de depozit. Iar pietrişul bolovănos de pe Oltârhegy în nici un caz n'a putut fi transportat acolo de Buzău (e prea jos!), ci de părăul Boroşneului. Graficul lui Schilling, arătând presupusul profil longitudinal al vechiului Bu­zău, e greşit: tocmai la vărsarea în Valea Neagră arată o rupere de pantă inexplicabilă şi cu totul neobicinuită, iar pietrişul de pe Dealul Stânii e arătat pe acel grafic, evident de dragul construcţiei, la 760 m, nu cum e în realitate şi cum e semnalat şi în text (730 m.) In fine, chiar dacă pe por­ţiunea Crasna-Sita ar exista terase aplecate în sens contrar cursului actual al Buzăului, ele nu pot avea valoarea documentară atribuită de Sch. din mo­ment ce muntele a suferit o mişcare pozitivă. Un lucru e în afară de orice îndoială: presupusa captare n'a putut avea loc în timpul formării teraselor cvaternare, care însoţesc atât Valea Neagră cât şi cursul superior al Bu­zăului, dar care nu se pot racorda între ele. Ea s'a putut face numai în pliocen, căci de atunci nivelul lacului pliocen scăzând dela 750 m cu aproape 200 m o captare a râurilor afluente dinspre Sud nu ar mai fi fost cu putinţă.

— 320 —

a fi refugiată acolo din comunele învecinate. 1) Acest exod nu e însă un fenomen recent. Privind înşiruirea acestor sate în lungul şoselei, suntem dispuşi să le acordăm o dată relativ nouă. C e e drept şoseaua, făcută în 1839, a excercitat o mare putere de atracţie asupra aşezărilor, care s'au înşirat şi contiuuă şi astăzi să se înşire în lungul ei. Mai nainte, locuitorii îşi aveau gospodăriile risipite pe feţele domoale ale dealurilor dimprejur, aşa cum sunt şi astăzi cătunele Floroaia, Ciumernic, Agriş etc. Documente vechi, din sec. X V I ne vorbesc de populaţia acestui ţinut. Iar dacă ţ i­nem seamă de numele foarte frecvente a tot felul de lucrări ome­neşti, ca şanţuri, cetăţi, case, monede etc. înţelegem că regiunea a fost locuită nu numai în timpurile istorice, de pe vremea R o ­manilor, ci şi mai departe în urmă, începând din timpurile pre­istorice. Una din cele mai vechi staţiuni preistorice din ţara noa­stră a fost descoperită tocmai în regiunea aceasta, în valea Cre -menei şi obiectele găsite aci formează partea cea mai interesantă din colecţia preistorică a muzeului săsesc al Ţării Bârsei.

C e a putut atrage din timpuri atât de îndepărtate o popu-laţiune în nişte locuri în aparenţă atât de izolate şi ascunse? D e sigur şi posibilităţile de trai legate de un pământ, care îngădue oarecare agricultură, adăpostit între munţii cei bogaţi în păduri şi păşuni. Dar funcţiunea principală a acestei regiuni a fost în le­gătură cu pasul ce trecea pe aci. Pasul Buzăului, în timpurile mai vechi numit şi drumul Tătarilor, a fost considerat până în sec. X I X ca una din marile trecători ale Ardealului. Pentru Ţara Bâr­sei el ţinea cumpăna Branului. Menţionez însă că pasul Buzăului trecea pe la izvoarele acestui râu şi nu prin cheile lui, unde va­lea sălbatecă putea fi închisă uşor. Uneori se închide dela sine, cum s'a întâmplat în 1738, 11 Iulie, când după relatarea scrii­torului Apor Peter (în „Lusus Mundi"), nişte stânci dărâmate din coasta muntelui în urma unui cutremur, au zăgăzuit şi umflat apele râului aşa de tare, încât nu se mai vedeau decât vârfurile brazilor de pe marginea văii. 2)

') Ultimul recensământ (1930) a constatat în comunele buzoene (Bar-cani, Intorsura, Sita şi Vama) un număr de 10768 locuitori, faţă de 5366 în 1910 şi 3580 în 1873.

*) După Orbân Balâzs.

— 321 —

Faptul că circulaţia prin valea Buzăului se făcea cu greutate contribue şi el să ne explice acele deosebiri bătătoare la ochi între populaţia dintr'o parte şi alta a vechei graniţe. Spre deosebire de Bran, unde acelaş neam de oameni îşi are aşezările în continuitate de o parte şi alta a coamei pe unde trece pasul, vechea frontieră a fost aci o tristă realitate. In comunele Buzăului ardelean popu-laţiunea şi-a pierdut portul naţional, limba şi-a împestriţat-o cu elemente maghiare, gospodăriile sărace sunt de tip german, trecut prin filiera săcuiască. Starea culturală, economică şi sanitară a acestei populaţiuni trădează un trecut dureros, de exploatare fără milă din partea grofilor latifundiari ai acestor ţinuturi. La câţiva Km. de cealaltă parte a fostei graniţe, se văd urmele binefăcătoare ale unei vieţi trăită în libertate: portul înflorit, limba curată, case albe — multe cu ceardac — învelite cu şiţă, aşa de acomodate mediului cu orizont mai deschis al dealurilor muntene. Căderea graniţei va aduce cu vremea ştergerea acestor deosebiri. Cele dintâi măsuri de reparare a nedreptăţilor din trecut s'au luat: co ­munelor buzoene li s'a dat pădure şi islaz, li s'au dat şcoli, Ii s'a asigurat un început de administraţie omenească. In lungul şoselei albe, pe locurile grofilor de odinioară, se ridică tot mai multe case trainic durate, din cărămidă, semn al unei bunăstări ce se înfiripă. Noua linie ferată va desăvârşi acest început.

* Până aci a fost vorba mai mult despre valea Buzăului. E

momentul să aruncăm o privire şi asupra înălţimilor din S şi S E înşirate în lungul fostei graniţe. Pornim dela Crasna, fosta vamă, pe un picior de munte ce urcă spre Siriu. Până la stâna cu acest nume înaintăm numai prin pădure de fag. Intr'un loc, din mar­ginea unei tăeturi proaspete, avem o vedere frumoasă asupra văii Buzăului dela Crasna în jos. Malurile sunt povârnite, mai ales cel din dreapta, arătând semnele unor prăbuşiri, care au înlesnit de sigur fierestruirea muntelui de către apă. C ă aceste prăbuşiri sunt ecoul unor dislocări din adânc, ne dovedeşte şi isvorul termal dela Gura Siriului, unde se află instalată o bae primitivă.

Dela 'stâna menţionată (1400 m.) începe pădurea de brad, care în comparaţie cu fagul ocupă o suprafaţă redusă în munţii Buzăului. Aceasta se datoreşte pe deoparte împrejurării că fagul, cum am văzut, urcă aci până Ia înălţimi mari, pe de altă parte

— 322 —

faptului că limita superioară a pădurii a fost scoborîtă forţat, de păstorit. Munţii Tătarul, Tătăruţul, Siriul sunt pleşuvi de pe la 1500 m, ba în unele locuri, cum e la Tabla Butii, limita pădurii coboară şi mai jos. 1) Aici despădurirea s'a făcut desigur din ne­voia de a se ţine plaiul de trecere liber.

Pe poiana de deasupra stânei din Siriu am găsit nişte coarne frumoase de cerb. Aceasta îmi dă prilejul să relevez bogăţia şi varietatea faunei din munţii Buzăului, explicată prin întinderea pă­durilor şi a locurilor ferite de om. Pe lângă căprioare, urşi, lupi şi mistreţi, care sunt în mare număr, aci se mai găsesc viezuri, jderi, pisica sălbatecă, râsul şi cerbul, care în munţii Braşovului sau au dispărut cu totul sau sunt pe cale să dispară. E o înde­letnicire obicinuită a locuitorilor din Vama Buzăului vânătoarea de jderi, pe care îi urmăresc în timpul iernii pe zăpada proaspătă până la scorbura, unde-şi au culcuşul. E de prevăzut că animalul acesta cu blana scumpă va dispărea în curând şi aici cum e pe cale să dispară râsul şi cerbul. Acesta din urmă cade jertfă mai ales haitelor de lupi în timpul iernei, când zăpada groasă a prins o pojghiţă destul de tare, ca să poată susţine pe lup, dar în care cerbul greu cu picioarele subţiri se scufundă. In astfel de împre­jurări animalul urmărit nu se sfieşte să intre în sat. Se poves­teşte, că locuitorii din Crasna au prins un cerb viu. refugiat de frica lupilor într'un grajd. Altădată un cerb a fost sfâşiat de lupi la marginea satului, după ce încercase înzadar pe la mai multe porţi să între în curţile oamenilor.

*

Unul dintre cele mai interesante fenomene naturale din munţii Buzăului este fără îndoială iezărul de pe Siriu. Se află pe coasta Sud-estică a muntelui Mălaia, unit odată cu Siriul şi cu vre-o 40 m mai jos de un alt iezăr, astăzi scurs. Are o formă aproape circulară şi o suprafaţă de circa un hectar. Este alimentat de un isvor ce coboară dela câţiva metri de pe coasta Mălaei şi de altele, care ţâşnesc pe fund. Plusul de apă se scurge prin pie-

') Numele însuşi al S/r/a-lui, de origine cumană — după Weigand — însemna „desertum", loc pustiu, probabil în înţelesul de „fără pădure", ca şi cuvântul puszta dat de Secui golurilor de munte.

- 323 —

trişul de pe fund, aproape de marginea din afară şi iese Ia iveală sub forma unui isvor ceva mai Ia vale. Peretele abrupt dinspre munte e scobit în stâncă, în afară iezărul e mărginit de un val morenic, ce-i barează apele. Primăvara, când se topesc zăpezile, nivelul apei din lac se ridică până la piciorul acestui val. Spre toamnă însă, când e secetă, între pereţi şi apă se interpune o făşie de pietriş înegrit, ce dă ocol lacului, ca un trotuar. Singurele animale ce se văd în apa puţin adâncă, sunt lipitorile şi o va­rietate de triton. Lipitorile Iasă dâre întortochiate pe mâlul fin, de culoare închisă de pe fund.

Iezărul acesta, ca şi vecinul lui secat, născut în acelaş fel, nu este numai un admirabil decor al peisagiului, ci prezintă tot­odată şi un viu interes ştienţific. De obicei astfel de iezăre se întâlnesc în munţii noştri la înălţimi mai mari, de peste 1700 m şi se datoresc acţiunii gheţarilor, care au împodobit odinioară re­giunile înalte ale munţilor Carpaţi. Unele sunt socotite ca feno­mene de nivaţiune. 1) Iezărul de pe Siriu se află numai la înăl­ţimea de 1400 m, făcând impresia unei firizi înfipte în coasta muntelui, într'un loc unde nici vorbă nu poate fi de o vale gla­ciară. Astfel de văi nu se văd nicăiri în munţii Buzăului, nici chiar pe Ciucaş, care atinge înălţimea de 1957 m. C u atât mai ciudate par marile cantităţi de material morenic acumulat pe linia celor două lacuri precum şi netezirea foarte caracteristică, cu forme mutonate, a regiunei din nemijlocită apropiere (în deosebi a re­stului de platformă2) dintre Siriu şi Mălaia). In orice caz, Ia naşterea iezărelor de pe Siriu trebue să fi avut un rol în­semnat următorii trei factori: coasta abruptă, orientată spre S E , a

') Emm. de Martonne, Le r61e morphologique de la neige en mon-tagne. La Geographie, 1920, II.

8) In regiunea aceasta din preajma Siriului s'a conservat cât se poate de bine şi de evident pentru oricine platforma de circa 1400—1500 m., care retează vârfurile Tătarului, Tătăruţului, Bocârnea etc. şi peste care atât Mălaia cât şi Siriul se ridică brusc, cu povârnişuri repezi, ca nişte veritabili martori de eroziune, cu vre-o 200 m. Această platformă se poate urmări şi în ma­sivul Tigăile-Zăganu (Ciucaş), precum şi mai departe în Sud, iar la E de Bu­zău ea are o vastă întindere în tot lungul munţilor Buzăului şi Vrancei (d. e. Muşa), până aproape de Oituz. înălţimile mai mari din această regiune, cum e masivul Penteleu, se ridică tot aşa de brusc peste această platformă ca şi Siriul.

— 324 —

Mălaei, materialul detritic cu aspect de morenă (nu grohotiş) în­grămădit pe linia lacurilor şi în sfârşit isvoarele, care ţâşnesc pe această linie din coasta muntelui.

Din împrejurarea că materialul menţionat, care serveşte ca bază, este acoperit pretutindeni de vegetaţie şi nu se văd trans­porturi noi, deducem că procesul de formare a celor două ie-zăre, e în orice caz de dată mai veche, dintr'o vreme când agenţii externi funcţionau în alte condiţii ca azi.

*

Dela Siriu la Tabla Butii poteca ţine plaiul dealungul ve-ehei frontiere. E un drum comod, uşor de străbătut, oferind fru­moase privelişti naturale. Numai ulucul larg şi adânc din prelun­girea Crasnei şi Fundul Siriului e mai greu de trecut, silindu-ne să coborîm, apoi să urcăm iar câte un pripor de aproape 200 m. Pe aici s'au dat lupte înverşunate în 1916. Şanţuri, resturi de bor­deie, cutii de conserve ruginite, tuburi de cartuşe, îţi amintesc la fiecare pas, că pacea acestor plaiuri însorite a fost turburată de focul cumplit al răsboiului. Intr'un loc, pe muntele Bocărnea, se arată o privelişte macabră: tidve şi osăminte de om, înălbite de ploi şi de soare, zac împrăştiate pe pietrişul golaş. Bucăţi de tu­nică verde nu-ţi lasă nici o îndoială. Sunt de ai noştri, soldaţi din divizia a şeasea, uitaţi acolo aşa cum au căzut acum 15 ani, după spusa unui cronicar german „cu faţa spre Ardeal." Alţii de ai lor îşi dorm somnul de veci în cimiterul dela Tabla Butii, unde li s'a ridicat un mic monument.

*

Ajunşi la Tabla Butii, înţelegem de ce pasul principal al Buzăului trecea pe aici şi nu prin valea adâncă şi sălbatecă a râului. In poiana lui Boncotă, o curmătură largă între isvoarele Buzăului şi Telejenelului, linia munţilor scade până la 1058 m, deci la înălţimea Predealului, iar drumul dela satul Vama până în

\ această poiană urcă pe nesimţite. Plaiul de trecere ocolea însă poiana şi ţinea pe stânga, la Tabla Butii (1340 m), pentru ca de aci să se lase domol pe culmea netedă a muntelui, coborîtoare spre Chiojd sau Slon şi Ceraş. Urmele trecutului se văd aci la

| fiecare pas, sub forma de valuri, şanţuri, ruine de cetăţi, resturi , de drum. Un drum roman s'a putut urmări dinspre Dunăre pe

— 325 —

valea Teleajenului şi Telejenelului până în vechea frontieră. D i n ­tre cele două mari cetăţi dela Tabla Butii, mai ales cea dinspre Sud formează şi astăzi obiectul discuţiunilor dintre istorici. Unii văd în ea acel „castram munitissimum" clădiţjde Teutoni pe pământul Cumanilor. Forma ei aduce şi cu a unui casJj^__ronjan. Urmele sigure ale unui castra s'au descoperit încă de mult pe acelaş drum, în apropiere de_Drajna.

Acest pas al Buzăului, cunoscut cum spuneam şi sub nu­mele de pasul Tătarului sau Tabla Butii, a avut o însemnătate deosebită în relaţiile dintre Ardeal şi principatul Munteniei. Pe aici au trecut nenumărate oşti, au trecut negustori şi au trecut colonişti. Coloniştii au întemeiat mai multe sate în regiunea de­luroasă a Buzăului şi Prahovei, cuprinse până la anul 1845 într'un judeţ aparte, numit Săcueni. 1) O bună parte din toponimia acestei regiuni e maghiară (d. e. Chiojd-Kovesd). Ca un amănunt inte­resant mai amintesc, că Braşovenii aveau în acest judeţ vii, cum se dovedeşte şi din numele păstrat până astăzi, valea Scheilor. Insuş numele de Tabla Butii se datoreşte comerţului cu vin, care se făcea pe aci. Astăzi pasul, aşa de umblat altădată, e cu de­săvârşire mort. Liniştea munţilor nu mai e turburată decât de chiotul ciobanilor. Drumurile de trecere odată cu progresul tehnicei şi-au găsit loc mai comod prin văile joase ale apelor.

*

Dela Tabla Butii peste poiana lui Boncotă, despre care am spus că separă văile în formă de uluc drept, larg şi adânc, de origine tectonică, a Buzăului şi Telejenelului, avem o frumoasă vedere de ansamblu asupra dublului masiv Zăganu-Tigăile. Acest din urmă nume (Tigăile) e întrebuinţat în partea locului pentru numele de origine maghiară, generalizat însă în literatură, al C i u -caşului. întregul masiv are forma unei cetăţi curmate la mijloc, cu marginile surpate, din stâncă golaşe. Povârnişul apusean, care se vede dela Braşov, e mai sălbatec şi mai impunător decât acesta dinspre răsărit, pe unde şi urcuşul e uşor, trecând din poiana lui Boncotă pâ valea Stânii în sus. Structura geologică a muntelui ne

') V. Ecat. Zaharescu, Vechiul judeţ al Saacului, în Bul. Soc. Geogr. Rom. 1922.

explică şi aspectul lui general şi această deosebire între povâr­nişul Iui estic şi cel apusean. De unde până aci n'am întâlnit de­cât gresii şi marne, masivul Zăganu-Tigăile (Ciucaşul) e compus din conglomerat de Buceci, cu intercalări de calcar la bază. In timp ce Bucecii sunt însă formaţi din două stive de pături uşor aplecate spre linia mediană a Ialomiţiei şi cu aripile suspendate în afară, Ciucaşul e format din pături aplecate dela Apus spre Răsărit. Capetele apusene ale straturilor, subsăpate de ape, rămân suspendate în aer şi sunt roase de intemperii. D e aci măreţia şi varietatea de forme, care împodobesc ca nişte co­lonade povârnişul prăpăstios şi sălbatec de pe laturea apusană a muntelui. Tot de aci urmează şi o altă deosebire între Buceci şi Ciucaş. Pe acesta din urmă lipsesc vestitele poduri, suprafeţe largi şi netede, pe care poţi rătăci ore întregi fără să urci şi să cobori prea mult. Pe Ciucaş precumpănesc coastele povârnite şi pereţii abrupţi. Totuş se pot observa şi aici cele trei nivele principale de eroziune, care au fost observate la Carpaţii meridionali. Ele cu­prind istoria resumată a Carpaţilor noştri, înălţaţi în trei faze prin­cipale, prin trei rânduri de smucituri, care au înviorat acţiunea erozivă a apelor şi au provocat aceste mari diferenţe de nivel, pe cari le vedem între şesurile vecine şi culmile munţilor. Piscul C i u -caşului, de pe la înălţimea de 1700 m în sus, e hrisovul celei mai vechi faze din această istorie sbuciumată a munţilor noştri. De acolo de sus privirea ne aleargă pe mari distanţe de jur îm­prejur şi ne desluşeşte diferitele etape ale trecutului din ce în ce mai apropiat, pe măsură ce coboară spre şes. Frumuseţea priveliştei şi bogăţia de impresii şi gânduri ce ea ne trezeşte, sunt cea mai bună răsplată pentru greutatea urcuşului.

— 327 —

Composesoratele de păduri din Săcuime. Consideraţii istorico-economico-juridice.

de Ovidiu Creangă, magistrat. Am studiat situaţia composesoratelor din Ardeal timp de

vreo 5 ani, în activitatea desfăşurată în trei funcţiuni jude­cătoreşti, ce le-am deţinut în această parte a ţării. Le-am cunoscut ca preşedinte al unei comisiuni de expropriere de ocol şi apoi ca preşedinte al unei comisiuni judeţene de expropriere. Le-am observat şi studiat ca judecător de ocol, în exercitarea atribuţiunilor de prezidare a adunărilor generale şi de supra­veghere, prevăzute de codul silvic. Le-am verificat apoi activi­tatea şi le-am aprofundat complexitatea situaţiunii lor, ca jude­cător de instrucţie al Trib. Ciuc — judeţ care are cele mai bo­gate composesorate de păduri — cele mai bogate, dar şi cu funcţionarea cea mai rea şi alarmantă.

' Composesoratele sunt obştii, proprietăţi de păduri ori pă­şuni în indiviziune.

Composesoratele însă şi din punct de vedere istoric şi din punct de vedere economic şi chiar din punct de vedere juridic — deşi guvernate de dispoziţiile codului silvic unic pentru în­treaga ţară — nu sunt identice cu obştiile din Vechiul Regat. In special origina şi istoria composesoratelor sunt diferite de ale cetelor de moşneni, ale obştiilor. Prin regimul cărţilor funduare şi ale legiuirilor maghiare încă în vigoare, prin intensitatea co­merţului şi industriei forestiere din Ardeal, composesoratele de păduri au o situaţiune deosebită de a obştiilor de păduri din Vechiul Regat, — ' ş i sub raportul juridico-economic.

S 'a făcut o greşeală când composesoratele au fost socotite identice cu obştiile şi li s'a aplicat regimul obştiilor, prevăzut de codul silvic, extins în întregime, în 1924, în Ardeal.

Unificarea legislativă trebuie, în interesul naţional şi eco­nomic, făcută cât mai urgent. Rapiditatea legiuirii unificatoare nu trebuie să excludă, însă, studierea aprofundată a situaţiunilor speciale din provinciile de sub vechile dominaţii străine şi adap­tarea noilor dispoziţii legale la imperativele socio-economice ce le prezintă aceste situaţiuni speciale.

Dovada că s'a făcut o greşală când s'au extins, fără adap­tarea şi amplificarea trebuitoare, dispoziţiunile codului silvic din Vechiul Regat, privitoare la obştii, composesoratelor din Ardeal, este endemia fraudelor dela aceste din urmă instituţii, cu averi imense, despre care se va vorbi pe larg mai jos.

In judeţul Ciuc, majoritatea composesoratelor au o avere imobiliară între 50,000,000 lei şi 400,000,000 lei.

— 328 —

Şi în timp ce legiuitorul îşi dă tot interesul şi intervine cu dispoziţiunile cele mai minuţioase şi categorice când este vorba de o avere comună de câteva sute de mii lei dela coope­rative, este inexplicabil de ce nu înconjură cu mai multă atenţie şi protecţiune averile imense de sute de milioane lei ale com-posesoratelor de păduri din Ardeal.

Expresiunea de „composesorat" — care strict vorbind ar însemna posesiune comună — nu corespunde exact termenului maghiar „Kozbirtokossâg", care înseamnă proprietate comună. În­temeietorul român al cuvântului „composesorat" a avut însă exacta intuiţie a rolurilor şi situajiunilor ce le-au ocupat aceste instituţii, când Ie-a tradus astîei denumirea maghiară de „ K 5 z -birtokossâg".

Intr'adevăr, membrii composesoratelor — a căror istorie se urcă, la unele, cu câteva secole în urmă — n'au devenit pro­prietari, în adevăratul înţeles al cuvântului, ai fondurilor imo­biliare ce formau obiectul indiviziunii, decât în perioada anilor 1870 — 1880, când s'au înfiinţat cărţile fonduare. Excludem din această mică discuţie istorică composesoratele de dată mai re­centă, ce nu prezintă interes sub punctul de vedere istoric.

Mai exact vorbind, dreptul de proprietate al composesorilor nu s'a perfectat decât prin consacrarea lui ca atare în instituţia cărţilor fonduare. Prin intabularea în cartea fonduară, dreptui cornposesorului şi-a căpătat atributul caracteristic al proprietăţii: jus abutcndi, alienabilitatea.

Proprietatea composesorală prin a;eastă intabulare a câ­ştigat facultatea alienabilităţii interne şi externe-interne, adică posibilitatea cornposesorului de a-şi înstrăina dreptul său corn-posesoral şi externe, adică posibilitatea composesoratului de a-şi înstrăina parţial ori total fondurile (care formează obiectul indi­viziunii.)

Până la epoca susmenţionată drepturile composesorilor în ­truneau numai caracterele unei posesiuni comune şi perpetui.

Spre a se vedea cum a fost forţată de î itemeietorii şi realizatorii în fapt ai cărţilor fonduare, cristalizarea dreptului de composesiune perpetuă în dreptul de proprietate composesorală, spre a se vedea dacă, în loc de o naturală închegare socio-eco-nornică, n'a fost o măsluire a realităţilor, în scopuri naţionale determinate — ar trebui studiate toate lucrările de întocmire a cărţilor fonduare în ceeace priveşte composesoratele.

Este lucru cunoscut că magistraţii maghiari în marea lu­crare a comasărilor, din perioada realizării sistemului cărţilor fonduare, ghidaţi de un sentiment naţional, ca să nu-i zicem şovin, au favorizat pretutideni elementul maghiar, defavorizând bine înţeles elementul românesc. Aceasta nu este o afirmaţie

— 329 —

gratuită, pornită din sentimente corespunzătoare şovinismului acuzat, ci este dovedită de realitatea situării corpurilor tabulare în comunele cu populaţie şi românească şi maghiară. Este destul să cercetăm câteva dintre aceste comune, ca să constatăm că ţarina cea mai bună şi cea mai apropiată de comună este a locuitorilor maghiari, în timp ce ogoarele Românilor sunt tăiate pe costişuri de dealuri şi la periferia hotarului comunal.

Acest mod în care s'a lucrat Ia comasare nu poate forma obiect de discuţii, ci se stabileşte la prima vedere din aşezarea ogoarelor în comunele mixte româno-maghiare.

De aceea socot că nu depăşesc cadrul strict obiectiv al acestui studiu, căruia cred câ nu i se va putea reproşa culoarea altor sentimente decât celui al adevărului şi dreptăţii, când atrag atenţiunea acelora care vor vrea şi vor avea posibilitatea să aprofundeze chestiunea istoricului composesoratelor, că intabu-larea composesoratelor ca proprietăţi de carte fonduară prezintă o forţare a realităţii juridice existente la data întocmirii cărţilor fondu'are.

Fapt cert este că la judecătoria Gheorghieni, cercetându-se de curând — cu prilejul chestiunilor aduse Ia Liga Naţiunilor de composesoratele din Ciuc — nu s'au putut descoperi' actele pe baza cărora s'a făcut intabularea composesoratelor din Ciuc ca proprietare ale imenselor întinderi de păduri, ale întregilor munţi dela fostele graniţe dintre Ungaria şi Moldova.

Cu toată dorinţa ce am avut-o, nu am putut obţine pentru studiat documentele importante în această privinţă, care mă tem că tocmai acolo unde au fost mai importante pentru adevăr şi dreptate au dispărut.

Trebuie să mă mărginesc, deci, în privinţa istoricului com­posesoratelor, la câteva date generale, verificabile pe întreg an­grenajul socio-economico-politic al Ardealului din a doua J u ­mătate a secolului trecut.

In urma revoluţiei din 1848, mari transformări au avut loc în Statul austriac —' transformări de altfel paralele cu cele din celelalte state ale Europei.

Notăm din aceste transformări pe acele ce n'au fost străine de orice influenţe cu privire la soarta composesoratelor de păduri.

In urma marilor tulburări revoluţionare din 1848, împăratul Franz Iosif a urmărit desvoltarea forţii de coheziune a statului. Dealtfel un fenomen general în secolul trecut a fost concentrarea, întărirea forţelor sociale de coheziune şi reliefarea personalităţii statului "distinctă de a monarhului.

Curând după revoluţie, împăratul Franz Iosif a desfiinţat regimentele grănicereşti, a' căror origină se urcă în perioada ul­timii năvăliri barbare, a Turcilor, în vederea opririi cărora se

înfiinţaseră. Turcii erau acum în declin, apoi la răsăritul şi su­dul Carpaţilor se organizaseră două state noi, — rolul regimen­telor grănicereşti era deci perimat.

Pe de altă parte, desvoltarea statului modern impunea crearea şi desvoltarea unei armate unice şi regulate, cu noi norme de recrutare şi instrucţie, decât le aveau vechile orga­nizaţii militare — anacronice, cum erau şi „regimentele grăni­cereşti."

In aceste regimente grănicereşti calitatea de militar se transmitea din tată în fiu, fără nici un triaj de selecţionare — şi odată cu aceasta se transmitea şi dreptul în composesoratul respectiv.

Acest drept composesoral nu întrunea caracterele dreptului de proprietate şi anume îi lipsea jus abutendi.

Tăierea pădurilor de composesori se făcea numai pentru folosinţele de foc şi clădit ale composesorilor, ceeace nu de­păşea jus jruendi. C u toate că nu existau dispoziţiuni legale de protecţiune silvică, nu existau nici tăieri de păduri devastatoare, ca astăzi sub regimul codului silvic.

Dreptul composesorilor nu cuprindea facultatea de a da în exploatare şi de a comercializa lemnul.

Pădurile fuseseră date grănicerilor pentru ca aceştia să-şi crească în locurile păşunabile, vitele, pentruca din aceste pă­duri să-şi iee lemnul pentru zidit case şi gospodării şi pentru încălzit.

Composesorii, prin urmare, nu aveau nici un drept de co­merţ al lemnului şi nici nu-şi puteau înstrăina drepturile, care erau legate de misiunea lor ' grănicerească. Cu atât mai mult composesoratul, luat în totalitatea sa, nu putea înstrăina tere­nurile, pădurile, care trebuiau să procure totdeauna hrană [prin creşterea vitelor], adăpost [întrebuinţarea lemnului pentru zidit sălaşuri, case] şi încălzit, grănicerilor urmaşi şi urmaşilor ur­maşilor lor, car'e trebuiau totdeauna să păzească Ardealul de năvăliri.

Prin urmare, dreptul grănicerilor nu era un drept de pro­prietate indiviză asupra pădurilor.

Proprietatea nu putea fi decât a statului, pentru apărarea căruia fuseseră aduşi şi erau ţinuţi şi proteguiţi grănicerii, care, în loc de plată — armatele până 'în secolul trecut erau merce­nare — primeau dreptul de folosinţă sus arătat.

Prin firea şi raţiunea lucrurilor, deci, membrul compose-soratuiui grăniceresc'nu avea decât un drept de folosinţă indi­viză şi nu drept de proprietate indiviză.

Desfiinţându-se, după revoluţia din 1848, regimentele gră-

— 331 —

nicereşti, a trebuit găsită o soluţiune pentru situaţia în care să rămâie' foştii grăniceri.

Drepturile lor composesorale erau legate de situaţia, de rolul, de misiunea lor de grăniceri, erau contravaloarea' servi­ciilor de apărare a ţării, ce le aduceau în această calitate.

încetând calitatea lor grănicerească, composesorii ar fi tre­buit să-şi piardă şi dreptul aferent, dreptul composesoral.

împăratul Franz Iosif a socotit, însă, că nu trebuie să ne­mulţumească o massă mare de oameni, cât erau foştii grăniceri, împărăţia având nevoie de linişte şi de aceea a menţinut fo­ştilor grăniceri drepturile dinainte.

Socot neserioasă susţinerea că împăratul Franz Iosif ar fi donat foştilor grăniceri averile composesorale.

Avea drept împăratul, în consistenta organizaţie de stat din a doua jumătate a secolului trecut, să doneze imense întinderi din proprietatea statului, munţi întregi, părţi considerabile din teritoriul statului ? Dacă avea acest drept, ce motiv determinant !-a putut face să îmbunătăţească soarta composesorilor foştiigră-niceri?

Serviciile pe care generaţiile de grăniceri le aduseseră apărării naţionale — câte fuses'eră — îşi pierduseră în cursul secolelor răsunetul. De altfel grănicerii îşi pierduseră în cursul vremurilor însuşirile ostăşeşti.

Pentru ce puteau fi, deci, recompensaţi aceşti foşti grăni­ceri, care numai credinţă nu arătaseră împăratului în timpul re­voluţiei din 1848?

Marele avantagiu ce li se putea face — şi erau motive de liri'Ştire a populaţiei să li se facă — era să fie menţinuţi în drepturile composesorale existente la desfiinţarea regimentelor grănicereşti, cu toate că, prin această desfiinţare, îşi pierduseră funcţiunea „socială" căreia corespondeau drepturile compo­sesorale.

O situaţiune specială a avut regimentul grăniceresc din Bistriţa, care'fiind compus din Români, a ajutat pe împărat în 1848 şi, deci, desfiinţarea regimentului s'a făcut într'alt fel, — dealtfe'l şi istoricul mai vechiu al acestui composesorat a fost d ferit de al celorlalte.

Nu era raţiune să se deie fostului grănicer mai mult decât se dăduse grănicerului [în afară de cazul acestei excepţiuni.]

Prin urmare, dispoziţiile ce au urmat desfiinţării regimen­telor grănicereşti n'au modificat şi nu era raţiune 'să modifice şi să amplifice drepturile composesorale, care cuprindeau numai folosinţa şi nu proprietatea.

La judecătoria Gheorghieni s'au căutat — cu prilejul ce

î-am menţionat mai sus — documentele despre care se susţine că conţin „donaţia" împăratului şi nu s'au găsit.

Înfăptuitorii cărţilor fonduare — întocmite după anul dua­lismului 1867, care a' adus desfiinţarea Ardealului din dreptu­rile-! istorice de autonomie şi anexarea Iui la regatul Ungariei reînfiinţate — s'au găsit în faţa acestor drepturi perpetui de posesiune a membrilor composesoratelor şi, desinteresându-se de originea şi raţiunea grănicerească ce-o avuseră, le-au intabulat ca drepturi de proprietate.

Desigur că ceeece i-au determinat să vadă proprietate şi nu posesiune în drepturile foştilor grăniceri a fost şi tocmai faptul că drepturile composesorilor subsistaserâ desfiinţării re­gimentelor grănicereşti şi că atunci se găseau, prin ' urmare, lipsite de caracterul de precaritate ce-1 avuseseră în timpul exi ­stenţii grănicereşti.

Socot că o analiză obiectivă a situaţiunii juridice a drep­turilor composesorale nu ar fi dus pe înfăptuitorii cărţilor fon­duare să decidă că composesorii sunt coproprietari.

Faptul desfiinţării regimentelor grănicereşti nu-1 socot de natura, prin el însuşi, de a converti posesiunea precară a gră­nicerilor, — care posesiune dacă a fost menţinută a fost men­ţinută în amplitudinea ce o avea, cu toată dispariţia quasi-echi-vaîenţei prestaţiunii grănicereşti desfiinţate.

Neproducându-se nimic care să amplifice drepturile com­posesorilor, acestea trebuiau privite şi acceptate în cadrul lor din timpul existenţei grănicereşti.

Ar trebui studiate toate lucrările de întocmire a cărţilor fonduare şi a se vedea precis temeiurile ce s'au avut în vedere la intabularea composesoratelor ca coproprietăţi, ori a se con­stata tocmai lipsa oricăror temeiuri de intabulare a drepturilor de composesiune ca drepturi de coproprietate. Este trist că nu s'au studiat deja toate aceste lucrări pentru desăvârşita apărare a intereselor Statului Român în procesul intentat de Unguri Ia Liga Naţiunilor.

Dar se va pune întrebarea : ce interes aveau magistraţii maghiari, care au întocmit cărţile fonduare, ca să măsluească realitatea juridică a composesoratelor? Ce interes aveau să le deie composesoratelor proprietatea, pe care n'o aveau şi care nu putea fi decât a statului — a Statului Ungar din acea'vreme?

Intr'adevăr, Ardealul făcea parte din statul Ungariei reîn­fiinţat în 1867. La întocmirea cărţilor fonduare însă, eveni­mentul încorporării Ardealului la statul nou al Ungariei era prea recent şi prea . . . neverosimil.

Cât de paradoxal ar părea afirmaţia neverosimilităţii acestei incorporări, traduce totuşi realitatea psihologică din acea vreme.

— 333 —

Lovitura dată de împăratul Franz Iosif la 1867, prin care căuta să-şi sprijine îmbătrânită împărăţie pe trupul poporului maghiar, care arătase atâta dârzenie şi şovinism fn 1848, sur­prinsese pe toată lumea. Nimănui nu-i venea să creadă : cum putuse „bunul" împărat să lovească atât de crud în Românii care îl ajutaseră cu atâta credinţă şi vitejie în timpul revoluţiei şi să favorizeze, cu flagranta călcare a realităţilor etnice şt istorice, pe Unguri, duşmanii de moarte de ieri.

Această nedreptate n'o putea nimeni înţelege. Chiar Maghiarii din Ardeal care-şi cunoşteau inferioritatea

numerică faţă de Români şi puternica viaţă etnică a acestora, se găseau neîncrezători cu privire la trăinicia nouei aşezări a lucrurilor. Îşi dădeau seama că prea fuseseră forţate realităţile istorice [ale Ardealului, care făcuse corp aparte în Ungaria de demult, în Turcia cuceritoare şi în Austria recuceritoare] şi et­nice [Românii din Ardeal erau în număr dublu ca Ungurii] şi se temeau să nu fie curând sdrobită această subjugare. [Acest curând a fost ceva mai târziu : 1918],

Dar chiar dacă, orbiţi de şovinism, nu ar fi avut această temere de vremelnicia încorporării Ardealului la Ungaria, totuşi realitatea etnică din Ardeal îi împinse pe înfăptuitorii cărţilor fonduare să sprijine cu orice preţ elementul maghiar — să-1 spri­jine chiar cu preţul înlăturării drepturilor statului, care atunci era maghiar,

Trebuia întărită situaţia Săcuilor, prin care Maghiarimea vedea realizabilă nirvana maghiarizării totale a Ardealului. Ş i întărirea situaţiei Săcuilor se făcea în primul rând prin îmbu­nătăţirea situaţiei lor economice.

' Cu aceste sentimente s'a lucrat la întocmirea cărţilor fon­duare, făcându-se din Săcuii foşti grăniceri proprietari ai mun­ţilor împăduriţi dinspre graniţele sud-răsăritene ale fostei U n ­garii.

Cele mai multe composesorate de păduri din aceste părţi au origine grănicerească.

In amintirea fostei situaţiuni grănicereşti, multe compose­sorate din părţile fostelor graniţe îşi mai păstrează şi astăzi de­numirea de „Katonasâg", iar altele abia au părăsit-o [Jud. Ciuc, Trei-Scaune].

Desigur că nu toate composesoratele au origine grăni­cerească.

Unele au fost Ia origine arendări pe termen lung dela grofii latifundiari. Cu timpul, arendarea colectivă s'a transformat în posesiune perpetuă. Din acestea a derivat taxalismul.

Alte composesorate au origine comunală. Printr'un întreg proces de uzurpare, proprietăţile comunale au trecut în proprie-

— 334 —

tatea locuitorilor comunei, care s'au selecţionat în cursul timpu­rilor, rămânând în composesorat numai Maghiarii, ori aproape numai Maghiarii.

Acelaş proces de defavorizare ori chiar înlăturare a ele­mentului românesc dela izvoarele de bogăţie ale ţării a fost şi aici.

Dovadă evidentă este situaţia composesoratelor din co­munele mixte româno-maghiare, în care Românii nu figurează, ori figurează în număr mic şi cu părţi mici.

Am pomenit de aceste două origini composesorale, dife­rite, mai sumar, întrucât aceste composesorate sunt în general de păşune şi numai excepţional de pădure (composesoratele de pădure singure formând obiectul prezentei studieri.)

Am făcut aceste consideraţiuni istorice asupra compose­soratelor [a căror istoric documentat rămâne să se construiască şi e de dorit să se construiască cât mai repede] pentru a evidenţia uzurparea care este la originea proprietăţii tabulare a composesorilor.

Dacă Ia întocmirea cărţilor fonduare composesoratele de păduri nu ar fi fost intabulate ca drept de proprietate al com­posesorilor, când proprietatea nu putea fi decât a statului, ori a latifundiarilor, ori a comunelor politice — prin substituirea Sta­tului Român în 1918 în toate drepturile Statului Maghiar în ceeace priveşte Ardealul — şi prin expropriere — statul nostru ar avea imense bogăţii de păduri, ar fi proprietarul munţilor întregi din versantul vestic al Carpaţilor cum este al munţilor din versantul estic. Din aceste păduri o parte s'ar fi putut di­stribui comunelor în mod raţional, pentru trebuinţele de încălzit, ca păduri comunale, iar marea masă a pădurilor ar fi rămas statului.

E şi în natura bogăţiilor silvice, ca şi în a celor miniere, să fie sociale, să fie ale statului.

Este foarte rău că legiuitorul din 1922 nu a avut în ve­dere nimic din consideraţiile istorice de mai sus şi nici această consideraţiune de ordine'socială, — pe baza cărora s'ar fi impus exproprierea totală a composesoratelor de păduri pe seama sta­tului şi distribuirea unei părţi din aceste păduri comunelor, în limitele trebuinţelor de încălzit şi construcţie a locuitorilor, con-stituindu-se astfel pădurile comunale.

Pădurea comunală nici nu era raţiune să fie concepută de­cât pentru trebuinţele de încălzit şi construit ale locuitorilor co­munelor şi presupune excluderea oricărei posibilităţi de comer­cializare, pe această cale, a lemnului.

Legea de reformă agrară pentru Ardeal — în general cu dispoziţiuni vagi şi întretăiate de lacune, teren bun pentru mi-

— 335 —

crobul abuzului — introduce cel mai încurcat regim pentru com-posesorate şi păduri comunale.

Neadoptând sistemul exproprierii totale a composesoratelor de păduri, ce s'ar fi impus, după cum am arătat mai sus, a fixat anumite dispoziţiuni, prin care se permite exproprierea pădu­rilor composesoratelor, când întinderea acestor păduri întrece trebuinţele composesorilor.

Apl icându-se strict normele de calcul ale acestor trebuinţe, se ajungea să se exproprieze o prea mică întindere din pădu­rile composesorale, cu care se constituia o derizorie pădure co­munală.

Legea agrară nu prevede, însă, nici o dispoziţie prin care să excludă pe membrii composesoratelor dela beneficiul pădurii comunale astfel constituite.

Românii, în general fără drepturi composesorale, sunt con­curaţi, deci, în folosirea pădurii comunale de ceilalţi locuitori ai comunei, care sunt şi membri în composesorat.

Apoi, nu este nici o dispoziţie în legea agrară care să supuie la un regim strict composesoratele, în părţile neexpro­priate, şi să oprească comercializarea lemnului în aceste întin­deri de păduri composesorale, „socotite în calculul pădurii co­munale" — cum zice textul. Este absurd că părţile neexpropriate din pădurile composesorale să se socoată în calculul pădurii co­munale şi totuşi să nu fie supusă regimului pădurilor comunale.

De altfel acest regim al pădurilor comunale este foarte prost îngrădit, permiţându-se comunelor în fapt, după cum am constatat de atâtea o'ri, comercializarea lemnului, adică între­buinţarea lui în afara scopului de încălzit şi construit a locui­torilor comunelor.

Prin acest sistem, ori mai bine zis prin lipsa unui bun şi unic sistem comunal silvic, se pierd imense bogăţii forestiere, ce trebuiau să fie ale statului, ori ale comunelor.

Ş i , pe deasupra, mai sunt neajunsurile reclamaţiunilor la Liga Naţiunilor, pornite în primul rând din ţinuturile Ciucului.

Şi acest neajuns era exclus în sistemul exproprierii totale — sistem consequent cu el însuşi — ca şi neajunsurile marilor devastaţiuni forestiere, a irosirii unei principale bogăţii na­ţionale."

Legiuitorul agrar din 1922 a socotit probabil composeso­ratele ca instituţii serioase economice şi de aceea le-a menţinut, ba chiar ie-a consolidat situaţia ce le-a găsit-o.

Socotindu-le organisme 'economice viabile şi solide, le-a pus pe picior de egalitate cu comunele, exceptând'u-le dela re­gula exproprierii totale a averii persoanelor morale, a societă­ţilor [art. 6 legea agrară din Ardeal] şi le-a consacrat în situa-

- 336 —

ţiunea de detentoare a unei părţi din marea bogăţie naţională forestieră. Ca şi pe comune, mâi mult decât pe comune [admi­nistrarea pădurii comunale, ca întreaga gestiune comunală, e supusă atâtor verificări din partea autorităţilor administrative superioare, ceeace n'a fost şi nu este cu gestiunea compose-sorală.]

Consolidate prin dispoziţiunile legii agrare, composesora-tele au început să concureze, ca existenţă colectivă, comunele.

Intr'adevăr, comunele sunt sub tutela autorităţilor admini­strative superioare, sunt celule ale statului şi nu se pot mişca decât înlăuntrul intereselor statului.

Composesoratele nu cunosc asemenea graniţe, o asemenea tutelă. Guvernându-se singure, au căutat şi caută să promoveze alte interese etnice decât cele naţionale ale statului. Ceeace nu au putut face Ungurii prin comune, îndeplinesc prin compo-sesorate.

Tendinţa centrifugală a composesoratelor maghiare, ca şi substraturile'istorice de uzurpare au fost scăpate din vedere de legiuitorul agrar.

Au fost scăpate din vedere şi de legiuitorul extensiunii co­dului silvic român din Vechiul Regat în noile teritorii naţio­nale, care a mai pierdut din vedere marea epidemie de fraude care se organizau la composesoratele de păduri.

Acest din urmă legiuitor, preocupat de protecţiunea imen­selor păduri din Ardeal, în care intraseră securile 'devastatoare a întreprinderilor forestiere, care este de sine înţeles că nu se puteau interesa că şi generaţiile viitoare vor avea nevoie de încălzit şi construit şi nu se puteau preocupa de rolul echili-brator de ploi şi climat al pădurilor, a căutat să introducă o stavilă în tăierea pădurilor, — stăvilire inexistentă în legiuirea maghiară. Şi în graba de a aduce această stăvilire nu şi-a oprit microscopul unei adânci studieri asupra composesoratelor de păduri, ci le-a socotit identice cu cetele de moşneni din sudul şi estul Carpaţilor şi astfel nu a înţeles să le încadreze în alte dispoziţiuni legale decât cele prevăzute în codul silvic pentru cetele de moşneni.

La prima vedere aceste dispoziţiuni instaurează un regim foarte riguros pentru administrarea averii composesorale.

Intr'adevăr, toată gestiunea administratorilor este verificată de adunarea generală a composesorilor, adunare prezidată de judecătorul de ocol. Nu se poate vinde nici o porţiune din pă­durile composesorale fără hotărîrea adunării generale a compo­sesorilor, fără licitaţie publică şi supralicitaţie şi fără aprobarea Ministerului de Domenii.

In nici o materie de protecţiune a averilor şi intereselor

— 337 —

colective nu intervine legiuitorul cu asemenea drastice măsuri de garantare contra fraudelor. Se poate ca acest cadru strict să deie bune rezultate la cetele de moşneni, care nu au întinderi atât de imense de păduri cum au composesoratele, — la cetele de moşneni care fiinţează cu totul în altă atmosferă economică şi psiho-socială decât composesoratele.

La composesoratele de păduri din Săcuime, însă, dispo-ziţiunile codului silvic au rămas fără rezultat.

Pe de-o parte dispoziţiunile stricte ale acestei legi nu se aplică, pe de altă parte, chiar aplicându-se, nu sunt în măsură să împiedece administraţiunile frauduloase.

Dar înainte de a conclude asupra absolutei ineficacităţi a regimului de supraveghere introdus de codul silvic, trebuie să arătăm care este realitatea în funcţionarea composesoratelor.

Departe de a fi organisme economice, vii şi sănătoase — cum din eroare le-a socotit legiuitorul agrar — composesoratele de păduri, purtând păcatul originar al uzurpaţiunii, sunt lipsite de orice valoare economică colectivă, constitue numai domenii inexpugnabile de speculaţie şi îmbogăţire a paraziţilor compo­sesoratelor.

In judeţul Ciuc, pe care în special l-am cunoscut, s'a for­mat în sate o pătură de profitori, care sug, care devastează averea composesorală mai rău decât cei mai hrăpăreţi paraziţi.

Trebuie să se cunoască bine mediul economico-socio-psi-hologic din Săcuime ca să se poată înţelege bine totala atot­puternicie a conducătorilor composesorali.

Săcuii, deşi cu un procent de analfabetism mai mic decât al ţăranilor români din sud-estul Carpaţilor, se găsesc la un nivel intelectual inferior acestora. Cu minte obtuză, cu fire în­dărătnică, Săcuiul este refractar ordinei obişnuite a lucrurilor şi tendinţelor de progres social şi în general oricărei bune înţe­legeri a intereselor colective, ba chiar a intereselor proprii in­dividuale.

C a preşedinte al comisiei de expropriere şi împroprietărire m'am prezintat într'o comună din judeţul Trei-Scaune ca să primesc cererile de împroprietărire a ţăranilor, în vederea în­tocmirii tablourilor de împroprietărire.'Când am ajuns la pri­măria acelei comune, am fost convins că greşisem intinerariul fixat, întrucât nu am văzut pe nimeni aşteptând în faţa primă­riei, spre deosebire de alte comune româneşti şi mixte unde găseam adunată toată comuna până la ultimii bătrâni şi schilozi.

Intrând în localul primăriei, mi s'a explicat de notar că Secuilor din acea comună nu Ie trebuie nici o împroprietărire. Cu mare greutate şi cu multe stăruinţe am putut forma o listă de 13 solicitanţi Ia împroprietărire.

— 338 —

Aceeaşi lipsă de înţelegere a măsurilor de protecţiune le­gală am observat-o la adunările generale ale composesoratelor, impuse de codul silvic, adunări generale pe care Săcuii le con­sideră ca o corvoadă inutilă, şicanatoare, impusă de autoritatea română, în loc să vadă în ace'le adunări exercitarea plenitudinii drepturile lor de titulari ai averilor composesorale. Despre re­fractarismul composesorilor săcui în faţa ideii de control co­lectiv a administraţiunii averii composesorale, voiu vorbi pe te­meiuri de cazuri întâmplate, mai jos.

Pe lângă acest simplism şi retardatarism, Săcuii se afirmă printr'un extrem şovinism etnic'.

Când este vorba de o rezistenţă, de o manifestaţiune con­tra intereselor de stat român, Săcuii capătă o putere rară de solidarizare şi fanatism.

Simplismul, retardatismul şi extremismul şovin al compo­sesorilor săcui face ca conducătorii composesoratelor sâ aibă o putere absolută, discreţionară asupra averii composesorale.

Composesoratele de păduri sunt focare de fraudări. Cu toate acestea, în timpul îndelungat cât am avut sub ochii mei composesoratele, nu am văzut o adunare generală a compose­sorilor care să iee iniţiativa sesizării instanţelor represive judi­ciare în contra administratorilor necinstiţi. 'Şi ceeace este mai straniu, chiar în cazul unor fraude enorme şi evidente — cum am avut atâtea sub instrucţiune — nu am putat constata la composesoratele respective o nemulţumire, o revoltă generală contra fraudatorilor descoperiţi.

Ba, în loc de sprijinire 'a urmăririlor penale începute, am avut de întâlnit acţiuni tocmai contrarii din partea adunărilor generale a compose'sorilor, care' se grăbeau să deie descărcarea de gestiune administratorilor inculpaţi, ori chiar să-i scoată de sub inculpare, în cazurile în care codul penal ardelean dă această facultate părţii vătămate, de cererea prealabilă a căreia face să depindă deschiderea acţiunii penale [delictul şi crima sustracţiunii şi delictul gestiunii frauduloase.]

Sunt nemulţumiri la composesoratele de păduri din Să -cuime într'adevăr, dar nu în massa mare a composesorilor, ci numai în pătura elementelor mai răsărite dintre composesori, care vreau să profite, care ţin să „mulgă şi ei vaca" bogăţiilor composesorale.

Cei care denunţă fraudele sunt numai cei care au fost în­lăturaţi dela posibilităţile de câştig pe spinarea massei compo­sesorilor şi cei care ţin să facă şi ei parte din conducerea com­posesoratelor.

De lupta dintre cei ce se bat pentru locurile de conducere massa composesorilor este străină, — chiar dacă susţine pe unii

— 339 —

ori pe alţii nu înţelege resortul fascinantei atracţiuni a cuceririi conducerii.

Composesoratele de păduri sunt conduse, conform dispo-ziţiunilor codului silvic, de un consiliu de administraţie, ori de direcţie, — cum se numeşte de obiceiu — compus 'din cinci membri.

Dintre aceştia, în general, numai unul este cu posibilităţi mintale mai desvoltate, ceilalţi sunt ţărani, mai mult ori mâi puţin simpli, chiar când averea com'posesoratului numără mai multe mii de jugăre pădure bătrână [în valori de zeci şi sute de milioane lei.]

Cel cu posibilităţile mintale, cărora corespunde aproape totdeauna lipsuri morale, este fac-totum al composesoratului. Poate fi preşedintele consiliului, dar poate fi numai secretar. [Cum a fost cazul composesoratului Cârţa cu secretarul licenţiat în drept]

Preşedinte, de multe ori, dintre cei mai simpli, este un om de paie, care acopere cu situaţiunea şi simplitatea sa su­premă, toate manoperele, toate fărădelegile regisate de admini­stratorul fac-totum.

Fiecare membru al consiliului are o situaţiune aducătoare de bune câştiguri: unul preşedinte, altul casier, al treilea ad­ministrator de pădure, etc.

Unul din ei — cum am spus — ori, mai rar, doi, pun la cale afacerile care să le deie posibilităţile de furătură şi-şi re­zervă principalul din pradă. Ceilalţi, lipsiţi de putinţa de înţe­legere a întregii anverguri a afacerilor, se mulţumesc cu pro­fituri mai moderate.

Pe lângă acest consiliu funcţionează o comisiune de supra­veghere, care ar corespunde cenzorilor.

Comisiunea de supraveghere este compusă dintr'un mare număr de membri, în general peste douăzeci. La prima vedere administrarea composesoratelor este riguros controlată de un foarte mare număr de cenzori, — mai mult chiar decât prevăd dispoziţiunile codului comercial.

Realitatea însă este cu totul alta. Această comisiune de supraveghere este anume instituită

spre a exclude orice supraveghere ori control al gestiunii admi­nistratorilor.

Şi faţă de adunarea generală a composesorilor şi faţă de autorităţi, consiliul de direcţie scoate totdeauna înainte apro­barea cbmisiunii de supraveghere, cu a cărei abilitare cată a acoperi toate neregulile gestiunii, toată irosirea averii compo-sesorale.

— 340 —

Comisiunea de supraveghere, însă, este compusă din ţărani simpli, cărora popularitatea ce o au în adunarea generală şi căreia se datoreşte alegerea lor, nu le poate acoperi lipsa ori­cărei priceperi de controlare a mecanismului complicat de ma­nipulare a bogăţiei lemnului.

In jocul de milioane de Iei, ori chiar de zeci de milioane, bani ce-i reprezintă exploatările forestiere dela composesorale, s'ar cere dela cenzorii gestiunii cel puţin cunoştinţe de conta­bilitate, dacă nu şi de tehnică silvică. '

In loc de aceste cunoştinţe, simplii ţărani din comisiunea de supraveghere aduc pofte ascunse de profituri.

Pentru a imuniza orice nocivitate de control din partea pretinşilor „cenzori", consiliul de direcţie le împarte mici posi­bilităţi de ciupeală.

Bazându-se pe nepriceperea „supraveghetorilor" şi pe lă­comia lor, direcţiunea îi implică în actele de administraţie. In loc de a le lăsa' rolul de cenzori, care Ia epoci determinate să controleze gestiunea deja îndeplinită a admistrafiei, îi face păr­taşi în administraţiune. Şi anume, supune apro6ării comisiei de supraveghere unele acte de administraţie mai importante [pentru a lăsa răspunderea „supraveghetorilor"], ori alte acte de natură a fi supuse desbaterii adunării generale a composesorilor, sub-stituindu-i-o cu flagranta călcare a dispoziţiilor codului silvic. Apoi numeşte pe „supraveghetori" în diferite comisiuni, plătite cu diurne grase.

Pentru cea mai neînsemnată chestiune, pentru orice litigiu, consiliul de direcţie dispune deplasarea unei comisiuni la faţa locului pentru referare ori trimiterea unei delegaţiuni Ia diferite autorităţi ori la vre-un avocat.

Cu cheltuielile de transport şi diurnele ce le iau astfel „supraveghetorii", în baza dispoziţiilor direcţiunii, orice efectivă controlare din partea acelora este moralmente irealizabilă.

Apoi, pe cei mai isteţi dintre membrii consiliului de su­praveghere, administraţia composesoratelor îi numeşte în dele-gaţiunile de predare a lemnelor vândute, în care posibilităţile mari de câştiguri le înneacă orice veleitate de îndârjire cen-zorială.

Pe cei mai râsvrătiţi, care s'ar fi rătăcit în comisiile de supraveghere, îi încarcă'cu acele însărcinări, din care nu mai pot ieşi nemurdăriţi de conruperea cumpărătorului de lemne, care plăteşte comis'iunile de predare spre a obţine cantităţi de lemne mult mai mari decât cele vândute de composesorat.

Nepriceperea supraveghetorilor, amestecarea lor în profituri — pe de altă parte numărul lor mare —- exclude orice posibi-

— 341 —

litate a comisiunii de supraveghere de a îndeplini misiunea cenzorială.

Să presupunem totuşi că, cu toate aceste vicii înăscute, comisiunea de supraveghere ar surprinde o fraudare a direc­ţiunii, pe care ar trage-o Ia răspundere.

In asemenea caz, justificarea administratorilor este simplă şi putem spune ingenioasă.

— Am luat — spun în asemenea cazuri — dar nu pentru noi. Ceeace am sustras are un scop înalt. . . . Nu interesul no­stru l-am urmărit, ci interesul Maghiarimei!

Şi dovedind că s'au dat ceva sume de bani partidului maghiar, ori că s'au trimis la Budapesta, „supraveghetorii", în extrem smul lor şovin, nu mai pot face scandal. Chiar consta­tând că profitul principal a rămas totuşi administratorilor, tre­buie să tacă, spre a nu trăda subsistenţele ascunse ale acţiu­nilor maghiare, mai mult ori mai puţin şi ele ascunse. Trebuie să tacă şi, tăcând, caută şi ei să guste ' câte ceva din marea pradă composesorală.

Aceasta este comisiunea de supraveghere a composesora-telor de păduri.

Dacă numeroasa comisiune de supraveghere aprobă ge­stiunea administraţiunii, adunarea generală nu are nici o posi­bilitate de a refuza descărcarea.

De altfel toţi composesorii mai răsăriţi fac parte din con­siliul de direcţie 'şi comisia de supraveghere încât în massa com­posesorilor nu se găseşte nici unul care să poată ridica vre-o opunere contra descărcării de gestiune, sau, mai bine zis, sunt numai aspiranţii la conducerea composesoratului.

Aceştia însă, nefăcând parte din comisia de supraveghere, nu au posibilitatea de a dovedi fraudele şi, deci, trebuie să se mărginească la vagi protestări, care sunt înlăturate prin argu­mentul, aruncat subteran de conducători în massa composeso­rilor, că au trebuit trimişi bani pentru propaganda revizionistă ori ceva asemănător.

Faţă de acest argument şoptit şi tăinuit, composesorii săcui nu mai pot vedea nici o fraudă, oricât de bine ar putea fi do­vedită de partidul aspirant la conducere.

Gestiunile, oricât de frauduloase, sunt astfel primite de adunările generale ale composesorilor.

Aspiranţii la conducere, nemulţumiţi, fac atunci denunţuri în justiţie, *dacă nu se tem de obstrucţia la care vor fi supuşi din partea locuitorilor săcui „conştienţi", pe motivul că prin aceste denunţuri se pun beţe în roate şi se trădează acţiunea maghiară, în 'manifestările-i ce trebuie să rămâie tăinuite.

— 342 —

Se înţelege dela sine că această teamă de obstrucţie face să fie rare'denunţările fraudelor dela composesorate.

In această situaţie, rolul justiţiei respective este foarte greu. Mulţimea compo'sesorilor furaţi, privesc cu ură pe pro­

curorul şi judecătorul de instrucţie 'care vine să le caute averea furată.

Este tipic în această privinţă cazul composesoratului To-meşti din judeţul Ciuc. Un milion şi jumătate lei dispare într'o bună noapte din cassa composesoratului. Se fac ample cercetări prin jandarmi, detectivi, prin autorităţile judiciare, în curs de un an de zile. Se descopere în sfârşit autorul furtului, care ră­pus de probele zdrobitoare, se spânzură în preziua arestării.

Ei bine, composesorii, în Ioc să stea în ajutor cercetărilor justiţiei, pentru descoperirea restului banilor furaţi şi a compli­cilor' întrunindu-se în adunare generală fac scandal în jurul morţii inculpatului, insinuând că ar fi fost bătut de jandarmi şi chiar şi omorît şi cerând anchetarea cazului, iar pentru inter­venţiile ce trebuiau făcute, în vederea ordonării anchetei, pun în joc mari sume de bani.

Aşadar composesorii din Tomeşti — cu pădure nu prea mare de altfel — în loc de a se preocupa de nenorocita lor avere prădată, în loc de a sta alături de organele judiciare, care descoperiseră pe un vinovat şi o parte din banii furaţi, în loc de a cere urmărirea imediată a presupuşilor tovarăşi 'ai bandi­tului, cu situaţii înalte în conducerea composesoratului — în toc de a se preocupa de nevoile lor materiale, care constitue obiectul fiinţării composesorale — se ridică în acuzatori contra jandar­milor, căutând a aduce pe calea anchetelor şi altor intervenţii, înlăturarea lor din judeţ.

Ce i-a putut face pe aceşti nenorociţi composesori, prădaţi în modesta lor avere, de a se erija în acuzatorii autorităţilor, care erau pe calea de a le readuce înapoi bogăţia furată?

Numai o minte cu totul obtuză, numai un 'feroce şovinism de Săcui a putut duce la o atitudine potrivnică propriilor in­terese.

Iată cum composesorii din Tomeşti îşi înţeleg interesele, cum îşi apară averea.

A fost destul să li se şoptească de conducătorii, interesaţi în încetarea urmărirei, că autorităţile româneşti urmăresc distru­gerea composesoratelor, pentru ca să opună toată duşmănia lor acelor autorităţi, care puneau toate sforţările să le aducă înapoi banii de care 'fuseseră prădaţi.

Alt caz, tot atât de ca'racterstic, pentru dovedirea atmo­sferei stranii ce domneşte la composesoratele săcueşti de păduri, este cel al composesoratului Cârţa.

— 343 —

In timp ce judecătorul de instrucţie, după o muncă de zi şi noapte, cu ajutorul unor mari expertize, stabileşte că s'au co ­mis de consiliul de direcţie enorme fraude de mai multe zeci de milioane de lei, composesoratul Cârţa, întrunit în adunare generală extraordinară, hotărăşte retragerea constituirii ca parte civilă a composesoratului şi veştejeşte pe cei ce au denunţat fraudele.

Ar fi fost în stare să veştejească şi pe judecătorul de in­strucţie şi pe procuror de „năcazurile" ce le aduceau asupra composesoratului.

Necazurile erau că se ridica de aceştia vălul gros de peste gestiunile acestui composesorat şi se făceau descoperibile marile sume de bani ce se trimiseseră pentru propaganda iridentistă.

S'a spus odată : „patrie, patrie, multe crime se comit în numele tău !"

Câtă furătură se face la composesoratele săcuieşti în nu­mele aspiraţiilor etnice maghiare de răsturnare a ordinei sta­bilite în 1919, în Europa !

Acestea sunt adunările generale ale composesorilor : acopăr orişice fraudă când li se şoptesc vorbe scumpe, agitate. Ş i li se şoptesc totdeauna.

Prin urmare, lipsiţi de orice control, administratorii, în special unul ori doi, cei' atotputernici, sunt stăpânii absoluţi, discreţionari, ai averilor composesorale, de multe ori imense. Am arătat cum într'un fel, smulg orice capacitate cenzorială „comisiunii de supraveghere" şi cum în altfel, reduc la tăcere adunările generale, — în cazuri rari, când ar fi mai dârze.

Rămâne un singur control: cel al judecătorului de ocol. Judecătorul prezidează adunările generale. Dar rolul Iui, cum îl designează dispoziţiile codului silvic, este mai mult pasiv. Asistă şi conduce desbate'rea. Intervine doar atunci, când se aduce o hotărîre contrară legii.

Nu este nici obligat nici îndreptăţit să verifice gestiunile. Pune doar în vedere adunării generale concluziunile cen­

zorilor, care am arătat cine sunt: faimoasa comisie de supra­veghere.

Dar chiar dacă ar fi îndreptăţit şi obligat să controleze gestiunile, în Săcuime, cu composesorate în fiecare comună şi cu averi foarte mari, ar fi în incapabilitate s'o facă, fiind ab­sorbit de multiplele şi încărcatele lui atribuţiuni conferite de legi.

De^ altfel multe sunt cazurile când conducătorii compose­soratelor" fără să comunice adunării generale, ori fără să le ţie legal, sub presidenţia judecătorului, iau hotărîre de vânzare a pădurilor şi le execută.

Să presupunem, însă, că pentru a se decide vânzarea unei

— 344 —

păduri, composesoratui ţine adunare generală regulată. Se ho­tărăşte de aceasta vânzarea pădurii.

' Judecătorul de ocol, odată terminată adunarea, pleacă. In urma sa, consiliul de direcţie, fără licitaţie publică,

vinde pe preţuri scăzute pădurile şi se lipsesc de formalităţile de încuviinţare a vânzării din partea Ministerului de Domenii.

Lipsa licitaţiei şi a acestor formalităţi aduce desigur mari pagube composesorat'ului din cauza ocolirii acestor garanţii de regularitate, — dar panta enormă a fraudelor este în modul cum se predau cantităţile de lemne vândute.

Anume, spre a avea poarta deschisă pentru jefuire şi îm­bogăţire, administratorii fac vânzările de lemne pe cantităţi cu­bice de lemne şi nu pe întinderi de pădure, pentru a nu pu'ea fi uşor controlaţi asupra modului cum au executat vânzarea.

Vând de exemplu 10,000 metri cubi de lemne, nu 50 ju -găre de pădure, căci în loc de 10,000 metri cubi pot preda 35,000 metri cubi fără a fi probabilitate să fie prinşi — ceeace nu s'ar putea în cazul vinderii pe întindere, care se poate ve­rifica oricând şi după tăiere.

Este drept că şi cantitatea cubică de lemne tăiate într'un Ioc dat se poate stabili prin măsurarea cioatelor şi calcula după anumite tabele, — dar aceasta se poate face mult mai greu. O asemenea expertiză costă mult, ca timp şi ca cheltuială. De altfel sunt cazuri când explotările devastatoare, spre a nimici orice posibilitate de control, distrug şi cioatele.

Judecătorul de ocol, în adunările generale anuale, în care trebuie dată descărcarea de ges^une — de altfel acestea nu se ţin regulat odată pe an — poate observa neîndeplinirea forma-lităţior legale în vânzări, dar este în imposibilitate să facă vre-o verificare a modului de predare a lemnelor vândute.

Trebuie conclus deci, că regimul fixat de ocolul silvic composesoratelor nu a dat deloc rezultate bune. Dispoziţiunile din acest cod nu îngrădesc şi nu apără aproape de loc compo­sesoratele de administrările frauduloase.

Dovada este în realitatea tristă dela composesorate, îne­cate într'o endemie de fraude.

La toate composesoratele se fură — nu se fură doar la acelea care au pădure mai puţină şi care n'o dau în exploatare.

Composesoratele sunt autorizate în fiecare an să taie câte o porţiune din pădure, din care se distribuie composesorilor, în proporţia drepturilor respective, lemne pentru încălzit, construit, — dar fiecăruia îi rămâne şi de vândut.

Distribuirea lemnelor din parchetul anual nu se face, însă, gratuit composesorilor, ci aceştia sunt obligaţi să plătească o anumită sumă de bani pentru fiecare drept.

— 345 —

Afară de această distribuire de lemne, composesoratele vând spre exploatare firmelor forestiere porţiuni de pădure.

In aceste dări în exploatare se comit fraudele cele enorme. In loc să deie exact cantităţile vândute, consiliul de direcţie predă cumpărătorului cantităţi duble, triple ori chiar mai mari.

Bineînţeles nu fără mari profituri pentru atotputernicii com-posesoratului.

Dar cel puţin, după această devastare a pădurilor compo-sesoratului, composesorii ar trebui să primească părţile cuvenite din preţul încasa t ; mic cum este ar fi destul de bine să fie împărţit' composesorilor.

Din nefericire această distribuire a banilor încasaţi din vânzări de lemne nu se face de cele mai multe ori.

1. Sunt păstraţi în casa de bani spre a fi furaţi total, ca la Tomeşti.

2. Sunt întrebuinţaţi în câte o bancă clandestină, alăturată composesoratului pentru cămătărie. Cel puţin composesorii nu sunt scutiţi de plata cametei la împrumuturi. Banca nu are nici o fiinţare regulată, astfel încât banii se pot fura fără nici un pericol de descoperire [cazul composesoratului Câr ţa]

3. Banii sunt donaţi şi irosiţi fără nici un folos pentru composesori. Cazul tipic în aceasta privinţă este composesoratul joseni, judeţul Ciuc, cu imense bogăţii de' păduri, care a avut mereu vânzări pentru exploatare şi care nu are decât datorii — deşi nu s'a distribuit composesorilor nimic din preţurile încas-sate din vânzări. S'au donat în schimb 3,000,000 bisericii ro-mano-catolice.

4. Se întrebuinţează pe ascuns în subvenţionarea acţiunilor maghiare. Din cele câteva miliarde de Lei ce 'reprezintă'totalul fraudelor composesorale din 1920 până astăzi, cel puţin 2—3 miliarde au urmat această cale.

5. Ori se cheltuesc într'o foarte costisitoare administrare : lefuri, diurne, cheltueli de deplasare pentru comisiuni.

Sunt rari cazurile când se distribuie şi composesorilor bani. In general, composesorii nu profită nimic din averea compose-sorală, — chiar rafia anuală de lemne o plătesc.

Dreptul composesorutui este prin urmare mai mult fictiv. Pădurea composesorală este numai nominal a massei compo­sesorilor.

Iată deci că composesoratele de păduri sunt departe de a fi organisme economice vii şi sănătoase.

Sunt pete negre, sunt i'svoare de cangrenă în corpu etico-economic al statului.

Neexistând fără fraude, composesoratele răspândesc pre­tutindeni microbul conrupţiei.

— 346 —

Conrupţi de comercianţii necinstiţi forestieri (în general Evrei), administratorii composesoratelor conrup şi ei, la rândul lor, pe membrii „supraveghetori" şi cu forţe unite, comercianţii, cu conducătorii composesorali, conrup pe pionii autorităţilor 'de stat care le-ar sta în calea lăcomiei lor devastatoare.

In registrele unei firme forestiere am descoperit un cont, în care sunt trecuţi sute şi sute de vânduţi Mamonei — Contul Avadic — contul conrupţiei.

Este lucru constatat din registrele mai multor compose-sorate că s'au întrebuinţat traficanţi de influenţă plătiţi cu lem­nul de pe mii de jugăre de pădure, de a căror ruşinoasă ac­ţiune e mai bine să nu mai vorbim.

Din nefericire, traficul de influenţă nu este pedepsit de legiuirea în vigoare în Ardeal. Apoi, 'gestiunile frauduloase co­mise până la 1 Decemvrie 1928 au fost amnestiate.

Se impun urgente măsuri legislative pentru curmarea ace­stei negre situaţii dela composesoratele de păduri.

Când se iau sub deosebita protecţiune a legii, coopera­tivele cu modeste averi sociale, trebuie să se deie de legiuitor toată atenţiunea şi interesul composesoratelor de păduri, unele cu averi de jumătate miliard de Lei.

Trebuie neîntârziat instituit un regim care să nimicească cangrena dela composesoratele de păduri.

Incapacitatea arhidovedită a composesorilor de a-şi admi­nistra pădurile composesorale, îndreptăţeşte pe stat să institue pentru aceste averi o administraţie proprie, sub directa supra­veghere şi imediatul control al organelor de stat. In acest nou regim, apoi, trebuie să se manifeste şi ecoul vechilor drepturi de proprietate ale statului, uzurpate în decursul timpurilor. O reparare totală a acelor uzurpări ar fi etatizarea pădurilor com­posesorale. In tot cazul, chiar un regim de parţială, de diluată etatizare ar aduce, pe lângă o doză de reparare a uzurpărilor şi încetarea prea urâtelor stări de lucruri dela composesoratele de păduri.

Nu ne îndoim că un pas energic în această direcţ'e cu­rând se va face.

Mercurea-Ciuc, 17 Maiu 1932.

— 347 —

Ştefan Mailat Domnul Făgăraşului

(1502—1550) de Pr. Octavian Popa

profesor secundar. (Urmare)

Continuarea luptei.

Cu moartea lui Zapolia influinţa şi puterea lui Martinuzzi a crescut şi astfel Călugărul a devenit şi mai primejdios pentru voevodul Mailat. Dar nu numai voevodul avea să se teamă de puterea crescândă a Fratelui Gheorghe, ci şi alţii vedeau cu ochi răi această creştere. Şi cum Mailat ceruse şi mai înainte înlăturarea Călugărului din fruntea trebilor ţării, acum întreagă rezistenţa Iui era privită ca o luptă contra stăpânirii atotputer­nice a urgisitului călugăr. Astfel popularitatea lui Mailat a cre­scut şi simpatiile faţă de el s'au înmulţit.

Martinuzzi, îndată după moartea regelui, a dat ordin pentru intensificarea asediului şi pentru a bloca astfel Făgăraşul, încât Mailat să nu poată avea contact cu cei din afară şi să nu afle de moartea regelui. Dar modul, în care a executat Valentin To-rOk ordinul de asediu, a lăsat destulă posibilitate lui Mailat, ca să ţină legături cu lumea din afară, cu prietenii din Ungaria şi cu Ferdinand. Astfel i-a fost uşor să afle şi despre moartea lui Zapolia.

Vestea despre asedierea Făgăraşuiui a fost primită cu o vie nemulţămire de o mare parte a magnaţilor din Ungaria, cari — încă fiind în viaţă Zapolia — au intervenit să înceteze asediul Făgăraşului şi urmărirea popularului voevod. După moartea regelui mulţi se gândiau să intervină cu putere armată în ajutorul prizonierului din cetatea Făgăraşului. Aceasta o ştia bine Mailat şi bizuindu-se şi pe ajutorul promis de Ferdinand, despre ce îl avizase cumnatul său, a continuat rezistenţa şi când sub zidurile cetăţii Făgăraşului Călugărul a trimis o armată mai numeroasă.

Mişcarea magnaţilor din Ungaria în favorul lui Mailat a luat o întindere serioasă, încă pe când trăia Zapolia. Regina

— 348 —

Ana, soţia Iui Ferdinand, care era în străinătate, înştiinţată de Mailat despre cele petrecute în dietele dela Târgu-Mureş şi Turda, a trimis pe Mihai Erdddy la Zapolia cu o scrisoare, în care cerea acestuia să lase în pace pe cei doi voevozi, pentrucă ea altcum nu se mai simte în stare să reţină pe magnaţi, cari se pregătesc de plecare cu trupele lor în ajutorul Făgăraşului. M i ­şcarea era foarte serioasă şi lua un caracter de epopee. Perenyi, Sigismund Balassa şi alţii erau înfuriaţi din cauza asediului Făgăraşului şi în tot Ardealul s'a lăţit vestea, că acesta din urmă şi-a vândut proprietăţile, ca să poată forma o armată pu­ternică, spre a veni în ajutorul lui Mailat. Emeric Balassa şi alţii mulţi dintre magnaţii ardeleni au trecut din nou pe partea lui Mailat.

Martinuzzi şi Petrovici, încredinţaţi de Zapolia cu tuto-ratul fiului său, se trudeau să susţină pe aderenţii lui Zapolia în credinţa faţă de fiul său. Pe Ştefan VerbOczy şi pe Ioan Esz£ki, episcopul de Pe"cs, i-au delegat să meargă la Constan-tinopol, ca să câştige graţia sultanului pentru micul moştenitor, iar în fruntea trebilor ardelene au ajuns Baltazar Bornemissza Petru Petrovici, Gaspar Dragfi şi loan Kâllai .

Martinuzzi se gândia acum să câştige pe Mailat pentru Izabella şi fiul său, chiar cu preţul unor concesiuni mari. La încercarea aceasta era îndemnat nu numai de dragul Izabellei şi a fiului său, ci şi pentru apărarea intereselor sale. Văzând că asediul contra Făgăraşului nu dă nici un rezultat, se temea, că în ajutorul lui Mailat vor veni voevodul Munteniei Radu, prie­tenii din Ungaria şi Ferdinand. In acest caz ar fi pierdut nu nu­mai cauza Izabellei şi a fiul ei, ci şi pe a sa proprie. De aceea a trimis la Mailat pe Mihail Telegdy, spre a pertracta condiţiile de pace. Dar Telegdy, cât ce a luat contact cu Mailat, a fost cuprins de admiraţie faţă de acesta şi a trecut pe partea lui. Martinuzzi atunci a ordonat o mai severă asediere, ca să în­frângă prin arme pe primejdiosul voevod. Totodată a trimis soli la domnul Munteniei promiţându-i Vinţul şi Vurpărul, dacă va îmbrăţişa cauza micuţului Ioan Sigismund. In acelaş timp a cerut şi ajutorul lui Soliman.

Toate au fost înzădar. Făgăraşul rezistă cu tărie, încercările de împăciuire au eşuat, iar magnaţii din Ungaria, în frunte cu

— 349 —

Pereiiyi, Frangepân, Sigismund şi Menhert Balassa în consfă­tuirea ţinută în Agria (Eger) au cerut încetarea imediată a ase­diului Făgăraşului. Perenyi şi Balassa s'au pregătit să vină cu armatele lor spre a elibera Făgăraşul.

Atunci Călugărul, văzându-se serios ameninţat, a ordonat încetarea asediului şi retragerea armatei de sub zidurile Făgă­raşului pela jumătatea lui August 1540.

Călugărul a plecat în Ungaria cu rămăşiţele pământeşti ale lui Zapolia, încredinţând conducerea Ardealului căpitanului suprem Baltazar Bornemissza. Cauza Izabellei şi a micului său fiu sta destul de rău. Opoziţia vehementă a lui Mailat, alipirea magnaţilor la acţiunea lui, înmulţirea aderenţilor lui Ferdinand, au pus pe gânduri pe Martinuzzi. Spre a nu pierde timp, a grăbit plecarea delegaţiei la Constantantinopol, dându-i îndru­mări, ca să arate sultanului că neîmplinirea datorinţelor trebue atribuită răscoalei lui Mailat, care a răpit timpul din urmă al regelui Ioan şi al său şi să acuze pe Mailat de necredinţă.

Mailat presimţia, că Martinuzzi va unelti contra sa la C o n -stantinopol, de aceea pe ascuns şi-a trimis şi el oamenii acolo, ca să urmărească deaproape intrigile Călugărului. Trimişii săi înaintea sultanului au tras la îndoială, că văduva Izabella ar avea prunc legiuit şi au arătat cât a trebuit să sufere stăpânul lor chiar pentrucă a voit să ţină Ardealul în credinţă faţă de sultan. Mailat ruga pe Soliman să-i dea lui Ardealul, asigu-rându-1, că va aduce întreagă Ungaria sub stăpânirea Sultanului. 1)

Tragedia.

Văzându-se scăpat de asediu, Alailat a început cu mai multă putere să lucreze pentru ajungerea idealului său. El spera tare, că împrejurile îl vor favoriza şi moartea lui Zapolia va aduce împlinirea visurilor sale. El îşi da seamă, că deocamdată locul său e lângă Ferdinand. Deşi Călugărul prin oamenii săi lucra, ca să-1 atragă lângă Izabella, Mailat vedea bine, că el pe lângă regină nu va avea niciodată vre-un rol mai însemnat, atât din cauza trecutului său, nefiind el niciodată aderent sincer al lui Zapolia, cât şi din cauza Călugărului, cu care el nu putea

i) Majlâth B. 82—85, Szilâgyi I. 271—272, Szâdeczky 19.

— 350 —

să se împace şi să stea alături. Ura personală şi interesele lor, cari se ciocneau în capete, excludeau orice colaborare.

Idealul lui Mailat, cum ştim, era deslipirea Ardealului de Ungaria şi ajungerea sa ca principe al Ardealului. Idealul acesta îi frământa creerii ziua şi noaptea şi toată activitatea sa de aci încolo se desvoaltă în aceasta direcţie.

Ştiind el, că Ferdinand va cere respectarea păcii dela Oradea şi va pretinde întreagă ţara dela Izabella, spre Ferdi­nand şi-a întors şi Mailat privirile, dar în acelaş timp lucra astfel, încât să nu atragă nici mania Turcilor, nici să-şi înstrăi­neze prietenii, cari ţineau Ia Izabella şi la fiul său.

Mailat pregătind bine terenul pentru scopurile sale, laolaltă cu celalalt voevod, cu Balassa, a convocat dieta ardeleană la Sighişoara pe 29 August 1540. Păşind cu precauţiune şi cu în­ţelepciune a câştigat simpatiile celor mai mulţi şi hotărârile luate au fost după voinţa lui. Ca să-i împace pe toţi, dieta a anunţat, că Ardealul pe acela îl va recunoaşte de rege, pe care îl va alege Ungaria, dar în acelaş timp a mărit cercul de acti­vitate şi puterea voevozilor, pe cari i-a ales căpitani supremi, deşi Călugărul numise căpitan suprem pe Bultazar Borne-missza. Pe lângă aceasta cei doi voevozi-căpitani au fost încre­dinţaţi cu administrarea băilor şi li s'au votat dări. Dieta a mai ordonat, ca Bornemissza să nu atace pe nime, iar cei doi voe-vozi să folosească puterea armată numai contra duşmanilor ex­terni.1)

Din dieta aceasta Mailat a ieşit întărit. In timpul dietei trei scaune săcueşti şi mai mulţi magnaţi s'au alăturat la el, a ajuns căpitan suprem laolaltă cu Balassa şi dispunea de veni­tele Ardealului.2)

Indatăce s'a împrăştiat dieta dela Sighişoara, voevozii au pretins dările de războiu votate, apoi Mailat a asediat Gurghiul. iar Balassa Veciul, Almaşul şi Diodul. Au început după aceea să prigonească pe aderenţii lui Zapolia şi să cucerească Ar­dealul. La aceste măsuri îl îndemnau şi veştile sosite din Con-stantinopol, unde afacerea sa părea că stă bine, mulţumită prie-tiniei beiului Bali-Cuciug. 3)

1) Szilâgyi 1. 273, Majlâth B. 87. 2) Szilâgyi I. 273. 3) Majlâth B. 88.

351 —

Sublima Poartă n'a dat crezământ deplin cuvintelor lui Mailat cu privire la fiul lui Zapolia, dar totuşi au deşteptat bănuială. Soliman a trimis doi ceauşi, pe unul la lzabella în Buda, pe altul în Ardeal, ca să afle la faţa locului, cum stau lucrurile.

In Ardeal a venit un ceauş cu numele Sinan. Indatăce a sosit, Mailat a luat contact cu el şi apoi în grabă mare a con­vocat dieta la Brateiu pe 21 Sept. 1540, ca să asculte cuvântul trimis de sultan. Sinan în faţa staturilor ardelene adunate a declarat, că dupăce sultanul a cuprins Ardealul cu arma, Ar­delenii sunt sclavii săi şi au să-i împlinească poruncile. Soli­man dărueşte Ardealul lui Mailat, încredinţându-i guvernarea şi se jură pe Dumnezeul cel viu, pe strămoşi şi pe armaşi, pe sabie, pe pâne şi pe sare, că toate drepturile şi libertăţile Ar­delenilor vor fi respectate. Porunceşte mai departe Ardelenilor, să se supună voevodului Mailat, căruia îi ordonă, că pe acela care nu ar asculta poruncile sultanului şi ale Iui, să-1 piardă cu foc şi cu fier şi la aceasta să fie ajutat de beii din sandjacul Rumeliei şi de voevozii ţărilor româneşfi.

Mulţi auzind acestea au rămas nedumeriţi şi surprinşi. Francisc Kendy, Ladislau Micola şi Martin Gergely au propus şi urgitat alegerea lui Mailat de principe, dar majoritatea, ne-cunoscând situaţia Izabellei, au cerut şi ceauşul şi Mailat au încuviinţat, să se amâne alegerea principelui cu cinci luni, ca să se poată pregăti lucrurile pentru aceasta. Au botărît, ca de­odată cu Sinan să meargă la Constantinopol şi Lazar Veszâdy, cu daruri bogate, ca să aducă la cunoştinţa sultanului această hotărîre. O nouă dietă a fost convocată pe 18 Oct. 1540 la Tg.-Secuilor, ca să aleagă delegaţia cătră sultan, în fruntea căreia era designat Lazar Veszfidy. Deşi hotărîrea aceasta Mailat a privit-o ca un eşec, mai cu seamă după declaraţiile atât de fru­moase şi precise ale lui Sinan, totuşi o socotia ca un mare pas înainte spre reatizarea idealului său.

Ceauşul, care a fost trimis la Buda, avea să cerceteze, dacă în adevăr lzabella a născut şi dacă cel născut e fecior, sau fată lzabella a primit pe ceauş îmbrăcată în doliu, cu copilul în braţe şî în faţa ceauşului şi-a alăptat fiul. Acesta a rămas adânc pătruns de această scenă şi, îngenunchind înaintea reginei, a

— 352 —

jurat în numele stăpânului său, că nime altul decât fiul ei va fi regele Ungariei, Raportul ceauşului a liniştit pe sultan, care, aflând că Ferdinand a ordonat asediul Budei, a dat un firman, prin care dă regatul ungar micuţului Ioan — Sigismund, fiul lui Zapolia. 1)

Cum se împacă cele petrecute în dieta dela Brateiu cu cele petrecute la Buda şi cu recunoaşterea lui Ioan-Sigismund de rege? Se poate ca ceauşul Sinan, câştigat de Mailat, să fi trecut peste instrucţiile primite dela Constantinopol, Se poote şi aceea, ca duplicitatea sultanului să fie pornită din dorinţa lui de a amăgi deocamdată pe toţi, pentrucă mai apoi, pregătit mili-tăreşte, să dea lovitura decisivă în Ungaria, cum a şi dat-o în anul următor. Sultanul ştia că dacă se execută stipulaţiunile păcii dela Oradea, Ungaria întreagă şi Ardealul ar fi trebuit să ajungă în mâna lui Ferdinand, care avea la spate pe Carol V-şi astfel ar fi avut de a face cu o putere de temut. De aceea a dat firmanul, prin care recunoaşte pe Ioan-Sigismund de rege, ca prin aceasta să întărească pe aderenţii acestuia în speranţa unui ajutor puternic al sultanului contra lui Ferdinand. Cuno­scând mai departe planurile şi popularitatea lui Mailat, voia să-1 reţină pe acesta dela o lovitură decisivă şi grabnică, care ar fi putut face greutăţi la cucerirea Ungariei, cunoscută fiind poziţia strategică a Ardealului. Dacă Mailat, proclamat de principe şi aliat cu voevozii ţărilor româneşti, s'ar fi alăturat la Ferdinand, ar fi primejduit serios stăpânirea otomană în ţările dunărene. In această lumină trebue înţelese cele întâmplate la Buda şi la Brateiu şi evenimentele, cari au urmat, au dovedit, că acesta e adevărul.

Mailat acum a crezut, că mai uşor îşi va ajunge scopul, dacă va stărui pentru punerea în aplicare a păcii dela Oradea, înţeles cu Balassa, îndată după adunarea dela Brateiu, a trimis soli la Ferdinand, cerând tunuri şi armată pentru executarea păcii dela Oradea. Regele a trimis în Ardeal pe Nâdasdy însoţit de o suită strălucită. Pentru planul lui Mailat însă era nevoie de armată, nu de suită. Mailat a şitut să câştige pentru pla­nurile sale pe doi fruntaşi din suită, pe Nicolae Gerendi şi pe Ioan Szalai.

1) Majlâth B. 89-91, Szilâgyi I. 273-275.

— 353 —

Mailat se încredea în Balassa, deşi ţinuta acestuia din tre­cut, şi mai cu seamă ţinuta din timpul războiului din Ungaria de sus şi ţinuta mai recentă din timpul asediului Făgăraşului, nu erau de aşa natură, încât să inspire încredere deplină. Ba­lassa şi acum 1-a trădat. In vreme ce delegaţia lor era Ia Fer-dinand, Balassa pe ascuns trece de partea lui Ioan-Sigismund, şi în acelaş timp îl acuză pe Mailat înaintea lui Ferdinand şi a generalului său Leonard Fels, că are planuri separatistice. Balassa a încheiat un acord la Ofenbaia cu Baltazar Borne-missza, obligându-se că, dacă Mailat ar asedia Sebeşul-săsesc, el îl va ataca cu armata sa. Balassa a păşit la acest acord contra tovarăşului său, penfruca să-şi poată recâştiga proprie­tăţile confiscate de Zapolia, dar de bună seamă a contribuit la aceasta mult şi invidia provocată de înălţarea de până acuma, precum şi cea probabilă din viitor a lui Mailat. Pentrucă să se producă neînţelegere între cei doi voevozi a lucrat mult şi Ve-ranchich.

Purtarea aceasta a lui Balassa i-a adus lui Mailat multe neplăceri şi greutăţi : Balassa a început să contrabalanseze mă­surile lui Mailat. De altă parte mulţi dintre aderenţii lor co­muni s'au retras şi ei din jurul Iui Mailat, deodată cu Balassa. Văzând aceasta Mailat, a amânat dieta convocată pe 18 Oct. 1540 la Târgu-Săcuilor, până se va întoarce delegaţia dela Fer­dinand. Delegaţia aceasta a umblat bine. Ferdinand chiar pre-gătia o expediţie contra Izabellei şi aşa se bucura, că cei doi voevozi ardeleni sunt pe partea lui. De aceea le trimite pe To-ma Nâdasdy, Gaspar Horvâth şi Sig. Balassa să le spună, că dacă se va convinge de credinţa lor, le va trimite ajutor şi mai mare decât au cerut.

Când au venit solii lui Ferdinand cu răspunsul aşa de fa­vorabil, Balassa, în secret, era trecut de partea Izabellei, iar S i -bienii au înştiinţat pe Ferdinand despre planurile lui Mailat, mai cu seamă că vrea să ajungă principe cu ajutor turcesc.

Pentru a asculta pe trimişii lui Ferdinand, Mailat chiamâ dieta la Cine pe 1 Noemvrie 1540. Balassa se prefăcea, că e de acord cu Mailat la Cine, în ascuns lucra însăcontra lui.Mailat cu Saşii laolaltă au jurat, la Cine, cred'nţă lui Ferdinand. Lucrul trebuia să fie ţinut în taină, pentrucă, după „unio trium

nationum", un pas atât de însemnat nu se putea face decât de toate cele trei naţiuni laolaltă, dar Balassa a vorbit despre aceasta în publc, în Sibiiu şi atunci Saşii s'au lăpădat, zicând că nu ştiu nimic despre asta. La Cine Balassa pe faţă întăria pe Saşi în credinţa faţă de Ferdinand, în ascuns cerca să-i atragă spre Izabella. Curând după dieta dela Cine, Balassa a chemat o adunare la Alba-lulia pe 8 Noemvrie şi acolo a pro­vocat făţiş pe Saşi să se alăture la Izabella.

Despre această procedură a lui Balassa mai mulţi mag­naţi, în frunte cu Gerendi, l-au avizat pe Mailat, declarându-i că nobilii, Săcuii şi Sibienii stau lângă Ferdinand.

Mailat se credea stăpân pe situaţie, pentrucă cu populari­tatea sa şi cu influinţa sa ţinea legaţi pe Saşi şi o parte a Să -cuilor şi a judeţelor de sud. Atunci Izabella a încercat să li­niştească Ardealul pe cale pacinică. A trimis în Ardeal pe Eme-ric Bebek, ca să contrabalanseze acţiunea lui Mailat. „Doar ai auzit Măria Ta, scrie Bebek lui Mailat la 26 Noemvrie 1540, că armata invincibilă germană într'o singură zi a fugit dela Buda până la Vaţ. Nu te încrede făgăduelilor, ci întoarce-te şi stă­pâna mea te va primi graţios. Bebek a încercat să-i câştige şi pe Saşii convocaţi la Sibiu, dar n'a putut ajunge la nimic nici cu ei, nici cu, Mailat. Saşilor le-a scris şi regina încă în 9 O c -tomvrie, spunându-le că „sunt între voi unii, cari spun, că sul­tanul a poruncit, să vă supuneţi căpitanului. Trimişii noştri la Poartă cu totul altfel ne scriu. Vă admoniez, să nu voiţi a vă despărţi de cealaltă parte a ţării mele, pentrucă din aceasta se va naşte primejdie pentru voi." Şi Veranchich îndreaptă o scri­soare cătră Ardeleni, în care îl atacă cu cuvinte aspre şi bat-jocuritoare pe Mailat. Intre altele spune : „Mă mir, că voi, băr­baţi originari din familii vechi şi înţelepte, mergeţi după un astfel de conducător, care pe omenia sa nu-i în stare să pro-vadă nici 200 de călăreţi, ci numai din dări şi din jafuri e în stare şi nu băgaţi de seamă, că păcatele lui le acopere cu nu­mele voastre ; hula Iui va fi hula voastră şi pedeapsa păcatului va apăsa cu totul asupra voastră—"*)

Toate acestea n'au clătinat pe Mailat în executarea pla­nurilor sale. Văzând cum adunările parţiale, ce se ţineau destul

i) Szilâgyi I. 272-276.

— 355 —

de des şi unele măsuri ale lui Balassa duc la împuţinarea ade­renţilor săi şi la formarea unei atmosfere nefavorabile lui, a în­ceput să se gândească la o împăcare cu Balassa. Mulţumită intervenţiei lui Nâdasdy, împăcarea s'a făcut, spre bucuria ade­renţilor lor, cari în aceasta vedeau încetarea primejdiei unui războiu civil şi spre bucuria lui Ferdinand, care în această îm­păcare vedea întărirea partidului său. De aceea Ferdinand nu a întârziat să-şi arate în o scrisoare bucuria pentru împăcarea celor doi voevozi.

La stăruinţa lui Nâdasdy acum Mailat a luat poziţie ho-tărîtă pentru Ferdinand, dar actul, prin care promitea credinţă regelui, nu 1-a trimis la Viena, condiţionând trimiterea lui de primirea ajutorului promis de Ferdinand. 1)

Prin împăcarea cu Balassa din nou a ajuns Mailat dom­nul situaţiei. Atât Ferdinand, cât şi Izabella îşi dau toate si­linţele să-1 câştige pantru cauza lor. Dar vechile legături şi stăruinţele lui Nâdasdy l-au atras spre Ferdinand, în speranţă, că aşa mai uşor îşi va putea realiza planurile decât lângă Iza­bella, ale cărei drepturi erau sprijinite de Turci.

Aderenţii săi stăruiau să-1 împace şi cu Bornemissza şi în acest scop l-au înduplecat să convoace dieta la Făgăraş pe 1 Ian. 1541. împăcarea însă nu s'a putut face, deoarece Mailat, ştiindu-se stăpân pe situaţie, a ridicat pretenţii mari şi astfel dieta nu a avut rezultatul dorit. Incăpăţinarea lui Mailat însă a dus la înstrăinarea unei însemnate părţi a aderenţilor săi, cari se temeau de un războiu civil, care ar fi adus cu sine inter­venţia Turcilor şi a domnilor români. De aceea magnaţii adu­naţi în tabăra dela Sombor au hotărît, înţeleşi cu Izabella şi cu Bornemissza, dar fără asentimentul lui Mailat, să convoace dietă la Turda pe 22 Ianuarie 1541.

Mailat, la auzul acestei hotărîri, înfuriat că se calcă un drept al voevodului, a oprit adunarea. Nobilii însă n'au dat înapoi, ci au trimis la el o delegaţie, care a pretins convocarea dietei. C a să nu-şi înstrăineze cu totul o mare parte a aderen­ţilor, Mailat s'a învoit şi astfel dieta s'a ţinut. Mailat prin o tactică iscusită aşa a ştiut să întoarcă lucrurile, încât hotărîrile să fie în favorul său. Prin hotărîrile acestei diete Mailat a ajuns

1) Majlâth B. 97.

— 356 —

stăpân deplin pe ocnele dela Turda şi dela Dej, stăpân pe ju­mătatea ocnelor dela Cojocna ; lui i s'a dat dreptul să adune dările dela Saşi şi Săcui şi din câteva comitate şi tot lui i s'au dat jumătate dările şi venitele Gurghiului, iar moşiile confiscate mai înainte dela prietenii săi, au fost redate acestora.

Mailat a ieşit învingător din dieta dela Turda. Hotărîrile favorabile le-a executat imediat, pe cele nefavorabile nu le-a respectat. Astfel contra hotărîrilor dietei şi, neţinând seamă de protestele aderenţilor Izabellei, el a ocupat şi oraşul Turda, si­lind pe aceştia să-1 părăsească. Cu aceasta au început lupte mărunte între aderenţii celor două partide. Nâdasdy a strâm-torat Ocna-Sibiului, Mailat a asediat Gurghiul, iar Balassa a atras pe mulţi la credinţa faţă de Ferdinand.

Cu aceasta a crescut din nou prestigiul lui Mailat, Saşii şi Săcuii au ajuns iarăşi sub influinţa sa şi el a început din nou să-şi ţeasă visul de mărire. Inzădar au încercat Călugărul şi cu Petrovici să-i atragă pe Ardeleni în tabăra Izabellei pen­tru a încunjura o invazie turcească, Ardelenii erau sub influinţa Iui Mailat, care prin ocuparea Turzii a devenit încă odată stă­pânul situaţiei.

Atunci Călugărul a recurs la ajutorul sultanului, care a trimis în Ardeal un ceauş, cu un firman favorabil lui Ioan-Si-gismund. Când a prins de veste despre sosirea ceauşului, Mailat a convocat o dietă la Şeica-Mare pe 25 Maiu 1541, pen­tru a asculta voinţa sultanului. Voinţa sultanului şi cuvintele, cu cari ceauşul a exprimat-o erau îndreptate contra lui Mailat şi admoniau staturile ardelene la ascultare faţă de Ioan-Sigis-mund. Mailat, la început surprins, a văzut numai decât în ace­stea machinaţiunile lui Martinuzzi şi iute şi cu dibăcie a ştiut să dea o astfel de direcţie desbaterilor, încât a putut face de­claraţia, că el pe lângă anumite condiţii, e gata a promite cre­dinţă lui Ioan-Sigismund. Sfârşitul a fost, că cele două partide au căzut de acord, ca să se convoace o dietă la Turda şi până atunci o comisie să pregătească condiţiile împăcării. Pe lângă aceasta dieta i-a orânduit mercenari, ca să-1 apare contra oame­nilor reginei.1)

i) Szilâgyi I. 277-278, Majlâth B. 101.

— 357 —

Lucrurile grăbiau spre o clarificare. Ferdinand şi-a îndrep­tat arma contra Budei, pentrucă astfel să ia în stăpânire ţara conform păcii dela Oradea. In acelaş timp se auziau veşti de­spre pregătirile lui Soliman de a veni în Ungaria şi despre po­runcile date domnilor români, de a fi gata să intre în Ardeal deodată cu armata turcească.

In Ardeal încă domnul situaţiei era Mailat, dar comisia aleasă la Şeica, întrunită la Alba-Iulia, a stabilit astfel de con­diţii, cari îl puneau în inferioritate faţă de situaţia, pe care a avut-o şi pe care a ştiut să şi-o întărească la Turda. Comisia aceasta a hotărît, că Mailat trebue să dea seamă de întrebuin­ţarea venitelor ţării ; e îndatorat să respecteze pacea încheiată la Turda ; e îndrumat să-şi retragă trupele din Turda şi din Dej şi, în fine, e oprit a mai tulbura liniştea partizanilor reginei. Condiţiile acestea tindeau la nimicirea supremaţiei şi atotputer­niciei voevodului în Ardeal şi se vedea bine influinţa lui Mar­tinuzzi, care încrezut în bunăvoinţa şi ajutorul sultanului, vedea timpul potrivit spre a se ridica asupra rivalului său.

In vreme ce Mailat a aflat despre hotărîrile comisiei, a aflat şi despre pregătirile domnilor români de a intra în Ar­deal. Cu privire la aceste pregătiri el avea nedumeriri. El se ştia prietin cu Petru Rareş, care îşi reocupase de curând tronul.

Petru Rareş cu mare greutate şi cu mari daruri date la Constantinopol şi-a putut reocupa ţara. Dupăce a venit în ţară, se părea că el ar vrea să scape de Turci cu ajutorul lui Fer­dinand. Deaceea a şi început un schimb de scrisori între el şi Ferdinand. Ferdinand l-a rugat şi pe Mailat, să-i scrie dacă se poate încrede în Rareş, sau nu. In 17 Maiu 1541 Nâdasdy îi scrie lui Rareş o epistolă mai lungă, în care cearcă să-1 con­vingă, că în războiul, care trebue să isbucnească, să stea alături de creştini şi de aceea îi face propunerea, ca să trimită soli la Ferdinand. După scrisoarea aceasta Rareş a început a core­sponda şi cu Mailat, dela care a primit daruri însemnate, ca să-i stea în ajutor.1)

Stând* astfel lucrurile nu-i mirare, că Mailat, când a aflat de pregătirile domnilor români şi mai cu seamă de pregătirile lui Rareş, a crezut că aceştia se pregătesc contra Izabellei. El

i) Szilâgyi I 278, Majlâth B 102, Ursu 72.

— 358 —

nu ştia nimic despre aceea, că una din condiţiile, sub cari s'a dat din nou tronul Moldovei lui Petru, a fost şi aceea, că acesta să colaboreze eu armata turcească, care va opera în Ar­deal contra lui Mailat şi Petru s'a legat înaintea lui Soliman, că-i va da pe Mailat viu, sau mort. De acestea nu ştia nimic Mailat şi astfel el conta pe prietenia lui Rareş.

Cu toate acestea, fiindcă a aflat de plecarea lui Soliman spre Buda în ajutorul Izabellei şi a fost înştiinţat, că o armată turcească a fost îndreptată contra aderenţilor din Ardeal ai lui Ferdinand, Mailat a luat măsuri de apărare. In calitate de că­pitan suprem al ţării el chiamă sub arme pe Saşi. Dar Saşii nu au împlinit ordinul, ci au cerut convocarea unei diete. Armatele streine se apropiau de ţară şi astfel primejdia unei invazii creştea văzând cu ochii. Mailat, văzând primejdia, a provocat pe magnaţii ardeleni, pe Săcui şi pe nobili, să se ridice cu toţii, a purtat sabia însângerată prin ţară şi cu ordinul dat din Făgăraş la 18 Iunie ordonă asigurarea graniţelor, închiderea trecătorilor şi a oprit exportul de alimente.

Toate înzădar. Magnaţii nu s'au ridicat, armata Săcuilor nu s'a adunat, graniţele şi trecătorile au rămas neapărate, iar Fer­dinand, la cererea de ajutor, îi răspunde, că dupăce va lua Buda, îl va trimite ajutor armat. Uneltirile Călugărului îşi dau rodul. Când cu invazia lui Gritti, zeci de mii de oameni au alergat la glasul lui. Acum toţi au amuţit şi au amorţit. Cuno­scând acum gândul îndrăzneţului Român, nici magnaţii unguri, nici Saşii, nici Săcuii nu i-au mai dat ascultare. Rămâneau în jurul său boerii şi iobagii români din Ţara Oltului, cei atât de probaţi în lupte crâncene, în credinţă tare şi în dragoste ne-fătărită.

Armatele române de sub comanda lui Radu Paisie al Munteniei şi a lui Petru Rareş al Moldovei şi armata turcească de sub conducerea lui Ahmet, sangiacul Nicopolei şi a beiului Cuciuc-Bali au pătruns în Ardeal şi se îndreptau spre Făgăraş. Cu aceşti din urmă Mailat se ştia prieten. Bali 1-a sprijinit de multeori la Constantinopol şi i-a dat multe informaţii despre cele ce se petreceau acolo. El 1-a răsplătit cu daruri bogate. Bali, prefăcându-se tot prieten, îi dă de ştire, ca să nu se teamă de nimic, pentrucă afacerile lui stau bine şi armatele, cari vin

— 359 —

în Ardeal, vin contra lui Bornemissza. Mailat, deşi nu se în-credea deplin în acestea, totuşi le-a ţinut de potrivite, spre a scula pe S a ş i : „Duşmanul , ce e drept, scrie el Saşilor în 18 Iunie, afirmă că vine contra servitorilor M . Sale Reginei, iar Petru va asedia Bistriţa şi cetăţile reginei, dar invazia ori pen-truce ar face-o — e primejdioasă. Înţelegând, aceasta slugile M . Sale Reginei au hotârît, ca să ne sprijinească cu toate pute­rile lor." 1;

Cu toate că prin acestea el încă se arăta, că face parte din slugile M . Sale Reginei, totuşi măsurile luate de el şi poruncile lui nu au fost împlinite. In vremece armatele intrate în ţară pustiau şi jefuiau Ţara Bârsii şi Săcuimea, el laolaltă cu Sta-tileo, episcopul Ardealului, a convocat dietă pe 8 Iulie 1541 Ia Cetatea de baltă. Dar văzându-se părăsit de toţi cei, în cari avea deplină încredere, că se vor scula Ia glasul Iui, s'a retras în cetatea Făgăraşului, conducând personal şi cu multă înţe­lepciune şi prevedere lucrările de întărire şi aprovizionare. S 'a retras cu prietenii adevăraţi şi devotaţi, cu boerii români din Ţara Oltului şi cu oamenii lor, gata să înfrunte urgia Semi-lunei şi atacul domnilor români, precum şi uneltirile lui Mar­tinuzzi şi duşmănia lui Bornemissza.

Martinuzzi în faţa Saşilor şi a magnaţilor unguri a acuzat pe Mailat că lucrează contra amânduror regilor şi pentru pro­pria să mărire. Saşii ţineau în sufletul lor la Ferdinand şi când aceasta nu era împreunată cu primejdii, o spuneau şi pe faţă Ţineau la Ferdinand, pentrucă era German şi vedeau în el în­tărirea Germanilor în Ardeal. De dceea ei nu puteau să vadă cu ochi buni planul Iui Mailat, de a deslipi Ardealul de U n ­garia şi a se face domn al Ardealului. Magnaţii unguri încă nu erau destul de pregătiţi pentru planul deslipirii Ardealului de Ungaria şi mai cu seamă nu ar fi putut să se împace cu dom­nia unui Român asupra Ardealului.

(Va urma)

* w

1) Szilâgyi I. 279.

— 360 —

Din vremuri trecute*) de Candid Muşlea, preot-profesor.

Bogata arhivă a municipiului Braşov este o nepreţuită comoară pentru trecutul nostru naţional, bisericesc şi social. Nu e an, în care să nu afli sute şi sute de acte referitoare la viaţa noastră din trecut : jălbi de tot felul ale Românilor necăjiţi, preoţi, dascăli, ţărani, sol­daţi, pentru ridicarea unei bisericuţe sau cruci, în preajma căreia să se poată închina, pentru a fi sfinţiţi, pentru scutiri de impozite, ridicarea unei căsuţe de lemn, o bucată de pământ unde să-şi facă casă, pentru un concediu, pentru drepturi şi privilegii obţinute în vremuri bune dela cei mari şi nerespectate de cei mici, toate, absolut toate trebuiau să treacă mai întâiu pe sub ochii „Cinstitului Ma­gistrat ".

Cele mai multe din aceste acte sunt scrise de logofeţi în limba germană şi mai târziu ungurească. Unele sunt scrise româneşte, dar cu o ortografie îngrozitoare ungurească, iar altele — mai puţine — cu cirile.

Biserici erau puţine, şi în multe sate credincioşii se adunau într'o peşteră sau o casă particulară, sau în o şură, ca să se roage lui D-zeu; în schimb numărul preoţilor era de multe ori excesiv de mare, câte 5, 8, 10 într'un sat, căci cine voia să fie scutit de unele prestaţii şi de serviciul militar, se făcea preot ori dascăl.

Cererile pentru ridicarea unui lăcaş de închinare, pentru fa­cerea unui turn sau aprobarea de a avea şi un clopot la biserică, sau pentru un loc de cimitir, trebuiau repetate an de an, deoarece ele erau trimise „ înaltului gubernium" la Sibiu şi mai târziu la Cluj, eventual până la „înălţata cezaro-crăiască Curte" la Viena, de unde reveniau abia după trecere de câteva luni, de cele mai multe ori cu o rezoluţie nefavorabilă, sau cu chestionare de tot felul: au oa­menii loc unde să-şi facă biserică? au vre-un ctitor, care să-i ajute? averea acestuia nu va suferi dacă va contribui cu câteva sute de zloţi ? nu are de gând să ceară aceşti bani înapoi ? oamenii au cu ce să-şi fină preotul? etc. De multe ori însă nu mai venia nici un răspuns, şi atunci Românii, dornici de a-şi avea şi ei o bise­ricuţă ca şi alţi creştini, făceau altă „instanţie", pe care o înaintau diregătorilor din sat, aceştia Magistratului, care o înainta Guver­nului şi acesta Curţii împărăteşti, şi care după câteva luni sau un an de zile se reîntorcea, pe aceeaş cale, de multe ori tot fără apro­bare şi astfel treceau 10—20—30 de ani, ba şi mai mulţi, până să-şi poată ridica şi ei o bisericuţă.

Cărăuşia şi lucrul manual îl făceau credincioşii, iar ctitorul suporta spesele cu procurarea de cărţi, odăjdii şi icoane.

*) Din volumul „Biserici şi preoţi din Ţara Bârsei" ce va apărea.

— 361 —

Aceste isvoare din arhiva Braşovului, complectate cu croni­cile bisericilor noastre, cu însemnările făcute în cărţile vechi de slujbă de preoţi şi dascăli, şi cu inscripţiile din exteriorul şi interiorul bi­sericilor (cruci, icoane, clopote, etc), credem că vor aduce cu sine posibilitatea ca fiecare comună bisericească să-şi poată avea cât de curând monografia sa.

I. Guvernul cu adresa No. 3129 din 8 VI 1779, face cuno­

scut Magistratului că episcopul gr. cat. de Făgăraş, cu ocazia v i -zitaţiei sale canonice, a raportat guvernului că biserica din Ghimbav a neuniţilor a fost făcută fără aprobare mai înaltă, contrar ordinaţiunilor regale. Cere să se raporteze.

Mag. face cercetare prin cei 2 secretari, Paur şi Clompe, cari la 7 VII raportează: Cercetând în ce timp Românii din Ghimbav şi-au zidit biserica lor, care acum a ars la 3 Maiu 1777, martorii saşi au declarat toţi la fel cu G h . Schvalf, birăul cel vechiu, om de 70 de a n i : „S ' a zidit în 1764. C a tânăr jurat chiar eu am măsurat — din ordinul sfatului şi bătrânilor — locul pentru biserică, în grădina unde Românii din vremuri stră­vechi îşi aveau cimitirul, unde preotul lor făcea serviciul divin lângă o cruce provăzută cu un mic coperiş şi unde aveau şi o aşa numită toacă. In anul următor, 1764, Românii începură a clădi biserica".

Intr'o copie în limba germană, din 5 Dec. 1763, semnată de Stan Drăghici gociman bătrân, loan Drăghici, Stoica Mămă­ligă, Stan Brânduşoiul, Bucur Drăghici sen., Ion Brânduşoiul gociman, Ion Tohănean, Bucur Drăghici jun., Stoica Duşe şi Ion Duşe, se arată că ei au cerut în mai multe rânduri dela Sfatul sătesc să le dea voie a-şi ridica o bisericuţă. In sfârşit Ii s'a aprobat, dar cu condiţia 'să fie de 6 stânjini lungă şi 2 2 / 3 lată, să nu se facă din piatră ci din lemn, clopot să nu aibă, ci numai toacă, şi nici icoane sau sfinţi să nu facă pe zidurile bisericii în afară; nici mai târziu nu le-au dat voie să o mă­rească nici cu un lat de mână ca să o lungească sau să o lăr­gească, ameninţându-i că în acest caz ii se va lua dreptul acesta şi biserica li se va dărâma, iar dacă cumva biserica ar fi distrusă în vre-un fel oarecare, să nu-şi poată ridica alta fără aprobarea diregătorilor (căci locul unde e ea şi cimitirul li s'a dat cu autorizaţie numai în scopul acesta). Ei au promis, în nu­mele lor şi al urmaşilor, că vor respecta aceste condiţii, şi dacă se vor abate numai cât de puţin dela ele, biserica v'a fi demo­lată. C e priveşte pe preot, să nu aibă drept a-şi angaja nici unul nici odată, fără ştirea şi aprobarea diregătorilor, nici să nu poată avea mai mult decât două vite de povară şi o vacă,

— 362 —

iar în caz că ar veni un preot din altă parte, care ar avea mai multe vite, ori să se lipsească de ele, ori să nu fie primit preot aici. Acela dintre ei, care nu va respecta aceste condiţii în toate punctele şi le va călca, să fie afurisit (fureszit seyn soli).

11. Adresa: Intru cinstit şi luminat Magistrat al Cetăţii Bra­

şovului; cu multă plecăciune şi smerenie să se închine. ' Cu mila lui Dumnezeu 'preacinstiţilor si de bun şi preafe­

ricit neam, şi dintru cei mai înţelepţi şi mai vrednici aleşi, Cin­stiţi Domni ai preacinstitului Magistrat al Cetăţii Braşovului, luminaţi Domni şi Poruncitori.

C u această preaplecată şi smerită scrisoare, în genunchi şi cu lacremi cădem şi dăm jalbă milii şi bunătăţii măriilor voastre, preacinstiţi Domni, noi mici şi plecaţi, care 'mai jos ne vom numi. Pentru că viind dumnealor perchelabii cu o cinstită carte dela cinstitul Magistrat ne-au oprit a nu mai lucra la această Biserică ce s'au început în Lungoceşti, 1) şi după porunca cin­stitului Sfat noi sântem mici, plecaţi" şi ascultători şi s'au con­tenit lucru. Dar de aceasta cu multă plecăciune ne rugăm să ni se ia sama că d'inceputul bisericii aşa au fost lucru că din zilele răpo­satului Măriei Sale Domnului ' Harbert, s'au milostivit Cinstitul Sfat şi au slobozit de s'au făcut la peştere Biserică; dar fiindu-ne noao cam departe şi fiind noi Lungoceştii tot la un loc strânşi cu casele şi cu tot cuprinsu nostru, ne-am rugat de măria sa şi ne-au dat şi noao voie de ne-am făcut un schitişor foarte prost, numai de scânduri, şi trecând de-atunci mulţi ani foarte s'a stricat. C ă nici slujbă nu puteam să facem, nici 'oamenii nu aveau unde să şază, dar după aceea au venit Măria S a răpo­satul domnul Closius, şi văzând că se înmulţesc oamenii, şi fiind tocma lângă drumul ţării, pre care toţi neguţătorii şi că­lătorii trec, foarte ne-au 'certat şi au zis : au n u ' s u n t e m noi vrednici să facem altă biserecă fiind în drumul negustorilor. Dar noi tot gândeam acel lucru şi nu ne pricepeam ce să facem, şi după aceea au venit şi răposatul Măria S a Domnu Zibolt (See-waldt?) şi împreună cu Domnul Zailer şi văzând că au căzut acest schitişor, că nici Măria S a n'au putut să intre înlăuntru, foarte s'au scârbit şi ne-au certat căci nu facem altă biserecă noao; şi văzând noi aceşti mai jos iscăliţi că despre Dumnezeu este bine şi despre domni pace, ne-am 'adunat şi am mers în pădure şi am tăiat bârne câte am gândit că ne-a'r ajunge ca să facem altă biserecă în locul cei stricate, şi am adus toate bâr­nele, dar am zis să facem temelia pân' la un loc de zid ca să trăiască lemnul mai mult, şi am făcut var şi cărămidă, pentru

') Moeciul de jos.

— 363 —

treaba temeliei, şi în vremea aceea s'au tânplat de s'au făcut şi casele aici în vamă. Ş i fiind lucru în grab(ă) cel din vamă, au venit domnul dregtor împreun(ă) cu dumnealui perchelab Tomas şi ne-au luoat bârnele cele de biserecă să lucreze la casele cele din vamă; dar ni le-au pletit, numai sminteală tot ne-au făcut.

Dar noi, prealuminaţi domni, ne-am apucat şi am făcut zidul bisericii pân' dinsus de vereşti. Ş i au şezut aşa multă vreme, fiindcă noi de atuncia ne-am îngrijat pentru zid, neştiind noi cu câtă cheltueală se face zidul, şi şezând aşa multă vreme, s'au întâmplat de au venit şi măria sa domnul Judeţ Toartler (Tartler Andreas!) la Peştere, împreună cu domnul Comision dela Sibii şi întru acea ' călătorie au venit şi pela noi şi au văzut tot lucru şi începutul biserecii şi nici un cuvânt de rău nu ne-au zis. Ni'ci noi n'am zis nimic Măriii Sale neştiind noi că va fi vreo pricină pentru zid. Şi fiind o pricină între popa Bucur şi popa Ion nu s'au putut împăciui pân' n'au venit domni din Cinstit[ul] Sfat, Măria S a domnul Gheorghie Schobăl (Schobel) şi domnul Paul Heiseb şi alt domn scriitor şi atunci încă am adus aminte că voim să facem o biserecă ş i ' nici o certare nu ne-au dat. Şi şezând noi aşa în gânduri, mulţi negustori ne-au zis să luoărrî bani cu dobândă de unde vom 'găsi şi aju­tând Dumnezeu a se isprăvi biserecă toţi vor ajuta cu cât vor putea. Şi pe nădejdea aceea Dumnezeu ştie cât ne-am îndatorit pân' am făcut acest lucru până unde se află. C ă tocmai în vârful biserecii mai trebue puţintică şindilă şi lucru deasupra este isprăvit. C i de aceasta î n ' g e n u n c h e cădem şi cu lacrămi ne rugăm Măriilor Voastre, preacinstiţi şi luminaţi domni, pen-trucă de-am făcut noi acest lucru din prostie am greşit de-am făcut, iar nu din ştiinţă. C ă noi ca nişte oameni proşti ce sântem n'am ştiut rândueala şi pricina zidului. C i de vreme ce-am făcut această greşală făr de ştirea Măriilor Voastre, după D-zeu la mila Cinstitului Sfat cădem şi ne rugăm să vă milostiviţi asupra noastră să ne daţi iertăciune şi slobozenie. C ă slobozindu-se a se isprăvi biserecă, poate şi cei ce s'au făgăduit vor ajuta câte ceva, iar fiind oprit, noi ne vom trece şi vom muri, iar copiii noştri vor rămânea datori, că nimini nu vor ajuta cu nimic, vă­zând că s'au oprit. C i pentru noi ticăloşii, şi pentru mila şi luminată domnia Măriilor Voastre, şi pentru copiii noştri, ca să nu rămâe la datorie, milostiviţi-vă asupra noastră şi ne daţi voe şi iertăciune, că ce s'au început să [se] săvârşească, în luminate zilele Măriilor Voastre, şi noi cu ce vom fi da'tori pentru această greşală ne vom sili a plini pohta. A Măriilor Voastre, mici şi plecaţi

Eu Radu Perşoiu Eu Neagoe Lungoci Eu Simion Aldulea

1760

— 364 —

Şi am scris eu, al Măriilor Voastre mic şi plecat, Popa Grigorie dela Peştere, cu zisa lor.

(Lect. die 15 September 1760 in Sess. von denen Kalli-baschen welche bitten den Verboth wegen ihres Kirchen Baues aufzuheben).

111.

Copia.

Revers

Prin a căruia putere şi înţeles, eu cel mai jos iscălit, din îndemn bun şi inimă creştinească, mă făgăduesc cumcă în satul Bod, în districtul Braşovului, unde bisearica obştii neunite iaste de tot răsipită şi netreabnică de a mai putea sluji cealea sfinte într'ănsa, din averile meale cealea din mila lui Dumnezău rân­duite, cu toată cheltuiala mea voi ridica bisearica noă de piatră, fiind la aceasta în mai multe rânduri poftit şi rugat de cătră lă-cuitorii Bodului; nice că voi ceare dela obşte alt ajutoriu afară de cealea ce ei sănguri săteanii mi-au făgăduit şi s'au legat a îm­plini, la lucrul ce trebue să se lucre cu carăle şi cu manile lângă meaşter la rădicarea acestii Bisearici, care fără de scă-dearea mea socotind a putea împlini, întărescu cu iscălitura nu­melui meu şi cu punerea peceţii

Braşov 24 12 Fevrorie 1815. (Reversul e scris cu cirile).

(L. S.)

Nicolae Baciu. Copia aceasta să loveşte cu orighinalu prin care adeverez. Sibii 16 Martie 815.

Georgius Gorog m. p. Diakonus Hdtzegiensis.

*

Din atestatul, în copie, al dregătorilor se vede că această biserică a fost ridicată înainte cu 65 ani (1749) din nuiele de gard (Zaun Ruthen!) — atât pereţii cât şi bolta — şi din scânduri, cari acum au putrezit, aşa încât în adevăr e un mare pericol să se mai adune oamenii'în ea la serviciul divin, căci în multe locuri s'au făcut spărturi, şi e teamă că dacă va veni un vânt, se prăbuşeşte costând viaţa multor oameni. De altcum ea e atât

— 365 —

de mică, încât nici jumătate din parohieni nu încap în ea ca să asculte slujba şi trebue să stea afară.

19 V. 1814.

Pt. conformitate cu originalul. loh. Dolman, Hann Sibiiu 16 Martie 1815. Mart. Klein, althann Nicolaus Adamovits m. p. lohann Rhein. Arhivarius Eppalis Peter Schuster Geschoworene

durch. Martin Copony m. p. Notar.

Adresa: Inclyto L. R. Civitatis ac Sedis Coronensis M(a)g(istra)tut Ex offo. Coronae

No. 209. Amplissime Magistratus! Attestatum per antistites Saxonicos Pagi Bothfalva super

stătu praeexistentis ibidem Ecclesiae valachicae non unitae tanto-pere ruinoso, ut dicta Ecclesia absque praemettuendo periculo ex corruitione ejus auditoribus imminente ulterius frequentari nequeat, expeditum, una cum praecîtati Benefactoris Reversalibus super supportandis absque Concernentium Auditorum aggravio requisitis ad suscipiendam dictae Ecclesiae reparationem et respective ejusdem de novo exstructionem concinnatis Amplissimo M(a)g(istra)tui, ea cum requisitione in Copiis vidimatis (ipsa Originalia in actis asternando) communicanda duxi, ut facultatem inductu praevigentium Ordina(ti)onum ad suscipiendam quaestio-natae Ecclesiae renovationem requisitam ocyus impertiri velit, quibus solito cultu maneo.

Amplissimi M(a)g(istra)tus Cibinii 17 Marţii 1815

obligatissimus Servus Basitius Moga m. p.

Eppus Non Unitorum. Rezoluţia Magistratului: Diesem Bau steht nichts im Weg und soli den Brenn-

dOrfer Beamten bedeutet werden, die dasige nicht unirte G e -meinde an der Herstellung ihrer baufălligen Kirche auf Kosten des Nikolai Bâtsul nicht zu hindern.

(Va urma)

- 366 —

Icoană bizantină Aşa cum tremuri în lumină Un zâmbet viu de fildeş rar, Pari o icoană bizantină Care-a fugit dintr'un altar.

Ţi-a mângâiat cu ochii coapsa Prelung un sfânt în templul sfânt Şi ispăşeşti acum pedeapsa Că n'ai dus ochii la pământ.

Şi-aşa uitată şi 'n neştire, Cum luneci lin pe străzi pustii De parca i vrea să nu se mire Sfinţii 'n altar, că nu mai vii, —

Pari o icoană înviată La judecata de apoi — Şi-acum te temi de judecată Şi ceri iertare dela noi.

Dumitru Olariu.

— 367 —

Destindere Versul acesta va să'nsemne un sfârşit; L-am scris pe jumătate adormit, Cu mâna moale şi streină (Pentru lumea care va să vină),

S'a ales din somn ca dintr'un val Fără să simt şi fără să mă doară Şi s'abătu plutind uşor, la mal, (Toţi scriu câţi ştiu că au să moară).

Durerea mea, ce trebuia să fie Neîmpăcată, crâncenă şi vie, lat-o aici întoarsă înapoi, Ca valurile unei ape mari şi moi.

Const. Munteanu,

— 368 -

Din stânga şi din dreapta 35.

Un prefect perfect, uns cu toate unsorile avocăţeşti, din mila partidului X , în anul Domnului Y, hăţuia treburile jude­ţului secuesc Z .

„Afacerile" care stagnaseră cu totul, luară un nou avânt; poliţia, jandarmeria intrară în activitate mai vie; cetăţenii prin­seră a-şi mişca mai repejor cişmele încreţite, iar borvizul a bol­borosi mai cu putere din cuibafele-i suterane. Se şi interesa de supuşii săi altfel decât antecesorii săi noul miruit al stăpânirii în jilţul prefecturii.

Şi cum icoana vredniciei e casa şi gospodăria omului, ca să se convingă de bogdaprostea care s'a revărsat asupra jude­ţului prin venirea sa în fruntea lui, într'o zi de sărbătoare o luă prin cele sate pe la „subalterni", în cercetăşie gospodă­rească.

In eurtea largă a primarului din comuna X , un porc bălan par'că ras proaspăt, sta să se 'nnece în propria-i untură.

— Da frumos exemplar! — îi scăpă admiraţia în vorbă domnului prefect.

— Frumos şi soiu bun, — întregi primarul cu oareşicare mândrie gospodărească.

— II ai de mult? — De purcel. — Nu-1 vinzi ? — Ba dac'aş căpăta preţ bun, de ce nu? — Cât ai cere pe el? — 2500 de lei. — Ţi-1 cumpăr eu. Să mi-1 duci mâne acasă. — Bine, Măria Ta, încheie primarul. Şi a doua zi, porcul primarului, admirat de-o întreagă suită,

îşi face grav intrarea triumfală în curtea domnului prefect. Despre plată nici vorbă legănată. Aşteaptă primarul o săptămână, aşteaptă două, aşteaptă

nouă.... Dar, nici bani, nici porc. Nedumerit de niznaiul domnului prefect, povesteşte nota­

rului întâmplarea. Chipurile să-i dea vr'un sfat.

— 369 —

Notarul, auzind despre ce e vorba, glonţ la domnul prefect. După raport, primarul primeşte un plic oficial. In plic, actul

de suspendare iscălit de prefect — „pentru nereguli în gospo­dărirea comunei".

A 'nceput să se 'nvârtească pământul cu domnul primar. Când, în sfârşit, s'a oprit, şi-a 'ndesat primarul pălăria pe ochi, a prins caii la căruţă şi hai la oraş, la Prefectură.

Prefectul, fără multă vorbărie: — Raportul mi 1-a făcut pretorul. Treci pe la el! Acesta, cum a dat ochi cu el, scurt: — Ai 20.000 de lei? — Da nu mă ştiu vinovat cu nimic!... — Domnule primar, te-am întrebat dacă ai 20.000 de lei sau ba? — Am. — Dacă aduci banii mâne vei fi reintegrat, de nu, va fi

numit altul în loc. — D a . . . . — Am terminat! — „fisolgăbirăul" către fostul primar. A doua zi, acesta număra pe masa fisolgăbirăului douăzeci

de mii de lei. — Acum treci pe la domnul prefect! Prefectul, către primarul uluit: — Te-am reaşezat în slujbă ; bagă însă de seamă că, a

doua oară, nu mai este iertare! Apoi, când să plece primarul: — Ei da..., cât spuneai că e preţul porcului? Primarul, zdrobit: — 2500 de lu.' — Poftim. Şi domnul prefect îi numără în palmă lei două-

mii cinci sute. Ajuns în stradă, creştinul se opri uluit. Se uită la banii

din mână şi gândindu-se la cei 20,000 daţi pretorului, apoi la coteţul de-acasă rămas gol, în anexa unui scuipat trânti o'njurătură strămoşească:

— . . - s . . . şi al dracului să fie neam de neamul ălui de-o mai îngraşă porc la casă!....

36. Unirea era încă proaspătă şi duşmănia caldă între stăpâ-

nitorii de ieri şi cei de azi, când mi-a fost dat să prind la un

— 370 —

colţ de stradă următorul dialog între doi urmaşi ai prinţului Csaba:

— E greu, greu de tot!..., — se tânguia unul. — Nu descuraja, cumetre, jo az Isten,*) ne are El de grije!

— îl mângâia celalalt. — Hei, dac'ar mai fi Isten şi nu ne-ar fi lăsat în seama

lui DumnyezoL. — oftă primul, descurajat. Curios să ştiu dacă amărîtul acesta ieşise din armată sau

trecuse pe la poliţie, voiam să intru în vorbă cu el. Dar obser­vând un agent de siguranţă în apropiere, nu cumva să-mi spună c'a fost mosafirul Siguranţei, — l-am lăsat în plata Tatălui.

37. într'o păruială „îi scăpase" cuţitul în flămânzelile unui

consătean şi acum stetea Ghiuri înaintea legii, cu privirile în-chiorchioşate, nasul vâlced şi musteţele fleşcăite.

Judecătorul, ca să nu greşească în judecarea faptei, îl în­treabă prieteneşte :

— Dumneata beai ? — Când mi-e sete. — Şi setea cu ce ţi-o stâmperi: cu apă sau vin ? — Io, vin? — Poate cu bere.... Ghiuri, făcându-şi din arătătorul manei drepte pendulă de

ceasornic: — Spurcăciune d'aia nu s'a pomenit la noi în casă. — Dar rachiu obicinueşti ? Ca galvanizat, rotindu-şi fulgerător ochii împrejur: — Da unde-i? — Ghiuri către judecător, ludecătorul aflase ce-i trebuia.

38. Abia pornită campania electorală, şi aşa numitele partide

pare a-şi fi exhauriat din primele zile ale asalturilor reciproce dicţionarul epitetelor ornante cu care-şi gratifică mutual căpe­teniile dela posturile de comandă.

Doniţele cu apă curată, cu care se surprind şi salută la Sânziene flăcăii şi fetele satelor, colăcarii laielor politice le-au înlocuit cu vedrele lăturilor lacrimogene.

*) Bun e D-zeu.

— 371 —

Şi în această ţigănie cu poalele 'n cap te'ntrebi, pe bună dreptate: Ce vor mai născoci condeiele poftelor din proţapul redacţiilor cu monopolul patriotismului — ca să se poată disca-lifica definitiv — până la sosirea sorocului de măsurare a pu­terilor, va să zică în toiul deslănţuirii patimilor şi-al înteţirii focului neiertătoarei uri? Expresii nouă, mai măduvoase 'n con­ţinut cortorăresc ca cele cu care s'au cinstit şefii până acum unii pe alţii, sau vor trece, cum credem noi, la argumente ad hominem, preferabile, poate, întrucât ele să mărginesc la câteva căpăţini mai îndărătnice, mai refractare la „capacitare", la argumente care, oricum, chiar amnestiate, tot vor fi sancţio­nate, dacă nu azi, mâne, la alte alegeri, de alte contraargumente?

Şi căpăţinile trec, pe când rodul invenţiei lui Gutenberg rămâne, — spre lauda din tată 'n fiu a generaţiei postbelice, abia la 14 ani după înfrăţirea lacrimilor stoarse de bucuria re­găsirii fraţilor de acelaş sânge.

Gândindu-mă la aceste moravuri şi pilde date de intelec­tuali (evităm înadins vorba cărturari, ca să nu se confunde cu cortorari), îmi vine în minte o întâmplare petrecută între doi ţărani din Săliştea Sibiului. Unul Ion R., celalalt Iordache R. Primul, om buclucaş, despre care ştia tot satul că n'are obiceiul să umble cu crucea 'n sân ; al doilea, om cu dreptate şi cu frica lui Dumnezeu. Se 'ntâmplase ca acesta din urmă tocmai atunci să fie şi poliţaiul-şef al comunei.

Intro Sâmbătă seara — cum, cum nu — nenea Ion R. zăbo­vise mai multişor lângă „părechile" *) birtului comunal. Ceeace, între noi rămâie vorba, nu se 'ntâmpla prea rar. Şi'n cazuri de acestea, una că-i săria mai iute ţandăra — era om cu avere! — dar i se slăbiau şi baierile gurii.

Nenea Iordache, ştiind că mai cu seamă Sâmbăta şi Du­mineca îşi dau oamenii în petec, gelos de numele bun al co­munei, întârziase şi el la o masă, mai mult ca supraveghetor al ordinei.

Şi cum nenea Ion prinsese luleaua Neamţului şi nu-şi mai punea stra]e gurii, poliţaiul-şef n'are ce lucra şi, dându-se di­scret pe lângă el îi face observaţia că, fiind şi oameni străini

>) In graiul local „o păreche" = un litru de vin + unul de borviz.

— 372 —

în local, ar fi bine să fie mai cu băgare de seamă la ceeace vorbeşte. Ori-cum, e un fruntaş al satului!...

— Da ce ai tu să-mi porunceşti mie? Porunceşte tu cui ai mai poruncit!... Da cine eşti tu?... Da ce-mi pasă mie de tine!... — nenea Ion, aspru, cătră el.

Nenea Iordache îngălbenise. II supărau aceste aruncături de vorbe. Mai mult din pricina străinilor. Cei din sat râdeau doar de voinicia celui afumat.

Dar cum nenea Ion era puţintel la trup, iar el un Hercule, se sfii de lume să-1 ia cum ar fi dorit să-1 ia.

Din pricina asta, năbuşindu-şi iritaţia, dar căutând totuşi să apară revoltat, îl ameninţă cu degetul, strigându-i în nas:

— Acum să taci! C ă de nu... — Că de nu. . . ce mă? nenea Ion cătră el.

Că de nu... (altă ameninţare cu degetul) îţi spuiu ce nu ţi-o mai spus încă nime.

Lui nenea Ion par'că i-ar fi dat cu chibritul. Ridicându-se în vârful încălţămintelor şi bombându-şi pieptul spre burta lui nenea Iordache :

— Ia spune mă! Nenea Iordache tăcea, ca să-1 întărâte şi mai şi. — Spune mă, dacă ai curaj! Ia să te văz! Poliţaiul-şef, după o altă pauză voită, se apleacă spre na­

sul incendiat al lui nenea Ion şi, într'un ton liniştit — par'că nu s'ar fi întâmplat nimic între ei — îi spuse silabisând :

— Esti un om de o-me-ni-e!... Nenea Ion R. se aştepta la toate. Se aştepta s'audă că-i

un hoţ, un înşelător.... un ucigaş... orice.... Numai asta una nu. Când a auzit-o, s'a lăsat moale pe călcâie şi cu coada

între picioare s'a aşezat la un colţ de masă, bombănind, dar strivit par'că de bolovanii râsului de care se strica lumea din jur.

Obiectele artei ţărăneşti au ajuns de mult la loc de cinste nu numai în muzee ci şi în casele particularilor intelectuali. De ce nu s'ar contamina puţintel si iuftul facial al domnilor din re-dacţiile oficioaselor de partid de fineţa obrazului ţărănesc? Nu de alta, dar vorba lui nenea Iordache: sunt şi oameni străini în jurul nostru!

S. Tamba.

— 373 —

Dări de seamă Al. Lascarov-Moldovanu: Casa din pădure. Nuvele şi

povestiri. Ed. Casa Şcoalelor. 1931. Pg. 155, Lei 35. D-l Lascarov-Moldovanu, deşi cu vre-o 20 de volume ia

activul său, e puţin cunoscut în Ardeal. Şi e păcat. Un suflet atât de sănătos, ale cărui lucrări nu lasă decât răsaduri de op­timism, de încredere şi în cel mai devastat suflet omenesc, ar trebui altfel îmbrăţişat. Nu pentru el, ci pentru cei care simt nevoia unui razim sufletesc, pentru părinţii care ar dori să-şi educe copiii în spirit naţional, religios şi creştinesc.

Un suflet frumos, profund credincios îşi spovedeşte şi în acest volum nestrămutata credinţă — singura mântuitoare din năvodul păcatului — în Cel care'a venit în „pământul morţii", ca să se urce pe cruce pentru iertarea păcatelor altora.

Gândul, răscolit şi aţâţat de ceeace vede ochiul, ţese pla­nuri inima cere şi sufletul, evadând din vechea-i alvie, din vechile-i legături, gâdilit de Duhul rău, când se avântă spre lumi de strălucire — întruchipări de dorinţe neogoite (Gândul) — când lunecă pe povârnişul plăcerilor' lumeşti (învierea lui Serafim), când spre bezna păcatului celui răzvrătit împotriva Dătătorului de viaţă (într'o noapte de Crăciun). Un clopot de ru­găciune, o casă a Domnului, o primejdie mare.... e însă sufi­cientă, ca să ţi—1 readucă, cu lacrima pocăinţei în ochiul cu pu­ţin înainte lucind de beţia unei plăceri, de fiorul unei fericiri nevisate, în vechea lui matcă de linişte, de înseninare, — la vechile lui sentimente de iubire pentru ai săi şi ale sale „sub aripa caldă şi proteguitoare" a Stăpânitorului a toate.

Căinţa pentru păcatele săvârşite, convertirea la altarul cre­dinţei, n'o' poate aduce însă decât iubirea, ea numai fiind în stare să ierte. Şi fără iertare, nu-i vindecare (Pastele). De aceea caută Profesorul de vioară pe „copilul minunat" care să-i cânte melodia iubirii. Iar când acesta apăru, după o caldă rugăciune, şi-i puse sub bărbie vioara: „se umplură văzduhurile de mi-reazma cântării, se îmbucurară stelele, — picurară diafanele la­crimi ale tuturor iertărilor.

Şi tot numai binecuvântarea iubirii îi poate da trăinicie fericirii, nici odată blăstemul urii celui călcat în picioare. Feri­cirea clădită pe nelegiuire de scurtă durată este. (Palatul nei­sprăvit).

Nefericit e cel ce sufere. Şi sufere, cel care rabdă. Ca să nu suferi, deci, nu răbda, ci primeşte ceeace ţi-e sortit, cum pri­meşti „lumina, aerul, căldura". Ia pildă dela' Mântuitorul cruci­ficat pentru păcatele noastre (Eu nu rabd, ci primesc.)

— 374 —

Cel care are puterea să asculte de glasul Lui, de îndemnul Lui, laudă vecinică-1 va aduce (Spovedanii).

Cine-1 îndeamnă pe nenorocitul cu sufletul frânt de golul vieţii (din „Bate şi ţi se va deschide"), ca să meargă şi să ceară ajutorul fostului său camarad de şcoală, pe care nu-1 văzuse de-un sfert de veac, şi care-1 primi cu vechea prietenie?

Şi cine-1 trimite'pe Andrei, cel cu îndoiala în suflet şi cu simţământul chinuitor al unei ucigătoare singurătăţi, pe răsvră-titul, pe cinicul care nu putuse găsi în viaţă-i un razim, o si­guranţă, o tovărăşie, — a cărui viaţă „se scursese ca o pată de grăsime pe faţa unui râu, care merge nicăiri", la pădurarul sin­guratic, la fostul prieten al copilăriei sale, la Ştefan care, deşi singur în pădure, nu s'a simţit niciodată singur, fiindcă-1 avea viu în sine pe EI, pe crucificatul fiu dumnezeesc (Casa din pă­dure)? Cine altul decât acelaş răstignit care se coboară în coliba Iui Isaia-săracul „ca să ne aducă aminte că trebuie să dăm dra­gostea noastră celor săraci, — că trebuie să-i hrănim, să-i îm­brăcăm, să nu-i lăsăm (In Vinerea Paştelui), şi aceeaşi rugăciune: „ O , Doamne, dă-ne puterea să nu mai ţinem seama de oameni şi de părerile lor, decât doar numai atât şi cum ne povăţueşte marea Ta înţelepciune". (Du-te în numele meu!)

O schiţă cu tâlc ne duce în ţara împăratului viteaz şi cu­minte, dar neconsolat, fiindcă din cauza corbilor urii, zavistiei, duşmăniei, nu poate coborî între supuşii săi, înebuniţi de ură frăţească, nici înseninarea, nici dragostea, nici cântecul,' nici în­ţelepciunea, atât de mult însetate de sufletul său îndurerat şi ahtiat de mulţumirea şi fericirea supuşilor săi (Cei patru corbi).

Cultul iubirii deâproapelui, cultul izbăvirii prin credinţă, cultul încrederii în Cel care spuse: „Veniţi la mine, eu sunt viaţa veşnică, — fără mine nu puteţi face'nimic!" — se des­prinde din fiecare pagină a acestei opere binefăcătoare.

„Casa din pădure" e o carte de întremare sufletească pentru toţi cei din sufletul cărora Duhul negaţiunii n'a reuşit încă să distrugă grăuntele credinţei.

Şi cine e trufaşul care, mai'ales azi, ar îndrăsni să afirme că el n'are nevoie de această întremare?

Ax. B . *

Dr. Ca ius Bardoş i : Banca şi Industria. — Studiu com­parat de organizare bancară ca o contribuţie la cunoaşterea cau­zelor şi remediilor crizei bancare. — (Extras din Buletinul Inst. Economic Românesc No. 1—3, 1932) Cartea Rom. 1932.

Spre a ne înfăţişa aspectul bancar al crizei actuale — cu krachurile care au zdruncinat temelia sistemului de credit —

— 375 —

autorul face cunoscute diferitele sisteme de organizare bancară, mai ales în raportul lor cu finanţarea industriei. Şi anume:

/. Sistemul bancarismului industrial (cu grupările bancare naţionale: consorţiile industriale din Germania; băncile indu­striale din Italia; băncile industriale din Belgia; băncile generale din Olanda şi băncile comerciale din Elveţia).

2. Sistemul separaţiunei între banca de credit şi finanţa in­dustrială (cu lămurirea evoluţiei industriale şi bancare a Angliei, a principiilor fnndamentale a'le băncilor engleze şi a organizării „Capital-Market"-ului englez).

3. Sistemul specializării în bănci de credit şi in bănci de afaceri („Etablissements de credit" şi Banques d'affaires").

4. Sistemul băncilor socializate (cu cele două faze distincte care se desprind din evoluţia bancarismului sovietic: naţionali­zarea băncilor vechi şi noul'sistem bancar al U. R. S. S . j

Urmează : compararea celor patru sisteme susmenţionate, rezumându-se trăsăturile caracteristice, calităţile şi defectele fie­cărui sistem, în parte ; apoi, expunerea părerilor lui Parker Willis, (prof. de ştiinţă bancară la Universitatea Columbia din New-York) şi Evelyn Thomas — două autorităţi mondiale în şti­inţa bancară modernă; — în sfârşit, „criza' bancară germană din 1931", cea „plină de învăţăminte pentru studiul practic al raportului între bancă şi industrie".

In încheiere, vorbind de necesitatea asanării creditului ban­car, subliniază importanţa a două probleme: a) a organizării opera­ţiunilor de credit bancar, spre a se asigura apărarea deponenţilor şi b) a finanţării industriei (prin procurarea fondurilor necesare desvoltării acesteia).

„Astfel, organizând operaţiunile bancare, pentru a apăra pe deponenţi, prin lichiditatea portofoliului băncilor, şi supu­nând operaţ'iunile bancare unui control social. — iar,' de altă parte, îndreptând finanţarea industriei în sensul unei reduse li­bertăţi a investiţiunilor,'limitată prin anumite restricţiuni sociale şi suplinită prin intervenţia financiară a Statului, — se va uşura asanarea creditului bancar sdruncinat.

Iar asanarea creditului bancar, stabilind raporturi normale şi sănătoase, între bancă şi industrie, va contribui la surmon-tarea crizei economice generale şi va fixa un echilibru mai sigur, pentru viaţa economică a viitorului".

Dl Dr. Caiiîs Bardoşi prin studiul sistematic, limpede, con­vingător, pe care ni-1 dă, aduce un real serviciu tuturor celor care ţin -să se lămurească asupra unei ardente probleme — de-o importanţă mondială — pe care atâţia o atacă azi, în conver­saţii particulare, în adunări, în ziaristică, dar fără s'o cunoască decât, poate, în manifestările, nu şi în originile ei.

— 376 —

Dr. Caius Bardoşi: Cauzele economice ale conflictului chino-japonez. 16 pg.

După o succintă introducere istorică menită a evidenţia importanţa factorului economic în deslănţuirea războaielor, d'in cea mai îndepărtată antichitate până în zilele noastre, se schi­ţează, în linii generale, evoluţia istorică a celor două naţiuni care-şi încrucişară armele în'Exremul Orient. Se trece apoi la învederarea cauzelor primordiale ale conflictului chino-japonez: suprapopularea japoniei, lipsa ei de resurse suficiente agricole şi minerale (fier, cărbune) şi problema comerţului extern japonez.

In tendinţa ei de expansiune spre Siberia, ale cărei bogăţii agricole şi minerale sunt un irezistibil magnet, Japoniei i se opun, însă, nu numai Chinezii şi Ruşii, ci şi America şi Anglia, care, lezate în interesele lor comerciale prin această expansiune, preconi­zează libertatea de comerţ în China a tuturor naţiunilor străine; deci: respectarea aşa numitei politici a „porţilor deschise".

in concluzie, se subliniază părerea lui Warren Thompson: dacă se va înţelege odată că expansiunea Japoniei este una din mişcările inevitabile ale proximelor 3 sau 4 decenii şi că această expansiune este mai firească în direcţia regiunilor neutilizate ale Pacificului occidental (Borneo, Filipinele),pare evident că uni­cul mijloc de a preveni un mare războiu colonial este cesiona­rea de bună voie a unora din aceste insule.

B. *

Din preţioasele contribuţii privitoare la „începuturile medi­cinii ştiinţifice româneşti" ale 'd-lui prof. Dr. V. L . Bologa — directorul Institutului de Ist. Medicinii dela Universitatea din Cluj, pasionatul scrutător al trecutului nostru, în domeniul me-dicinei şi al folklorului medical — reţinem din paginile consa­crate Braşovului câteva constatări şi nume care adaogă un nou spor de prestigiu vechiului Braşov cultural. Căci Braşovul, după cum spune d-1 Dr. V. L. B., a ş'tiut să fie fruntaş şi în medicină, precum a fost în toată mişcarea noastră culturală.

„Aci avem pentru prima — şi singura — dată în Ardeal dinainte de Unire fenomenul unei continuităţi medicale româneşti; românească nu numai prin faptul pur material al existenţei unui lanţ neîntrerupt de medici români, ci şi prin spiritul (naţional) care îi domina".

Acest lanţ îl formaseră medicii Vasilie Popp (cunoscut şi ca filolog) Cons. G. Nica şi Pavel Vasici. Primul publică cea dintâi lucrare ştiinţifică medicală în româneşte, la 1821, o carte de balneologie.

— 377 —

A doilea, născut în Braşov — fiul lui G. Nica, al neguţă­torului care cetia pe Hipocrat în original („Hipocratis Opera Omnia") şi studii de zoologie (ca „Bonnets Abhandlungen aus der Insektologie"), unul dintre fruntaşii cu merite pentru înfăp­tuirea şcoalelor braşovene dupăce-şi obţine în Viena di­ploma de „doctor în medicină şi chirurgie, 'magistru de oculi-stică şi obstetrică" şi dupăce se specializează în pediatrie la un spital vienez, trece în Basarabia, unde, cu cheltuiala marelui proprietar Casso, întemeiază un spital lângă Odesa. Mai târziu, se stabileşte la Bucureşti. Aci îşi scrie lucrările de specialitate : „Aleningitele la copii. Consideraţiuni asupra idrocefalului şi idro-cefaloidului" (1868) şi „Consideraţiuni asupra pneumoniei la copii" (1878). A mai publicat apoi o serie de articole despre sifilis. Primul pediastru specialist la noi, „cel dintâi medic ar­delean de seamă, stabilit definitv în Capitală, care a făcut con­ştient şi sistematic legătură între mănunchiul de medici români din Ardeal şi tânărul curent medical naţional din Ţara liberă, doctorul care a deschis calea Ardelenilor trecuţi după el la Bu­cureşti, unii îndemnaţi de-a-dreptul de el, cum' a fost ruda sa, tot Braşovean, Gh. diurni (cel dintâi doctor în medicină al Fa­cultăţii din Bucureşti originar din Braşov, 1886), apoi: G. Dia-mandi, alt Braşovean, si alţii.

Al treilea medic din lanţul susmenţionat e Bănăţeanul Pa-vel Vasici (1806—1881). medicul carantinei din Timişul de lângă Braşov, mai târziu consilier c. şi r. pentru instrucţia publică şi referent pentru şcoalele române-ortodoxe. Pe lângă merite cul­turale, Vasici s'a impus şi ca medic, atât prin practica sa me­dicală de aici cât şi prin lucrările sale medicale ca : „Macrovio-tica" (prelucrată după Hufeland) la 1844 în Braşov şi nume­roasele articole publicate în „Transilvania", „Foaia pentru minte, inimă şi literatură" şi „Gazeta Transilvaniei", prin care propagă noţiuni de igienă şi desvoltă gustul pentru ştiinţe. Vasici e şi unul din întemeietorii terminologiei medicale ştiinţifice la noi. La 1830, ca student, îşi tipăreşte la Buda lucrările 'de populari­zare : „Antropologia" (285 p. după Şordan) şi „Dietetica" (1831, 142 p.). Teza sa din 1832 „De peste orientali" o traduce şi ti­păreşte şi în româneşte.1)

Importanţa acestui medic pentru ştiinţa întregului neam o consacră Academia Română, alegându-1 membru.

„Aveam deci (în această vreme) un grup mic, dar activ de medici români, compact şi organizat în laşi ; pe cale de a-şi strânge rândurile în Bucureşti, mic, răzleţit, în Braşov, dar în

i) Celelalte lucrări în Dr. G. Crăciuneanu: „Literatura medicală ro­mânească" (1907).

— 378 —

continuitate şi cu o vădită influinţare din partea marilor procese de formare a vieţii medicale panrbmâneşti din Principate."

Tot Braşovul a dat pe cel dintâi chimist român şi pe urzitorul mişcării pentru educaţia fizică la noi (întemeietorul primei socie­tăţi româneşti de gimnastică, a celei din Braşov), pe Nicolae Teclu (1839—1916), profesor la Academia de înalte studii co­merciale si industriale din Viena si membru al Acad, Române (1879). '

Şi fiindcă am amintit pe cel dintâi medic ardelean de seamă stabilit definitiv în Capitală, vom aminti şi pe unul din primii medici titraţi ai Munteniei, pe doctorul Nicolae Gănescu. care studiase la Moscova şi Londra şi care, până la marea Unire, a fost cel dintâi şi singurul medic din Ţară, care a trăit în Ar­deal (la Braşov). Portretul lui împodobeşte şi azi sala liceului „A. Şaguna", căruia şi-a testat întreaga i ave're.

Urmărind activitatea deschizătorilor de drumuri în dome­niul medicinei la noi, rămâi uimit de rapiditatea progreselor rea­lizate. „Fiecare deceniu are valoarea unui secol. Ceeace ştiinţa universală a creiat cu greu, timp de veacuri, a trecut în 'patri­moniul nostru ştiinţific în câţiva ani." Câtă vreme cu o sută de ani în urmă „abia aveam un mănunchiu de cel mult 20 de me­dici titraţi Români în toate trei ţările : Moldova, Muntenia şi Ar­deal, — azi avem trei facultăţi strălucite, o pleiadă de învăţaţi cunoscuţi în toată lumea, o producţie ştiinţifică care nu ne face ruşine."

„In zile de crunt egoism şi materialism, duhul călăuzit al vechilor noştri medici care aproape toţi au depăşit cercul strâns al profesiunii lor, fiind factori creatori, vii, neobosiţi ai culturii noastre, — ne spune nouă epigonilor: Memento !"

într'o vreme când un profesor universitar din Bucureşti nu se ruşinează să ceară şi să încaseze, pentru un consult la Bra­şov, dela un negustor român (pe care nu 1-a putut măcar salva, căci după câteva zile a murit) cu o casă de copii, unasută mii lei, plus maşina dus şi întors, ne cade bine să auzim o încheiere ca cea mai de sus din gura unui medic, în al cărui oraş de naştere avem mângâierea să constatăm că sămânţa „vechiului duh" n'a pierit încă.

B.

— 379 —

BIBLIOGRAFIE

Reviste primite la redacţie: A apărut voi. VII din „Codrul Co-

sminului". Buletinul „Institutului de Istorie şi limbă" de pe lângă Univer­sitatea din Cernăuţi. Anul 1931—32. Lei 400, cu următorul cuprins:

Joan 1. Nistor: Nicolae lorga ca istoric.

f I. Herzog şi V. Gherasim: Glo­sarul dialectului mărginean (Cont.)

Vasile Grecu: Manual de pictură a lui Dionisie din Fuma în rom.

Teodor Bălan: Vomicia în Moldova. Chr. Geagea: Elementul grec în dia­

lectul aromân. V. Gherasim: Concepţia istorică a

lui N. lorga. Leca Morariu: De ale Cirebirilor II. Dintre articolele mai mărunte : C. Brătescu: Aşezări moldoveneşti

în Caucaz. C. Longhin: G. Hurmuzachi. V. Gr.: Genealogia Hurmuzăche-

ştilor. Bogatul volum se încheie cu dări de

seamă, informaţiuni, cronică. *

„Junimea L i t erară" (Cernăuţi) nr. 1—6 (Ian.—Iunie) 1932, pg. 168. Lei 125., cu articole de Ioan I. Nistor (Alexandru cel Bun. La 500 de ani dela moartea sa.)

Victor Morariu (Goethe şi roman­tismul.)

E. Pohonţu (Pictorii noştri.) Eug. I. Păunei (Informatorii lui Goethe

asupra Principatelor Dunărene.) Leca Morariu (Pentru cântecul po

pular). Apoi: versuri, schiţe etc.

Tiner imea creş t ină an. II nr. 4, Apr.; nr. 5, Maiu 1932.

(Celelalte, netrecute aici din lip:

Moldova L i t e r a r ă an. VI. nr. 5—6, Maiu—Iunie 1932. Mihăileni (j. Dorohoi).

* Luminişuri an. I. nr. 5, Maiu 1932.

(Ramuri, Craiova.) *

Scr i su l Nostru nr. 9—10, Sept.— Oct. 1931. Bârlad.

* Drumul Nou nr. 8, 1932 (30 Aprilie)

Buc. (Str. Polonă 8.) *

Cele trei Crişitri nr. 3—4, Martie-Apr. 1932.

* E d u c a ţ i a Fiz ică nr. 3, Martie 1932.

(Buc. VI. Str. Maior Ene.) *

Viaţa S ă c e l e a n ă nr. 1—3, Ian.-Apr. şi nr. 4, Maiu 1932.

B r a z d a nr. 6, Apr. şi nr. 7, Maiu 1932 (Craiova.)

B o a b e de g r â u nr. 1—2, lan.-Febr. 1932.

* T r i b u n a Cooperaţ ie i nr. 3—4, Mar-

Apr. 1932. Documente r ă z ă ş e ş t i an. I. nr. 1,

Maiu 1932. Bârlad (str. Cuza Vodă 57.) Dir. Virgil Caraivan. Abon. an. 200 lei. Pentru instituţii 400 lei.

* Anuarul lic. de fete „ R e g i n a Mă­

r ia Cluj pe an. şc. 1930—31. Publ. de dir. lic. N. Bogdan.

* Buletinul Gradinei Botanice şi at

Muzeului Botan ic dela Univ. din Cluj nr. 3-4 1931.

ă de spaţiu, în numărul viitor.)

— 380 —

SPRIJINITORI pe anul 1932. Coliban Mih. colonel, Tg.-Mureş Lei Gamber Lazar, colonel î. r., Orşova „ Dr. Gârbacea I., prof. Acad. Corn., Cluj „ Lapedatu Ion, dir. Bea. Naţ. Bucureşti „ Peteu loan, comerciant, Braşov „

L I S T A ABONAŢILOR Şi-au achitat abonamentul:

P â n ă la 1 lan. 1931.

40.— 40 . -

220.— 240.-100.-

Dr. Baciu loan, profesor, Braşov.

P â n ă la 1 Malu 1931.

Coliban Mih., colonel, Tg.-Mureş. Dr. Neguş Aurel, avocat, Braşov. Preşmereanu Gh., profesor, Braşov.

P â n ă la 1 Ianuar ie 1932.

Baboie G., procurist, Albina, Braşov. P. S. S. Dr. Bădescu I. Tr., episcop,

Caransebeş. Dr. Blaga Iosif, protopop, Braşov. Dr. Boeriu N., notar public, Braşov. Dr. Borşan I., medic, Braşov. Bucşa I., comerciant, Braşov. Câpăţină Dumitru, comerciant, Braşov. Dr. Comaniciu Oct. avocat, Braşov. Cutean G., prefect, Braşov. Dr. Găvruş Radu, notar public, Braşov. Dr. lancu lancu, medic, Braşov, lordache V., contabil-secretar, Braşov. Dr. Lupu 1., medic, Braşov. Mureşianu Veturia, profesoară, Braşov.

P â n ă la 1 Maiu 1932,

Dr. Lemeny I., Braşov.

P â n ă la 1 Iulie 1932.

Mateescu C. N., profesor, Râmnic-Vâlcea.

Stănescu Dida, profesoară, Satu-Mare.

P â n ă la 1 S e p t . 1932.

Stoian G. I., fost senator, Bran.

P â n ă Ia 1 Ianuar ie 1933.

Banca Albina, Sibiu. Colceag R. Nic, prof. i. r., Satulung. Comanescu Corneliu, inginer, Braşov. Dr. Comşa Oct., cons. la Curtea de

Apel, Braşov. Direcţiunea gimn. mixt, Satulung. Direcţiunea lic. Mihai-Viteazul, Alba-

Iulia. „P. Maior", Gherla.

Papiu Ilarian, Tg.-

prof. Acad. Com., Cluj. avocat, fost senator,

Direcţiunea lic. Direcţiunea lic.

Mureş. Dr. Jinga Victor. Dr. Petra Nic.

Sibiu. Popovici Adrian, Sf.-Gheorghe. Popp Const., dir. exec. Albina, Sibiu. Rebega loan, dir. Albina, Sibiu. Uzina de gaz aerian, Braşov. Dr. Vecerdea Nic. cons., î. r. Curtea de

Cas., Sibiu.

P â n ă la 1 Maiu 1933.

Bunescu Elena, Rucăr (Muscel). Dir. lic. „E. Gojdu", Oradea. Dr. Gârbacea I., prof. Acad. Com., Cluj. Olariu N., dir. de bancă, Luduş (Turda). Peteu loan, comerciant, Braşov. Popescu-Bogdan Măria, dir. î. r., Braşov. Dr. Stănilă Nic, cons. Curtea de Ca­

saţie, Bucureşti. Dr. Voicu Cornel, avocat, Braşov.

P â n ă la 1 Iulie 1933.

David R., profesor, Braşov.

— 381 —

S U N T IN RESTANŢĂ cu abonamentul:

Academia Comercială, Cluj, . . . . dela 1 Ian. 1931 Angelescu E. loan, cons. agr., Braşov . 1 Maiu 1931 Ardelea Radu, şef-cont. î. r. „Albina" . 1 Maiu 1931 Ardeleanu Rom. înv., Braşov . . . . • » 1 Maiu 1930 Astra, Râşnov 1 Maiu 1930 Astra, Satulung . . . . . . 1 Maiu 1931 Astra, Sf.-Gheorghe 1 Maiu 1930 Baboie Nic, prof. Braşov . . . . » 1 Maiu 1931 Bădifoiu Ionel, cont. Bea. Naţ. Braşov . 1 Maiu 1931 Bălăcescu At., prof., fost senator „ 1 Maiu 1930 Banca Parsimonia, Bran . 1 Maiu 1931 Bărbier Vas., preot, Cotroceni-Bucureşti » 1 Ian. 1931 Bârsan Anast. dir. de bancă, Bucureşti „ 1 Maiu 1930 Bediţeanu Vas., comerciant, Braşov 1 Maiu 1930 Beleuţă I., prof. la Acad. Teol., Sibiu . n 1 Maiu 1931 Bercan Fabiu, magistrat, Tg.-Mureş » 1 Iulie 1931 Biblioteca liceului Aurel Vlaicu, Orăştie • n 1 Maiu 1930

„ „ Petru Rareş, P.-Neamţ jy 1 Maiu 1931 „ pop. Fraşari, (Durostor) . • V 1 lan. 1931 „ Senatului, Bucureşti » 1 Maiu 1931

Boriceanu Alex., primar, Teliu „ 1 Maiu 1930 Bota G., prof. Oradea 1 Ian. 1931 Bude Valentin, prof. Iaşi 1 Maiu 1931 Budiu loan, dir. Banca Albina, Tg.-Mureş 1 Ian. 1931 Burduloiu loan, funcţ., Braşov 1 Maiu 1931 Butnariu lancu, prof. Braşov . . . . 1 Maiu 1930 Butu loan, Satulung 1 Maiu 1930 Baboie Ionel, prof. Braşov pe 2 ani. Badiu Andreiu, preot, Măeruş 1 lan. 1930 Beju Onisifor, cons, agr. Alba-Iulia *> 1 Ian. 1930 Dr. Borcea Lucian, avocat, Sibiu . . . . pe un an. Buracu C , preot, Turnu-Severin . » 1 Maiu 1929 Camera Agricolă Braşov „ 1 Maiu 1931 Carafoli 1. Dr., ing. Braşov . . . . 1 Maiu 1931 Centrala Revistelor (2 abon.) . . . . 1 Maiu 1931 P. S. S. Comşa Gr., episcop, Arad pe 2 ani. Dr. Cosma Nerva Tr. avocat, Beiuş pe 2 ani. Dr. Crişan Zah., notar public, Sighişoara pe 2 ani. Dr. Crişmariu, avocat, Timişoara . pe 11 j 2 ani. Ciauşescu G., colonel, Sibiu . . . . „ 1 Maiu 1930 Cioranu L., dir. Banca Naţională, Tg.-Mureş „ 1 Ian. 1931 Ciortea Marin, ing., Bucureşti 1 Maiu 1930 Căpitan Citirigă, Braşov » 1 Maiu 1930 Clipa G., Cernăuţi 1 Nov. 1930

— 382 —

Cociş Toma, înv. dir., Blaj dela 1 Maiu 1930 Dr. Coltău D., adm. fin., Braşov . . . . it 1 Ian. 1931 Comanescu Candin, Alba-Iulia . . . . ti 1 Maiu 1931 Comitetul şcolar al Şc. de ucenici. Braşov . 11 1 Maiu 1930 Cosma R., înv. dir., fost rev. şcolar, Stupini tt 1 Maiu 1931 Cotta Solomon. prim-pretor, Gheorgheni „ 1 Maiu 1930 Crăciun Baiu N., fost pretor, Covasna . ti 1 Maiu 1931 Crăciun Nit, fost dir. de poliţie . . . . pe l 1 ! 2 ani. Crăciun V., Şimleul-Silvaniei tt 1 Maiu 1930

tt 1 Maiu 1930 Curcă Gh., procurist, Banca Albina, Braşov . tt 1 Maiu 1931 Dir. liceului de băieţi, Beiuş „ pe 2 ani. Dir. liceului de băieţi Blaj 11 1 Ian. 1931 Debu Ilarie Dr., avocat Mercurea-Ciuc . tt 1 Maiu 1930 Dan Grigore, locot. Braşov tt 1 Maiu 1931 Dr. Dănilă G., notar public, Haţeg tt 1 Maiu 1931 Demian Aron, dir. lic. Orăştie . . . : tt 1 Maiu 1931 Dir. Şc. primare de Stat Nr. 2 Braşov » 1 Ian. 1931 Dir. Şc. normale de băeţi, Tg.-Mureş . pe un an.

„ „ „ Sibiu tt 1 Ian. 193F Dir. lic. Moise Nicoară, Arad . . . . tt 1 Maiu 1931

„ „ de băeţi Dumbrăveni . . . . pe doi ani » tt tt

a tt tt

„ „ „ băieţi Bârlad tt tt v

„ „ Şincai, Bucureşti . . . . n tt »

„ „ C. Brediceanu, Lugoj v » a

„ Şc. corn. sup. de băeţi, Lipova ii V 11

„ lic. de băieţi, Rădăuţi 11 11 11

Fătuleţ Andr. comerciant, Ploeşti . . . . 11 11 tt şi !|3 Fătuleţ Gh., fost subrev. şcolar, Hărman 11 11 11

dela 1 Maiu 1931 Furnică Z. Dumitru, mare proprietar, Bucureşti . *> 1 Maiu 1931 Gavrilescu N., cons, Curtea de Apel, Braşov )> 1 Ian. 1931 Geles Emil, dir. şc. sup. de Arte şi Meserii, Braşov ») 1 Maiu 1930 Dr. Gociman A., prof. Acad. Corn. Cluj » 1 Ian. 1931 Dr. Gogonea Axente, medic, Zârneşti . 1 Maiu 1930 Gociman G., fost prim-notar, Gheorgheni Goicea Andr., înv. Hărman Grădinar Vasile, petrolist, Ploeşti

(Va urma)

— 383 —

In atenţiunea cetitorilor şi abonaţilor noştri. Domnii cari au primit revista dar nu i-au achitat încă costul,

sunt rugaţi să ni-l trimită. In caz că nu doresc s'o mai aibă, să ne-o comunice. Scuza uitării are şi ea o margine, dincolo de care consideraţiunea pe care le-am arătat-o până acum nu-şi mai are locul. De aceea să nu fie cu supărare dacă numele lor se vor înşirui, fără nici o rezervă, în pagina celor ce nu-şi cunosc cea mai ele­mentară datorie: de-a onora şi dânşii încrederea şi menajamentul de care s 'au bucurat până acum din partea unei reviste care s 'a achitat conştiincios de obligamentele pe care şi le-a luat asupră-şi.

Preferăm o sută de abonaţi pe care să ne putem bizui oricând, mici de primitori şi cetitori sârguincioşi ai revistei, cu urechea toacă când e vorba de plată.

* Folosirea de către unii domni a subterfugiului de a nega —

când li-se pretinde costul abonamentului — primirea revistei e o pro­cedură, întrebuinţând cel mai inofensiv calificativ nedemnă. E doar la mintea omului că interesul oricărei reviste e să-şi servească, nu să-şi tragă pe sfoară abonaţii. Nu? Şi în caz că nou primit-o, de ce n'au reclamat-o niciodată?

ÎNTREPRINDERILE GENERALE TECHNICE Inginer T I B E R I U E R E M I E

Societate Anonimă — Capital Social Lei 30.000.000 B U C U R E Ş T I , Strada Ştirbey Vodă No. 188

Adr. T e l e g r . : „ T I B E R E M E " . — Telefon 306/39 şi 344/80

S o c i e t a t e a e x e c u t ă l u c r ă r i d e : Poduri, Planşeuri, Rezervoare, Castele de apă, Silozuri şi orice fel de lucrări în beton armat C l ă d i r i ş i C o n s t r u c ţ i u n i d e o r i c e f e l Fundaţiuni de aer comprimat, Canalizări, Alimentări cu apă, Îndiguiri şi irigaţiuni. Şosele şi Căi Ferate Studii, Proiecte şi Devize pentru Lucrări de Căi Ferate, Şosele, Poduri şi orice fel de construcţiuni.

D e p o z i t p e r m a n e n t de: Plăci de faianţa albe şi colorate dela Fabrica Ernt Teichert din Meissen ; Ciment Portland de Fieni (Dâmboviţa) obişnuit şi cu întărire repede ; Celotex, produs american izolând căldura şl frigul, reducând sunetul (sgomotul); Sobe de teracotă de prima calitate; Plăci de gresie dela fabrica Otto Kaufmann din Niedersedlitz; Plăci de eternii dela fabrica Meteor; Piatră măcinată pentru faţade şl mozaicuri; Cartou asfaltat indigen şi străin; Parchet de stejar al fabrice! Peter Gross; Cărămidă presată şi de mână; Asfalt; Fer de beton; etc , etc.

DEPUNERILE POŞTALE la Cassa Generală de Economii din Bucureşti,

instituţie garantată de Stat. — Toate oficiile poştale primesc depuneri şi fac

restituiri —

1. Statul garantează sumele depuse şi dobânzile lor; 2. Depunerile nu pot fi poprite nici urmărite; 3. Dobânzile depunerilor până la 100.000 lei sunt scutite de

ori-ce impozite; 4. Soţiile şi minorii îşi pot administra, cum vor, depunerile lor; 5. Secret absolut asupra depunerilor; 6. Ori-cine poate depune pentru sine ori pentru altă persoană

şi poate dispune, după dorinţă, de sumele depuse. Ori câţi membri într'o familie pot avea fiecare câte un libret;

7. Soţul şi soţia pot pune condiţiuni la ridicarea depunerilor, asigurându-şi banii economisiţi după cum voesc;

8. Libretul de depuneri este ca şi un cec, la vedere; ori-care oficiu poştal din ţară plăteşte, la prezentare, sume până la 2000 lei;

9. Ori-ce sumă se poate ridica din depuneri la Centrala Cassei fără deosebire, ori-când s'ar fi făcut depunerea;

10. Oficiile poştale restitue sumele cari trec de 50.000 lei în termen de cel mult 45 zile dela cererea de retragere.

Sub 50.000 lei în termen mai scurt. Termenele se pot micşora, la cerere, în cazuri de urgenţă. 11. Formalităţile pentru depuneri sau restituiri sunt foarte ra­

pide şi cu totul simple; 12. Nu se plătesc taxe sau timbre nici la depuneri, nici la re­

stituiri. Costul unui libret e 5 lei. Ori-cine poate depune, dintr'odată, ori-ce sumă. Cea mai mică depunere de libret e de 50 lei. Sub 50 lei depunerile se fac pe foi de economii cu timbre speciale. Toate oficiile poştale sunt datoare să dea ori-ce informaţiun

pentru organizarea economiilor la şcoli şi la ori-care societăţi culturale. Dobânda e de 4 ' / 8 ° / 0 , scutită de impozite, egală cu 6%, pentru

sumele depuse până la 100,000 lei (pentru societăţi culturale, filantro­pice, etc. până Ia 200.000 lei) şi 2 |/2°/o pentru depunerile cari trec de 101.000 lei în sus.

M. POPP. SF. IOAN BOTEZĂTORUL.

M. POPP, ISUS CHRISTOS.

Schema distribuţii picturilor murale în biserica nouă din comuna Satulung.

M. POPP. CUVIOASA PARASCHIVA.

M. POPP. VINDECAREA OLOGULUI.

M. POPP. LUAREA DE PE CRUCE.

M. POPP. ISUS PE MUNTELE MĂSLINILOR.

M. POPP. ISUS UMBLÂND PE MARE.

M. POPP. CINA CEA DE TAINĂ.

M. POPP. EFECT DE LUMINĂ

M. POPP. 1ACOB MUREŞIANU. (1812-1887)