25 Irina Scutariu - Privire asupra pedagogiei teatrale preuniversitare - C6.pdf

Concept vol 6/nr 1/2013 Research

PRIVIRE ASUPRA PEDAGOGIEI TEATRALE PREUNIVERSITARE

Irina Scutariu Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi [email protected] Abstract: Choosing a life path becomes a situation designed to close or open roads, dreams, hopes. Pre-university pedagogy is the training phase that should follow working principles that are objective and appropriate to the individual stage of adolescent development. This form of education should activate, individually and collectively, potential artistic skills. The judging experience at a National Olympics in acting, for the past two years, has lead me to a number of comments and suggestions that may be useful to pre-university professors in this field. Keywords: theater pedagogy, acting, curriculum, skills, self-awareness, adequacy.

Printr-o întâmplare fericită m-am aflat, şi anul acesta, la Olimpiada Naţională de Arta Actorului desfăşurată la Galaţi, ca membră a juriului. Juriul a vizionat într-o singură zi nouă spectacole din cadrul secţiunii trupe. E de necrezut ce maraton poate fi o asemenea experienţă. Din cauza oboselii pe care o acumulezi, vrei nu vrei, poţi pierde din obiectivitate. Pe de altă parte, e de dorit să se schimbe optica şi în ce priveşte birocraţia obligatorie pentru membrii juriului, care nu foloseşte la nimic, atâta timp cât rezultatul final nu poate fi contestat.

Evenimentul a căpătat caracterul unei demonstraţii a celor deprinse de elevii înscrişi la liceele vocaţionale în domeniul artei actorului. Olimpiada a avut şi anul acesta două secţiuni, cea de trupe, în care s-au prezentat spectacole finale, şi cea de interpretare individuală, în care tinerii prezentau două monoloage, unul de forţă şi unul comic, apoi poezii din gama celor lirice, filosofice, de forţă, populare şi fabule. Mi-am pus întrebarea firească: câţi dintre aceştia vor continua să studieze arta actorului într-un cadru universitar şi

225


câţi dintre ei vor rămâne doar cu această amintire? Dar, până la o decizie finală a drumului lor în viaţă, aceşti tineri au demonstrat că le face plăcere să cocheteze cu această artă.

Structura învăţământului preuniversitar vocaţional e prezentată, pe site-ul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, sub forma programelor analitice, dar numai pentru clasele a noua şi a zecea. Bănuiesc că pentru cei care predau la clasele a unsprezecea şi a douăsprezecea funcţionează, în locul programei, bunul simţ artistic. Competenţele pentru arta actorului, trecute în programa şcolară a clasei a X-a, pretind atitudini critice ale elevilor în legătură cu vizionarea unui spectacol teatral. Citez: „investigarea spectacolului teatral din perspectivă estetică”. Şi ajungi să te întrebi pe baza căror învăţăminte practice vor face ei „investigarea”, cu ce mijloace şi până la ce nivel? Este imperios necesar să redefinim principiile după care se produce învăţământul vocaţional în ceea ce priveşte arta actorului. Altfel, trebuie să ne asumăm eventualele erori, dacă vom trece pasivi pe lângă astfel de inadecvări.

Există şi o altă variantă, cea directă, prin care tragem un semnal de alarmă asupra unei lipse parţiale de dialog între cei ce concep direcţii de lucru şi cei care sunt obligaţi să le urmeze, cadrele didactice din mediul preuniversitar. Sinceră să fiu, nu ştiu în ce barcă să urc. Pe cine să apăr mai întâi. Există un mare decalaj între şcolile de acest tip vocaţional, decalaj care iese la iveală atunci când analizăm calitatea produselor artistice prezentate într-o competiţie de acest nivel. Cert este că de suferit suferă elevii.

Privind obiectiv cele vizionate pe parcursul Olimpiadei, am observat o confuz ie la nivelul percepţiei metodicii predării artei actorului adresate liceenilor. Atribuirea termenului de spectacol formei finale de studiu este o pretenţie riscantă, dintr-un considerent previzibil şi anume că Liceul nu concurează Facultatea. Prin urmare, se stabilesc confuzii la nivelul construcţiei şi aplicării tehnicii de lucru în relaţia profesor-elev. Elevii sunt diferiţi din punctul de vedere al modului de percepţie a actului artistic. Unii sunt expozitivi, alţii introvertiţi. Stângăciile pe alocuri sunt chiar fireşti. Nimeni nu-i vrea, în clasa a unsprezecea, a douăsprezecea, actori în adevăratul sens al cuvântului. Menirea profesorului este de a-l ajuta pe elev să se cunoască pe sine, astfel încât să se poată exprima firesc într-un spaţiu al manifestării incipiente a actului artistic. Să-i ofere un cadru propice în care să creeze liber. Este foarte important ca profesorul să recunoască, să aibă abilitatea de a identifica şi conduce intuiţia elevului în abordarea temei artistice. Acesta este stadiul de lucru unde se doreşte o mai mare abilitate din partea profesorului de liceu.

Declarat ca joc, exerciţiul improvizaţiei îşi are rostul bine stabilit de creatorii săi, şi anume acela de a-i dezvolta individului imaginaţia. Receptorul, în speţă elevul, primeşte o informaţie, o temă pe baza căreia el dezvoltă o situaţie. Acest moment trebuie exploatat de către profesor până când se ajunge la jocul unei situaţii de viaţă. Profesorul are menirea de a-

226


l învăţa pe elev cum să se folosească de sine pentru a ajunge la finele unui astfel de exerciţiu. Dezvoltarea instinctelor artistice devine, în cazul elevului, expresia gândului său care îl conduce spre un gest şi mai apoi spre o acţiune. Într-o terminologie care i-ar ajuta şi dirija spre creativitate se poate folosi îndemnul: „fii spontan”. Este cea dintâi cerinţă nedeclarată, dar căutată pe parcursul exerciţiilor de improvizaţie de un profesor care îşi conduce conştient clasa spre performanţă. Coordonarea exerciţiilor de improvizaţie este un factor esenţial. Elevul trebuie ajutat să prindă încredere în propriile sale forţe creative prin inducerea impresiei că el conduce exerciţiul. Este important să i se insufle senzaţia de creator tocmai pentru a descoperi – în egală măsură profesorul şi elevul – care îi sunt limitele inventivităţii.

Psihologia şcolară vorbeşte despre ritmuri22

În cazul profesorilor de arta actorilor din liceele de artă, obiectivele scontate nu ar trebui să depăşească un anumit nivel. Prin urmare, elevul este condus prea devreme la întâlnirea cu personajul, fără a se opri asupra eului. Comunicarea la acest nivel al perceperii

ale cunoaşterii individuale coordonate de profesor pornind de la interpretarea constantă a evoluţiei emoţionale a fiecărui elev în parte. Merită investită puţină răbdare în cazul unui elev care are nevoie de mai mult timp pentru a se adapta la cerinţele profesorului. Nu foloseşte nimănui panica profesorului care constată că este, din varii motive, în lipsă de timp. Să fim atenţi! Ne adresăm unor tineri care nu rulează spectacole de teatru. Care nu sunt actori. Îi putem debusola definitiv. Dacă profesorul le impune un obiectiv prea greu de atins, atunci această nereuşită a lor se poate transforma într-o frustrare cu efecte în timp. Nu trebuie scoasă din calcul greşeala care poate surveni atunci când sunt prea mari implicaţiile emoţionale ale elevului. Miza este una singură, din punctul meu de vedere: să fie finalizată prestaţia artistică potrivit nivelului cerut de studiile liceale, cu scopul de a demonstra că elevii au ajuns la un prag de cunoaştere a propriilor calităţi şi defecte, fără să le lase pe cele din urmă să invadeze spaţiul vital. Este recomandabilă aplicarea unor teste care ţin de cunoaşterea personală, de nivelul stimei de sine, de cultivare a individului. Cunoaşterea şi aplicarea unor lucrări precum Eul şi personalitatea de Mielu Zlate sau Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile de François Lelord şi Christophe André ar putea fi salutare, în astfel de situaţii. Dacă stăm bine şi ne gândim, aportul profesorului în educarea unui tânăr este esenţial pentru viaţa acestuia, sub toate aspectele sale.

Dar să nu ne depărtăm de la subiect. În fapt, tot ce se aşteaptă de la elevii claselor ce urmează orele de specialitate ale artei actorului se poate rezuma la obţinerea unei forme de exprimare în acord cu personalitatea lor.

22Ion, Ionescu, Sociologia şcolii, Iaşi, 1997, Editura Polirom, pp. 90-91

227


situaţiei scenice trebuie făcută în funcţie de nivelul lor de pregătire, adică de clasă. Efectul motivant al demonstraţiei făcute de profesor este dedus din jocul elevilor în cadrul scenic. În cazul acestei materii se verifică cele scrise de Lavinia Bârlogeanu, în introducerea cărţii sale Psihopedagogia artei: „Prin transformările interioare pe care le produce, prin măiestria de sine pe care o cultivă, putem concluziona că formele superioare ale lui a şti să faci sunt, în acelaşi timp, modalităţi ale lui a învăţa să fii”23. Prin urmare, este mai just ca elevul să înţeleagă scopul unui exerciţiu care îl ajută să se descopere pe sine decât să devină subordonat emoţional profesorului. Atât conceperea cât şi forma finală a studiului aplicat pe rol trebuie aşezate pe nivele pertinente ale impunerii pedagogice conduse spre o estetică conştientă, asumată profesional24

Vorbeam mai sus de proasta uzanţă a termenului de spectacol în cazul punerilor în scenă realizate cu elevii de liceu şi aş mai adăuga ineficienţa unui decor purtat ici şi acolo sau a unui costum bine scrobit. Cred că doar câteva elemente sugestive ar lăsa mai mult loc de exprimare elevului. Spun asta pentru că am observat o schimbare clară în două dintre ipostazele scenice ale unui astfel de tânăr. Prima a fost în rol şi alta la proba individuală, unde debarasarea de toate cele spuse mai sus i-au dat altă atitudine. Totuşi, abia la proba de improvizaţie l-am putut cunoaşte cu adevărat: când era doar el în expresia sa scenică cea mai sinceră.

de cadrele didactice calificate.

Cu toate aceste lipsuri, criteriile de evaluare care ar trebui avute în vedere la finele clasei a douăsprezecea ar fi în primul rând o bună coordonare a elevilor, proiectată în evidenta înţelegere a rolului, printr-un joc natural. Să se urmărească relaţionarea corectă

între personaje.

Alexandra Vieru şi Gabriel Vătavu – elevi ai Colegiului Naţional de Artă „Octav Băncilă” Iaşi,

profesor coordonator Alice Şfaiţer, „Când Isadora dansa” –

premiul special al juriului, Olimpiada Naţională de Arta actorului 2013

23Lavinia Bârlogeanu, Psihopedagogia artei, Iaşi, 2001, Editura Polirom, p. 159 24Idem, pp. 155-163

228


Fără preţiozitate consider că, la acest nivel educaţional aferent materiei numite „arta actorului”, este de apreciat că interpretul gesticulează şi acţionează în urma unui gând. Adică nu trebuie să i se cea ră mai mult decâ t să se comporte scenic conform unei bune înţelegeri a scopului declarat de text. Iată o situaţie care ar trebui să le devină obişnuită. Mai ales dacă ei înţeleg, pentru prima dată, scopul pentru care urmează o astfel de pregătire.

Din fericire, când am tras linia finală şi am analizat pe fiecare în parte, au reieşit mai multe cazuri fericite decât nefericite. Într-un consens general s-a votat pentru spectacolul trupei de la Liceul Vocaţional de muzică şi Arte Plastice „Constantin Brăiloiu” din Tg. Jiu. Adaptarea după feeria Sânziana şi Pepelea de Vasile Alecsandri în această formulă artistică a fost o reală încântare. Scenariul a suportat inserări ingenioase din partea autorului, actorul şi profesorul Cosmin Brehuţă, care ar putea fi catalogate drept gaguri comice, dar care, în contextul bine susţinut de către elevi, nu deranjează, ci amuză şi incită la veselie. Este o

punere în scenă modelată pe tipologia acestor tineri. Cosmin Brehuţă a intuit exact genul de „spectacol” care se pretează într-o astfel de ocazie. I-a pus în lumină pe fieca re în pa rte. Personajele sunt bine conturate. Elevii debordează de entuziasm şi nu depăşesc limita permisă a bunului simţ, nu se lasă furaţi de poantele inserate în jocul lor. Au o ţintă , o direcţie a personajului lor la care nu renunţă până la finalul reprezentaţiei. De-a dreptul spumos a fost personajul colectiv Zmeul, interpretat de elevii Mihai Radulea, Vlad Fiu, Mirabela Chirculescu, care au şi fost răsplătiţi cu un premiu special al juriului.

Personal, consider că cel mai important moment în colaborarea dintre juriu şi profesorii care au participat, alături de elevii lor, la Olimpiadă, nu l-a reprezentat cel de jurizare propri-zisă, ci, mai degrabă, atunci când am discutat în calitate de colegi. Spun asta deoarece am participat cu toţii la o întâlnire profesională, informală, al cărei scop a fost cel de a stabili strategii didactice pentru cei care îi ghidează pe aceşti tineri liceeni. Ca un ecou al acelor discuţii s-a conturat şi materialul de faţă.

Am avut curiozitatea să aflu chiar de la iniţiatorul Olimpiadei scopul pentru care a fost conceput proiectul. Am stat de vorbă cu domnul Adrian Brăescu, designer, doctor în arte vizuale, în prezent Inspector General pentru Educaţie Artistică în Ministerul Educaţiei Naţionale.

229


Irina Scutariu: În primul rând ţin să vă felicit pentru conceperea unui astfel de proiect, care vine să reclame atenţia asupra pedagogilor din învăţământul teatral preuniversitar. Efortul lor nu ar fi fost vizibil la nivel naţional şi mă refer, mai ales, la puţinul timp pe care îl au la dispoziţie pentru a-i pregăti pe aceşti tineri. Construcţia unui spectacol cere mult mai mult timp decât le este acordat prin programa şcolară. Cum aţi gândit obiectivele proiectului, ajuns la a şasea ediţie? Adrian Brăescu: Învăţământul public preuniversitar de artă este, în România, un învăţământ de selecţie aptitudinală – copiii cu talent artistic dintr-o anumită zonă sunt pregătiţi în aceeaşi şcoală. Modelul se regăseşte în istoria tuturor naţiilor – în învăţarea unui instrument şi/sau a dansului. Forma de astăzi, la noi (şcoli şi licee de artă), este rezultatul asimilării, în timp, a artelor plastice şi a arhitecturii şi, mai recent, a artei spectacolului de teatru. O formă aparte de pregătire artistică preuniversitară, limitată doar la zona decorativă, aplicată, a existat şi în fostele şcoli de arte şi meserii.

Revenind la subiectul discuţiei noastre – învăţământul preuniversitar de teatru şi concursul naţional pe care acesta-l derulează – ţin să precizez de la bun început că şi după patru ani de experienţă ne aflăm tot în perioada unor „limpeziri” de principii. Mă refer la portretul absolventului şi la tot ceea ce implică creionarea lui: curriculum, evaluare – procesul de învăţământ. Pe scurt, în viziunea mea, pe lângă înzestrarea nativă, absolventul de studii medii artistice ar trebui să fie şi un tânăr cult, creativ, receptiv, nu epuizat, plafonat etc. – „şcolit în ultimul hal” – iertată-mi fie expresia (nu-mi aparţine, dar se potriveşte de minune).

Spectacolele acestor „învăţăcei” în ale actoriei ar trebui gândite, poate, diferit, aşa cum sunt, în cazul artelor plastice, schiţele de idee, proiectele, crochiurile, în multe cazuri mai „proaspete” şi mai „vii”, cu alte cuvinte, mai relevante pentru ceea ce numim ucenicie, decât lucrările aşa-zis finisate, în realitate „obosite”, „chinuite” dar, din păcate, total inexpresive. I.S.: Ideea stimulării competiţiei artistice, la acest nivel, este una preluată de la sistemul şcolar European sau este autohtonă? A.B.: Competiţiile şcolare se practică pe întreg mapamondul în cadrul tuturor sistemelor de învăţământ. Avem puţine informaţii referitoare la învăţământul preuniversitar de teatru în alte ţări ale Europei – acest tip de educaţie se practică în toate şcolile publice de învăţământ general, sub diferite forme. Festivaluri ale trupelor de teatru din licee şi colegii preuniversitare au devenit şi la noi ceva obişnuit. I.S.: Ca membră a juriului, am constatat o schimbare faţă de anul trecut. Anul acesta a fost inclusă secţiunea individuală, cu probe de recitare, de monolog şi de improvizaţie, pe lângă cea dedicată trupelor. Acum aş putea spune că tinerii liceeni au fost puşi pe deplin în valoare. Doriţi să realizaţi o evaluare a elevilor asemănătoare cu cea a admiterii la Facultăţile de profil?

230


Zaharia Nicoleta şi Matei Adrian – elevi ai Liceului de Arte „Dimitrie Cuclin” Galaţi,

profesor coordonator Daniela Enache-Nistor, premiul II la Olimpiada Naţională de Arta

actorului 2013, secţiunea trupe - „Buzunarul cu pâine” de M. Vişniec

A.B.: Secţiunea de interpretare individuală s-a derulat în paralel cu secţiunea trupe de teatru pe parcursul tuturor celor 4 ediţii anterioare în locaţii diferite. Noutatea, în acest an, a constat în derularea ambelor secţiuni în acelaşi timp şi în acelaşi loc. Nu e foarte uşor şi, din păcate, nu multe centre din ţară pot oferi condiţii optime de desfăşurare a unor asemenea manifestări artistice. Sper că oraşul Galaţi, Inspectoratul Şcolar Judeţean şi Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” s-au achitat onorabil de obligaţiile de gazde. Acest lucru doar dumneavoastră îl puteţi confirma sau infirma. I.S.: S-au achitat la cele mai bune standarde, din punctul meu de vedere. Şi, pe această cale, le mulţumesc gazdelor pentru buna organizare. Întorcându-ne la participanţi, aş vrea să ne spuneţi care sunt reacţiile absolvenţilor de liceu la faptul că li se oferă, prin intermediul acestui festival-concurs, prilejul de a fi remarcaţi înaintea examenului de admitere? A.B.: Faptul că li se oferă un prilej de a-şi etala calităţile artistice în faţa unor evaluatori de marcă îi motivează, cred, mai mult. Este şi o etapă de probă înaintea examenului real, poate mai greu, deci concursul îi ajută să-şi cântărească mai bine şansele în comparaţie cu ceilalţi competitori. Orice simulare de examen nu poate decât să ajute... Asta a fost şi ideea: standardele de evaluare să fie aliniate celor de la examenele de admitere. I.S.: Ce planuri aveţi pentru următoarele ediţii? V-aţi gândit să extindeţi formatul proiectului? A.B.: Atât în privinţa învăţământului preuniversitar de teatru cât şi a olimpiadei aferente, orice plan se bazează pe feedback-ul de la şcolile implicate şi, mai ales, pe cel de la mediul universitar. Fără o legătură asumată între nivelurile de învăţământ riscăm derapaje inadmisibile pentru un învăţământ public, cu consecinţe nedorite, cred, de nimeni. I.S.: Vă mulţumesc pentru interviul acordat.

231


Referinţe bibliografice:

1. Bârlogeanu, Lavinia, Psihopedagogia artei, Iaşi, 2001, Editura Polirom 2. Cucoş, Constantin, Pedagogie, Iaşi, 2000, Editura Polirom 3. Ionescu, Ion, Sociologia şcolii, Iaşi, 1997, Editura Polirom 4. Sălăvăstru, Constantin, Logică şi limbaj educaţional, Bucureşti, 1995, Editura Didactică

şi Pedagogică 5. Spolin, Viola, Improvizaţie pentru Teatru, UNATC Press, trad. Mihaela Balan-Beţiu,

2008

Irina Scutariu este actriţă, cu o activitate diversificată: televiziune, film, radio, membru invitat în jurii la festivaluri de teatru şi profesor de vorbire scenică la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, doctor în teatru din anul 2008, cu teza: „Din istoria şcolii ieşene de teatru”, elaborată sub conducerea ştiinţifică a doamnei prof. univ. dr. Sorina Bălănescu. Este colaborator la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi. Autoare a cărţii: „Expresivitate în arta vorbirii scenice”.

232

25 Irina Scutariu - Privire asupra pedagogiei teatrale preuniversitare - C6.pdf

Documents

Transcript of 25 Irina Scutariu - Privire asupra pedagogiei teatrale preuniversitare - C6.pdf