„Ad Patrem” – certitudinea autenticităţii şi
profunzimii gândirii teologice
† Ignatie MUREŞEANUL,
Arhiereu- Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române
a Spaniei şi Portugaliei
Abstract: The express intention of this article is to plead for
recovering the beauty of the Holy Fathers’ thought. Unfortunately, we
are witnessing a peripheralization thereof in our spiritual life. This reality is
becoming even more pregnant if we consider the fact that the flavour of
Patristic thought is no longer perceived in the structure of our lives as
Christians.
A return to the Holy Fathers, or a rediscovery of the referentiality of the
Patristic tradition in any theological endeavour, can provide us a clear,
authentic, fresh, and more profound image of the act of faith, as deification of
man. An appeal to the sources is tantamount to finding authenticity and
freshness, as well as clarity.
The lack of pathos for assimilating the Patristic spirit, as present in the
works of the Holy Fathers, results in a “scholasticization” of revealed truth.
The Holy Fathers embody the ideal of full spiritualization and communion with
the life of the Holy Trinity. Their doctrine is no cold and anemic musing, but
the faithful reflection of their life in the Holy Spirit. As their deeds and life, so
was their thinking, their cogitation. Their theological interpretation arises
from the theology of their life, i.e. theology understood as commitment to and
penetration into the way of life of the Holy Trinity.
Keywords: Holy Fathers, Patristic tradition, faith, deification
Studii şi Articole
† Ignatie MUREŞEANUL
10
„Credincioşia faţă de Sfinţii Părinţi constă nu numai
în aceea de a continua să ne hrănim din învăţăturile lor,
ci şi în aceea de a fi, la fel ca ei, contemporani în ceea ce priveşte
problemele majore ale Bisericii şi lumii”1.
I. „Phronema” patristic
Intenţia expresă a acestui articol este de a face o pledoarie
pentru regăsirea frumuseţii gândirii Sfinţilor Părinţi. Din păcate,
asistăm la o periferizare a acestora în viaţa noastră duhovnicească.
Această realitate devine şi mai pregnantă dacă ne gândim la faptul că
nu se mai resimte mirosul gândirii patristice în structura vieţii noastre
de creştini. Nu dispunem încă, la modul intens, de constatarea faptului
că într-adevăr trăirea noastră de oameni ai lui Hristos este grefată,
configurată pe/după viaţa şi gândirea Sfinţilor Părinţi. Este suficient să
aducem în atenţie un aspect al vieţii liturgice, care confirmă, cu asupră
de măsură, ceea ce spunem. Extrem de rar ne este dat să auzim în
predici vreun text patristic.
Mai mult, în omilia rostită de la amvon nu simţim că ar fi
aproape nicio reverberaţie a unei cugetări şi trăiri adânci a vreunui gând
patristic. Textul patristic îl putem regăsi probabil într-un studiu
teologic, chiar dacă şi aici este doar invocat direct/indirect, interpretat
prin diverse filoane, fără a fi citat concret şi transmis ca rod al unei
metabolizări duhovniceşti. Recursul la el devine doar act de „erudiţie”2.
Totul se face la nivelul unei redări mecanice şi superficiale, fără putere
de impact în sufletul celui care citeşte sau ascultă textul patristic. Acest
1 Constantin Andronikof, IIe Congrès des facultés de théologie orthodoxe, Athènes, în
„Contacts” 29/1977, p. 143. 2 Juan José Ayan Calvo, Mâna creatoare a lui Dumnezeu, în Cristian Bădiliţă, Ştiinţă.
Dragoste. Credinţă, Convorbiri cu patrologi europeni (col. „Ştiinţă şi religie”),
Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, p. 95: „Uneori, recurgerea la Părinţi se
transformă într-o «opţiune teologică», mai ales dacă mărturiile concordă cu ceea ce
teologul respectiv doreşte să afirme (un fel de ornament de erudiţie); alteori se pretinde
«aducerea la zi» a gândirii lor şi sunt făcuţi să spună ceea ce se doreşte ca ei să spună,
prin urmare instrumentalizaţi. Nu lipsesc nici cei care nu-i văd decât ca pe nişte
«rămăşiţe arheologice»”.
„Ad Patrem” – certitudinea autenticităţii
şi profunzimii gândirii teologice
11
fapt trădează o tristă realitate: sacerdotul/teologul nu mai meditează
(sau o face inconsecvent) pe marginea textelor patristice. Fără a fi
dramatici, consecinţele sunt catastrofale: ne desprindem de duhul
Bisericii, prelungit în viaţa ei liturgică şi întrupat în textele Sfinţilor
Părinţi, şi ne alipim de duhul lumii, nemaifăcând o delimitare între ceea
ce este autentic şi ceea ce desfigurează actul credinţei, între
îndumnezeire şi cele mai rafinate forme de demonizare seculară.
Derapajele de orice fel, desigur cele care au afinitate cu viaţa
Bisericii, se datorează acestei distanţări/indiferenţe faţă de
duhul/cugetul Sfinţilor Părinţi, pe care îl găsim în scrierile lor.
A devenit un clişeu sintagma „Sfinţii Părinţi”, de vreme ce
aceştia nu mai constituie referinţa vieţii noastre duhovniceşti sau temeiul
cercetării noastre teologice. Chiar şi în travaliul cercetării teologice
recursul la Sfinţii Părinţi este unul decorativ, tocmai pentru a sugera că se
poate vorbi de o anumită calitate patristică a discursului. Atâta timp cât
există o distonie/sciziune între lex orandi şi lex credendi la nivelul vieţii
în Hristos, e mai mult decât limpede că Sfinţii Părinţi ocupă un loc pur
„opţional”, fără putinţa de a transfigura existenţa noastră.
Importanţa lor nu trebuie dedusă din faptul că sunt nişte
instanţe spirituale de care dispunem oricând şi oricum pentru a ne
argumenta aserţiunile teologice, ci din redescoperirea autorităţii
gândirii lor, care este o expresie a vieţii lor în Duhul, nu speculaţie
intelectuală.
Preeminenţa vieţii asupra discursului
Pentru Sfinţii Părinţi mai întâi a fost experienţa şi mai apoi
cugetarea3. Viaţa lor e un poem al experienţei. Întreaga lor gândire,
3 Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ, Ὑπὲρ τῶν ἱερῶς ἡσυχαζόντων Ι, 334,
Συγγράμματα A’, ἐκδίδονται ἐπιμελείᾳ Παναγιώτου Κ. Χρήστου, Thessaloniki, 1988, p. 445 [Sfântul Grigorie Palama, Despre lumina şi luminarea
dumnezeiască, în Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului
Grigorie Palama, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2006,
p. 315: „Auzind de ochii sufletului, care cunosc prin experienţă comorile cele cereşti, să
nu crezi că e vorba de cugetare. Căci aceasta cugetă prin sine atât la cele sensibile, cât
† Ignatie MUREŞEANUL
12
însumată în scrierile lor, izvorăşte din experienţa evenimentului că
Împărăţia lui Dumnezeu este o realitate, care le-a structurat profund
fiinţa. Astfel, gândul lor teologic devine cuvânt viu, în stare să hrănească
fiinţa noastră însetată de autentic, de tot ceea ce dă viaţă. Ei sunt numai
trăire şi nimic altceva, pentru că prin modul lor dumnezeiesc de a vieţui
fac tranzitul de la a avea la a fi. Experienţa ţine de a fi. Discursul de a
avea. Sfinţii Părinţi nu au nimic, pentru că ei doar sunt. Orice inversare a
acestui raport dintre experienţă şi gândire este similară cu transformarea
Sfinţilor Părinţi în filosofi sau cugetători creştini.
Nu faptul că au fost persoane extrem de bine racordate la
cultura profană sau faptul că au fost cuplaţi la toate convulsiile
ideologice sau sociale ale vremii lor le conferă această autoritate, ci
starea de persoane îndumnezeite.
Experienţa deţine, în tradiţia patristică, preeminenţa în faţa
oricărui discurs. De aceea, când descoperi autoritatea lor, care decurge
din modul lor de vieţuire în Duhul Sfânt, atunci ţi se revelează adevărul
că ei sunt extrem de actuali4. Nu găseşti nimic rezidual în experienţa
sau gândirea lor, pentru că totul poartă mirosul vieţii în Duhul Sfânt.
Totul pare a fi încorporat în „azi”-ul/„proximitatea” Împărăţiei lui
Dumnezeu.
şi la cele inteligibile. Însă precum o cetate pe care n-ai văzut-o încă, dacă cugeţi la ea,
nu înseamnă că ai şi fost acolo, tot aşa e şi cu Dumnezeu şi cu cele dumnezeieşti: nu
cugetându-L şi teologhisindu-L pe Dumnezeu, îl experiezi. Sau precum aurul, dacă nu-l
posezi în chip sensibil (palpabil), nu-l ai în mâini şi nu-l vezi, chiar dacă ai avea în
cugetare de zeci de mii de ori noima lui, tot nu l-ai avea, nu l-ai vedea şi nu l-ai poseda;
la fel e şi cu comorile dumnezeieşti: de le-ai cugeta de zeci de mii de ori, dacă nu le
pătimeşti/experiezi cele dumnezeieşti (μὴ πάθῃς δὲ τὰ θεῖα) şi nu le vezi cu ochii inteligibili şi mai presus de cugetare, nu vezi, nu ai şi nu posezi cu adevărat nimic din
cele dumnezeieşti”]. 4 Cf. Adrian Marinescu, Ortodoxie şi Ortopraxie. Reflecţii privind importanţa,
autoritatea şi actualitatea Părinţilor pentru omul contemporan. Cu un studiu de caz
privind fenomenologia patristică şi (re)contextualizarea ei în societatea contemporană
(I), în „Tabor” 12/2012, pp. 32-33.
„Ad Patrem” – certitudinea autenticităţii
şi profunzimii gândirii teologice
13
Hortativul „Înapoi la Părinţi” – caracter eclesial şi sobornicesc
Într-un asemenea context, recursul la ei, conform adagiului
„Înapoi la Părinţi”, devine unul extrem de urgent, viu şi real. Evident,
acest adagiu, iniţiat de Părintele George Florovsky la primul Congres
Internaţional al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă de la Atena din 1936,
nu este echivalent cu ignorarea prezentului5 şi al viitorului, pentru că
am fi, chipurile, prea ocupaţi cu trecutul tradiţiei patristice. Dimpotrivă,
acest imperativ capătă şi mai multă claritate dacă îl corelăm cu acel
„Urmând Sfinţilor Părinţi” al participanţilor la Sinodul VII Ecumenic.
În acest sens, teologul grec G. Mantzaridis este cât se poate de explicit:
„A urma înseamnă a veni după aceea sau a merge pe urmele
înaintaşilor. Cel care vine după aceea nu hotărăşte el calea, ci urmează
calea stabilită deja. Aşadar, nu înseamnă nici întoarcere în trecutul
Părinţilor, nici transferare a lor în prezent sau viitor ca a unor comori de
arheologice. Acest lucru înseamnă acceptare a lor ca mădulare ale
Trupului lui Hristos şi a te lăsa condus de viaţa şi învăţătura lor, de
cugetul şi duhul lor. Tradiţia Ortodoxiei, ca martor diacronic al
adevărului creştin nu conţine nimic care să nu fi aparţinut tradiţiei
Bisericii nedespărţite din primul mileniu creştin. Acest lucru nu
înseamnă că Biserica Ortodoxă îi întoarce pe credincioşi în primul
mileniu, ci că îi invită să se integreze perspectivei soborniceşti păzită de
Biserica nedespărţită de atunci. Fără această poziţionare, respectarea şi
redescoperirea unităţii nu este posibilă. Mai mult, Ortodoxia nu este
pierdută în trecut, nu se întoarce în trecut, ci trăieşte în prezent cu
conştiinţa istorică a tradiţiei Bisericii. Consţiinţa ei de sine nu se
sprijină pe o înţelegere ecumenică orizontală, ci pe unitatea de credinţă
diacronică cu Părinţii Bisericii”6.
5 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă I, Bucureşti, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 20033, p. 5: „Ne-am străduit să
înţelegem învăţătura Bisericii în spiritul Părinţilor, dar în acelaşi timp să o înţelegem
aşa cum credem că ar fi înţeles-o ei astăzi. Căci ei n-ar fi făcut abstracţie de timpul
nostru, aşa cum n-au făcut de al lor”. 6 G. Mantzaridis, Das spirituelle Erbe der Orthodoxen Kirche und ihre Bedeutung fur
Europa, în „Orthodoxes Forum” 1/1994, p. 40, apud, Adrian Marinescu, Ortodoxie şi
† Ignatie MUREŞEANUL
14
Prin urmare, hortativul „Înapoi la Părinţi” nu are atât un
caracter temporal, cât unul eclesial şi în ultimă instanţă sobornicesc,
adică de pătrundere în duhul vieţuirii şi al gândirii lor, care surclasează
orice tendinţă de a-i încarcera în trecut.
Tradiţia patristică – „realitate deschisă”
Pentru tradiţia ortodoxă, perioada patristică „reprezintă o
realitate deschisă”7, aşa cum deschisă este lucrarea Sfintei Treimi în
Biserică. Este inadecvat să vorbim de limitele temporale ale tradiţiei
patristice, în ciuda faptului că această perspectivă a fost „serios”
canonizată de manualele tradiţionale de Patrologie. În aceste manuale
sunt decretate drept limite temporale ale Patrologiei: în Apus, Sfântul
Grigorie cel Mare (†604) sau Isidor de Sevilia (†636), iar în Răsărit,
Sfântul Ioan Damaschin (†749).
Este o periodizare care poartă amprenta raţionalismului
apusean. Teologia apuseană nu intenţionează să depăşească graniţa
acestei periodizări, adică secolul al VIII-lea, pentru a nu se întâlni cu
Sfinţii Părinţi care au polemizat, au lămurit, depistat ereziile doctrinare
pe care le-a asumat această teologie. În teologia patristică apuseană nu
va face (încă) obiectul unei cercetări ştiinţifice ample sau nu se va
bucura (în curând) de o ediţie critică operele Sfântului Marcu al
Efesului (Eugenicul), care a intrat în coliziune frontală cu (aproape)
toate inovaţiile Apusului creştin.
Prin urmare, din perspectivă ortodoxă, perioada patristică „nu
are limite în istorie, aşa cum nu are limite nici Tradiţia Bisericii”8.
Perioada patristică se identifică cu Tradiţia Bisericii, care este vie şi
dinamică. Astfel, nu putem extrage concluzia absurdă că Sfântul
Simeon Noul Teolog, Sfântul Fotie al Constantinopolului, Sfântul
Grigorie Palama, Teofan al Niceei, Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul
Ortopraxie. Reflecţii privind importanţa, autoritatea şi actualitatea Părinţilor pentru
omul contemporan ...(I), p. 41. 7 Adrian Marinescu, Ortodoxie şi Ortopraxie. Reflecţii privind importanţa, autoritatea
şi actualitatea Părinţilor pentru omul contemporan ... (I), nota 17, p. 18. 8 Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie (I). Introducere, Secolele II şi III,
traducere de lector dr. Adrian Marinescu, Bucureşti, Editura Bizantină, 2006, p. 76.
„Ad Patrem” – certitudinea autenticităţii
şi profunzimii gândirii teologice
15
Siluan Athonitul sau Arhimandritul Sofronie nu fac parte din generaţia
patristică a Părinţilor Bisericii. Perioada patristică este perioada
îndumnezeirii omului, care este veşnică.
Neo-patristic şi post-patristic – fracturare / denaturare /
stagnare sau actualizare a tradiţiei patristice?
Tendinţa de a actualiza şi de a exprima dinamismul creator al
mesajului Sfinţilor Părinţi a căpătat în decursul vremii diverse
apelative, care, fără o înţelegere dreaptă a lor, poate stârni controversa.
Astfel, atunci când se vorbeşte de dimensiunea diacronică a tradiţiei
patristice, fie este numită „curent neopatristic”, fie „teologie
postpatristică”. Ambele sintagme, dacă nu sunt contextualizate într-un
duh ortodox, ne pot trimite cu gândul la o anumită formă de fracturare,
de stagnare sau chiar denaturare a tradiţiei patristice.
Termenul „neopatristic” poate induce şi convingerea că tradiţia
patristică este aşa de desuetă, inactuală, încât trebuie supusă unui efort
de înnoire, de reîmprospătare permanentă.
Termenul de „postpatristic” poate transmite subliminal faptul
că ne situăm în afara dimensiunii patristice. Această ultimă sintagmă a
stârnit numeroase polemici, mai ales în mediile conservatoare ale
teologilor greci de astăzi. Este suficient să amintim de reacţia virulentă
a participanţilor la simpozionul cu tema „Teologie patristică şi erezie
postpatristică”, 25 februarie 2012, organizat de Mitropolia Pireului,
care s-a vrut o replică la Simpozionul cu tema „Sinteza neo-patristică
sau teologie post-patristică: poate teologia ortodoxă să fie
contextuală?”, organizat de către Academia de Studii Teologice din
Volos, 3-6 iunie 2010.
Din punctul nostru de vedere, nici una din aceste sintagme nu
este cea mai inspirată. Prima noţiune (neo-patristic) oricând poate să
devieze în ceea ce generic numea un reputat patrolog „fundamentalism
patristic”9, adică o anumită formă de idolatrizare a tradiţiei patristice, o
9 Lucian Turcescu, Să construim pe fundaţia anterioară, dar nu cred că trebuie să
devenim sclavii tradiţiei, fie ea şi teoogică, în Cristian Bădiliţă, Ştiinţă. Dragoste.
† Ignatie MUREŞEANUL
16
raportare inertă10
faţă de mesajul Sfinţilor Părinţi, o lipsă de intuiţie, de
asceză noetică în a depista că ei pot fi mai actuali pentru vremurile şi
ideologiile seculare de astăzi, decât ne-am putea noi imagina. A doua
noţiune (post-patristic) ne poate plasa pe orbita perspectivei că avem
Părinţi de primă mână, adică cei care se încadrează temporal în
perioada patristică, deci foarte credibili, şi Părinţi second-
hand/secundari, adică cei care au trăit după această perioadă, deci mai
puţin credibili. Dacă acest post este perceput pe de-o parte ca efort de
„actualizare a Evangheliei lui Hristos exact după modelul pe care ei
(Sfinţii Părinţii s.n.) l-au aplicat cu succes în primele secole creştine”,
care capătă fizionomia „fidelităţii creatoare” faţă de vieţuirea şi
gândirea lor, iar pe de altă parte parte ca adevăr că „dialogul dintre
Revelaţie şi istorie, dintre imuabil şi muabil nu poate fi oprit sau redus
la perioada patristică”11
, atunci poate fi acceptat ca sens.
Dacă lucrurile stau altfel, se impune afirmarea adevărului că
această periodizare sau adjectivare a perioadei patristice în neopatristic
sau postpatristic este exclusivistă şi, prin urmare, irelevantă. Această
diferenţiere este ilegitimă. Ne putem da seama foarte uşor că aceste
delimitări sunt discreţionare, incorecte şi extrem de relative.
Credinţă, Convorbiri cu patrologi europeni (col. „Ştiinţă şi religie”), Bucureşti, Editura
Curtea Veche, 2008, p. 163: „Acest tip de abordare – întâlnit şi la aţi membrii ai
mişcării neopatristice – poate duce la ceea ce eu numesc «fundamentalism patristic»,
adică la o încăpăţânare de susţine cu orice preţ că Părinţii Bisericii au spus tot ce trebuia
spus – eventual că părinţii au fost şi precursorii tuturor mişcărilor moderne (în speţă ai
personalismului de secol XX) – şi la a sugera implicit faptul că nouă, modernilor, nu ne
rămâne altceva de făcut decât să repetăm ce au spus cei din trecut. Aceasta mi se pare
marea capcană a mişcării neopatristice”. 10 Radu Preda, Revelaţia şi istoria sau textul şi contextul. Teze social-teologice, în
„Tabor” 6/2012, p. 10: „Dacă un neo-curent sugerează mai curând reluarea unei idei
într-o altă ediţie, efort al cărui succes nu este nici pe departe garantat, un post-fenomen
indică tentativa de a depăşi ceva, de a lua în serios partea proprie de responsabilitate la
scară istorică”. 11 Ibidem, p. 11.
„Ad Patrem” – certitudinea autenticităţii
şi profunzimii gândirii teologice
17
Dobândirea acelui phronema patristic
Invocarea unui text patristic nu mai ţine de un anumit snobism
sau automatism teologic, ci constituie o formă de comuniune cu viaţa şi
gândirea Sfinţilor Părinţi: „Această chemare de a ne întoarce la Părinţi,
ne spune Părintele Florovsky, poate fi cu uşurinţă înţeleasă greşit. Ea nu
înseamnă jurare in verba magistri! Ceea ce înseamnă la modul real şi
ceea ce solicită nu este o oarbă şi servilă imitare şi repetare, ci tocmai o
dezvoltare, o continuare, a învăţăturii patristice, însă omogenă. Trebuie
să reaprindem focul creator al Părinţilor, să restaurăm în noi duhul
patristic”12
.
De aceea, Patrologia sau studiul patristic nu înseamnă
promovarea unei priorităţi în a livra date cu caracter istoric sau
evenimenţial care, sigur, predispun la indispoziţie duhovnicească şi
intelectuală, nici transmiterea unor informaţii cu caracter general şi
formal despre Părinţii Bisericii, ci, mai ales, depistarea, aprehendarea şi
recuperarea dinamică a modului de gândire şi vieţuire duhovnicească,
reflectată în operele lor. Toate acestea au drept deznodământ formarea
acelui phronema patristic.
Aşa cum ni se cere să avem „mintea lui Hristos”, la fel ar trebui
să ne străduim să intrăm în interiorul experienţei gândirii Sfinţilor
Părinţi, pentru că tot ceea ce au înfăptuit sau au scris poartă mireasma
puterii experierii slavei necreate a lui Hristos. Gândirea lor este totuna
cu experienţa lor. Orice hiatus între acestea transformă teologia lor în
speculaţie intelectuală. În acest caz, orice text patristic nu se citeşte
neapărat cu pixul în mână, ci cu duh de rugăciune sau de comuniune cu
Sfântul Părinte al cărui gând, text îl ai în faţă, pentru a căpăta o
înţelegere dreaptă şi vie a ceea ce a vrut să transmită.
12 G. Florovsky, Patristics and Modern Theology, în Procès-Verbaux du Premier
Congrès de Théologie Orthodoxe à Athènes, 29 Novembre-6 Décembre 1936, publié
par les soines du Président Prof. Hamilcar S. Alivisatos, Athènes, 1939, p. 240, apud,
Adrian Marinescu, Părintele bisericesc sau Sfântul Părinte, martor şi organ al lucrării
Duhului Sfânt în Biserică şi în membrii acesteia. Noţiunea de „Părinte bisericesc” în
tradiţia patristică, originea şi semnificaţia ei teologică. Scriitorul creştere a Bisericii
vs. Scriitorul „creştin” (I), în „Studii Teologice” 1/2009, nota 21, p. 42.
† Ignatie MUREŞEANUL
18
Este imprudent, ca să nu spun păcat, din punct de vedere
duhovnicesc, să te apropii de gândirea Părinţilor Bisericii fără să te
intereseze vieţuirea, credinţa lor în Hristos. Ţinta nu este de a avea
acces la gândirea sau cultura lor înaltă, ci de a descoperi că în spatele
acesteia stă realitatea îndumnezeirii omului. Dacă din întâlnirea cu
textele patristice nu se stârneşte în noi dorul după îndumnezeire, atunci
totul capătă imaginea risipei de energie sau al deliciului intelectual. Mai
mult, în astfel de situaţii orice text patristic poate deveni o sursă de
abuz faţă de cel care nu face parte din acelaşi ethos eclesial ca şi tine.
Consideri că gândirea Părinţilor poate oricând să ia fizionomia
muniţiilor folosite împotriva celor care nu sunt în albia adevărului de
credinţă ortodoxă. Într-un asemenea context desfigurat, dobândirea
acelui phronema patristic nu înseamnă altceva decât faptul de a dispune
de arhitectura ideatică necesară pentru a-l incrimina pe cel care
constrastează doctrinar faţă de tine.
Sfinţii Părinţii – trăirea credinţei este identică cu
îndumnezeirea
Pentru Părinţii Bisericii trăirea credinţei celei adevărate este
identică cu asceza de îndumnezeire, care a zămislit tradiţia patristică.
Prin tradiţie patristică nu înţelegem doar operele Sfinţilor Părinţi,
hotărârile dogmatice ale celor 7 Sinoade Ecumenice sau imnografia
Bisericii, ci şi starea, invitaţia perpetuă la conştientizarea adevărului că
unica noastră vocaţie este îndumnezeirea. Tradiţia patristică este tradiţia
vie a îndumnezeirii omului în Biserică prin harul necreat şi veşnic al
Preasfintei Treimi. Dacă nu vom gândi în felul acesta, operele Sfinţilor
Părinţi vor căpăta cel mult un miros de parfum de epocă şi statutul de
piese de muzeu, probabil, extreme de valoroase. Mai mult, raportarea la
ele va fi una encomiastică, ceremonioasă, nu de imbold în a cuceri
Împărăţia Cerurilor, pentru a deveni o realitatea concretă a vieţii noastre
lăuntrice, nu de întrupare a acelui duh îndumnezeitor, care să fie în
constrast cu duhul lumii de astăzi.
Prin sintagma de „Sfinţi Părinţi”, ca exponenţi ai ethosului
îndumnezeirii firii umane, ar trebui să înţelegem acele persoane
transfigurate prin asceză, ca în felul acesta să devină pentru noi
„Ad Patrem” – certitudinea autenticităţii
şi profunzimii gândirii teologice
19
paradigme de vieţuire în Hristos. Este total eronat să ne raportăm la
Părinţi ca la nişte repere „cognitive şi informative”13
. Semnul acestei
raportări reiese şi din faptul că, aproape instinctual, atunci când vorbim
de Sfinţii Părinţi, nu mai folosim adjectivul substantivizat „sfântul” în
faţa numelui, ci, pur şi simplu, rostim numele, aşa cum o facem cu
numele oricărui gânditor sau filosof. Ca să ne dăm seama de importanţa
acestui fapt, vă invit la un scurt exerciţiu de imaginaţie: oare am putea
să ne închipuim vreodată că i-am putea spune filosofului Socrate
„sfântul Socrate”? Nu! Deoarece această formulă de adresare este în
totală disonanţă cu traiectul biografic al acestuia.
Consider că este aproape indecent să proferezi numele
Sfinţilor Părinţi fără a ţine cont de felul în care ne adresăm lor în
cadrul liturgic. Nu am auzit în nicio slujbă că Sfântului Maxim
Mărturisitorul i se spune „Maxim Mărturisitorul” sau Sfântului
Grigorie Palama i se spune „Grigorie Palama”. Mai mult, înşişi Sfinţii
Părinţi atunci când fac apel la tradiţia patristică, folosesc întotdeaună
adresările „preadumnezeiescul Maxim”, „preaslăvitul Grigorie
Palama”. De aceea, folosirea acestui adjectiv substantivizat e nu
numai o formă de reverenţă, ci şi de recunoaştere a autorităţii lor, care
provine din viaţa lor sfântă întru credinţa cea adevărată. Ca să ne
edificăm cât de important este acest mod de a ne adresa Sfinţilor
Părinţi, am să vă citez un text al unui pastor neoprotestant, Marius
Cruceru, care, preocupat de studiile patristice, evită premeditat în a-i
numi „sfinţi” pe Părinţii Biserici: „Încă o precizare care ţine de
metodă şi de cadrul dogmatic în interiorul căruia judecăm aceste
texte: nu folosim onomastica tradiţională, spre exemplu Sfântul
Atanasie, ci Athanasios (...) Nu îi numim pe Părinţi «sfinţi», datorită
antropologiei pe care o practicăm, antropologie căreia îi este refuzată
ideea sfinţeniei scalare”14
.
13 Adrian Marinescu, Ortodoxie şi Ortopraxie. Reflecţii privind importanţa, autoritatea
şi actualitatea Părinţilor pentru omul contemporan ... (I), p. 32. 14 Marius Cruceru, Patristica neoprotestantă, în Cristian Bădiliţă, Ştiinţă. Dragoste.
Credinţă, Convorbiri cu patrologi europeni (col. „Ştiinţă şi religie”), Bucureşti, Editura
Curtea Veche, 2008, pp. 229-230.
† Ignatie MUREŞEANUL
20
Patrologia – „ştiinţa Părinţilor despre îndumnezeire”
Ajunşi în acest punct, foarte uşor putem să înţelegem
dimensiunea duhovnicească a ceea ce generic numim Patrologie sau
studiul patristic. Când aducem în discuţie termenul de Patrologie, ne
gândim că el înseamnă „cuvintele Părinţilor” (τὰ λόγια τῶν πατέρων), nu ştiinţa despre Părinţi, ci ştiinţa Părinţilor despre îndumnezeirea
omului. În acest sens, putem spune cu suficientă încredinţare că
primul „manual de patrologie” este colecţia „Vieţile Sfinţilor şi
Patericul”15
.
Astfel, Patrologia ne apare ca fiind ştiinţa teologică care
studiază, analizează, valorifică şi întrupează, din punct de vedere
duhovnicesc, teologic şi socio-cultural istoric, viaţa, operele şi doctrina
Sfinţilor Părinţi în vederea aprofundării şi asimilării acelui phronema
patristic, a descoperirii şi recuperării dinamice a modului de gândire şi
vieţuire duhovnicească al acestora pentru îndumnezeirea noastră. Este
important să subliniem că prin termenul de „patrologie” nu înţelegem
exclusiv manualul de Patrologie, care constituie doar o postfaţă,
câteodată nereuşită şi desfigurată, ci toată viaţa în Hristos şi gândirea
Sfinţilor Părinţi ca expresie a trăirii credinţei celei adevărate, precum şi
cercetarea teologică legată de operele acestora.
Intenţia precisă a Patrologiei nu este de a ne livra date istorice
şi culturale stufoase, care sigur au darul de a suprima duhul viu
încorporat în textele patristice, ci stârnirea dragostei şi fascinaţiei faţă
de credinţa vie, autentică, deplină şi dumnezeiască a Sfinţilor Părinţi.
Fără contactul viu, noetic şi kardiac cu duhul Părinţilor, Patrologia nu-
şi justifică importanţa. Părintele Sofronie spunea, într-o cuvântare
duhovnicească, că „Tatăl nostru ... este adevărata noastră patrologie”16
.
15 Adrian Marinescu, Părintele bisericesc sau Sfântul Părinte, martor şi organ al
lucrării Duhului Sfânt în Biserică şi în membrii acesteia ... (I), pp. 38-40. 16 Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti I, traducere din limba rusă de Ierom.
Rafail (Noica), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004, p. 165: „Our Father ... is our
patrology”.
„Ad Patrem” – certitudinea autenticităţii
şi profunzimii gândirii teologice
21
Patrologia – regina ştiinţelor teologice
Această recalibrare a sensului termenului de patrologie ne
trimite la o altă aserţiune, absolut reală şi necesară: patrologia este
regina disciplinelor teologice. Îndeobşte se crede că Dogmatica deţine
acest statut privilegiat. Convingerea noastră este că i s-a acordat acest
statut fără să-l merite pe deplin. Sfinţii Părinţi sunt cei care au stabilit şi
au lămurit, pe temeiul Revelaţiei biblice şi al trăirii vieţii în Hristos,
dogmele Bisericii, care „sunt expresii ale planului de mântuire şi
îndumnezeire a omului în Iisus Hristos”17
.
Ramurile actuale ale ştiinţei teologice, precum Dogmatica,
Morala, Pastorala, Istoria Bisericească, Ermineutica biblică şi
Omiletica, îşi trag seva şi sunt însumate de Patrologie. Orice
poziţionare dogmatică, morală, misionară, istorică, biblică şi omiletică
presupune, în chip obligatoriu şi necesar, fundamentarea pe textele
Sfinţilor Părinţi în vederea stabilirii autenticităţii şi conformităţii exacte
ale acestor discipline teologice cu tropos-ul gândirii şi vieţuirii
ortodoxe al Sfinţilor Părinţi18
.
Distanţarea şi poziţionarea pe o altă orbită decât cea patristică
riscă să transforme teologia (citeşte disciplinele teologice) într-un
obiect de studiu arid, despuiat de viaţă, raţional şi abstract, deliciu al
minţii, fără perspectiva clară a trăirii împărăţiei lui Dumnezeu încă de
pe acest pământ, ca indiciu al îndumnezeirii noastre. Rolul Patrologiei
în cadrul celorlalte discipline teologice este unul determinativ, nu doar
decorativ, normativ, nu doar indicativ.
„Ad Patrem” – certitudinea autenticităţii şi profunzimii
Reîntoarcerea la Sfinţii Părinţii sau descoperirea referenţialităţii
tradiţiei patristice în orice demers teologic ne poate oferi o imagine clară,
autentică, proaspătă şi mai profundă asupra actului credinţei, ca
17 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxă (I)..., 2003, p. 78. 18 Hilarion Alfeyev, Moştenirea patristică şi modernitatea, în „Revista Teologică”,
traducere de Dr. Ştefan Toma, p. 30: „Conformitatea unei opinii teologice date cu
«consensul Părinţilor» îi certifică ortodoxia; dezacordul înseamnă erezie”.
† Ignatie MUREŞEANUL
22
îndumnezeire a omului. Recursul la izvoare este totuna cu întâlnirea
autenticităţii şi a prospeţimii, precum şi a clarităţii. Confuzia şi deruta se
instalează acolo unde lipseşte reperul, în cazul nostru cel patristic. Să ne
gândim la un exemplu, decupat din viaţa liturgică a Bisericii: sărutul
păcii înainte de mărturisirea de credinţă. Multora li se pare că aici este
vorba de o inovaţie, venită pe filiera teologiei liturgice ortodoxe din
diaspora. Mai mult, se constată o aversiune aproape viscerală faţă de
recuperarea dimensiunii acestui gest liturgic şi restaurarea lui la nivelul
întregii comunităţi euharistice, nu numai la nivel clerical. Dacă am şti că
acest gest liturgic are un temei patristic, atunci poate ne-am mai domoli
inflexibilitatea în ceea ce priveşte aplicarea lui şi pentru credincioşi. Nu
voi aduce decât un singur text drept temei. Este vorba de un pasaj din
Cateheza a V-a mistagogică a Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Apoi
diaconul strigă: «Primiţi-vă unul pe altul şi să ne sărutăm unul pe altul».
Să nu-ţi închipui că sărutarea aceasta este o sărutare obişnuită, din acelea
ce-şi dau prietenii pe stradă sau în piaţă. Sărutarea aceasta nu este la fel
cu acelea. Sărutarea aceasta uneşte sufletele unele cu altele şi
îndepărtează din ele orice vrăjmăşie. Sărutarea aceasta este deci semn al
unirii sufletelor şi al izgonirii oricărei vrăjmăşii. Pentru aceasta Hristos
spune: «De-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că
fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău la altar şi mergi mai întâi
de te împacă cu fratele tău, şi atunci, venind, adu darul tău» (Mt. 5, 23-
24). Sărutarea este deci împăcare; pentru aceasta este sfântă. În altă parte,
fericitul Pavel strigă zicând «Îmbrăţişaţi-vă unul pe altul cu sărutare
sfântă» (I Cor. 16, 24); iar Petru: «Cu sărutarea dragostei» (I Pt 5, 14)”19
.
În acest text găsim toată semnificaţia gestului liturgic.
Lipsa de pathos pentru asimilarea duhului patristic, prezent în
operele Sfinţilor Părinţi, are drept efect „scolasticizarea” adevărului
revelat. Sfinţii Părinţi întrupează idealul de înduhovnicire şi comuniune
plenară cu viaţa Sfintei Treimi. Doctrina lor nu este o cugetare rece şi
anemică, ci reflexul fidel al vieţii lor în Duhul Sfânt. Cum le era fapta,
vieţuirea, aşa le era şi gândul şi cugetarea. Teologhisirea se desprinde
19 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, traducere de Pr. D. Fecioru, Bucureşti,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, pp. 359-
360.
„Ad Patrem” – certitudinea autenticităţii
şi profunzimii gândirii teologice
23
din teologia vieţii lor, adică teologia înţeleasă ca asumare şi pătrundere
în modul de vieţuire treimic.
Astfel, Patrologia sau studiul patristic este o permanentă
invitaţie la întâlnire directă, vie, frontală şi fascinantă cu textele
Sfinţilor Părinţilor, în vederea îndumnezeirii noastre.
II. Decalog al studiului patristic
Pentru a putea pătrunde în lumea fascinantă şi vie a Sfinţilor
Părinţi şi a ne asuma ethosul, gândirea şi viaţa lor duhovnicească e
necesar:
1. să citim şi să recitim neîntrerupt Scripturile, pe care Sfinţii
Părinţi le-au citit şi recitit în lumina Învierii lui Hristos. În ele L-au
găsit şi contemplat pe Hristos;
2. să avem în minte că Sfinţii Părinţi nu caută să elaboreze
construcţii teologice savante, ci să retransmită cu fidelitate, credinţa pe
care generaţiile creştine succesive au primit-o de la Sfinţii Apostoli. Ei
nu caută să fie originali, să-și impună gândirea lor teologică, ci doar să
tâlcuiască, să trăiască credinţa autentică Bisericii lui Hristos;
3. să nu facem abstracţie de faptul că scrierile Sfinţilor Părinţi
sunt reflexul mărturiei de credinţă în Hristos cel Înviat, al experienţei în
Duhul Sfânt şi al pathosului pentru apărarea credinţei;
4. să nu-i instrumentalizăm pe Sfinţii Părinţi, adică să-i
transformăm în nişte instanţe reci şi implacabile pentru a ne susţine
propriile noastre opinii teologice. Ne-au lăsat moştenire o credinţă, o
mărturie, un anume mod de a face teologie;
5. ca textele patristice să nu fie abordate strict sau doar dintr-o
perspectivă istorică sau culturală. Trebuie descoperită propria lor
intensitate, coerenţă, precum şi dialogul lăuntric pe care-l pot provoca.
Sfinţii Părinţi dialoghează cu noi prin textele păstrate. Numai de noi
depinde ospitalitatea şi pasiunea cu care vrem să-i primim în universul
vieţii noastre duhovniceşti;
6. să nu forţăm niciodată sensul unui text patristic. Să facem
efortul ca acest text să-şi dezvăluie propria lui semnificaţie, fără a-l
obliga „să ne vorbească” ceea ce noi am fi dispuşi să auzim;
† Ignatie MUREŞEANUL
24
7. Sfinţii Părinţi nu constituie nişte „rămăşiţe arheologice”,
„muzee” de idei teologice, „mumii egiptene” care trebuie cercetate la
un oarecare interval de timp. Ei sunt întruparea tradiţiei vii a Bisericii,
exponenţii experienţei plenare cu Dumnezeu, martorii neclintiţi ai
credinţei în viaţa treimică, revelată prin Iisus Hristos;
8. să ne amintim că Părinţii Bisericii s-au dovedit a fi păstori
extrem de grijulii faţă de nevoile concrete ale turmei încredinţate spre
păstorire;
9. să nu ne amăgim că aşa-numita „perioadă patristică” se
încheie cu Sfântul Ioan Damaschin (sec. VIII). Această delimitare a fost
pregătită în „furnalul” teologiei scolastice. Timpul patristic (ca
periodizare) este identic cu timpul Tradiţiei (Stylianos Papadoupoulos).
Atunci când se încheie Tradiţia, care este vie şi dinamică, se va încheia
şi era patristică. Epoca patristică debutează cu Sfinţii Apostoli şi se
plineşte cu ultimul sfânt al vremurilor eshatologice;
10. să nu treacă o zi în care să nu ne aplecăm genele înspre o
pagină sau o cugetare patristică.
III. O smerită pledoarie pentru lectură
,,Privite, cărţile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre
tine ca într-o medievală iubire, tu trebuie, întotdeauna să le cauţi şi să te
duci către ele. Fiinţa lor este aşteptare pură. Le va deschide cineva
pentru a le face, astfel, să înceapă să fie? Tăcerea cărţilor şi rugămintea
lor nerostită. Ele nu-şi pot cere «dreptul de a fi deschise». Cărţile nu fac
grevă, pentru a fi citite. Tot ce pot face este să ceară îndurare din partea
cititorului care nu este încă (...) Important este ca o carte să fie citită –
şi, astfel, să fie mântuită de aparenţa de simplu obiect rătăcit printre alte
obiecte. Pentru că oricât de arătoasă ar fi cartea, nu există încă în simpla
ei materialitate. Ea nu este un obiect, ci un obiect de citit şi astfel,
singurul corp spiritual existent pe lume”20
.
20 Gabriel Liiceanu, Declaraţie de iubire, ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2006, pp.199-20.
0. Primele pagini si cuprins1. Ignatie Muresanul2. Agapie Corbu3. Jean Nedelea4. Jan Nicolae5. Benedict Vesa6. Adrian Opre7. Pagina goala - 1388. Ormenisan Petrut9. Ioan Filmon - Cronica10. Pagina goala - 164-165
Top Related