Zona Bastion – Timişoara, design şi imagine urbană

1. Identitate urbană - Redarea sensului unui loc corespunzător contextului local

Identitatea urbană este similară identităţii locului, fiind compusă dintr-un patern complex din tendinţe conştiente şi inconştiente de idei, credinţe, preferinţe, simţăminte, valori, scopuri şi comportamente relevante în mediul fizic.

Locul este mai mult decât o locaţie. „Locul” înseamnă acele fragmente ale mediilor umane unde înţelesurile, activităţile şi un peisaj specific sunt împreună implicate. Locurile sunt pline de înţelesuri şi sentimente. În acest fel deosebim locul de noţiunea mai abstractă şi funcţională a „spaţiului” şi a „teritoriului”. Locul implică un amestec de memorie, experienţe sezoriale (vizuale, auditive şi/sau tactile) şi interpretare.

Am putea spune că un loc este un spaţiu geografic ce este definit mai degrabă de înţelesuri, sentimente şi poveşti, decât de un set de coordonate . Aşadar 45º 45’ latitudine nordică şi 21º13’ longitudine estică nu este un loc, dar când numim acelaşi spaţiu „Timişoara”, devine un loc. Deşi latitudinea şi longitudinea identifică amplasarea, ele nu oferă identitate unui loc. Este interpretarea şi poveştile ce oferă identitate, şi este identitatea cea care transformă „spaţiul” în „loc”.

Capacitatea de a identifica un spaţiu ca un loc este conturată de ceea ce alţii ne spun despre locul respectiv, fiind filtrată de propria socializare, în funcţie de clasa socială, vârsta, genul, etnia, naţionalitatea, educaţia, etc. Deşi sensul unui loc poate fi foarte personal, nu este cu totul rezultatul sentimentelor şi înţelesurilor unui singur individ. Este acest proces de a recepţiona, a reconstrui selectiv, şi apoi a re-comunica o povestire care constiutue identitatea şi transformă un spaţiu într-un loc. Ideea că înţelesurile şi identitatea unui loc sunt într-o strânsă relaţie şi nu sunt subiective determină o infinitate de posibile identităţi pentru orice loc.

Dezvoltarea istorică a Timişoarei a fost iniţial a unui oraş policentric, cu un nucleu central, „Cetate” şi cu nuclee independente ce gravitau în jurul unui topos comportamental de coagulare propriu. Atât nucleul central, cât şi celelalte cartiere au fost alcătuite din comunităţi umane ce aveau un puternic sentiment de apartenenţă la spaţiul aferent lor, de identitate cu locul. Această identitate a respectivelor comunităţi a fost făcută pe baze economice – Mehala, agricultură – Fabrica, fie pe baze etnice sau confesionale Josefin – etnie germană, etc. Fiecare din aceste comunităţi aveau iniţial un centru, un topos comportamental de coagulare, în care se desfăşurau activităţile ce uneau membrii comunităţii, dar şi că aparţin întregului mai mare, Timişoara.

Aceste comunităţi aveau o independenţă mărită în problema gestiunii şi planificării urbane, deşi evident, interesele comunităţii locale erau subordonate întregului mare, Timişoara. Acest tip de creştere urbană a dus la crearea acelei mândrii tipice timişorenilor ce este valabilă şi astăzi.

Atât în perioada cuceririi otomane, cât şi a stăpânirii austriece, s-a delimitat clar nucleul central “Cetate”. În timpul ocupaţiei turceşti, Timişoara era împărţită în trei părţi: cetatea, oraşul şi suburbiile.  În centru se afla castelul, care găzduia caimacanul sau guvernatorul turc. În faţa castelului se afla turnul de apă, cu patru turnuri de apărare şi unit de cetate printr-un zid.  Oraşul

era înconjurat de un zid cu palisade înalte, din împletitură de nuiele cu lut, după care urma un rând de şanţuri adânci, alimentate de apa Timişului. Intrarea în cetate se făcea prin cele 5 porţi.

A doua cetate a Timişoarei, modernă, mult mai mare s-a construit între anii 1723-1765, după cucerirea cetăţii de către armata imperială austriacă. Conceptul constructiv al noii cetăţi bastionare de formă stelată fusese proiectat după desenele contelui francez Blaise Francoise (conte de Pagan), construcţia propriu – zisă fiind realizată cu ajutorul unor arhitecţi italieni. Guvernatorul Mercy coordonează într-o primă fază direct lucrările la cetate. După moartea sa, baronul Engelshofen va avea ca principală atribuţie terminarea lucrărilor de construcţie a fortificaţiilor, iar a doua de înfrumuseţare a oraşului. Contele Hamiltion ce îl va înlocui pe Engelshofen, va accelera lucrările la cetatea Timişoarei. În acest sens, se construiesc primele două raveline ale cetăţii, proces încheiat spre finalul anului 1744. Perioada 1744 şi 1757 coincide cu terminarea celei de-a doua centură de ziduri, mai precis, flancarea bastioanelor de câte o contragardă.

Bastionul Theresia, care se mai păstrează şi azi în proporţie de 80% conferă o identitate aparte de-a lungului timpului între unităţile sociale şi unităţile spaţiale. Bastionul a fost conceput ca ultim punct de rezistenţă în cazul cuceririi cetăţii, fapt ce justifica prezenţa pulberăriei în incinta sa, dar şi rezolvarea ca o incintă fortificată ce putea funcţiona independent de restul cetăţii. Fiind cel mai vechi bastion, fiind primul construit, acesta induce sentimentul de identitate al fostei zone care a cunoscut atâtea evenimente istorice, dar care a continuat să se comporte ca un loc cu o identitate proprie, datorită memoriei, experienţelor, poveştilor, înţelesurilor grupurilor umane.