· Web viewIntrând în el în miez de vară la scaldă, băieţii nu cutezau să se depărteze...
Transcript of · Web viewIntrând în el în miez de vară la scaldă, băieţii nu cutezau să se depărteze...
Avram Iancu, fiu al satului Vidra de Sus Autor : prof.Marinel Chiriţescu-
. de la Liceul Tehnologic „Ţara Moţilor” din comuna Albac, jud.Alba.
Avram Iancu îşi trăgea obârşia dintr-o veche familie de
iobagi de pe valea Arieşului Mic. Bunicul său Gheorghe
Iancu a fost preot ortodox în Vidra de Sus şi a participat în
1784 la răscoala lui Horia, fiind chiar rudă cu acesta. Tatăl
lui Avram Iancu, Alexandru Iancu, s-a născut în anul 1797 şi
era al treilea fiu al lui Gheorghe Iancu. În 1869, Iosif Vulcan
îl caracteriza astfel: „Alexandru Iancu au fostu unul
dintre cei mai respectaţi locuitori din satu (...). Alexandru
Iancu era foarte deştept; de la natură avea minte ageră, a
învăţat şi carte şi a fost mult timp jude comunal şi gornic de
păduri...” în Vidra de Sus.
Alexandru Iancu s-a căsătorit de tânăr, luând de soţie o fată din partea locului, din neamul
Trifuţeştilor sau, corect spus al Gligoreştilor, anume pe Maria Gligor, numită şi Maria mică,
pentru că era o femeie mică de statură dar frumoasă, înţeleaptă şi harnică. Ia a venit noră la
bătrânul Iancu. Alexandru, a moştenit alături de o parte din avere, vatra şi casa părintească,
situată în spatele actualului complex muzeal. Fiind amândoi din familii de oameni înstăriţi, cu
dare de mână, tinerii căsătoriţi ţin să aibă propriul cămin, astfel
că, în scurtă vreme, cu ajutorul părinţilor, Alexandru
construieşte în imediata apropiere, în mijlocul grădini, propria
casă tot din lemn, urmând felul de construcţie al caselor de
munte, dar “minunată” după împrejurările de atunci. Aceasta
este “Casa Iancului” păstrată până în zilele noastre.
Casa veche au locuito mama şi tata lui Alexandru şi
după moartea preotului, “Gheorgheasa” singură, văduva lui
Gheorghe Iancu.
Funcţia de “pădurar” este în munţi, pe plaiuri, în lumea pădurilor, de o reală însemnătate
relevând ia însăşi situarea aparte a lui Alexandru Iancu faţă de ceilalţi locuitori ai comunei.
Astfel spus Alexandru Iancu este “omul stăpâniri”, care are prilejul să cunoască mai bine
statorniciile vremii de cât alţi, în casa lui poposind adesea oficianţii statului, iar în ograda sa
judecându-se orice neascultare, răzvrătire sau încălcare a legi de către iobagi din partea locului.
Alexandru şi Maria Iancu au avut în urma căsătoriei doi copii.
Primul, Ioan, s-a născut în anul 1822, la 22.02.1822. A fost botezat de preotul Vasile
Gomboş şi a avut ca naşă pe “Moaşe-sa, Gligor Mariuţ [ă], groştioriţă”.
Al doilea fiu Avram, s-a născut în anul 1824, la vremea cireşelor, adică la sfârşitul lunii
iulie, la noi în comună, data unanim acceptată de istoriografia românească.
Copilăria „Avrămuţ”, cum era alintat de către părinţi, şi-a petrecuto în satul natal Vidra
de Sus. Aici a învaţat citirea şi scrierea în limba română cu dascălul Mihail Gomboş.
Iosif Şterca Şuluţiu martor ocular al unei scene familiale a familiei Iancu, ni-l descrie pe
Avram Iancu astfel: „îmbrăcat în cămaşă lungă, încins peste mijloc cu un şerpărel frumos cusut,
cu pălăriuţă neagră pe cap, împodobită cu ciucuri roşii, deosebit ca isteţime”.
În ani următori pe când era elev la şcolile din Câmpeni, Zlatna şi Cluj, tânărul Avram
Iancu, cu bucle blonde şi ochii de culoare deschisă, a înlocuit straiele ţărăneşti cu cele moderne
spre marea dezolare a mamei. În vacanţe însă îmbraca din nou costumul de la ţară, devenind un
tânăr moţ asemenea celor rămaşi acasă. Lua parte, alături de părinţi şi fratele său la lucrarea
ogoarelor, la tăiatul lemnelor, la cositul şi adunatul fânului. Se amesteca în distracţiile copiilor
distrându-se şi el asemenea lor. Vioi şi vesel, sănătos şi optimist era cel mai bun jucător cu
mingea. După cum era şi temerar la nevoie, aşa cum s-a dovedit într-o zi de vară la iazul
Gligoreştilor. Anume se spune că iazul de la moara Inceştilor era pe acele vremuri foarte adânc.
Intrând în el în miez de vară la scaldă, băieţii nu cutezau să se depărteze prea mult de mal. S-a
întâmplat însă odată că un băiat, de vreo 12 ani, vrând să-şi arate curajul a sărit în vâltoare. Când
au văzut că vârtejul îl trage, iar el începe să înghită apă şi se scufundă, au rămas încremeniţi de
spaimă. Într-un târziu dezmeticindu-se, au început a striga după ajutor. Avrămuţ, calm i-a întins
celui în primejdie băţul undiţei, scăpându-l de la moarte.
Avram încă de mic a îndrăgit muzica şi cântul, din gură, frunză, tulnic şi fluier, violină şi
flaut. Se spune că pe păşunea din lunca familiei Iancu din Vidra de Sus, pe locul numit
“Celarul”, situat lângă vale îşi făcuseră sălaş o şatră de ţigani, având în frunte pe voievodul Cula
Surdului. Acesta iar fi arătat sau dăruit lui Avrămuţ un violoncel, acesta uitând de toate, pentru a
nu afla părinţii şi a putea învăţa să cânte în linişte, pentru a se simţi în largul lui şi-ar fi făcut pe
Celar o colibă de vară.
Avram şi în copilărie şi la maturitate, chiar şi în timpul revoluţiei, bătea (juca) cotca,
lopta-pila (mingea) pe trăoaşurile din Apuseni (mai ales la Vidra de Sus şi Câmpeni) şi era un
jucător dexter (bun, abil).
După revoluţia din 1848-1849, când Avram Iancu a fost conducătorul oştilor armate din
Transilvania, a apărat drepturile foştilor săi lăncieri. El a redactat memorii către guvernul
Transilvaniei şi către împărat, revendicând recunoaşterea integrală a dreptului de folosire şi de
proprietate al pădurilor de către moţii.
În anul 1852 împăratului Francisc Iosif a planificat o vizită în Transilvania. Iancu a stăruit
ca împăratul să-şi modifice traseul vizitei, pentru ca împăratul să viziteze şi ţinutul Câmpenilor.
A stăruit atât de mult în propunerea sa, încât până la urmă a izbutit să obţină consimţământul
tuturor, chiar şi al împăratului. Împăratul a hotărăt să-şi modifice programul, schimbând traseul
de la Brad prin Baia de Criş - Hălmagiu peste Muntele Găina la Câmpeni.
La 21 iulie 1852, convoiul imperial ajungea la Halmagiu. Din timp Iancu sa îngrijit să se
repare pe cât era cu putinţă drumul de munte şi podurile stricate şi a cerut moţilor să fie gata a
pune la dispoziţia înalţilor oaspeţi cai buni de călărit.
După ce a poposit o oră la Hălmagiu convoiul imperial s-a îndreaptat spre Găina. Sosirea
pe Muntele Găina a avut loc la orele trei după amiaza. Aici urma să fie întâmpinat de Iancu care
pregătise aici porţi triumfale, colibe de frunzari şi mese pentru recreere. Iancu a venit de
dimineaţă să supravegheze pregătirile primirii. Tradiţia locului spune că Iancu iar fi pregătit pe
Muntele Găina în locul numit “Chipul Împăratului” o masă unde să-şi ia împăratul prânzul. Pe
lespedea de piatră ar fi pus pe cineva să cioplească cuvintele rămase proverbiale “Un nebun şi un
mincinos nu se vor putea întâlni niciodată”. Cuvintele acestea explică comportamentul lui Iancu
pe tot parcursul vizitei, refuzul său de al întâmpina pe împărat, argumentând de câte ori era
întrebat, că are încă multe de isprăvit. Către amiază trimite pe Mihail Andreica cu o ceată de 100
de călăreţi ce purtau patru stindarde, departe de drumul Hălmagiului, pentru a servi ca escortă de
onoare tânărului împărat habsburg. Primirea de pe platoul Găinii va fi condusă de către
protopopul Balint, care îl asigură pe împărat de devotamentul poporului român. Mama lui Iancu
îl întâmpina pe împărat tot pe platoul Găini fluturând în mâini un steag alb în fruntea unei cete
de moaţe călare. Femeile iau oferit monarhului mâncăruri româneşti tradiţionale pe care acesta,
se pare, le-a apreciat, găsind delicios „balmoşul” ardelenesc pregătit pentru prânzul împărătesc.
În spatele acestei puneri în scenă, în aparenţă plină de căldură, se ascundea însă umbra
innegurată a Craiului Munţilor. După ce regizase şi pusese la punct toate amănuntele primirii şi
deşi va urmării pretutindeni, de la distanţă, cortegiul imperial, Iancu va refuza cu încăpăţânare,
de-a lungul întregii vizite, să se prezinte în faţa lui Franz Joseph. Era din partea lui Iancu, replica
plină de amărăciune pe care el o dădea ingratitudinii Curţii vieneze.
Când convoiul a trecut prin Vidra de Sus, în faţa casei lui Iancu “erau adunaţi preoţi şi
ornat bisericesc”, împăratul a oprit o clipă şi a gustat din paharul de vin curat cu care-l îmbie
Alexandru Iancu în uralele consătenilor. Se pare că marea buluceală produsă de mulţimea
poporului la speriat pe împăratul Francisc Iosif, care după relatarea comandantului jandarmeriei
districtuale Löwenhardt, striga mereu: “Vorwarts gendarmea!”, iar după alte multe relatări, tot
acolo văzând că Iancu nu îl primeşte, ar fi întrebat: “Wo ist der Iancu?”. Iancu nu s-a întâlnit cu
împăratul, nu s-a lăsat înduplecat nici de rugăminţile tatălui său, nici de ale lui August Treboniu
Laurean sau ale lui Simion Bărnuţiu. Întrebat de Bărnuţiu de ce nu vine, Iancu ia răspuns: „Toate
sunt în zadar. Un nebun şi cu un mincinos nu se vor putea înţelege niciodată”. Mincinosul era
împăratul ce nu se ţinuse de ce-i promisese, iar nebunul era Iancu ce crezuse în promisiunile
împăratului.
Prinţul Carol Schwartzenberg, guvernatorul Transilvaniei văzând că Iancu lipsea îşi
manifesta neliniştea pentru siguranţa lor şi-l întreba pe Simion Balint: “Suntem în siguranţă
aici?”. La care Balint încearca să-l liniştească, spunându-i: „Stăm buni cu capul nostru”. De aici
marş ruta a continuat drumul spre Câmpeni, unde împăratul avea să înopteze.
La Câmpeni, împăratul a ajuns cu seara şi a fost condus cu făclii aprinse pe sub porţi de
triumf împodobite cu donicuţe şi ciubăraşe, până la cartierul ce i sa pregătit, sediul Legiunii
„Avraria Gemina”. Iancu nu s-a întâlnit cu împăratul nici aici. Se spune că s-a mulţumit să
privească convoiul din mijlocul mulţimii iar noaptea târziu, pe la orele 11, ar fi vrut să intre la
impărat. Gărzile nu l-ar fi lăsat, iar el ar fi zis cu glas stins: „Atunci, doarmă în pace”.
Toate încercările ulterioare de a-l determina pe Avram Iancu să se întâlnească cu
împăratul la Detunata, Alba Iulia, Sibiu sau Cluj au rămas zadarnice.
Iancu, rămâne dator istoriei, să explice contradicţia între silinţa cu care pregăteşte
împăratului o primire cu adevărat împărătească şi refuzul său de a se întâlni cu împăratul.
Să fie oare răspunsul său la dispreţul cu care împăratul îl trata, zăbovind ai comunica
hotărârea la memoriul ce îl înaintase? Absenţa sa la demonstraţii şi la solemnităţile primiri
împăratului, are semnificaţia unui protest categoric împotriva indiferenţei dovedite de acesta în
cazul moţilor.
După vizita împăratului în august 1852 Craiul Munţilor a fost închis şi pălmuit în
închisoarea din Alba Iulia. O nouă revoltă la cuprins şi i-a adus pierzarea. A urmat fatalul sfârşit de
dramă zguduitor şi mistic, Iancu era de acum prizonierul demnităţi sale rănite. Evoluţia politică
după sfârşitul revoluţiei îi picură în suflet stropii unei decepţii destul de amare.
Înainte de Crăciunul anului 1852, autorităţile militare din Alba Iulia l-au trimis pe Iancu la
Sibiu, unde, înscenându-i-se la repezeală un proces i s-a comunicat în final sentinţa de achitare.
După aceste evenimente Avram Iancu s-a întors la Vidra de Sus, împreună cu bătrânul său tată
Alexandru, care fusese în tot cursul acestor evenimente alături de el.
Până când tatăl său a fost în viaţă (martie 1856 şi îngropat în cimitirul biserici din Vidra de
Sus), Iancu nu a dus lipsă de nimic. Era ţinut mai mult acasă unde ajuta la lucrul gospodăriei.
Îndeletnicirea lui preferată în Vidra de Sus a rămas pescuitul în şuvoiul limpede al Arieşului Mic.
Murmurul apelor şi zgomotul cascadelor îl faceau să uite furtuna din sufletul lui.
Nu au trecut decât câteva luni până când mai vechile neînţelegeri dintre bătrânul Alexandru
şi fiul său au reizbucnit. Nemulţumirea părintelui supune judecăţii toate faptele “fiului pierdut”,
care spunea el, după ce la purtat prin şcoli pentru a ajunge om de vază spre cinstea sa şi a alor săi, a
apucat pe alte căi, cu revoluţia, iar când cu venirea împăratului în loc să-şi primească răsplata, el sa
încontrat cu toţi mai marii ţării, spre nefericirea sa şi a moţilor săi. Ca orice bun părinte care vrea
binele copiilor săi, Alexandru nu dorea alta decât să-şi readucă fiul pe calea cea bună. Pentru el era
indiferent care ar fi aceasta, dacă soarta nu a vrut să fie avocat, atunci Iancu putea fi ceea ce a fost
el, un bun gospodar în satul său.
Neînţelegerile familiale, îndeosebi acuzaţiile şi reproşurile ce i se aduc, nu fac decât să-l
înfigureze şi să-l înstrăineze, îndepărtându-l tot mai mult de casă. De aceea e cu neputinţă a-i
impune un regim de abstinenţă. Poporul cu a cărui idealuri şi-a confundat propria viaţă, n-a voit să
creadă niciodată că Avram Iancu ar fi nebun. Cine ar fi îndrăznit să spună aşa ceva ar fi plătit cu
viaţa. Iancu nu este nebun. Poporul spunea “Iancu-i lumina, soarele nost!”. Pentru că Iancu şi
acum, le spunea deschis oamenilor profeţii tulburătoare, precum; “Va veni timpul, eu n-oi mai fi,
dar va veni timpul şi-ţi scăpa şi de iobăgie, şi-ţi mâncă şi voi pâne de grâu, cum mănâncă toată
lumea! - asta spunea Iancu la oameni; aşa cum se făcea el bolund, da vezi că nu era bolund, numi
ca să nul prindă...”. Duşmanii direcţi ai lui Iancu sunt de acum: executorii puterii împărăteşti şi ai
regimului austro-ungar, “jandarmii cu pene de cocoş”, care după întoarcerea lui acasă stau pe
urmele sale, îl urmăresc în permanenţă, vrând cu orice preţ “să-l prindă cu ceva”. Însă, Iancu era
perfect conştient de aceste fapte, iar întâmplările cu tertipurile la care recurge reale sau imaginare,
nu fac altceva decât să explice autoapărarea sa.
O asemenea întâmplare sar fi petrecut în toamna lui 1853, “ pe vremea brumelor”. O
povesteşte chiar părtaşul la acea scenă, bătrânul Nicolae Vila, unul din obijnuiţii casei lui
Alexandru Iancu. “Iancu ştia că trebuie să vină jăndari după ielu, sa-l prindă”. Atunci îmi zice:
“Măi Ghila, du-te în grădină şi sapă un prun cu prune... după ce-l sapi bine... să-l aduci în casă,
aici pe masă să-l aduci... să aduci şi un braţ bun de paie sub prun, şi acolo dormim amândoi la
noapte...”. Când veniră nişte jandarmi unguri să-l caute şi să vadă ce face, când îl găsiră în
această postură, culcat pe paie sub prunul plin de prune, “zic ei omu aista nu-i întreg la minte” ş-
or plecat cale întoarsă şi ne-or lăsat în pace. Şi mi-o zis Iancu: “No, acuma să tragem un pui de
somn cum scrie la carte, mă Ghila, că oamenii nepoftiţi s-or dus cu gândul că îs nebun, dar nu
ştiu, zo, care dintre noi e mai ...”.
De sărbători Iancu mergea la biserică, unde ţinea isonul cantorului şi rostea “Tată-l
nostru”. Oameni din sat mulţumeau lui Dumnezeu că i-a învrednicit să mai audă o dată
rugăciunea rostită de “domnul Iancu”.
Ultimii ani ai vieţii Avram Iancu şi petrece mai greu. După moartea tatălui său (3
octombrie 1855, după alţi autori martie 1856), mijloacele de existenţă i sau redus considerabil.
Avram Iancu a moştenit casa părintească, o mare parte din averea rămasă de la părinţi îi
revine preotului Ioan Iancu, fratele său. Chiverniseala acestuia, ca tutore, Iancu o găseşte prea
economicoasă. După moartea fratelui, tutorele averii se adjudecă de instanţele judecătoreşti lui
Alexandru Iancu un văr primar al eroului. De acum o altă rudă, avocatul Matei Nicola, fost
tribun în luptele de pe valea Arieşului, va purta grija averii rămase.
În 1860, la o masă în casa fostului său tovarăş de arme, Axente Sever, Iancu evoca
perioada revoluţiei, spunând că „nu este râu mai limpede ca Arieşul, popor mai frumos şi mai
bun decât moţul, soldaţi mai voinici ca vidrenii”, dar nici „femei mai frumoase ca buciumanele”.
Se pare că Avram Iancu a avut mai multe iubite printre care amintim pe Tilda Oblateck,
slovacă din Abrud, a cărui tată era director la oficiile miniere din Munţi – ea pare a fi fost marea
dragoste din tinereţe a lui Iancu, pe care o îndrăgise pe când învăţa la Liceul Academic din Cluj,
şi al cărei frate îi fusese coleg la Cluj şi Târgu Mureş. O altă iubită a fost Vida Fáni, o unguroaică
din Abrud, a cărui tată era funcţionar la oficiile miniere. A treia prietenă a lui Iancu a fost soţia
unui medic german din Câmpeni, Ignaz Kalcher, care era româncă din Zlatna şi cu care Iancu ar
fi avut un fiu, pe Siegfried, căruia moţii îi spuneau Ţifri. Se pare că Iancu ar mai fi avut un fiu cu
o unguroaică prin regiunea Chişineu-Criş în satul Vărşand. O a cincea prietenă a lui Iancu a fost
Farkas Háni (Johanna), o tânără maghiară din Abrud a cărei frumuseţe era celebră în epocă şi
care a fost o prietenă deosebit de dragă inimii „Craiului Munţilor”. O altă iubită a lui Iancu a
fost o altă frumuseţe deosebită a vremii, Epifania Şuluţiu, româncă din Abrud, căruia Iancu i-ar
fi spus: „Dacă voi scăpa cu bine, atunci tu – sau nimeni alta – vei fi mireasa mea!”.
În ultimi ani ai vieţii Iancu a cutreierat mult Munţii Apuseni, mai ales Ţinutul
Zarandului. Reproşurile celor care au crezut în izbânda luptei lui, şicanele jandarmilor şi vrajba
pentru dreptul de moştenire intervenit între el şi fratele lui Ioan, la îndepărtat de casă.
Din cauza certurilor dintre copii ei, Maria Iancu, s-a mutat la una din surorile ei. În anul
1868, la 31 martie, mama eroului a încetat din viaţă, la vârsta de 63 de ani. Fraţii Ioan şi Avram o
înmormântează după datină la intrarea în cimitirul satului, în stânga cărării care duce la biserică.
În scurtă vreme fraţii le aşează la amândoi părinţii o cruce mare de piatră, păstrată până în zilele
noastre.
O altă lovitură grea pentru Iancu a fost moartea fratelui său Ioan. Decesul “popei
Lipideu”, cum era poreclit de consăteni preotul Ioan Iancu, a fost înregistrat în Protocolul
Morţilor din Vidra de Sus în ziua de 22.08.1871. Amintirea decesului o păstrează şi tradiţia din
partea locului, cei vârstnici povestind, după cum ştiu de la părinţi lor, că Iancu nu numai că a fost
de faţă la înmormântarea fratelui său, dar a avut, în durerea sa, tăria de al prohodi alături de
preoţii şi de diecii satului. Ioan Iancu a fost înmormântat în latura de apus a cimitirului, nu
departe de “turnul “ bisericii. Crucea de piatră păstrează, greu lizibil, alături de un fragment din
psalmul 15, inscripţia: “Ioan Iancu. Paroh Grec[o] Res[ăritean]. La anul 1871 aug[ust]22 de
tile, îşi dede sufletul în mâna creatoriului seu...”
Moartea fratelui său deşi erau certaţi l-a afectat pe Avram Iancu. De acum în satul său nu
mai avea pe nimeni între cei foarte apropiaţi. Boala sa agravat şi îl chinuia tot mai crâncen îi
macina sufletul, îi slăbea fizicul. În ziua de 10 septembrie 1872 pribeag fiind Iancu a murit la
Baia de Criş cu fluierul lângă el. În Protocolul Morţilor al Parohiei Ortodoxe Române Vidra de
Sus pe anii 1857-1895, data decesului a fost înscrisă şi stabilită de parohul Vasile Gomboş, după
stilul vechi, în 29 august 1872 şi înmormântarea la 1 septembrie. La numărul curent 42 din
respectivul protocol, la rubrica numele, porecla şi meseria celui mort; este consemnat, „Avram
Iancu, Eroul Românilor”. Preotul a mai scris că la data decesului Avram Iancu avea 44 de ani,
era „june”, decedatul a fost împărtăşit, iar moartea a fost „fire[a]scă”. Preotul a precizat şi locul
în care a fost înmormîntat trupul lui Avram Iancu, şi anume la Biserica din Tebea.
Iosif Vulcan îl va include pe Avram Iancu ca mare luptător pentru drepturile naţionale şi
sociale pe seama poporului din sânul căruia s-a născut, în “Panteonul român” alături de celelalte mari
personalităţi ale timpului său: Simion Bărnuţiu, Mihail Kogălniceanu. C.A. Rosetti.
Cultul lui Iancu a prins rădăcini puternice în inima locuitorilor de aici şi a rămas viu şi
nealterat în inimile generaţiilor următoare şi a generaţiilor zilelor noastre. După făurirea
României Mari, eroul a început să fie cinstit cum se cuvine, au început o serie de manifestări
cultural-artistice dedicate Craiului Munţilor.
În anul 1924 “Astra” a organizat sărbătorirea a 100 de ani de la naşterea lui Avram Iancu,
ocazie cu care regele Ferdinand I a vizitat Ţara Moţilor, inclusiv localitatea Vidra de Sus, locul
de naştere al eroului.
În anul 1968 cu ocazia sărbătoririi a 120 de ani de la
revoluţia din 1848, în centrul comunei s-a dezvelit bustul eroului.
Acest bust a fost realizat din bronz, de sculptorul Romul Ladea.
În anul 1972, cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de
la moartea lui Avram Iancu, pe faţada casei memoriale
“Avram Iancu” s-a aşezat o placă comemorativă cu următorul
text: “S-a aşezat această placă întru amintirea mereu vie a
lui AVRAM IANCU la împlinirea a 100 de ani de la moartea sa”
-septembrie 1972.
În anul 1995 odată cu sărbătorirea a 171 de ani de la naşterea lui Avram Iancu s-a
aşezat o placă memorativă pe faţada Şcolii Generale Avram Iancu - centru (căreia cu această
ocazie i sa dat numele eroului) cu următorul text:“S-a aşezat această placă la împlinirea a 171
ani de la naşterea Eroului Naţional AVRAM IANCU cel mai mare fiu al satului, Iunie 1995”.
În anul 2004 pe faţada Bisericii ortodoxe din Centru sa
aşezat o placă memorativă cu următorul text: „S-a dezvelit această
placă la împlinirea a 180 de ani de la naşterea lui AVRAM
IANCU” -Societatea „Avram Iancu” din România -27 iunie 2004.
Anul 2007 a fost un nou prilej de aducere aminte. În ziua de
Târgul Găinii s-a dezvelit bustul lui Iancu de pe vârful Muntelui
Găina. Bustul a fost făcut de sculptorul Mardare din Cîmpeni, din
marmoră de Sohodol.
La 1 semptembrie 2013 Consiliul Judeţean Alba şi Primăria comunei Avram Iancu a
organizat evenimentul de inaugurare a Complexului muzeal “Avram Iancu”, reabilitat cu fonduri
de la Ministerul Culturii. Lucrările au inclus în proiectul
“Reabilitare muzeu memorial Avram Iancu (consolidare,
restaurare, punere în valoare)” au început în 2010 şi au fost
finalizate în 2013, cu un buget de 4,8 milioane lei.
Complexul cuprinde Casa memorială “Avram Iancu”, muzeul,
şcoala şi biserica din localitate. Proiectul de reabilitare a muzeului
din satul Inceşti, comuna Avram Iancu a cuprins lucrări de
arhitectură, la instalaţiile electrice interioare şi exterioare, de
consolidare a fundaţiilor, pereţilor subsolului şi a structurii de
lemn şi a gardului. În plus, a fost realizat şi montat bustul eroului
naţional Avram Iancu.
Nota administratorului de site : dl.prof. Marinel Chiriţescu este cofondator al Detaşamentului
de elevi-crăişori din cadrul Liceului „Ţara Moţilor”-Albac şi îndrumător –locţiitor al acestuia de
la înfiinţare participând activ la acţiunile organizate de ctre Asociaţia „Ţara Iancului Ibirea Mea
şi Clubul de elevi-voluntari „Crăişorii”