Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

712

Section: Literature

THE RELATIONSHIP BETWEEN HUMAN BEING AND THE ANIMAL REIGN FOR THE

SACRED RESTAURATION IN VASILE VOICULESCU’S STORIES

Iuliana Voroveanu PhD Student, ”1 Decembrie 1918” University of Alba-Iulia

Abstract:In his stories Voiculescu perceives sacredness as real existence. The human being must

abide by old ordinances, established by an indeterminate and unnamed instance, able to transcend time and space. After fulfilling certain ritualistic conditions, the human being has

access to a paradise where the animal kingdom is a partner in the tendency to restore the sacred,

referring to its original purity and docility. This purity of paradisiac existence is found in a friendship relation to animals, but also to the maturity confined by prejudices and superstitions.

Obtaining animal friendliness and at the same time recognizing human superiority are

paradisiacal signs, it does not mean regressing to a lower biological condition, but finding the original human status. But after the adamic fall, society isolates such a man, treating it ironically

or cataloging him as a sorcerer. Animals are active instruments, characterized by docility, but

with a well-established role, at the moments of the humanity decay, respecting some degree of

cyclicality.

Keywords: sacred, purity, native paradise, animal kingdom

În povestirile sale Voiculescu percepe sacralitatea ca existență reală. Omul trebuie

să respecte rânduieli vechi, stabilite de o instanță nedeterminată și fără nume, capabilă să

transceadă timpul și spațiul. După îndeplinirea anumitor condiții ritualice, omul are acces

la un paradis în care regnul animal este partener în tendința de restaurare a sacrului,

raportându-se la puritatea și docilitatea originară a acestuia. Această puritate a existenței

paradisiace se regăsește în relația de prietenie față de animale, dar și a maturității îngrădite

de prejudecăți și superstiții.

În proza voiculesciană descoperim plăcerea de a descrie peisaje. Pădurea, muntele,

acvaticul sunt spații ale mitului, unde se păstrează tiparele arhaice, realitatea nealterată de

profan, de istorie, spații unde spiritul contemplatorului se deschide spre sacru. Astfel

apare la Voiculescu ieșirea din timp și spațiu, ceea ce încearcă povestitorul să comunice,

fiind acel sentiment acut al timpului fabulos, opus timpului istoric.

Natura serveşte dispoziţiilor sale spirituale. El este receptiv la vitalitatea, la

dinamismul prefacerilor naturii, la mobilitatea elementelor, la pulsul, tensiunea şi agitaţia

debordantă a naturii, la relaţia specială creată între personaje, trăirile lor şi elementele

cadrului natural. Voiculescu exploatează stările paroxistice ale acesteia: revărsările de

ape, respiraţia uriaşă a aglomeraţiei umane şi animale, viscolul năpraznic, fierberea,

tumultul, ciocnirile violente.

Natura voiculesciană, mai ales lumea de la munte şi din împărăţia bălţilor, este

natura pe care scriitorul a purtat-o în suflet. Era mereu dornic de a vedea cu ochii minţii şi

de a simţi mişcarea, culorile, frumuseţea, tumultul şi de a reda totul în cuvinte. De

remarcat că la Voiculescu, voluptatea de a lua contact cu natura este de ordin vizual. El

percepe natura cu ajutorul privirii. Ochiul său deschis spre lume se bucură de

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

713

Section: Literature

expresivitatea formelor vegetale, de schimbarea luminii, de culorile cerului şi norilor, de

ivirea norilor.

Un aspect demn de semnalat este faptul că natura voiculesciană este guvernată de

reguli ce subsumează cu precădere existenţa feminină în jurul nostru, dar a şi preluat din

comportamentul fiinţei-femeie. Ea este fie supusă, pasivă, receptivă, sensibilă la nevoile

oamenilor, fie dezlănţuită, dominantă, rezistentă, independentă.

Trăsăturile feminine ale elementelor naturii sunt receptate şi redate de către

Voiculescu într-un mod care atrage atenţia, deoarece între acestea există o legătură

strânsă. Ele se îmbină şi se influenţează reciproc. În natură el descoperă acele forţe

primare ale cosmosului care au generat viaţa planetei şi în care omul însuşi îşi găseşte

îndepărtata sa origine. Aceste forţe se constituie şi se materializează în elementele

feminine ale naturii, de care omul modern se devitalizează în condiţiile civilizaţiei

moderne: apa, ploaia, luna, pădurea, pământul, peştera. Prezentarea pe larg a elementelor

feminine întâlnite în opera lui Voiculescu încearcă să evidenţieze adevăratele semnificaţii

a acestora.Manifestarea feminităţii în aceste povestiri are ca rezultat obţinerea comuniunii

om-natură, dar şi expresia unei insecurităţi lăuntrice, o inaderenţă între om şi natură, care

poate conduce la depersonalizarea individului, a ipostazei masculine. Comentând opera lui Voiculescu, Ion Apetroaie remarcă legătura eroilor cu natura,

Ŗviziunea panteistă în care omul trăiește pe deplin ordinea ei, conformându-se ritmurilor

firii, dar și faptul că atunci când o pierde se zbate dramatic să o găseascăŗ, pentru că

autorul Ŗare oroare de diviziunea și de degradarea naturaluluiřř1.Aceasta nu se realizează

în spațiul civilizat ce îndepărtează individul de la rădăcinile sale ancestrale, și în cel al

satului străvechi, în acea lume ce trăiește din superstiție, rituri și magie, pe care unii critici

o revendică din ŗmărturia unui fond de cultura dacică și chiar arhetipală.ŗ În asemenea spaţii, sacrul se prelungeşte în profan, iar trecutul porunceşte prezentului.

Împăcarea cu vremile moderne, văduvite de cumpătare şi de corectitudine în relaţie cu natura, se

dovedeşte, în consecinţă, aproape imposibilă. Spaţiul acesta pare menit să rămână ambiguu,

liminal.În lumea modernă,, omul disperă într-o crâncenă singurătate cosmicăřř iar în cea

folclorică ,,el se integrează senin într-o armonie universalăřř2. Natura arhaică se află în

mod obiectiv și permanent la dispoziția omului care este capabil să i se integreze, să-i

respecte regulile nescrise. Personajele, cu predilecție intelectuali și locuitori ai spațiului citadin, au ocazia să

cunoască din exterior natura, care pentru un anume interval temporal, se dezvăluie

acestora în puritatea ei. În acord cu cosmosul, personajul voiculescian este scos din

anonimat, din izolare sau muțenie, pentru a-și dovedi virtuțile, în ființa lui concentrându-

se experiența tradiției omenirii. Este un ins însingurat, retras datorită unor ciudate

certitudini, departe de realitate, de istorie și de oameni, de societate. Lumea modernă pune

capăt acestei existențe cu tentă paradisiacă. Spre deosebire de omul modern, care este

superficial și ignorant, omul lui Voiculescu simbolizează armonia deplină și integrarea în

natură. Cunoscători ai practicilor magice şi ai ritualurilor străvechi, eroii trăiesc izolaţi de restul

comunităţii, deţin secrete şi puteri inaccesibile oamenilor normali, sunt în răspăr cu civilizaţia modernă

şi dispuşi să se jertfească pentru salvarea lumii lor şi pentru accederea la semnificaţiile ultime ale

existenței. Termenul definitoriu al personajului voiculescian este vitalitatea, fiind adaptat unui

mod de existență legat de natură, un om - animal nu în sens de primitiv, ci în acela de om

pur, originar, om de dinaintea scindării ființei umane de fiară, cel care a reușit să-și

impună supremația în fața naturii, prin cunoaștere. Personajul voiculescian „are

1 Ion Apetroaie, V. Voiculescu, București,Editura Minerva, 1980, p. 167 2 Ovidiu Papadima, O viziune românească asupra lumii, București, Editura Saeculum I.O., 1995, p. 180

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

714

Section: Literature

capacitatea de a păstra și sintetiza în memorie gesturile inițiale ale strămoșilor, de a

unifica la nivelul unei trăiri de o extraordinară tensiune etapele succesive ale vieții

biologice, până la contopirea ființei umane cu premisele cosmice, nedefinite, ale apariției

ei.ŗ3.

Astfel, muntele, spațiul acvatic, peșterile, pădurea, sunt toposuri pline de încărcătura

simbolică, legate de mitul facerii lumii „spații primordiale, uneori de o primitivitate

încântătoareřř, „încremenite în vechimeŗ după cum le descrie autorul, opuse cu totul

civilizației europene sau orientale atât de des exploatate, uzitate de scrierile secolului

XIX. De aceea, personajele pot fi catalogate ca arhetipuri- imagini tipar ale unei lumi

dispărute, misterioase, ce încearcă prin eroii săi să se salveze din fața invaziei civilizației

moderne. Majoritatea personajelor voiculesciene, fie sunt persoane civilizate ce fac doar o

vizită unui prieten de la țară sau vin la o partidă de vânătoare în ținuturi sălbatice, sau cel

puțin trăiesc într-o comunitate ce are contact cu atât de civilizatoarea lume urbană. Aceste

personaje ce par din altă lume și alt timp decât cel prezent - cel al riturilor străvechi, deși

nu vor să adere la năzuințele comunității din care fac parte, în mod inevitabil și insesizabil

pentru ei, primesc o influență din partea civilizației doar prin simplul fapt că sunt

înconjurați de manifestări timide ale modernității urbane.4

Obținerea prieteniei animalelor și în același timp recunoașterea din partea lor a

superiorității omenești sunt semne paradisiace, așa cum afirmă Mircea Eliade5,

neînsemnând regresia la o condiție biologică inferioară, ci regăsirea statutului uman

originar. După căderea adamică, societatea izolează un astfel de om, tratându-l cu ironie

sau catalogându-l drept vrăjitor. Voiculescu se întoarce la natura primordială, fascinat de

forțele ascunse ale naturii, metempsihoză, descântece și vrăji, antrenând forme ale

imaginației populare pentru a sugera existența unei altfel de realități materialeřř6.

Animalele reprezintă instrumente active, caracterizate prin docilitate, dar cu un ro l

bine stabilit, în momentele de decădere ale umanității, respectând o oarecare ciclicitate.

Omul lui Voiculescu este stăpânitorul naturii și păstrător al unor practice ancestrale,

având abilitatea de a influența desfășurarea unor întâmplări. Mulți eroi nu au o identitate

precisă, se pot transforma în animale, lucruri sau plante, trăiesc în afara mitului, deși sunt

mari cunoscători ale acestora. În multe povestiri, ființele fie comunică între ele fără grai

sau fără semne, fie cu lucrurile sau cu fenomenele naturii, subliniind așadar întoarcerea în

timpul patriarhal, când comuniunea om- natură este o expresie pură a existenței

paradisiace.

În povestirile voiculesciene, reîntoarcerea la rădăcini echivalează cu accederea la esenţă.

Imboldul îl asigură o situație- limită, care determină individul să perceapă mai acut lipsa

centrului, a sacrului ori faptul că vieţuieşte în haos, sub un „cer golŗ (Mircea Eliade).În

regresiunea spre timpul primordial, omul cunoaște obiectele și ființele din jur, le

stăpânește magic, se vindecă de efectele timpului, apelând la memoria ancestrală, până în

momentul când devine stăpân. Apelând la magie, cu precădere în momentele de decădere

ale umanității, aceasta nu reușește să împlinească relația paradisiacă om-animal, specifică

spațiului sacru.

Lostrița aduce în atenție acțiunea de subordonare, până la anihilare, a forțelor

demonice. Știma apelor, femeia-pește, îl seduce pe Aliman, finalul acestei povești de

iubire având un caracter tragic, cuplul om- pește neputându- se împlini erotic, subliniind

armonizarea regresiunii în timp și spațiu cu erosul. Universul acvatic suportă o cu totul

3Elena Zaharia Filipaș, Introducere în opera lui V. Voiculescu, , București,Editura Minerva, 1980, p. 170 4 Nicolae Balotă, Romanul Românesc al secolului XX, Editura Viitorul Românesc, 1997, p. 286 5 Mircea Eliade, Sacrul și profanul, București, Editura Humanitas, 1995, p. 169 6 Nicolae Manolescu, Povestirile lui V. Voiculescu, în ,,Luceafărulřř, 1971, nr.2, p.2

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

715

Section: Literature

altă transformare atunci când ascunde în adâncuri o creatură bizară: natura este surprinsă

într-o dezlănţuire furioasă; formele materiei în erupţie dau senzaţia terifiantului, lăsând să

se întrevadă o extra-cauzalitate care modifică sau suspendă legităţile realului.Apa

ilustrează în acest caz relația de reflexivitate pe care o are în raport cu omul. Bariera

dintre cele două regnuri dispare.Apa ostilă, apa neagră ascunde o anti-lume demonică:

,,îmbibată de spaimele nopţii, plină de folclorul friciiřř, ea este copia substanţială a

tenebrelor, substanţa simbolică a morţii.7

În Pescarul Amin, eroul este un pescar solidar cu stihiile naturii, un morun fabulos.

Încercând să protejeze natura și tainele creației, pescarul care dezvăluie câteva semne

aparținând lumii magiei, simte cu întreaga lui ființă mișcările secrete ale apei și păstrează

nealterat raportul între individual și colectiv( natural), conștient că își are originea într-un

pește fabulos. Contopirea regnurilor și speciilor( omul-pește) se realizează prin

intermediul fantasticului, provenit ,,dintr-o unică și nemaiîntâlnită forță de transfigurare a

naturiiřř8. Interesant este modul cum se recuperează sacrul. In frunte cu morunul, eroul

conduce alaiul de pești, deci prin moarte se reintră într-o altă coordonată mitică. La fel ca

și Aliman, care se îneacă pentru profan, dar recuperează edenul originar pentru sacru,

Amin piere în mod voluntar dintr-un refuz dublu: de a trăi prozaic o existență golită de

semnificații și de a salva de profanare totemul.Peştele, emblemă a apei, este simbolul

fecundităţii şi înţelepciunii. Trăind ascuns în adâncurile apei, el este pătruns de puterea

sacră a genunii. El doarme în lacuri sau străbate fluviile şi dăruieşte ploaie, umezeală sau

provoacă revărsări.

În Pescarul Amin și Lostrița remarcăm orgoliul omului de a supune natura, ce

este tot o reminiscență a mentalității arhaice. Amin simte ca și eroul lui Eminescu, Dionis-

Dan, că a devenit stăpânul universului, cu deosebire că nu ajunge să gândească blasfemia,

asemeni lui Lucifer, din prea multă vanitate. Amin simte că a devenit ,,însăși urzeala

obștească, întregul sobor al străvechimiiŗ.

Inițial un spațiu paradisiac pentru Gheorghieș, născut pe malul Lacului rău, fără

tată, dar adoptat și crescut în legile străvechi și nescrise ale lacului, ochiul de apă al

pământului îl pedepsește ca urmare a încălcării unor vechi rânduieli. Din spațiu ocrotitor,

lacul se răzbună și îl înghite. Doar o bătrână de 120 ani, prin ascultare, jertfă și rugăciuni

împacă sufletul lacului pentru a reda trupul celui înecat.

Povestirea Sezon mort oferă sugestii privind comuniunea între regnuri, forfota

speciilor, transferul magic în paralelismul Azor- vulpe, Charles- țărancă. Aventura lui

Azor reprezintă un model anticipativ care va fi imitat la scară umană, în aceași poiană,

sub același copac, sub lumina aceleiași luni gigantice. Voiculescu a valorificat într-o

viziune modernă substratul magic al spiritualității românești, ,, prin sugestia comuniunii

între regnuri și ideea unei naturi în prada unei excitații colosale.řř9Pădurea este spaţiul

natural unde funcţionează neschimbate legile vechi şi simple ale naturii, este o pădure

sălbatică, rămăşiţă încă impunătoare şi pură a străvechiului codru al Vlăsiei, unde trăiesc

vieţuitoare de toate felurile, o comoară de culori jucăuşe şi o explozie de viaţă unanimă.

În mijlocul pădurii taberele se delimitează precis. De o parte, o natură domesticită, de

cealaltă parte, adevărata frenezie, a junglei, a luptei pentru existență.

În Taina gorunului, pădureaseculară este în afara timpului ireversibil care apropie

omul de moarte, trezind astfel nostalgia paradisiacă. Eroul este atras de pădure cu patimă,

până la uitarea de sine și metamorfozarea într-un alt om. Murind în scorbura unui gorun,

7 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Editura Artemis,pag. 109 8 Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, 4, Galați, Editura Porto- Franco, 1997, p. 264 9 Eugen Simion, Eugen Simion comentează pe..., București, Editura Recif, 1993, p. 51

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

716

Section: Literature

haiducul se integrează în carapacea de lemn, se înalță spre cer pe măsură ce trunchiul se

dezvoltă.

Personaj principal al povestirii Ciobănilă, câinele respectă relația de prietenie și

ascultare față de stăpân. Samson gândește ca o făptură rațională, fără a-și părăsi statutul

de câine pentru o ideală evoluție care i-ar denatura existența de tip paradisiac. Părăsit

pentru o perioadă de timp de primul stăpân, câinele se atașează de elevii unei școli,

asemenea atașamentului pe care îl avea față de mieii turmei pe care o păzise anterior.

Pentru câine însă,turma și ciobanul reprezintă paradisul, copiii și învățătorul lor fiind doar

elemente compensatorii. Regăsirea paradisului este emoționantă prin îmbrățișarea aproape

umană dintre câine și cionan în momentul revederii.

Puritatea existenței paradisiace se regăsește și în universul infantil, care tocmai prin

prietenia sinceră, necondiționată, față de animale, ajunge să se opună maturității îngrădite

de prejudecăți și superstiții. Șarpele Aliodor ilustrează această idee prin simbolismul

bivalent. Ionică, mezinul familiei de țărani, găsește o curea mlădioasă care se dovedește a

fi un șarpe. La insistențele celor din jur, mama înverșunată îl acceptă, deși viețuitoarea

reprezintă simbolul dușmanului biblic al femeii. Copiii cred că acesta poate avea

semnificații spirituale și materiale. Prietenia este dusă de copii până la înlocuirea

afectivității față de mama moartă cu cea pentru șarpele acuzat pe nedrept.

Ultimul Berevoi prezintă decăderea puternică a societății umane, încât aceasta

influențează animalele sălbatice, atacând stânele și crezile. Bătrânul solomonar realizează

un spectacol magic, integrand simboluri ale animalelor pentru înlăturarea dușmanului

încarnat într-o piele de urs. Omul cu înfățișarea de urs se lasă biruit de taur, drept ultima

regresie de tip spiritual.

În Revolta dobitoaceloranimalele coalizează pentru înlăturarea omului devenit

tiran, în noua eră a civilizației, cu putere rațională de a domina universul. Acestea se

răscoală, cu intenția de a reasimila omul condiției lor. Este prezentată o lume pe dos, în

care personajele umane nu comunică, iar animalele revoltate de violența stăpânului,

obișnuiesc să aibă un dialog antrenant. Acestea văd omul drept o ființă cu puteri

supranaturale, drept un vrăjitor care stăpânește tainele magiei. În cele din urmă, animalele

renunță, impresionate de calitățile lui inexplicabile, aureolat și apărat de lumina focului.

În Misiune de încredere, Bujor, starostele tuturor vietăților pădurii, este cel care nu

ucide animale și nu permite vânarea acestora. Eroul alcătuiește un fel de schit cu fiare

neputincioase pe care le adăpostește și le îngrijește până în momentul vindecării depline.

Prietenia și protecția pe care o acordă animalelor îl exclud din mijlocul sătenilor, trasând o

linie între existența adamică și cea post- adamică în același spațiu al muntelui.

Vânătorii ucid animalele din pasiune sau pentru procurarea hranei, denotând

părăsirea stării paradisiace de la începutul lumii. Vânătoarea este activitatea vitală și

primordială, echivalând cu ritualurile. ,,Subțiat de civilizație și confort, s-a păstrat o

părticica din structura lăuntrica a vechiului vânător care vedea în confruntarea omului cu

animalul semnul vitalității rasei umane. Prin vânătoare, ca și prin povestirile despre

vânători, pescari, intelectualii lui Voiculescu întrețin viu focul sacru al vitalității umane,

ca un ideal compensator al omului modern față de înstrăinarea proprie față de esența sa

naturalăřř10

. În Căprioara din vis apare un moment revelator esențial, care determină la o

acută nostalgie a stării paradisiace. Vânătorul primitiv ezită să ucidă o căprioară, simbol al

feminității11

, care pentru moment îi amintesc de femeia iubită. Triunghiul om- animal-

femeie descoperă armonia paradisiacă.

10Elena Zaharia Filipaș, Introducere în opera lui V. Voiculescu, , București,Editura Minerva, 1980, p 11 Mircea Eliade, Sacrul și profanul, București, Editura Humanitas, 1995, p. 275

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

717

Section: Literature

Voiculescu prezintă şi urmăreşte totodată efortul naturii de a-şi reintegra omul,

restabilirea nu a simplelor corespondenţe, dar a unităţii om-natură. Violenţele naturii,

provocările, emanaţiile subtile, efluviile misterioase sunt instrumente ale unei agresiuni pe

care forţe obscure o folosesc pentru restabilirea unei organicităţi artificial întrerupte.

Personajele sunt supuse unor trăiri şi emoţii diferite ca intensitate, ca manifestare, ca grad

de agresivitate. Toate acestea sunt reveniri la şi în natural, sub semnul unei demonstraţii

ale naturii.

Într-o epocă dominată de știință și tehnică, omul lui Voiculescu păstrează în

memorie atribute concrete și gesturi ale strămoșilor, amintirea spațiului paradisiac,

încearcă să refacă circuitul logic și biologic, până la contopirea cu originile nedefinite,

prin supunere la ritmul naturii.

BIBLIOGRAPHY

Apetroaie, Ion, V. Voiculescu, București, Editura Minerva, 1980

Balotă, Nicolae, Romanul Românesc al secolului XX, Editura Viitorul Românesc,

1997

Bădărău, George, Proza lui Vasile Voiculescu, modalități de realizare a

fantasticului, Editura Princeps, Iași, 2006

Chevalier, Jean, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Editura

Artemis

Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, București, Editura Humanitas, 1995

Manolescu, Nicolae, Povestirile lui V. Voiculescu, în ,,Luceafărulřř, 1971

Ocinic, Mirela, Un vis iluminat de-un fulger, Sibiu: Editura Imago, 2002

Papadima, Ovidiu, O viziune românească asupra lumii, București, Editura

Saeculum I.O., 1995

Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, 4, Galați, Editura Porto- Franco, 1997

Simion, Eugen, Scriitori români de azi-volumul II, Bucureşti, Editura Cartea

Românească, 1976

Simion, Eugen, Eugen Simion comentează pe..., București, Editura Recif, 1993

Zaharia Filipaș, Elena, Introducere în opera lui V. Voiculescu, București,Editura

Minerva, 1980