THE EXPRESSIVENESS OF LANGUAGE - old.upm.ro 04 91.pdf · substituirea ± formula lui Plaut, homo...

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

820

THE EXPRESSIVENESS OF LANGUAGE - SOURCE OF CHARACTERS`S INDIVIDUALISATION FROM THE NOVEL THE

LOVER OF THE GREAT LADY DRACULA BY FĂNUŞ NEAGU

Violeta Marinescu

PhD Student, Romanian Academy

Abstract:Our study takes into account the research of the facts of language in the context of identifying

and demonstrating the importance and the expressive role of language in the realization of Fănuș

Neagu`s heroes` speech and behaviour, from the novel The Lover of the Great Lady Dracula. The figures

of speech, the metaphor, already called” fănușiană”, but also how the writer uses the vocabulary of the

Romanian language, or the stylistic artifice adopted and exploited by the author, all these are proving

once again that Buffon`s dictum “the style is the man” applies in this case. Our research is based on

various studies regarding the linguistic and stylistic approach of a writer`s style, individual style,

literary style, artistic images, expressive slang, referring to the speech and the integral construction of

the characters in this novel

Keywords: expression, language, character, individual style, Fănuș Neagu

Limbajul, indiferent de situație, are o imensă încărcătură simbolică, fiind impregnat de

imagini create, idei transmise, emoții sugerate sau provocate. De asemenea, este creator de lumi,

de sentimente, de viață. Luând în considerare importanța limbajului în construcția caracterelor

unei opere literare și în stabilirea gradului de originalitate cu care autorul operează în alcătuirea

lor, vom prezenta în cele ce urmează atribuțiile limbajului în contextul identificării și

demonstrării importanței și rolului său expresiv în portretizare și în realizarea vorbirii și

comportamentelor eroilor fănușieni din romanul Amantul Marii Doamne Dracula. Imaginile

artistice, în special metafora și simbolul, dar și modalitatea prin care scriitorul utilizează lexicul

limbii române, ori „artificiul” adoptat și exploatat de autor, dovedesc încă odată că dictonul lui

Buffon, „stilul este omul însuși” se aplică și în acest caz. Cercetarea noastră are la bază diferite

studii referitoare la abordarea lingvistică și stilistică a stilului unui scriitor, stilul individual,

stilul literar, imagini artistice, expresivitatea argoului, cu referire la vorbirea și alcătuirea

integrală a personajelor din romanul amintit.

Scris într-o perioadă de aproape cinci ani (iunie 1996 – februarie 2001), romanul parodic

Amantul Marii Doamne Dracula readuce în scenă viața ascunsă din epoca ceaușistă, mai cu

seamă intrigile amoroase și politice din jurul Primei Doamne în ultimul său an de viață. Într-un

mod cât se poate de ironic cititorul este introdus în epoca atât de marcantă a istoriei noastre,

într-o lume utopică pentru unii, distopică pentru cei mai mulți, imaginară și palpabilă totodată.


821

Romanul, pentru cei care cunosc foarte bine evenimentele din această epocă, pare să fie un

extras din filele de istorie, o istorie stilizată. Cartea este apreciată în mare măsură mulțumită

temei alese. A apărut și o ecranizare a ei, difuzată sub forma unui serial format din unsprezece

episoade. Îmbinarea ironiei cu umorul, crearea unor personaje verosimile, desprinse din

contingent, cu trăiri și frustrări naturale, uneori banale, cu dorințe ascunse și plăceri de moment,

dar în același timp interesante prin limbaj, ne determină să apreciem romanul nu datorită

construcției psihologiei eroilor săi, ci datorită expresivității artistice, a complexității imaginilor

care oferă valoare dialogului și descrierii. Ca în orice text al lui Fănuș Neagu, descrierea ocupă

și aici un segment principal în actul creației. În bogăția ei își fac loc figurile de stil. Așa cum

spunea Eugen Simion, atunci când a numit fănușian scrisul autorului, așa spunem și noi că

„metafora fănușiană” este cea mai bună dovadă de autenticitate a autorului.

Un studiu interesant din punct de vedere al cercetării stilului fănușian a fost scris de

Cristinel Munteanu, în anul 2005, intitulat Limba scrierilor lui Fănuș Neagu – contribuții

stilistice.1 Ideea întocmirii unei grile, în care să fie cuprinse unele dintre componentele

discursului repetat în opera scriitorului brăilean, este binevenită, însă, această idee trebuie, așa

cum menționează și exegetul, aprofundată. De fapt, autorul studiului lansează câteva idei create

după modelul stilisticii integrale, adică a celei literare și lingvistice, practicată de Leo Spitzer

și Tudor Vianu, la care a adăugat contribuțiile cercetătorului Stelian Dumistrăcel. Cristinel

Munteanu2 lansează aici un model de abordare a oricărui text narativ, din punct de vedere

stilistic, plecând de la analiza discursului repetat și implicit, conform lui Coșeriu, a speciilor

acestuia: unitățile frazeologice (expresii, proverbe, locuțiunile fixe, formulele de comparație

etc.) și citatul, reluat în opera literară ca intertext. Sunt oferite aici două exemple de sinonimie

frazeologică întâlnită în proza scurtă a lui Fănuș Neagu: sinonimia frazeologică distanțată și cea

juxtapusă, iar apoi câteva exemple de modificări formale ale discursului repetat: suprimarea,

adăugarea, substituirea, permutarea, din care cele mai frecvente sunt adăugarea și substituirea.3

Studiul este în mare parte alcătuit din idei teoretice și poate fi considerat un reper în cercetarea

discursului repetat și a expresivității acestuia în opera unui scriitor. Asemănat cu marii

povestitori, Creangă și Sadoveanu, Fănuș Neagu utilizează des discursul repetat, unitățile

frazeologice sunt foarte întâlnite în întreaga sa operă literară, personajele sale au darul zicerii,

1 Cristinel Munteanu, Limba scrierilor lui Fănuș Neagu – contribuții stilistice, Excelsior, nr. 9, Brăila, 2005, p.10-

11. 2 A se vedea și Cristinel Munteanu, Frazeologie românească. Formare și funcționare, Iași, Editura Institutul

European, 2013. 3 Cele patru „figuri de construcție”, conform lui Stelian Dumistrăcel, sunt ceea ce Quintilian numea în Arta

oratorică, solecisme: detractio (suprimarea), adiection (adăugarea), immutatio (substituirea) și transmutatio

(permutarea). Le găsim și în studiul lui Cristinel Munteanu, explicate prin dictoane latinești: „1. suprimarea –

apare, de pildă, atunci când, în diverse contexte, e destul să se spună doar verba volant sau, după caz, numai scripta

manet, suprimându-se la stânga sau la dreapta dictonul verba volant, scripta manet; 2. adăugarea – homo homini

lupus (est) a devenit în evul mediu homo homini lupus, femina feminae lupior, clericus clerico lupissimus; 3.

substituirea – formula lui Plaut, homo homini lupus est, se schimbă la diverși clasici în homo homini deus est

(Caecilius) sau homo res sacra homini (Seneca); 4. permutarea – ubi bene, ibi patria a fost inversată de naționaliști:

ubi patria, ibi bene.” Ibidem, p. 10.


822

al spunerii, au harul vorbirii, așa cum îl avea și creatorul lor. De asemenea, „jocul de-a

cuvintele” l-a preocupat întotdeauna pe scriitor, implicit crearea unor imagini rare. În mâna lui,

cum a sesizat Eugen Simion, „orice devine simbol, lucrurile cele mai îndepărtate se unesc într-

o metaforă nouă, dezechilibrantă”.4

Caractere introductive

Prologul romanului pare desprins dintr-un basm, și evident că locul ales e Balta Brăilei.

Doar aici se petrec minunile, doar aici cititorului îi este indusă starea de vis și armonie.

Animalele comunică în limbaj uman și povestesc întâmplări din altă lume, povestiri orientale

ca cele din O mie și una de nopți. Măiestria cu care autorul combină totalitatea imaginilor, în

așa fel încât rezultatul să fie perfect, este absolut uluitoare. Lectorul este nevoit să semneze de

la început pactul, altfel nu va înțelege țesătura. Scrierile lui Fănuș Neagu trebuie citite nu doar

pentru a fi urmărite câteva povești de viață, nu pentru a urmări destine, chiar dacă se poate

foarte ușor face acest lucru, ci trebuie contemplate ca opere de artă, cu îmbinări extravagante

de cuvinte folosite adesea de personaje savuroase. Bogăția stilistică oferă calitatea pe care orice

cititor trebuie să o identifice spre înțelegerea întregii lumi romanești. Nu se poate face abstracție

de paginile frumos împodobite, de toată „poezia prozei” autorului grădiștean. Scriitorul are un

stil al său, un stil individual, și acest lucru este observat de cititorii fideli operei sale. Este destul

de dificil să se stabilească metoda, mijloacele, modelele, modalitățile prin care Fănuș Neagu a

creat lumii și personaje, a creat imagini nemaiîntâlnite în literatura noastră. Jocul de-a cuvintele

este un exercițiu simplu pentru el. Nu există un singur enunț în care să nu fie observat suflul și

răsuflul minții creatoare. În ceea ce privește stilul unui scriitor, Tudor Vianu5 este de părere că

fiecare individ e influențat, mai mult sau mai puțin, de epoca în care trăiește, de predecesorii

săi, de operele citite, de orientarea politică etc., dezvoltându-i-se un stil aparte, observat în

totalitatea scrierilor sale. Stilul fiind pe rând tranzitiv și reflexiv, individul comunicând și în

același timp comunicându-se pe sine. Imaginile create de el sunt, așadar, atât suma influențelor

dobândite de-a lungul formării sale ca om, dar și reflexul vieții sale interioare. „În limbaj se

reflectă omul care îl produce și prin limbaj sunt atinși toți oamenii care îl cunosc. (...) Cine

vorbește o face pentru a-și împărtăși gândurile, sentimentele și reprezentările, dorințele sau

hotărârile, doar că în același timp comunicările sale năzuiesc să atingă o sferă anumită a

semenilor care întrebuințează același sistem de simboluri lingvistice. Cine vorbește comunică

și se comunică. În limbaj se eliberează o stare sufletească individuală și se organizează un raport

social.”6

Astfel, personajele fănușiene, despre alcătuirea câtorva vom vorbi pe parcursul acestui

studiu, adoptă în mod evident stilul creatorului lor întâlnit în majoritatea textelor de mai înainte

sau de mai târziu. Fie că vorbim despre personaje care provin din mediul rural, din câmpia

4 Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. III, București - Chișinău, Editura David – Litera, 1998, p. 304. 5 Tudor Vianu, Dubla intenție a limbajului și problema stilului, în Arta prozatorilor români, București, Editura

Științifică, 1995. 6 Radu Drăgulescu, Stilistică generală și funcțională, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”, 2000, p. 47-48.


823

Brăilei, de pe malul Dunării, din „stuhăria” bălților, ori că aducem în discuție șefi de stat și

membri ai familiei regale, în romanul Amantul Marii Doamne Dracula personajele poartă

însemnele limbajului creatorului lor. Iată cum vorbesc și care este părerea despre oameni a unor

animale din prologul cărții, măgărița Ceampaula și iapa Voichița: „Oamenii sunt nebuni, o iau

razna cu imaginația, mai cu seamă ăia din fagurii munților. Oamenii sunt periculoși, mint,

omoară, cerșesc, pârăsc. Oamenii se nasc ca să înceapă la nesfârșit războaie și să le piardă. –

Cine le câștigă? – Cuvintele câștig și pierdere sunt lunecoase în mintea oamenilor. La ei nimic

nu-i sigur. Nu-s ca noi. Voi aveți iarba, noi scaieții. Oamenii sunt frumoși numai când dorm.”7

(p.6). În schimb caii sunt mereu în căutare de frumos, de aceea aleargă și de aceea străbat

meleaguri îndepărtate.

În proza lui Fănuș Neagu calul este nelipsit, iar în acest roman este tocmai personajul

care ne introduce în lumea cărții. Caii sunt descriși prin intermediul iepei Voichița care afirmă

că: „Noi, caii, făcuți să trăim bucuria galopului, știm că orizonturile sunt elastice. Cineva fură

și ascunde fundul zării, schimbându-l mereu în nemărginire. În îndepărtări gâlgâie fericirea și

nimic nu te amețește mai mult decât un galop prin nebunia furtunii, către făclia Speranței.”

(p.6). Când vorbește despre moarte, iapa Voichița știe că atunci când mori, trebuie „să mori cu

ochii întorși spre depărtările necuprinse, în amurg, când cupele macilor fierb, când ard în aer

boabe de cânepă sălbatică și se sfârâie din călcâie spiridușii.” (p.6). Predominante în vorbirea

personajelor sunt metaforele și epitetele, mai ales cele personificatoare. Autorul putea foarte

bine să plaseze în vorbirea personajului o propoziție simplă: Vreau să mor vara, când apune

soarele în câmpie. Dar alege să creeze imagini fabuloase și să nu se rezume doar la descrieri

„vizuale”, concrete, așa cum fac realiștii. Cele două necuvântătoare poartă o discuție de-a

dreptul filozofică despre existență, în timpul în care ascultă „iarba și copacii” cum „se trudesc

să crească” într-un ținut frumos din marea Baltă a Brăilei unde „timpul își pierde realitatea,

devine Netrecere” (p.5). Fănuș Neagu insuflă viață chiar și celor mai nesemnificative obiecte

sau simplelor sentimente. Astfel, măgărița Ceampaula nu are pasul lent, ci îl are „în cadența

oilor, a ciobanilor, a sfinților.” (p.7), pe când sub copitele cailor „drumul se schimbă-n săgeata

seducției”.

Tot în prologul romanului, iapa Voichița, „murmura pentru sine” un poem al

corespondențelor: „Căldura umbrei se numește rană./Despărțire și moarte./ Frigul pământului

se numește Lună,/ Ropotul tăcerii, Iubire, / Singurătatea – Luceafăr./ Sângele tău, mierea

nefericirii din candelă,/ Premeditează fuga./ În zadar te-ascunzi, te voi ajunge,/ Am pornit-o

prin deșertul inimii,/ Însoțită de delfinii nisipului./ Tropote... tropote... galopul meu viu./

Noapte, primenește-ți Lumina!” (p.10) Conform Dicționarului de simboluri8 există o credință

general valabilă pentru toate popoarele potrivit căreia calul „țâșnește, galopând ca sângele în

vine, din bezna adâncurilor htoniene, fie din măruntaiele pământului, fie din adâncurile mării.”

Purtătorul misterului, simbolizând atât viața, cât și moartea, calul este legat în aceeași măsură

7 Citatele din romanul discutat sunt preluate din ediția: Fănuș Neagu, Amantul Marii Doamne Dracula, București,

Editura Semne, 2001. Vom marca după fiecare citat indicat numărul paginii. 8 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri: mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori,

numere, Iași, Editura Polirom, 2009, p.171-180.


824

de foc și de apă, dar mai ales de om, fiind înțeles în legătură cu marile figuri lunare, asociat prin

analogie cu glia – mamă, cu luna în mod special, cu apele, sexualitatea, visul, divinația, cu

vegetația și cu perpetua reînnoire a naturii. În folclorul și literatura noastră calul, animal totemic

al poporului român, a fost adesea utilizat ca simbol pentru viață, moarte, dragoste, trecerea

timpului etc. O analiză a acestui termen este realizată de Radu Drăgulescu într-o carte dedicată

operei coșbuciene.9

Este mai mult decât evident că nu au fost alese la întâmplare cele două personaje cărora

li s-a atribuit rolul introductiv. Prin dialogul lor naratorul creează semne care funcționează în

diferitele relații ce construiesc limbajul textului literar. Din punct de vedere lingvistic, conform

teoriei lui E. Coșeriu, semnul funcționează „în raport cu alte semne”, „în relație cu micro-

sisteme de semne”, „în relație cu sisteme întregi de semne”, „în relație cu alte texte

(interculturalitate)”, „cu lucrurile însăși (sunet, grafie)” și „în relație cu ale noastre cunoștințe

pe care le avem despre lucruri”.10

Frazeologie și argou

Din punct de vedere al discursului repetat, în acest roman există foarte multe situații în

care vorbitorii, personajele, utilizează expresiile și locuțiunile existente în limbă, ori autorul

inventează un fel de sinonime, încărcate de epitete și comparații, discursul repetat fiind o altă

formă de caracterizare a acelui personaj și de stabilire a expresivității limbajului utilizat de

scriitor. Un studiu interesant în care sunt prezentate direcțiile de cercetare a discursului repetat

este cartea Siminei Terian11 dedicată textemelor românești, cu aplicație pe texte literare

românești, printre care romanul lui Mihail Sadoveanu, Creanga de aur.

Augusta este considerată „o femeie trecută” care „întrupează tot ce poate fi mai abject,

mai abominabil, de la răutate bestială la vulgaritate extremă. Ieșită din țigănime, Marea Doamnă

Dracula e o tirană arogantă, care tratează oamenii ca pe niște otrepe, le vorbește trivial,

neevitând vorbele și expresiile nerușinate și înjurând ca la ușa cortului.”12 Mama ei, Die Goia,

este cel mai vulgar personaj feminin din opera autorului. Atunci când comunică, cele două, mai

ales în timpul în care poartă un dialog una cu cealaltă, femeile, mamă și fiică, folosesc un

vocabular de mahala, cu expresii țigănești și înjurături: „so ma cherez?”, „dapo che muia”,

„dapo andro ioca”, dapo andro nac”, „dapo andro bul”, „haz mo vrejos”, „jaz carel” etc.

Tendința de a explica o expresie o are mai ales Marea Doamnă Dracula atunci când vorbește cu

personaje pe care le consideră mai puțin dotate intelectual. De exemplu, cu medicul personal,

Dulamă, folosește franțuzisme pentru a râde de el: „Dragă Dulamă ... on aura tout vu” („am

9 Radu Drăgulescu, Limbaj și poezie în opera lui George Coșbuc, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”,

2004, p.202-210. 10 Radu Drăgulescu, Lingvistică generală, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”, 2015, p. 244. 11Simina-Maria Terian, Textemele românești. O abordare din perspectiva lingvisticii integrale, Iași, Editura

Institutul European, 2015. 12 Dumitru Micu în Dicționarul literaturii române, M-Z, Academia Română, coord. Eugen Simion, București,

Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012, p. 129.


825

trăit s-o văd și p-asta” – traducerea autorului) sau tot felul de expresii franțuzești: „le crime fait

la honte et non la pauvreté” (trad. autor, „crima e rușinoasă, nu sărăcia”), „Entre l`écorce et le

bois, il ne faut mettre le doig (trad. autor, „nu face să-ți vâri degetul sub scoarța copacului”),

„De fil`a â aiguille” (trad. autor, „din aproape în aproape”). Medicul, mergând și el pe aceeași

linie, combină cuvintele românești cu cele franțuzești: „sunt pierdut pour tout de bon (trad.

definitiv), dar ferește-te să leșini, advienne que pourra” (trad. orice s-ar întâmpla), „O căsuță

rustică (...), Francezii îi spun pied-â-terre” (trad. autor, locuință provizorie).

Bob Orlando, și el, în prezența Marii Doamne Dracula include în vocabularul său

cuvinte din alte limbi: „Ite missa est” (limba latină, trad. autor, „slujba s-a terminat”), în schimb

în vorbirea cu Valdi Munteanu folosește cuvinte nemțești. Dacă vorbirea este înțesată de tot

felul de locuțiuni, expresii desuete, obscenități, imprecații și cuvinte vulgare, scrisul Augustei

este de-a dreptul încărcat de greșeli gramaticale, dezacorduri, greșeli de ortografie și de

punctuație, abateri de la normă. În scrisorile către Bob Orlando scrie foarte sincer, ca într-un

jurnal, povestindu-i lucruri banale: de exemplu cum fiul ei, Nicola, a urinat în pilaful cu scoici

de la masa unor miniștri, și cum ascultă soțul ei aplauze electronice atunci când repetă discursuri

etc.

Limbajul vulgar al autointitulatei Augusta, soția numitului Basileu, este încărcat de

expresii și locuțiuni: „traiul bun cere osândă”, „ura lui n-are dinți în gură”, „întinde vorba”, „te

ia mama dracului”, „află că mă doare drept în moțu curcanului că nu mă iubește țara”, „toți stau

smirnă și-mi ling tălpile”, „auru, ca dracu, nu face umbră, da face și desface toate jocurile”,

forme ale discursului repetat, ca de exemplu sinonimia frazeologică: „Dulamă, or ești prost

făcut grămadă, or mă crezi pe mine făcută cu deștu în ziua de vineri” (p.25). Cazuri de sinonimie

frazeologică există pe tot cuprinsul romanului, în vorbirea personajelor, a naratorului și mai

mult. Din acest punct de vedere limbajul Diei Goia este poate unul dintre cele mai expresive

din text, bătrâna pare desprinsă dintr-un roman balzacian. Prin vorbirea ei cititorul își dă seama

cu ce fel de caracter are de-a face.

Complet detașată de lumea bună, apropiata mahalagioaicelor de altădată, prietenă cu

lăutarii și ghicitoarele, Die Goia înjură, jicnește, ispitește, minte și flatează, adresând cuvinte

măgulitoare Marii Doamne spre a beneficia de tot felul de avantaje pentru fiul ei și pentru

bunăstarea proprie. Tot Die Goia este personajul care folosește cel mai des cuvinte și expresii

argotice. Despre dușmani spune: „Să facă căței pă inimă neam de neamu dușmanilor”, „cum dă

molima cu cufureala-n dușmani”, „dușmanii, cu dârâhoaia de câini atârnând de inima și ficații

lor”, despre bătrânețe: „lumina nu se mai pișă verde pe frunzele mele” (p. 48), despre fiica ei,

atunci când nu-i face pe plac: „fă, găuazăngură (...) să te ia dracu, să te bea cu apă ne-ncepută”

(p.49), „ - Spui adevăru sau mă duci cu muia? Că te știu io bine, nici dracu nu te-ntrece la frecat

țiparu. De câte ori mi-ai tras clapa.” (p. 49), prietenului, Iuda Șoimu, i se adresează cu imprecații

și înjurături: „te-a zămislit mă-ta pă gunoaie”, „șoim pă gunoaie”, „cădea-ți-ar bujiile în gamela

cu fasole”, „scoți boarfele de pă tine și faci mișcări din buric”, „ești dracu gol, Iscarioteanule”,

toate sunt spuse pentru a-și arăta simpatia. La fel vorbește și cu prietena ei, ghicitoarea Fanșeta,


826

în casa căreia vorbele și cântecele tăiau orice urmă de pudoare și bun simț. Andrei Grigor13 este

de părere că prin vorbirea Diei Goia, prin alcătuirea caricaturii acestui personaj, se observă și

mai bine talentul portretistic al prozatorului. Fănuș Neagu reușește să creeze adevărate apariții

prin intermediul limbajului, fără să mai vorbim aici de imaginile create, care sunt de-a dreptul

uluitoare din punct de vedere stilistic.

Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre un stil argotic aici, autorul nu folosește într-

un mod atât de evident argoul în vocabularul acestui personaj pentru a scoate în evidență

expresivitatea textului, ci pentru a defini trăsăturile caracterului său, a individului. Vorbirea

Diei Goia, ca vorbirea celorlalte personaje, este, fără doar și poate, o concretizare a

cunoștințelor și aptitudinilor cu care acestea folosesc diferite semne, într-un grad mai mare sau

mai mic. Nu se poate compara vorbirea Marii Doamne cu ce a mamei sale, pentru că nu se poate

compara nici felul lor de a fi. Fiecare personaj denumește lucrurile lumii lor prin semne.

Cercetătorul de la Iași, Ioan Milică, menționează în cartea sa, Expresivitatea argoului,

că în utilizarea oricărui limbaj pot să fie identificate fapte de stil doar în cazul în care

variabilitatea și adecvarea impun valori expresive ale semnelor limbii, prin transformare,

ierarhizare și relaționare. Acesta este de părere că „sub aspectul organizării și specializării

semnelor limbii, argoul este, mai degrabă, un limbaj decât un stil.”14 Pentru a se constitui un

stil argotic ar trebui ca la un nivel colectiv, „organizarea semnificațiilor să fie caracterizată de

absolutizarea potențialului expresiv al semnelor”15, însă nu există niciun grup de vorbitori,

personaje în acest caz, care să utilizeze în mod constant doar argoul, fără a mai întrebuința alte

varietăți ale limbii. Deci nu puteam vorbi despre argoul ca stil, ci ca limbaj, iar în acest roman,

argoul este un limbaj întrebuințat de unele personaje în diferite situații familiare. Din punct de

vedere al expresivității este evident faptul că autorul întrebuințează argoul în vorbirea

personajelor pentru a evidenția lipsa de respect, minoritatea din care fac parte, statutul social

anterior, lipsa de educație, evidențiind și contrastul dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară

aceste personaje în unele situații.

Deosebindu-se net de cele două femei, personajul principal al romanului Amantul Marii

Doamne Dracula, locotenentul Bob Orlando, adoptă un vocabular cult, curat, clar, concis.

Atunci când este descris, naratorul folosește imagini artistice de o expresivitate aparte. Iată de

pildă imaginea locotenentului în trenul spre Brăila: „De cum urcase în tren, Bob intrase parcă

într-un alt timp, mai lent, mai calm, mai plutitor. Vorbea cu el însuși, cu Dumnezeu și cu-n pui

de diavol. Era o dimineață curată.” (p.70), „fericirea Bărăganului” care umple cu boabele

nimicului drumul, „pădurile cu sonorități emotive, inspiratele fântâni cu cumpănă”, timpul care

construiește și distruge, misterele „sfinte” ale câmpiei, „puțină nemurire” și „extazuri ieftine”,

„toate cântau în inima lui Bob.” (p.71) Chiar dacă pare o fire sensibilă, Bob Orlando, mereu

iubind femeia, tachinează și își manifestă adorația pentru Marea Doamnă, fiind mereu cu gândul

la Izabel Căpitănița. Caracterul său este foarte bine redat de limbajul folosit de narator în

13 Andrei Grigor, Fănuș Neagu - monografie, antologie comentată, receptare critică, Brașov, Editura Aula, 2001,

p.50. 14 Ioan Milică, Expresivitatea argoului, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2009, p. 32. 15Ibidem, p. 33.


827

descrierea sa, dar și de propriul limbaj. Bob Orlando gândește și vorbește în moduri diferite,

doar față de prietenul său Valdi Munteanu este întocmai. Recunoaște că a devenit amantul

bătrânei Prime Doamne și a acceptat o grămadă de compromisuri pentru că a crezut că așa va

înainta în funcție. Atunci când o întâlnește pentru prima dată pe tânăra profesoară de franceză,

pe creasta muntelui Craiul Mic, Bob Orlando trăiește cele mai frumoase momente din viața sa,

redate foarte expresiv de narator: „Învățase repede și plin de bucurie că în amurg munții își

deschid rănile, pădurile adună tăcerea în grămezi, misterele se adună în ferecături de aur, iar în

străveziul dimineții, toate piscurile vindecate de noapte și de primejdii, se rup vesele din mierea

somnului, dezleagă miresmele florilor și-ale fânului și dau știre lumii, prin mii și mii de glasuri,

că-și poate rezema credința pe umerii și severitatea lor solemnă.” (p.83), aici fiind locul în care

bărbatul întâlnește „cei mai frumoși ochi albaștri” purtați de „niște picioare pârguite și lungi,

tocmai bune pentru zdrobit struguri în jgheab la Hanul păpădiilor”. Scriindu-i Augustei, era

foarte protocolar, dar atunci când Valdi Munteanu, prietenul său, îi scrie, Bob îi sugerează să

amintească niște cuvinte care duc cu gândul la aur și pietre prețioase, pentru că Primei Doamne

îi plac enorm aceste obiecte. Bob este un fel de Ion al lui Rebreanu, năzuind mereu între iubire

și interese, între femei frumoase și tinere ca Izabel Căpitănița și Marea Doamnă, o femeie

trecută.

Izabel este descrisă de multe ori în acest roman, iar frumusețea ei e redată de narator

chiar și prin intermediul imaginilor olfactive: „Gura-i largă, cu buzele emoționant de visătoare,

nasul obraznic, ochii albaștri, privirea voalată, toate pluteau într-un zâmbet mirat. Întreaga ei

făptură mirosea intens a mere Napoleon, a portocale amare, parcă și a lăcrămioare” (p.102),

„Mirosea amețitor a levănțică, trifoi de apă, laptele câinelui” (p.105). Limbajul ei este feminin,

predominând în vorbirea sa epitetele și comparațiile. Tot prin intermediul imaginilor olfactive

este descris și tatăl lui Bob Orlando: „Alecu Matei Orlando, șaișapte de ani, înalt, supt, cu ochi

negri, un negru stins, cenușiu, umbriți de sprâncene uriașe (...) cu barba tunsă scurt, mirosea a

pește afumat și, vijelios, a rachiu de strugure.” (p.136) În schimb, alte personaje sunt privite cu

ironie de către autor, evidențiindu-se contrastul între a fi și a părea, ironie pe care o transmit

și ele: Nicu Putna recită versuri de Nichita Stănescu atunci când aduce intelectualii cu trenul în

Brăila să ude porumbul de pe câmp cu apă din căni, invitându-i pe „tovarăși” „să-i dea labe

peste bot ticălosului de vânt purtător de secetă” (p.100) și o înjură pe profesoara Paloma

Gheorghiu pentru că e femeie de moravuri ușoare, însă și el e considerat „tembel”, iar oamenii

îl descriu în batjocură: „nas turtit, bărbia ca botul de cizmă nouă” etc. Mihnea Vrânceanu îi face

declarații de dragoste Silviei Curpeni în limba rusă: „Ia vinovat za to șto tebia liubliu” (trad.

autor, „sunt vinovat că te iubesc”) și generalul Niculescu Uleia, fratele Marii Doamne, ține un

discurs plin de nonsens despre cei „cu inima în dreapta”. În tot acest timp, Alecu Matei Orlando

îi înjură pe preoți (cu gândul la Gârlici), fiind de părere că: „Dumnezeu cu copiii, dracul cu

popii.” (p.138) Prințesa Mazuca îi oferă moștenire Silvie Curpeni casa, pentru că Silvia va

organiza o expoziției, după moartea „dictatorului”, în care va prezenta tabloul alcătuit din

imaginea soților Dracula înconjurată de alte imagini cu diferite forme de anusuri.

Un contrast de acest fel este observat și în vorbirea personajului din rolul principal, Bob

Orlando, cel care la început trăiește pe picior mare datorită relației cu soția șefului de stat.


828

Autorul hotărăște să-i acorde lui ultimele replici din roman, poate în mod special pentru a-i

evidenția adevărata față. Bineînțeles că în adâncul sufletului său, Bob Orlando regreta moartea

Marii Doamne Dracula, dar era fericit pentru că viața lui căpăta un alt sens. La masa finală,

când niște oameni ai străzii au dat iama prin restaurantul în care se aflau cei care aveau de gând

să pună la cale viitorul țării, nu ezită să afirme, auzit de alții: „Gând în gând cu bucurie, spuse

Bob Orlando, grețoasă duhoare au lăsat în urmă jerpeliturile alea.” (p. 324) Finalul romanului

este de o expresivitate extraordinară, Marea Doamnă Dracula și soțul ei sunt prezentați sub

forma unor spirite care nu vor pieri mult timp din mintea oamenilor, „ieșiți din necuprinsul

ninsorii”, „se apropiau pe toate drumurile și intrau în străzile Bucureștilor, scuturând din mers

Timpul de pe umerii găuriți de gloanțe, carnea de pe oasele sfărâmate, oasele de pe cuvinte.”

Cei doi „nu veneau din moarte” pentru că nu au murit faptele lor, legăturile lor create, imaginile

lor, ideile etc., „veneau din toropeala blestemelor” și în mersul lor „băuseră sânge” și „dădeau

sângele lor să fie băut.” Bob Orlando vorbește acum cu tânăra lui țară, adresându-i următoarele

cuvinte: „ – Domnișoară Românie”, „ce gât lung și ce sânge gustos ai!”

Personajele lui Fănuș Neagu, în general, indiferent dacă vorbim de acest roman sau de

alte texte literare, se înscriu într-o variantă socială a limbajului. Varianta socială, sau

„sociolectul este graiul unei colectivități reunite pe baza unor criterii sociale, nongeografice

(domeniu de activitate, vârstă, sex, straturi și clase sociale între care se stabilesc relații

determinate de o serie de interese comune, grupări politice, religioase, relații de familie etc.),

ceea ce duce, în ultimă instanță, la formarea unui număr relativ ridicat de particularități specifice

fiecăreia dintre aceste variante sociale ale limbii.”16 În funcție de ocupația indivizilor, straturile

sociale se pot diversifica. Argoul și jargonul, prezente în vorbirea personajelor fănușiene în

acest roman, sunt variante sociale ale limbii comune, subdiviziuni ale sociolectului. La polul

celălalt se află idiolectul care se referă la vorbirea asociată fiecărui individ. Prozatorul a folosit

abaterile de la normă, distorsiunile în comunicarea personajelor sale, pentru a crea un efect

artistic. Evident că argoul folosit în cea mai mare măsură de personajul sus amintit, Die Goia,

are rolul de a crea un efect de umor, de a evidenția lipsa de educație a bătrânei, contrastul dintre

statutul ei social și prejudecățile simple, ideile puerile, comportamentul vulgar. Funcția

principală a abaterilor din comunicarea personajelor este cea de caracterizare,17 însă doza de

originalitate a autorului este extrasă din suma acestor imagini. Așa cum am citat mai sus,

spusele lui Tudor Vianu sunt de mare efect și general valabile, individul comunică și se

comunică pe sine în tot acest timp. Personajele lui Fănuș Neagu spun atât de multe despre ele,

dar spun tot atât de multe despre stilul inconfundabil al creatorului lor.

16 Radu Drăgulescu, Introducere în dialectologia românească, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”, 2013,

p. 45. 17 Alexandra Ciocîrlan, Radu Drăgulescu, Distorsionări ale comunicării. Cercetări de psiholingvistică, Cluj-

Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2013 (Autorii dedică un capitol din lucrarea lor comunicării literare:

Aspectul artistic al distorsionărilor în comunicare. Literatură și comunicare, p.163-197).


829

BIBLIOGRAPHY:

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri: mituri, vise, obiceiuri,

gesturi, forme, figuri, culori, numere, Iași, Editura Polirom, 2009.

Ciocîrlan, Alexandra, Drăgulescu, Radu, Distorsionări ale comunicării. Cercetări de

psiholingvistică, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2013.

Drăgulescu, Radu, Introducere în dialectologia românească, Sibiu, Editura

Universității „Lucian Blaga”, 2013.

Drăgulescu, Radu, Limbaj și poezie în opera lui George Coșbuc, Sibiu, Editura

Universității „Lucian Blaga”, 2004.

Drăgulescu, Radu, Lingvistică generală, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”,

2015.

Drăgulescu, Radu, Stilistică generală și funcțională, Sibiu, Editura Universității

„Lucian Blaga”, 2000.

Grigor, Andrei, Fănuș Neagu - monografie, antologie comentată, receptare critică,

Brașov, Editura Aula, 2001.

Milică, Ioan, Expresivitatea argoului, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2009.

Munteanu, Cristinel, Limba scrierilor lui Fănuș Neagu – contribuții stilistice, Excelsior,

nr. 9, Brăila, 2005.

Munteanu, Cristinel, Frazeologie românească. Formare și funcționare, Iași, Editura

Institutul European, 2013.

Neagu, Fănuș, Amantul Marii Doamne Dracula, București, Editura Semne, 2001.

Simion, Eugen, coord., Dicționarul literaturii române, M-Z, Academia Română,

București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012.

Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. III, București - Chișinău, Editura David –

Litera, 1998.

Terian, Simina-Maria, Textemele românești. O abordare din perspectiva lingvisticii

integrale, Iași, Editura Institutul European, 2015.

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, București, Editura Științifică, 1995.

THE EXPRESSIVENESS OF LANGUAGE - old.upm.ro 04 91.pdf · substituirea ± formula lui Plaut, homo...

Documents

Transcript of THE EXPRESSIVENESS OF LANGUAGE - old.upm.ro 04 91.pdf · substituirea ± formula lui Plaut, homo...