SEVERAL MIGRATIONS OF SIMPLICITY AS A ROMANIAN … 05 08.pdf · PALEOLOGU AND ANDREI PLESU) Diana...

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

69

Section: Literature

SEVERAL MIGRATIONS OF SIMPLICITY AS A ROMANIAN CULTURAL PRINCIPLE - FROM

THE "PHILOSOPHY OF LIVING" TO THE PHILOSOPHY OF CULTURAL IDENTITY (FROM

L. BLAGA, C. NOICA AND ERNEST BERNEA TO AL. PALEOLOGU AND ANDREI PLESU)

Diana Câmpan Assoc. Prof., PhD, Hab, „1 Decembrie 1918” University of Alba Iulia

Abstract: In the entire Romanian cultural destiny, a constant, undeniable mark of identity was

that of assuming the principle of simplicity as a clear equivalent of the idea of Value. From the

concepts of the Renaissance to the great dilemmas of the XXth-XXIth centuries, the issue of simplicity as an ontological, religious, ethical and aesthetic rule of identity has strongly marked

Romanian philosophical essays, especially in the culture between the Wars and after the Second

World War (under the new epistemologia of Nae Ionescu and Mircea Vulcănescu), as well in the nowadays culture, when the former students of C. Noica are still active, together with a broad

category of philologists and philosophers.

This paper aims to pursue some of their assertions, in an attempt to analyse how the principle of

living in simplicity receives broad connotations from philosophical and religious perspectives and becomes, with some nuances, one of the major characteristics of the identity of Romanian culture,

a sign of preserving authenticity and a grid of those values that cannot be destroyed. Indeed,

simplicity assumes, in all Romanian culture, the rejection of masks and surrogates, but also an important note of traditionalism and diversity, both conferring it a unique personality in the

European and universal context.

Keywords: culture; identity; simplicity; philosophers; Romanians

Dincolo de numeroasele opinii libere și de exegezele culturale erudite privitoare la

fondul matricial al mentalului colectiv românesc, actanții culturali produc, sistematic, în

sincronie și în diacronie, coduri de plasare și de receptare epistemologică a însăși

instituției culturii în sine, privită ca principal reper în definirea identității naționale.

Multiplele opțiuni de încadrare axiologică a elementelor care caracterizează nucleul

arhetipal al mentalității românești ˗ din perspectivă etică, religioasă, filozofică, artistică și

ontologică ˗ migrează dinspre un registru conotat istoric (istoriografic), înspre decriptarea

datelor noastre cutumiare prin prisma spiritualității nealterate peste veacuri și validând

permanenta capacitate de a ne adapta ființial la expectațiile și la imperativele momentelor

istorice, dar fără a permite măsluirea fondului autohton. Desigur, într-o încercare de a

creiona mărcile identitare ale românului autentic și ale patrimoniului cultural pe care îl

instituie acesta, ar trebui să analizăm, în primul rând, printr-o grilă neaoșă de lectură

identitară, contextualizată universal, fluxul de concepte și atitudinile din care germinează,

în fond, matricea spiritualității noastre: asumarea condiției sacre a omului și toate stările

religiozității care radiază de aici, starea de dor și aleanul, cultul patriarhalului, nevoia

imperativă de a rezona și de a empatiza cu Celălalt, spiritul ludic și șansa de a ne bucura

de lucrurile mărunte care ne ațin calea, preferința pentru natural și rustic și altele

asemenea. Poziționarea aceasta specifică a fost enunțată, simbolic, de filozoful Mircea

Vulcănescu, într-un timp problematic al culturii române: „Românul nu e aplecat spre

lucrul practic, spre ceea ce izbuteşte. Frumuseţile drumului îl aţin şi adesea stăruie el



70

Section: Literature

asupra unor locuri de trecere, fără însemnătate pentru ţintăŗ1. Decriptarea fondului nostru

ancestral ni se pare esențială: „Plinătatea aceasta dinamică şi schimbătoare a existenţei

româneşti nu ne întâmpină numai în lumea noastră de la ţară. Numai că, în oraşe, unde

lucrurile s-au laicizat şi unde lumea a devenit „pozitivăŗ, lucrurile iau altă formă. Căci ce

altceva este dorinţa de a afla, alergarea aceasta continuă după „noutăţiŗ a românului din

oraşe, setea lui de zvon şi chipul în care se satisface de îndată ce fantezia lui îi arată că

ceea ce i se par a fi faptele se-nclină către un înţeles care-l linişteşte ori ia atitudine

ameninţătoare la fel cu ielele de la cotitura drumului, pentru călătorul întârziat în noapte?

Porneşti în cotidian şi, fără să vrei, te pomeneşti în legendăŗ2.

Alături de aceste valori ale spiritualității românești plasate în proximitatea mitului

și a cromaticii antropologice, propunem spre analiză o marcă identitară mai puțin

vehiculată, dar pe care o constatăm a fi de referință în oricare geografie culturală, în orice

timp istoric și pe oricare palier socio-cultural: cultul simplității.

În întregul destin cultural românesc, o constantă de netăgăduit a fost aceea a

asumării principiului simplității ca echivalent clar al ideii de valoare. Nu întâmplător voci

culturale majore au punctat, la nivelul imaginarului creator și în planul teoriei

mentalităților, faptul că simplitatea ca opțiune nu este doar un prag necesar și ușor

asimilabil pe traseul destinal și al creației, ci este chiar principiul invocat ca obligatoriu,

cu caracter de normă, sistemic, pe care se fundamentează codul axiologic. De la

aserțiunile Renascentiștilor până la marile dileme ale secolelor XX-XXI, problematica

asumării simplității ca normă ontologică, religioasă, etică și estetică, de tip matrice, a

marcat puternic eseistica românească de natură filozofică, mai ales în interbelicul și

postbelicul românesc (sub semnul noii epistemologii a lui Nae Ionescu), fiind activă și în

imediata noastră vecinătate culturală, când sunt activi foștii elevi ai școlii noiciene, alături

de o amplă categorie de literați și filozofi erudiți. Ne propunem, în cele ce urmează, să

urmărim câteva dintre aserțiunile acestora, în încercarea de a analiza modul în care

principiul trăirii în simplitate primește conotații largi din perspectivă filozofică și devine,

cu nuanțele de rigoare, una dintre caracteristicile identitare majore ale culturii române,

semn de păstrare a autenticității și a unei grile de valori neperimate. În fond, simplitatea

presupune, în întregul culturii române, despovărarea de măști și de surogate, dar și o

importantă notă de tradiționalism, rusticitate și diversitate, toate conferindu-i unicitate în

context european și universal.

Punctăm, din capul locului, faptul că aserțiunile ultimei jumătăți a secolului XX

converg, în marea lor majoritate, spre creionarea premonitorie a riscului renunțării la

principiul simplității ca fond cultural: grăbită să (se) modernizeze, umanitatea risca se

piardă pe cale plăcerea de a se bucura de elementar și de elemente ˗ ale preajmei și ale

sinelui; complicând preajma, își asuma, adică, fuga de centru și opțiunea pentru artificiu,

supralicitare și exhibare senzorială inautentică. A spus-o, tranșant, Ernest Bernea: „În

setea sa de progres și de civilizație materială omul s-a descentrat, adică a confundat

esențialul cu secundarul, dând o atenție deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Omul

cetății de azi este un om făcut, este o ființă artificialăŗ3. Eseistica actuală, însă, vine să

tragă linia și să facă suma efectelor greșelii enunțate mai sus: dezicându-se de codul

inaugural al simplității, omul contemporan a plonjat, paradoxal, într-o ciudată boală a

confuziei identitare, nu se mai regăsește, nu-și mai este sieși reconfortant, e obosit și

împovărat de surogate și de inautenticul lumii și, desigur, dezvoltă un grabnic exercițiu

1 Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei. Ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti, Edit. Fundaţiei Culturale Române, 1991, p. 138. 2 Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, ed. cit., p. 106. 3 Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, București, Editura Vremea, 2006, Îndemn la simplitate, p. 9.



71

Section: Literature

curativ ˗ face gesturile inverse, de redobândire a simplității pierdute. Are, adică, nostalgia

simplității și a autenticității. Volutele acestea atitudinale sunt provocatoare și se cer

decriptate fără parcimonie.

Ce este, totuși, simplitatea, în opinia gânditorilor români?

Suntem tentați să ne orientăm, prioritar, într-o încercare de proiectare a unei

hermeneutici conceptuale, spre substanța filozofiei blagiene, de departe unul dintre cele

mai importante puncte de răscruce pentru înțelegerea, dintr-o interioritate înaltă, a

miezului ființei românești sau, cum spune Lucian Blaga, a „sentimentului destinuluiŗ,

„încuibat subteran în sufletul românescŗ, care „e parcă și el structurat de orizontul spațial,

înalt și indefinit ondulat. (...) Admițând că sufletul popular românesc posedă un spațiu-

matrice deplin cristalizat, va trebui să presupunem că românul trăiește, inconștient, pe

„plaiŗ, sau mai precis în spațiul mioritic, chiar și atunci când de fapt și pe planul

sensibilității conștiente trăiește de sute de ani pe bărăgane. Șesurile românești sunt pline

de nostalgia plaiului. Și de vreme ce omul de la șes nu poate avea în preajmă acest plai,

sufletul își creează pe altă cale atmosfera acestuia: cântecul îi ține loc de plai.

Solidaritatea sufletului românesc cu spațiul mioritic are un fel mulcom, inconștient, de foc

îngropat, nu de efervescență sentimentală sau de fascinație conștientăŗ4. Din interiorul

acestui cronotop analizând metafizica fluctuațiilor dintre palierele existentului, ne revine

obsesiv în minte aserțiunea lui Constantin Noica privitoare la șansa filozofului Lucian

Blaga de a se fi așezat obiectiv și empatic întru concepte, până acolo încât s-ar putea

spune, simplu, că „Toată lume cunoaşte Mioriţa; numai Blaga a înţeles mioriticul. A citit

pe Frobenius şi pe Spengler, s-a răfuit cu filozofia culturii, a rătăcit prin lumile fabuloase

ale Apusului - şi a înţeles lucrul acesta simplu, care-i stătea la îndemână: spaţiul ondulat

al unei vieţi spirituale caracteristiceŗ5. Așadar, principiul simplității este congener

deschiderilor definitive, instituind ontos-ul congruent spațiului mioritic, care ˗ spune

Blaga ˗ definește însăși noțiunea de înțelepciune la poporul român, căci „Sentimentul

destinului propriu sufletului popular românesc s-a întrepătruns, cu plasticizări și adânciri

reciproce de perspectivă, cu orizontul mioritic. În acest aliaj cu sentimentul destinului,

spațiul mioritic a pătruns ca o aromă toată înțelepciunea de viață a poporuluiŗ6.

Conchidem desigur, că simplitatea „plaiuluiŗ interior, dezghiocată din semantica

ei primară și asociată dez-limitării voinței în urmarea serpentinelor verticale ale destinului

(alternanța deal-vale), devine pragul cel mai însemnat pentru validarea geografiilor

simplității. Cronotopul simplității urmează, potrivit gândirii blagiene, curba de evoluție a

spiritului arhaic, pentru care rămânerea în logos-ul începuturilor și șansa evadării din

perisabil și caduc îi aparțin, prin excelență, omului ancorat în patriarhal. Avertismentele

blagiene semnalau, în subsidiar, spaima de relativ și de superficial, supralicitarea

fragmentarismului, cumulul de angoase și alunecarea din sacru a omului modern, toate în

detrimentul rămânerii în codurile simplității specifice celor două matrici pure, recunoscute

ca atare ˗ satul și copilăria: „Fiecare sat se simte, în conștiința colectivă a fiilor săi, un fel

de centru al lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine de asemeni în centrul lumii.

Numai așa se explică orizonturile vaste ale creației populare în poezie, în artă, în credință,

acea trăire care participă la totul, siguranța fără greș a creației, belșugul de subînțelesuri și

de nuanțe, implicație de infinită rezonanță și însăși spontaneitatea neistovită. Omul

satului, întrucât izbutește să se mențină pe linia de apogeu, genială a copilăriei, trăiește

din întregul unei lumi Ŕ pentru acest întreg; el se găsește în raport de supremă intimitate

cu totalul și într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine și relevări cu acesta. Omul

4Lucian Blaga, Spațiul mioritic, în Trilogia culturii, HUMANITAS, 2011, Spațiul mioritic, p. 165-166. 5Constantin Noica, Eseuri de Duminică, HUMANITAS, 1992,p. 82. 6Lucian Blaga, Spațiul mioritic, în Trilogia culturii, HUMANITAS, 2011, Spațiul mioritic, p. 167.



72

Section: Literature

orașului, mai ales al orașului care poartă amprentele timpurilor moderne, trăiește în

dimensiuni și stări tocmai opuse: în fragment, în relativitate, în concretul mecanic, într-o

trează tristețe și în lucidă superficialitate...ŗ7.

În simplitatea aceasta rustică, însă, Lucian Blaga semnala nuanța fundamentală,

definitorie: simplitatea românului nu e niciodată banală și accidentală, ci e articulată pe o

lege a bunului-simț ancestral, dublat de vocația potențării tainice a frumosului, gest de

respect pentru Creație: „Căsuța, oricât de redusă la elementele necesare adăpostirii, va

purta întotdeauna ca un semn de liberă noblețe stâlpii pridvorului; bisericuța, oricât de

puțină la trup, se va mândri adesea cu un peristil. Urciorul din care se astâmpără setea va

fi totdeauna împodobit cu un decor bătrânesc, iar peretele, oricât de pustiit de nenoroc, va

purta oricum o icoană. Dacă nu s-a pus la o parte destulă agoniseală pentru clădirea unui

arătos lăcaș de închinare, se va tăia, cu răbdurie migală, din lemn, o troiță, care prin

formele și crestăturile ei ornamentice poate să țină loc de altar și turlă. Dragostea de

pitoresc și de ornament are în viața țărănească, sau ciobănească, românească o întâietate

atât de precumpănitoare asupra economicului, încât o vedem activă și manifestă chiar și

acolo unde omul e absorbit ca o simplă tristă unealtă într-un sistem de exploatare impus

silnic de duhul întârziat al vremiiŗ8.

Prin Lucian Blaga, dezbaterea canonului simplității primește o direcție clară: „A

trăi la oraș, înseamnă a trăi fragmentar și în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile

civilizației. A trăi la sat, înseamnă a trăi în zariște cosmică și în conștiința unui destin

emanat de veșnicie...ŗ9.

„Rânduielile civilizațieiŗ, despre care vorbea Lucian Blaga, devin cele care nasc

problematica ratării simplității ca permanență a ființării. În eseul Îndemn la simplitate,

Ernest Bernea completează, de pe poziția celui care observă, îngrijorat, schisma între

firesc (simplitate) și supralicitare (articifiu), definițiile care marchează, axiomatic,

imperativele spirituale, opțiunea pentru simplitate fiind sinonimă așezării înrost și în

sacru. Pentru Ernest Bernea, „Simplitatea este starea morală a omului care se mișcă

esențial și sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca și în estetică, înseamnă linie mare.

Liniile mari dau sensul făpturii, liniile mari constituiesc. Simplitatea ca stare morală este o

stare originară, legată de începutul ființei. (...) Fiind originară, simplitatea este o stare a

firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeuŗ10

. Mai mult, omul simplu este

perceput epistemologic ca ființă care nu-și ratează plinul, care are, adică, o permanentă

capacitate de a se locui pe sine fără excese și de a se livra celorlalți după un cod elegant al

întâlnirii ca formă de cunoaștere, nu ca accident: „Nefiind legată de poverile podoabelor

inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie și o mare stăpânire de sine.

Omul simplu rămâne cu sine, curat și întreg, liber de elementele inutile, adăugate,

exterioare. Omul simplu trăiește viața din plin și firesc; o trăiește astfel pentru că este în

eaŗ11

. De aici ˗ ceea ce Ernest Bernea, la fel ca Blaga, Vulcănescu sau Noica, identifică a

fi „plinătateaŗ făpturii: „Bucuria trăirii în simplitate poate fi înțeleasă din libertatea și

rodnicia pe care o câștigă omul. Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară

de mare plinătate și echilibru interiorŗ12

. Și, tot de aici, din păcate, este tras, și la Bernea,

semnalul de alarmă privitor la primejdia măștii și a umbraticului ființei: „Din aceste

7Lucian Blaga, Spațiul mioritic, în Trilogia culturii, HUMANITAS, 2011, Geneza metaforei și sensul culturii. Cultură minoră și cultură majoră, p. 339. 8Lucian Blaga, Spațiul mioritic, în Trilogia culturii, ed. cit.,Pitoresc și revelație, p. 245. 9Lucian Blaga, Spațiul mioritic, în Trilogia culturii, ed. cit.,Geneza metaforei și sensul culturii. Cultură minoră și cultură

majoră, p. 337. 10 Ernest BERNEA, Îndemn la simplitate, ed. cit., Îndemn la simplitate, p. 10. 11Ibidem, Îndemn la simplitate, p. 10. 12Ibidem, p. 11.



73

Section: Literature

elemente și înfățișări ale simplității înțelegem cum acela care trăiește cu adevărat în

simplitate ajunge să trăiască și în lumină, în frumusețe. Ființa sa interioară, aparent mică,

are dimensiuni foarte mari, neînțelese de acei care judecă după criteriile civilizației

burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurile și să cuprindă lumea, să se

înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială, el merge pe căile

firești ale omeniei; cugetul și fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunseŗ13

.

Tocmai o atare conștiință a simplității ca stare superioară a ființei permite decorticarea

conceptelor complementare. Grilele valorice se arcuiesc ascensional, invariabil, pornind și

întorcându-se, pe principiul curcubeului, spre același fond de adâncime: „Ideile mari și

rodnice sunt simple. De aceea nu le găsești la oamenii de știință, ci cu mult mai sigur la

oamenii umili și simpli. (...) Ideile simple, deși aparent obișnuite, au un fond foarte adânc

și mai ales te poartă pe marile căi ale lumii. Ideile simple sunt idei originare; ele

corespund unor înalte intuiții, unor autentice descopeririŗ14

.

Numai că modernitatea interoghează, obsesiv, această normalitate cu care suntem,

desigur, perfect de acord. Petre Țuțea avertiza, pertinent, asupra faptului că „Omul

modern e măcinat de timp, ros de întrebări și îndoieli și înghițit de spațiul infinit. (...)

Omul, fiind neliniștit de timpul defalcat istoric, în trecut, prezent și viitor, golește timpul

de punctarea sacă a sărbătorii și spațiul de punctarea sacră a templului - oamenii lui

Dumnezeu vor să iasă logic din timp, logicizând sau pseudoprevăzând, și să transforme în

armonie juxtapunerea lor mecanică și a lucrurilor în spațiu. Omul situat în timp trăiește în

devenire și este cuprins în formula parmenidică: Tot ce devine nu esteŗ15

. În acest punct al

dezbaterii, se cuvine să revenim, rotund, la aserțiunile noiciene. Mentorul unei întregi

generații exemplare de filozofi și artiști remarca, provocator, deschiderea hermeneutică

propusă de filozofia blagiană, legând-o, premonitoriu parcă, de concretul unei istorii

problematice: aceea a sfârșitului de secol XX. Potrivit lui Constantin Noica, intelectualul

rasat nu este cel care ajunge, grabnic și cu emfază, la ținte, ci acela care se așterne

drumului, tăcut și pe îndelete, care învață să se raporteze la sine și la preajmă fără orgolii

și resentimente, fără cosmetizări și aplicând o judecată de gust specifică simplității:

„Blaga poate să aibă sau să nu aibă dreptate; lecţia lui e plină de tâlc. Aşa rătăceşti înainte

de-a te întoarce la ale tale. N-ai ce face: ele nu sunt cu adevărat comorile tale până nu le-ai

părăsit de-a binelea. Câteodată te cuprinde spaima că n-ai să le regăseşti - şi nici nu le

regăseşti. Dar întotdeauna când te înstăpâneşti cu adevărat în ele simţi că n-o puteai face

decât printr-un ocol Ŕ care e cultura însăşiŗ16

. Cultura înaltă, conchide Noica, nu este

nicidecum apanajul rasaților sofisticați ci, la fel ca în portofoliul esteticii, este revendicată

de însuși principiul simplității. Tot ce este simplu, cu alte cuvinte, este elegant și înalt, fie

că vorbim despre idei, oameni, atitudini, toposuri ori sentimente. Paradoxal, simplitatea

asumată a devenit, în contemporaneitate, un ciudat motiv de (auto)exil, căci omul modern

preferă să adere fără rest la normele modernității, complicându-se pe sine și complicând

lumea. Firesc, Noica semnalează incongruența fundamentală: „Există două feluri de-a fi

simplu Ŕ iar cei care te-ndeamnă la simplitate nu vor să le deosebească: există o simplitate

a tuturor şi una a fiecăruia. Când ţi se spune să gândeşti ca toată lumea, să scrii ca toată

lumea, să vezi ca toată lumea, ți se cere să-ţi condamni singur viaţa spirituală. Când însă ţi

se cere să ajungi la expresia ei simplă, atunci eşti îndemnat să ţi-o desăvârşeşti. Căci

13Ibidem, p. 11. 14Ibidem, Ideile simple, p. 40. 15Petre Ţuţea, Omul. Tratat de antropologie creştină. 1. Problemele sau cartea întrebărilor, Iaşi, Edit. Timpul, 1992,p. 105. 16Constantin Noica, Eseuri de Duminică, HUMANITAS, 1992, p. 82.



74

Section: Literature

fiecare împlinire creatoare şi spirituală atinge un termen simplu. Dar unul propriu vieţii

spirituale care se împlineşteŗ17

.

Revenirea în matca benefică a simplității s-ar putea face ˗ credea Noica ˗ urmând

harta modelelor pe care filozoful, într-o strategică identificare a matricilor valorice, le

instituie tripartit, gândirea ființei fiind axiomatic legată de funcțiile simplității: „Cultura

noastră a avut în trecut trei mari gânditori care să-și fi pus problema ființei: limba, un poet

și un sculptor. Problema ființei are două fețe, una mai întunecată, ținând de greutatea

lucrurilor de pe pământ și din cerul generalităților de a obține ființa; alta mai luminoasă, a

ființei privită în universalitatea ei. Limba și Eminescu ne-au dat, în cele ce preced, fața

dintâi. Tot limba și în chip surprinzător un sculptor, Brâncuși, ne vor arăta fața cea

luminoasăŗ18

.

În același registru, Al. Paleologu avea să accentueze gravele clivaje dintre cele

două registre ale înțelepciunii: unul modern, contemporaneizat, orientat către lustru și

morgă, proiectând o inteligență de tip spectacol, celălalt ˗ păstrat în matca simplității,

asociat ˗ invariabil, la români! ˗ bunătății, răbdării și proximității sacrului: „Competiția nu

are ce căuta în cultură; ar însemna să aduci cronica sportivă în viața inteligenței. Pe mine

nu mă interesează decât cultura de substanță. Nu fac mare caz de omul care a citit foarte

mult, ci de cel care a citit foarte bine și a înțeles. Mai cu seamă, cultura este o treabă de

toate zilele, plăcută și obișnuită. De altfel, numai proștii au boala performanței. Omul

deștept se mulțumește cu ce a reușit și gata.ŗ19

Simplitatea ca virtute se naște din educație

(„Viaţa şi marile cărţi ale lumii m-au făcut să ştiu că adevărata bunătate, cu zâmbetul ei

îngăduitor şi perspicace, cu răbdarea ei imensă, dar nu nesfârşită, e totdeauna genială şi

puternică, orice ar crede cinicii şi aşa-zişii oameni tari, adică slăbănogii sufleteştiŗ20

) și

din respectul pentru tradiție, pentru patriarhal, morală și religiozitate, adică pentru

atributele culturii matriciale, inaugurală și eternă. Într-o superbă reverență culturală,

exemplară pentru acest moment al dezbaterii noastre, Al. Paleologu își amintea că

„Ţăranii pe care i-am cunoscut în copilăria şi tinereţea mea la ţară, la moşie, erau ţărani

săraci. Dar nu vedeai la ei nici o vulgaritate.(…) Ţăranii adevăraţi nu comit niciodată

erori de gust; nu vezi la ei lucruri de prost-gust, fiindcă tot ceea ce fac este impus de

condiţia materială de care dispun.ŗ21

Concluzionând acest periplu printre valori și sensuri, remarcăm lunga poveste a

simplității ca stare de grație a românului autentic, mutațiile conceptului și șansa

revigorării stării de a fi simplu, un posibil mit identitar al culturii române. Această

constantă, exportată ca simbol și proiectată la justa ei valoare culturală, ar putea ˗ de ce

nu? ˗ reașeza anumite grile ale conștiinței naționale (ușor perturbate, azi) în verticalitatea

lor. Sau, cum sugera Mircea Vulcănescu, am putea încerca să căutăm în românitate un

criteriu propus umanității ca ancoră reechilibratoare: „În loc să-l prefacem pe român după

chipul și asemănarea unui ideal de împrumut, vom preface firea românului în criteriu de

judecată pentru alțiiŗ22

.

BIBLIOGRAPHY

BLAGA, Lucian, Trilogia culturii, HUMANITAS, 2011.

BERNEA, Ernest, Îndemn la simplitate, București, Editura Vremea, 2006.

17Ibidem, p. 83. 18 C. Noica, Sentimentul românesc al ființei, HUMANITAS, 1996, Seninătatea ființei din perspectivă românească, p. 151. 19 Al. Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor. Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga, HUMANITAS,

2005, p. 99. 20 Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, POLIROM, 1997, p. 172. 21Ibidem, p. 48 22 Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, ed. cit., p. 23.



75

Section: Literature

NOICA, Constantin, Eseuri de Duminică, HUMANITAS, 1992.

NOICA, Constantin, Jurnal de idei. Text stabilit de Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei

Pleşu, Sorin Vieru, HUMANITAS, 1991.

NOICA, Constantin, Modelul cultural european, HUMANITAS, 1993.

Al. PALEOLOGU, Breviar pentru păstrarea clipelor. Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-

Lucian Iorga, HUMANITAS, 2005.

PALEOLOGU, Al., Despre lucrurile cu adevărat importante, POLIROM, 1997.

ŢUTEA, Petre, Filosofia nuanţelor (Eseuri. Profiluri. Corespondenţă), Antologie, prefaţă şi aparat

critic de Mircea Coloşenco. Texte stabilite de Sergiu Coloşenco. Postfaţă de Sorin Pavel, Iaşi, Edit. Timpul, 1995.

ŢUTEA, Petre, Omul. Tratat de antropologie creştină. 1. Problemele sau cartea întrebărilor, Iaşi,

Edit. Timpul, 1992.

VULCĂNESCU, Mircea, Dimensiunea românească a existenţei. Ediţie îngrijită de Marin Diaconu,

Bucureşti, Edit. Fundaţiei Culturale Române, 1991.

SEVERAL MIGRATIONS OF SIMPLICITY AS A ROMANIAN … 05 08.pdf · PALEOLOGU AND ANDREI PLESU) Diana...

Documents

Transcript of SEVERAL MIGRATIONS OF SIMPLICITY AS A ROMANIAN … 05 08.pdf · PALEOLOGU AND ANDREI PLESU) Diana...