RRS Supliment 2/2012

Revista Română de Statistică – Supliment Trim II/2012 301

Characteristics of the Public and Private Property Right

Lecturer Titus CORLĂŢEAN PhD

„Dimitrie Cantemir” Christian University, Bucharest [email protected]

Senior Lecturer Anca POPESCU-CRUCERU, PhD Student Artifex University of Bucharest

PhD student, The Bucharest Academy of Economic Studies Bucharest Aurel ASMARANDEI, PhD Student

Abstract The national law contains provisions for both public property and private property. Public property belongs to the state or public administration units. Public property is also named state property. The definition of the property right must take into account both the general and specific aspects of this real right. Key words: property, state, public, private, law

Constituţia Romaniei, face doar o precizare de ordin general cu privire la existenţa celor două forme de proprietate - publică şi privată - fără a oferi şi criteriile care stau la baza determinării lor. De altfel, după cum vom vedea, nici Codul Civil nu face precizări clare în acest sens.

În Constituţie se precizează că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale. Nici în legea cu privire la proprietate nu găsim o definiţie reuşită a dreptului de proprietate a statului. Legea precizează, că din proprietatea de stat fac parte bunurile ce aparţin Romaniei ca stat cu drept de posesie, de folosinţă şi de administrare. Ea se manifestă sub formă de proprietate de stat.

Pentru a defini dreptul de proprietate publică trebuie să ţinem seama atât de aspectele generale ale acestui drept real, cât şi de aspectele sale specifice.

Definim dreptul de proprietate publică astfel: "Dreptul de proprietate publică este acel drept exclusiv şi perpetuu de a stabili prin intermediul organului legislativ suprem, modul de posesie, folosinţă şi de administrare asupra bunurilor incluse in patrimoniul Romaniei". În literatura de specialitate sunt aduse şi alte definiţii. Astfel se defineşte că dreptul de proprietate publică a statului, este un drept real care aparţine statului, unităţilor administrativ-teritoriale, persoanelor juridice cu capital de stat (regii autonome şi societăţi comerciale) şi instituţiilor publice care, exercită asupra bunurilor - mobile şi imobile - posesia, folosinţa şi dispoziţia, în mod exclusiv şi perpetuu, prin putere proprie şi în interesul public (la nivel naţional sau la nivel local) în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.

Din izvoarele legislative analizate se observă că în unele se foloseşte noţiunea de proprietate de stat, în altele proprietatea publică. Am putea pune semnul egalităţii între aceste două noţiuni, dacă obiectele dreptului de proprietate enumerate în izvoare ar


coincide, deoarece ele se deosebesc presupunem că într-un izvor se expune dreptul de proprietate a bunurilor din domeniul public şi în altul din domeniul privat.

În dependenţă de cele expuse facem precizarea că atributele dreptului de proprietate publică - posesia, folosinţa şi, mai ales, dispoziţia - se vor exercita în mod diferit, în "funcţie de titularii acestei forme de proprietate şi, în aceeaşi măsură, în raport de bunurile care fac obiectul domeniului public şi respectiv, al domeniului privat".

Totdeauna, însă, dreptul de proprietate publică se exercită, indiferent de titularul său, în interesul general, fie al întregului public (interes naţional), fie al unui grup restrâns de populaţie (interes local). Această caracteristică face ca în dreptul francez proprietatea publică să fie considerată o proprietate colectivă.

În primul capitol am expus caracterizarea în genere a dreptului de proprietate. Însă aceste caractere se deosebesc atât în dependenţă de formele dreptului de proprietate, cât şi în dependenţă de domeniile dreptului de proprietate publică.

Dreptul de proprietate publică se poate exercita, pe de o parte, asupra bunurilor ce constituie domeniul public, iar pe de altă parte, asupra bunurilor ce formează domeniul privat.

În funcţie de acest aspect, caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică vor fi diferite.

Astfel, dreptul de proprietate publică, ce se exercită asupra bunurilor, dispune de următoarele caractere: absolut; insesizabil; exclusiv, imprescriptibil. Dreptul de proprietate publică este exclusiv în sensul că nu este susceptibil de dezmembrare în ceea ce priveşte atributele posesiei şi folosinţei, atribute care nu pot forma conţinutul unor drepturi reale (principale sau accesorii) care să aparţină unor persoane fizice sau persoane juridice, în acest sens, articolul respectiv din Lege privind administrarea publică locală prevede că Romania dispune: "În condiţiile legii, ele (bunurile proprietate publică) pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate".

Dreptul de proprietate publică ce se exercită asupra bunurilor care formează domeniul public este de asemenea:

inalienabil; imprescriptibil (din punct de vedere achizitiv); insesizabil.

În schimb, dreptul de proprietate publică exercitat asupra bunurilor aparţinând domeniului privat este alienabil şi prescriptibil.

Unele dintre caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică sînt prevăzute expres în anumite texte de lege, altele nu au o reglementare proprie, dar sunt deduse din esenţa şi finalitatea acestui drept.

Caracterele absolut şi exclusiv au fost analizate când au făcut prezentarea generală a dreptului de proprietate, aşa încât, nu vom reveni asupra lor, ci le vom analiza doar pe celelalte.

În conformitate cu reglementările legislaţiei în vigoare, dreptul de proprietate publică exercitat asupra domeniului public este inalienabil, în sensul că bunurile (mobile şi imobile) care constituie obiectul său sunt scoase în afara circuitului civil general.

Caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică este reglementat în Constituţia Romaniei, Codul Civil şi în alte acte normative, pentru anumite categorii de bunuri.

Astfel, "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile".


De asemenea, Codul funciar prevede: "Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel". Aceste două texte de principiu nu exclud posibilitatea aplicării lor - prin analogie - şi asupra celorlalte bunuri (mobile sau imobile) care formează domeniul public. Extinderea caracterului inalienabil şi asupra celorlalte bunuri ce aparţin domeniului public, se explică prin faptul că ele sunt afectate uzului public, fie în interes naţional, fie în interes local.

În conformitate cu prevederile Codului Civil, bunurile din domeniul public al proprietăţii publice este imprescriptibil, adică nu se stinge prin neuz, şi nu poate fi dobândit de terţ prin: uzucapiune şi nu se supune termenelor de prescripţie. Bunurile ce constituie domeniul privat al statului cu predominanţă bunurile mobile, conform articolelor respective din Codul civil, acestea se prescriu prin simplul fapt al posesiei lor, fără a fi nevoie de vreo scurgere de timp. Se instituie astfel o prezumţie de proprietate, potrivit căreia, cel care posedă un bun mobil este considerat a fi proprietarul lui.

Însă dreptul de proprietate publică (asupra bunurilor din domeniul public), este imprescriptibil, atât din punct de vedere achizitiv cât şi extinctiv.

Astfel, fiind, în ipoteza în care va fi promovată o acţiune în revendicare a unui bun, care face parte din domeniul public, aflat în posesie nelegitimă a unei persoane fizice sau a unei persoane juridice, posesorul nu se va putea prevala de faptul că a dobândit proprietatea asupra acelui bun prin posesia lui (îndelungată, pentru imobile sau simplă, pentru mobile).

Acest caracter este specific dreptului de proprietate publică şi se exercită asupra domeniului public al statului. Caracterul insesizabil al dreptului de proprietate publică pune în discuţie posibila calitate de debitor a statului. Astfel, se pune problema dacă persoanele fizice sau persoanele juridice - în calitate de creditori ai statului pot urmări bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică sau dacă împotriva statului pot fi exercitate căile ordinare de executare silită.

Răspunsul este negativ, în sensul că statul este considerat a fi totdeauna solvabil şi, drept urmare, bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică sunt insesizabile. Invocăm în susţinerea acestei opinii prevederile din Constituţia Romaniei, care dispune: „ creanţele asupra statului sunt garantate", în consecinţă, creditorii statului ne putând urmări bunurile proprietatea statului, pot urmări, pentru satisfacerea creanţelor lor exigibile, numai mijloacele băneşti ale statului pe calea înscrierii lor la buget. De fapt, acest mod de satisfacere a creanţelor faţă de stat este mult mai avantajos pentru creditori decât urmărirea bunurilor. În literatura de specialitate română unii autori susţin opinia că toate bunurile ce constituie proprietate publică sunt insesizabile, şi nu pot fi aplicate dispoziţiile normelor de drept comun referitoare la urmărirea silită.

În Romania dreptul de proprietate privată a fost recunoscut în 1990 prin adoptarea Legii proprietatii concretizand, recunoaşterea şi conţinutul acesteia. Până atunci era recunoscut dreptul de proprietate personală care era un drept strict limitat în condiţiile legii. Mai apoi dreptul de proprietate privată a fost recunoscut şi garantat prin dispoziţii cuprinse în Constituţe şi în alte acte normative. Astfel, în Constituţie se prevede "Proprietatea este publică şi privată".

De asemenea, Legea fundamentala dispune: "Dreptul de proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate"".

Însă, nici în Constituţie, nici în Legea cu privire la proprietate nici, în noul Cod Civil nu sa adus definiţia dreptului de proprietate privată, delimitarea lui de cel de proprietate personală, de dreptul de proprietate publică, deoarece este o noţiune nouă puţin cunoscută, o noţiune ce era ignorată în socialism.


Se aduce următoarea formulare a dreptului de proprietate privată. Proprietatea privată sunt bunurile, precum şi produsele activităţii intelectuale, care aparţin cetăţeanului, ca persoană fizică cu drept de posesie, folosinţă şi administrare. În literatura de specialitate sunt aduse şi alte definiţii. Astfel la E. Safta Romano, dreptul de proprietate privată este dreptul care aparţine persoanelor fizice şi juridice, statului sau unităţilor administrativ teritoriale asupra unor bunuri mobile şi imobile exercitînd asupra lor atributele dreptului de proprietate (posesia, folosinţa şi dispoziţia) în mod exclusiv, şi perpetuu, prin putere şi interes propriu, în condiţiile determinate de lege. Dumitru C. Florescu aduce următoarea definiţie: "Dreptului de proprietate privată este dreptul real care conferă titularului său exercitarea asupra lucrurilor a posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, în mod exclusiv şi permanent, prin putere proprie, în interes propriu în limitele şi cu respectarea dispoziţiilor legale". Pentru a defini dreptul de proprietate privată, pe lângă aspectele de ordin general, trebuie să reţinem şi faptul că acesta poate aparţine atât statului cât şi persoanelor fizice şi persoanelor juridice. De asemenea, tot ca un aspect specific, subliniem că obiectul său nu este determinat, acesta fiind constituit din orice fel de bunuri, în afara celor ce formează domeniul public al statului, care sunt expres indicate de lege.

Dreptul de proprietate privată reprezintă, în concluzie, acel drept real care aparţine statului, unităţilor administrativ-teritoriale, persoanelor fizice şi persoanelor juridice în virtutea căruia titularii exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra unor bunuri - mobile sau imobile - care se află în circuitul civil în condiţiile stabilite de legislaţia în vigoare. Din definiţiile aduse mai sus se observă că dreptul de proprietate privată este definit diferit şi aceste deosebiri se evidenţiază atât în dependenţă de caractere cât şi în dependenţă de subiecte. Astfel în literatura şi legislaţia română ca subiect al dreptului de proprietate privată se consideră şi statul, noi nu susţinem această opinie, deoarece considerăm că proprietatea privată poate aparţine persoanelor fizice sau unui grup de persoane fizice, persoanelor juridice create de persoane fizice sau cu participarea lor. Dreptul de proprietate privată are unele caractere juridice pe care le are şi dreptul de proprietate publică, dar are şi unele caractere specifice numai acestei forme de proprietate. Această diferenţiere se justifică prin faptul că dreptul de proprietate publică are ca finalitate satisfacerea intereselor titularilor săi. În acest sens, menţionăm că destinaţia bunurilor care constituie obiectul dreptului de proprietate privată, este de a satisface nevoile personale ale titularilor săi, acesta fiind posibil de realizare prin faptul că, aflându-se în circuitul civil general, lucrurile pot face obiectul oricăror acte juridice civile. Dreptul de proprietate privată este: real; perpetuu; absolut (opozabil erga omnes); exclusiv; sesizabil; alienabil; prescriptibil. Caracterul real al dreptului de proprietate privată este determinat prin lege şi

presupune existenţa unui subiect activ determinat de la început, care îşi poate realiza dreptul independent de subiectul pasiv care este nedeterminat, formând totalitatea tuturor persoanelor.

Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată constă în aceia că acest drept durează atâta timp cât există bunul, şi că acest drept nu se stinge prin neuz, adică prin folosinţă.

Caracterul absolut al dreptului de proprietate privată apare în raport cu celelalte drepturi reale şi nu în raport de exerciţiul atributelor sale, adică el nu este absolut în sine ci în esenţă, deoarece legea stabileşte anumite limite exerciţiului său, ca exemplu, art. 1 al Legii nr. 459 cu privire la proprietate prevede că proprietarul are dreptul să exercite faţă de bunurile sale orice acţiuni care nu contravin legilor şi nu dăunează sănătăţii oamenilor şi mediului înconjurător.


Caracterul exclusiv. Acest caracter al dreptului de proprietate privată implică, în conţinutul, său, atât posibilitatea executării tuturor atributelor de către titulari, cât şi posibilitatea dezmembrării acestora. Titularul dreptului de proprietate privată este singurul care poate exercita atributele dreptului de proprietate chiar şi când nu are bunul în posesie. În mod concret, dreptul de proprietate privată se poate prezenta, mai întâi, în plenitudinea atributelor sale, când toate cele trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia - sunt exercitate de către o singură persoană - proprietarul. Într-o altă ipostază, titularul poate fi lipsit de atributele posesie şi folosinţă, acestea formând conţinutul altor drepturi reale exercitate de către alte persoane. În acest fel se formează - ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată - alte drepturi reale (principale) care sunt rezultatul separării atributelor dreptului de proprietate. Posibilitatea de dezmembrare a atributelor este specifică, aşa cum am mai spus, numai dreptului de proprietate privată.

Caracterul sesizabil. Dreptul de proprietate privată spre deosebire de dreptul de proprietate publică (cu excepţia bunurilor domeniului privat) este sesizabil deoarece bunurile care formează obiectul său, când se află în patrimoniul unei persoane care, este în raport cu alta, fiind debitor, pot fi urmărite în scopul realizării creanţei creditorului. Deci, creditorii pot urmări, când creanţa lor a devenit exigibilă, orice bun - mobil sau imobil - care se află, la momentul respectiv, în proprietatea privată a debitorului (mai puţin bunurile exceptate de lege). De regulă, bunurile şi veniturile ce se află în proprietatea privată a unei persoane, care are calitatea de debitor, sunt sesizabile.

Caracterul alienabil. Şi acesta este un caracter specific doar dreptului de proprietate privată. Dreptul de proprietate privată, indiferent de forma sa - mobiliară sau imobiliară - este alienabil, în sensul că bunurile ce formează obiectul său se găsesc în circuitul civil general.

Deci, astfel de lucruri pot face obiectul oricăror acte juridico-civile, care au ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra lor - cu titlu oneros ori cu titlu gratuit, între vii sau pentru cauză de moarte. El are dreptul de a se folosi de acţiunile puse la dispoziţia sa, pentru a apăra dreptul său de proprietate, şi anume:

o acţiune negatorie, şi o acţiune posesorie în complângere.;

El are şi anumite obligaţiuni. Obligaţia de a nu face nimic de natură a scădea sau îngreuia

întrebuinţarea servituţii. El nu va putea schimba starea locurilor, ori strămuta exercitarea unor

servituţi în alt loc. Bibliografie selectivă Constituţia Romaniei, cu modificările şi completările actuale; Codul civil, cu modificările şi completările actuale; Codul familiei, cu modificările şi completările actuale; Legile proprietatii, cu modificările şi completările actuale; Legea privind administrarea publică locală; Dumitru C. Florescu, „Dreptul de proprietate”, Bucureşti,2002; Dumitru Lupulescu, „Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi”, Bucureşti,2000; C. Bârsan, „Drept civil. Drepturi reale”, Bucureşti,2001;


Romania on the Road of EU Integration

Professor Constantin ANGHELACHE PhD

“Artifex” University, Bucharest Professor Gabriela Victoria ANGHELACHE PhD

Academy of Economic Studies, Bucharest Professor Dinu MARIN PhD

Academy of Economic Studies, Bucharest

Abstract Romania’s adhesion to the European Union was a significant moment in our

country’s modern history. The years that passed displayed very clearly the problems we are facing, even as members of the Union.The authors try to present a suggestive snapshot of the contemporary reality, to outline the benefits of membership in the great European family.

Key words: adhesion, law system, reform, macro-economics, funds Aderarea României la Uniunea Europeană a fost un moment plăcut şi semnificativ.

Integrarea propriu-zisă şi mai ales aplicarea „avantajoasă pentru România” a programelor de măsuri este problema serioasă şi de mare responsabilitate pentru guvernanţii din ţara noastră. Cei cinci ani, care s-au scurs deja, au arătat puncte slabe pentru România, ţară în care, „tema de campanie electorală” este o permanenţă primejdioasă şi în 2012. Deşi se întind promisiuni şi garanţii că nu se vor întâmpla aspecte negative care, pot destructura activitatea micro şi macroeconomică parcă tot suntem rezervaţi în a le considera. De aceea, repun pe hârtie consideraţii privind programul preaderare.

Paşii întreprinşi până în prezent, privind armonizarea legislaţiei, condiţiile de integrare propriu-zisă în Uniunea Europeană nu au fost însoţite de un program concret de măsuri post-aderare.

Războiul dus „pe ruta Bucureşti-Bruxelles” sau „între palatele Cotroceni, Victoria şi sălile Camerelor Parlamentului” nu a avut un efect economico-financiar pentru România tocmai din cauza lipsei unui program propriu, adecvat, de accesare a fondurilor comunitare şi de aliniere a economiei la standardele Uniunii.

O prezentare realistă a ceea ce înseamnă integrarea din punct de vedere al programului de urmat şi al eforturilor vor evidenţia necesitatea stringentă a unui program concret postaderare de integrare.

Demersul ce urmează este folositor măcar prin oportunitateade a înţelege avantajele aderării României la Uniunea Europeană.

Trebuie să precizez că Parlamentul României, prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, a ratificat Tratatul dintre ţările membre ale Uniunii Europene, pe de o parte, semnat cu România şi Bulgaria, pe de altă parte, la Luxemburg, la 25 aprilie 2005, prin care se exprimă girul forului legislativ al României de a merge mai departe.

Această lege cu trei articole, consfinţeşte următoarele:


se ratifică Tratatul dintre ţările membre ale Uniunii Europene şi Bulgaria şi România, în legătură cu aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, document semnat de România la Luxemburg, la 25 aprilie 2005;

parlamentul, preşedintele României, guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor României rezultate din actul aderării şi din prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi din celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu;

în înţelesul Tratatului de aderare, al Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice şi al Tratatului privind Uniunea Europeană, precum şi al altor reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, următorii termeni se definesc după cum urmează:

- prin resortisant al unui stat se înţelege persoana fizică sau juridică având cetăţenia, respectiv naţionalitatea, acelui stat, în conformitate cu legislaţia internă a acestuia;

- prin resortisant român se înţelege persoana fizică sau juridică având cetăţenia, respectiv naţionalitatea română, potrivit legislaţiei României.

Această lege a fost apoi promulgată, prin Decretul nr. 465 din 24 mai 2005, purtând girul şi semnătura preşedintelui României.

în continuare, în baza negocierilor pentru aderarea Bulgariei şi României la Uniunea Europeană, la Bruxelles, la 31 martie 2005, s-au convenit Tratatul de aderare şi proiectele altor acte legislative şi instrumente necesare. Acest document cuprinde cinci părţi, respectiv:

- Partea I – Principiile care stau la baza constituirii Uniunii Europene; - Partea a II-a – Adaptări ale Constituţiei, respectiv Dispoziţii internaţionale

şi alte adaptări; - Partea a III-a – Dispoziţii permanente, în care se stipulează adaptările

actelor adoptate de instituţii şi altele care trebuie armonizate; - Partea a IV-a – Dispoziţii temporare, cu accent pe măsurile tranzitorii,

dispoziţii instituţionale, dispoziţii financiare şi alte dispoziţii; - Partea a V-a – Dispoziţii privind punerea în aplicare a Protocolului, cu

accent pe compunerea instituţiilor şi organelor din fiecare stat, aplicabilitatea actelor instituţiilor şi dispoziţiile finale.

Protocolul este însoţit de nouă anexe, cu detalieri pe fiecare punct şi subpunct. La 31 martie 2005, s-a convenit Tratatul de aderare care cuprinde proiecte de acte

legislative şi alte instrumente convenite între ţările semnatare şi care, în şase articole, stipulează următoarele:

în articolul 1 se arată că România şi Bulgaria devin prin prezentul Tratat membre ale Uniunii Europene. Cele două ţări devin parte a Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, astfel cum sunt acestea modificate sau completate ulterior.

Condiţiile şi aranjamentele referitoare la admitere sunt stabilite în Protocolul anexat, ale cărui dispoziţii fac parte integrantă din Tratat. Protocolul, anexele şi apendicele sale, anexate la Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, devin parte integrantă a acestui Tratat.

în articolul 2, se inserează că, în cazul în care Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa nu este în vigoare la data aderării.


Bulgaria şi România devin părţi la Tratatele pe care se întemeiază Uniunea Europeană astfel cum sunt acestea modificate şi completate ulterior. În acest caz se aplică, de la data intrării în vigoare a Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, articolul 1, alineatele 2-4.

Condiţiile referitoare la admitere şi adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, care decurg în urma aderării şi care se aplică de la data aderării până la data intrării în vigoare a Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, sunt stabilite printr-un act anexat la Tratat.

În cazul în care Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa intră în vigoare după aderare, Protocolul prevăzut la Articolul 1 înlocuieşte actul prevăzut ulterior, de la data intrării în vigoare a acestuia.

Dispoziţiile Protocolului anterior nu produc efecte juridice noi, menţinând condiţiile stabilite de Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa.

Actele adoptate înainte de intrarea în vigoare a Protocolului în temeiul prezentului Tratat sau al Actului prevăzut anterior rămân în vigoare şi îşi menţin efectele juridice până când aceste acte sunt modificate sau abrogate.

articolul 3 stipulează că dispoziţiile privind drepturile şi obligaţiile statelor membre, precum şi atribuţiile şi competenţa instituţiilor Uniunii Europene, astfel cum sunt stabilite în tratatele la care România şi Bulgaria devin părţi, se aplică cu privire şi în contextul acestui Tratat.

articolul 4 cuprinde o serie de sublinieri cum ar fi: „Tratatul se ratifică de înaltele părţi contractante în conformitate cu normele lor constituţionale”, „Instrumentele de ratificare se depun pe lângă Guvernul Republicii Italiene până cel târziu la 31 decembrie 2006”.

În aceste condiţii, Tratatul intră în vigoare la 1 ianuarie 2007, cu condiţia ca toate instrumentele de ratificare să fi fost depuse înaintea datei de 1 ianuarie 2007.

Există o excepţie care prevede că, în cazul în care unul dintre statele semnatare nu a depus instrumentul său de ratificare în timp util, Tratatul intră în vigoare pentru celălalt stat care a depus instrumentul său. În aceste condiţii, Consiliul, hotărând în unanimitate, decide imediat, cu privire la adaptările devenite necesare.

Fără a aduce atingere dispoziţiilor privind depunerea tuturor instrumentelor de ratificare necesare, Tratatul intră în vigoare la 1 ianuarie 2008 în cazul în care Consiliul adoptă o decizie privind ambele state aderente, în conformitate cu articolul 39 din Protocolul prevăzut.

În cazul în care se adoptă a astfel de decizie cu privire numai la unul dintre statele aderente, prezentul Tratat intră în vigoare pentru statul respectiv la 1 ianuarie 2008.

De asemenea se subliniază faptul că, fără a aduce atingere dispoziţiilor alineatului precedent instituţiile Uniunii pot adopta înaintea aderării, măsurile prevăzute în scopul de a armoniza legislaţia. Aceste măsuri intră în vigoare numai în cazul în care, şi la data la care intră în vigoare Tratatul pentru fiecare parte sau pentru toate la un loc.

în articolul 5 se subliniază faptul că textul Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, redactat în limbile bulgară şi română, se anexează la Tratat. Aceste texte sun autentice în aceleaşi condiţii cu cele ale textelor traduse în limbile celorlalte state deja membre ale Uniunii Europene.

În ultimul articol se precizează că Tratatul este redactat într-un singur exemplar în limbile specifice fiecăruia dintre statele membre, semnatare, toate documentele în limbile


respective fiind egal autentice şi depuse în arhivele Guvernului Republicii Italiene, care va remite o copie certificată pentru conformitate, fiecăruia dintre guvernele celorlalte state.

În articolul 3, alineatul 3 din Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană se clarifică şi se precizează Convenţiile (Protocoalele) la care România devine parte la data aderării. Aceste documente devin obligatorii pentru România, conţinând drepturi şi obligaţii în funcţie de care trebuie armonizată legislaţia, dar mai ales atitudinea, ţării noastre în cadrul Uniunii.

În această categorie intră nouă documente de bază, împreună cu altele (anexe) ce au fost convenite în baza celor principale.

Convenţia încheiată la 19 iunie 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980. La acest document de principii s-au convenit ulterior:

- Convenţia încheiată la 10 aprilie 1984 privind aderarea Republicii Elene la Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980;

- Primul Protocol încheiat la 19 decembrie 1988 privind interpretarea de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a Convenţiei privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980;

- Al doilea protocol încheiat la 19 decembrie 1988 privind învestirea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene cu anumite competenţe de interpretare a Convenţiei privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980;

- Convenţia încheiată la 18 mai 1992 privind aderarea Regatului Spaniei şi a Republicii Portugheze la Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980;

- Convenţia încheiată la 29 noiembrie 1996 privind aderarea Republicii Austria, a Republicii Finlanda şi a Regatului Suediei la Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980, precum şi la Primul şi Al doilea Protocol privind interpretarea acesteia de către Curtea de Justiţie;

Convenţia încheiată la 23 iulie 1990 privind eliminarea dublei impuneri în legătură cu adaptarea profiturilor întreprinderilor asociate;

- Convenţia încheiată la 21 decembrie 1995 privind aderarea Republicii Austria, a Republicii Finlanda şi a Regatului Suediei la Convenţia privind eliminarea dublei impuneri. Acest document statuează regimul impunerii veniturilor în cazul societăţilor ce se asociază.

- Protocolul încheiat la 25 mai 1999 de modificare a Convenţiei din 23 iulie 1990 privind eliminarea dublei impuneri în legătură cu adaptarea profiturilor întreprinderilor asociate;

Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene încheiată la 26 iulie 1995 în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, document ce prevede măsuri de evitare a riscurilor financiare şi de protejare a intereselor statelor membre. Documentul a fost ulterior armonizat, prin convenirea a trei Protocoale privind protejarea intereselor financiare, respectiv:

- Protocolul la Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene încheiat la 27 septembrie 1996 în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană;

- Protocolul privind interpretarea cu titlu preliminar de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a Convenţiei privind protejarea intereselor financiare


ale Comunităţilor Europene, încheiat la 19 iunie 1997 în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană;

- Al Doilea Protocol la Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană;

Convenţia privind constituirea Oficiului European al Poliţiei (Convenţia Europol), încheiată la 26 iulie 1995 în temeiul dispoziţiilor articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, completată şi actualizată apoi prin:

- Protocolul cu privire la interpretarea cu titlu preliminar de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a Convenţiei privind constituirea Oficiului European al Poliţiei, încheiat la 24 iulie 1996 în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană;

- Protocolul cu privire la privilegiile şi imunităţile Europol, ale membrilor organelor sale, ale directorilor adjuncţi şi ale angajaţilor Europol, încheiat la 19 iunie 1997, în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi al articolului 41 alineatul (3) din Convenţia Europol;

- Protocolul de modificare a articolului 2 şi a anexei la Convenţia privind constituirea Oficiului European al Poliţiei (Convenţia Europol), încheiat la 30 noiembrie 2000, în temeiul articolului 43 alineatul (3) din Convenţia Europol;

- Protocolul de modificare a Convenţiei privind constituirea Oficiului European al Poliţiei (Convenţia Europol) şi a Protocolului cu privire la privilegiile şi imunităţile Europol, ale membrilor organelor sale, ale directorilor adjuncţi şi ale angajaţilor Europol, încheiat la 28 noiembrie 2002;

- Protocolul de modificare a Convenţiei privind constituirea Oficiului European al Poliţiei (Convenţia Europol), încheiat la 27 noiembrie 2003 în temeiul articolului 43 alineatul (3) din respectiva Convenţie;

Convenţia privind utilizarea tehnologiei informaţiilor de către serviciile vamale, încheiată la 26 iulie 1995 în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, completată ulterior prin:

- Protocolul cu privire la interpretarea cu titlu preliminar de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a Convenţiei privind utilizarea tehnologiei informaţiilor de către serviciile vamale, încheiat la 29 noiembrie 1996 în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană;

- Protocolul cu privire la domeniul de aplicare a noţiunii de spălare a produselor rezultate din săvârşirea de infracţiuni în cadrul Convenţiei privind utilizarea tehnologiei informaţiilor de către serviciile vamale, precum şi cu privire la includerea numărului de înmatriculare al mijloacelor de transport în cadrul convenţiei, încheiat la 12 martie 1999 în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană;

- Protocolul de modificare a Convenţiei privind utilizarea tehnologiei informaţiilor de către serviciile vamale în sensul constituirii unei baze de date pentru identificarea dosarelor vamale, încheiat la 8 mai 2003 în temeiul articolului 34 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană;

Convenţia cu privire la combaterea actelor de corupţie care implică funcţionari ai Comunităţilor Europene sau funcţionari ai statelor membre ale Uniunii Europene, încheiată la 26 mai 1997 în temeiul articolului K.3 alineatul (2) litera (c) din Tratatul privind Uniunea Europeană;


Convenţia cu privire la asistenţa reciprocă şi cooperarea între administraţiile vamale, încheiată la 18 decembrie 1997 în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană;

Convenţia cu privire la decăderea din dreptul de a conduce autovehicule, încheiată la 17 iunie 1998 în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană;

Convenţia cu privire la asistenţa juridică reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată de Consiliu la 29 mai 2000 în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, completată prin:

- Protocolul la Convenţia cu privire la asistenţa juridică reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, adoptat de către Consiliu la 16 octombrie 2001 în temeiul articolului 34 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Toate aceste documente (convenţii şi protocoale) devin obligatorii pentru România de la data aderării. Cei interesaţi în cunoaşterea detaliată a acestor documente le pot consulta pe internet sau în arhiva Biroului pentru Integrare Europeană.

Bibliografie selectivă

Anghelache, C-tin (2001). România 2001. După unsprezece ani de tranziţie, Editura Economică, Bucureşti

Anghelache, C-tin (2002). România 2002. Starea economică la început de mileniu, Editura Economică, Bucureşti

Anghelache, C-tin (2003). România 2003. Starea economică. Perspective, Editura Economică, Bucureşti

Anghelache, C-tin (2004). România 2004. Starea economică în an electoral, Editura Economică, Bucureşti

Anghelache, C-tin (2005). România 2005. Starea economică la a câta schimbare?, Editura Economică, Bucureşti

Anghelache, C-tin (2006). România 2006. Starea economică înaintea aderării, Editura Economică, Bucureşti

Anghelache, C-tin (2007). România 2007. Zestrea social-economică la aderare, Editura Economică, Bucureşti

Anghelache, C-tin (2008). România 2008. Starea economică în procesul integrării, Editura Economică, Bucureşti

Anghelache, C-tin (2009). România 2009. Starea economică în criză profundă, Editura Economică, Bucureşti

Anghelache, C-tin (2010). România 2010. Starea economică sub impactul crizei, Editura Economică, Bucureşti

*** Colecţia ziarului Economistul, 1999 – la zi *** Colecţia ziarului Ziarul Financiar, 1999 – la zi *** Condiţiile de viaţă ale populaţiei din România, revistă editată de Institutul Naţional de

Statistică, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010 şi 2011 *** Informaţii statistice operative, revistă editată de Institutul Naţional de Statistică *** Legea Bugetului de stat pe anul 2007, 2008, 2009, 2010, 2011.


Study on the Impact of Public Debt and Budgetary Deficit on Fiscal Pressure in the European Union

Professor Georgeta VINTILĂ PhD Academy of Economic Studies, Bucharest

Ioana Laura ŢIBULCĂ, PhD Student Academy of Economic Studies, Bucharest

Abstract

Fiscal convergence has always represented one of the objectives of decision factors from EU member states. An important step in this direction was recently made, through signing of the Fiscal Stability pact by 25 member states. Thus, clear limitations were established for the budget deficit, which signing states engaged to respect. This study shows the mreasure in which budget deficit and public debt influence the fiscal pressure, at the overall level of the EU. During a period in which more states of the EU try to keep the budget deficit under the most strict possible control, we do consider that this study ist o be welcomed. Key words: fiscal pressure, budget deficit, government debt JEL Classification: E62, H62, H63, C51

1. Introducere

Politica fiscală resprezintă pentru orice stat una dintre principalele pârghii de reglare a dezechilibrelor din economia națională. Această afirmație este la fel de adevărată pentru statele membre ale Uniunii Europene, fie ca sunt și membre ale zonei euro sau nu. Statele din zona euro depind poate mai mult ca celelalte de politica fiscală pentru îndeplinirea obiectivelor marcoeconomice, în condițiile în care politica monetară este atributul exclusiv al Băncii Central Europene. Cu toate că la nivelul Uniunii Europene au existat dintotdeauna tendințe de coordonare a politicilor fiscale ale statelor membre și deși există un nivel ridicat de convergență în ceea ce privește impozitarea indirectă, totuși politica fiscală a rămas în sfera autonomiei naționale a fiecărui stat membru. Prin urmare, nu surprinde existența a diferite sisteme fiscale apărute ca urmare a unor abordări diferite în ceea ce privește impunerea contribuabililor. Tocmai din cauza acestei diversități, a apărut și nevoia de a compara sistemele fiscale din statele membre ale Uniunii Europene. Unul dintre indicatorii prin care se realizează această comparație este presiunea fiscală sau efortul fiscal, privită fie ca reflecție a randamentului fiscal, fie ca un mod de a refelecta redistribuirea de valoare de la nivelul unei economii. Desigur, presiunea fiscală poate fi definită la nivel de economie, la nivel de sector al economiei sau la nivel de contribuabil, presoană fizică sau juridică1.

1 Văcărel,I. (coord.) – Finanțe Publice, ediția aV-a, editura Didactică și pedagogică, București, 2006


Presiunea fiscală este, pe de altă parte, și expresia concurenței fiscale dintre state. Overesch (2005)2, într-un raport de cercetare pe această temă, susține faptul că în context internațional, stabilirea presiunii fiscale efective este o măsură a atractivițății unei locații sau a alteia pentru companiile multinaționale. El propune o modalitate de calcul a presiunii fiscale efective și în funcție de modelul propus, face o ierarhie a statelor cu cea mai mare rată de impunere efectivă medie resimțită de companii. Acest clasament este condus de Spania, Germania și Franța, cu rate de impunere efectivă medie de peste 34% și încheiat de Cipru și Lituania, cu rate de impunere efective de aproximativ 3 ori mai mici, nedepășind 13%. Analiză presiunii fiscale nu este deloc o problemă recent intrată în atenția cercetătorilor. Donnahoe (1947)3 propunea clasificarea presiunii fiscale în trei categorii reprezentate grafic ca niște drepte cu pante diferite ți pune accent pe interpretarea presiunii fiscale ca fiind raportul dintre abilitatea unui stat de a genera impozite și taxe și nivelul de colectare al acestora. Karageorgas (1973)4 vorbește despre distribuția presiunii fiscale generate de impozitele pe venit la nivelul siferitelor categorii sociale, folosind ca exemplu Grecia, luând în considerare și transferurile. Comparând Grecia cu alte state Europene, se ajunge la concluzia că sistemul de impunere elen nu face altceva decât să adâncească inechitatea distribuției presiunii fiscale între categoriile de contribuabili. Browning (1978)5 demostrează faptul că impozitele indirecte au tendința să fie progresive atunci când sunt analizate în contextul unui model de echilibru general în care transferurile reprezintă o importantă sursă de venit a populației. În concluzie, se subliniază posibilitatea ca un sistem de taxare regresiv să însemne o incidență fiscală redusă pentru categoriile de contribuabili săraci.

Scopul prezentului studiu este acela de a analiza modul în care variază presiunea fiscală de la un stat membru al Uniunii Europene la altul și de a stabili forța corelației dintre presiunea fiscală, pe de o parte, și datoria guvernamentală și deficitul bugetar, pe de altă parte.

2. Metodologia cercetării Politica fiscală a unui stat, în ansamblul ei, poate fi ușor analizată prin intermediul presiunii fiscale pe care o resimte contribuabilul. Tot presiunea fiscală este un indicator care permite comparare sistemelor fiscale din țări diferite, care altfel nu ar putea fi cuantificabil comparate. Cu atât mai mult apare necesitatea evaluării diferitelor sisteme fiscale atunci când statele respective fac parte dintr-o uniune economică și politică cum este Uniunea Europeană, unde tendințe de convergență a sistemelor fiscale este tot mai pronunțată. La nivelul Uniunii Europene, pentru a putea analiza presiunea fiscală, vom folosi date privind impozitele și taxele, datoria guvernamentală, deficitul (sau surplusul) bugetar și prodului intern brut preluate din baza de date Eurostat. Vom prelucra aceste date pentru a calcula presiunea fiscală directă, presiunea fiscală indirectă și presiunea fiscală totală pentru fiecare stat în parte ca medie aritmetică simplă a valorilor înregistrare pentru ultimii 10 ani.

2 Overesch,M. - CESifo DICE Research Report No. 4, Mannheim , 2005 3 Donnahoe,A. - Measuring State Tax Burden, The Journal of Political Economy, vol. 55, nr. 3, 1947, pag. 234-244 4 Karageorgas,D. - The Distribution of Tax Burden by Income Groups in Greece, The Economic Journal, vol. 83, nr. 330, 1973, pag. 436-448 5 Browning,E. - The Burden of Taxation, The Journal of Political Economy, vol. 86, nr. 4, 1978, pag. 649-671


Presiunea fiscală directă este calculată ca raport între veniturile totale provenite din colectarea impozitelor directe și PIB. Prin venituri din colectarea impozitelor directe se înțelege totalitatea încasărilor de la bugetul general de stat provenite din obligații de plată în bani sau echivalent, periodice, aplicate venitului sau averii, și unele astfel de obligații care, deși periodice, nu se referă la venit sau avere.

Pentru a calcula presiunea fiscală indirectă folosim un raport între veniturile totale provenite din colectarea impozitelor indirecte și PIB. Veniturile din colectarea impozitelor indirecte reprezintă totalitatea încasărilor de la bugetul general de stat sau al unor instituții ale UE provenite din obligații de plată în bani sau echivalent, aplicate asupra consumului sau a importului de bunuri și servicii.

Presiunea fiscală totală reprezintă raportul dintre veniturile fiscale totale colectate și PIB6. În cadrul acestui studiu am considerat presiunea fiscală totală ca fiind suma celor două procente obținute prin calculele descrise anterior, presiunea fiscală directă și presiunea fiscală indirectă. În calcule nu am luat în considerare elementele de parafiscalitate (contribuțiile).

Din Fig.1 se observă diversitatea abordărilor europene existente în domeniul fiscal. Astfel, în majoritatea statelor presiunea fiscală indirectă o depășește pe cea directă. Excepțiile le constituie statele nordice: Danemarca, Finlanda, Suedia cărora li se alătură Regatul Unit, Elveția, Norvegia, dar și Belgia, unde presiunea directă este cea mai ridicată dintre cele două valori. Deasemenea, merită subliniat faptul ca politica de convergență la nivelul impunerii indirecte din cadrul Uniunii Europene este reflectată de faptul că linia care desemnează presiunea indirectă pe graficul de mai jos se apropie de o dreaptă, ceea ce nu e adevărat și pentru reprezentarea grafică a presiunii directe.

Concurența fiscală dintre statele membre este evidentă dacă analizăm graficul din punct de vedere al presiunii fiscale totale. Astfel, cea mai scăzută presiune fiscală totală se înregistrează în Slovacia, urmată de România, Lituania și Letonia. Din nou, la capătul opus al clasamentului se află statele nordice: Danemarca, Suedia și Finlanda.

Fig.1 Presiunea fiscală în Uniunea Europeană

Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu – prelucrare propie a datelor

Scopul acestui studiu este analiza presiunii fiscale și a factorilor care o

influențează. Dacă analiza presiunii fiscale a fost una exclusiv grafică, în ceea ce privește stabilirea de corelații cu factorii de influență selectați vom utiliza un model de regresie

6 Moșteanu,T. (coord.) – Finanțe Publice, editura Universitară, 2005, pag. 171


multiplă. Dintre toti indicatorii macro și micro economici care au un impact asupra presiunii fiscale, am selectate pentru prezentul studiu doi: deficitul bugetar și datoriile guvernamentale. Datoria guvernamentală este definită în acord cu Tratatul de la Maastricht, ca fiind datoria totală brută a sectorului guvernamental, în valori nominale, la sfârșitul anului. Sectorul guvernamental este delimitat mai jos. Datele la nivel de sector reprezintă consolidarea datelor de la nivelul subsectoarelor. Valorile sunt exprimate ca procent din PIB pentru a facilita comparabilitatea cu celelalte variabile ale modelului de regresie. În cadrul analizei ce urmează, deficitul (sau surplusul) bugetar este definit în concordonață cu Tratatul de la Maastricht, ca fiind împumuturile totale nete ale sectorului guvernamental. Prin sector guvernamental se înțelege guvernul federal cental, guvernele naționale ale statelor nefederale, guvernele locale sau reprezentanții acestuia la nivel local și fondutile de asigurări sociale (social security funds)7. Pentru comparabilitatea termenilor, dericitul (sau surpulsul) bugetar este exprimat ca porcent din PIB.

Baza de date utilizată este alcatuită din date preluate din raportările obligatorii trimise de fiecare stat membru al UE Comisiei Europene, pentru o perioadă de 10 ani consecutivi (ultimii 10 ani, 2001-2010). Am ales o perioadă de 10 ani pentru a putea avea date atât dinainte ca efectele crizei economice să se facă simţite în UE, cât şi de după instalarea acesteia. Totodată, o perioadă de 10 ani prezintă date relevante din punct de vedere statistic, care arată modificările survenite în legislaţia fiscală europeană și de la nivelul fiecărui stat membru. Cele 27 de state membre ale UE au fost analizate pentru întreagă perioadă menționată anterior desă unele dntre ele nu au fost membre ale uniunii pentru toți cei 10 ani precizați. A fost aleasă această variantă pentru că statele care au aderat mai recent la Uniunea Europeană au adoptat măsuri de convergență de natură fiscală cu mult timp înainte de a deveni efectiv state membre. În plus, orice altă variantă ar fi făcut ca rezultatele pentru diferite perioade să nu mai fie comparabile și, prin urmare, rezultatele prezentului studiu să își piardă din relevanță. După colectarea datelor, acestea au fost sistematizate într-o bază de date în Excel. Au fost urmărite prsiunea fiscală expimată procentual pentru fiecare dintre cele 27 de state membre UE, defictul bugetar, exprimat ca procent din PIB și datoria guvernamentală totală, exprimată tot ca procent din PIB. Tabelul astfel obţinut, cu date panel nestructurate, are câte o linie pentru fiecare dintre cei 10 ani şi câte o coloană pentru fiecare indicator în parte pentru fiecare țară în parte (în total, 810 de date, grupate în 270 de observații). Programul folosit pentru prelucrarea datelor şi analiza acestora este Eviews varianta 5.1 . Datele din excel au fost importate in Eviews după care au fost definite datele de identificare ale seriilor de date crossecţionale pentru fiecare țară în parte. În ultima parte, utilizând un model de regresie multiplă de tipul:

Yi = α + β1*X1i + β2*X2i + εi aplicat pentru date crosssecţionale, s-a realizat analiza impactului deficitului bugetar și a datoriilor guvernamentale asupra presiunii fiscale. Deși în ceea ce privește presiunea fiscală au fost colectate date care priveau și tări aflate inafara Uniunii Europe, dar cu strânse legaturi cu aceasta (Elveția, Norvegia și Islanda), din analiza finală acestea au fost excluse din două motive: pentru că nu exista informații privind variabilele independente ân cazul lor și pentru ca să se poată trage concluzii relevante privin presiunea fiscală de la nivelul Uniunii Europene.

7 Regulamentul Consiliului Uniunii Europene 3605/93


3. Rezultate şi interpretări

Rezultatele obţinute în urma estimării regresiei constituite pe baza datelor panel, având ca variabilă explicată presiunea fiscală şi ca variabile explicative deficitul bugetar și datoria totală a statului respectiv, sunt prezentate in tabelul de mai jos:

Dependent Variable: PF?

Method: Pooled Least Squares

Date: 06/06/11 Time: 20:31

Sample: 2001 2010

Included observations: 10

Cross-sections included: 27

Total pool (balanced) observations: 270

Variable Coefficient Std. Error t-Statistic Prob.

C 23.06307 0.669118 34.46788 0.0000

DG? 0.086670 0.012871 6.733832 0.0000

D? 0.876414 0.089809 9.758593 0.0000

R-squared 0.281236 Mean dependent var 25.04741

Adjusted R-squared 0.275852 S.D. dependent var 6.292680

S.E. of regression 5.354875 Akaike info criterion 6.204941

Sum squared resid 7656.143 Schwarz criterion 6.244923

Log likelihood -834.6670 F-statistic 52.23544

Durbin-Watson stat 0.205562 Prob(F-statistic) 0.000000

Atât coeficientul de determinaţie multiplă R² de 0,2812 cât şi coeficientul determinaţie multiplă ajustat de 0,2758 prezintă valori destul de reduse, care sugerează faptul că regresia ar trebui îmbunătățită prin adăugarea de variabile explicative suplimentare. Aproximativ 28% din variaţia observaţiilor presiunii fiscale este explicată prin model. Totuși, așa cum am menționat și anterior, nu ne dorim explicarea în intregime a factorilor care influențează presiunea fiscală, ci stabilirea naturii și forței corelațiilor dintre aceasta și cele două variabile exogene. Astfel, putem afirma că modelul de regresie este adecvat pentru scopul propus.

Testul t-statistic pentru coeficientul α arată că acest coeficient nu este egal cu 0, se respinge ipoteza nulă a testului. Rezultatul este conform cu realitatea pentru că este perfect normal ca în lipsa factorilor considerați ca variabile independente să existe presiune fiscală şi valoarea acestuia să fie destul de mare. Acelaşi test t-statistic arată că restul de ceoficienţi, notaţi cu βi în model, sunt semnificativi din punct de vedere statistic. Se respinge ipoteza nulă a testului care spune că toţi coeficienţii ar fi egali cu 0.

Testul F-statistic susţine, prin valoarea destul de mare a lui F=52,2354, ca adevarată ipoteza H1 (β<>0). Deci variabilele independente influenţează variabila dependentă. Valoarea lui p-value, de 0%, arată riscul foarte scăzut ca respingerea ipotezei


nule (Ho: β=0) să reprezinte o decizie greşită. Din nou, se confirmă faptul că în faţa variabilelor independente se află coeficienţi diferiţi de zero, rezultat incurajator pentru susţinerea modelului ca fiind unul adecvat pentru scopul propus în această lucrare.

În ceea ce priveşte interpretarea economică a rezultatelor obţinute, semnul „+” din faţa coeficienţilor βi arată corelaţia directă dintre dimensiunea deficitului bugetar și a datoriilor guvernamentale şi dimensiunea presiunii fiscale. Altfel spus, orice creştere a acestor variabile duce la o creștere a presiunii fiscale, rezultat conform cu realitatea.

La o creştere a procentului datoriilor guvernamentale din PIB cu o unitate, are loc o creștere a presiunii fiscale cu 0,0866 puncte procentuale. Influența datoriilor guvernamentale asupra presiunii fiscale nu este atât de substanțială cum am fi așteptat inițial. Totuși este perfect conformă cu realitatea economică concluzia conform căreia o îndatorare suplimentară a unui stat, fie ea pe plan intern sau internațional, va duce în cele din urmă la o creștere a presiunii fiscale resimțite de contribuabili.

O creştere a procentului deficitului bugetar în PIB cu o unitate, determină o creștere a presiuniii fiscale cu 0,8764 puncte procentuale. Influenţa deficitului bugetar asupra presiunii fiscale este mai puternică decît cea a datoriilor guvernamentale, deși ințial ne așteptam ca lucrurile să stea invers. Dar estimarea regresiei duce la concluzia ca influența deficitului bugetar asupra presiunii fiscale este de 10 ori mai mare decât cea a datoriilor guvernamentale. Astfel, dintre cei doi factori analizați, ținerea sub control a deficitului bugetar are un impact mulat mai puternic asupra satbilizării presiunii fiscale decât controlarea datoriilor guvernamentale. Desigur, trebuie menționat și faptul că cele două variabile exogene în realitate nu sunt deloc independente una de cealaltă, ceea ce ar putea afecta rezultatele și concluziile prezentei lucrări. O creștere a deficitului bugetar va duce în cele mai multe cazuri la o creștere a datoriilor guvernamentale în scopul corectării deficitului în exces. Astfel, o parte din influența deficitului bugetar asupra presiunii fiscale ar putea fi privită ca o reflectare indirectă a influenței datoriilor guvernamentale.

4. Concluzii Prezentul studiu a fost realizat pentru a analiza modul în care variază presiunea

fiscală de la un stat membru al Uniunii Europene la altul și de a stabili forța corelației dintre presiunea fiscală, ca variabilă dependentă, și datoria guvernamentală și deficitul bugetar, ca variabile independente. Diversitatea abordărilor statelor europene în ceea ce privește domeniul fiscal este evidentă. Astfel, în majoritatea statelor presiunea fiscală indirectă o depășește pe cea directă. Excepțiile le constituie statele nordice unde presiunea directă este cea mai ridicată dintre cele două valori. Concurența fiscală dintre statele membre este evidentă din analiza presiunii fiscale totale. Astfel, cea mai scăzută presiune fiscală totală se înregistrează în state intrate mai recent in Uniunea Europeană, iar la capătul opus al spectrului se află statele nordice.


Browning,E. - The Burden of Taxation, The Journal of Political Economy, vol. 86, nr. 4, 1978, pag. 649-671

Donnahoe,A. - Measuring State Tax Burden, The Journal of Political Economy, vol. 55, nr. 3, 1947, pag. 234-244

Esteve,V. Sosvilla, S. și Tamarit,C. - Convergence in fiscal pressure across EU countries, Applied Economics Letters, vol.7, nr.2, 2000, pag. 117-123

Karageorgas,D. - The Distribution of Tax Burden by Income Groups in Greece, The Economic Journal, vol. 83, nr. 330, 1973, pag. 436-448

Moșteanu,T. (coord.) – Finanțe Publice, editura Universitară, Bucurerști, 2005


Overesch,M. - CESifo DICE Research Report No. 4, Mannheim, 2005 Văcărel,I. (coord.) – Finanțe Publice, ediția aV-a, editura Didactică și pedagogică,

București, 2006 *** - European Economic Statistics, Eurostat Statistical Books, ediția 2010, Luxembourg Regulamentul Consiliului Uniunii Europene 3605/93 Tratatul de la Maastricht, 1992 http://epp.eurostat.ec.europa.eu


Obligations and Consequences from the EU Membership


“Artifex” University, Bucharest Professor Liviu BEGU PhD

Academy of Economic Studies, Bucharest Professor Radu Titus MARINESCU PhD

“Artifex” University, Bucharest Professor Dinu MARIN PhD

Professor Vergil VOINEAGU PhD Academy of Economic Studies, Bucharest

Abstract The member states of EU have accepted the candidature of Romania and

Bulgaria. This paper presents the most importants issues drawn forward by this agreement. Romania shares the same situation, obligations and engagements as the other member states. Romania must favor the implementation of certain mandatory policies, as established by the European Council.

Key words: adhesion, unanimity, principles, orientation, policies În ceea ce priveşte condiţiile de aderare, statele membre ale Uniunii Europene, pe

de o parte, au convenit cu Bulgaria şi România, pe de altă parte, un Protocol care se întinde pe 61 de articole şi în care sunt prevăzute elementele esenţiale:

În prima parte a lui sunt definite principiile. Astfel, după ce este stabilit conţinutul unor termeni, cum ar fi „constituţie” care este echivalent cu „Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa”, „Tratatul CEEA” care înseamnă „Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice” şi se definesc statele membre actuale şi statele membre viitoare, se precizează că de la data aderării „dispoziţiile Constituţiei, ale Tratatului CEEA şi actele instituite de instituţii înainte de aderare sunt obligatorii pentru România şi Bulgaria şi se aplică în aceste state în condiţiile stabilite de aceste documente şi Protocolul de aderare.”

România aderă la deciziile şi acordurile adoptate de reprezentanţii guvernelor statelor membre întrunite în cadrul Consiliului.

România este în aceeaşi situaţie ca şi actualele state membre în ceea ce priveşte declaraţiile, rezoluţiile şi alte luări de poziţie ale Consiliului European sau alte consilii, precum şi în ceea ce priveşte pe cele referitoare la Uniune, care sunt adoptate de comun acord de statele membre. De aceea, România va respecta principiile şi orientările care rezultă din aceste declaraţii, rezoluţii sau alte luări de poziţie şi va întreprinde măsuri care pot deveni necesare pentru a asigura punerea în aplicare a acestor documente.

România aderă, de fapt, la convenţiile şi protocoalele care sunt în vigoare sau urmează să fie adoptate pe parcurs.

Consiliul, hotărând în unanimitate, la recomandarea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, adoptă decizii europene prin care efectuează adaptările necesare în temeiul aderării la convenţiile şi protocoalele prevăzute şi publică textele astfel stabilite.


România se angajează să introducă măsuri administrative şi de altă natură, până la data aderării, astfel încât să faciliteze cooperarea practică cu autorităţile publice şi organizaţiile statelor membre.

Consiliul poate adopta decizii europene care să completeze actualele convenţii, acorduri şi protocoale semnate înainte de aderare.

În articolul 4 al acestui Protocol se vorbeşte despre dispoziţiile acquis-ului Schengen, în care statele membre respectă şi aplică pe teritoriul fiecăruia prevederile acestui acord. În acelaşi timp, statele verifică, în conformitate cu procedurile de evaluare Schengen aplicabile în materie, condiţiile îndeplinirii pe teritoriul fiecărui stat a condiţiilor acquis-ului comunitar.

România participă la Uniunea Economică şi Monetară de la data aderării în calitate de stat membru care beneficiază de derogare în înţelesul Constituţiei.

Articolele sau convenţiile încheiate sau aplicate provizoriu de Uniune cu unul sau mai multe state terţe, cu organizaţii internaţionale sau cu un resortisant al unui stat terţ sunt obligatorii şi pentru România, în condiţiile stabilite prin Constituţie şi prin Protocolul convenit.

România se angajează să adere în condiţiile stabilite prin Protocol, la acordurile sau convenţiile încheiate sau semnate de Uniune şi de actualele state membre care au hotărât în comun.

Aderarea României la acordurile sau convenţiile încheiate sau semnate de Uniune cu anumite ţări sau organizaţii internaţionale se aprobă prin încheierea unui Protocol la aceste acorduri sau convenţii. Procedura care se aplică nu aduce atingere exercitării de către Uniune a competenţelor sale şi nici repartizării competenţelor între Uniune şi statele membre în ceea ce priveşte încheierea unor acorduri în viitor sau orice alte modificări care sunt legate de aderare.

În urma aderării, acordurile şi convenţiile, în înţelesul acestui Protocol, oferă aceleaşi drepturi şi obligaţii României ca şi celorlalte state membre.

De la data aderării şi până la intrarea în vigoare a protocoalelor necesare, România aplică dispoziţiile acordurilor sau convenţiilor încheiate în comun, de către Uniune cu actualele ţări membre înaintea aderării, cu excepţia Acordului privind libera circulaţie a persoanelor, încheiat în Elveţia.

Această obligaţie este valabilă şi în cazul acordurilor sau convenţiilor pe care Uniunea şi actualele state membre au convenit să le aplice provizoriu.

Până la intrarea în vigoare a protocoalelor menţionate, Uniunea şi statele membre iau orice măsură adecvată pentru protejarea lor.

România aderă la Acordul de parteneriat între membrii Grupului Statelor din Africa, Caraibe şi Pacific, pe de o parte, şi Comunitatea Europeană şi statele membre ale acesteia, pe de altă parte, semnat la Cotonou, la 23 iunie 2000.

România se angajează să adere în condiţiile stabilite prin prezentul protocol la acordul privind spaţiul economic european şi, de asemenea, să aplice acordurile şi înţelegerile bilaterale în materie de produse textile, încheiat de Uniune cu terţe ţări.

Cu privire la restricţiile cantitative aplicate de Uniune importurilor de produse textile şi de îmbrăcăminte, se adaptează pentru a ţine seama de aderarea României la Uniune. În acest sens, modificările acordurilor şi înţelegerilor bilaterale prevăzute pot fi negociate de Uniune cu ţările terţe înainte de data aderării.

Unele restricţii cantitative aplicate de Uniune importurilor de oţel şi produse siderurgice urmează să fie adaptate în funcţie de importurile de produse siderurgice


provenind din România. În acest sens, modificările necesare care trebuie aduse acordurilor şi înţelegerilor bilaterale privind produsele siderurgice, încheiate de Uniune cu ţări terţe, se negociază înainte de data aderării.

În cazul în care modificările acordurilor şi înţelegerilor bilaterale intră în vigoare până la data aderării, se aplică prevederile articolului anterior.

În ceea ce priveşte pescuitul, acordurile încheiate înainte de aderare, de România cu ţări terţe vor fi gestionate de Uniune. În perioada în care dispoziţiile acestor acorduri sunt aplicate provizoriu, acestea nu vor afecta drepturile şi obligaţiile care revin României. De îndată ce este posibil, şi în orice caz înainte de expirarea acordurilor prevăzute, Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă în fiecare caz în parte, decizii adecvate pentru continuarea activităţilor de pescuit, inclusiv posibilitatea de a prelungi anumite acorduri, pentru o perioadă de cel mult încă un an.

Cu efect de la data integrării, România se retrage din orice acord privind pescuitul, încheiat cu ţări terţe, inclusiv din Acordul Central European de Comerţ Liber. În măsura în care acordurile încheiate între România cu aceste state şi una dintre ţările terţe, pe de altă parte, nu sunt compatibile cu obligaţiile care decurg din acest protocol, se iau toate măsurile necesare pentru a elimina incompatibilităţile.

În cazul în care România întâmpină dificultăţi în adaptarea unui acord încheiat cu una sau mai multe ţări terţe înainte de aderare, acordul respectiv trebuie retras.

De asemenea, România aderă la condiţiile stabilite prin protocol la acordurile interne încheiate de actualele state membre pentru punerea în aplicare a acordurilor respective.

România va lua măsurile necesare pentru a-şi adapta poziţia faţă de organizaţiile internaţionale şi faţă de acordurile internaţionale la care Uniunea sau alte state membre sunt parte. Se va retrage, la data aderării, sau cât mai repede posibil după această dată, din acordurile şi organizaţiile internaţionale în domeniul pescuitului, la care Uniunea este de asemenea parte, cu excepţia cazurilor în care calitatea de membru se referă la alte domenii decât pescuitul. Cu alte cuvinte, aderând, România trebuie să facă pasul de a respecta conţinutul fiecărui acord la care Uniunea este parte.

O lege europeană a Consiliului poate abroga dispoziţiile tranzitorii stabilite prin acest protocol, atunci când acestea nu mai sunt aplicabile. Consiliul Uniunii hotărăşte în unanimitate, după ce a consultat şi Parlamentul European.

Actele adoptate de instituţiile la care se referă dispoziţiile tranzitorii stabilite de prezentul Protocol îşi conservă natura juridică. Prezentul Protocol are ca obiect, sau efect, abrogarea ori modificarea actelor adoptate de instituţiile respective, care se pot abroga sau modifica în funcţie de interesul Uniunii Europene.

Aplicabilitatea Constituţiei şi a actelor adoptate de instituţii constituie un titlu tranzitoriu, obiectul derogărilor fiind numai cele prevăzute în Protocolul semnat.

În partea a doua a acestui Protocol, într-un număr de articole se stipulează adaptările Constituţiei.

Într-un prim titlu sunt dispoziţii instituţionale, dintre care precizăm câteva. Astfel, în teza introductivă privind statutul Băncii Europene de Investiţii, la articolul 4 se introduce textul privind cota României, respectiv 846 milioane euro. În alte articole se subliniază faptul că România devine membră a unor instituţii internaţionale, iar din 31 decembrie 2007 apare obligativitatea de a organiza alegeri pentru Parlamentul European, prin vot universal, direct al cetăţenilor, aşa încât să se ocupe cele 35 de locuri acordate României.

Titlul al treilea, „Dispoziţii financiare”, cuprinde o serie de precizări care arată obligaţiile pe care şi le asumă România ca viitoare membră a Uniunii Europene.


Astfel, art. 25 precizează că „de la data aderării, România plăteşte o sumă corespunzătoare contribuţiei sale la capitalul social, în contul capitalului subscris la Banca Europeană de Investiţii”, adică 24.300.000 euro. Aceste contribuţii s-au plătit în tranşe egale, scadente la 31 mai 2009, 30 noiembrie 2009, 31 mai 2010, 30 noiembrie 2010, 31 mai 2011 şi 30 noiembrie 2011.

România a plătit la fondul de cercetare pentru cărbune şi oţel, suma de 29.883.00 euro. Contribuţia României la acest fond s-a efectuat în patru tranşe, începând din 2009, şi se plăteşte în prima zi lucrătoare din fiecare an în următoarele proporţii: 2009 – 15%; 2010 – 20%; 2011 – 30%; 2011 – 35%.

Licitaţiile, valoarea contractelor şi plăţile pentru asistenţă, esenţa spre aderare în cadrul Programului PHARE se vor efectua şi vor fi gestionate de Agenţia de Implementare din România. Comisia renunţă la controlul prealabil asupra licitaţiilor şi contractărilor pe baza unei proceduri de acreditare şi a unei valori favorabile a sistemului de implementare descentralizat extins.

Angajamentele financiare contractate înainte de data aderării în conformitate cu instrumentele financiare de preaderare, precum şi cele contractate după aderare în cadrul facilităţii de tranziţie, inclusiv încheierea şi înregistrarea după aderare a fiecărui angajament şi a fiecărei plăţi legale, continuă să fie reglementate de normele şi regulamentele privind instrumentele financiare de preaderare. Acestea continuă să fie suportate din capitolele bugetare corespunzătoare până la încheierea programelor şi proiectelor respective.

Procedurile de achiziţii începute după data aderării urmează să fie îndeplinite numai în conformitate cu dispoziţiile aplicabile Uniunii Europene.

Ultimul exerciţiu de programare a asistenţei de preaderare are loc în ultimul an anterior aderării.

Nu poate fi acordată nici o prorogare a termenului de contractare. Fondurile de preaderare destinate acoperirii cheltuielilor administrative pot fi

alocate din primii doi ani după aderare. Pentru costurile de audit şi evaluare pot fi alocate fonduri până la cinci ani de la aderare.

Pentru a asigura încetarea treptată a funcţionării instrumentelor financiare de aderare, Comisia poate lua măsurile pentru a se asigura că personalul necesar este reţinut în România pentru cel mult 19 luni după aderare. În acest sens, România urmează să beneficieze, prin excepţie, de aceleaşi condiţii financiare şi materiale ca cele aplicate de Comisie înainte de aderare.

Cheltuielile administrative, inclusiv salariile pentru restul personalului, urmează să fie acoperite din capitolul „Încetarea treptată a asistenţei de preaderare pentru noile state membre.”

Orice procedură de achiziţii publice referitoare la o măsură prevăzută în acest capitol la data aderării trebuie să facă obiectul unei cereri de ofertă publicată în JURNALUL OFICIULUI UNIUNII EUROPENE.

De fiecare dată se vor respecta regulile care sunt standardizate şi se aplică în Uniunea Europeană. Comisia poate decide, în cazuri excepţionale şi temeinic motivate, să autorizeze excepţii speciale de la normele aplicabile în temeiul Regulamentului privind fondul de coeziune, care este în vigoare la data aderării.

În cazul în care perioada pentru angajamentele multianuale efectuate în cadrul Programului SAPARD, în legătură cu împădurirea terenurilor agricole, acordarea de sprijin pentru constituirea grupurilor de producători sau programele agro-ecologice, depăşeşte


ultimul termen permis, angajamentele necheltuite vor fi incluse în programul de dezvoltare rurală pentru anii 2007 – 2013.

În cazul în care sunt necesare măsuri tranzitorii speciale, ele urmează să fie adoptate în conformitate cu procedura stabilită pentru fondurile structurale.

În articolul 30 din acest document se fac precizări numai în legătură cu Bulgaria, şi anume, în ceea ce priveşte închiderea unităţilor 1 şi 2 de la Centrala nucleară de la Kozlodui şi închiderea unităţilor 3 şi 4 de la aceeaşi centrală într-o etapă ulterioară.

Articolul 31 prevede că, în primul an de la aderare, Uniunea acordă României asistenţă financiară provizorie denumită „facilitate de tranziţie”, în vederea dezvoltării şi întăririi capacităţii administrative şi judiciare de a pune în aplicare şi a asigura respectarea dreptului Uniunii.

Pentru proiectele de înfrăţire între administraţiile publice, în scopul construcţiei instituţionale, se va aplica procedura cererilor de ofertă prin intermediul punctelor de contact din statele membre.

Creditele de angajament pentru facilitatea de tranziţie în cazul României sunt exprimate în preţul stabilit la începutul anului 2004 şi totalizează 82.000.000 euro în primul an după aderare, în funcţie de priorităţile naţionale şi comunitare.

Asistenţa acordată în temeiul „facilităţii de tranziţie” se acordă şi se pune în aplicare în conformitate cu Regulamentul Consiliului privind asistenţa economică acordată anumitor state din Europa Centrală şi de Est.

Pentru susţinerea României în perioada dintre data aderării şi sfârşitul anului 2009 s-a acordat sprijin financiar, ca instrument provizoriu pentru finanţarea acţiunilor la noile frontiere externe, pentru punerea în aplicare a Acordului Schengen.

În perioada 2007–2009, România a beneficiat de următoarele sume, sub formă de plăţi de sume globale în cadrul facilităţilor provizorii Schengen: 297,2 milioane euro în anul 2007, 131,8 milioane euro în anul 2008 şi 130,8 milioane euro în anul 2009.

Cel puţin jumătate din această alocare în cadrul facilităţii provizorii Schengen se utilizează pentru sprijinirea României în îndeplinirea obligaţiei de a finanţa acţiunile la noile frontiere externe ale Uniunii, pentru punerea în aplicare a acquis-ului Schengen şi a controlului la frontiera externă.

A douăsprezecea parte din fiecare sumă anuală se acordă României în prima zi lucrătoare a fiecărei luni din anul respectiv.

Sumele globale se utilizează în termen de trei ani de la efectuarea primei plăţi. România urmează să prezinte, în cel mult şase luni de la data expirării termenului de trei ani, un raport cu privire la utilizarea finală a sumelor globale pe secţiunea Schengen, a facilităţilor provizorii şi pentru fluxurile de numerar. Orice fond neutilizat sau cheltuit nejustificat, se recuperează de către Comisie.

Pentru a nu aduce atingere deciziilor de politici publice, creditele de angajament global pentru acţiuni structurale, care au fost puse la dispoziţia României pentru perioada de trei ani cuprinsă între 2007-2009, astfel: 1.399.000.000 euro în 2007; 1.972.000.000 euro în 2008 şi 2.603.000.000 euro în 2009.

Pentru perioada de trei ani cuprinsă între 2007-2009, întinderea şi natura intervenţiilor cuprinse în totalul creditelor fixe pe ţări, se stabilesc în temeiul dispoziţiilor în vigoare la acea dată, aplicabile cheltuielilor pentru acţiuni structurale.

Articolul 34 prevede că suplimentar, în raport cu regulamentele privind dezvoltarea rurală în vigoare la data aderării, pentru perioada 2007-2009 a plătit României unele sume speciale, care pot fi utilizate până în anul 2013.

Fără a aduce atingere viitoarelor decizii de politici publice, în cadrul perioadei de trei ani, 2007-2009, creditele de angajament pentru dezvoltarea rurală pentru Bulgaria şi


România, se ridică la suma globală de 3.041.000.000 euro. În cazul în care este necesar, formele de punere în aplicare a acestei dispoziţii se adoptă în conformitate cu procedura stabilită în Regulamentul Comunităţii Europene, nr. 1260/1999.

În încheierea acestui document important, Titlul IV, „ALTE DISPOZIŢII”, face o serie de precizări în legătură cu preaderarea, aderarea şi prima perioadă după aderare.

În articolul 36 se stipulează că, în cazul în care până la împlinirea unui termen de cel mult trei ani de la data aderării, survin dificultăţi semnificative şi susceptibile de a persista în oricare sector al economiei, sau care ar putea provoca deteriorarea serioasă a economiei într-un anumit domeniu, România poate solicita să fie autorizată să adopte măsuri de protecţie în vederea remedierii situaţiei şi a adaptării sectorului în cauză la economia pieţei interne.

Comisia hotărăşte în termen de cinci zile lucrătoare de la primirea cererii, însoţită de datele de fundamentare corespunzătoare, măsurile care ţin seama de interesele tuturor părţilor interesate şi nu pot determina efectuarea de controale la frontieră.

Măsurile astfel autorizate pot include prorogări de la normele Constituţiei şi, în special, de la acest Protocol, în măsura şi pentru termenele strict necesare pentru atingerea obiectivelor menţionate. Se acordă prioritate măsurilor care afectează cel mai puţin funcţionarea pieţei interne.

Articolul 37 se referă la faptul că România nu şi-a îndeplinit angajamentele asumate în contextul negocierilor de aderare, determinând o perturbare semnificativă a bunei funcţionări a pieţei interne, inclusiv orice angajamente asumate în cazul politicilor sectoriale care privesc activităţi economice cu efecte transfrontaliere. În context, Comisia poate adopta, până la împlinirea unui termen de cel mult trei ani de la data aderării, la cererea unui stat membru sau din proprie iniţiativă, regulamentele sau deciziile prin care sunt stabilite măsuri corespunzătoare.

Articolul 38 precizează că, dacă în România există deficienţe semnificative sau un risc iminent privind apariţia unor deficienţe în transpunerea în practică sau aplicarea deciziilor-cadru, Comisia poate să adopte, până la împlinirea unui termen de trei ani de la data aderării, la cererea motivată a unui stat membru sau din proprie iniţiativă şi după consultarea statelor membre, regulamente şi decizii europene de stabilire a măsurilor corespunzătoare şi să precizeze condiţiile de aplicare a unor astfel de măsuri. Se are în vedere ca astfel de măsuri să nu afecteze cooperarea juridică.

Articolul 39 prevede că, în temeiul urmăririi continue de către Comisie a îndeplinirii angajamentelor asumate de România în contextul negocierilor de aderare şi, în special, al rapoartelor în această privinţă, dacă există dovezi clare că stadiul pregătirii pentru aderare şi aplicarea acţiunii este supusă uni risc semnificativ sau într-un număr nelimitat de domenii există percepţia că statul român nu este pregătit să îndeplinească obligaţiile ce decurg la data aderării, adică la 1 ianuarie 2007, la recomandarea Comisiei, Consiliul poată să hotărască în unanimitate, ca data aderării statului respectiv (România sau Bulgaria) să fie amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008.

Această prevedere este comună pentru cele două state numai că, în cazul României există o anexă nouă, în care se arată că „Consiliul, hotărând cu majoritate calificată recomandarea Comisiei, poate să ia decizia de amânare a aderării României în cazul în care sunt constatate deficienţe semnificative în îndeplinirea de către România a unuia sau mai multora dintre angajamentele şi cerinţele enumerate în Anexa nr. 9, la punctul 1.


Anexa nr. 9 la Actul de aderare prevede 11 situaţii cu termene care trebuie soluţionate de România, aşa încât să nu se aplice clauza de salvgardare.

În articolul numărul patru voi zăbovi asupra acestei anexe care are semnificaţie, mai ales în momentul actual, când discutăm mult despre situaţia din ţara noastră.

În continuare, la articolul 39 se mai menţionează că „Consiliul poate hotărî cu o majoritate calificată la recomandarea Comisiei şi cu o evaluare amănunţită efectuată în toamna anului 2005, a progreselor realizate de România în domeniul politicii de concurenţă care, în cazul în care nu va fi satisfăcătoare, va putea să conducă la activarea clauzei de salvgardare.”

În cazul unei decizii de salvgardare, Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată adaptările acestuia, inclusiv ale anexelor şi apendicelor acestuia, devenite obligatoriu a fi revizuite ca urmare a amânării deciziei de aderare.

În articolele 40 şi 41 se apreciază că, dacă nu a afectat buna funcţionare a pieţei interne, punerea în aplicare a normelor de drept intern în România, în cursul perioadei de tranziţie, nu poate duce la efectuarea de controale la frontiere între statele membre.

Măsurile tranzitorii prevăzute în acest capitol vor fi adoptate înainte de data aderării, iar prin legea europeană a Consiliului acest termen poate fi prorogat, sens în care Consiliul trebuie să hotărască în unanimitate.

În situaţia în care sunt necesare măsuri tranzitorii pentru a sprijini tranziţia de la regimul în vigoare în România, la acel punct de aplicare a normelor europene în materie preliminară sanitară şi a siguranţei alimentelor, Comisia va lua măsuri, în conformitate cu procedurile din legislaţia aplicată.

Aceste măsuri se adoptă în termen de trei ani de la data aderării iar aplicarea măsurilor este limitată la această perioadă.

Ultima parte, a cincea, se referă la dispoziţii privind punerea în aplicare a Protocolului. Această parte are trei titluri, respectiv: Titlul 1 – COMPUNEREA INSTITUŢIILOR ŞI ORGANISMELOR; Titlul 2 – APLICABILITATEA ACTELOR INSTITUŢIILOR; Titlul 3 – DISPOZIŢII FINALE.

Parlamentul European stabileşte Regulamentul său de procedură, care se impune ca urmare a aderării României.

Consiliul operează în Regulamentul de procedură adaptările care se impun. Un resortisant al fiecărui stat membru este numit membru al Comisiei, de la data

aderării. Noii membrii ai Comisiei sunt numiţi de Consiliu, de comun acord cu preşedintele Comisiei, după consultarea Parlamentului European.

Mandatul membrilor astfel numiţi încetează la aceeaşi dată ca cel al membrilor aflaţi în funcţie la data aderării.

În articolul 46 se precizează că doi judecători sunt numiţi în cadrul Curţii de Justiţie şi alţi doi judecători sunt numiţi în cadrul Tribunalului. Mandatul unuia dintre judecătorii Curţii de Justiţie a încetat la 6 octombrie 2009. Mandatul celuilalt judecător încetează la 6 octombrie 2012.

Mandatul unuia dintre judecătorii Tribunalului, numiţi în conformitate cu cele de mai sus, a încetat la 31 august 2007. Acesta a fost desemnat prin tragere la sorţi, iar celălalt şi-a încetat activitatea la 31 august 2010.

Curtea de Justiţie efectuează, la rândul său, în Regulamentul său de procedură, adaptările ce se impun ca urmare a aderării.

Tribunalul, de comun acord cu Curtea de Justiţie, efectuează în Regulamentul său de procedură, adaptările necesare.


Pentru judecarea cauzelor pendinte la data aderării, instanţele sau Camerele se întrunesc în aceeaşi compunere ca înainte de aderare şi aplică regulamentul în vigoare la data aderării.

În articolul 47 se precizează că un resortisant al fiecărui stat membru, respectiv România şi Bulgaria, este numit în cadrul Curţii de Conturi, de la data aderării, pentru un mandat de şase ani.

Conceptul regiunilor se completează prin numirea a 27 de membri reprezentând organismele regionale şi locale din cele două ţări. Mandatul acestor membri încetează simultan cu cel al membrilor aflaţi în exerciţiu la data aderării.

Articolul 49 se ocupă de Comitetul Economic şi Social, care se completează prin numirea a 27 de membri ce reprezintă diferite componente sociale şi economice ale societăţii civile organizate din România şi Bulgaria. Mandatul acestora încetează simultan cu cel al membrilor aflaţi în exerciţiu la data aderării.

Articolul 50 face precizări privind adaptările Comitetelor stabilite prin Constituţie. Membrii comitetelor, grupurilor sau ai altor organisme constituite prin Constituţie

sunt numiţi în condiţiile şi în conformitate cu procedurile prevăzute pentru numirea membrilor acestor comitete, grupuri sau organisme. Componenţa comitetelor şi grupurilor constituite prin Constituţie sau printr-un alt act al acestor instituţii, va avea numărul de membri stabilit, indiferent de numărul statelor membre şi va fi reînnoită în totalitate după aderare.

În partea a cincea se fac precizări cu privire la aplicabilitatea actelor instituţiilor Uniunii Europene.

Astfel, în articolul 52 se precizează că la data aderării, România este considerată destinatara legilor în cadrul regulamentelor şi deciziilor europene în înţelesul Constituţiei, precum şi a deciziilor în înţelesul articolului 249 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, precum şi al articolului 661 din Tratatul CEEA.

România pune în aplicare măsurile necesare pentru a se conforma, de la data aderării, la dispoziţiile acelor regulamente europene care sunt obligatorii în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie obţinut. Este lăsată la latitudinea autorităţilor naţionale alegerea formei şi metodelor, precum şi a directivelor şi deciziilor care sunt avute în vedere, după caz, până la termenul prevăzut în Protocol.

În măsura în care modificările directivelor introduse prin prezentul Protocol necesită modificarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale actualelor state membre, acestea aplică măsurile necesare pentru a se conforma directivelor modificate, de la data aderării, cu excepţia cazului în care prezentul Protocol prevede un alt termen.

În articolul 54 se stipulează actele cu putere de lege şi actele administrative destinate să asigure protecţia sănătăţii lucrătorilor şi a populaţiei de pe teritoriul României împotriva pericolelor generate de radiaţiile ionizate, comunicate Comisiei de acele state, în termen de trei luni de la data aderării.

În articolele 55, 56, 57 şi 58 se arată că, în cazul în care actele instituţiei care adoptă decizia de aderare trebuie validate de Comisie.

Cu excepţia cazului în care se prevede altfel, Consiliul adoptă, la propunerea Comisiei, regulamentele şi deciziile europene care stabilesc măsurile necesare punerii în aplicare a dispoziţiilor prezentului Protocol.

Pe data aderării, textele actelor instituţiilor, adoptate înainte de aderare în limbile statelor membre, vor fi traduse şi în limbile celor două ţări care aderă (România şi Bulgaria), de către Consiliu, Comisie sau Banca Europeană Centrală. Aceste documente


sunt autentice, ca şi celelalte deja existente şi traduse în limbile statelor membre şi se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

În ultimul Titlu, „DISPOZIŢII FINALE” al părţii a cincea, se precizează că Anexele 1-9 şi apendicele anexate la acestea fac parte integrantă din Protocol.

În articolele 60 şi 61 se arată că Guvernul Republicii Italiene va remite Guvernului României o copie legalizată a acestor documente.

O copie autentificată pentru conformitate cu acordurile internaţionale depuse la arhivele Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene se remite Guvernului României de către Secretariatul General.

Iată, aşadar, cadrul care reglementează drepturile şi obligaţiile privind aderarea României la Uniunea Europeană.

Protocolul de aderare are nouă anexe şi apendice care detaliază aspecte din document.


Anghelache, C-tin (2007). România 2007. Zestrea social-economică la aderare, Editura Economică, Bucureşti

Anghelache, C-tin (2008). România 2008. Starea economică în procesul integrării, Editura Economică, Bucureşti

Anghelache, C-tin (2009). România 2009. Starea economică în criză profundă, Editura Economică, Bucureşti


Anghelache, C-tin (2008). Tratat de statistică teoretică şi economică, Editura Economică, Bucureşti

Anghelache, C-tin, Capanu, I. (2003). Indicatori macroeconomici. Calcul şi analiză economică, Editura Economică, Bucureşti

Anghelache, C-tin, Capanu, I. (2004). Statistică macroeconomică, Editura Economică, Bucureşti

*** Anuarul statistic al României, ediţiile 2002, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010, 2011 *** Colecţia ziarului Economistul, 1999 – la zi *** Colecţia ziarului Ziarul Financiar, 1999 – la zi *** Condiţiile de viaţă ale populaţiei din România, revistă editată de Institutul Naţional de

Statistică, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010 şi 2011 *** Informaţii statistice operative, revistă editată de Institutul Naţional de Statistică *** Legea Bugetului de stat pe anul 2007, 2008, 2009, 2010, 2011.


VaR (Value at Risk) Model

Professor Vergil VOINEAGU PhD Danut CULETU, PhD Student

Academy of Economic Studies, Bucharest Abstract The VaR model represents a significant progress in risk analysis, among the

improvements it brings we can outline the attempt to measure risk itself in terms of an eventual loss, instead of focusing on gain-based approach.

Key words: risk, model, monitor, bank, loss, gain Următoarea etapă în cuantificarea riscului după teoria portofoliului a fost Value at

Risk(VaR). Aceasta reprezintă o modificare substanţială în direcţia cuantificării riscului datorită următoarelor :

- VaR a iniţiat o schimbare de focus în utilizarea măsurătorilor de risc în favoarea unui management al riscului în contextul unei anumite industrii. În 1994 JP Morgan a creat VaR pentru a măsura riscul întregii instituţii printr-o singură modalitate de măsurare a riscului;

- Comitetul Basel de monitorizare a băncilor, care standardizează reglementările şi practicile în domeniul bancar, a solicitat băncilor să-şi stabilească capitalul în funcţie de VaR din 1995.Acest lucru a făcut ca VaR să devină popular în ceea ce priveşte măsurarea riscului.

- Precedentele metode de măsurare a riscului se axau pe justificarea câştigurilor unui activ bazat pe modele teoretice care legau riscul de câştig (ex CAPM). VaR schimbă focusul încercând să măsoare riscul în sine în termenii unei eventuale pierderi (decât a unui eventual câştig).

VaR îşi propune să răspundă la întrebarea "Cât de mult poate pierde un investitor cu o anumită probabilitate, pentru o perioadă de timp". VaR este definit ca:

(1) unde F(.) este probabilitatea cumulativa de distribuire a funcţiei Z(T) este pierderea .Pierderea este definita ca fiind

Z(t) = S(0) - S(t) unde S(t) este preţul acţiunii la timpul t ζ este o probabilitate cumulativă asociată pragului VaR şi distribuţiei pierderilor lui Z(t) Pentru a da un exemplu, să presupunem că un portofoliu ar avea VaR de 10,000,000 USD pentru o zi cu o probabilitate cumulativă de 90 %. Aceasta înseamnă că pierderea asociată portofoliului poate fi de maxim 10,000,000 USD, pentru o zi, cu o probabilitate cumulative de 90 %. O interpretare alternativă ar fi aceea că pierderea la nivelul portofoliului poate fi mai mare de 10,000,000 USD, într-o zi, cu o probabilitate cumulativă de 100-90 = 10%.Uzual ζ este ales 0,90 , 0,95 sau 0,99.


Măsurarea VaR pentru un portofoliu este o provocare teoretică şi informaţională întrucât este dificil să modelezi evoluţia în timp a unui portofoliu compus din sute de acţiuni.

Deşi se bucura de mare interes în mediul academic, cele patru metode principale sunt:

- Simularea istorică foloseşte date şi informaţii istorice pentru a previziona rata câştigului la factorii de risc, în locul ipotezei distribuţiei normale pentru factorii de risc. Astfel, colectarea datelor istorice este urmată de măsurarea modificărilor procentuale zilnice ale valorilor factorilor care influenţează valoarea portofoliului în situaţia în care istoria s-ar repeta în viitor. Prin scăderea valorii viitoare a portofoliului din valoarea curentă a acestuia, analistul poate determina valoarea care ar fi pierdută datorită riscului de piaţă, dacă ipotezele sau condiţiile de lucru s-ar repeta. Analiza este repetată pentru fiecare zi de tranzacţionare din perioada pentru care s-au colectat datele istorice, concretizată în trasarea unei distribuţii a rezultatelor posibile la nivelul portofoliului. Când distribuţia este completă, rezultatele posibile sunt ierarhizate în funcţie de nivelul câştigului sau al pierderii şi este ales un nivel de încredere (un nivel al probabilităţii) pentru realizarea estimării. Valoarea respectivului procent în cadrul distribuţiei reprezintă VAR pentru portofoliu.

- Simularea Monte Carlo reprezintă o abordare mai riguroasă şi mai complexă comparativ cu simularea istorică, deoarece acordă o importanţă mai mare potenţialului apariţiei de şocuri de piaţă. Ea recurge la modelarea matematică pentru previzionarea şocurilor viitoare. Această metodă presupune utilizarea modificărilor înregistrate în trecut la nivelul factorilor de risc pentru o perioadă istorică, cu scopul generării unui model matematic care cuprinde factorii consideraţi, de obicei sub forma unei regresii multiple. Modelul obţinut este apoi utilizat pentru calcularea valorii viitoare posibile a unui factor de risc, prin simularea comportamentului factorilor de risc consideraţi. Prin repetarea simulării este trasată o distribuţie a valorilor viitoare, de obicei folosind cin număr mare de iteraţii - de exemplu, 10.000. Fiecare dintre valorile obţinute are atribuită o probabilitate de apariţie, valorile portofoliului putând fi ierarhizate ascendent sau descendent şi însoţite de probabilităţile de apariţie. Decidentul selectează un nivel al încrederii pentru estimarea VAR, iar când probabilitatea cumulată a distribuţiei atinge acest nivel valoarea la care se întâmplă acest lucru reprezintă VAR pentru portofoliu.

Utilizarea corelaţiilor este de departe abordarea cea mai puţin complexă, deoarece se bazează pe o serie de ipoteze de lucru simplificatoare: distribuţia normală a câştigurilor şi corelaţiile constante între factorii de risc. Ca urmare, ea este cea mai rapidă metodă de calcul. Simularea istorică este o abordare mai complexă, folosind tendinţele înregistrate în preţurile istorice pentru a permite o prezenţă mai mare a şocurilor pieţei în calcularea VAR. Totuşi, ea presupune că preţurile istorice reprezintă previziuni suficient de bune ale preţurilor viitoare şi foloseşte un singur model al evoluţiei preţurilor pentru calcularea VAR, ceea ce poate să nu reprezinte o reflectare corectă a viitorului. Simularea Monte Carlo este cea mai sofisticată modalitate de calcul a VAR, dar sA cea mai flexibilă, ea îmbinând datele istorice cu o serie de constrângeri de natură statistică sub forma unui mod matematic ce ţine cont de mai multe posibilităţi de evoluţie a factorilor de risc. Totuşi, datorită complexităţii sale, aplicarea acestei metode este dificilă, iar costul presupus de calcule poate fi considerat de anumite firme ca fiind exagerat.


Metoda varianţei-covarianţei ( cunoscuta ca Metoda Delta Normal) Utilizând aceasta metodă, modelăm distribuţia pierderilor din portofoliu, apelând la următoarele ipoteze: - portofoliu este linear: schimbările în preţul portofoliului V(t) sunt dependente de preţul activului din componenta S(t). Cu alte cuvinte:

- activul din componenta are o distribuţie normala a câştigului, ceea ce implica faptul ca şi câştigurile din portofoliu sunt normal distribuite. Este de notat că suma funcţiilor distribuite normal nu este întotdeauna normală. Astfel ipoteza portofoliului linear nu poate garanta câştigul portofoliului ca fiind normal.

Având în vedere ipotezele expuse mai sus, care ne dau posibilitatea să descriem pierderea din portofoliu utilizând o distribuţie normală, există numeroase ecuaţii şi metode de distribuţie care pot fi folosite, calcularea VaR devenind astfel mult mai simpla.

5. Măsurarea coerentă a riscului Axiomele măsurării riscului reprezintă o piatră de temelie în măsurarea riscului a

fost propunerea lui Artzner referitoare la primele axiome ale măsurării riscului; măsurarea riscului în concordanta cu aceste axiome a fost numită măsurare coerentă a riscului. Axiomele coerenţei au avut asemenea implicaţii încât nu a mai fost posibilă desemnarea arbitrară a unei funcţii de măsurare a riscului, decât cu condiţia respectării acestor axiome , în consecinţa VaR nu a mai fost considerat un indicator adecvat al măsurării riscului.

Vom defini acum o măsurare coerenta a riscului ca fiind p(.).Fie X şi Y pierderile a doua portofolii, atunci p este coerent daca adera la cele patru axiome:

- riscul este monoton: dacă X < Y atunci p(X) ≤ p (Y) - riscul este omogen: p(X) = λp(X) pentru λ> 0 - invariaţia translatării activelor fără risc:p(X+χ)= p(X) — χ ,unde χ este activul

fără risc. - riscul este sub-aditiv :p(X+Y) ≤ p(X) + p(Y)

Vom explica acum fiecare axiomă în parte. Prima axiomă explică asocierea riscului înalt cu riscul scăzut.

Omogenitatea ne asigură că nu putem creste sau descreşte riscul investind sume diferite în acţiuni diferite; cu alte cuvinte riscul este asociat activului în sine şi nu în funcţie de cantitatea cumpărată.

Invariaţia translatării poate fi explicată prin faptul ca investiţia într-un activ fără risc aduce probabilitatea pierderii la 1. Astfel vom primi întotdeauna suma iniţial investită. Investiţia iniţială este dedusă pentru că măsurătorile de risc măsoară riscul ca o sumă pozitivă, un asemenea câştig fiind negativ.

Subaditivitatea este cea mai importantă axiomă pentru că asigură că o măsurare coerenta a riscului poate avea loc odată cu diversificarea portofoliului. Axioma ne arată că, investind în ambele portofolii, X şi Y, rezultatul este un risc mai mic pe total decât suma riscurilor pentru o investiţie separată în portofoliul X şi portofoliul Y. VaR nu este o măsură coerentă pentru că nu respectă axioma subaditivităţii, şi în consecinţă poate conduce la un risc mai ridicat rezultând din diversificare.

Putem spune că măsurarea riscului este de coerenţă redusă dacă este convexă, invariabilă translaţional şi omogenă. Merită să observăm că axiomele coerenţei asigură că măsurarea riscului este convexă şi supusă optimizării informatice.


Măsurarea coerenta a riscului Având în vedere introducerea în axiomele coerenţei şi concluzia că VaR nu este

coerent, noi măsuri de coerenţă a riscului au fost propuse pentru a capta avantajele VaR. În particular era nevoie de o măsurare "pură" a riscului, simplă de înţeles care ar putea captura toate informaţiile cheie de risc cu cele trei părţi importante ale informaţiei: probabilitate, pierdere şi timp.

Pentru a răspunde cu un echivalent coerent la VaR , o varietate de măsuri legate de VaR au fost propuse. Exemplele includ TvaR (tail value at risk), WCE( Worst condiţional expectation) şi CVaR ( condiţional value at risk). CVaR a devenit o modalitate uzuală de măsurare a riscului datorită similarităţii cu VaR dar şi datorită faptului că evaluează "cât de rău pot evolua lucrurile" dacă pierderea VaR este depăşită. CVaR este pierderea aşteptată ca urmare a faptului că VaR este depăşit; este definită ca:

O definiţie alternativă a CVaR este media distribuţiilor extreme ale pierderilor

VaR .Un alt avantaj al CVaR este ca ponderea în portofoliu poate fi uşor optimizată cu ajutorul programării liniare pentru a minimiza CVaR. Măsurătorile spectrale de risc sunt un grup de măsurători coerente de risc, unde riscul este dat de suma mediei ponderate a rezultatelor. Aceste ponderi pot fi alese pentru a reflecta preferinţa de risc pentru rezultate particulare. Axioma subaditivităţii demonstrează importanţa capturării dependentelor dintre active atunci când se măsoară riscul portofoliului. În consecinţă acest lucru creşte interesul pentru copula: acesta este o funcţie care cartografiază un set de distribuţii marginale într-o distribuţie multivariată şi viceversa.

Teorema lui Sklar stă la baza teoriei copula, care demonstrează că pentru o distribuţie multivariată dată există o copula care poate combina toate distribuţiile marginale pentru a da o distribuţie comună. De exemplu, într-un caz bivariat, dacă avem două distribuţii marginale F(x) şi G(y) atunci există o funcţie copula C pentru a da distribuţia multivariată H(x,y):

Există o varietate de copula şi exemplele includ şi copula Gaussiană şi pe cea a lui

Clayton. Înainte de a fi utilizate în matematica financiară, copula a fost utilizată în Ştiinţele actuariale şi Ingineria civilă şi mecanică. În Teoria Valorilor Extreme copula a devenit deosebit de importantă pentru că nu este posibil sa capturezi dependentele dintre variabile aleatoare utilizând corelaţiile standard.

În ciuda numărului mare de copula existente acestea continuă să fie o zonă activă de cercetări întrucât este important să avem copula care capturează tipul corect de dependente dintre active.

Tendinţe viitoare privind măsurătorile de risc Măsurarea riscului a fost întotdeauna un domeniu înfloritor de cercetare. O zonă

importantă de interes este cea care se referă la identificarea unor metode satisfăcătoare de modelare a dependentelor între active, altele decât corelaţiile. Alternativ, există un interes mare în găsirea formulelor care pot să captureze dependenţa comportamentului în mod semnificativ. Un alt domeniu de cercetare este măsurarea dinamică a riscului. Aceasta implică măsurarea riscului în mod continuu, în loc să aplice distribuţia statică.

O altă direcţie importantă în măsurarea riscului este conceperea unor modalităţi de măsurare a riscului specific cum ar fi, măsurarea riscului de credit, măsurarea riscului de lichiditate, etc. Ar fi de notat că asemenea măsurători exista deja în anumite domenii (de


exemplu Merton utilizează modelul structural al creditelor neperformante) şi modelul KMV.

Bibliografie selectivă Alexander C. (2009) – Market Risk Analysis, Volume IV, Value-at-Risk Models, John

Wiley & Sons, Ltd.; Jorion P. (2003) – Financial Risk Manager Handbook, Second Edition, John Wiley & Sons,

Inc.; ESMA (2009) - Risk Management Principle for UCITS; Directiva 2010/43/UE a Comisiei din 1 iulie 2010 de punere în aplicare a Directivei

2009/65/CE a Parlamentului European şi a Consiliului în ceea ce priveşte cerinţele organizatorice, conflictele de interese, regulile de conduită, administrarea riscului şi conţinutul acordului dintre depozitar şi societatea de administrare


Experimental Treatments in Marketing: Experiment Variables

Senior Lecturer Dan NASTASE, PhD

„Artifex” University, Bucharest Abstract Marketing experiment is a set of operations, performed in a well defined and

controlled environment, in which intentionally and repeatedly changes are caused among the factors of influence, identifying and then measuring the changes recorded by the effects.

Key words: experiment, markteting, variable, effect factors, experimental treatment, product, price. În general, un experiment de marketing îsi propune doua obiective fundamentale: 1) descoperirea relatiei de cauzalitate între diverse variabile de marketing; 2) masurarea efectului pe care o schimbare provocata în rândul variabilelor independente o are asupra unor variabile de marketing dependente. Pentru ca aceste doua categorii de informatii sa fie cât mai concludente, este necesar ca experimentul sa se realizeze în mod sistematic si repetat, la fiecare repetare mentinându-se aceleasi conditii de efectuare. Un experiment de marketing are de-a face cu doua categorii mari de variabile: independente si dependente. a) Variabilele independente sunt constituite din factorii de influenta a caror actiune este urmarita în cadrul experimentului. La rândul lor, ele se împart în:

variabile explicative, denumite si factori experimentali sau stimuli de marketing a caror marime se modifica în mod provocat, de catre operatorii experimentului, pentru a se observa apoi ce efecte au aceste modificari asupra cererii, volumului de vânzari, concurentei, distribuitorilor etc.;

variabile aleatoare, a caror actiune nu poate fi controlata de catre cei care realizeaza experimentul, influenta lor asupra efectelor obtinute trebuind sa fie estimata însa. De regula, pentru ca efectele experimentului sa se produca, prezenta acestor factori este obligatorie. Important este deci nu sa li se înlature existenta, ci doar sa se mentina, pe cât posibil, constant nivelul lor.

b) Variabilele dependente, sunt variabile tip efect, concretizate în volum de vânzari, cerere, timp de adoptare a deciziei de cumparare, opinii si atitudini, reactii ale concurentei etc. În cazul lor, foarte important este ca ele sa fie protejate, pe timpul experimentului, de influentele factorilor perturbatori.

Pentru toate categoriile de variabile experimentale, în vederea obtinerii unor informatii cât mai concludente si mai usor de utilizat, foarte utila este cunoasterea nivelului lor, adica a valorilor pe care ele le au si care pot fi masurate si, eventual, cuantificate. Stabilirea acestora se realizeaza prin intermediul operatiunilor de scalare, care vor fi prezentate într-un capitol urmator.

Relatia de cauzalitate dintre cele doua categorii de variabile de marketing poate fi estimata în mod:

deductiv, pe seama teoriilor existente, respectiv în baza legitatilor puse în evidenta de aceste teorii;


inductiv, în baza seriilor paralele de date privind variabilele independente si cele dependente, precum si a unor elemente furnizate de teoria marketingului;

intuitiv, pe seama experientei si inspiratiei cercetatorilor. Dat fiind faptul ca la acelasi efect pot contribui mai multe cauze, pentru ca

rezultatele experimentelor de marketing sa fie cât mai concludente, este absolut necesar ca, în timpul derularii lor, sa nu se opereze cu mai multi stimuli simultan. Valorile variabilelor independente trebuie sa se modifice pe rând, una câte una, în timp ce toate celelalte îsi mentin valorile constante. Experimentele de marketing opereaza cu doua tipuri de unitati de observare:

a) unitati experimentale, asupra carora sunt orientati stimulii experimentali, pentru a li se observa si masura reactiile;

b) unitati martor, care sunt si ele supuse observatiilor, fiind mentinute însa în afara stimulilor cu care se opereaza asupra primelor, rolul lor fiind acela de baza de comparatie; (servind la mai buna evidentiere a reactiilor pe care unitatile experimentale le au la modificarile

Pentru ca rezultatele experimentelor sa fie utile si generalizabile, unitatile de observare trebuie sa fie în asa fel alese încât sa fie cât mai reprezentative pentru colectivitatile din care provin, respectându-se în acest scop rigorile esantionarii.

Constând în schimbarea intentionata a valorilor variabilelor independente, evident ca tratamentele experimentale opereaza cu cel putin doua valori ale aceleiasi variabile de acest tip (una initiala si una modificata). Daca un factor este introdus în experiment pentru prima data, valoarea lui initiala va fi nula (factorul având deci tot doua valori).

Genurile de tratamente care urmeaza a fi aplicate variabilelor experimentale de marketing se precizeaza cu ocazia proiectarii experimentelor, alegerea lor (mai mult sau mai putin inspirata) influentând în mod hotarâtor utilitatea si eficienta acestora.

Pentru ca tratamentele experimentale sa duca la rezultatele scontate, este bine sa se tina seama de urmatoarele recomandari:

a) Folosirea unor unitati sau grupuri de control ca baze de comparatie pentru rezultatele care se obtin în urma lor;

b) Interpretarea corecta a datelor (nu cumva efectele pe termen lung ale unor factori sa fie interpretate drept efecte pe termen scurt ale tratamentului experimental aplicat); De pilda, cresterea volumului de vânzari poate avea drept cauza, nu atât actiunea publicitara întreprinsa drept tratament experimental pe termen scurt, cât mai ales cresterea veniturilor populatiei (care nu are nimic de-a face cu acest tratament).

c) Pentru a asigura cuantificarea influentei unui tratament oarecare, verificati daca:

factorul experimental (si tratamentul care îl implica) este el însusi cuantificabil;

modificarea lui nu se realizeaza concomitent cu modificarea (în acelasi sens) a altor factori;

Ca si în alte cazuri, între efectul unui factor si efectul experimentului exista diferente de continu. Astfel, efectul unui factor este rezultatul actiunii factorului respectiv. Efectul unui anumit nivel de pret, de pilda, este un nivel dat al cererii.


Efectul experimentului reprezinta, în schimb, modificarea efectului unui factor provocata de variatia valorii factorului respectiv. El mai poate fi denumit si reactie experimentala sau efect al tratamentelor. Daca, în urma reducerii experimentale a pretului

produsului cu lei, cererea reactioneaza, crescând cu unitati, efectul

experimentului este (egal, nu cu cererea veche sau noua, ci cu sporul de cerere). Pe lânga efectul absolut si variatia acestuia dat fiind faptul ca experimentele au caracter repetitiv, în realizarea lor mai intereseaza si efectul mediu, care reprezinta media aritmetica a marimilor efectului experimental rezultate din fiecare tratament experimental în parte. El este cunoscut si sub denumirea de efect principal. De asemenea, în afara efectelor experimentului, în cercetarile de marketing prezinta importanta efectele altor factori decât cei experimentali. Delimitarea si comensurarea acestora sunt operatiuni relativ complexe. Existenta lor nu trebuie sa fie, în nici un caz, ignorata.

Bibliografie selectivă Balaure, V.- Marketing , Editura Uranus, Bucureşti, 2006 Blythe, J., Comportamentul Consumatorului, Ed. Teora, Bucureşti, 2002 Cătoiu, I., Teodorescu, N., Comportamentul Consumatorului, Editura Uranus , Bucureşti,

2006 Koetler, Ph., Managementul Marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 2002 Koetler, Ph., Armstrong G., Principiile Marketingului, Ediţia a III-a, Editura Teora,

Bucureşti, 2005 Putler, D., S., Kalayanam, K., Hodges, J.S., A Bayesian Approach For Estimating Target

Market Potential With Limited Geodemographic Information, Journal of Marketing Research, XXXIII, May 1996, USA, AMA.

Udrescu, M.,Coderie,C., MAMAGEMENTUL MARKETINGULUI Editura Artfex, Bucureşti, 2010.

Udrescu, M.,Nastase.D., Studiul comportamentului consumatorului, Editura Artfex, Bucureşti, 2009


Analysis of the Romanian Capital Market in the Context of Market Globalization

Professor Dan ARMEANU PhD

[email protected] Academy of Economic Studies, Bucharest

Ana-Maria BURCĂ, PhD Student [email protected]

Academy of Economic Studies, Bucharest Sorin CIOACA, PhD Student

Academy of Economic Studies, Bucharest [email protected]

Abstract

The analysis from stock exchange perspective of the period 2007-2012 emphasizes the apparent correlation of global markets, revealed by the movements in the same directions of the main mature markets. Following the contagion effect, the turbulences experienced by mature markets transferred on the emergent ones too, amongst them being Romania. The crisis on the financial markets has had important consequences on the stock exchange industry of Romania, where the weight of stock exchange capitalization in the Gross Domestic Product reduced by more than 60 percents in 2008. The extreme volatility manifested during the years following the subprime crisis, especially after 2009, favored the achievement of positive efficiency that easily surpassed 100%, but without, at the level of main indexes, the depreciation suffered in 2008 to be recovered.

Financial crisis affected the consolidation process of the internal capital market, situation emphasized also by the extreme volatility, leading to efficiency of main stock exchange indexes, which are not statistically correlated in a significant manner to the efficiencz recorded on mature markets.

From the analysis of the efficiency of tha BET index, the efficiencies of the indexes DJIA, S&P 500 and EUROSTOXX 50, a relative correlation of the efficiencies of BET and EUROSTOXX is observed, but instead the links to the American market being irrelevant.

Key words: financial crisis, capital market, stock exchange capitalization, trading volume, stock exchange indexes

JEL Classification: G22 Această lucrare vizează realizarea unei analize asupra evoluției pieței interne de

capital, în contextul crizei economice internaționale și relevarea eventualelor corelații dintre domeniul bursier din România și principalele piețe mature. Pentru aceasta, este necesară realizarea unei prezentări preliminare a structurii pieței interne de capital în context global și a unei analize pentru identificarea unor eventuale corelații între Bursa de Valori București și indici relevanți de pe piețele mature .

Piața de capital din România în context global Ulterior perioadei comuniste, în mediul economic autohton au fost demarate

numeroase afaceri ce își arogau titulatura de “bursă”/”burse de valori”, ca faze incipiente de


creare și coagulare a inițiativelor private de constituire a unor medii care să asigure întâlnirea dintre cererea și oferta de resurse financiare. Deși scopul creării lor deriva dintr-o necesitate reală de convertire a economiei centralizate, bazate pe subvenționarea mascată a ineficiențelor din activitatea de producție, la economia de piață, în care inovația, concurența și spiritul antreprenorial erau fundamente, modul concret de implementare a ideilor importate din statele dezvoltate au indus germenii problemelor actuale cu care se confruntă sistemul bursier din România.

Astfel, rețeta generală de privatizare a companiilor de stat, aplicată cu variații semnificative între țările din fostul bloc comunist, a condus la apariția în economia românească a milioane de acționari, rezultați din aplicarea prevederilor legislației circumscrise Programului de Privatizare în Masă (PPM), ca o formă de trecere a activelor din patrimoniul statului în patrimoniul unei mase de populație ce învăța, cu dificultate, principalele noțiuni despre proprietate și drepturile derivate din aceasta.

Ulterior, înființarea primelor instituții specifice pieței de capital – Agenția Națională a Valorilor Mobiliare (transformată în Comisia Națională a Valorilor Mobiliare), Bursa de Valori București și piața RASDAQ - a fost consecința implementării unor mecanisme care să faciliteze schimbul dintre deținătorii de capital și acționarii rezultați în urma Programului de Privatizare în Masă, deziderat realizat cu consultanță oferită de guverne din țările dezvoltate. Tocmai acest mod de constituire a primelor instituții ale pieței de capital (ca rezultat al unor programe de consultanță financiară) a permis crearea – în cadrul economiei românești – a unor entități bursiere de inspirație occidentală (Bursa de Valori București, după model francez) sau americană (piața RASDAQ).

Ca urmare, impunerea în peisajul economic autohton a unor instituții bursiere ce nu au fost suficient și corespunzător asimilate de societate, precum și mirajul obținerii succesului financiar într-un timp foarte scurt (expresie a gradului redus de educație financiară, problemă ce se menține și în prezent), au facilitat apariția unor probleme în sistemul financiar intern, care au avut impact major asupra credibilității acestuia (prăbușiri de fonduri de investiții, confuzii create voit/involuntar între jocuri piramidale și fonduri de investiții etc.).

Aceste evoluții au fost posibile în contextul în care capacitatea instituțională a autorității de supraveghere din domeniul bursier nu era suficient consolidată, iar mecanismele de funcționare ale entităților autoreglementate (așa cum era piața RASDAQ, una dintre cele mai mari piețe bursiere din lume la crearea ei, dacă luăm în calcul numărul de emitenți) au fost utilizate, în anumite cazuri, în scopuri contrare unei piețe bursiere.

Figura 1 Numărul de companii listate pe piața de capital din România Sursa: www.worldbank.org


Astfel, dezvoltarea pieței de capital din țara noastră (dominată clar, pe segmentul operațiunilor la vedere, de Bursa de Valori București) a fost anevoioasă, progresele înregistrate până în anul 2007 (ca un cumul de factori pozitivi, de natura aderării țării noastre la Uniunea Europeană, stabilizarea și ulterior consolidarea economiei interne după criza din anii 1997-1999) fiind practic estompate de apariția crizei financiare internaționale, care a avut efecte directe, imediate și semnificative asupra domeniului bursier din România.

Aceste efecte sunt evidențiate de nivelul redus al capitalizării bursiere ca procent din Produsul Intern Brut, ce a variat, între un minim de 0.16% (în anul 1996) și un maxim de 26.73% (în anul 2007), pentru ca, în anul 2011, aceasta să fie la un nivel de circa 12% (în condițiile în care media europeană este de 51.7%, iar pentru Polonia, cea mai mare țară din Europa centrală și de est, este de peste 40%).

Figura 2 Ponderea capitalizării bursiere în Produsul Intern Brut în perioada 2004-

2010 Sursa:www.worldbank.ro Se poate constata gradul încă redus de dezvoltare a pieței interne de capital

(ponderea în PIB a fost, în anul 2011, de doar 11.9%), ceea ce arată eficiența scăzută a acesteia, de realizare a scopului primordial, acela de constituire a unui mediu eficient de intermediere a cererii și ofertei de resurse financiare.

Așa cum se poate observa, ponderea capitalizării bursiere în Produsul Intern Brut s-a redus semnificativ în toate țările dezvoltate și emergente pe perioada recentei crize financiare ce se manifestă din anul 2007, cu o reducere majoră pentru principala piață afectată (cea americană), de la 142.53% în anul 2007 la 82.09% în anul 2008. Ulterior, pe fondul măsurilor de combatere a cauzelor crizei financiare (programele de bail-out pentru principali operatori financiari, adoptarea unei politici de creștere a masei monetare etc.), indicatorul în cauză a cunoscut o redresare rapidă începând cu anul 2009 (atingând valoarea de 107.32% în anul 2009 și 117.49% în 2010).

În cazul României, turbulențele de pe piețele internaționale resimțite începând cu anul 2007 au condus la reducerea ponderii capitalizării bursiere în Produsul Intern Brut, de la 26.53% în anul 2007 la 9.95% în anul 2008, pentru ca, ulterior, acest indicator să se


majoreze la 18.82% în anul 2009 și 20.03% în anul 2010. Această evoluție indică o volatilitate ridicată a prețului acțiunilor listate la Bursa de Valori București, care a determinat obținerea –în numeroase cazuri – de randamente anualizate de peste 100%. Cu toate aceste randamente semnificative, valoarea principalelor acțiuni listate nu a atins nivelurile din anul 2007, ceea ce explică, în mare parte, ponderea în Produsul Intern Brut de numai 11.9% în anul 2011 (iar după primele 4 luni din anul 2012, cotațiile acestora încă sunt mult reduse față de perioada anterioară declanșării crizei).

Pentru a încerca identificarea unei legături între randamentele de pe piața americană și cea românească am realizat testarea unei regresii în care variabila independentă este DL_DJIA, iar variabila dependentă este DL_BET. Rezultatele unei asemenea regresii sunt prezentate mai jos: Dependent Variable: DL_BET Method: Least Squares Date: 05/03/12 Time: 22:57 Sample(adjusted): 3/30/2007 4/13/2012 Included observations: 1316 after adjusting endpoints


C -0.000368 0.000560 -0.658115 0.5106 DL_DJIA -0.040302 0.037478 -1.075360 0.2824

R-squared 0.000879 Mean dependent var -0.000369 Adjusted R-squared 0.000119 S.D. dependent var 0.020298 S.E. of regression 0.020297 Akaike info criterion -4.955184 Sum squared resid 0.541318 Schwarz criterion -4.947308 Log likelihood 3262.511 F-statistic 1.156399 Durbin-Watson stat 1.873832 Prob(F-statistic) 0.282411

Din analiza acestei regresii, rezultă că nici unul dintre coeficienți nu este

semnificativ statistic, având în vedere atât valorile lui t-statistic (egale cu -0.658115 pentru constantă și -1.075360 pentru coeficientul variabilei independente), cât și probabilitățile asociate (0.5106 pentru constantă și 0.2824 pentru coeficientul variabilei independente).

Pentru a observa dacă regresia este bine specificată, luăm în considerare valoarea lui R2 , care, în acest caz, este egală cu 0.000879, adică variabila independentă explică în proporție de 0.0879% variația variabilei dependente. Ca urmare, regresia nu este bine specificată, așadar nu există o corelație statistică relevantă între cele două randamente.

Dacă luăm în considerare randamentele obținute de indicele EUROSTOXX 50, ce sunt captate de seria temporală DL_EUROSTOXX, ca valori ale unei serii temporale ce este variabilă independentă într-o regresie ce are ca variabilă dependentă randamentul obținut pe piața de capital din România, obținem: Dependent Variable: DL_BET Method: Least Squares Date: 05/03/12 Time: 23:40 Sample(adjusted): 3/30/2007 4/13/2012 Included observations: 1316 after adjusting endpoints DL_BET=C(1)+C(2)*DL_EUROSTOXX

Coefficient Std. Error t-Statistic Prob.


C(1) -0.000132 0.000491 -0.269527 0.7876 C(2) 0.554445 0.028017 19.78946 0.0000

R-squared 0.229607 Mean dependent var -0.000369 Adjusted R-squared 0.229021 S.D. dependent var 0.020298 S.E. of regression 0.017823 Akaike info criterion -5.215158 Sum squared resid 0.417395 Schwarz criterion -5.207282 Log likelihood 3433.574 Durbin-Watson stat 2.061548

O asemenea regresie are C(2) semnificativ statistic, având în vedere că valoarea de

probabilitate asociată este egală cu 0, ceea ce ar indica o posiblă relație între variabilele independentă DL_EUROSTOXX și cea dependentă DL_BET. Cu toate acestea, variabila independentă explică numai o proporție de 22.96% din variația variabilei dependente, fapt care conduce la concluzia că eventuala corelație dintre cele două mărimi este destul de mică.

Din analiza realizata se constata ca piața internă de capital este încă într-un stadiu incipient de dezvoltare și are un rol marginal în economia românească, relevat de menținerea ponderii capitalizării bursiere în Produsul Intern Brut la valori de sub 20%.Piața de capital din România a fost foarte volatilă în perioada 2007-2012, ceea ce a condus la înregistrarea frecventă a unor randamente de peste 100%, ca urmare a prăbușirii cu peste 70% a cotațiilor bursiere în anul 2008.Randamentele obținute investind în indicii relevanți din piața internă și din piețe mature și dezvoltate sunt slab corelate. Mai mult, această concluzie este indusă și de diferențele majore dintre piețele mature și piața de la București, așa cum sunt cele structurale (respectiv instrumente financiare tranzacționate, categorii de operațiuni permise – ex.short selling, operațiuni în marjă-), participanții și investitorii marcanți (entități locale sau străine). Bibliografie selectivă Armeanu, Dan, Teoria generală a portofoliului, Editura Universității Româno-Britanie,

2009 Codirlasu, Adrian, Chidesciuc, Nicolaie, Econometrie aplicată, Note de curs, Programul de

Master Specializat Managementul Sistemelor Bancare, Academia de Studii Economice, 2008

Stancu, Ion, Piețe financiare și gestiunea portofoliului, 2002 Bursa de Valori București, Rapoarte anuale 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010 și

2011, http://www.bvb.ro *** - www.worldbank.ro *** - www.bvb.ro *** - www.wall-street.ro *** - www.insse.ro *** - www.zf.ro *** - www.primet.ro


Conventional (stochastic) Decision Tree

Professor Constantin ANGHELACHE PhD “Artifex” University, Bucharest

Professor Constantin MITRUŢ PhD Academy of Economic Studies, Bucharest

Ec. Oana NUŢĂ Financial-banking specialist, EximBank

Mădălina DUMBRAVĂ PhD Financial-banking specialist, Romanian Commercial Bank

Abstract The decision tree views projects not only as a linear series of cash flows, but a

tree-like model is developed, able to aid in forecasting the probable decision to be taken in a certain environment.

Key words: decision, flow, risk, probability, investment În cazul analizei de tipul arborelui de decizie convenţional sau stochastic, în

cuantificarea riscului proiectele nu mai sunt privite ca o desfăşurare liniară de cash flow-uri obţinute la diferite momente în viitor în funcţie de evoluţiile probabile ale economiei sau ale întreprinderii. Acest model ţine cont şi de feed-back-ul existent între evoluţiile stărilor economiei şi deciziile managerului. Astfel, pentru fiecare eveniment viitor probabil este prevăzută acţiunea adecvată situaţiei ce poate fi adoptată de către manager şi care va influenţa mărimea cash flow-urilor viitoare generate de proiect. Ca rezultat, traiectul liniar clasic este înlocuit cu o structură arborescentă, ale cărei noduri reprezintă evenimentele viitoare probabile, iar ramurile sunt deciziile managerului posibil de luat în acele situaţii. În cazul arborelui de decizie convenţional evenimentele viitoare prezente în arborele de decizie (nodurile arborelui) sunt considerate certe, probabilitatea asociată acestora fiind 1. Fiecărei decizii posibil de luat de către manager i se asociază o probabilitate. Realizarea unui eveniment viitor poate implica adoptarea uneia sau mai multor căi de urmat, suma probabilităţilor aferente tuturor acestor posibile evoluţii fiind egală cu 1. Ca şi în evaluarea clasică a proiectelor de investiţii, sunt evidenţiate cash flow-urile rezultate aferente fiecărei decizii adoptate de către manager. Pe baza probabilităţilor asociate acestora va fi estimată valoarea cash flow-urilor obţinute în fiecare nod al arborelui de decizie. Determinarea valorii actualizate a acestor cash flow-uri presupune actualizarea lor cu un cost de oportunitate a capitalurilor investite în acest proiect.

Modelul arborelui stochastic de decizie operează simultan atât cu incertitudinea, cât şi cu elaborarea secvenţială a deciziilor. Astfel este combinată metoda de analiză a riscului cu metoda arborelui convenţional de decizie.

Arborele stocastic de decizie este similar cu arborele decizional clasic, exceptând: - nodurile de evenimente probabile sunt înlocuite cu probabilităţi; - rezultatele tuturor combinaţiilor de decizii sunt înlocuite cu distribuţii de

probabilitate. Ca urmare, prin arborele stocastic de decizie vor putea fi evaluate toate căile de

evoluţie a proiectului ce pornesc din punctele de decizie cu ajutorul unui model de simulare.


- Simularea Hertz şi Monte Carlo Aceste tipuri de analiză îşi propun luarea în calcul a diverşilor factori de risc şi

cuantificarea influenţei lor asupra rezultatelor întreprinderii. Ele presupun în primul rând estimarea distribuţiei de probabilitate pentru fiecare factor de risc ce are impact asupra variabilităţii profitului proiectului de investiţii sau întreprinderii. Urmează simularea combinaţiilor posibile ale valorilor pe care fiecare factor de risc le poate lua, în vederea estimării intervalului de valori probabile ale profitului. Etapele simulării în cazul analizei riscului sunt următoarele:

estimarea intervalului de valori pentru fiecare factor determinant al riscului; estimarea, în cadrul intervalului determinat în etapa 1, a probabilităţii de

apariţie pentru fiecare dintre valorile posibile pe care le poate lua factorul respectiv;

determinarea relaţiilor existente între factorii de risc şi variabila a cărei varianţă dorim să o estimăm;

selecţionarea la întâmplare a unei valori din distribuţia de valori a fiecărui factor de risc;

estimarea variabilei analizate pe baza setului de valori extrase pentru factorii determinanţi;

repetarea procesului de selecţie a setului de valori şi de estimare pe baza lor a mărimii variabilei analizate.

Finalitatea modelului Hertz este trasarea curbei probabilităţilor cumulate pentru variabila analizată. O dată estimată distribuţia de probabilitate a profitului obtenabil, luând în calcul toate influenţele posibile ale factorilor de risc, se poate efectua analiza riscului asociat realizării acestuia. Abaterea medie pătratică determinată pentru această distribuţie de probabilitate poate reprezenta o aproximare a riscului indicatorului analizat.

Modelul Hertz are o serie de neajunsuri, dintre care cel mai important constă în faptul că se porneşte de la ipoteza că distribuţiile de probabilităţi ale factorilor determinanţi sunt independente şi normale. În practică majoritatea distribuţiilor de probabilitate nu sunt normale, iar factorii determinanţi ai riscului nu sunt independenţi.

Înlăturarea acestor dezavantaje s-a realizat prin utilizarea modelului Monte Carlo. Etapele simulării sunt aceleaşi:

modelarea proiectului, ce constă în prezentarea interdependenţelor existente între variabilele, respectiv factorii de risc ce influenţează rezultatele proiectului de investiţii;

specificarea probabilităţilor asociate fiecărei mărimi a variabilelor modelului, ceea ce este echivalent cu prezentarea distribuţiei de probabilitate pentru fiecare factor de risc implicat în simulare;

simularea profiturilor sau cash flow-urilor viitoare se va face pornind de la valorile extrase de calculator în procesul de simulare pentru fiecare variabilă sau factor de risc.

Dezavantajul simulării prin această metodă este complexitatea ridicată, fiind un instrument greu de utilizat de către manageri în deciziile lor privind alocarea capitalurilor.

Funcţia scor utilizată în analiza riscului de faliment Ajustarea valorii unui proiect în vederea eliminării riscului presupune estimarea

valorii sale ţinând cont de mărimea riscului asumat de investitori. Acest lucru se poate realiza prin folosirea unor rate de actualizare a cash flow-urilor ce includ în mărimea lor şi remunerarea riscului investiţiei. De asemenea reducerea duratei de viaţă a proiectului sau diminuarea cash flow-urilor previzionate este o alternativă ce poate fi folosită în estimarea valorii proiectului ţinând cont de riscurile presupuse de exploatarea sa. ctualizarea cash


flow-urilor rezultate din exploatarea proiectului de investiţii cu rata de rentabilitate fără risc va conserva riscul proiectului, variabilitatea cash flow-urilor fiind transferată valorii actualizate nete. Predicţia riscului de faliment constituie piatra de încercare a oricărui analist financiar. Interesul ridicat pe care îl prezintă acest tip de cercetare atât pentru proprietarii, cât şi pentru creditorii întreprinderilor a determinat o adevărată explozie a acestor tipuri de modele de previziune, mai ales în perioadele de criză ale economiei. Mult timp funcţiile scor au fost utilizate de bănci pentru trierea clienţilor lor. Treptat, din cauza erorilor inevitabile ce intervin în clasificările firmelor după scorul obţinut, aceste modele de analiză au fost înlocuite sau completate şi cu alte tipuri de evaluări.

Ideea centrală ce a stat la baza construcţiei acestui model a fost separarea firmelor solvabile de cele insolvabile, falimentare, pornind de la valorile înregistrate de diferiţi indicatori financiari calculaţi pentru acestea. Se porneşte de la o bază de date cu informaţii financiar-contabile ale mai multor întreprinderi din aceeaşi ramură, având dimensiuni şi obiecte de activitate apropiate. Vor fi alese în mod deliberat atât întreprinderi performante, cât şi întreprinderi cu probleme. Perioada pe care trebuie analizate aceste firme este destul de mare, 20-30 de ani. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care în cazul întreprinderilor româneşti nu poate fi construită încă o funcţie scor reprezentativă. Funcţia scor rezultă din prelucrarea statistică a bazei de date formate din indicatorii financiari calculaţi pentru fiecare întreprindere. Se poate opta pentru o regresie multiplă sau pentru un model de analiză discriminantă uni- sau multidimensională. Un soft statistic poate rezolva această problemă, iar câteva cunoştinţe de analiză a datelor pot facilita acest tip de model pentru orice analist financiar. Atunci când riscul poate fi exprimat numeric, acesta poate fi analizat cu ajutorul celorlalţi indicatori, consideraţi ca variabile explicative şi integraţi într-un model de regresie multiplă. Vor fi reţinuţi doar acei indicatori pentru care parametrii regresiei sunt semnificativ diferiţi de zero. O dată estimată funcţia de regresie, prin aplicarea sa la eşantionul de firme ales se vor obţine valorile ajustate ale variabilei dependente, ce pot fi interpretate ca scoruri asociate firmelor. Dacă modelul este validat statistic, el poate fi folosit pentru predicţii ale riscului de faliment pentru alte firme, ce nu fac parte neapărat din eşantionul prelucrat.

Bibliografie selectivă Anghelache, G.V., Dumbravă, M. (2009) - „Elemente privind riscul şi profitabilitatea”,

Simpozionul Ştiinţific Internaţional „Criza economică – previziune şi impact pentru România”, Editura Artifex – Bucureşti 2009, pg. 73 – 78

Engle, R.F. (2007, 2004) – „Risk and Volatility: econometric model and financial practice”, American Economic Review

Gourieroux, C., Jasiak, J. (2001) – „Financial econometrics: problems, models and methods”, Princeton University Press, Princeton

Moşteanu, T.; Iacob, M. (2008) – "Theories And Approaches Regarding The Cost – Benefit Analysis Role And Principles", Theoretical and Applied Economics, Asociaţia Generală a Economiştilor din România - AGER, vol. 11, pages 7-13

Păun, C.; Braşoveanu, I.; Muşetescu, R. (2007) – „Absolute risk aversion on the Romanian capital market”, Romanian Journal of Economic Forecasting, vol. 8

Vintilă, G. (2006) - "Gestiunea financiară a întreprinderii", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti


Materiality in Financial Audit

Adriana Claudia GHIMIŞ, PhD Student Ministry of Public Finances

[email protected]

Abstract The financial audit aims toward increasing the credibility of financial informaiton.

The purpose of the paper is to outline the most important topics regarding the definition and application of significance limit.

Key words: audit, performance, financial, credible, information, practician Introducere Scopul unui audit financiar este acela de a îmbunătăți gradul de încredere al

utilizatorilor privind informațiile furnizate de situațiile financiare. Acest lucru este obținut prin exprimarea de către auditor a unei opinii cu privire la faptul că situațiile financiare sunt prezentate în mod corect, sub toate aspectele semnificative sau oferă o imagine fidelă și corectă în conformitate cu un cadru de raportare financiară aplicabil. Totodată, în planificarea și desfășurarea unui audit al situațiilor financiare, practicianul responsabil trebuie să trateze cu responsabilitate modul adecvat de aplicare a pragului de semnificație. Atât în etapa de cunoaștere a entității auditate, cât și în etapa de efectuare a procedurilor analitice, auditorul trebuie să colecteze informații suficiente pentru definirea pragului de semnificație și evaluarea riscurilor. Semnificația și riscul reprezintă două concepte fundamentale care sunt importante pentru planificarea auditului și pentru definirea metodei de auditare. În ceea ce privește conceptul de prag de semnificație, acesta joacă un rol major în determinarea tipului adecvat de raport de audit ce ar trebui emis.

Standardul Internațional de Audit (ISA) nr. 2001 stabilește obiectivele generale ale auditorului și de asemenea explică natura și aria de aplicabilitate a unui audit, care au drept scop sprijinirea auditorului profesionist în îndeplinirea acestor obiective.

Astfel, potrivit ISA 200 obiectivele generale ale auditorului în efectuarea unui audit al situațiilor financiare sunt:

obținerea unei asigurări rezonabile cu privire la faptul că situațiile financiare ca întreg nu conțin denaturări semnificative, ca urmare a fraudei sau erorii, permițându-i auditorului să exprime o opinie potrivit căreia acestea au fost întocmite, sub toate aspectele semnificative, în conformitate cu un cadrul de raportare fnanciară aplicabil;

raportarea cu privire la situațiile financiare și comunicarea aspectelor identificate, conform cerințelor ISA.

În toate situațiile în care auditorul nu poate formula o opinie potrivit căreia s-a obținut o asigurare rezonabilă, iar o opinie modificată în raportul de audit nu este suficientă, atunci Standardele Internaționale de Audit (ISA - urile) solicită ca auditorul să anunțe

1 ISA 200 – “Obiectivele generale ale unui auditor independent și desfășurarea unui audit în conformitate cu Standardele Internaționale de Audit”.


imposibilitatea exprimării unei opinii sau să se retragă din respectiva misiune de audit, în condițiile în care retragerea este permisă de legea sau reglementările aplicabile.

Expresia „s-a obținut o asigurare rezonabilă” informează utilizatorii situațiilor financiare că auditorii nu pot garanta sau oferi o asigurare totală sau absolută asupra fidelității situațiilor financiare și de asemenea, comunică faptul că există un anumit risc ca acestea să nu prezinte o imagine fidelă chiar și atunci când opinia auditorului este fără rezerve.2

1. Metodologia de cercetare Obiectivul acestei lucrări este de a prezenta unele aspecte privind definirea și

modul de aplicare a pragul de semnificație în activitatea de audit financiar. În acest sens s-au studiat Standardele Internaționale de Audit, lucrări de specialitate naționale și internaționale precum și diverse articole pe această temă. Conceptul de prag de semnificație este analizat atât în contextul elaborării și prezentării situațiilor financiare, cât și în contextul unui audit financiar. De asemenea, în articol sunt prezentate aspecte privind determinarea pragului de semnificație și a pragului de semnificație funcțional în momentul planificării auditului, revizuirea pragului de semnificație pe măsură ce auditul progresează, relația care există între pragul de semnificație și riscul de audit. Dintre metodele științelor socio-umane la care am apelat pentru a ne atinge obiectivele propuse menționăm: documentarea, analiza, comparația, sinteza.

2. Aspecte privind pragul de semnificaţie Standardul Internațional de Audit (ISA) nr. 320 „Pragul de semnificație în

planificarea și desfășurarea unui audit” abordează conceptul de prag de semnificație atât în contextul elaborării și prezentării situațiilor financiare, cât și în contextul unui audit.

Astfel, potrivit ISA 320, cadrele de raportare financiară tratează subiectul pragului de semnificație prin prisma următoarele aspecte:

denaturările, inclusiv omisiunile sunt considerate a fi semnificative dacă acestea, luate individual sau agregat pot să influențeze deciziile economice ale utilizatorilor luate în baza situațiilor financiare;

judecățile cu privire la pragul de semnificație sunt făcute în circumstanțele date și sunt afectate de mărimea sau natura denaturării, sau o combinație a acestora;

judecățile referitoare la aspectele importante pentru utilizatorii situațiilor financiare sunt bazate pe luarea în considerare a nevoilor comune de informare a utilizatorilor ca grup cu privire la situațiile financiare.

Comparativ, Consiliul IASB3 dezvoltă în Cadrul general conceptual pentru raportarea financiară următoarea definiţie privind pragul de semnificaţie „informaţiile sunt semnificative dacă omiterea sau prezentarea lor eronată ar putea influenţa deciziile pe care utilizatorii le iau pe baza informaţiilor financiare privind o anumită entitate raportoare”.

Dacă se face recurs la Standardul de Contabilitate nr. 1 (IAS 1) - „Prezentarea situaţiilor financiare”, aplicarea conceptului de prag de semnificaţie în contextul prezentării situațiilor financiare implică faptul că o entitate trebuie să prezinte distinct fiecare clasă semnificativă de elemente similare, precum şi elementele care au naturi sau funcţii diferite, cu excepţia cazului în care acestea sunt nesemnificative. De asemenea, se mai menționează că o entitate nu trebuie să realizeze o prezentare distinctă de informații prevăzută de un IFRS4 dacă informațiile sunt nesemnificative.

2 Arens Alvin A, Loebbecke James K. „Audit. O abordare integrata”, Editia a-8-a, Ed. ARC, 2003, pag. 288. 3 IASB - Conceptual Framework for Financial Reporting (Cadrul conceptual de raportare financiară). 4 IFRS – Standardele Internaționale de Raportare Financiară.


Referențialul național, respectiv Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 3055/29.10.20095 explică principiul pragului de semnificație prin aceea că valoarea elementelor de bilanț și cont de profit și pierdere poate fi combinată, dacă reprezintă o sumă nesemnificativă.

În literatura de specialitate, pragul de semnificaţie este cunoscut și sub denumirea de materialitate (materiality) sugerând faptul că în măsura în care problema crește în importanța sa relativă devine și materială.

Exemplu: O persoană intenționează să-și achiziționeze un articol de îmbrăcăminte, mai concret un palton de iarnă. Observă acest articol de îmbrăcăminte și prețul aferent în vitrina unui magazin. Intră în magazin cu intenția de a cumpăra paltonul, dar acolo constată că prețul solicitat de vânzător este mai mare cu suma de 5.000 lei față de prețul afișat în vitrina magazinului respectiv. Această diferență de preț îi poate afecta însă decizia de a mai cumpăra acel palton.În situația în care persoana respectivă ar dori să-și cumpere un apartament și ar fi constat că prețul acestuia a crescut tot cu aceeași sumă, respectiv 5.000 lei față de prețul afișat în ziar, este posibil ca această creștere să nu îi afecteze decizia de a cumpăra apartamentul. Constatăm că, în ambele cazuri, diferența este aceeași de 5.000 lei, dar în primul caz ea este materială (îi afectează decizia cumpărătorului), iar în al doilea caz, diferența nu este materială (nu îi afectează decizia).

Deci, în termeni generali, o problemă poate fi judecată ca fiind materială (semnificativă) în măsura în care cunoașterea acesteia ar putea influența percepția utilizatorului situațiilor financiare.

În contextul unui audit financiar, determinarea nivelului pragului de semnificație reprezintă un aspect ce ține de judecata profesională a auditorului privind nevoile de informații ale utilizatorilor situațiilor financiare. Auditorul poate presupune că utilizatorii situațiilor financiare au o înțelegere rezonabilă cu privire la afacere, înțeleg faptul că situațiile financiare sunt pregătite, prezentate și auditate la nivelul pragului de semnificație, recunosc incertitudinile inerente în folosirea estimărilor și iau decizii economice rezonabile pe baza informațiilor din situațiile financiare.

Pragul de semnificație în audit poate fi definit ca fiind nivelul până la care auditorul apreciază că denaturarea poate fi acceptată de utilizatorii raportului său de audit.

Conceptul de prag de semnificație este aplicat de auditor atât în planificarea și efectuarea auditului, cât și în evaluarea efectului denaturărilor identificate asupra auditului și a denaturărilor necorectate, dacă acestea există asupra situațiilor financiare precum și în formularea opiniei auditorului.

Autorii americani Alvin A. Arens și James K. Loebbecke6 în lucrarea “Audit.O abordare integrată”, consideră că în procesul aplicării pragului de semnificaţie în audit sunt necesari 5 paşi strâns corelaţi între ei, respectiv: 1. fixarea valorii preliminare a pragului de semnificație, 2. repartizarea valorii preliminare a pragului de semnificație pe segmente de audit, 3. estimarea valorii totale a prezentărilor eronate, 4. estimarea valorii combinate a prezentărilor eronate și 5. compararea estimării valorii combinate cu valoarea preliminară sau revizuită a pragului de semnificație. Astfel, în percepția lor se începe cu fixarea unei

5 Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile coforme cu directivele europene, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 bis din 10.11.2009, Secţiunea 7, articolul 47, pag. 31. 6 Arens Alvin A, Loebbecke James K. „Audit. O abordare integrata”, Editia a-8-a, Ed. ARC, 2003, pag. 289.


valori preliminare a pragului de semnificaţie şi se continuă cu repartizarea acestei valori asupra diverselor segmente ale auditului. Primii 2 paşi fac parte din etapa de planificare a auditului, pasul 3 “estimarea volumului de prezentări eronate din fiecare segment de audit” are loc pe tot parcursul misiunii de audit, iar ultimii 2 paşi se utilizează aproape de sfârşitul auditului, în faza de finalizare a angajamentului.

În consecință, apreciem că pragul de semnificație reprezintă un factor important pe care auditorii îl iau în considerare atunci când planifică auditul sau evaluează dovezile pe parcursul derulării auditului.

3. Relaţia dintre pragul de semnificaţie şi riscul de audit ISA 3157 tratează aspectul legat de responsabilitatea auditorului de a identifica și

evalua riscurile de denaturare semnificativă din situațiile financiare prin înțelegerea entității și a mediului de afaceri în care aceasta își desfășoară activitatea, incluzând controalele interne ale entității și procesul de evaluare a riscului.

În efectuarea unui audit al situațiilor financiare, auditorul obține o asigurare rezonabilă prin colectarea de probe suficiente pentru a reduce riscul de audit la un nivel acceptabil de scăzut.

Riscul de audit este riscul ca auditorul să exprime o opinie inadecvată atunci când situațiile financiare sunt denaturate semnificativ. Riscul de audit este stabilit în funcție de riscul de denaturare semnificativă și riscul de detectare.8

Relația dintre pragul de semnificaţie şi riscul de audit este invers proporţională: cu cât este mai înalt nivelul pragului de semnificaţie cu atât este mai scăzut riscul de audit şi invers. Auditorul ia în considerare această relaţie atunci când determină natura, durata şi întinderea procedurilor de audit.

Riscul de audit, inclusiv componentele sale, poate fi stabilit atât în termeni calitativi (procente), cât şi în termeni calitativi (risc scăzut, moderat sau ridicat). În practică, cel mai frecvent sunt întâlniţi termenii calitativi, dar pentru ilustrarea relaţiilor dintre componentele riscului de audit se vor utiliza şi termeni cantitativi de dimensionarea a acestora. La rândul său şi semnificaţia este un concept care poate fi tratat atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Informaţiile sunt considerate semnificative dacă în lipsa lor decidentul ar lua o decizie greşită. Anumite elemente sunt importante doar prin natura lor, indiferent de mărimea lor sau de sumele implicate. De fiecare dată când se definesc şi se aplică recomandările privind pragul de semnificaţie, auditorul trebuie să utilizeze, în principal, raţionamentul profesional .

Riscul de audit reprezintă un aspect important de care auditorul trebuie să ţină seama în mod special încă din momentul în care acceptă misiunea de audit, dar şi pe parcursul misiunii în sine pentru că nedetectarea acestuia la timp îl poate conduce la opinii care nu reflectă realitatea.

Exemplu: În cadrul unei misiuni de audit, auditorul îşi planifică să acumuleze suficiente probe de audit astfel încât riscul de audit să fie estimat la 5% de a nu se descoperi prezentările eronate care depăşesc eroarea tolerabilă de 20.000 lei (adică pragul de semnificaţie). În această situaţie planificarea făcută de auditor este exactă pentru că un risc de 5%, fără a se menţiona un nivel al pragului de semnificaţie, ar putea însemna că va fi considerată acceptabilă atât o eroare de 150 lei, cât şi una de 200.000. lei. O supraevaluare

7 ISA 315 – Identificarea și evaluarea riscurilor de denaturare semnificativă prin înțelegerea entității și a mediului său. 8 IFAC, Manual de standarde internaționale de audit și control de calitate. Audit financiar 2009, coeditura CAFR – Ed. Irecson, București, 2009, pag. 339, par. A1.


de 200.000 lei, fără un risc specific, ar putea sugera că este acceptabil atât un risc de 1%, cât şi unul de 98%.

Determinarea pragului de semnificație în momentul planificării auditului. Conceptul de prag de semnificație funcțional.

Stabilirea nivelului pragului de semnificație implică de fapt exercitarea raționamentului profesional al auditorului. Profesionistul responsabil ia în considerare pragul de semnificație atât în momentul în care planifică auditul cât și în momentul în care evaluează efectele denaturărilor.

Astfel, în faza de planificare a auditului, auditorul emite judecăți cu privire la mărimea denaturărilor care vor fi considerate semnificative. Aceste judecăți oferă o bază pentru:

determinarea naturii, momentului și domeniului de aplicare a procedurilor de evaluare a riscurilor;

identificarea și evaluarea riscurilor de denaturare semnificativă și determinarea naturii, momentului și ariei de cuprindere a procedurilor de audit

suplimentare. Pe parcursul misiunii de audit financiar, auditorul stabilește un nivel

acceptabil/rezonabil al pragului de semnificație pentru a putea identifica atât denaturările semnificative cantitative (valorice) cât și pe cele calitative.

În continuare prezenăm câteva exemple de denaturări calitative: neprezentarea încălcării cerințelor de reglementare, când este probabil ca

impunerea ulterioară a restricțiilor, potrivit reglementărilor, să influențeze negativ, în mod semnificativ, capacitatea de operare;

descrierea inadecvată a unei politici contabile când este probabil ca un utilizator al situațiilor financiare să fie indus în eroare de descriere (exemplu: modifiocarea politicii privind înregistrarea stocurilor de natura obiectelor de inventar);

o întrerupere a fuxului de încasări. De asemenea, auditorul trebuie să ia în considerare și posibilitatea apariției

denaturărilor de valori relativ mici care, cumulat, ar putea avea un efect semnificativ asupra situațiilor financiare (exemplu, o eroare apărută în procedura de închidere de lună ar putea fi un indiciu al unei denaturări semnificative dacă acea eroare se repetă în fiecare lună). 9

În literatura de specialitate se menționează că cumulul erorile prezentate în situațiile financiare care depășesc 10% este considerat semnificativ; sub 5% este presupus a fi nesemnificativ, în absența unor factori calitativi de influență, iar între 5% și 10% se impune utilizarea de către auditor a raționamentului profesional pentru a stabili dacă erorile au caracter semnificativ sau nu.

Pragul de semnificație se determină de către auditor atât pentru situațiile financiare considerate ca întreg cât și pentru anumite clase de tranzacții, solduri de conturi sau prezentări dacă pentru acestea, în circumstanțe date, se așteaptă să existe denaturări care au o valoare mai mică decât pragul de semnificație stabilit la nivelul situațiilor financiare, denaturări care pot să influențeze deciziile utilizatorilor economici.

În vederea stabilirii unui nivel adecvat al pragului de semnificație, auditorul folosește în activitatea sa anumite repere de calcul.

9 Domnișoru Sorin – Audit statutar și comunicare financiară, vol 1, Ed. Economică, București, 2011, pag. 210.


Repere utilizate pentru determinarea pragului de semnificație pentru situațiile financiare ca întreg.

Conform ISA 320, pragul de semnificație pentru situațiile financiare ca întreg se determină ca un procent aplicat valorii unui reper ales de către auditor.

Factorii10 care ar putea identifica un reper adecvat sunt: elemente ale situațiilor financiare (active, datorii, capital propriu, venituri,

cheltuieli); ținta utilizatorilor situațiilor financiare (exemplu: pentru evaluarea

performanței financiare, reperul va fi profitul, venitul sau activele nete); natura entității și mediul economic în care operează; structura de proprietate a entității și modul de finanțare ( dacă sursa de

finanțare sunt datoriile, se pune un accent mai mare pe active și pe drepturi de creanță referitoare la acestea, nu pe câștigul entității);

volatilitatea relativă a reperului. Pentru stabilirea pragului de semnificație, auditorul poate folosi diferite repere

cantitative, ca de pildă: cifra de afaceri, capitalurile proprii, total activ, total venituri, profitul brut înainte de impozitare. În funcție de reperul ales de către auditor pentru calcularea pragului de semnificație, informațiile financiare relevante includ în mod obișnuit rezultatele financiare ale perioadelor precedente, pozițiile financiare și bugete sau previziuni pentru perioada curentă, ajustate pentru schimbări semnificative în circumstanțele entității precum și schimbări relevante ale condițiilor în care entitatea operează.11

Modul de calcul al procentului din reperul ales implică de fapt tot o problemă de judecată profesională a auditorului.

Repere utilizate pentru determinarea pragurilor de semnificație pentru anumite clase de tranzacții, solduri de conturi sau prezentări.

În această situație, conform aceluiași standard de referință menționat, factorii care ar putea indica existența uneia sau mai multor clase de astfel de tranzacții/conturi/prezentări includ:

dacă legea, regulamentul sau cadrul de raportare aplicabil afectează așteptările utilizatorilor cu privire la măsurarea anumitor elemente (tranzacții cu părți afiliate, remunerarea conducerii și a celor însărcinați cu guvernanța);

prezentările cheie în legătură cu industria în care entitatea operează (cheltuielile de cercetare pentru o campanie din industria farmaceutică);

dacă ținta utilizatorilor este un aspect particular al afacerii entității care este prezentat separat în situațiile financiare.

Astfel, evaluarea pragului de semnificație în relație cu soldurile conturilor, clasele de tranzacții și prezentările de informații ajută auditorul să decidă asupra elementelor ce trebuie să fie examinate, folosirii de proceduri analitice și de eșantionare, selectării procedurilor de audit, care, combinate, se estimează că reduc riscul de audit la un nivel acceptabil de scăzut.

Conceptul de prag de semnificație funcțional

10 IFAC, Manual de standarde internaționale de audit și control de calitate. Audit financiar 2009, coeditura CAFR – Ed. Irecson, București, 2009, pag. 340, par. A3 11 Op.cit, pag. 340, par. A5.


În vederea creșterii eficienței și calității serviciilor prestate precum și pentru obținerea unei reglementări mai bune în domeniu a apărut și conceptul de prag de semnificație funcțional.

Prin definiție, în scopurile ISA - urilor pragul de semnificație funcțional reprezintă suma sau sumele stabilite de auditor la un nivel mai scăzut decât pragul de semnificație pentru situațiile financiare ca întreg, pentru a reduce la un nivel adecvat de scăzut probabilitatea ca denaturările necorectate sau nedetectate agregate să depășească pragul de semnificație pentru situațiile financiare ca întreg.12

De fapt, acest concept presupune fixarea de către auditor a unui nivel de toleranță a iregularităților cât mai scăzut la începuturile misiunii, atât per ansamblu situațiilor financiare, cât și la nivelul claselor de tranzacții, solduri și prezentări. Procedând în acest fel abaterile pe care auditorul le va putea detecta vor fi mult mai numeroase. De exemplu, dacă auditorul a stabilit pragul de semnificație la nivelul situațiilor financiare de 200.000 lei, atunci pragul de semnificație funcțional ar putea fi poziționat la nivelul de 100.000 lei. Astfel, auditorul va putea colecta mai multe erori decât în situația în care s-ar fi raportat numai la limita de 200.000 lei.

În fapt, determinarea pragului de semnificație funcțional nu este un simplu calcul matematic ci implică tot exercițiul judecății profesionale a auditorului.

În esență, scopul calculării acestui concept îl reprezintă evaluarea riscului de denaturare semnificativă și determinarea naturii, momentului și ariei de cuprindere a procedurilor de audit suplimentare.

Revizuirea pragului de semnificație pe măsură ce auditul progresează Așa cum se menționează în Standardele Internaționale de Audit, auditorul va

revizui pragul de semnificație pentru situațiile financiare ca întreg, și după caz, pragurile de semnificație pentru anumite clase de tranzacții, solduri de conturi sau prezentări în situația în care pe parcursul auditului descoperă că s-au produs unele schimbări în circumstanțe (de exemplu: o decizie de a dispune de o parte majoră a afacerii), au apărut noi informații, sau a intervenit o schimbare în înțelegerea auditorului cu privire la entitate și operațiile sale ca urmare a efectuării de proceduri de audit suplimentare. De exemplu, dacă pe parcursul unei misiuni de audit este posibil ca rezultatele financiare efective să fie substanțial diferite față de rezultatele financiare anticipate pentru sfârșitul perioadei care au fost folosite inițial pentru determinarea pragului de semnificație pentru situațiile financiare ca întreg, atunci auditorul va revizui acel prag de semnificație.

Dacă auditorul ajunge la concluzia că este necesară diminuarea nivelului pragului de semnificație pentru situațiile financiare ca întreg față de cel determinat inițial, atunci el va hotărî dacă este cazul să revizuiască pragul de semnificație funcțional și să reevalueze natura, momentul și aria de cuprindere a procedurilor de audit suplimentare.

Exemplificarea modului de interpretare a pragului de semnificație Societatea comercială ALFA S.A. este supusă unui audit financiar efectuat de către

o echipă de auditori din cadrul unei companii multinaționale de audit. În timpul planificării misiunii de audit ţinând cont de particularităţile entității auditate, echipa de auditori a fixat nivelul pragului de semnificaţie pentru situațiile financiare ca întreg la 10% din rezultatul net, adică 1.500 mii lei. Constatând că stocurile nu sunt bine gestionate de entitate, auditorii

12 IFAC, Manual de standarde internaționale de audit și control de calitate. Audit financiar 2009, coeditura CAFR – Ed. Irecson, București, 2009, pag. 337.


au fixat pentru acest post un prag de semnificaţie de 1.200 mii lei ţinând seama de pragul de semnificație deja stabilit, de efectul cumulului erorilor posibile şi de incidenţa fiscală.

Pe parcursul derulării misiunii de audit, auditorii descoperă 2 erori, de 600 mii lei şi de 2400 mii lei în evaluarea stocurilor. În urma constatărilor efectuate de către auditor, datele financiare ale entității auditate se prezintă astfel:

-mii lei- Datele Praguri de semnificaţie Erori constatate

1. Bilanţul contabil 690.000 2. Stocuri 90.000 1.200 600+2400 3. Cifra de afaceri 300.000 4. Capitaluri proprii 105.000 5. Rezultatul net 15.000 1.500 6. Cumulat 2.700 3.000

Remarcăm că nici una dintre erori (600 mii și 2400 mii lei) nu este superioară

pragului de semnificaţie stabilit (1200 mii lei plus 1500 mii lei este egal cu 2700 mii lei): una singură este superioară pragului determinat pentru stocuri (2400 mii lei minus 16% faţă de 1200 mii lei), cealaltă eroare nu poate fi înlăturată întrucât cumulul celor celor 2 erori este mai mare decât nivelul pragul de semnificaţie deja stabilit. Având în vedere faptul că pragul de semnificaţie a fost fixat luând ca reper de calcul profitul net, incidenţa erorilor constatate asupra datelor de mai sus se va determina prin corectarea acestor erori cu procentul de impozit pe profit (16%).

Incidenţele asupra cifrelor caracteristice sunt : [(600 + 2400) – (3000 x 16%)] / 15.000 = 16,8% din rezultatul net [(600 +2400) – (3000 x 16%)] / 105.000 = 2,4% din capitalurile proprii [(600 +2400) – (3000 x 16%)] / 90.000 = 2,8% din stocuri. În concluzie, ţinând seama de incidenţa asupra rezultatului net şi eroarea cumulată

fiind superioară pragului de semnificaţie stabilit, auditorul trebuie să recomande corectarea postului stocuri pentru a putea certifica fără rezerve conturile anuale.

CONCLUZII În contextul unui audit financiar cel mai important este să se stabilească dacă

situațiile financiare sunt prezentate în mod corect, sub toate aspectele semnificative sau dacă oferă o imagine fidelă și corectă în conformitate cu un cadru de raportare financiară aplicabil. Pe lângă o bună înțelegere a principiilor general contabile care sunt aplicabile, auditorul trebuie să dispună și de experiență adecvată în colectarea și interpretarea probelor de audit.

Determinarea pragului de semnificație are o importanță deosebită în activitatea de planificare a unei misiuni de audit financiar. Standardele internaționale de audit nu indică o metodă matematică universal aplicabilă pentru calcularea nivelului pragului de semnificație, această problemă fiind lăsată la aprecierea auditorului, deoarece în acest domeniu judecata profesională a acestuia este de neînlocuit din cauza numeroșilor factori care trebuie luați în considerare și a subiectivității importanței lor relative.


Bibliografie selectivă Arens, Alvin A, Loebbecke, James K., Audit. O abordare integrată, Editura ARC,

Chișinău, 2005. Boulescu, Mircea; Ghiță, Marcel; Mareș, Valerică, Controlul fiscal și auditul financiar-

fiscal, Editura C.E.C.C.A.R., București, 2003. Curtea de Conturi a României, Manual de audit financiar și regularitate, Proiect finanțat de

Uniunea Europeană, București, 2003. Dănescu Tatiana, Audit financiar – convergențe între teorie și practică, Editura IRECSON,

București, 2007. Domnișoru Sorin, Audit statutar și comunicare financiară, Vol I, Editura Economică,

București, 2011. IFAC, Manual de standarde internaționale de audit și control de calitate. Audit financiar

2009, coeditare CAFR, Editura Irecson, București 2009. IFAC (Federația Internațională a Contabililor), Ghid de utilizare a Standardelor

Internaționale de Audit în auditarea întreprinderilor mici și mijlocii, Editura C.E.C.C.A.R., 2009.

IFRS 2011, Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, Partea A şi Partea B, Editura CECCAR, Bucureşti, 2011.

Neamțu, Horia, Moldovanu, Urania, Studiu de caz privind evaluarea denaturărilor identificate și efectul acestora asupra pragului de semnificație în audit și a opiniei auditorului independent, Revista „Audit Financiar” nr. 10/2011.

Țurlea Eugeniu; Ionescu, Iancu-Octavian, Pragul de semnificație și atitudinea auditorului financiar față de risc, Revista „Audit Financiar” nr. 5/2010.

Toma Marin, Inițiere în auditul situațiilor financiare ale unei entități, Editura C.E.C.C.A.R., București, 2005.


Occupation and Unemployment of Romanian Graduates during the current Economic-Financial

Crisis Irena MOCANU PhD

Institute of Geography Romanian Academy

Abstract This paper represents a general analysis of the problems regarding occupation and

unemployment for graduates of various educational levels in Romania, intending to capitalize on the data base found in the activity reports of the National Agency for labor force occupation and its annexes. There are analyzed the statistical data regarding the occupation of graduates by offering subsidies to economic entities who hire graduates, and the unemployment among graduates, is approached from the viewpoint of territorial differences at NUTS III level. The analysis is completed with the relation of statistical data (per month, in 2008, 2009 and 2010) regarding the flows of graduates entering in unemployment, with the ones related to vacant workplaces destined to graduates and evidence of the demand and supply of working places for graduates on dedicated job fairs, during the economic-financial crisis.

Key words: occupation, unemployment, graduates, economic-financial crisis

Ocuparea forţei de muncă tinere (sub 25 de ani), implicit şi a absolvenţilor, a reprezentat unul dintre obiectivele principale ale programelor de ocupare a forţei de muncă, atât înainte de începutul crizei actuale, cât şi în timpul acesteia.

Şomajul în rândul tinerilor a crescut de la debutul crizei economico-financiare actuale atât în România, cât şi în statele UE, în anul 2009 având valoarea de 19,6% (România ocupa locul al 13-lea între statele UE, în care valoarea medie a indicatorului era de 18,3%).

Ocuparea în rândurile tinerilor este în scădere, pierzându-se astfel forţa de muncă în care s-au investit resurse financiare, umane şi informaţionale însemnate. În România, rata şomajului în rândul tinerilor fără studii sau cu studii primare era în anul 2009 de 27,1% iar la tinerii cu studii superioare era de 24,5%. Faptul că aproape unul din patru tineri care a finalizat o forma de învăţământ superior nu are un loc de muncă ridică un serios semn de întrebare cu privire la eficacitatea învăţământului universitar (Raport asupra stării sistemului naţional de învăţământ, 2009). Identificarea şi rezolvarea unora dintre numeroasele problemele ale sistemului românesc de educaţie şi, în mod special, ale celui superior, reprezintă obiective ale unor proiecte finanţate din fonduri europene, naţionale sau din surse private (Dezvoltarea unui sistem operaţional al calificărilor din învăţământul superior din România-DOCIS, http://docis.acpart.ro/, Absolvenţii şi piaţa muncii-AP M. http://www.absolvent-univ.ro/, Cercetări privind implicarea universităţilor româneşti în restructurarea urbană şi dezvoltarea regională,).

În studiul de faţă se vor evidenţia caracteristicile generale ale ocupării şi şomajului în rândurile absolvenţilor din România, începând analiza cu evidenţierea dinamicii numărului de absolvenţi şi a structurii acestora pe nivele de educaţie.

Pe parcursul deceniului trecut, numărul total al absolvenţilor a crescut cu 17%, dar această tendinţă ascunde evoluţii negative în cazul absolvenţilor de învăţământ gimnazial (-31,2%) şi de învăţământ post-liceal şi de maiştri (-61,2%).


Reducerea populaţiei şcolare din învăţământul primar şi gimnazial va continua şi în anii viitor, având consecinţe atât la nivelul resurselor umane şi materiale din sistemul de educaţie (mai ales în mediul rural), cât şi la nivelul efectivelor de absolvenţi din anii următori. Diminuarea numărului absolvenţilor din învăţământul profesional, observabilă din anul şcolar 2004/2005, este un efect al creşterii cererii de educaţie pentru nivelul de învăţământ liceal, în detrimentul învăţământului profesional (Raport asupra stării sistemului naţional de învăţământ, 2009).

Numărul absolvenţilor de învăţământ superior, de învăţământ profesional şi de ucenici, precum şi al absolvenţilor de învăţământ liceal au înregistrat creşteri semnificative: 67,2% în primul caz, 43,7% şi, respectiv, 35%. Deşi unele documente oficiale ale Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării evidenţiază faptul ca aproape un sfert dintre tinerii din mediul rural de vârsta şcolara corespunzătoare nu acced la nivelul secundar de educaţie, ceea ce presupune un risc ridicat de reducere a oportunităţilor de dezvoltare a capitalului uman în ariile rurale (.Raport asupra stării sistemului naţional de învăţământ, 2009), scăderea numerică a absolvenţilor cu studii gimnaziale reprezintă şi o tendinţă benefică pentru piaţa muncii, întrucât presupune în multe cazuri continuarea studiilor, implicit ridicarea nivelului de educaţie a tinerilor care vor intra, la un anumit moment dat, pe piaţa muncii. De asemenea, dinamica pozitivă a numărului absolvenţilor de învăţământ superior este încurajatoare pentru creşterea gradului de pregătire a resurselor de muncă tinere. Aceasta tendinţă evolutivă a fost specifică ultimelor două decenii, fiind motivată de dezvoltarea sectorului privat de învăţământ superior. Deşi una dintre caracteristicile învăţământului superior românesc este dominarea sectorului de stat (peste 3/4 din numărul total de studenţi), nu se poate pune la îndoiala rolul avut de învăţământul superior privat pentru creşterea numărului de absolvenţi cu studii superioare (Cercetări privind implicarea universităţilor româneşti în restructurarea urbană şi dezvoltarea regională, http://www.cicadit.ro/ro/projects_n2_2_1.html)(Fig.1).

(Sursa: date prelucrate din Anuar statistic 2009, serii de timp 1990-2008, http://www.insse.ro/cms/rw/pages/anuarstatistic2009.ro.do)

O sursa importantă de informaţii privind ocuparea absolvenţilor este reprezentată de rapoartele de activitate ale Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) pe anii 2007, 2008 şi 2009. Conform acestora, încadrarea în muncă a absolvenţilor a avut,


începând cu anul 2007, noi posibilităţi de creştere, măsurile active vizându-i atât pe angajatori, cât şi pe absolvenţi.

Dintre măsurile de stimulare a ocupării cu finanţare din bugetul asigurărilor pentru şomaj, subvenţiile acordate angajatorilor pentru încadrarea în muncă a absolvenţilor de învăţământ au avut un rol important în creşterea nivelului de ocupare a absolvenţilor înscrişi în evidentele ANOFM. Din cei 23115 absolvenţi angajaţi în anul 2008, aproximativ 47% au fost încadraţi prin încheierea de contracte individuale de muncă pe perioada nedeterminata prin subvenţionare. Ponderea acestei categorii de absolvenţi încadraţi în muncă din totalul absolvenţilor angajaţi a scăzut în anul 2009 la 33,8%) (concomitent cu creşterea ponderii absolvenţilor încadraţi fără subvenţie, de la 53,3% în 2008, la 66,1% în anul 2009), pentru că implementarea măsurii presupune o presiune mare asupra bugetelor AJOFM-urilor, mai acut resimţită în perioada crizei economico-financiare.

Structura pe nivele de educaţie a absolvenţilor angajaţi prin încheierea de contracte individuale de muncă pe perioada nedeterminata prin subvenţionarea angajatorilor a rămas asemănătoare înainte şi în timpul crizei economico-financiare, în sensul ca au predominat absolvenţii angajaţi cu studii superioare (în creştere cu 5 puncte procentuale între 2007 - 2008 şi cu 7 puncte procentuale între 2008 şi 2009), în timp ce absolvenţii de gimnaziu şi de scoli de arte şi meserii încadraţi în muncă au avut ponderile cele mai mici (în scădere cu 3 puncte procentuale între 2007 - 2008 şi cu încă 3 puncte procentuale între 2008 şi 2009). în valori absolute, pe fondul scăderii cu 66,2%) a numărului total de absolvenţi angajaţi prin încheierea de contracte individuale de muncă pe perioada nedeterminata prin subvenţionareaangajatorilor, toate cele trei categorii de absolvenţi angajaţi au înregistrat reduceri semnificative: absolvenţii de gimnaziu şi de scoli de arte şi meserii au scăzut numeric cu 838 persoane (77,4%), absolvenţii de liceu şi scoli post-liceale cu 3245 persoane (69,8%) iar absolvenţii cu studii superioare cu 3121 persoane (61,5%) (Fig. 2). Fig. 2. Structura pe nivele de educaţie a absolvenţilor angajaţi prin încheierea de contracte individuale de muncă pe perioada nedeterminata prin subvenţionarea angajatorilor

(Sursa: date prelucrate din rapoartele de activitate ale Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă pentru anii 2008 şi 2009, www.anofin.ro)

Efectul negativ al crizei economico-financiare s-a concretizat prin diminuarea numărului total de absolvenţi încadraţi cu 53,8% (mai puţin cu 12453 absolvenţi încadraţi în muncă în 2009, fata de 2008).

Ca urmare a reducerii activităţilor productive în multe (sub)ramuri ale economiei naţionale în timpul crizei, a scăzut şi cererea de forţa de muncă, categoria tinerilor absolvenţi fiind afectata de aceasta tendinţă. Astfel, dacă valorile maxime judeţene ale numărului de absolvenţi angajaţi erau în anul 2007 de peste 1000 persoane (Mun. Bucureşti,


Iaşi, Arad etc.), în anii următori valorile s-au redus cu peste 50%. Mai concret, cel mai mare număr de tineri absolvenţi angajaţi s-a înregistrat în Municipiul Bucureşti (776 absolvenţi încadraţi în 2008 şi numai 437 angajaţi în 2009) şi Iaşi (820 persoane în 2008 şi aproximativ 400 un an mai târziu), următoarele locuri în ierarhia naţionala fiind ocupate de cinci judeţe din vestul şi centrul tarii (Bihor, Timiş, Cluj, Mureş, Sibiu).

Şomajul în rândul absolvenţilor În studiul de faţă, şomajul în rândul absolvenţilor este analizat pe baza

informaţiilor statistice privind fluxurile de intrare în evidentele Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, regăsite în anexele rapoartelor de activitate ale ANOFM pe anii 2007, 2008, 2009 şi în Buletinele statistice în domeniul muncii, solidarităţii sociale şi familiei, publicate de Ministerul Muncii, Familiei şi Solidarităţii Sociale.

La nivel naţional, fluxurile de intrare în evidentele ANOFM au rămas relativ constante în 2009 faţă de anul 2007 (+0,8%), însa ponderea fiecărui tip de flux de intrare (structurat în funcţie de motive) s-a modificat semnificativ, ca efect direct al crizei economico-financiare actuale. Astfel, deşi contribuţia cea mai semnificativa la creşterea fluxurilor de intrare în şomaj a revenit concedierilor colective (43%) şi concedierilor curente de personal (61,3%), din păcate, şi motivul absolvirii studiilor a devenit din ce în ce mai important (ponderea absolvenţilor în totalul fluxului de intrări în şomaj a crescut de la 3,6% în anul 2007, la 5,7% în 2009).

În majoritatea judeţelor tarii, pe parcursul anilor 2008 şi 2009, s-au înregistrat creşteri ale numărului de absolvenţi şomeri iar cele mai mari au fost caracteristice următoarelor judeţe: Sălaj, Botoşani, Dolj, Vrancea, Teleorman, Alba (în fiecare peste 1000 persoane); Municipiul Bucureşti a înregistrat cu 406 absolvenţi şomeri mai mulţi în anul 2009, decât în 2008. Scăderi numerice ale absolvenţilor şomeri au caracterizat numai 6 judeţe (Vâlcea, Caraş-Severin, Suceava, Neamţ, Cluj şi Gorj) (Fig. 3). Fig. 3. Evoluţia numărului de absolvenţi în totalul fluxurilor de intrare în şomaj

(Sursa: date prelucrate din anexele rapoartelor de activitate ale ANOFM pentru anii 2008 şi

2009, www.anofrn.ro)

Diferenţierile teritoriale ale efectivelor de absolvenţi şomeri sunt cauzate atât de

efectele negative ale crizei actuale asupra economiilor regionale şi locale, care au diminuat


simţitor posibilităţile de ocupare ale tinerilor absolvenţi, cât şi de supraoferta sistemului de învăţământ, în special a celui superior. În afara capitalei şi a celor trei centre universitare mari (Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara), fluxurile de studenţi provin şi din centrele universitare regionale (Craiova, Constanta, Oradea, Braşov, Sibiu, Galaţi), înfiinţate în regiuni istorice distincte sau la interferenţa influentelor regionale ale centrelor din prima categorie (Cercetări privind implicarea universităţilor româneşti în restructurarea urbana şi dezvoltarea regionala, http://www.cicadit.ro/ro/projects_n2_2_l.html). Absolvenţii din centrele universitare de importanta locala completează oferta ide forţa de muncă tânără, care, cel puţin pentru unele domenii, devine prea mare, comparativ cu nevoile pieţei.

Dinamica fluxurilor lunare ale absolvenţilor care intra în şomaj s-a făcut după un tipar evolutiv, caracterizat prin: -valori medii multianuale reduse în primele sase luni; -un maxim în luna august (luna imediat următoare finalizării anului şcolar); -o reducere treptata pe parcursul lunilor septembrie până în decembrie. Modelul de evoluţie a fost acelaşi în fiecare an, înainte şi în timpul crizei actuale, însa efectele crizei sunt concretizate prin creşterea valorilor maxime din lunile iulie şi august ale anilor 2009 şi 2010, până la dublarea lor, comparativ cu valorile aceloraşi luni ale anului 2008.

Numărul locurilor de muncă vacante pentru absolvenţi a scăzut pe perioada crizei, menţinându-se un model asemănător de evoluţie lunara: -valori reduse în prima luna a anului; -o uşoara creştere spre sfârşitul primului trimestru; -scădere pe timpul lunilor de vara; -un „vârf” în luna septembrie; -o diminuare în ultimul trimestru.

Deşi tiparele evolutive ale fluxurilor de absolvenţi intraţi în şomaj şi ale locurilor de muncă vacante destinate absolvenţilor sunt foarte asemănătoare, „vârfurile” lor nu coincid, fluxurile maxime de absolvenţi intraţi în şomaj sunt în august, în timp ce oferta de locuri de muncă vacante este maxima în septembrie (Fig. 4). Fig. 4. Evoluţia mediilor lunare multianuale ale fluxurilor de absolvenţi intrati în evidentele

Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi ale locurilor de muncă vacante destinate absolvenţilor

(Sursa: Buletin statistic în domeniul muncii, solidarităţii sociale şi familiei, nr. 2, 3, 4/2007, nr. 1, 2, 3, 4/2008, nr. f, 2, 3, 4/2009 şi nr. 1, 2, 3/2010, Ministerul Muncii, Familiei şi Protectiei Sociale şi http://www.mmuncii.ro/ro/statistici-55-view.html).


Chiar şi în condiţiile unei bune corelări temporale, raportul dintre mediilor lunare

multianuale ale absolvenţilor intraţi în şomaj şi ale locurilor de muncă vacante pentru absolvenţi a fost supraunitar, iar în lunile iunie şi august a avut cele mai mari valori, de 83, respectiv 113. Deci, oferta de locuri de muncă a fost extrem de redusă, comparativ cu cererea din partea absolvenţilor. În aceste condiţii, importanţa burselor locurilor de muncă pentru absolvenţi este din ce în ce mai mare, întrucât acestea reprezintă cel mai important cadru organizat în care se confruntă direct cererea şi oferta de forţă de muncă.

Bursele locurilor de muncă pentru absolvenţi sunt organizate în luna septembrie, agenţiile organizatoare scăzând numeric de la 114 locaţii în anul 2008 la 86 în 2010. Oferta de locuri de muncă pentru absolvenţi s-a redus simţitor (cu 47,6% în timpul crizei), ca şi numărul agenţilor economici participanţi (cu 32,9%). Cererea totala de locuri de muncă a crescut cu 8,7% iar cererea din partea absolvenţilor a fost mai mare în anul 2010 cu 2089 unităţi, comparativ cu anul 2008. În situaţia în care tendinţele evolutive ale ofertei şi cererii de locuri de muncă pentru absolvenţi au fost opuse, din anul 2009 este observabil stocul de absolvenţi ramaşi fără loc de muncă. La bursa absolvenţilor din anul 2010 au fost selectaţi pentru încadrare în muncă mai mulţi absolvenţi (cu 2283 persoane), comparativ cu situaţia anului precedent, însa ponderea absolvenţilor ocupaţi efectiv din totalul celor selectaţi pentru încadrare, a scăzut în timpul crizei, de la 27% în 2008, la 21% în anul 2010.

Concluzii Ocuparea în muncă a absolvenţilor s-a redus în timpul crizei economico- financiare

actuale, concomitent cu creşterea şomajului în rândurile acestei categorii de forţa de muncă. Oferta de muncă din partea absolvenţilor a crescut în deceniul trecut, datorita

evoluţiei pozitive a absolvenţilor de învăţământ superior, liceal, profesional şi de ucenici. Evoluţia este diferita nu numai pe nivele de educaţie, absolvenţii de învăţământ gimnazial, post-liceal şi de maiştri scăzând numeric, ci şi între mediile de rezidenţă, în defavoarea mediului rural (unde 25% dintre tinerii de vârsta şcolara corespunzătoare nu acced la nivelul secundar de educaţie, absolvind numai ciclul primar de învăţământ).

Deşi Agenţia Naţionala pentru Ocuparea Forţei de Muncă, prin măsurile aplicate, a oferit susţinere financiară pentru creşterea ocupării tinerilor, implicit şi a absolvenţilor, în perioada crizei actuale aceasta a fost insuficientă. Impactul negativ al crizei s-a materializat prin scăderea ponderii absolvenţilor angajaţi, din numărul total de absolvenţi înscrişi în evidentele agenţiilor judeţene pentru ocuparea forţei de muncă, de la 29,8% în 2008, la 15,5% în anul 2009. Pe parcursul crizei, fluxurile de intrare a absolvenţilor în şomaj s-au mărit în majoritatea judeţele tarii, creşterea totala fiind de aproximativ 90800 absolvenţi. Concomitent, oferta totală de locuri de muncă vacante şi mai ales cea destinata special absolvenţilor, s-a restrâns foarte mult, fiind cu mult inferioara cererii absolvenţilor. Această realitate este oglindită în indicatorii statistici caracteristici burselor locurilor de muncă pentru absolvenţi desfăşurate în anii crizei actuale.

NOTA Subvenţionarea locurilor de muncă (conform cu legea nr. 76/2002) reprezintă unul dintre

serviciile oferite de AJOFM, diferenţiat în funcţie de statutul persoanei angajate: absolvenţi, şomeri în vârsta de peste 45 de ani sau şomeri care sunt părinţi ca unici susţinători ai familiei, şomeri care mai au 3 ani până la pensie, persoane cu dizabilităţi. Beneficiarii sunt angajatorii care încadrează pe o perioadă nedeterminată absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ; încadrarea în muncă se face numai o singură dată pentru fiecare formă de învăţământ, în termen de 12 luni de la data absolvirii


studiilor. Subvenţia este o 3urna lunara acordata pentru fiecare absolvent încadrat iar aceasta suma se acorda pe o perioada de 12 luni, diferenţiat în funcţie de nivelul de pregătire al absolvenţilor.

(Sursa: http://www.anofm.ro/67_subventionarea-locurilor-de-muncă).

Bibliografie selectivă Ianos. I., (2009), Romanian geographical higher education. Dynamics and challenges,

Analele Universităţii din Oradea, Seria Geografie, XIX, Oradea. Ianos, I., Braghina, C., Peptenatu, D., Zamfir Daniela, Cepoiu Loreta, Pintilii, R., (2009), Geographical analysis of the higher education infrastructure În Romania, Studia

universitatis Babes-Bolyai, Geographia, LIV, 1, Cluj- Napoca. Mocanu, Irena, (2010), Territorial disparities of the labour force. The role of National Action Plans for Employment, Revista Româna de Statistica, nr. 12/2009, Institutul

National de Statistica, Bucureşti. Mocanu, Irena, (2010), Efectele crizei economico-financiare actuale asupra evoluţiei

stocurilor de populaţie şomeră, Revista Româna de Statistica, nr. 9, Institutul National de Statistica, Bucureşti.

Mocanu, Irena, (2010), Fluxurile de intrare şi de ieşire din şomaj în anii 2007, 2008 şi 2009. Diferenţieri teritoriale înainte şi în timpul crizei economico- financiare,

Geograful, nr. 2, aprilie - iunie, Anul II, Asociaţia Profesionala a Geografilor din România, Bucureşti.

*** Absolvenţii recenţi de învăţământ superior şi integrarea lor pe piaţa muncii, studiu Unitatea Executiva a Consiliului Naţional al Calificărilor şi al Formarii Profesionale a

Adulţilor (UECNCFPA) în proiectul "Dezvoltarea unui sistem operaţional al calificărilor din învăţământul superior din România - DOCIS", http://docis.acpart.ro/index.php?page=materiale-audio-vizuale. -* * * Absolvenţii şi piaţa muncii - APM, Unitatea Executiva pentru Finanţarea Învăţământului Superior, Cercetării, Dezvoltării şi Inovării, Consiliul Naţional pentru Finanţarea Învăţământului Superior, Centrul Internaţional pentru Cercetări în învăţământul Superior (Germania), http://www.absolvent- univ.ro/.

***(2009), Accesul tinerilor pe piaţa forţei de muncă, Comunicat de presa nr. 237 din 3 decembrie 2009, Modul ad hoc ataşat cercetării statistice asupra forţei de munoa în gospodarii (AMIGO) în trimestrul II 2009 - adresat tinerilor în vârsta de 15-34 ani,

http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/alte/CIC_trII09.pdf. - *** Anuar statistic 2009, serii de timp 1990 - 2008, Institutul National de Statistica,

http://www.insse.ro/cms/rw/pages/anuarstatistic2009.ro.do. - *** Buletin statistic în domeniul muncii, solidarităţii sociale şi familiei, nr. 2, 3, 4/2007, nr.

1, 2, 3, 4/2008, nr. 1, 2, 3, 4/2009 şi nr. 1, 2, 3/2010, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.

* * (2007), Cercetări privind implicarea universităţilor româneşti în restructurarea urbana şi dezvolatrea regionala, contract de cercetare nr. 91-028/2007, Centrul Interdisciplinar de Cercetări Avansate asupra Dinamicii Teritoriale, http://www.cicadit.ro/ro/projects_n2_2_l .html.

* * (2009), Raport de activitate pentru anul 2008, Agenţia Naţionala pentru Ocuparea Forţei de Muncă. -* * * Raport de activitate pentru anul 2009, Agenţia Naţionala pentru Ocuparea

Forţei de Muncă, 2010. -* * * Sondaj de opinie în rândul studenţilor din România, Continental AG, http://www.conţi-online.com/generator/www/ro/ro/continental/pressportal/themes/press_releases/l_topics/work_life/pr_2009_10_08_student_survey_romania_2009_ro.html


European and Latin-American Appreciation of the Work of Professor Mihail Manoilescu

Professor Octavian Gh. Botez PhD

Abstract This paper describes the international appreciation of the work of Mihail

Manoilescu, one of the greatest contributors to the development of Romanian economic thinking.

Key words: economy, history, scientific emulation, tribute, publications Pentru gândirea şi cugetarea economică opera profesorului Mihail Manoilescu a

reprezentat prin originalitatea ei o contribuţie de mare consistenţă la sporirea patrimoniului ştiinţei economice româneşti. Aceasta este şi raţiunea pentru care îl omagiem şi la 120 de ani de ia naştere pe marele moldovean din Tecuci.

În fapt, Mihail Manoilescu, de profesie inginer, a făcut parte dintr-o generaţie de excepţie de mari economişti români în perioada dintre cele două războaie mondiale din secolul al XX-lea. Adică, tocmai atunci când se înfăptuise statul unitar pentru care naţia română a luptat statornic timp de secole şi când era nevoie de o gândire economică novatoare, care să-i apere interesele sale fundamentale.

Aşa se şi explică motivaţiile puternice ale intelectualităţii noastre din această etapă istorică importantă, ce s-a reflectat într-o emulaţie ştiinţifică demnă de admiraţie, ce-şi găsea concentrarea în capitala ţării la Bucureşti, în câteva universităţi de prestigiu.

În primul rând, se evidenţia Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale, unde se detaşau printre alte renumite somităţi în economie profesorii Virgil Madgearu şi Victor Slăvescu, alături de savantul în istorie Nicolae Iorga, care fiind conştient de necesitatea cunoaşterii evoluţiei economiei româneşti de-a lungul veacurilor adresa studenţilor de la această Academie memorabila atenţionare: "Nu este nimic mai trist decât un economist care să nu ştie istorie".

În al doilea rând, străluceau la Universitatea Bucureşti profesorii Victor Bădulescu şi Mitiţă Constantinescu, care predau în cursurile lor, pe de parte, problematica politicii comerciale externe, iar pe de altă parte, teoria şi practica în domeniul politicilor financiar-bancare.

În al treilea rând, dar cum se va dovedi de cea mai înaltă valoare, s-a aflat Politehnica din Bucureşti, unde îşi desfăşura activitatea ca şef de catedră de economie politică profesorul Mihail Manoilescu, cel care în mediul ingineresc al rigorii calculelor matematice avea să se impună în ştiinţa economică mondială prin concepţia sa privind teoria comerţului internaţional, văzută din unghiul statelor agrare, sărace.

Cu talentul publicistic greu de egalat al membrului corespondent al Academiei profesorul Costin Murgescu, în excepţionala sa lucrare:" Mersul ideilor economice la români" sublinia astfel izbânda profesorului Mihail Manoilescu : "Lucrarea lui fundamentală şi-a croit drum lung în întreaga lume, ea constituie prima străpungere românească în gândirea economică universală şi a intrat definitiv în istoria doctrinelor


economice moderne, fiind citată în studii de specialitate, cursuri universitare, tratate şi enciclopedii".1

Acest Everest al ştiinţei economice româneşti, însă, nu a apărut întâmplător. Contribuţia la teoria comerţului internaţional a profesorului Mihail Manoilescu este rodul cugetării economice de valoare timp de mai multe secole a românilor, care debutează cu eruditul Dimitrie Cantemir în secolul al XVIII-lea, continuă cu Nicolae Bălcescu, Theodor Diamant, George Bariţ, Ion Ionescu de la Brad, Dionisie Pop Marţian, A.D. Xenopol, P.S. Aurelian, Mihai Eminescu în secolul al XlX-lea şi generaţiei de aur de redutabili economişti din prima jumătate a secolului al XX-lea, din care au făcut parte: I.N. Angelescu, Ion Răducanu, Gheorghe Taşcă, Gromoslav Mladenatz Victor Jinga, Gheorghe Zâne, precum şi marii profesori amintiţi mai înainte de la universităţile bucureştene.

Realizarea acestei incursiuni pentru a reliefa străduinţele de veacuri ale intelectualităţii româneşti o datorăm, în mare măsură, magistralei lucrări a Academicianului N.N. Constantinescu intitulată " Istoria gândirii economice româneşti" în care este înfăţişat În extenso tezaurul de idei ale nemuritorilor noştri înaintaşi până la cel de-al doilea război mondial/ Aici este locul să preţuim şi strădania de jumătate de secol a profesorului Nicolae -Văleanu Ivanciu care a cercetat istoria gândirii economice, reliefând pe românii eminenţi.

Nu putem omite din această enumerare personalitatea excepţională diplomatică a lui Nicolae Titulescu, în doi ani consecutiv preşedinte al Ligii Naţiunilor, care prin activitatea sa în sprijinul politicii externe a României, a reprezentat un permanent stimulent pentru întreaga gândire economică din perioada interbelica.

1. Prezenţa lucrărilor profesorului Mihail Manoilescu în publicistica europeană şi latino-americană

Intelectual cu o solidă pregătire inginerească, de tânăr inventator, bun cunoscător inclusiv a problemelor economice din domeniul finanţe-bănci-comerţ internaţional, deoarece a deţinut funcţii de subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, guvernator ai Băncii Naţionale, preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie, profesorul Mihail Manoilescu dispunea de o bogată cultură privind limbile străine de circulaţie internaţională.

Cel omagiat putea citi în original în limbile franceză, italiana şi germană. Totodată, redacta direct lucrări în limba franceză. Acest avantaj substanţial i-a permis să aibă un larg orizont în investigarea ştiinţifică şi în cunoaşterea realităţii economice din străinătate.

Cercetarea bibliografică preliminară pe care am întreprins-o la Biblioteca Academiei Române ne-a demonstrat dimensiunea impresionantă a apariţiilor editoriale în afara graniţelor a lucrărilor sale publicate în şapte limbi străine (franceză, germană, spaniolă, portugheză, engleză, italiană şi bulgară). Merită a fi reţinut că patru din cărţile sale au văzut lumina tiparului în străinătate în 12 ediţii. Detaliile pe care urmează să ie prezentăm dau magnitudinea performanţei profesorului Mihail Manoilescu, urmare prezenţei sale în publicistica economică europeană şi latino-amcricană din anii '20, '30 şi '40 ai secolului al XX-lea.

Prima lucrare îi apare la Paris în anul 1929 la editura Marcel Giard cu titlul: "Theorie du proteciionnisme et de I’echange International 6 Noutatea demersului ştiinţific a lui Mihail Manoilescu a constat în faptul că a analizat şi demonstrat că teoria comerţului exterior dominată până atunci numai de doctrina Smith-Ricardo nu dădea soluţii problemelor grave cu care se confruntau majoritatea ţărilor de pe glob rămase sărace, lipsite de industrie şi cu putere de cumpărare redusă a importurilor.

Având în vedere originalitatea cărţii eveniment, în următorii ani începând cu 1930. ea a fost tradusă în engleză, portugheză, italiană şi germană. Acest fapt, cu totul special, a permis ca ideile profesorului Mihail Manoilescu să fie cunoscute de cei mai mari economişti ai timpului în domeniul relaţiilor economice internaţionale, care au făcut ample comentarii


cu privire la cartea sa în studii, articole sau lucrări din Europa, cum au fost Jacob Viner, Firmin Oules, Ernest Wagemann, Bertil Ohlin. Werner SombarL Andre Piettre. Michael Kalecki, Charles D. Herisson, Henri Guitton. Gottfried von Haberler Fa definit pe Manoilescu drept "un List al Balcanilor", considerându-l pe economistul german părintele protecţionismului , ale cărui baze doctrinare datează din secolul al XlX-lea.

Dar cea mai largă audienţă şi aprobare a teoriei manolesciene a venit din lumea ţărilor subdezvoltate, în principal din cea latino-americană. Interesul maxim i-a fost acordat cărţii în Brazilia, Argentina, Columbia şi Chile, inclusiv în ţările din America Centrală. La acest fapt a contribuit şi tipărirea în anul 1937, de această dată în limba germană, a cărţii intitulată: Nationalen Productivkräfte und der Aussenhandel. Theorie des internalionalen Warenaustausches".8 Lucrarea prezintă o tratare mai amplă şi o analiză mai profundă, faţă de ediţia franceză din 1929, a avantajelor concrete de care vor beneficia toate statele lumii, prin practicarea unui protecţionism legitim şi raţional de către ţările sărace (agricole). Abia după aproape o jumătate de veac cartea a apărut la Bucureşti tradusă în limba română.9

Încercând o primă sistematizare a publicisticii în limbile străine a operei profesorului Mihail Manoilescu, pe baza titlurilor din fişierul aflat la Biblioteca Academiei Române, rezultă că într-o perioadă de 18 ani (1929-1947), când avea vârsta deplinei maturităţi între 38 şi 56 de ani, i s-au tipărit În străinătate un număr de 14 cărţi, din care: 4 în limba franceză, 4 în limba germană, 2 în spaniolă, 2 în engleză şi câte una în limbile portugheză şi italiană.

Astfel, în Europa cărţile sale au fost publicate în Franţa, Germania, Italia şi Spania. în Anglia lucrarea a fost intitulată: „The Theory of Protectionism and internaţional t r a d e " P e continentul sud-american lucrările profesorului au apărut în 1931 în Brazilia, iar în îndepărtatul Chile în 1947 cu titlul: "Productividad del Trabajo y el comercio exterior" 11 în S.U.A. de asemenea, trebuie remarcai ca tot în 1931 se publica prima cartea a lui Mihail Manoilescu.

În ceea ce priveşte comunicările în limbi străine la congresele şi conferinţele internaţionale la care a participat, inclusiv rapoartele şi articolele ce i-au fost publicate lui Mihail Manoilescu acoperind perioada anilor 1930-1940, acestea au fost în număr de 32.

Dintre acestea 25 au fost rostite prezentate şi tipărite în străinătate în limba franceză (17), în limba germană (6), în limba engleză (2). Investigaţia noastră ne-a ajutat să identificăm în ce oraş şi tară a avut loc evenimentul, respectiv ia Geneva (Elveţia) la sediul Societăţii Naţiunilor Unite, apoi la Innsbruck (Austria) cu prilejul Reuniunii Camerei de Comerţ Internaţionale pentru cooperarea economică a ţărilor dunărene, la Bruxelles (Belgia), la Jena, Kiel şi Berlin în Germania, la Stresa (Italia) şi la Paris (Franţa).

Ca membru în Comitetul Naţional Român al Camerei de Comerţ Internaţionale cu sediul ia Paris, ulterior ca Preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a României în anul 1930, a întocmit şi susţinut 7 comunicări, rapoarte şi luări de poziţie în probleme de interes pentru ţara noastră, toate în limba franceză, limbă străină pe care profesorul Mihail Manoilescu o stăpânea cel mai bine.

2. Ecouri peste timp pe plan internaţional privind opera profesorului Mihail Manoilescu

În anul 2012 se împlinesc 85 de ani de la apariţia lucrării celei mai reprezentative a profesorului Mihail Manoilescu, care 1-a consacrat în rândul iluştrilor cercetători de pe glob prin contribuţia sa originală la teoria comerţului internaţional.


Sublinierea chiar şi numai a câteva episoade petrecute în cele peste trei sferturi de secol care s-au scurs de la apariţia vârfului cercetării ştiinţifice a profesorului, sunt semnificative în legătură cu ecoul internaţional al operei sale.

începem cu evocarea realizată de profesorul american Joseph L. Love, de la Universitatea din Illinois (SUA) într-un studiu din anii '90 ai secolului trecut: "Manoilescu, Prebisch and the Thesis of Unequal Exchange", prin care acesta aprecia că după anul 1950 ne-am aflat în faţa unui "al doilea val" al interesului latino-american pentru opera lui Manoilescu. Acelaşi profesor nord american subliniază activitatea unuia din discipolii manoliescieni în persoana profesorului Florin Manoliu, fost asistent al celui pe care-1 omagiem, care timp de două decenii (1951-1971) devenit cetăţean argentinian - a popularizat ideile românului, iar din 1958 a predai la Universitatea Bahia Blanca din Argentina.

Remarcând faptul că , totodată, doctrina Manoilescu era prezentă şi în cursurile ţinute la universităţile din Peru şi Chile, profesorul Fiorin Manoliu a mai arătat că între anii 1961-1966 a ţinut ore la Universităţile din Paris ( Franţa) şi Liege (Belgia), unde a diseminat teoria protecţionismului modern manoilescian, ca o idee precursoare a noului concept de "desarollo" (dezvoltare) a lui Raul Prebisch, argentinian de origine cehă, ajuns ulterior secretar general al Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) în anii '70 ai secolului trecut.

La rândul său, Ernest Wagemann, născut în Chile, devenit ulterior economist german, care a înfiinţat renumitul Institut de Conjunctură din Kiel cunoscut în întreaga lume, întorcându-se în ţara natală, a condus Institutul de Economie din Santiago de Chile şi a făcut referiri elogioase asupra teoriei lui Manoilescu. De remarcat că în acest oraş latino-american se află sediul Comisiei Economice ONU pentru America Latină (CEPAL), unde de zeci de ani sunt elaborate lucrări şi rapoarte importante privind economia ţărilor din Sudul şi Centrul Americii.

Deosebit de interesantă este şi relatarea profesorului Nicolae Belii, cercetător de elită al Academiei Române timp de peste jumătate de secol, care făcând parte din delegaţia română la prima sesiune UNCTAD la Geneva în anul 1964, şi asistând la o dezbatere a avut deosebita plăcere să-1 audă pe Raul Prebisch cum a evocat importanţa şi actualitatea teoriei lui Manoilescu.

Având în vedere că în mediul universitar din România nu se preda doctrina lui Manoilescu, vorbind despre cele întâmplate celorlalţi membrii ai delegaţiei române, economişti de primă mărime: Costin Murgescu, Vasile Malinschi şi Roman Moldovan, aceştia i-au explicat profesorului Belii, că dat fiind implicaţiile negative din activitatea politică a lui Mihail Manoilescu, în România nu se făcea referire la opera sa.

Însuşi cel care vă supune atenţiei rândurile de faţă a trăit un moment de descumpănire în anul 1970, tot la Geneva, cu prilejul unui stagiu de pregătire în domeniul politicii comerciale externe a statelor organizat de către GATT (Acordul General pentru Tarife vamale şi Comerţ). Atunci, un coleg de stagiu din Costa Rica pe nume Hernan Cortes m-a întrebat ce părere am despre teoria în domeniul comerţului internaţional a lui Mihail Manoilescu şi spre ruşinea mea am dat un răspuns evaziv, neconcludent, ca să îmi acopăr ignoranţa. Abia în anii '80 ai veacului trecut, când am urmat doctoratul sub îndrumarea regretatului mare profesor Constantin Moisuc, acesta cu răbdare m-a făcut să parcurg cărţile pleiadei extraordinare de profesori români interbelici, din care făceau parte Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Mitiţă Constantinescu, Victor Bădulescu şi bineînţeles Mihail Manoilescu.


Cele mai laudative aprecieri au venit la Bucureşti din partea ambasadorului

Braziliei, Jeronimo Moscardo, fost ministru al culturii în cel mai mare stat al continentului sud-american. Acesta a ţinut să sublinieze opera magistrală a profesorului Mihail Manoilescu, pe care 1-a considerat un economist de talie universală ce a contribuit prin teoria sa la crearea Braziliei moderne. Concepţia manoilesciană privind necesitatea dezvoltării industriale, cu accent pe productivitate înaltă în statele subdezvoltate şi protejarea acesteia legitimă şi raţională prin instrumente comerciale au reprezentat pilonii de bază a propulsării economice a Braziliei.

* * *

La 125 de ani de la naşterea profesorului Mihail Manoilescu, respectiv în anul 2016, nu ar fi de mirare ca, tezele şi opera sa atât de apreciată în continuare în marele spaţiu geografic latino- american, în primul rând în Brazilia, care a trecut pe locul 6 în ierarhia mondială privind dezvoltarea economică, să determine una din Academiile de Ştiinţă latino-americane, să atribuie profesorului Mihail Manoilescu titlul post-mortem de Academician.

Credem că o astfel de reacţie a străinătăţii ar fi de natură să revigoreze în întreaga viaţă academică românească un sentiment puternic pentru o judecată de valoare autentică, fără conotaţii politice a operei ştiinţifice a profesorului Mihail Manoilescu. Deoarece această operă reprezintă o îmbinare fericită în gândirea economică modernă care a avansat soluţii viabile pentru marea majoritate a ţărilor de pe glob în promovarea industriei acestora, concomitent cu protejarea ei în limite raţionale faţă de produsele ţărilor dezvoltate,întregul demers teoretic şi pragmatic fiind în beneficiul tuturor statelor lumii.

Impulsul de preţuire din partea economiştilor şi inginerilor noştri suntem convinşi că va crea premisele unei propuneri fundamentate pentru acordarea de către Academia Română a titlului de Academician post-mortem, profesorului Mihail Manoilescu, aşa cum s-a întâmplat şi în ultimul secol cu alte mari personalităţi ale neamului românesc, cărora li s-au recunoscut meritele de excepţie de către cel mai înalt for ştiinţific al ţării.


Murgescu, Costin: Mersul ideilor economice la români, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1987, vol.l, pag.413

Văcărel, Iulian: Studii din istoria gândirii şi practicii economico-financiare, Editura Academiei României, Bucureşti, 2008

Constantinescu, N.N.: Istoria gândirii economice româneşti, Studii, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 101-250

Ivanciu, Nicolae Văleanu: Istoria gândirii economice, Editura didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti, 1922, pag.229

Potra, George (coordonator): Nicolae Titulescu, Opera politico-diplomatică, Volumul 1 şi 2, Bucureşti, 2007

Manoilescu, Mihail: Theorie du protectionnisme et de l'echange internaţional, Editura Marcel Giard, Paris, 1929


Teodosie, Mihai: Studiu introductiv la cartea: Mihail Manoilescu " Forţele naţionale productive şi comerţul internaţional Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional", Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag.5-37

Manoilescu, Mihail: Die nationalen Productivkrăfte und der Aussenhandel. Theorie des internationalen Warenaustausches, 1937

Manoilescu, Mihail: Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986

Manoilesco, Mihail: The Theory ofProteetkmtsm and International trade, London, King Son, Ltd. Orehand House, Westminster, 1931

Manoilescu, Mihail: Productividad del trabajo y el comercîio exterior, Editura "Economia", Santiago de Chile, 1947

Love, L. Joseph: Manoilescu, Prebisch and the Thesis of Unequal Exchange, studiu În copie xeroxată primit la autor de către profesorul Costin Murgescu

Moscardo, Jeronimo: De la marginalitate la romanitatea fertilă, în cartea Convergenţe Brazilia-România, Editura AII Educaţional, 1998, pag.67

Iancu, Aurel: Schimburile economice internaţionale, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag.72-73

Sută-Selejan, Sultana: Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi contemporană, Editura AII, Colecţia Oeconomica, 1992, pag.426-427

Bulborea, Ion: Duelul istoric dintre protecţionism şi liberul schimb, suplimentul la ziarul Economistul din 1994

Sută, Nicolae Miron, Dumitru Sută-Selejan, Sultana: Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 1997

Sută, Nicolae Sută-Selejan," Sultana: Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, vol.II, Teorii şi doctrine privind comerţul internaţional, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 397-398

Bozga, Vasile: Trecut şi actualitate. Studii, articole, personalităţi, comunicări, Editura AGER-Economistul, Bucureşti, 2005

Botez, Octavian Gh: Actualitatea străpungerii în teoria comerţului internaţional a profesorului Mihail Manoilescu, Supliment ziarul "Economistul" din 18 octombrie 1999, pag.l şi 4

Stoica, Victor: Modul economic de gândire, Editor Tribuna Economică, Bucureşti, 1998, pag. 122-128

Iordache, Claudiu: Premiul Mihail Manoilescu, Ziarul Economistul din 6-7 iunie 2003, pag.3


Aspects Regarding the Evolution of the Production of Goods and Services in Romania

Professor Constantin ANGHELACHE PhD Lecturer Adina Elena FETCU (STOICA), PhD Student

“Artifex” University, Bucharest Professor Liviu BEGU PhD


Abstract The structure of the industrial productions reveals that necessary goods for

population’s consumption and economic activity have had a structure that passes through a process of stabilization, determined by the general situation of the economy, the needs of the economic environment, but also by the economic potential of internal factors.

Key words: merchandises, industrial goods, competition, potential, demand

În anul 2010, scăderea Produsului Intern Brut a fost de -1,3% ca urmare, în primul rând, a efectelor crizei economico-financiare. Anul 2011 va marca o uşoară creştere, prognozată la cca. 1,1% a Produsului Intern Brut, faţă de 2010.

Deşi, în perioada 1990-1996 s-a înregistrat un declin al creşterii producţiei industriale (de bunuri de consum industriale şi neindustriale), treptat, după această perioadă, a început o revitalizare a creşterii producţiei bunurilor din sectorul industrial. Începând cu anul 2009 s-au manifestat mult mai puternic efectele crizei economice, scăderea producţiei de bunuri şi servicii.

Producţia de bunuri a fost şi rezultatul raportului dintre ofertă şi cerere, guvernat de legea pieţei libere, care a impus dezvoltarea producţiei unor bunuri sau eliminarea altora. Treptat, producţia de bunuri industriale şi neindustriale a fost supusă concurenţei pieţei libere europene, context în care o serie de produse au devenit nerentabile şi, în ciuda resurselor limitate ale populaţiei, au fost înlocuite cu produse din import.

Concomitent, producţia de bunuri din România, în perioada de după 1990 şi până în prezent, a fost supusă consecinţelor izvorâte din procesul de privatizare.

Pe această cale au dispărut unele sectoare de producţie care nu erau rentabile din punctul de vedere al costurilor sau al calităţii şi, treptat, au apărut sectoare de activitate în care România a dezvoltat un sistem reprezentativ în conformitate cu piaţa liberă.

Ne-am referit doar la industrie, dar aceeaşi situaţie s-a petrecut şi în construcţii. Construcţiile-gigant realizate de stat (întreprinderi cu capacitate de producţie deosebit de mare sau sistem de locuinţe generale practicat în sistemul etatizat) au desfăşurat activitatea preluată de sectorul privat.

Agricultura şi activităţile de pescuit au jucat un rol oscilant deoarece, pe de o parte, au depins din ce în ce mai mult de factorul natural, datorită imposibilităţii de a folosi sistemul de irigaţii existent sau pe cel de mecanizare a lucrărilor agricole, dar şi deoarece reforma agrară (privatizarea) a dus la o fărâmiţare prea accentuată a suprafeţelor agricole.


Trebuie, de asemenea, menţionat că perioada 2001-2008 s-a caracterizat prin creşterea producţiei pe seama reducerii consumului intermediar. După anul 2009, când s-au resimţit efectele crizei, producţia de bunuri pentru consum s-a diminuat, fond pe care au crescut preţurile. Este semnificativ faptul că partea cea mai mare a consumului intermediar s-a înregistrat în sectorul industrial şi că această reducere s-a bazat, în primul rând, pe continuarea procesului de restructurare şi încercarea de eficientizare a sectorului industrial. În domeniul serviciilor, în special al acelora care sunt oferite populaţiei, evoluţia a fost constant pozitivă pe seama sporirii veniturilor populaţiei, precum şi a mai bunei funcţionări a pieţei.

S-a îmbunătăţit structura sectorului de servicii, crescând mai rapid acelea care au fost solicitate şi care au răspuns nevoilor populaţiei. În cadrul acestora includem serviciile de turism care, împreună cu activităţile comerciale, au contribuit cu 3,92% la formarea PIB. Creşteri semnificative s-au înregistrat şi în domeniul de telecomunicaţii, semnificative fiind în această direcţie restructurarea pieţei, accesul pe piaţa internaţională, precum şi modernizarea sub toate aspectele a activităţii producţiei de servicii.

Un element esenţial al analizei producţiei de bunuri şi servicii, atât către populaţie, cât şi către ceilalţi agenţi economici, îl reprezintă faptul că a crescut ponderea sectorului privat. Prin măsurile întreprinse de-a lungul timpului, dar, în special, după 2001, au fost încurajate activităţile desfăşurate de societăţile cu capital privat.

Astfel, anumite bunuri au fost produse numai în sectorul privat, iar acesta a răspuns mai bine calităţii şi cererii de produse diversificate din partea populaţiei.

Dezvoltarea sectorului privat a avut ca efect o mai bună armonizare a ofertei de piaţă, existând un proces de reglare a producţiei diferitelor categorii de bunuri, eliminându-se în acest fel producţiile supra-stoc în unele sectoare şi deficienţele care s-au manifestat în alte sectoare de activitate. Ponderea sectorului privat în producerea de bunuri şi servicii a crescut an de an, ajungând de la 16,4%, cât era în 1990, la 89,7% în 2008, 90,2% în 2009, 92% în 2010 şi (estimativ) 93,5% în 2011.

Comparativ însă cu unele ţări din aceeaşi zonă geografică, central şi est-europeană, care au condiţii asemănătoare de piaţă cu România, trebuie să subliniem că deşi s-au recuperat unele rămâneri în urmă şi că trebuie făcute eforturi pentru ca atât producţia de bunuri pentru nevoile imediate şi de folosinţă îndelungată să crească, cât şi diversificarea serviciilor care trebuie să aibă o mai mare pondere în realizarea Produsului Intern Brut.

Sectorul privat şi-a mărit contribuţia la realizarea Produsului Intern Brut pe seama faptului că în agricultură 98,1% este sector privat, în industrie 60,2%, în construcţii 87,2%, iar în domeniul serviciilor 93,5%. Acest procent s-a îmbunătăţit permanent în perioada 2001-2011.

Investiţiile care s-au efectuat în sectorul privat au fost în anul 2001 cu 50% mai mari decât în anul precedent, în anul 2002 au crescut cu 10%, cifre asemănătoare s-au înregistrat şi în perioada 2003-2008, unde sporirea investiţiilor, în domeniul privat, a fost de circa 9,1% anual. Din 2009 s-a declanşat procesul „efect-criză” concretizat în scăderea investiţiilor în toate domeniile, deci şi în cel al producţiei de bunuri şi servicii. Acest fond, declanşat în 2009 s-a acutizat în 2010-2011, fiind dificil de anticipat că se va redresa în 2011.

Întreprinderile mici şi mijlocii au cunoscut o perioadă de cădere/lichidare după 2008. În ultimii trei ani (2009-2011), mai mult de jumătate din aceste societăţi comerciale s-au lichidat (au falimentat) sau au trecut în inactivitate datorită efectelor crizei şi ale lipsei de sprijin pe plan intern.


Trebuie să constatăm că, din valoarea totală a Produsului Intern Brut realizat în România în anul 2000, 65,5% era realizat de întreprinderile mici şi mijlocii, în 2008 ponderea a ajuns la 68,1%, după care în 2009-2011 s-a înregistrat o uşoară scădere.

Sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii acoperea, ca număr, aproape 97,1% din totalul întreprinderilor existente la 31.12.2008, iar în 2009-2011 ponderea acestora s-a redus la jumătate. Există în continuare întreprinderi foarte mari de stat, dar care nu contri-buie la realizarea Produsului Intern Brut şi a celorlalţi indicatori macroeconomici sau a indicatorilor privind bunurile de consum. Această situaţie s-ar putea îmbunătăţi numai în procesul definitivării privatizării transparente, eventual prin cotarea la bursă.

În politicile economice din ultimii douăzeci şi unu de ani s-a urmărit încurajarea şi dezvoltarea investiţiilor pe care le fac întreprinderile mici şi mijlocii.

În domeniul producţiei de bunuri şi servicii, în ultimi ani s-a acţionat cu prioritate pentru:

accelerarea procesului de restructurare a societăţilor comerciale şi a regiilor autonome, de modernizare şi creştere a productivităţii muncii agenţilor economici, de reorientare a acestora către activităţile profitabile ale pieţei, precum şi cu închiderea şi diminuarea activităţii acelora care nu mai sunt atractive pentru piaţă sau care produc pierderi importante;

procesul de investiţii a fost direcţionat către acele sectoare care prezintă interes din partea statului, dar şi a acelora ale căror produse sunt cerute pe piaţă de consumatori;

stimularea creşterii producţiei de bunuri prin susţinerea şi reorganizarea acelora de stat concomitent cu dezvoltarea investiţiilor în sectorul privat, care are un impact deosebit în cadrul economiei. Producţia de bunuri a fost sprijinită şi în direcţia creşterii calităţii acesteia, aşa încât o parte din bunurile şi serviciile care au fost produse să fie exportate;

restructurarea programelor privind producţia de bunuri şi servicii în concordanţă cu cerinţele Uniunii Europene şi ale Băncii Mondiale;

elaborarea şi implementarea unor strategii care, în subsectoarele producătoare de bunuri şi servicii pentru populaţie şi agenţii economici, să constituie un stimulent prin calitatea produselor realizate, atractivitatea acestora pe piaţă şi prin gradul ridicat de tehnologizare;

acţionarea, în continuare, pentru dezvoltarea şi modernizarea sectorului naţional energetic, a sistemului naţional de telecomunicaţii, precum şi în ceea ce priveşte dezvoltarea sistemului şi a serviciilor informatice;

continuarea procesului de aliniere a producţiei de bunuri şi servicii din ţara noastră la standarde europene, la cerinţele acestora, după aderarea la Uniunea Europeană (să sperăm că în perioada imediat următoare va fi definitivat şi un program de măsuri post-aderare).

În perioada următoare, activitatea producătoare de bunuri din ţara noastră este axată pe o structură conformă cu nevoile populaţiei, asigurându-se accesul la acestea.

În primul rând, se are în vedere modificarea structurii şi aducerea acesteia la un nivel concordant cu cerinţele de consum ale populaţiei şi ale agenţilor economici, în condiţii de criză şi post-criză când se pun probleme de revigorare a economiei.

Domeniile cele mai importante ale industriei prelucrătoare au cunoscut scăderi în ultimii ani şi lor trebuie să li se acorde atenţie în perioada următoare.


Aşa, de pildă, se impune îmbunătăţirea calităţii producţiei în domeniul textilelor şi confecţiilor, încălţămintei şi produselor din piele, mobilă, produse casnice, echipamente electronice etc., toate acestea putându-se realiza numai prin modernizarea industriei şi lărgirea accesului populaţiei pe piaţă.


Anghelache, C-tin (2011). România 2011. Starea economică în malaxorul crizei, Editura Economică, Bucureşti

Anghelache, C., Mitruţ, C., Voineagu, V., Isaic-Maniu, Al. (2011) – “Sistemul Conturilor Naţionale – Sinteze şi Studii de Caz”, Editura Economică, Bucureşti


Anghelache, C-tin (2008). Tratat de statistică teoretică şi economică, Editura Economică, Bucureşti

Biji, E. et al. (2012). Statistică pentru economişti, Editura Economică, Bucureşti www.insse.ro www.eurostat.eu


Services in the Agricultural Production System. Comparative Structural Levels

Iulian ALECU

Marian CONSTANTIN University of Agricultural Sciences and

Veterinary Medicine, Bucharest Abstract This paper presents the characteristic of services in agriculture and offers a description of the dynamics recorded by this sector in the Romanian economy. It is taken into account that services in agriculture have a set of peculiarities, depending on the characteristics of rural environment.

Key words: services, tertiary, turnover, elasticity, incomes of services provided. Introducere În sistemul economic de producţie serviciile se caracterizează prin conţinutul

acestora, ce au un caracter distinct în sectorul producţiei agroalimentare. Lucrarea de faţă caută să reliefeze în dinamică nivelul acestor activităţi în agricultura din România. Aceasta deoarece natura şi caracteristicile serviciilor, sistemul de prestaţie în ansamblul agriculturii şi în cadrul componentelor sale se încadrează în caracteristicile mediului rural şi se reflectă într-o formă particulară în consum. Se pot face referiri la cele mai importante dintre acestea: specificul serviciilor din agricultură, diferenţierile evolutive a relaţiilor prestator *-> client în agricultură, interdependenţa şi delimitările manifestate în efectuarea prestaţiilor de servicii din agricultură etc. Astfel, interdependenţa şi delimitările manifestate în structura prestaţiilor de servicii din agricultură, reliefează faptul că aceeaşi nevoie poate fi satisfăcută în mai multe moduri, cu servicii diferite. Acesta este unul din principalele motive pentru care nivelul cifrei de afaceri a serviciilor din agricultura României, sunt înregistrate niveluri comparative diferenţiate faţă de celelalte activităţi economice, dar şi faţă de celelalte sectoare de producţie (vegetal şi animal). Prin utilizarea de indicii anuali din dinamica ultimilor şase ani, alături de coeficienţii de elasticitate, pentru activitatea de servicii din agricultură sunt relliefate probleme considerate esenţiale în dezvoltarea de perspectivă a spaţiului rural din România.

1. Material şi metodă Din punct de vedere metodologic prin analize comparative s-a urmărit descrierea,

printr-un set de caracteristici sau variabile, a diferenţelor sau omogenităţii unor prestări de servicii, procese, fenomene, unităţi teritoriale etc. S-a început cu o analiză statistică a nivelului serviciilor în agricultură efectuat comparativ cu nvelul structural al economiei naţionale. Ansamblul metodologic a avut la bază nivelurile anuale a evoluţiei veniturilor serviciilor din agricultură în dinamica 2003- 2008, efectuându-se comparaţii cu ansamblul structural al cifrei de afaceri a serviciilor de piaţă, a PIB şi a valorii producţiei realizate în agricultura (adâncită prin sectoarele vegetal, animal) în România. Completarea este redată prin determinarea indicatorilor şi indicilor în dinamica perioadei 2003-2008.


Metode de estimare influenţei factorilor ce influenţează piaţa serviciilor din agricultură, a fost efectuată prin metoda coeficienţilor de elasticitate. A fost aplicată în scop previzional şi a luat în calcul mai multe variabile comparative care au comportat două etape: - în prima etapă a fost elaborat tabelul de variabile, a căror contribuţie la evoluţia cererii se servicii este dată de producţia vegetală şi animală. în dinamica 2003-2008, baza de comparaţie a fost baza fixă (E), baza în lanţ (E') şi baza la care comparaţia s-a făcut faţă nivelul maxim al ultimului an (E"); - etapa a II-a constat în prelucrarea datelor ( necesare în determinarea coeficienţilor de elasticitate E, E', E"), reieşind contribuţia fiecărei variabile la cunoaşterea evoluţiei cererii consumului în servicii din agricultură. În cazul unor asemenea studii fenomenul considerat efect (y) a fost reprezentat prin indicatorii referitori la capacitatea de obţinerii veniturilor din servicii, iar fenomene considerate schimbări de cauză (x), au fost prezentate prin structura producţiilor vegetale şi animale. Coeficientului de elasticitate (E) a fost determinat prin relaţia de calcul:

semnificaţia notaţiilor fiind următoarea: reprezintă, sporul absolut al mărimii cuantificabile a fenomenului considerat efect; , sporul absolut al mărimii cuantificabile al fenomenului considerat cauză;

x, y -, nivelul bază de comparaţie al mărimilor cuantificabile pentru fenomenul considerat efect, respectiv cauză.

Efectiv în lucrare metodologia de lucru a urmărit o cunoaştere a tendinţei pieţei

serviciilor din agricultură prin care să se permită adoptarea unor decizii privind reliefarea structurii nivelului unor indicatori care să fundamenteze desfăşurarea serviciilor din agricultură.

3. Rezultate şi discuţii Analizele efectuate au început de la cunoaşterea în dinamică a structurii

comparative a ansamblului serviciilor din agricultură, a evoluţiei acestora şi a modalităţii în care cele două sectoare principale ( vegetal şi animal) influenţează serviciile desfăşurate în sectorul agricol.

a). Structura cifrei de afaceri a serviciilor de piaţă din agricultură în România, a fost prezentată comparativ în cifre relative faţă de ansamblul nivelului naţional. în tabelul 1, aceste comparaţii în dinamica perioadei 2003-2008, sunt reliefate pe total, dar şi bidimensional, respectiv, servicii de piaţă prestate pentru populaţie şi servicii prestate pentru întreprinderi. Pe baza valorilor ponderale a cifrei de afaceri pentru structura tipurilor pieţei serviciilor din agricultură se pot constata următoarele: - cifra de afaceri ce este redată pentru totalul serviciilor din agricultură este înregistrat un ritm de scădere comparativ cu nivelul naţional, a căror diminuare ajunge la 0,08% în anul 2008, faţă de 0,22% în anul 2003. Scăderea este considerată cea mai semnificativă după anul 2006 la care se constată o diminuare la jumătate faţă de anul precedent;

xyE xy :

y

x


Tabelul 1.- Structura cifrei de afaceri a serviciilor de piaţă din agricultură în România (total servicii la nivel naţional = 100 %) Structura activităţilor de servicii 2003 2004 2005 2006 2007 2008

TOTAL SEVICII DE PIAŢA din agricultura 0,22 0,19 0,17 0,13 0,06 0,08 din care: A) Servicii de piaţă prestate pt. populaţie

0,20 0,08 0,06 0,06 0,05 0,09

din care: - hoteluri şi alte activităţi de cazare

0,38 0,36 0,13 0,16 0,2 0,2

- parcări pentru rulote şi cazare - - 0.07 - 0,39 -

- restaurante 0,80 0,01 0,08 - 0.03 0,06 - activităţi alimentaţie - - - 0,12 0,16 0,43 - baruri, cantine, alte activ.de prepararea hranei 0,03 0,13 0,17 0,12 0,02 - - activit, sportive şi recreative - - - 0,01 0,02 - - alte servicii de rezervare şi asist turistică - - - - - 0,94 B) Servicii prestate pt. întreprinderi din care:

0,23 0,21 0,18 0,14 0,06 0,08

- transporturi terestre 0,04 0,03 0,12 0,04 0,03 0,04 - transporturi maritime şi fluviale 0,01 0,01 -

- depozitări, manipulări, act. anexe pt. transporturi 0,01 0,02 0,02 0,04 0,02 0,02

- tranzacţii imobiliare 0,13 - 0,18 0,35 0,02 0,01

- cercetare dezvoltare 12,79 12,60 9,04 6,57 3,54 4,75

- activităţi veterinare - - - - - 0,31

- activităţi de peisagistică - - - - - 0,39

- închirieri, activit. de asanare, salubrizare etc. 0,67 0,59 0,43 0,29 0,13 -

- activităţi de arhitectură, analize tehnice 0,04 0,01 0.01 0,01 0,01 -

- activ, juridice contabilitate, studii de piaţă şi sondajconsultaţii pt. afaceri şi management

0,01 0,01

- eliminarea deşeurilor 0,74 0,59 0,90 0,40 0,14 -

- alte activităţi de servicii 0,16 0,42 0,01 0,05 - 0,12

Sursa: Rezultate şi performanţe ale întreprinderilor de comerţ şi servicii, INS, 2007-2010. - structural pentru categoria servicii de piaţă prestate pentru populaţie se pot reliefa aspecte semnificative cum sunt: pentru totalul acestor servicii pentru populaţie după diminuarea semnificativă care începe cu anul 2004, este înregistrată o creştere în anul 2008; din ansamblul categoriilor de servicii ponderea cea mai ridicată este înregistrată la restaurante, după care urmează hoteluri şi alte activităţi de cazare, la care este înregistrat acelaşi ritm de


scădere; la anumite activităţi cum sunt cele de parcări pentru rulote şi cazare, de alimentaţie, recreative şi sportive, deşi cu un nivel scăzut, sunt înregistrate ritmuri de creştere ( cu menţiunea că aceste ritmuri de creştere sunt numai în perioada 2005-2008); - la categoria servicii prestate pentru întreprinderi din agricultură, de asemenea este reflectată o scădere atât pe total cât şi în structura acestora. Astfel, ca elemente semnificative se pot menţiona: ponderea cea mai ridicată care era înregistrată pentru categoria cercetare-dezvoltare, în anul 2003 era de 12,79 %, iar în anul 2008 se ajunge la 4,75 %; categoriile transporturi navale şi fluviale, închirieri, arhitectură, activităţi juridice şi studii de piaţă, de eliminare a deşeurilor, la tendinţa semnificativă de scădere, se constată o inexistenţă în totalitate pentru ultimii ani a acestor categorii de servicii; în ultimul an ( 2008 ) se constată apariţia delimitării şi înregistrării categoriei de servicii veterinare şi peisagistică din agricultură, care de altfel sunt specifice ramurii agriculturii.

De aici concluzia că în cazul unei analize comparative procentuale în structura tipurilor de servicii pe ansamblul economiei naţionale, este înregistrată o diminuare a cifrei de afaceri a serviciilor din agricultură, la care se poate adăuga o neuniformitate, semnalată şi la alte categorii de servicii în ultima perioadă. b). Analiza în dinamică a nivelului valoric şi indiciilor serviciilor din agricultură din România, este analizată în continuare atât în cifre absolute cât şi relative. Elementele de comparaţie care au urmărit formele şi nivelurile faţă de total agricultură şi a bazei de de comparaţie a anului 2003. Privind toate aceste aspecte care au sunt prezentate în tabelul 2, pot reliefa următoarele aspecte: Tabelul 2.- Nivelul valoric şi indicii serviciilor din agricultură din România Specificare 2003 2004 2005 2006 2007 2008

NIVELUL PRODUCŢIEI DE SERVICII DIN AGRICULTURA

Nivelul producţiei deservicii agricole

mii lei 375056 391783 394817 473788 684817 716031

% faţă de totavenituri din agricultură

0,9 0,7 0,8 0,9 1,5 1,1

INDICII PRODUCŢIEI SERtVICIILOR DIN AGRICULTURÂ

Indicii serviciilor agricole

% faţă de 2003

100,0 104,4 105,2 126,3 182,5 190,9

% faţă de anulprecedent

104,4 100,7 120,0 144,5 104,5

% faţă de totalPIB din agricultură

1,6 1,2 1,6 1,9 2,8 2,0

Baza date de calcul, Anuarul Statistic al României, INS, 2009 - valoarea serviciilor în agricultură la nivel naţional, este într-o creştere anuală, astfel că în anul 2008, se înregistrează 716031 mii lei, faţă de 375056 mii lei în anul 2003. Prin analiza faţă de total venituri din agricultură creşterea este de o semnificaţie deosebită. Creşterea în anul 2003 este de 0,9 %, iar în anul 2007 acest nivel comparativ ajunge la 1,5 %, iar în anul 2008 la 1,2 % ( chiar dacă în cifre absolute volumul valoric în anul 2008 este mai mare decât cel din 2007 ); - aceiaşi analiză anuală a veniturilor serviciilor din agricultură este continuată prin comparările anuale faţă de anul 2003 ( ca bază de comparaţie), anul precedent şi PIB din agricultură. Astfel: faţă de anul 2003, considerat an de bază, se constată o creştere cntinuă, cu referire specială la ritmul de creştere mult mai accentuat în perioada 2006- 2008 ( de la +26,3 % la +90,9 % ); creşterea faţă de anul precedent este înregistrată anual, dar prin salturi


semnificativ de mari în anul 2006 ( creşterea fiind de +20,0 % ) şi în anul 2007 ( de +44,5%); creşterea faţă de total PIB din agricultură redat faţă prin nivelurile comparative anuale, încadrează veniturile serviciilor în aceleaşi ritmuri de creşteri ( acestea situându-se între +1,2 % şi 2,8 % ).

Deci, în acest caz prin analiza comparaţivităţii veniturilor serviciilor din agricultură se constată o creştereri anuale al căror ritm poate fi considerat semnificativ în structura pieţei rurale româneşti. c). Cunoaşterea structurii veniturilor realizate din serviciile aferente agriculturii reflectă specificitatea mutitudinii influenţei factorilor generaţi de reperursiunile date de evoluţia producţiei vegetale şi animale. Privind cunoaşterea sensului şi nivelului acestor influenţe prin utilizarea coeficienţilor de elasticitate s-a determinat influenţa producţiei vegetale/animale (x) asupra serviciilor agricole (y) din România. Datele redate în tabelul 3 pot fi interpretate ca forme de interdependenţă a nivelului existent dintre producţia vegetală/animală şi serviciile prestate. Prin cele trei forme de elasticităţi (E, E', E") sunt redate succesiv aceste niveluri de influenţă, în dinamica 2003-2008, de unde reies următoarele: Tabelul 3.- Nivelul coeficienţilor de elasticitate creat prin influenţa producţiei vegetale/animale (x) asupra serviciilor agricole (y) din România.


În calculele metodologice s-a utilizat baza fixă E ( anul 2003), baza în lanţ E' (anul precedent), baza ultimului an E" ( cu nivelurile valorice cele mai ridicate). - influenţa producţiei vegetale (x) asupra serviciilor (y), redă o evoluţie ce porneşte de la formele corelative ale elasticităţii. Astfel, pentru baza fixă a anului 2003 (E^), numai perioada 2006-2008, în care coeficienţii sunt supraunitari ( E>1), poate fi încadrată o formă de influenţă directă a producţiei vegetale asupra serviciilor. Pentru baza în lanţ (E' ), interpretarea coeficienţilor este diferenţiată, de fluctuaţiile nivelurilor anuale ce încadrează o lipsă de elasticitate (în anii 2004 şi 2008 ), o elasticitate inversă (în anii 2005 şi 2007 ) şi o formă corelativă directă ( numai în anul 2006 ). Elasticitatea pentru nul 2008 (E" ) la care se înregistrează nivelul cel mai ridicat al veniturilor, semnifică pentru majoritatea anilor, o influenţă directă a influenţei creşterii veniturilor din producţia vegetală asupra amplificării veniturilor din prestările de servicii ( E" are valori 1,07—> 2,7). Nivelul anului 2007 care nu se încadrează în ritmul normal de creştere anual, reflectă o lipsă de elasticitate. - prin analiza influenţei producţiei animale (x) asupra serviciilor (y), reies fenomene asemănătoare pentru toate formele bazei de comparaţie a elasticităţilor. Perioada 2007- 2008 înregistrează pentru baza fixă niveluri de 2,79—>1,99, iar pentru baza anului 2008 ( an cu cel mai ridicat nivel al veniturilor din servicii) nivelurile de elasticitate sunt 1,52 ->4,11.

Prin toate cele trei forme de elasticitate este semnificativă influenţa ce determină o tendinţă de creştere a veniturilor din agricultură ( sectorul vegetal/animal ), asupra serviciilor, rezultând o evoluţie favorabilă ( de creştere ) veniturilor serviciilor din acest sector.

Concluzii În lucrarea prezentată ansamblul redat de forma de manifestare a serviciilor din

agricultură în actualul context al pieţei rurale, poate fi poate fi structurată prin următoarelor concluzii:

- Comparaţia nivelului serviciilor din agricultură cu ansamblul economiei naţionale din acest sector terţiar, este încă redus şi chiar are tendinţa de scădere ( cifrele relative reflectă această situaţie).

- Veniturile serviciilor prestate în sectorul agricol de producţie sunt în creştere anuală ascendentă, ceea ce este reflectat atât prin cifrele absolute prezentate, cât şi prin ponderea faţă de total venituri şi PIB din agricultură. Dar acest ritm de creştere este mult mai scăzut pentru agricultură faţă de celelalte tipuri de servicii de la nivelul economiei naţionale.

- Influenţa sectoarelor de producţie agricolă ( vegetal/animal) se manifestă într-o formă directă asupra serviciilor prestate, dar permanent trebuie ţinut seama de factorii de răspuns asupra nivelului anual al variaţiilor, cu referire specială asupra celor sezoniere din agricultură. în această situaţie se mai pot încadra şi laturi specifice ale consumatorului din sectorul agricol de producţie pentru care este format un mod specific de manifestare prin comportamentul adecvat arealului rural. Baza acestui comportament este dat de activitatea din exploataţia agricolă, motiv pentru care se impune cunoaşterea factorilor adecvaţi ce reliefează în mod deosebit conflictul creat între modalităţile de desfăşurare a acestor servicii, cum sunt formele date de: modernism— tradiţional sau intensiv— ecologic.

- Potenţialităţile sectorului serviciilor prestate pot reprezenta o cale de redresare a evoluţiei agriculturii din România, prin contribuţia la dezvoltarea acestei ramuri, cu influenţe asupra atenuării sezonalităţii, a creării de noi locuri de muncă, de limitare a plecării cu caracter definitiv şi chiar atragerea populaţiei din zonele limitrofe. Totodată în sistemul agricol de producţie trebuie încurajate şi diversificate noi forme a tipurilor


activităţilor de servicii agroturistice, informatice, veterinare, peisagistică etc, care în prezent înregistrează un nivel scăzut în structura pieţei acestora din mediul rural.

- Interdependenţa şi delimitările manifestate în efectuarea prestaţiilor de servicii din agricultură, semnalează delimitări ale ramurii agricole în ansamblul spaţiului rural legate de: momentul apariţiei în sfera activităţilor din cadrul producţiei agricole, funcţiile economice îndeplinite în agricultură, comportamentul de consum al beneficiarului (utilizatorului) reprezentat de exploataţia agricolă, prezenţa/absenţa consumatorului în timpul prestării şi servicii etc. Permanent trebuie ţinut seama de existenţa a numeroase situaţii în care pentru efectuarea prestaţiilor în agricultură pe de o parte aceeaşi nevoie poate fi satisfăcută în mai multe moduri, cu servicii diferite, iar pe de altă parte o extindere a serviciilor şi pentru alte sfere de activitate din spaţiul rural.

Bibliografie selectivă Rezultate şi performanţe ale întreprinderilor de comerţ şi servicii, INS, 2007-2010. Anuarul Statistic al României, INS, 2009 Alecu, I., ş. a., - Piaţa serviciilor în sistemul producţiei agroalimentare, Ed, Ceres, Bucureşti,

2010. Constantin, M., - Marketingul producţiei agroalimentare, Tratat, Ed. AgroTehnica,

Bucureşti, 2008.


Forecasting the Bankruptcy Risk on the Example of Romanian Enterprises

Professor Georgeta VINTILĂ PhD Academy of Economic Studies, Bucharest

Georgia Maria TOROAPĂ, PhD Student Academy of Economic Studies, Bucharest

Abstract

The purpose of this paper represents the foundation of a score function, effective in the forecast of bankruptcy risk for companies in the Romanian economy. In order to achieve bankrupt / non-bankrupt discrimination in the econometric model, we have used relevant indicators regarding liquidity, indebtment and profitability. Based on the financial information for 2010, on a sample of 70 enterprises, we have developed an econometric model for the forecast of bankruptcy risk, subsequently tested on a new sample of 30 enterprises. The results achieved can form a landmark for Romanian enterprises in substantiating decisions, with the purpose to avoid financial failure.

Key words: discriminant analysis, bankruptcy, forecast, financial ratios, score

JEL Classification: C38, G33, G17, G32, C52

1. Introducere Predicția riscului de faliment reprezintă un factor critic in dezvoltarea unei

economii de piața solide in majoritatea țărilor capitaliste, numeroase studii din domeniul analizei financiare manifestând un interes deosebit in ceea ce priveste modele timpurii de previziune a eșecului financiar.

Scoringul constituie o metodă de diagnosticare interna si externa care presupune și interpretarea riscului la care se expune investitorul, creditorul întreprinderii, dar și întreprinderea ca sistem în activitatea viitoare. El se bazeaza pe elaborarea unei judecăți de valoare care combină liniar un grup de rate financiare (sau variabile) semnificative.

Modelele fundamentate ştiinţific pentru predicţia stării de faliment au fost dezvoltate, pentru prima dată, în S.U.A. în anii ’60 de către W.H. Beaver şi E.I. Altman. Beaver a descoperit că mai mulţi indicatori puteau diferenţia cu succes un eşantion de firme falimentare faţă de unul de firme fără dificultăţi financiare, obţinând rezultate concludente pe o perioadă de până la cinci ani înainte de declanşarea falimentului. Beaver a analizat ratele în mod izolat, fără să ia în considerare legăturile existente între acestea și a creării analizei multivariate, care a fost dezvoltata de catre Altman si de catre alti economisti al carei rezultat este elaborarea unui model scor bazat pe o combinaţie de rate care diferenţiază cel mai mult întreprinderile riscante de cele sănătoase.

Studiul riscului de faliment a fost readus în actualitate în ultimii ani, după numărul fără precedent de falimente înregistrat în majoritatea ţărilor occidentale, ca urmare a crizei economice ce a afectat economiile acestor ţări. Astfel, în 2001, în SUA firmele care au intrat în procedură de faliment însumau datorii de peste 240 miliarde de dolari, dintre care 39 de firme aveau fiecare datorii mai mari de 1 miliard de dolari.


Şi pentru România prezintă interes obţinerea unui instrument sintetic de previziune a riscului de faliment, atât pentru bănci cât şi pentru intreprinderi. În acest sens trebuie amintite : funcţia scor B (1998), elaborată de profesorul D. Băileşteanu de la Universitatea din Timişoara, modelul I (1998) realizat de Ivoniciu (o dezvoltare similara celei anterioare a profesorului Bailesteanu), modelul A (2002) al lui Ion Anghel.

Modele de previziune a riscului de faliment utilizând analiza discmininanta au fost evidențiate si in studii recente (Vintilă G, Toroapă G., 2011) cu scopul obținerii discriminării companiilor falimentare de cele cu o situație financiara bună pe baza ratelelor financiare. Un alt studiu recent care are in vedere estimarea riscului de faliment (Armeanu, Vintilă et al., 2012) obține rezultate relevante pe exemplul economiei românești.

Modelele de scoring propuse până în prezent au dezavantajul că pot fi aplicate numai în economiile ţărilor în care a fost realizat studiul statistic (sau în ramura sau sectorul de activitate analizat), utilizarea acestora neputând fi generalizată în profil teritorial. Totodată, perioadele marcate de instabilitate economică determină modificarea corelaţiilor surprinse prin funcţia scor elaborată, ceea ce limitează temporal utilizarea acestor modele, impunând o reactualizare a acestora la intervale regulate de timp. 2. Elaborarea unui model de econometric de predicție a falimentului intreprinderilor românești Scopul acestui articol este de a fundamenta o funcţie scor eficientă în predicţia riscului de faliment pentru firmele din economia românească. Alegerea unui eșantion de întreprinderi care să curprindă cele două grupuri:

Grupul N-F:firme fară probleme financiare Grupul F: întreprinderi falimentare sau aflate în dificultate

Esantionul considerat pentru construirea scorului Z cuprinde 70 de companii românesti atât din sectorul public cât și din cel privat din care 34 firme au probleme financiare. Sursele de date utilizate au fost Ministerul de Finanţe şi Bursa de Valori Bucureşti pentru a putea calcula ratele financiare pe baza situaţiile financiare anuale ale companiilor. Am realizat un model econometric pentru 70 firme, pe baza următoarelor rate: Lichiditatea generala, Rata de indatorare globala, Rentabilitatea veniturilor, respectiv Achitare obligatii. Am pornit de la o scurtă analiză descriptivă a ratelor prezentate anterior: Tabel 1. Analiza Descriptiva a Ratelor financiare utilizate in model

Date: 05/06/12

Time: 09:42

Sample: 1 70

ACHITARE_OBLIG

LICHIDITATE_GEN

RATA_INDAT_GL

RENTAB_ACTIVE RENTAB_VENIT

Mean 92.18416 3.643333 42.91046 2.132464 0.403188 Median 0.960000 0.760000 1.030000 0.010000 0.090000 Maximum 1506.040 113.1600 1606.540 121.8200 5.440000 Minimum -10.13000 0.070000 0.010000 -10.13000 -1.650000 Std. Dev. 257.6478 14.19728 195.0679 15.14711 0.981307 Skewness 3.912792 6.930102 7.634571 7.366389 2.494238 Kurtosis 18.77784 53.06471 61.61469 58.29040 12.51722


Jarque-Bera 891.7672 7758.419 10547.88 9412.990 331.9544 Probability 0.000000 0.000000 0.000000 0.000000 0.000000

Sum 6360.707 251.3900 2960.822 147.1400 27.82000 Sum Sq. Dev. 4514001. 13706.27 2587500. 15601.58 65.48150

Observations 70 70 70 70 70 Din tabelul 2 se poate observa faptul că valoarea maximă a rentabilităţii venitului este de 5.44%, iar cea minimă de -1.65%., rentabilitatea medie a venitului fiind de 0.4%.Valoarea maximă a rentabilităţii activelor este de 121.82%, cea minimă de -10.13%, iar cea medie de 2.13%.Valoarea maximă a ratei de achitare a obligaţiilor este de 1506, iar cea minimă de -10.13%, valoarea medie fiind de 92.18%.Rata de îndatorare globală maximă a fost de 1606%, cea minimă de 0.01%, iar cea medie de 42.91%.Rata de lichiditate medie a fost de 3.64%, cea minimă de 0.07%, iar cea maximă de 113.16%.Acest lucru se explică prin faptul că multe dintre firmele româneşti au fost supuse şocului crizei economice mondiale care le-a destabilizat destul de semnificativ din punct de vedere financiar. Modelul rentabilitatea veniturilor=F(rentabilitatea activelor, rata de îndatorare, lichiditate, achitarea obligaţiilor)

Specificarea unui model econometric presupune, de asemenea, alegerea unei

funcţii matematice f x cu ajutorul căreia poate fi descrisă legătura dintre variabile.

Forma modelului de regresie liniară multiplă este: RENTAB_VENIT=C(1)+C(2)*ACHITARE_OBLIG+C(3)*LICHIDITATE_GEN+C(4)*RATA_INDAT_GL +C(5)*RENTAB_ACTIVE . Estimarea parametrilor modelului de regresie multifactorială În urma estimării parametrilor în Eviews, s-a obţinut ecuaţia: Estimation Command: ===================== LS RENTAB_VENIT=C(1)+C(2)*ACHITARE_OBLIG+C(3)* LICHIDITATE_GEN+C(4)*RATA_INDAT_GL +C(5)*RENTAB_ACTIVE Estimation Equation: ===================== RENTAB_VENIT=C(1)+C(2)*ACHITARE_OBLIG+C(3)* LICHIDITATE_GEN+C(4)*RATA_INDAT_GL +C(5)*RENTAB_ACTIVE Substituted Coefficients: ===================== RENTAB_VENIT=0.5326270981-0.001226763375*ACHITARE_OBLIG-0.001289469842* LICHIDITATE_GEN+0.0001744786241*RATA_INDAT_GL -0.01052191429*RENTAB_ACTIVE


Din tabelul de Output generat de Eviews, observăm estimaţiile coeficienţilor, erorile lor standard, valoarea statisticii t, precum şi valoarea p corespunzătoare.

Tabel 2. Testarea parametrilor modelului de regresie multifactorială Dependent Variable: RENTAB_VENIT Method: Least Squares Date: 05/06/12 Time: 09:03 Sample: 1 70 Included observations: 70 RENTAB_VENIT=C(1)+C(2)*ACHITARE_OBLIG+C(3)* LICHIDITATE_GEN+C(4)*RATA_INDAT_GL +C(5) *RENTAB_ACTIVE


C(1) 0.532627 0.128493 4.145191 0.0001 C(2) -0.001227 0.000445 -2.758043 0.0075 C(3) -0.001289 0.008047 -0.160250 0.8732 C(4) 0.000174 0.000586 0.297581 0.7670 C(5) -0.010522 0.007541 -1.395353 0.1677

R-squared 0.126418 Mean dependent var 0.401857 Adjusted R-squared 0.072659 S.D. dependent var 0.974234 S.E. of regression 0.938173 Akaike info criterion 2.778984 Sum squared resid 57.21095 Schwarz criterion 2.939591 Log likelihood -92.26445 Durbin-Watson stat 1.336039 Dacă rentabilitatea venitului creşte cu 1%, atunci rata de achitare a obligaţiilor va scădea cu 0.001%, rata de lichiditate generală va scădea cu 0.0012%, rata de îndatorare globală va creşte cu 0.29%, iar rata rentabilităţii activelor va scădea cu 0.01%. Testul student Avem ipotezele :

Ipoteza nulă, 0H : = 0 sau t = 0, t = 1,4

Ipoteza alternativă, 1H : 0 sau t 0, t = 1,4

Astfel coeficientul ratei de achitare a obligaţiilor este 1

= -0.001, eroarea

standard )( 1

SE = 0.000, iar statistica 1t = -2.75, calculat astfel:

ErrorStd

tCoefficien

SEt

.)ˆ(

ˆˆ

1

11

; valoarea p (p value) = 0.007, care ne arată că rata de

achitare a obligaţiilor este un factor important de influenţă al rentabilităţii veniturilor.

Coeficientul ratei de lichiditate generală este 2 -0.012, eroarea standard

)ˆ( 2SE 0.008, iar statistica 2t = -0.16. Valoarea probabilităţii este aici 0.87, deci rata de


lichiditate generală nu reprezintă o componentă semnificativă pentru rentabilitatea veniturilor din modelul de regresie estimat.

Coeficientul termenului liber în modelul de regresie este

=0.53, eroarea

standard )(

SE =0.12, statistica t exprimată prin

t = 4.14, având valoarea probabilităţii

p de 0.0001. Deci şi termenul liber este semnficativ pentru modelul de regresie ales.

Raportul de determinaţie ( 2R ) arată care este procentul prin care este explicată

influenţa factorilor semnificativi. El se calculează ca: SSTSST

SSRR t

2

2 1

Se

utilizează în aprecierea calităţii modelului. Acesta nu poate lua decât valori încadrate în intervalul [0,1]. Cu cât valorile sunt mai apropiate de valoarea 1, cu atât modelul este mai bun. Valoarea pe care o ia aici este de 0.126 şi astfel putem afirma că modelul de regresie nu este chiar foarte bun. Aproximativ 12.6% din variaţia rentabilităţii veniturilor este explicată prin intermediul modelului de regresie liniară multiplă ales.

Graficele care explică valorile reziduurilor au fost şi ele extrase din Eviews după cum urmează: primul grafic prezintă valorile pe care le iau reziduurile calculate, luând ca interval (-2; 6), iar cel de-al doilea arată şi graficele după care au fost calculate reziduurile adică atât graficul rentabilităţii veniturilor din tabelul sursă, reprezentat de linia roşie (Actual) cât şi graficul rentabilităţii veniturilor luat ca valoare ajustată, reprezentat de linia verde (Fitted). Linia albastră, fiind deci graficul reziduurilor este reprezentată tocmai de difierenţa dintre celelalte două valori prezentate anterior.

-2

0

2

4

6

-2

0

2

4

6

10 20 30 40 50 60

Residual Actual Fitted

Figura 1. Graficul Reziduurilor


-2

-1

0

1

2

3

4

5

10 20 30 40 50 60

RENTAB_VENIT Residuals

Figura 2. Graficul Reziduurilor

Verificarea ipotezelor modelului de regresie multifactorială Testul F se utilizează pentru a testa validitatea modelului în ansamblul său.

El se calculează ca raport între variaţia explicată pe baza regresiei şi variaţia neexplicată de regresie fiecare dintre acestea fiind la rândul lor împărţite la gradele lor de libertate.

Formula de calcul arată astfel:

)1/()ˆ(

/)ˆ(2

2

knyy

kyyF

ii

i

, cu k = numărul de

variabile pentru model, aici 4 iar T = numărul de observaţii, adică 70.

Analizând datele din modelul nostru se observă că avem F = 2.87 şi o probabilitate de 0.029. Prin urmare, putem să acceptăm că în ansamblu modelul de regresie liniară multiplă studiat este bun.

Testarea multicoliniarităţii: Testul lui Klein Calculăm coeficienţii de corelaţie Pearson între oricare două variabile

independente ji xxr ,2 , şi avem ipotezele:

:0H ji xxr ,2 > 2R avem fenomen de multicoliniaritate;

:1H ji xxr ,2 < 2R nu se manifestă fenomenul de multicoliniaritate.

Din Eviews avem următoarele rezultate: Tabel 3. Testul Klein RENTAB_

ACTIVE RATA_INDAT

_GL RENTAB_VEN

IT LICHIDITATE

_GEN ACHITARE_O

BLIG

RENTAB_ACTIVE 1.000000 -0.044523 -0.142965 -0.035400 -0.064941 RATA_INDAT_GL -0.044523 1.000000 0.067692 -0.039356 -0.079100 RENTAB_VENIT -0.142965 0.067692 1.000000 0.007655 -0.314204

LICHIDITATE_GEN -0.035400 -0.039356 0.007655 1.000000 -0.069493 ACHITARE_OBLIG -0.064941 -0.079100 -0.314204 -0.069493 1.000000

Valoarea pentru 2R este 0.126 şi constatăm că este mai mare decât toţi coeficienţii Pearson deci fenomenul de multicoliniaritate nu este prezent în acest model de regresie multiplă.


Testul Farrar-Glauber Se calculează matricea de corelaţie a variabilelor exogene ale modelului de regresie multiplă.

C(1) C(2) C(3) C(4) C(5)

C(1) 0.016510 -2.04E-05 -0.000273 -1.79E-05 -0.000160 C(2) -2.04E-05 1.98E-07 2.68E-07 2.21E-08 2.37E-07 C(3) -0.000273 2.68E-07 6.47E-05 2.21E-07 2.54E-06 C(4) -1.79E-05 2.21E-08 2.21E-07 3.44E-07 2.27E-07 C(5) -0.000160 2.37E-07 2.54E-06 2.27E-07 5.69E-05

0H : modulul determinantului matricei coeficienţilor de corelaţie este egală cu 1,

nu există fenomenul de coliniaritate

1H : modulul determinantului matricei coeficienţilor de corelaţie este mai mic decât

1, există fenomenul de coliniaritate.

Statistica testului va fi egală cu -530.38. Se va compara cu χ2

2

)1(;

kk =3.33.

Întrucât valoarea calculată este mai mică decât cea din tabel, rezultă că fenomenul de multicoliniaritate poate fi neglijat.

Verificarea normalităţii: Pentru a testa dacă erorile modelului urmează sau nu o distribuţie normală vom

folosi testul Jarque-Bera care prezintă următoarele ipoteze:

0H : erorile urmează o distribuţie normală: skewness = 0 şi kurtosis = 3

1H : erorile nu urmează o distribuţie normală

Se ştie că, dacă erorile urmează legea normală de medie zero şi de abatere medie pătratică

s ,atunci are loc relaţia:

1ˆ ˆstP i .

Verificarea ipotezei de normalitate a erorilor se va realiza cu ajutorul testului Jarque-Berra1, care este şi el un test asimptotic (valabil în cazul unui eşantion de volum mare), ce urmează o distribuţie hi pătrat cu un număr al gradelor de libertate egal cu 2, având următoarea formă:

24

3

6

22 KSnJB ~ χ 3;

unde: n = numărul de observaţii; S= coeficientul de asimetrie (skewness), ce măsoară simetria distribuţiei

erorilor în jurul mediei acestora, care este egală cu zero, având următoarea relaţie de calcul:

1 EViews, User Guide,Version 2.0, QMS Quantitative Micro Software, Irvine, California, 1995, p. 140-141.


3

1

31

n

ii yy

nS

K = coeficientul de aplatizare calculat de Pearson (kurtosis), ce măsoară boltirea distribuţiei (cât de „ascuţită” sau de aplatizată este distribuţia comparativ cu distribuţia normală), având următoarea relaţie de calcul:

4

1

41

n

ii yy

nK

Testul Jarque-Berra se bazează pe ipoteza că distribuţia normală are un coeficient de asimetrie egal cu zero, S = 0, şi un coeficient de aplatizare egal cu trei, K = 3.

Dacă probabilitatea p(JB) corespunzătoare valorii calculate a testului este suficient de scăzută, atunci ipoteza de normalitate a erorilor este respinsă, în timp ce, în caz contrar, pentru un nivel suficient de ridicat al probabilităţii ipoteza de normalitate a erorilor este

acceptată, sau dacă JB χ 24; , atunci ipoteza de normalitate a erorilor este respinsă.

Valoarea testului JB este 453.87 Se observă că skewness = 2.86, iar kurtosis =14.1, probabilitatea testului este

=0.00. Din această cauză acceptăm ipoteza nulă şi anume faptul că regresia aceasta nu urmează o distribuţie normală. Acest lucru este observat şi cu ajutorul graficului generat de Eviews.

0

4

8

12

16

20

-1 0 1 2 3 4 5

Series: ResidualsSample 1 69Observations 69

Mean 0.003298Median -0.314198Maximum 4.908508Minimum -0.959570Std. Dev. 0.916823Skewness 2.866676Kurtosis 14.18020

Jarque-Bera 453.8713Probability 0.000000

Figura 3. Testul Jarque – Bera

Verificarea homoscedasticităţii Homoscedasticitatea se referă la acea ipoteză a modelului de regresie care afirmă

că erorile modelului trebuie să aibă aceeaşi varianţă: 2)( tVar pentru orice t=1,...,n.

Prezenţa sau nu a homoscedasticităţii se poate identifica atât grafic cât şi cu ajutorul unor teste statistice. Din graficul reziduurilor nu putem afirma cu siguranţă nici existenţa

homoscedasticităţii dar nici cea a heteroscedasticităţii. Variabila aleatoare (reziduală)


este de medie nulă 0ˆ M , iar dispersia ei 2s este constantă şi independentă de X -

ipoteza de homoscedasticitate, pe baza căreia se poate admite că legătura dintre Y şi X este relativ stabilă.

Verificarea ipotezei de homoscedasticitate a erorilor în cazul acestui model se va realiza cu ajutorul testului White.

Aplicarea testului White presupune parcurgerea următoarelor etape: - estimarea parametrilor modelului iniţial şi calculul valorilor estimate ale

variabilei reziduale, u; - construirea unei regresii auxiliare, bazată pe prespunerea existenţei unei relaţii de

dependenţă între pătratul valorilor erorii, variabila exogenă inclusă în modelul iniţial şi pătratul valorilor acesteia:

iii ixx 2

2102ˆ

şi calcularea coeficientului de determinare, R2, corespunzător acestei regresii auxiliare; - verificarea semnificaţiei parametrilor modelului nou construit, iar dacă unul

dintre aceştia este nesemnificativ, atunci ipoteza de heteroscedasticitate a erorilor este acceptată.

Există două variante de aplicare a testului White: - utilizarea testului Fisher –Snedecor clasic, bazat pe ipoteza nulităţii parametrilor,

respectiv:

H0: 0210

Dacă ipoteza nulă, potrivit căreia rezultatele estimării sunt nesemnificative

(21;; vvc FF ), este acceptată, atunci ipoteza de homoscedasticitate se verifică, cazul

contrar semnificând prezenţa heteroscedasticităţii erorilor. - utilizarea testului LM, calculat ca produs între numărul de observaţii

corespunzătoare modelului, n, şi coeficientul de determinare, R2, corespunzător acestei

regresii auxiliare. În general, testul LM este asimptotic distribuit sub forma unui χ 2;v ,

pentru care numărul gradelor de libertate este egal cu: kv , unde k = numărul variabilelor exogene, respectiv:

2RnLM ~ χ 2

;v

Dacă LM χ 2;v , erorile sunt heteroscedastice, în caz contrar, sunt

homoscedastice, respectiv ipoteza nulităţii parametrilor, 0210 , este

acceptată. Cel mai cunoscut test este testul lui White care testează următoarele ipoteze:

Ipoteza nulă 0H : 22 i pentru toţi i =1,...,n

Ipoteza alternativă 1H : 22 i pentru cel puţin un indice i.

Noile erori iv sunt distribuite normal şi independent de i .


În aceste condiţii voi avea ipoteza nulă 0H : 0... 510 cu alternativa

1H : nu toţi parametrii α sunt zero. Dacă acceptăm ipoteza nulă atunci acceptăm ipoteza de

homoscedasticitate, iar dacă există parametrii diferiţi de 0 acceptăm heteroscedasticitatea. Pentru acest tabel de Output obţinut prin noul model de regresie aplicăm testul de

semnificaţie t pentru fiecare coeficient în parte. Tabel 4. Testul t

White Heteroskedasticity Test:

F-statistic 0.208248 Probability 0.988332 Obs*R-squared 1.864118 Probability 0.984898

Test Equation: Dependent Variable: RESID^2 Method: Least Squares Date: 05/06/12 Time: 10:29 Sample(adjusted): 1 70 Included observations: 70 after adjusting endpoints


C 1.017560 0.597326 1.703523 0.0936 ACHITARE_OBLIG -0.002995 0.004864 -0.615662 0.5404

ACHITARE_OBLIG^2 2.03E-06 3.82E-06 0.531766 0.5969 LICHIDITATE_GEN -0.075596 0.107223 -0.705041 0.4835

LICHIDITATE_GEN^2 0.000603 0.000978 0.616641 0.5398 RATA_INDAT_GL 0.005702 0.011956 0.476943 0.6351

RATA_INDAT_GL^2 -3.77E-06 7.44E-06 -0.506868 0.6141 RENTAB_ACTIVE 0.018275 0.122396 0.149312 0.8818

RENTAB_ACTIVE^2 -0.000221 0.001027 -0.214851 0.8306

R-squared 0.027016 Mean dependent var 0.828394 Adjusted R-squared -0.102715 S.D. dependent var 3.034217 S.E. of regression 3.186238 Akaike info criterion 5.276667 Sum squared resid 609.1268 Schwarz criterion 5.568072 Log likelihood -173.0450 F-statistic 0.208248 Durbin-Watson stat 2.067766 Prob(F-statistic) 0.988332

Astfel probabilitatea pentru termenul liber este de 0.09 ce nu depăşeşte pragul de 0.05 şi e mai mic decât 0.8 adică se află în zona de incertitudine. În acest interval se află majoritatea coeficienţilor variabilelor. De asemenea probabilitatea pentru testul F este destul de mare p=0.98. Considerând valoarea lui p am putea afirma că respingem ipoteza nulă (prezenţa heteroscedasticităţii) cu o eroare de 98.8%, în consecinţă, am putea accepta ipoteza nulă (prezenţa homoscedasticităţii) cu o eroare de 1.2% .

Analiza autocorelării de ordinul I

Testul Durbin – Watson: 0),cov( 1 tt

Pentru ecuaţia de regresie analizată:


Testul statistic DW foloseşte perechea de ipoteze:

0H : = 0 (ipoteza nulă); 1H : 0 (ipoteza alternativă).

Statistica DW este tabelată, valorile ei depinzând de nivelul de semnificaţie precizat, de numărul de observaţii din eşantion şi de numărul variabilelor de influenţă din modelul de regresie. Aceasta, pentru un nivel de semnificaţie precizat, are două valori

critice ce se obţin din tabelele DW, 1d şi 2d .

Regiunile de respingere a ipotezei nule sunt definite astfel:

Dacă )4,( 22 ddDW , nu există autocorelare;

Dacă ),0( 1dDW autocorelaţie pozitivă a erorilor;

Dacă )4,4( 1dDW autocorelaţie negativă a erorilor;

Dacă însă valoarea testului DW se află în intervalele rămase ),( 21 dd sau

)4,4( 12 dd testul nu este concludent.

În modelul analizat , statistica DW= 1.33. Pentru un prag de semnificaţie de 5%, un număr de 70 observaţii şi trei variabile de influenţă valorile tabelate ale statisticii sunt:

1d 1.49 iar 2d 1,74. Valoarea obţinută în model aparţine intervalului ),0( 1d deci se

manifestă fenomenul de autocorelare pozitivă a erorilor. În urma analizei datelor introduse în acest model de regresie multiplă, pentru mai

bune rezultate în privinţa homoscedasticităţii, autocorelării erorilor, sau normalităţii modelului se pot introduce mai multe observaţii care să surprindă legăturile dintre ele. Aplicarea primului model pentru noul eşantion de firme a condus la următoarele rezultate: Dependent Variable: RENTAB_VENIT Method: Least Squares Date: 05/06/12 Time: 10:47 Sample: 1 30 Included observations: 30 RENTAB_VENIT=C(1)+C(2)*ACHITARE_OBLIG +C(3) *LICHIDITATE_GEN+C(4)* RATA_INDAT_GL +C(5) *RENTAB_ACTIV


C(1) -26.02826 40.25845 -0.646529 0.5238 C(2) -0.470880 0.455511 -1.033740 0.3112 C(3) 0.120163 3.705339 0.032430 0.9744 C(4) 0.426934 1.963538 0.217431 0.8296 C(5) 0.263059 3.369060 0.078081 0.9384

R-squared 0.044695 Mean dependent var -32.62267 Adjusted R-squared -0.108153 S.D. dependent var 177.2346 S.E. of regression 186.5728 Akaike info criterion 13.44653 Sum squared resid 870235.2 Schwarz criterion 13.68006 Log likelihood -196.6980 Durbin-Watson stat 2.053899

3. Concluzii Ţinând seama de contextul economic actual, încercarea construirii unei funcții scor

pentru previziunea falimentului întreprinderilor din România constituie o adevarata provocare. Modelul econometric realizat este aplicat pe un eşantion de firme din diverse


domenii de activitate şi cu număr diferit de angajaţi. Primul model poate fi îmbunătăţit prin cuprinderea unui număr mai mare de rate, ca şi variabile ale modelului. Pentru următorul studiu de cercetare vom considera un eşantion de firme care fac parte din aceeaşi categorie de mărime (din punctul de vedere al numărului de salariaţi).

Firmele analizate respectă prevederile OMFP nr. 3055/2009, precum şi ale regulamentului CNVM, însă sunt prezentate informaţiile strict cerute de reglementările contabile şi legislaţa fiscală. În raportări, se calculează cu predilecţie indicatorii financiari-contabili tradiţionali, rezultatele fiind interpretate doar din perspectiva acestora.


Altman, E.I. (1968), Financial ratios, discriminant analysis and the prediction of corporate bankruptcy, Journal of Finance 23, 589–609.

Anghel, I. (2000), Bankruptcy prediction in Romanian enterprises, Tribuna Economică, București.

Antonescu, C., Tudorel, A., Bazele teoretice ale statisticii , România de Mâine, 2000; Armeanu S.D., Vintilă G., Moscalu M., Filipescu M.O. and Lazar, P. (2012), Using

Quantitative Data Analysis Techniques for Bankruptcy Risk Estimation for Corporations, Theoretical and Applied Economics, Volume XIX (2012), No. 1(566), 97-112.

Băileşteanu, G. (1998), Diagnosis, risk and business efficiency, Editura Mirton, Timişoara. Beaver, W.H. (1966), Financial Ratios as Predictors of Failure, Empirical Research in

Accounting, Selected Studies,Supplement to Journal of Accounting Research. Beaver, W.H., McNichols, M.F. and Rhie, J.W (2005), Have financial statements become

less informative? Evidence from the ability of financial ratios to predict bankruptcy, Review of Accounting Studies 10, 93–122.

Chava, S. and Jarrow, R.A. (2004), Bankruptcy prediction with industry effects, Review of Finance 8, 537–569.

Cohen,E and Sauriel,A. (1990), Analyse financiere-Outils et applications, Editura Economică, Paris.

Ivoniciu, P. (1998), Analysis of bankruptcy risk through score method, Revista ‘Finante, Banci, Asigurari, București, Nr. 4.

Lachenbruch P. (1975), Discriminant Analysis, Hafner, NY. Tudorel A. (2000), Analysis of structural changes through regression models, Romanian

Statistical Review v. 49, nr. 7, p. 23-34. Tudorel A. (2009), Applications in econometrics, Economic Publishing. Tudorel A., Iacob A, Iluzia A, Stancu, S. and Tusa E. (2008), Introduction in econometrics

using EViews, Editura Economică, București. Vintilă G, Toroapa M.G. (2011), Building a Scoring Model for Bankruptcy Risk Prediction

on Multiple Discriminant Analysis, The International Conference “Present issues of global economy”- 8th Edition, April 16th-17th, Annals of the “Ovidius” University, Economic Sciences Series Volume XI, Issue 1 /2011,. 2283-2287.

Voineagu V., Titan E. and Serban R. (2006), Theory and econometric practice, Meteor Press.

Zmijewski, M.E. (1984), Methodological issues related to the estimation of financial distress prediction models, Journal of Accounting Research 22 (Suppl.), 59–82.


Sustainable Development Approach for Semi-subsistence Agriculture in the European Union

Assistant Amelia DIACONU, PhD Student Senior Lecturer Aurelian DIACONU PhD

“Artifex” University Bucharest

Abstract A new concept which aims to better define peasant household entered the

language of those concerned with agriculture. Besides what was until subsistence farm now the concept "semi-subsistence farm" appeared. A notion that will probably give a chance for those householders who, although lacking an economic force to break into the market, they want to produce more than they can consume. Key words: agriculture, subsistence, market, indicator, income

Un nou concept care are menirea sa defineasca mai bine gospodaria taraneasca a patruns in limbajul celor preocupati de agricultura. Pe langa ceea ce se numea pana acum ferma de subzistenta a aparut si notiunea „ferma de semi-subzistenta”. O notiune ce va da probabil o sansa acelor gospodari care, desi lipsiti de o forta economica necesara patrunderii pe piete, isi doresc sa produca mai mult decat pot consuma.

Notiunea de ferma de semi-subzistenta este una comuna, insa masuratorile difera de la un stat la altul. Exista trei dimensiuni ale acestei probleme: sectoriala, teritoriala si nationala. Definitia ar trebui sa fie corelata cu informatii despre cum putem identifica aceste ferme: sunt mici, nu sunt viabile economic deoarece vanzarile nu genereaza destule venituri sau nu au un obiectiv comercial, ci acela de a asigura alimentele necesare familiei s.a. S-au identificat 4 grupuri de agricultori de semi-subzistenta: pensionarii, agricultorii (cei care se ocupa mai serios de acest lucru), cei nou-intrati in aceasta categorie si diversificatorii.

Fermele de semi-subzistenta sunt mici, de tip familial, cu putere economica redusa care se ocupa de agricultura in special pentru nevoile proprii, in Romania reprezentand aproximativ 350.000 de exploatatii. Pentru a deveni viabila, ferma de semi-subzistenta poate desfasura si activitati non-agricole generatoare de venituri.

Trebuie sa se realizeze care este punctul de interes in cazul acestor ferme, nu faptul ca se consuma cea mai mare parte este important, ci faptul ca au venituri scazute. Prin urmare, toate acestea trebuie raportate la contextul national, la cel regional, dar si la cel sectorial. Daca sunt prea multe ferme de semi-subzistenta intr-un sector, acela nu mai este competitiv, adica nu produce suficient de mult. In plus, acele ferme blocheaza terenul care ar putea fi folosit de alti fermieri, dar pe de alta parte aceste ferme pot contribui la serviciile si pietele locale sau la aspectele de mediu. Daca numarul acestora scade, aceste efecte pozitive sunt amenintate.

Masurile agrare doresc sa se concentreze pe restructurarea acestor ferme, astfel incat sa devina mult mai competitive. Prin urmare trebuie identificate si sprijinite acelea care au potential pentru comert. Trebuie inteles faptul ca exista ferme care nu se pot schimba, iar acestea trebuie ajutate pentru a putea iesi din sector.


Deschiderea acestor ferme catre piata este relativ mica, atat in ceea ce priveste input-urile necesare, cat si output-urile.

Dificultatile cu care se confrunta sectorul fermier de subzistenta pot fi de natura urmatoarelor:

Numarul mare de ferme de subzistenta si semi-subzistenta, care nu sunt viabile, cu o suprafata medie a exploatatiei de numai de 1.7 ha determina o puternica fragmentare a terenurilor agricole;

Slaba productivitate si calitate a productiei agricole, determinata de lipsa resurselor financiare;

Utilizarea insuficienta si ineficienta a resurselor disponibile; Structura nefavorabila pe varste – cu un procent ridicat de persoane varstnice, fapt

ce a determinat un proces general de imbatranire a populatiei rurale; Nivel de instruire scazut privind pregatirea profesionala de specialitate, care nu

permite deschiderea catre nou si folosirea tehnologiilor moderne; Activitati de consultanta specifica slab dezvoltate; Venit in mediul rural pe cap de locuitor mai mic decat in mediul urban; Decalaj important intre importurile de produse agricole si exportul acestora; Inexistenta unei retele de piete agroalimentare cu o structura reglementata prin

lege; Slaba dezvoltare a infrastructurii rurale; Cresterea suprafetelor afectate de fenomene de degradare a solurilor;

In Uniunea Europeana, sunt peste 4 milioane si jumatate de ferme de semi-subzistenta (11 milioane daca includem si fermele de subzistenta). Sunt milioane de oameni care lucreaza in aceste ferme, a caror viata depinde de ele si care asteapta un semnal pozitiv pentru viitorul lor, pentru viitorul fermelor mici, al fermelor familiale, pentru micii producatori. Sunt regiuni intregi in Uniunea Europeana unde fermele mici au un rol crucial, nu numai pe plan economic, ci si pe plan social si de mediu. Sunt zone unde micul producator este coloana vertebrala a lumii rurale, pastratorul traditiilor si al constiintei ruralitatii.

Reducerea numarului de ferme nu este o conditie de reusita in procesul de restructurare agricola si de crestere a performantei economice in agricultura. Poate fi o consecinta, dar care nu este nici necesara, nici suficienta. Reducerea numarului de ferme nu trebuie sa fie un obiectiv in sine. Structura fermelor depinde de modelul de dezvoltare care, la randul lui, depinde de modelul de consum agro-alimentar. Cand micilor producatori nu li se ofera alternative, consecintele sunt evidente: terenuri nelucrate si depopularea zonelor rurale. Eliminarea fermelor de semi-subzistenta fara a crea alternative nu duce neaparat la cresterea competitivitatii fermelor mai mari. Agricultura de semi-subzistenta poate fi o tranzitie catre piata, pe toate nivelele ei de exprimare, incepand cu nivelul local. Cresterea competitivitatii fermei nu este data neaparat de cresterea dimensiunii fermei. Se poate castiga in competitivitate prin cresterea valorii adaugate a produselor care ies din ferma. Politica de dezvoltare rurala ofera deja o gama de masuri care pot sprijini micii agricultori si pot raspunde nevoilor lor de restructurare, de modernizare, de dezvoltare a pietelor locale si a capitalului uman, de crestere a culturii antreprenoriale, dar toate acestea devin posibile numai daca statele membre, regiunile si agricultorii insisi stiu sa profite de aceste posibilitati.


Experienta de pana acum in aplicarea masurii de sprijin pentru fermele de semi-subzistenta in 6 state membre din Europa Centrala si de Est arata deja cateva directii, acest tip de sprijin putand duce la o crestere a productiei si a vanzarilor, la o crestere a competitivitatii sau sa ajute la mentinerea locurilor de munca in fermele mici din mediul rural.

In prezent, Uniunea Europeana parcurge o etapa de redefinire a identitatii si a coeziunii sale interne, in contextul necesitatii de a-si mentine competitivitatea intr-o lume in tendinta continua de globalizare.

Se vad insa si dificultatile intampinate de sectorul fermier: fermele mici au o capacitate redusa de cofinantare si un acces limitat la credite, mai ales acum cand Europa este in convalescenta dupa criza; dificultatile birocratice euro-nationale si jungla procedurilor, lasa potentialii beneficiari fara suflu, in vreme ce autoritatile sunt coplesite de povara administrativa a programelor de dezvoltare agricola; micii producatori sunt prost informati, consiliati si, in general, duc lipsa de sprijin pentru accesarea acestor programe.

Acest aspect vizeaza asigurarea managementului durabil al terenurilor agricole, al altor resurse naturale si tehnologice implicate in procesul agricol de subzistenta, al capacitatii fortei de munca fizica si intelectuala, contribuind la mentinerea viabilitatii comunitatilor rurale, la pastrarea, conservarea si perpetuarea peisajului natural si la imbunatatirea conditiilor de mediu, la asumarea si respectarea restrictiilor comunitare de ordin ecologic, la diminuarea si chiar evitarea procesului de depopulare semnalat in anumite zone.

Realizarea acestui obiectiv va fi urmarita prin implementarea unor masuri privind utilizarea durabila a resurselor agricole, astfel incat, prin continuitatea dezvoltarii acestora, prin aplicarea bunelor practici agricole si prin eliminarea factorilor care duc la utilizarea intensiva a acestor resurse, sa fie asigurata practicarea unei agriculturi durabile.

Implementarea conceptului de dezvoltare durabila are ca premise de baza dezvoltarea durabila a agriculturii, dar si restructurarea teritoriala si dezvoltarea socio-economica a zonelor rurale.

Viata rurala are un rol major in asigurarea durabilitatii sociale si persistentei nationale, iar capacitatea fermelor de a recepta noile inputuri tehnologice si de a le folosi efectiv a crescut.

Se observa un dublu traseu de dezvoltare durabila a productiei. Rapida evolutie a civilizatiei in ultimele doua sute de ani, in special in ultimii 50 de ani, a dus la o ampla dezvoltare a agriculturii intensive pe seama celei extensive. Desi justificata prin necesitatea de a face fata alimentatiei in conjunctura exploziei demografice, o asemenea evolutie ridica probleme pentru conservarea naturii, resurselor neregenerabile si folosirii resurselor marginale.

Aceasta ne obliga astazi sa acceptam un dublu traseu de dezvoltare: - sisteme intensive durabile, cu un inalt potential de productie, care sa permita hranirea corecta, pe termen lung a populatiei tarii si planetei, viabile economic ecologic si competitive; - sisteme traditionale de productie, in special pastorale, care sa permita utilizarea resurselor marginale, conservarea naturii (resurse genetice, pajisti, peisaj, mediu) si sa satisfaca eventual si exigentele, in mare masura subiective, ale amatorilor de alimente organice (“ecologice”). Mecanismul acestei dezvoltari apare clar din documentele si actiunile UE, concretizandu-se prin cresterea productivitatii agricole incurajand modernizarea exploatatiilor; garantarea


unui standard de viata echitabil populatiei agricole la paritate cu alte sectoare de activitate; garantarea securitatii aprovizionarii cu alimente, dar la preturi rezonabile pentru consumatori.

Dezvoltarea agriculturii presupune cresterea contributiei acesteia la imbunatatirea calitatii vietii, pe baza gestionarii durabile a tuturor resurselor agricole. Asumarea acquis-ului comunitar in acest domeniu presupune acordarea sprijinului financiar pentru conservarea si ameliorarea resurselor, asigurarea sanatatii si vitalitatii ecosistemelor agricole, cresterea potentialului productiv al terenurilor, conservarea si dezvoltarea diversitatii biologice, amplificarea functiilor de protectie ale spatiului rural de semi-subzistenta (protectia solului, a apei si a localitatilor), gestionarea durabila a resurselor naturale si antropice. Pentru realizarea acestor deziderate, trebuie avute in vedere o multitudine de problem, de la evitarea depopularii unor zone pana la evitarea disparitiei unor specii de plante si animale de interes comunitar, aceste probleme impunand o abordare integrata.

In ceea ce priveste agro-mediul si bunastarea animalelor, se are in vedere sprijinirea fermierilor in vederea utilizarii terenurilor agricole care sunt compatibile cu protectia si imbunatatirea mediului, conservarea peisajului, a resurselor naturale, a solului si diversitatii genetice. In Romania, datorita unor aspecte ca practicarea agriculturii intensive (fapt ce a condus la scaderea fertilitatii solului, la reducerea diversitatii biologice si genetice si la o crestere a riscului de poluare a mediului inconjurator), este necesar ca fermierii sa fie sprijiniti financiar in vederea constientizarii importantei acestor aspecte si practicarii unei agriculturi ecologice, Romania beneficiind de un potential ecologic considerabil ce poate constitui o carapace solida pentru durabilitate.

Rolul in furnizarea de bunuri publice este foarte important. Agricultura de semi-subzistenta reprezinta in Romania o proportie importanta – nu doar la nivelul agriculturii, ci si la cel al terenurilor. Trebuie observat daca politicile au in vedere acest lucru si daca nu, daca nu ar trebui sa o faca.

Politica decizionala generala la nivelul acestui tip de agricultura consta in: - importanta incurajarii fermelor de semi-subzistenta sa intre in lantul alimentar, dar inca exista numeroase probleme, printre care aflandu-se infrastructura, iar in acest caz ar trebui sa se implice mai mult administratiile locale, - faptul ca politicile trebuie sa clarifice la ce nivel ar trebui creat suportul si cui se adreseaza si ce trebuie impus agricultorilor: daca vor sa se restructureze sau sa furnizeze bunuri publice. Trebuie clarificate durata si suportul, - ideea ca penalizarile nu sunt bune, avand in vedere ca fermierii locali deja au o teama de administratie, ci ar trebui marite platile, - ajutorul acordat fermierilor de a se simiti ca facand parte din agricultura. Chiar daca nu vor crea noi locuri de munca, vor ajuta insa la pastrarea celor vechi.

In fermele de semi-subzistenta fermierii desfasoara diverse activitati agricole de cultivare a plantelor si de crestere a animalelor, bazate pe traditii specifice satului romanesc. Aceste ferme se caracterizeaza printr-o structura de productie foarte diversificata, determinata de necesitatile gospodariei, precum si printr-o dotare tehnica redusa si necorespunzatoare, ceea ce impiedica cresterea productivitatii si obtinerea unui surplus de produse destinate vanzarii.

Particularitatile agricole de subzistenta si semi-subzistenta ale sectorului romanesc se regasesc sub aspectul exploatatiilor agricole, iar rolul fermelor de semi-subzistenta in


agricultura romaneasca, al caror numar depaseste 1,3 milioane, situeaza Romania pe primul loc in UE, care are 4 milioane de astfel de ferme agricole.

“In Romania apar doua maxime: ferme care pornesc de la 1 la 5 ha catre 10 ha, cu o pondere importanta, si apoi o concentrare intr-un numar mic de exploatatii care ajung la aproape 1.000 ha. Dar in Romania intalnim si cea mai mare exploatatie agricola din Europa: Insula Mare a Brailei, cu aproape 60.000 ha gestionate in aceeasi exploatatie agricola. In plus, nu mai putin de 32,3% din suprafata sunt exploatatii mici si unde aceste ferme de semi-subzistenta reprezinta 93%. Apoi avem exploatatiile care merg de la 10 la 100 ha, ce reprezinta 15,5%, respectiv 5,4 % din totalul fermelor, si fermele mari care depasesc 1.000 ha si care reprezinta 52,1% din suprafata arabila a Romaniei”1.

Programele de dezvoltare durabila aplicate sectorului de semi-subzistenta vor acorda o mai mare insemnatate consultantei agricole, transferului de expertiza, programelor de formare, dar si mobilizarii initiativei locale. Agricultorii au nevoie de sprijin accesibil, imediat, pe teren; vor avea in vedere pachete de masuri care sa raspunda nevoilor specifice ale micilor fermieri sau agricultorilor; vor da amploare proiectelor de dezvoltare a circuitelor comerciale scurte, a legaturii directe intre producator si cumparator, prin dezvoltarea pietelor locale; vor crede in coexistenta modelelor de productie in functie de cerintele pietei (si aici se va avea in vedere consumatorul, nu cei care vor sa orienteze gusturile consumatorilor cu orice pret spre produse care le aduc mai multe beneficii, fara sa contribuie insa la dezvoltarea de ansamblu si la partajarea echitabila a valorii adaugate); vor veghea la dezvoltarea si valorificarea diversitatii fermelor si a produselor.

Politica Agricola Comuna (PAC) va sustine performanta agriculturii europene dar si diversitatea ei, iar performanta fermelor mici se poate masura nu numai prin competitivitate economica ci si prin rolul acestora in gestionarea durabila a resurselor naturale si in ocuparea teritoriului.

PAC va trebui sa asigure in continuare alimente diverse, de calitate, produse in ferme care folosesc durabil resursele de apa si sol si care protejeaza biodiversitatea si va trebui sa mentina comunitati rurale, viabile, dinamice pe intreg teritoriul Uniunii Europene.

Obiectivul general PAC este cresterea competitivitatii exploatatiilor agricole in curs de restructurare, prin facilitarea rezolvarii problemelor legate de tranzitie, iar ca obiective specifice sunt mentionate cresterea volumului productiei destinate comercializarii, pentru ca fermele de semi-subzistenta sa devina viabile economic si, in al doilea rand, diversificarea productiei in functie de cerintele pietei si introducerea de noi produse. Ar mai fi obiectivele operationale, amintind in acest sens, stimularea spiritului antreprenorial si diversificarea activitatilor si veniturilor.

Numarul acestor ferme nu trebuie redus deoarece acest fapt nu reprezinta o conditie de reusita in procesul de restructurare agricola si de crestere a performantei economice in agricultura, cel mult poate fi o consecinta, dar care nu este nici necesara, nici suficienta.

S-a aratat ca fermele de subzistenta si de semi-subzistenta primesc o recompensa foarte mica pentru bunurile publice prin intermediul programelor, dar totusi furnizeaza bunuri publice. De exemplu, cam jumatate din terenul din Romania este in afara aplicarii platilor. S-a mai aratat ca actuala PAC nu recompenseaza doar agricultorii active, ci si pe cei inactivi, primii fiind insa oarecum subestimati, subevaluati.

1 Valeriu Tabara: Revista Fermierul, noiembrie 2010


Agricultura de semi-subzistenta poate asigura competitivitate economica care nu este atributul exclusiv al fermelor mari, dar si o tranzitie catre piata pe toate nivelele ei de exprimare, incepand cu cel local.

Politica de dezvoltare rurala ofera deja o gama de masuri care pot sprijini micii agricultori si pot raspunde nevoilor lor de restructurare, de modernizare, de dezvoltare a pietelor locale si a capitalului uman, de crestere a culturii antreprenoriale. Dar toate acestea devin posibile numai daca statele membre, regiunile si agricultorii insisi stiu sa profite de aceste posibilitati.

Viitoarea politica agricola comuna tinde sa se manifeste pe 3 directii care par sa se cristalizeze in jurul a trei mari obiective: securitatea alimentara, folosirea durabila a resurselor naturale si mentinerea echilibrului teritorial.

Politica agricola comuna va trebui sa asigure in continuare alimente diverse, de calitate, produse in ferme care folosesc durabil resursele de apa si sol si care protejeaza biodiversitatea si va trebui sa mentina comunitati rurale, viabile pe intreg teritoriul Uniunii Europene.

Sprijinul acordat prin aceste masuri PAC are scopul de a asigura veniturile necesare in perioada de restructurare si transformarea fermelor de semi-subzistenta in exploatatii orientate catre piata, prin utilizarea durabila a factorilor de productie, imbunatatirea managementului prin diversificarea productiei agricole, precum si introducerea de tehnologii performante adaptate conditiilor locale. Ca urmare, implementarea masurii va conduce la cresterea veniturilor acestor ferme concomitent cu scaderea costurilor de productie.

Viitoarea politica comuna, constienta de bogatia formelor de agricultura din Europa, va trebui sa propuna raspunsuri la intrebari precum: “care este viitorul acestor ferme, utilitatea lor economica, cum se poate realiza trecerea de la productia pentru piata si diversificare, care ar fi pietele pentru care pot produce si cum pot fi sustinute fara a le fi blocata evolutia natural”2.

References

Bran F., Manea Ghe, CV Radulescu, John I., Survival - the paradigm of a sustainable future, Economica Publishing House Bucharest, 2011

Brown R.L., Eco-Economy, Ed.Tehnica Bucharest, 2OO2 Daianu D., Bet Romania, Ed Company, 2004 Draganescu C., On models of sustainable development and competitive livestock production

in Romania, Veterinary Medicine - Zoot, 2000 Draganescu C., CAP guidance for Romanian agricultural policy, 2000 Ramniceanu I., Structural Problems of the Romanian agriculture in view of joining the EU,

IER, 2004 Romanian Center of Foreign Trade, Romania - agriculture and food industry, CRCE, 2003 Farmer Magazine National Statistics Institute (INS) www.apia.org.ro

2 Dacian Cioloş: seminarul “Fermele de semi-subzistenţă în UE”, organizat de DG Agri la Sibiu, octombrie 2010


Customers and the Market Needs in a Different Light: Blue Ocean Strategy

Associate Professor Sorin Gabriel GRESOI PhD

Assistant professor Alina GHEORGHE “Artifex” University Bucharest

[email protected] [email protected]

Abstract Blue ocean strategy is a innovative way by looking at the existing market and

competition. The basic idea is transforming competition into an element irrelevant by creating original market areas.

In today's overcrowded economy, fierce competition results the emergence of a “red ocean”, bloody, where rivals struggle to seize a "pool" of profit increasingly smaller.

Blue ocean strategy provides a systematic method to create “Oceans Blue”, finding undisputed market areas, in which there is no competition.

This is done by removing the traditional strategic thinking, follow some basic principles and Innovation.

Key words: blue ocean strategy, marketing, innovation, competition, competitive advantage

1.Introducere

Globalizarea, trebuie spus, a dus de fapt la globalizarea concurentei. Cu greu poate fi gasit un teritoriu care sa fie considerat neatins. Concurenţa este numele jocului. Pieţele pe care concurenţa este acerbă au luat culoarea roşie. În oceanele sângeroase roşii, chiar şi organizaţiile care reuşesc să rămână pe linia de plutire şi pastreaza o cotă de piaţă considerabilă se confruntă adesea cu problema naucitoare de diminuare a marjelor de profit pentru fiecare creştere în placinta rotundă numită piaţa. Ideea centrală a acestei strategii e următoarea: nu are rost să continui lupta în “oceanele roşii” cu feroce atacuri concurenţiale asupra cotei de piaţă şi profiturilor, ci trebuie să cauţi sau să creezi “oceanele albastre”, neatinse de concurenţă, unde poţi creşte rapid şi profitabil. In oceanele roşii îţi desfăşori activitatea în piaţa existentă şi te lupţi să fii mai bun decât concurenţii exploatând cererea existentă şi alegând între diferenţiere şi cel mai mic cost. În oceanele albastre, creezi o piaţă nouă în care concurenţii sunt irelevanţi, dezvolţi cererea şi reuşeşti să obţii şi direrenţiere şi cel mai mic cost. Deşi aceasta teorie a fost sintetizata intr-o carte aparuta in 2005, “Blue Oceans Strategy”, scrisă de doi profesori de la INSEAD: W. Chan Kim si Renee Mauborgne, existenţa ei e mult mai veche. Crearea de pieţe noi care să se detaşeze de cele existente in acel moment au dus la progres. Industrii cunoscute astăzi erau complet necunoscute acum 300 de ani. Industria automobilelor, inregistrările muzicale, aviaţia, petrochimia, industria farmaceutica si consultanţa manageriala erau complet necunoscute. Sau in urma cu 30 de


ani, alte sectoare economice care valoreaza actualmente milioane de dolari: fondurile mutuale, telefoanele mobile, servicii de curierat rapid, cafenele. In opinia specialiştilor, oceanele albastre desemnează toate sectoarele care nu există astăzi, spaţiile de piaţă necunoscute, în care concurenţa nu şi-a facut simţită prezenţa. In oceanele albastre, cererea este creată, nu se lupta nimeni pentru ea. Creşterea este profitabilă şi rapidă şi sunt şanse mari de dezvoltare. Oceanele albastre pot fi create in două moduri: in unele cazuri, companiile pot da naştere unor industrii complet noi, aşa cum a procedat eBay in cazul sectorului licitaţiilor online. In cea mai mare parte a cazurilor, insă oceanele albastre sunt create din oceanele roşii, atunci când o companie modifică frontierele unui sector existent. Aşa a procedat şi Cirque du Soleil; trecând graniţa care separa in mod tradiţional circul si teatrul, firma a creat un ocean albastru nou şi profitabil, din oceanul roşu al industriei circului. Se observa ca in spatele crearii de noi pieţe şi industrii există un model coerent de gandire strategică, strategia oceanului albastru. Logica de la baza strategiei oceanului albastru se distanţeaza de modelele traditionale axate pe concurenţă în pieţele existente.

2.Instrumentele si metodologia strategiei oceanului albastru Studiind modele de succes care s-au bazat pe acest tip de gandire, s-a elaborat o

metodologie de aplicare a strategiei. Probabil cea mai importantă trasătură a strategiei oceanelor albastre este aceea că respinge principiul fundamental al strategiei convenţionale: existenţa unei compensări intre valoare si cost. Potrivit acestei afirmaţii, companiile pot crea valoare sporită pentru clienţi, cu costuri mai ridicate, sau pot crea o valoare rezonabilă, cu costuri inferioare. Cu alte cuvinte, strategia este practic o opţiune între diferenţiere şi costuri inferioare. In cazul creării oceanelor albastre, statisticile ne arată că firmele de succes se orientează concomitent către diferenţiere şi costuri inferioare.

Inovaţia de valoare (Value Innovation) este urmărirea simultană a diferenţierii şi a menţinerii unui preţ scazut. Inovarea in valoare se concentrează pe a face concurenţa irelevantă prin crearea unui salt de valoare pentru cumpărători şi pentru companie, ajungandu-se astfel la deschiderea unui spaţiu nou pe piaţă şi de necontestat.

Tabel 1 Diferente ocean rosu-ocean albastru

Strategia oceanele rosii Strategia oceanele albastre Concurarea pe spaţiul de piaţă existent Crearea unui spaţiu de piaţă necontestat Înfrangerea concurenţei Transformarea concurenţei intr-un element

irelevant Explorarea cererii existente Crearea si captarea de cerere nouă Realizarea compensării între valoare si costuri

Anularea compensării între valoare si costuri

Alinierea intregului sistem de activitaţi ale companiei la opţiunea sa strategică de diferenţiere sau costuri reduse

Alinierea intregului sistem de activitaţi ale companiei, in vederea realizării obiectivului dublu de diferenţiere si costuri reduse.

Pentru a reclădi elementele de valoare pentru cumpărător, in scopul de a obţine o

noua curbă a valorii, trebuie dezvoltat cadrul de lucru al celor patru acţiuni.


Fig. 1 Matricea Eliminare-Diminuare-Dezvoltare-Creare Sursa: http://www.blueoceanstrategy.com/

Aşa cum se arata în figură, pentru a o nouă curbă a valorii si a menţine legătura intre diferenţiere si cost scazut, există cele patru intrebări cheie prin care se poate contesta logica strategică şi modelul de afaceri caracteristice unui anumit domeniu economic:

Care dintre factorii consideraţi de la sine inteleşi in acest domeniu ar trebui eliminaţi?

Care dintre factori ar trebui diminuat mult sub standardele ramurii respective? Care dintre factori ar trebui dezvoltat mult peste standardele ramurii respective? Care dintre factorii pe care domeniul respectiv nu i-a oferit niciodată ar trebui

creat? Alt instrument in elaborarea acestei strategii este diagrama strategică, cadrul central de

diagnostic şi de acţiune pentru a construi o strategie viabilă de ocean albastru. Axa orizontală surprinde o serie de factori in care industria concurează şi investeşte, şi axa verticală surprinde nivelul de oferta pe care cumpărătorii il primesc din toţi aceşti factori-cheie concurenţi.

Graficul strategiei serveşte la două scopuri: În primul rând, ea surprinde starea actuală în spaţiul cunoscut pe piaţă. Acest

lucru va permite să se înţeleagă unde este prezenta concurenţa şi factorii pentru care concurează industria.

În al doilea rând, propulseaza la acţiune prin reorientarea si concentrarea de la concurenţa la alternative şi de la clienţii la potenţialii clienţi ai industriei.


Fig. 2 Diagrama strategică Sursa: http://www.blueoceanstrategy.com/

Curba de valoare este componenta de bază a strategiei. Aceasta este o reprezentare grafică a performanţei unei companii în funcţie de factorii cheie ai competiţiei.

3. Studiu de caz 1

Pentru a intelege mecanismul, putem să revenim la exemplul cu Cirque du Soleil. Fondat in 1984 de un grup de artisti itineranţi, Cirque du Soleil a pus in scena zeci de spectacole, urmărite de 40 de milioane de persoane din 90 de oraşe din intreaga lume.

Dezvoltarea rapidă a Cirque du Soleil s-a produs intr-un context neobişnuit. Sectorul circurilor se afla intr-un declin pe termen lung. Copiii care erau principala categorie de public a circurilor, preferau să se joace la consolele PlayStation; totodată, organizaţiile pentru drepturile animalelor protestau impotriva utilizării animalelor in spectacole. Prin urmare, sectorul circurilor este afectat de diminuarea accentuată a publicului şi de creşterea costurilor.

Cum a reuşit Cirque du Soleil sa-şi marească veniturile de mai bine de 22 de ori in ultimii zece ani, într-un astfel de context defavorabil? Motto-ul unuia dintre primele spectacole ale sale este sugestiv: “Noi reinventăm circul”. Cirque du Soleil a atras un grup complet nou de clienţi, care nu frecventau in mod obişnuit acest tip de divertisment (adulţi şi companii comerciale care preferau teatrul, opera sau baletul şi care işi permiteau să plăteasca un preţ de cateva ori mai mare decat biletul obişnuit la circ). La momentul debutului acestui lanţ, circurile erau procupate de comportamentul concurenţilor şi vizau maximizarea cotei de piaţa (in condiţiile unei cereri descendente), prin modificarea numerelor tradiţionale de circ. Astfel, circurile incercau sa aibă clovni şi imblazitori de lei mai numeroşi şi mai celebri, mărindu-şi structura de cost fără a modifica in mod substanţial ideea de circ. Aceste eforturi au condus la creşterea costurilor fără o creştere corespunzătoare a veniturilor şi la o spirală descendentă a cererii globale de divertisment de circ.

Cirque du Soleil, pe de altă parte, nu a urmat logica convenţională a infrângerii concurenţei prin oferirea unei soluţii mai bune la problema dată – crearea unui circ de divertisment şi emoţii mai mari – ci a redefinit problema insăşi, oferindu-i publicului

1 Relatare despre compania Cirque du Soleil de pe site-ul companiei


divertismentul si emoţiile circului, dar şi sofisticarea intelectuală şi bogaţia artistică a teatrului.

Fig. 3 Cele 4 acţiuni in cazul companiei Cirque du Soleil

In proiectarea numerelor care să atingă acest obiectiv dublu, Cirque du Soleil a

trebuit să reevalueze componentele ofertei tradiţionale de servicii de divertisment la circ. Compania a constatat că multe dintre elementele considerate esenţiale pentru amuzamentul si emoţia circului erau inutile şi in multe cazuri costisitoare. Cirque du Soleil a constatat că farmecul circului tradiţional se datora urmatorilor trei factori principalii: clovnii, cortul si acrobaţiile clasice. Aşadar, Cirque a păstrat clovnii, insă a imprimat numerelor acestora un stil mai atractiv si sofisticat. A împodobit corturile, pe care multe circuri le abandonaseră in favoarea spaţiilor închiriate. Inţelegand că, mai mult ca orice altceva, corturile potenţau magia circului, Cirque a proiectat acest simbol clasic cu finisaje deosebite, asigurând un confort ridicat al publicului. Au dispărut băncile tari şi rumeguşul. Au fost păstraţi acrobaţii şi alţi artişti talentaţi, însă Cirque le-a redus rolul şi a conferit eleganţă numerelor acestora, sporindu-le arta. Concomitent cu eliminarea unora dintre elementele tradiţionale ale circului, Cirque du Soleil a injectat elemente noi, preluate din lumea teatrului. Putem să analizăm asemănările dintre conceptul de teatru-circ al Cirque du Soleil şi modelul autoturismului Ford T. În loc să încerce să işi infrângă concurenţii şi să fure o parte din cota de piaţa a celorlalţi producatori de automobile, Ford a reconstruit limitele sectorului automobilelor şi al trăsurilor, pentru a crea oceanele albastre. Modelul Ford T a fost prezentat drept maşina “pentru marea masă a populaţiei, construită din cele mai bune materiale.” La fel ca în cazul Cirque du Soleil, şi pentru Ford Motor Company concurenţa a devenit irelevantă. În loc să creeze maşini personalizate, la moda, pentru petrecerea sfarşitului de săptămană în mediul rural, un lux pe care puţini şi-l permiteau, Ford a construit o masină destinată utilizării cotidiene.


4. Concluzie Privind în perspectivă, oceanele albastre vor ramane, cu siguranţa, principalul

motor al creşterii. Şansele de dezvoltare a majoritaţii pieţelor consacrate – oceanele roşii – se reduc în permanenţă. Progresul tehnologic a imbunataţit semnificativ productivitatea industrială, permiţându-le furnizorilor să producă o gamă fără precedent de bunuri si servicii. Pe măsură ce barierele comerciale dintre ţări şi regiuni se estompează, iar informaţiile privind produsele şi preţurile devin disponibile instantaneu, la nivel global, încep să dispară treptat nişele de piaţa şi monopolurile. Totodata, cel puţin pe pieţele dezvoltate, unde statisticile indică un declin al populaţiei, nu se observă creşteri la nivelul cererii. Aşadar, în tot mai multe sectoare economice, oferta depaşeşte cererea.

Desigur, odata creat un nou domeniu pe piaţa, concurenţa nu va intarzia să apară. Este un fapt dovedit că ”nu exista companii excelente permanent, aşa cum nu există nici industrii excelente permanent”2. Dar studiind clienţii şi nevoile lor dintr-o altă lumină, cu o gandire “out of the box”, mereu se vor putea crea spaţii noi pe piaţă. Spaţii unde nu este concurenţă, doar o mare albastră de posibili clienţi.


Pollard, Wayne E. (2005-12-01), "Blue Ocean Strategy's Fatal Flaw" W. Chan Kim and Renée Mauborgne, “Blue Ocean Strategy”, Harvard Business School

Press. 2005 "Value Innovation: The Strategic Logic of High Growth", Harvard Business

Review (Boston: Harvard Business School Press), February 1997 http://en.wikipedia.org/wiki/Blue_Ocean_Strategy, “Blue Ocean Strategy” http://www.blueoceanstrategy.com/ http://www.technoparktoday.com/blue-ocean-strategy, “Blue Ocean Strategy” http://www.cirquedusoleil.com

2 W. Chan Kim and Renée Mauborgne, “Blue Ocean Strategy”, Harvard Business School Press. 2005, Preface, pag. X


Using the GDP Deflator in the Process of Transition to Market Economy


“Artifex” University of Bucharest Mihai GHEORGHE, PhD Student

Ec. Oana NUŢĂ Financial-banking specialist, EximBank

Abstract This paper describes the evolution of various de-flation indicators used as

instruments to favor the appreciation of national accounts in constand prices, but also important in revealing the correlation with the price index. The authors focused on the analysis of the main landmarks in the dynamics of the studied phenomenon.

Key words: consumption, index, prices, households, deflation Pentru cazul concret al conturilor naţionale româneşti în perioada 1991-2002, se

poate observa evoluţia diferiţilor deflatori utilizaţi în cadrul aprecierii conturilor naţionale în preţuri constante, cât şi relaţia dintre deflatorul implicit al PIB, ca o rezultantă, şi IPC. În acest context, se mai poate avea în vedere şi evoluţia a altor doi deflatori: deflatorul implicit al consumului final al gospodăriilor şi deflatorul implicit al formării brute de capital fix. Motivaţia acestei alegeri rezidă din capacitatea de evidenţiere a evoluţiei aproape similare a deflatorului implicit al consumului final al gospodăriilor cu cea a IPC, deoarece acest indice şi componente ale sale sunt utilizate pentru deflatarea elementelor de consum final al gospodăriilor, la cel mai mare nivel de dezagregare.

Diferenţe importante în ceea ce priveşte evoluţia acestor indici sunt evidente pentru anul 1993, an în care distorsiunile induse de procesul inflaţionist au fost semnificative. În schimb, în cazul formării brute de capital fix (FBCF), dinamicile deflatorilor ar trebui să fie aproximativ aceleaşi cu cele ale elementelor corespunzătoare IPPI.

Evoluţia deflatorilor PIB şi IPC

Sursa: Broşura Conturilor Naţionale Anuale, Anuarul statistic al României, INS.


Pentru anumiţi ani, valorile deflatorilor FBCF sunt cele mai înalte sau cele mai

scăzute faţă de celelalte valori ale indicilor. Cea mai importantă variaţie a acestui indicator a avut loc în anul 1993, când a înregistrat cea mai mică creştere comparativ cu anul precedent faţă de ceilalţi deflatori, dar şi în anul 1997, fapt ce a coincis cu înregistrarea unor schimbări majore în structura economiei.

Aceste puncte critice sunt datorate unor numeroase dezechilibre acumulate la nivel micro şi macro economice.

Anul 1999 a fost un an critic, deoarece deciziile politice care au fost luate s-au concentrat pe încercarea de a evita o criză financiară de proporţii ce ameninţa România. Ca efect, în acest an se poate observa o convergenţă a indicilor, respectiv a deflatorilor. Următoarea perioadă s-a caracterizat printr-o tendinţă de scădere a inflaţiei, înregistrându-se rate de creştere a preţurilor din ce în ce mai reduse. Această evoluţie a oferit posibilitatea factorilor de decizie să stabilească ancore inflaţioniste pentru a putea pregăti politica de ţintire a inflaţiei.

Evoluţia galopantă a preţurilor este, fără îndoială, unul din fenomenele marcante ale economiei româneşti de după anul 1990. Este de subliniat că amploarea variaţiilor de preţ nu se limitează numai la nivel, ci, îndeosebi, la modificări în structura preţurilor din economie, în sensul reaşezării sistemului de preţuri în raport cu piaţa şi al eliminării dezechilibrelor induse de raporturile de preţ lipsite de realism moştenite din economia centralizată. Mai mult, pe termen mediu, fiecărei perioade îi este caracteristică o anumită configuraţie a preţurilor, exprimată prin raporturile dintre diversele categorii de preţuri.

Diferenţe între deflatorul PIB şi indicele preţurilor de consum în unele ţări dezvoltate

- Puncte procentuale -

Sursa: OECD - Economic Outlook, nr.74, 2003. Comparativ cu IPC, deflatorul PIB şi variatele sale componente reprezintă

indicatorii cei mai adecvaţi şi expresivi pentru reflectarea modificării preţurilor relative. Deflatorul PIB reprezintă "un indice de preţ care acoperă toate bunurile şi serviciile finale produse în economie" (Dolan E.G., 1987), fiind un macro indicator important nu numai pentru că permite estimarea valorii nominale a produsului intern brut, ci mai ales pentru că este unul din principalii indicatori de apreciere a inflaţiei (Raportul Băncii Mondiale, 1991). Pentru actualizări - indexări, însă, rămâne mai adecvat indicele preţului de consum (IPC), deoarece măsoară costul de cumpărare a unui coş stabil de bunuri şi servicii, reprezentativ pentru consumul urban.


Pentru ţările Central şi Est-Europene, decalajul este mai pronunţat, în principal datorită inflaţiei înalte înregistrate, precum şi măsurilor iniţiate de reaşezare a sistemului de preţuri.

Diferenţe între deflatorul PIB şi indicele preţurilor de consum în unele ţări în tranziţie

- Puncte procentuale –

Sursa: OECD - Economic Outlook, nr.74, decembrie, 2003.

Deflatorii valorii adăugate brute pe ramuri de activitate, deşi prezintă variaţii de la un an la altul, în funcţie de condiţiile concrete de pe piaţă, au înregistrat totuşi câteva trăsături cu caracter de generalitate pentru evoluţia preţurilor în perioada tranziţiei la economia de piaţă, după cum urmează:

(i) primă trăsătură o reprezintă diferenţa semnificativă dintre deflatorul valorii adăugate brute totale şi deflatorul produsului intern brut, rezultat a deselor modificări în sistemul de impozitare şi subvenţionare şi, mai ales, în regimul taxelor vamale. Pe întreaga perioadă 1990 - 2002, deflatorul valorii adăugate a fost, în general, mai scazut faţă de deflatorul PIB. Perioadelor de creştere economică, 1994 - 1996 şi respectiv 2000 - 2002, le-a fost specific un raport între cei doi deflatori ce a fost în favorea deflatorului valorii adăugate brute totale.

(ii) Altă caracteristică a reprezentat-o evoluţia contrară a deflatorilor ramurilor producătoare de bunuri şi a deflatorilor serviciilor. În perioada de recesiune 1990 - 1993, deflatorii ramurilor producătoare de bunuri (industrie, agricultură) au înregistrat niveluri inferiore deflatorului valorii adăugate totale şi implicit deflatorului PIB, iar deflatorii serviciilor (comerţ, servicii bancare şi financiare etc.) au avut o evoluţie superioară primilor. O posibilă explicaţie o constituie şi nivelul extrem de scăzut, în raport cu cerinţele economiei de piaţă, a unor categorii de servicii comerciale la începutul perioadei de tranziţie mult sub nivelul cererii. Totuşi, acest aspect nu a reprezentat un element hotărâtor în influenţarea evoluţiei deflatorului, întrucât, începând cu 1994, raportul dintre cele două grupe de deflatori se inversează.

(iii) Comportamentul diferit al agenţilor economici şi a populaţiei în perioada de creştere economică comparativ cu perioada de recesiune, în ceea ce priveşte consumul de servicii şi cel de bunuri reprezintă o cauză mai sigură. În perioadele de recesiune, consumul relativ de servicii rămâne, mai ridicat decât cel de bunuri, care a fost mult mai fluctuant în raport cu veniturile. Astfel, pe de o parte, unele dintre servicii sunt "obligatorii", indiferent


de existenţa sau nu a crizei (chiriile, serviciile de comunicaţie etc.), iar pe de altă parte, dificultăţile financiare de achiziţionare a unor bunuri cu valori ridicate sau a celor necesare pentru reluarea producţiei (cazul agenţilor economici) fac ca operatorii economici să apeleze suplimentar la serviciile bancare.

Evoluţia deflatorilor din unele ramuri economice în raport cu deflatorul PIB

Sursa: Calculat pe baza datelor INS.

(iv) Declinul producţiei industriale, structura sa inadecvată cererii interne, dar mai ales costurile ridicate necesare realizării produselor au făcut ca deflatorii valorii adăugate brute specifici pentru această ramură să prezinte, în general, niveluri inferioare altora şi, pe ansamblul perioadei, chiar mai mici decât deflatorul valorii adăugate brute totale. Practic, prin preţurile de desfacere practicate, industria a înregistrat o pierdere relativă de venit, cu repercursiuni asupra capacităţii de relansare a propriei activităţi. Este de remarcat că această tendinţă s-a manifestat în condiţiile preponderenţei proprietăţii de stat şi a unui mecanism controlat de stabilire a preţurilor. Aceeaşi poziţie defavorizantă este argumentată şi de nivelurile înregistrate de indicii preţurilor producţiei industriale, care au fost inferiori indicilor preţurilor de consum, îndeosebi datorită dinamicii preţurilor din industria extractivă.

(v) Pe fondul insuficienţei ofertei de produse agroalimentare din producţia internă, agricultura, a fost influenţată, cu deosebire în perioada 1994 - 1996, de evoluţia preţurilor. Deflatorul valorii adăugate brute din agricultură a fost mai scăzut atât faţă de deflatorul PIB cât şi faţă de IPC, ca efect a unei ponderi importante deţinute de autoconsum în consumul final al gospodăriilor.

(vi) Avantajul comparativ al ramurilor prestatoare de servicii pe piaţa românească, câştigurile realizate ca urmare a unui sistem avantajos de preţuri sunt argumentate şi de evoluţia deflatorilor. Evoluţia deflatorului valorii adăugate brute din principalele ramuri producătoare de bunuri

în raport cu cel din sectorul terţiar - Modificări procentuale –



Bineînţeles, modificările de preţ influenţează cheltuielile totale de consum. În general, inflaţia va defavoriza unele din categoriile de populaţie, şi anume acelea care prezintă evoluţii ale veniturilor nominale inferioare trendului preţurilor de consum. Aceste categorii sunt înclinate să-şi modifice structura consumului pentru a echilibra cheltuielile şi veniturile. Menţionăm că astfel de diferenţieri sensibile între consumul efectiv şi coşul de bunuri şi servicii (luat în calcul la determinarea indicilor preţurilor de consum) pot să apară şi ele nu sunt o excepţie. De asemenea, cheltuielile totale de consum includ şi variaţia preţurilor bunurilor şi serviciilor, care nu sunt cuprinse în coşul consum.

Deflatorul formării brute a capitalului ilustrează evoluţia preţurilor bunurilor şi serviciilor destinate investiţiilor şi formării stocurilor. Indirect, acest deflator arată în ce măsură piaţa, ca urmare a politicii economice, ajută acumularea prin sistemul de preţuri.

Evoluţia deflatorilor de cheltuieli în raport cu deflatorul PIB

- Modificări procentuale –


Raportul dintre deflatorul formării brute de capital fix şi cel al produsului intern brut este variabil. În România acesta a fost 0,887 între anii 1991-1993 şi respectiv 0,754 între anii 1997-1999. În cele două perioade caracterizate de creştere economică raportul între deflatorul FBCF fix şi cel al PIB a fost favorabil deflatorului FBCF. Dacă luăm în considerare că în perioadele respective creşterea economică, în termeni reali, a investiţiilor a fost ridicată s-ar putea aprecia că evoluţia deflatorului formării brute a capitalului fix a reprezentat un răspuns la dinamica cererii interne. Deflatorii componentelor de cheltuieli ale produsului intern brut, deşi prezintă variaţii anuale, reflectă trăsăturile evoluţiei economiei româneşti ce au fost prezentate în paragrafele anterioare.

În ţările dezvoltate, cu rare excepţii, deflatorul consumului privat rămâne superior deflatorului produsului intern brut, independent de ciclicitatea activităţii economice. Nivelul redus al deflatorului consumului public relevă nu atât o neglijare a sectoarelor respective, ci o cerinţă de a reduce această categorie de cheltuieli în perioadele de recesiune, mai ales, ca efect a restructurării instituţionale a administraţiei şi, de asemenea, a creşterii consumului administraţiei private, ca urmare a poziţiei pe care acesta începe să o deţină în sistemul democratic.


Bibliografie selectivă Anghelache, C-tin (2011). România 2011. Starea economică în malaxorul crizei, Editura

Economică, Bucureşti Anghelache, C., Mitruţ, C., Voineagu, V., Isaic-Maniu, Al. (2011) – “Sistemul Conturilor

Naţionale – Sinteze şi Studii de Caz”, Editura Economică, Bucureşti Anghelache, C-tin (2010). România 2010. Starea economică sub impactul crizei, Editura

Economică, Bucureşti Anghelache, C-tin (2008). Tratat de statistică teoretică şi economică, Editura Economică,

Bucureşti www.insse.ro www.eurostat.eu


Management of Information – Vector of Business Competitivity

Professor Alecxandrina DEACONU PhD Valentin BICHIR, PhD Student


Abstract The evolution and development of human society leads towards an environment of

information and knowledge. Therefore, the performance must be based, at least partly, on the proper management of information. This section of management is helped in a great measure by the advance in electronic technology and data representation models.

Key words: development, success, paradigm, intelligence, knowledge Evoluţia şi dezvoltarea societăţii umane, a noilor teorii ştiintifice şi a tehnologiei

informaţiei au dus la modificări importante şi transformări controlate şi adaptative asupra domeniului intelligence, mai ales asupra proceselor şi sistemelor de intelligence. Aceste evoluţii au determinat şi determină în continuare reaşezări obligatorii în procesele de exploatare a informaţiilor din surse deschise şi închise, astfel încât creşterea volumelor informaţionale din surse deschise, dar, mai ales creşterea ponderii acestora în procesele de intelligence, până la procente neverosimile acum câţiva ani, au determinat centrele de cunoaştere statale ori corpcratiste, care au anticipat valenţele utilizării cunoaşterii ca pe un avantaj competitiv, să întreprindă măsuri extinse şi eficiente cu scopul reconceptualizării modului de abordare a activităţilor de intelligence, prin prisma a noi modele sistemice.

Aplicarea metodelor moderne de management al informatiei şi cunoaşterii şi abordarea dezvoltării prin utilizarea sistemelor deschise au devenit factori determinanţi ai cornpetitivităţii oricărei entităţi organizaţionale. În plan global s-a produs o mutaţie dinspre zona geopolitică către cea geoeconomică, abilitatea statului constând acum în gestionarea cunoaşterii la nivel strategic pentru consolidarea sectorului administraţiei publice, economiei, educaţiei, cercetării şi bunăstării sociale. Apariţia paradigmei deschiderii a determinat reconsiderări importante din partea serviciilor de informaţii referitoare la capacitatea de a gestiona o "cultură a deschiderii" şi de a valorifica rezultatele acesteia. Căutările şi eforturile cercetătorilor presupun la ora actuală o conjugare a eforturilor de cunoaştere şi exploatare a informaţiilor prin proiectarea şi administrarea unor capabilităţi compuse din meta-reţele de cercetare-dezvoltare, educare şi inovare conectate prin cadre parteneriale la nivel naţional şi global pe spaţiul informaţional reprezentat de sursele deschise.

Se impune redefinirea domeniului informatiilor prin intermediul conceptului de intelligence, încercând să identificăm un model evolutiv, care să exprime o viziune dinamică şi sistemică a acestuia, în consonanţă cu evoluţia şi dezvoltarea noilor teorii ştiinţifice, restructurând procesele de intelligence prin prisma teoriilor reţelelor sociale modificate sistemic prin interacţia inevitabilă cu tehnologiile informaţionale. În acest sens, eforturile noastre trebuie să se îndrepte către conceptualizarea şi proiectarea unui model de intelligence cu identitate şi specificitate organizaţională, întrucât pe de o parte reprezintă o


premisă a integrării în NATO şi UE, iar pe de altă parte constituie o premisă indispensabilă competitivităţii. De asemenea, pentru a fi o proiecţie de succes, înainte de toate trebuie să înţelegem cadrul în care acţionăm ca jucători locali în spatiul global. În acelaşi timp, orice demers organizaţional trebuie să ia în calcul construcţia unui nou model de intelligence pornind de la concepte şi nu de la crearea de structuri şi reguli, fapt ce presupune un tip de hartă mentală aptă să confere flexibilitatea cerută de adaptarea în timp real dintr-un mediu cornpetiţional dinamic. O scurtă prezentare a acestui prim demers despre intelligence va include o analiză succintă a evoluţiei domeniului ultimelor două decenii şi ideilor exprimate mai sus pe două paliere de interes: o scurta prezentare a situa/iei actuale şi necesitatea clarificării conceptuale a domeniului intelligence, urmând ca celelalte dimensiuni necesar a fi explorate pentru a aduce contribuţii relevante la construcţia unui model de succes in cadrul acestuia să fie abordate în continuare, în viitorul apropiat.

Sistemul de informaţii din România s-a bazat mai mult pe aplicarea empirică a unor principii general valabile ale"ştiinţei politice a secretului de stat", specifică secolului 20, Erei Industriale şi perioadei Războiului Rece. Tocmai din acest motiv flexibilizarea necesară adaptării a fost pierdută în dificultăţile tranziţiei, perioadă în care nu a existat nici o preocupare pentru capitalul intelectual necesar unui astfel de demers. Această stare de lucruri a fost în fapt generată atât de filosofia unui mediu local, specific unei matrice socie-culturale româneşti, dar şi a unui mediu internaţional bipolar în care concurenţa are actori definiţi, localizabili şi mai ales invarianţi ca număr, potenţial informaţional şi capabilităţi ale capitalului uman. Aceasta a condus la un mental ce s-a educat în timp mai puţin pe elaborarea şi dezvoltarea unui sistem şi a unei şcoli proprii de informaţii şi mai mult pe adoptarea unor soluţii nelocalizate conceptual. Acesta nu a fost numai cazul ţării noastre, ci a tuturor statelor-naţiune mici, care nu şi-au gasit maiestria, timpul şi tăria necesare combinării tuturor forţelor, resurse umane şi de cunoaştere, domeniilor ştiinţifice politice, economice, sociologice şi militare în vederea constituirii unei epistemologii, specifice, construcţiei unui edificiu pentru ştiinţa românească a informaţiei, fundamentată pe un vast program intelectual. Postularea cu rigiditate a influenţei impusă prin bipolarism a contribuit la această circumstanţă, însă nici la 20 de ani de la dispariţia acestuia nu este conştientizată la nivel sistemic vreo direcţie ori mai ales necesitate a unei astfel de căi. Marile naţiuni, în sensul de naţiuni ce ştiu să preţuiască prezentul prin prisma viitorului, stând şi pe reputaţia trecutului, construindu-şi strategii ce le reprezintă, abordează asemenea domenii într-o manieră academică şi ştiinţifică fundamentată prin propriile valori, iar managementul entităţilor combatante se racordează la demersurile teoretice printr-o relaţionare mai degrabă înţeleaptă decât deşteaptă ori isteaţă. Ultima manieră, corespunzătoare atributelor deştept şi isteţ actionează pe termen scurt, iar prima aplecându-se asupra problemelor pe termen scurt cu mijloacele, viziunea şi pătrunderea oferită de înţelegerea proprie cunoaşterii raportată la termenul mediu şi mai ales lung furnizează în plus orientare în sensul lui Boyd; de aceea, numai dacă o aplici pe prima poţi să ai succes în a doua. Într-o manieră sustenabilă, mărindu-ţi şansele de a înlocui accidentaluI cu caracteristica; R.V. Jones explica pierderea războiului rece de către ruşi printr-un exemplu extrem de concludent: diferenţa dintre cavaleria franceză şi călăreţii mameluci; doi călăreţi mameluci puteau învinge trei călăreţi napoleonieni, însă într-o bătălie 1500 de mameluci nu aveau nici o şansă în faţa a 1000 de călăreţi napoleonieni. Prima circumstanţă corespunde isteţimii, calităţilor individuale, experientei personaje, etc. pe când a doua înţelepciunii dată de perspectiva sistemică ce nu


exclude în vreun fel respectivele atribute. A extrapola însă prima circumstanţă în situaţia în care este nevoie de a doua nu mai este deşteptăciune ci opusul acesteia, mai ales când se petrece la nivel de sistem. Ruşii, la nivel individual, deţineau cei mai buni spioni, însă americanii deţineau un sistem de spionaj. Afirmaţia aceasta se aplică şi celor care conduc organizaţiile de intelligence şi celor care abordează strategiile numai prin prisma existenţei unor organizaţii, unităţi, etc. sau care înţeleg aplicarea unor reforme numai prin intermediul schimbărilor instituţionale. Într-o societate a cunoaşterii nu poţi ignora faptul că singurele elemente ce pot acumula cunoaştere sunt oamenii, iar a avea pretenţii de sustenabilitate Înafara proceselor de acumulare este pur şi simplu incoerent pe orice dimensiune: teoretică, aplicată, practică, etc. Din acest motiv a inventa doar instituţii fără mecanismele intangibile ce asigură competenţa (în sensul sistemic din exemplul cu mamelucii şi husarii, nu doar exclusiv pe criterii de experienţă, isteţime, calităţi înnăscute, etc.) celor ce le formează este echivalent cu o comandă nulă în sistem prezentată drept soluţie. Pe scurt, ceea ce nu mai poate fi ignorat în actualele circumstanţe ţine de modul în care avem în minte raportarea la capitalul uman deoarece intr-un mediu concurenţial cunoaşterea este potenţialul şi resursa cheie. Vom avea în curând de plătit mai mult în contul aventurii mentale practicată în tranziţie decât dacă nu s-ar fi justificat neglijarea acestei dimensiuni a capitalului prin dificultăţile respectivei tranziţii.

Reformele sistemului românesc de intelligence care au avut loc în ultimii ani erau necesare şi au adus schimbări destul de importante arhitecturii în cauză; arhitectura însă este doar elementul static. De aceea, unele demersuri din cadrul acestor reforme, bine intenţionate de altfel, au produs puţine schimbări cu adevărat semnificative în sensul necesar de altfel integrării într-o poziţie aptă de potenţial competitiv. Pe de o parte, acestea s-au concentrat şi au abordat înlocuirea unui sistem vechi cu ceva ce se dorea nou, producându-se prin prisma unei 'imagini externe' a conceptului de intelligence, fără aplicarea unui demers ştiinţific şi identitar local; fără acest din urmă aspect nu ai decât cel mult o stângace imitaţie sau un element singular iar cuvântul integrare devine gol de conţinut. Pe de altă parte, orice reformă, în cazul nostru de intelligence, este o abordare care din punct de vedere istoric poate să nu-şi atingă obiectivele scontate deoarece măsurile acesteia se concentrează în cea mai mare măsură asupra soluţionării greşelilor şi eşecurilor din trecut. Aici intervine deosebirea esenţială dintre nevoia aplicării de reforme sau de transformări. Un proces de transformare trebuie să scruteze prezentul şi viitorul pentru a analiza harta cauzelor şi efectelor ce determină evoluţia modelelor sistemice de intelligence, identificând schimbările de circumstanţe în scopul discernerii oportunităţilor prin abordarea a ceea ce va fi. Dovada cea mai concludentă a acestei stări de fapt este că nu există nici o lucrare coerentă, nici a celor ce proveneau din sistemul de intelligence nici a altora, care să introducă diferenţa dintre reformă şi transformare despre care vorbim; există însă o sumedenie de abordări ce exhibă reforma, revoluţia şi reinventarea în toate modurile imaginabile. Motivul pentru care un astfel de punct de vedere este cel adecvat rezidă în cel puţin două raţiuni. Prima, este de natură identitară: în analiza lor asupra conceptului de criză, Gusti şi Dumitriu au introdus Într-o manieră de argumentare irefutabilă semnificaţia diferenţei în cauză. A doua este reprezentată de faptul că respectivul demers este consonant cu direcţiile de dezvoltare a domeniului intelligence ca domeniu de fundamentare a securităţii ca ştiinţă a naţiunii; sunt bine cunoscute atât contribuţiile lui Dedijer, cât şi valoarea acestora în privinţa construcţiei unui sistem naţional de intelligence în sensul discutat aici, motiv pentru care nu mai avem a insista aici.


Din acest punct de vedere, transformări le în domeniul intelligence din România au fost limitate atât ca scop, dar mai ales ca şi cunoaştere şi imaginaţie. Una din provocările, ce se transformă şi constituie deja o ameninţare ori pericol iminent pentru naţiunea română constă în eşecul liderilor şi managerilor de a recunoaşte necesitatea sau măcar a posibilităţii unor noi roluri şi misiuni, în acelaşi timp diferite, pentru domeniul intelligence, faţă de acelea în care a evoluat arhitectura noastră de informaţii în trecut, cât şi în ultimul deceniu şi jumătate. Aceste schimbări ar putea fi considerate ca o abordare nu tocmai adecvată, iar cea mai elocventă dovadă o reprezintă eşecurile înregistrate de statul român, mai ales în plan economic (creşterile economice nu s-au datorat unor decizii bazate pe strategie şi intelligence, aşa cum se întâmplă cu alte entităţi organizaţionale de succes, ci datorită unor conjuncturi de moment, a unor pieţe instabile şi necontrolabile, etc.). Dacă este să ne referim la un aspect irefutabil al acestui context, putem aminti teoria intelligence-ului organizaţional lansată în regim OSINT în deceniul şase din secolul trecut şi preluată drept punct de plecare în deceniul nouă de statele europene ce şi-au pus problema construcţiei unui sistem naţional de intelligence/OSINT drept bază pentru competitivitate.Un exemplu concludent îl constituie amplasarea ţării noastre pe locul 54 din 57 în topul competitivităţii mondiale, clasament realizat pentru 57 din economiile statelor lumii în World Competitiveness Yearbook 2009, cu nouă locuri mai jos faţă de 2008, când ne-am clasat pe locul 45. Cercetătorii au analizat 57 de ţări cu cele mai performante economii din lume, pe baza a patru criterii ale competitivităţii: economie, eficienţă guvernamentala, eficienţa mediului de afaceri şi infrastructura .

Cei ce contestă respectivul rezultat, indiferent de argumentare îşi pot exersa demersul şi pe alte studii ce fie plasează mediul managerial, mediul educaţional, sistemul de sănătate, infrastructura de transport, etc. în poziţii neconfortabile,. Prin urmare, pentru oricine accesează aceste date, indiferent cât de indulgent ar fi, concluzia comună rezidă în aceea că ceva este în neregulă. Sursa de provenientă a efectelor, este în plan conceptual şi strategic, nu acolo unde constatăm toţii respectivele efecte, în plan concret şi operativ. Cum locul cauzei depinde mai mult ca orice de mental - sau de orientare cum am spune dacă l-am adopta pe Boyd - rezultă că demersurile întreprinse până acum sunt cel puţin nepotrivite. Necesitatea căutării, adaptării şi consolidării unui model românesc de informaţii presupune existenţa si integrarea eforturilor ştiinţifice în toate domeniile care contribuie la naşterea şi dezvoltarea "ştiinţei politice a guvernării", dovedind numai nevoia acută a coordonării, valorificării şi optimizării maximale a tuturor resurselor umane ale naţiunii la nivel strategic. Aceste activităţi ar trebui să se desfăşoare în Era Informaţională după reguli, metodologii şi paradigme noi, diferite de cele ale perioadelor anterioare (secolul 20, Războiului Rece, etc.). Această stare de lucruri nu este indusă de dorinţa de a fi la modă, ci de o cerinţă specifică adaptării la noi nivele de complexitate rezultate din evoluţia socio-umană. În cazul circumstanţei din perioada războiului rece fiecare stat din Europa de Est putea sta liniştit în CAER şi trăi cu impresia că nivelul său pe un domeniu anume este în regulă. Ceea ce se omitea era standardul de comparaţie, care nu viza vreun mediu competiţional extern respectivului spaţiu; de acolo doar se procurau produse ori frânturi din proiecte corespunzătoare inovării disruptive prin diverse mijloace. Acum acest fapt nu doar că nu mai este posibil, dar numai cei ce au ştiut să îşi protejeze resursele necesare concurenţei ce condiţionează respectiva transformare pot spera la un statut de pe care să aibe sens a reclama un loc cât de cât comfortabil în competiţie; dimensiunea sine


qua non într-un astfel de proces este capitalul intelectual văzut ca resursă a economiei intangibilului, nu produsul final tranzacţionat în termeni tangibili şi condiţionat de primul.

Înainte de a încerca o abordare a fenomenului informaţiilor (intelligence) în secolul 21, poate ar fi mult mai indicat să dezvoltăm o perspectivă a ceea ce înseamnă cunoaşterea/cunoştinţe în cadrul grupurilor sociale care se ocupă de tratarea ştiinţifică a informaţiei pentru asigurarea sprijinului informativ către factorii decizionali economico-politico-militari. Orice disciplină, domeniu sau ştiinţă are nevoie de un set de concepte şi definiţii care să caracterizeze acel sector, să îl definească şi să fie folosit în comun de către toţi lucrătorii şi specialiştii săi. Înainte de a începe să înveţi cum să faci un anumit lucru este mai bine şi mai eficient să întelegi conceptele pe care le vei utiliza.

În acelaşi mod, domeniul “informaţiilor" din România are nevoie de un asemenea set de concepte pentru specialiştii săi. În spatele nostru se află o evoluţie de aproximativ 150 de ani de dezvoltare modernă a informaţiilor, de experienţa acumulată, împărtăşită şi transmisă noilor generaţii. Însă, pe lângă această evoluţie şi experienţă acumulată, orice grup social din domeniul informaţiilor are nevoie de o memorie organizaţională colectivă. În acest sens, consider că trebuie să începem demersul descrierii fenomenului 'informaţiilor', mai ales datorită unor lacune conceptuale şi de percepţie a culturii informaţiei la nivel naţional, prin definirea şi lămurirea conceptelor care stau la baza funcţionării proceselor operativ-informative (intelligence). De fapt, inexistenţa în literatura de specialitate românească a informaţiilor, a conceptului echivalent 'cunoştinţelor', Kent subliniind faptul că "intelligence is knowledge", care în alte şcoli şi modele de informaţii există, mă determină să abordez mai pe larg acest subiect, care devine fundamental, dacă dorim să avem o evoluţie de succes a acestui domeniu. La fel ca în orice altă ştiinţă, specialiştii activităţii de informaţii (intelligence) trebuie să înţeleagă pe deplin diferenţele conceptuale, să situeze şi să utilizeze într-o ordine corectă conceptele de date, informaţii şi cunoştinţe. Foarte adesea se subliniază că datele, informaţiile şi cunoştinţele nu reprezintă acelaşi lucru, nu sunt la fel, însă în pofida eforturilor de a le defini mulţi cercetători folosesc aceşti termeni în aceeaşi manieră. În special, termenii de cunoştinţe şi informaţii sunt folosiţi la fel, chiar dacă cele două entităţi sunt departe de a fi identice. Ackoff subliniază că primele patru categorii se referă la trecut; acestea se ocupă de ceea ce a fost sau ceea ce este cunoscut. În viziunea acestuia, numai a cincea categorie, judecata, se ocupă de viitor deoarece aceasta încorporează proiecţie şi viziune. Prin intermediul judecăţii, oamenii pot crea viitorul mai degrabă decât doar să înţeleagă prezentul şi trecutul. Pornind de la schema lui Ackoff, ceea ce ne interesează pe noi vizavi de managementul cunoaşterii - aplicat în cadrul unei organizaţii furnizoare de informaţii - sunt cazurile în care nu se face o separare suficientă a informaţiilor de cunoştinţe. Kogut şi Zander definesc informaţiile ca pe "cunoştinţele care pot fi transmise fără pierderea integrităţii acestora". Însă, există specialişti care corectează această neseparare şi argumentează că informaţiile şi cunoştinţele se referă ambele la înţeles, în sensul că acestea două sunt relaţionale şi specific-contextuale. Astfel, Nonaka apreciază că informaţiile şi cunoştinţele sunt similare în câteva aspecte, dar diferă în altele: în timp ce informaţia este mai mult factuală, cunoştinţele se referă la credinţe şi angajamente. Mai mult decât atât, cunoştinţele sunt legate întotdeauna de acţiune, ele trebuind să fie folosite pentru atingerea unui scop final. Acesta este şi cazul organizaţiilor furnizoare de informaţii. în scopul îndeplinirii obiectivelor lor şi entităţile sociale organizate în structuri specializate ale statului, pentru obţinerea de informaţii şi protecţia acestora (informaţiile statale), au fost


nevoite să-şi administreze resursele, zestrea informaţională şi de cunoaştere într-un mod cât mai eficient posibil. În realitate, serviciile specializate ale statului-naţiune modern (de exemplu) au dezvoltat şi perfecţionat un proces al managementului informaţiilor şi cunoaşterii, folosindu-se de 'imaginaţia sociologică' pentru a servi instituţiile guvernamentale sau ceea ce C.Wright Mills numea "cadrul" utilizat pentru interpretarea percepţiei lor vieţii sociale. Într-o anumită măsură, această imaginaţie este caracterizată de un scepticism sănătos, presupunând că aparenţele sociale nu sunt adesea ceea ce par. De aceea, au aplicat cunoaşterea ca pe o strategie pentru predicţii şi previziuni care să stea la baza unor decizii economico-politico-militare de succes. Cu mulţi ani în urmă, tratarea ştiinţifică a informaţiei era în exclusivitate obiectul activităţii organismelor specializate (numai instituţii guvernamentale - servicii secrete), astăzi, inclusiv pentru instituţii private, cunoştinţele sunt reprezentate de conceptual de intelligence. Cunoştinţele, provin din cunoaştere, din actul cercetării ştiinţifice. În orice campus universitar obişnuit, ne putem aştepta să găsim la fel de multe interpretări ale actului cercetării, după cât de multe discipline academice sunt reprezenta te în acel loc. De aceea, un specialist în domeniul fizicii (ca şi multi cercetători ai domeniului comportamental), vor percepe cercetarea ca pe o activitate ce implică un anumit tip de experiment. Un istoric, ar putea percepe cercetarea, ca pe o activitate ce implică o examinare intensivă a unor înregistrări de evenimente. Un filozof, ar putea percepe cercetarea în termenii examinarii critice a înţelesurilor terminologiei folosite în discursul filozofic. Iar, un inginer, ar putea percepe cercetarea în termenii trimiterii spre testare a unor materiale diferite. În domeniul 'informaţiilor' (intelligence), specialiştii domeniului percep cercetarea prin culegerea de date şi informaţii pe care le analizează, evaluează şi le înaintează expertilor în planificare şi factorilor politici, pentru a lua decizii cât mai eficiente la nivel naţional. În acest sens, intelligence-ul este informaţie evaluată. Evaluarea şi estimarea informaţiilor înseamnă a cerne, a clasifica şi a estima credibilitatea informaţiei culese, procedând din această analiză la deducţii pertinente, ce vor fi interpretate în relaţie cu necesităţile celor care le planifică, decid şi operează. Totodată informaţiile trebuie verificate din punct de vedere al veridicităţii acestora, deoarece toate indiciile, informatiile, secrete sau nu, sunt adunate, analizate, comparate, încrucişate, cornpletate până când se conturează o convingere sigură. În acest mod, vom înţelege importanţa acordată stabilirii veridicităţii indiciilor; detaliul cel mai inocent şi mai trivial în aparenţă poate fi semnul unui adevăr esenţial, iar prin adiţionarea secvenţelor şi prin interpretarea lor se poate fundamenta o convingere raţională. Etapa analitică permite trecerea de la probabil la adevărat. Se trece de la analiză la sinteză (ceea ce anglo-saxonii numesc estimation) prin interpretare. Tot acest proces face ca informaţia să nu mai fie la finalul ciclului operativ-informativ tot informaţie. În acest moment, ajungem la o problemă încă nedesluşită şi nerezolvată în domeniul informaţiilor din România. Putem să punem sau nu semnul egal între informaţii (înainte de proces) şi informaţiile rezultate în urma procesului de culegere, analiză, evaluare, interpretare a acestora, care este cunoscut şi denumit ca proces operativ-informativ? Orice limbă se îmbogăţeşte şi se transformă pentru că acest lucru este necesar. Cuvintele noi apar atunci când este nevoie să denumim idei sau obiecte noi. De obicei, ele se formează pornind de la cuvinte existente. Dar, până în momentul de faţă, în limba română nu avem un cuvânt echivalent al acestui proces. Însă, putem analiza traducerea cuvântului informaţii şi echivalentului rezultatului procesului operativ-informativ. Astfel, în


franceză, informaţii se traduce prin 'information', în italiană prin 'informazioni', în engleză prin 'information', fiind o listă îndestulătoare a limbilor din care româna ar putea împrumuta un nou cuvânt. Limbile franceză şi engleză au destinate cuvinte pentru alt gen de informaţii prelucrate şi evaluate, purtătoare de valoare informativă şi de suport decizional, acestea fiind renseignements, în franceză şi intelligence, în engleză. Am putea spune că, în limba româna această problemă ar putea fi soluţionată cel mai bine de cuvântul anglo-saxon "intelligence", la fel cum există şi alte adaptări reuşite, spre exemplu în domeniul economic, ca management şi marketing. În limba română, acest cuvânt, iar în domeniul informaţiilor, acest concept nu există. Literatura de specialitate, din cadrul instituţiilor guvernamentale specializate (serviciile de informaţii), nu asigură acoperirea procesului de tratare a informaţiei cu un concept echivalent noţiunii de cunoştinţe. Ciclul etapizat al tratării informaţiilor este denumit proces operativ-informativ, cele două cuvinte echivalând cu etapele de colectare (partea operativă) şi analiză (partea informativă) a informaţiilor, specifice modelului anglo-saxon şi francez. Pentru o prezentare cât mai riguroasă a fenomenului 'informaţiilor', lipsa unui concept românesc în domeniu, echivalent cunoştinţelor, mă determină să împrumut şi să operez cu denumirea anglo-americană de 'intelligence'. Pe de o parte, aceasta este cea mai uşoară adaptare a conceptului 'intelligence' dintr-o limbă străină. Pe de altă parte, îl putem utiliza ca să evităm folosirea mai multor cuvinte sau a unor propoziţii explicative interminabile, atât pentru acest concept, cât şi pentru anumite aspecte specifice ale domeniului (cum ar fi echivalentul cunoaşterii, aspectul managerial şi organizaţional, precum şi cel acţional propriu-zis).

Astfel, intelligence-ul reprezintă un element cheie al activităţilor şi operaţiunilor pentru orice stat, organism, corporaţie, stat-major sau individ. În lumea actuală, în Era Informaţiilor, care se pare că se va transforma într-o Eră lntelligence, nu putem purcede la definirea acestui concept fără să începem de la origini, de la domeniul în care s-a nascut şi care a impus acest concept: domeniul militar.

"Definirea intelligence-ului reprezintă prima etapă a procesului de elaborare a unei teorii în intelligence, a politicii de intelligence, a strategiilor de intelligence şi a unei doctrine de intelligence" "When everything is intelligence - nothing is intelligence" Definiţiile conceptului de intelligence abundă în literatura de specialitate, dar, de cele mai multe ori, nu fac decât să sporească, fără rezultate concrete, efervescenţa creată în jurul subiectului. Formularea unei definiţii succinte a unui termen atât de extins ca semnificaţie a fost comparată cu tentativa de a reproduce la scară microscopică harta unui continent, iar produsul rezultat în urma acestui efort având, foarte probabil, o valoare mai mică decât cea a procesului prin care s-a ajuns la elaborarea sa. Erorile de înţelegere manifestate în interiorul şi în exteriorul comunităţilor de intelligence sunt generate de percepţiile necompatibile asupra sensului cuvântului intelligence. Acest fapt contrastează cu necesitatea ca desemnarea şi coordonarea funcţiilor, responsabilităţi lor şi relaţiilor dintre membrii comunităţilor să aibă în centru o interpretare acceptată a acestui termen în cadrul legilor şi directivelor care guvernează munca de intelligence. (Martin T. Birnfort - "A Definition of Intelligence") Definiţiile atent fornulate de experţi în domeniu există, însă par a fi deficitare pe anumite segmente, întrucât fiecare specialist tinde să perceapă sensurile conceptului prin lentila specializării sale. Ofiţerii din intelligence-ul militar vorbesc despre inamici şi teatre de operaţiuni, definind operaţiunea ca fiind o acţiune sau o misiune militară. La rîndul lor,


cei care lucrează în domeniul colectării informaţiilor manifestă tendinţa de a considera procesarea acestora un demers. În acelaşi timp, ofiţerii care lucrează cu agentura alunecă, în amalgamul mijloacelor specifice cu care operează, spre neglijarea finalităţii activităţii lor, iar analiştii, cei care Întocmesc produsul finit de intelligence, sunt tentaţi să acorde o mai mică atenţie materialului brut şi metodelor prin care acesta este obţinut. Astfel, similar serviciilor din interiorul unei comunităţi, specialiştii din cadrul unei structuri, au nevoie de definiţii comune, cu valoare de vectori ai uniformităţii şi convergenţei. Intre primii specialisti ai domeniului, Birnfort apreciaza că intelligence-ul reprezintă colectarea şi procesarea acelor informaţii referitoare la alte state şi structurile acestora, necesare guvernului în planul elaborării politicii externe şi de securitate naţională, precum şi derularea de activităţi non - atribuibile în străinătate în scopul implementării acestei politici, în paralel cu asigurarea protecţiei împotriva evenimentelor contra informative a întregului proces, a produselor rezultate, persoanelor şi organizaţiilor implicate. Nicio construcţie organizaţională ori reformă nu poate să treacă peste identificarea conceptelor cu care operează şi sub semnul cărora există şi evoluează. Unul dintre primii iniţiatori ai fenomenului OSJNT, R.D. Steele, argumenta faptul că erorile în definiţii conduc la erori de strategie. Ce este aici de notat rezidă în aceea că un practician din domeniul informaţiilor cu o carieră operativă la activ vine cu o perspectivă ce spune pe scurt că dimensiunea academică trebuie integrată cu intelligence/OSINT tocmai în vederea adaptării la noile circumstanţe. Pinchot afirma că liderii au datoria – in această lume haotică- să-şi contureze organizaţia prin concepte, nu prin elaborarea regulilor si structurilor. Este şi cazul nostru, mai ales pentru cei ce lucrează în domeniul informaţiilor, de ceva vreme, cât şi cei ce acoperă domeniul academic-universitar. O premisă fundamentală abordării domeniului intelligence o constituie înţelegerea, adaptarea, adoptarea-şi definirea acestui concept încă din momentul naşterii literaturii de specialitate din România dedicată unei culturi intelligence/OSINT. Fără înţelegere nu există nici cunoaştere, cu atât mai puţin acumularea acesteia, învăţarea produce efecte ce sigur nimeni nu şi le doreşte, iar capitalul intelectual devine o himeră prin migrarea celor ce individual au capacitatea de a ajunge la ea. Aici accentul cade pe semnificaţia cuvântului migrare, care nu se referă numai la componenta tangibilă ci mai ales la cea intangibilă. Mai exact migrarea interesului celor cu putinţă de înţelegere şi retragerea înafara sistemului ce efectiv ar avea nevoie de aceştia este un factor intern cu mult mai grav decât părăsirea ariei geografice ataşată acestuia, indiferent că este vorba de o firmă, o instituţie ori o ţară. Aici nu este nevoie pentru a ne convinge de aceasta de nici un demers ştiinţific, dacă sesizăm cum a căzut comunismul: proprii cetăţeni au migrat mental altundeva cu mult înainte de 1989. În activitatea serviciilor speciale din ultimii ani se face referire, din ce în ce mai des, la conceptul de intelligence, dar utilizarea acestuia ridică o serie de aspecte la care va trebui să găsim în cele din urmă o soluţionare, deoarece conceptul "intelligence" nu este definit nici în literatura de specialitate a vreunui serviciu de informaţii din România, nici în legislaţia de profil, iar în şcoala anglo-saxonă conceptul "intelligence" înseamnă altceva decât modul de utilizare şi perceptia noastră actuală, asupra acestuia. În viziunea amintitei şcoli, termenul se referă la ceea ce este: • dependent de surse şi metode confidenţiale pentru a deţine o eficacitate deplină; • realizat de către ofiţeri ai statului din raţiuni de stat (ce primesc coordonare din partea liderilor civili şi militari ai statului conceput în cadru democratic);


• concentrat în plan extern, asupra străinilor - în mod normal alte state, dar adesea, entităţi externe, corporaţii sau grupuri (dacă ţintele sale sunt interne, atunci activitatea devine o componentă fie a justiţiei, internelor sau guvernării); • legată de producerea şi diseminarea informaţiilor; • implicată în influenţarea entităţilor externe prin mijloace care nu au nici o legătură cu guvernul în exerciţiu (dacă activităţile sunt deschise şi declarate acestea se realizează sub tutela diplomaţiei; în condiţiile în care sunt implicate persoane în uniformă, atunci aparţin armatei). O concluzie a definiţiilor conceptului “intelligence", în viziunea americană, ar fi: "intelligence este activitatea secretă de stat desfăşurată cu scopul înţelegerii sau influenţării entităţilor exteme'. Această concentrare pe extern a definirii intelligence-ului are o conexiune directă cu elaborarea lucrării "Strategic Intelligence for American World Policy ", a lui Sherman Kent din 1949, care, după majoritatea indiciilor a stat la baza implementării planurilor strategice la nivel global ale Administratiei de la Washington.

Istoricului Walter Laqueur, care a remarcat eşecul tuturor tentativelor de dezvoltare a unor teorii "ambiţioase" în intelligence-ului până în 1985, Michael Warner a atras atenţia (2002) asupra diferenţelor substanţiale dintre definiţiile formulate de diferiţi autori în privinţa conceptului de "intelligence". Warner porneşte de la ideea conform căreia definirea intelligence-ului determină fundamental înţelegerea acestui domeniu de activitate şi afirmă că în momentul în care nu putem defini un anumit termen sau o anumită noţiune, ceva trebuie regândit, în vederea accesării nucleului problemei şi delimitării riguroase a conceptelor. Pentru a ilustra aceste diferenţe, Walter Laqueur selectează o serie de definiţii formulate după cel de-Al Doilea Război Mondial la nivelul comunităţii americane de intelligence, a căror juxtapunere relevă accentuarea aspectelor "informaţionale" ale intelligence-ului comparativ cu elementele “organizaţionale''.

În cuprinsul Actului pentru Securitate Natională din 1947 "Biblia" serviciilor de informaţii americane , definiţia intellgence-ului este structurată în funcţie de gradul de generalitate a noţiunii.Astfel, referitor la intelligence, documentul respectiv specifică doar că acesta face referire la intelligence-ul extern şi contra-intelligence, iar termenul “foreign intelligence" este definit ca reprezentând informaţii le care se referă la capabilităţile, intenţiile sau activităţile altor state ori organizaţii, structuri, persoane străine, respectiv activităţile teroriste la nivel internaţional."Counterintelligence"-ul presupune totalitatea informaţiilor colectate şi a acţiunilor întreprinse în scopul prevenirii actelor de spionaj/altor operaţiuni specifice intelligence-ului, sabotajului, asasinatelor comise la dispoziţia sau pentru alte state ori organizaţii, structuri, persoane străine, respectiv activităţilor teroriste la nivel internaţional.

Membrii Comisiei Hoover au convenit în anul 1955 că intelligence-ul reprezintă întreaga cunoaştere care ar trebui deţinută anterior iniţierii unei acţiuni. Mai târziu, la mijlocul anilor '90, membrii Comisiei Brown-Aspin au apreciat că este preferabil ca intelligence-ul să fie definit ca reprezentând informaţiile referitoare la entităţi externe - persoane, locuri, acţiuni, evenimente - de care are nevoie Guvernul american pentru a-şi îndeplini atribuţiile În problemele de securitate naţională Statul Major lnter-arme, în calitate de operator şi consumator de intelligence, defineşte intelligence-ul pe două paliere distincte - pe de o parte, ca produs al colectării, integrării, analizei, evaluării şi interpretării informaţiilor referitoare la alte state sau zone ale


lumii şi, pe de altă parte, ca informaţii şi cunoaştere despre adversar, obţinute prin observare, investigare, analiză sau înţelegere. De asemenea, Agenţia Centrală de Informaţii a emis următoarea definiţie: redus la cei mai simpli termeni, intelligence-ul reprezintă cunoaşterea şi anticiparea evoluţiei lumii înconjurătoare ca etape premergătoare deciziilor şi acţiunilor decidenţilor americani. Concluziile expuse în cadrul literaturii de specialitate cu privire la definirea conceptului de intelligence converg către idea potrivit căreia că, deşi importanţa acesteia este de necontestat în planul teoretizării intelligence-ului, al politicii şi strategiei de intelligence, o definiţie acceptată de toate naţiunile continuă să fie iluzorie. Pornind de la definiţia formulată de CIA, Fred Schreier sintetizează definiţia tradiţională a conceptului de intelligence, cu accent pe componenta strategică a acestuia, respectiv "intelligence-ul strategic reprezintă cunoaşterea şi informaţia necesară sau vizată de beneficiari în urmărirea îndeplinirii obiectivelor pe linie de politică internaţională. Intelligence-ul mai poate fi definit ca un set de activităţi, derulate de agenţii guvernamentale, care sunt operate în cea mai mare parte, în secret". Aceste activităţi includ colectarea, analiza, evaluarea şi interpretarea informaţiilor obţinute dintr-un complex de surse, secrete sau deschise, în vederea întocmirii unui produs care să furnizeze cunoaştere utilă pentru deciziile strategicel de politică externă. Însă agenţiile de informaţii fac mult mai mult decât atât, angajându-se în operaţiuni secrete prin care vizează îndeplinirea intereselor statului, încercând, în mod clandestin, să manipuleze evoluţia evenimentelor din afara graniţelor, fără a deconspira sursa acestor tentative, şi, de asemenea, sunt mandatate de a derula acţiuni de contraspionaj/contraintelligence. Kristan Wheaton -profesor in cadrul “Mercyhurst College Institute for Intelligence”- apreciază că nu există o definiţie standard a “intelligence-ului'', argumente în acest sens putând fi atât dezacordurile dintre formulările generate în mediile juridic, academic, economic ori al agenţiilor de intelligence, cât şi dezvoltarea de noi comunităţi de informaţii - organizaţiile din domeniul aplicării legii şi sectorul privat sunt incluse. Cu toate acestea, importanţa enunţării definiţiei rezultă din crearea de aşteptări realistice din partea decidenţilor, mai ales în statele democratice, unde publicul percepe adesea în mod circumspect relaţiile dintre secret, putere şi intelligence. Wheaton elimină din grupul elementelor necesare formulării definiţiei două tipuri de acţiuni - cele care implică operarea de secrete şi operaţiunile "sub acoperire" - susţinând că nu sunt de fapt necesare pentru a defini intelligence-ul şi că secretul, sau, mai precis, confidenţialul, este necesar doar pentru a menţine validitatea anumitor opţiuni ale decidenţilor, Pe de altă parte, operaţiunile "sub acoperire", sunt mai degrabă privite ca acte politice, decât ca activităţi care ţin de sfera intelligence-ului. În accepţiunea lui Kristan Wheaton, intelligence-ul reprezintă un proces în cadrul căruia sunt utilizate, în primul rând, informaţii nestructurate, din toate sursele exploatate, şi care este orientat/focalizat către exterior, în scopul reducerii nivelului de nesiguranţă al unui decident. Într-o altă formulare, apropiată ca esenţă, intelligence-ul este definit de Wheaton ca fiind acel proces, orientat către exterior, destinat reducerii nivelului de incertitudine a unui factor de decizie, în cadrul căruia sunt utilizate informaţii din toate sursele.1 Acesta este numai un sumar firav al unui subiect extrem de complex. Deoarece puţini oameni au citit formulările lui Kent sau ale lui Wheaton, intelligence-ul va continua

1 Wheaton şi Chido, Evaluating Intelligence, vezi Wheaton şi Beerbower, 2006


să fie văzut ca un sinonim virtual al spionajului şi nu doar cunoaştere, ci doar cunoştinţe obţinute într-o operaţiune sub acoperire. În aparenţă, nu pare a fi mare diferenţă cu ceea ce s-ar putea pretinde că există şi la noi în urma reformelor întreprinse; să privim mai îndeaproape circumstanţele. Faptele recente ne indică, dacă urmărim a înţelege evoluţii, cu totul altceva. Demersul lui Warner se găseşte extins şi revizuit chiar în mediul american, iar aceast fapt devine o preocupare majoră atât în spaţiul Euro-Atlantic, cât şi în ţările BRIC, spre exemplu. Sub impulsul realităţii, indus prin conceptul de reţea socială, în ultimii cinci ani plecând de la respectivul demers, în particular s-a cuplat problema cu fenomenul OSINT. Pe scurt s-a configurat o activitate de cercetare fundamentală ce conferă pe deplin domeniului intelligence/OSINT un statut academic puternic cuplat la cadrele gândirii militare. Asta dovedeşte existenţa unei şcoli ca organizare instituţionalizată a unui identificabil ,intelligence capital Aceasta este diferenţa majoră: ai nevoie de o continuitate a preocupărilor intelectuale în privinţa adaptării unei definiţii atât de importante, nu de o postulare, nici ele definitii recursive ori o invocare totemică ce conduce la atitudini vecine cu religiozitatea. Un alt aspect, deloc de neglijat, în încercarea de a elabora o concepţie proprie de intelligence este complexitatea fenomenului intelligence în cadrul serviciilor speciale, dar mai ales la nivelul unei naţiuni, fără statut de actor global, însă în faţa provocărilor globale, cum este şi naţiunea română. Nu va exista o abordare de succes pentru vreo entitate statală dacă nu se ajunge la esenţa fenomenului intelligence în cadrul acelei entităţi. Din consideraţiile precedente putem identifica mai multe componente necesare unei segmentări-a conceptului în discuţie şi fiecare dintre acestea necesită o analiză separată. Acestea corespund cu amprenta sa identitară (intelligence identitar), resorturile şi mecanismele ce reprezintă capitalul său (intelligence capitalizat), relaţia cu conceptele similare din alte state ca bază de compatibilitate necesară în alianţe (intelligence cooperativ/de coaliţie), etc. In fine, un astfel de demers completat prin influenţa teoriilor actuale asupra semnificaţiei dinamice ce a luat naştere din necesitatea fundamentării unei teorii a intelligence-ului impune natural ideea de intelligence academic. Prin urmare menirea unui astfel de context este de a oferi un cadru de tratare pentru următoarele constatări: • conceptul de intelligence nu există în dicţionarul limbii române şi nici în arsenalul de cunoaştere al serviciilor de informaţii din România; acesta a fost introdus de câţiva specialişti în urmă cu un deceniu în diverse lucrări şi articole, menţionând necesitatea introducerii acestuia în dicţionarul de specialitate domeniului serviciilor speciale; • nu a existat şi nu există nici un demers academic şi teoretic de amploare care să potenţeze domeniul intelligence din România; • după aproape două decenii naţiunea română nu are o strategie de intelligence naţională, care să sprijine eforturile de atingere a obiectivelor strategice ale unei ţări care încearcă să-şi găsească direcţia spre asigurarea bunăstării poporului român. • nu există nici un act normativ care să legifereze conceptele specifice domeniului serviciilor speciale într-o manieră funcţională şi unitară pentru întreaga comunitate de intelligence şi securitate naţională. În concluzie, undeva în societatea românească trebuie să se asume efortul de reconceptualizare asupra a ceea ce înţelege România prin intelligence în cadrul unei comunităţi Euro-Atlantice şi a modului în care acest fapt aduce valoare respectivei comunităţi. Acest aspect nu poate fi reglat de altcineva şi este absolut necesar cel puţin pentru procesul de integrare în care această ţară se află.


Bibliografie selectivă Agrell W., The Sherman Kent Center for Intelligence Analysis Occasional Papers, 2002,

2-6 Bimfort M.T., A Definition of Intelligence, 1958 Jones R. V., Enduring principles. Some Lessons in Intelligence, Symposium at CIA

Headquarters, 26 October 1993, https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-ofintelligence/kent-csi/pdf/v38i5a05p.pdf

Kogut B., and Zander U., Knowledge of the Firm, Combinative Capabilities, and the Replication of Technology, Organization Science (3:3), 1992,

Mills C.W., The Sociological Imagination, 'The Promise', Cap 1, 1959 National Security Act, 1947, SEC. 3. [50 U.S.C. 401a] Nonaka I., Takeuchi H., The knowledge-creating company: how Japanese companies

create the dynamics of innovation, Oxford University Press, 1995 Russel A., From data to wisdom, “Journal of Applies Systems Analyses”, Volume 16,

1989, p3-9 Schreier F., Transforming Intelligence Services, 2010, p. 21-23 Sherman K., Strategic Intelligence for American Foreign Policy (Princeton, NJ: Princeton

University Press, 1949), p. vii. Warner M., Understanding our craft. Wanted: A definition of intelligence, din Studies in

Intelligence, vol. 46, No. 3, 2002 Warner M., Wanted: A Definition of "Intelligence" Understanding Our Craft la:

https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/kent-csi/vol46no3/html/v46i3a02p.htm

„Commission on the Roles and Capabilities of the United States Intelligence Community”, în pregătire pentru secolul 21: An Appraisal of US Intelligence (the „Brown-Aspin Report) ) (Washington DC:Government Printing Office 1995, p5).

Stress Test in Competitivness, realizat de Institutul pentru Managementul Dezvoltării (IMD) din Elveţia, adresa internet http://www.imd.ch/news/IMD-WCY-2009.cfm

http:// vww.oss.org


CAPM Model Used in Risk Analysis on the Capital Market

Professor Vergil VOINEAGU PhD Danut CULETU, PhD Student

Academy of Economic Studies, Bucharest Abstract Stock exchanges continue to be very attractive for potential investors, due to the fact that the gain they can provide is an offer not to be ignored. However, financial agents and managers must be aware that risk is a constant presence in stock exchange investments. Key words: risk, stocks, investor, popularity, value, assets

1. Noţiuni introductive După sute de ani de existenţă în cele mai dezvoltate ţări, bursele de valori

sunt în continuare foarte des utilizate. Cauza este una singură: instrumentele care sunt tranzacţionate la bursă oferă un câştig mai bun decât multe alte instrumente ale pieţei financiare ( Dimson , Marsh şi Staunton, 2002), făcându-le foarte populare printre investitori. De obicei un manager în domeniul financiar trebuie să răspundă la doua întrebări:

- ce active ar trebui cumpărate pentru a aduce mai multă valoare decât preţul de cost? - cum să se finanţeze cumpărarea acestor active? ( Brealy, Myers and

Cea de-a doua întrebare este cea la care pieţele de capital intră în funcţiune, pentru a oferi un meniu de opţiuni pentru achiziţia activelor respective.

Investitorii se confruntă permanent cu deciziile de ajustare a veniturilor aşteptate în funcţie de riscul asumat. Oricum , evenimentele survenite pe perioada actualei crize financiare (ca şi acelor precedente) au demonstrat necesitatea unor măsuri adecvate de cuantificare a riscului. Lipsa unor asemenea măsuri poate duce uşor la faliment şi chiar la colapsul unui întreg sistem financiar. Edificatoare în acest sens sunt cuvintele rostite de Warren Buffet " riscul apare atunci nu ai cunoştinţe despre ceea ce faci".

Evaluarea riscului este vitală într-o piaţă a derivativelor de multe trilioane de dolari şi o insuficientă analiza a riscului poate conduce la preţuri deformate pentru derivative. În plus cuantificarea incorectă a riscului poate subestima în mod semnificativ alte genuri de risc cheie, dintre care patru sunt evidenţiate mai jos. Acestea sunt: riscul de credit (credit risc), riscul de lichiditate (liquidity risk), riscul de piaţă (market risk) şi riscului operaţional (operaţional risk). Managementul acestor riscuri, asigură existenţa şi bunăstarea unei organizaţii şi contribuie la succesul său, aşa cum vom arăta mai jos (Allen, 2006).

Riscul de credit este riscul ca un împrumut sau o linie de credit să nu fie rambursat, ceea ce a fost demonstrat în cazul creditelor sub-prime. Analiza de risc efectuate, dovedesc clar că turbulenţele de pe piaţa financiară provin, în parte, de la


utilizarea pe scară largă a valorilor mobiliare garantate cu active cum ar fi CDOs, CDSs şi derivativelor garantate cu credite ipotecare sub-prime, care au fost folosite pentru transferul riscului de credit. Instituţiile financiare au eşuat în diversificarea riscului asa cum se intenţiona prin aceste instrumente .

Referitor la riscul de lichiditate - o instituţie ar putea pierde din lichiditate datorită deteriorării credit rating-ului, diminuării bruşte a cash-flow-ului sau altor evenimente care o pot împiedica să intre în posesia unor credite de la clienţi sau de la bancă. O firmă este, de asemenea, expusă la risc de lichiditate în cazul în care pieţele de care depinde sunt supuse unor pierderi de lichiditate. Criza lichidităţii care a condus la actuala criză financiară este din cauza unor pierderi suferite datorită complexităţii valorilor mobiliare structurate, a reducerii solvabilităţii şi a creşterii cererii de active lichide fără provizionarea acestora.

Riscul de piaţă este riscul de pierdere a valorii unei investiţii din cauza fluctuaţiilor factorilor din piaţă. Deci, ce efect a avut lipsa unui control asupra riscurilor de piaţă? Răspunsul este natura complexă a CDOs şi a altor produse securizate care a făcut ca evaluarea acestora să fie complicată, investitorii şi creditorii mizând foarte mult pe credit rating. Controlul necorespunzător sau slab privind gestionarea riscurilor de piaţă a condus în mod inevitabil la continuarea procesului de investire în produse financiare complexe care au fost insuficient evaluate .

Comitetul Basel pentru supraveghere bancară defineşte acest risc "risc rezultat din procese interne inadecvate sau evenimente externe". În opinia analiştilor, eşecul în gestionarea riscului operaţional a jucat un rol important în crearea acestei crize In cazul în care instituţiile ar fi respectat procedurile şi sistemele în vigoare aceasta criza nu s-ar fi întâmplat sau cel puţin ar fi fost mult mai redusa ca amploare.

Încrederea în firmele de credit rating oferă un bun exemplu asupra modului în care riscul operaţionale s-a manifestat. În multe cazuri investitorii au utilizat clasificările produselor financiare complexe ca un inlocuitor mai degrabă decât de analiză a riscurilor de bază.

Criza financiară a subliniat importanţa care trebuie acordată modelelor de măsurare a riscului atât pentru companii cat şi pentru autorităţi de reglementare. Având în vedere aceste elemente ne-am propus să verificăm validitatea modelului CAPM ( Capital Asset Pricing Model) pentru piaţa de capital românească utilizând câştigurile lunare obţinute pentru un portofoliu format din 10 acţiuni de pe piaţa românească, înainte de explicarea detaliată a proiectului am trecut însă în revista modelele de evaluare şi măsurare a riscului pe parcursul timpului.

2. Evoluţia modelelor de măsurare a riscului O evoluţie a modelelor de măsurare a riscului poate fi redată utilizând modele pre-

Markowitz, teoria portofoliului creată de Markowitz inclusiv modelul CAPM, Value at Risk (VaR) şi modele bazate pe Teoria Măsurării Coerente a Riscului

Modelele pre-Markowitz au fost utilizate la început pentru măsurarea riscului, fiind de fapt o funcţie de cartografiere a distribuţiei pierderilor. Ar fi de notat că sunt, în domeniu academic, păreri care disting între risc şi incertitudine aşa cum au fost definite pentru prima dată de Knight. Astfel Knight defineşte riscul ca fiind o întâmplare cu probabilitate cunoscută (e.g. probabilitatea de a arunca 6 cu un zar) spre deosebire de incertitudine a cărei probabilitate este necunoscută. Un aspect important al măsurării riscului este diversificarea portofoliului. Diversificarea este conceptul prin care se poate reduce riscul total al unui portofoliu, fără să sacrifici câştigurile posibile aferente investiţiei


în mai mult decât un activ. Acest lucru este posibil deoarece nu toate riscurile afectează toate activele în acelaşi fel . Astfel investind în mai mult de un activ, investitorul este mai puţin expus riscului specific al acestuia. Ar fi de notat că exista şi riscuri care nu pot fi reduse prin diversificare, de exemplu creşterea ratei dobânzii care ar afecta vădit toţi actorii de pe piaţa financiară. Conceptual, putem clasifica riscul în: diversificabil şi nediversificabil (cunoscut ca "risc sistematic" sau"risc de piaţă"). Contrar multor păreri, măsurarea riscului şi diversificarea acestuia au fost investigate anterior lui Markowitz de către Bernoulli în 1738 care discuta faimosul paradox St. Petersburg conform căruia deciziile riscante pot fi evaluate pe baza utilităţii aşteptate. Rubinstein afirmă că Bernoulli recunoaşte diversificarea: astfel investiţia intr-un portofoliu de active reduce riscul fără a diminua câştigul.

Înaintea contribuţiilor substanţiale făcute de matematică în domeniul financiar, măsurarea riscului a fost o problemă de analiză a valorilor mobiliare. Prima jumătate a secolului XX a marcat copilăria analizei valorilor mobiliare. Benjamin Graham, considerat părintele analizei valorilor mobiliare propunea o marjă de siguranţă ca o măsura a riscului. Graham recomandă de asemeni diversificarea portofoliului pentru reducerea riscului. Metodologia de investiţie a lui Graham nu a fost urmată de cei care foloseau matematica financiară, pentru că se baza mai mult pe analiza valorilor mobiliare decât pe analiza matematică.

3. Teoria portofoliului creată de Markowitz inclusiv modelul CAPM Markowitz a fost primul care a formalizat riscul portofoliului, diversificarea şi selectarea

activelor într-un cadru consistent din punct de vedere matematic, folosind dispersia, câştigul aşteptat şi covarianţa. Dacă definim câştigul aşteptat ca fiind μp atunci:

(2) iar dispersia

(3) unde n este numărul de active din portofoliu i,j sunt activele i,j care aparţin intervalului {1,…,n} ωi este ponderea activului i 0 ≤ ω ≤ 1

σij este covarianţa activelor i şi j μi este câştigul aşteptat pentru activul i

Teoria portofoliului a lui Markowitz a fost prima care a explicat diversificarea portofoliului în funcţie de corelaţia (sau covarianţa) între active. Din ecuaţia 3 observam că σ2

p poate scădea în funcţie de σij fără să fie necesară şi reducerea μp. Teoria portofoliului introduce de asemeni ideea optimizării selecţiei portofoliului prin introducerea frontierei eficiente.

Acesta poate fi găsită micşorând riscul (σ2p) prin ajustarea ωi sub constrângerea ca

μp să fie fixă, astfel aceste portofolii asigurând cel mai bun câştig pentru un risc minimal.


Cei mai mulţi manageri de portofoliu apelează la acest cadru pentru a optimiza selecţia portofoliului.

Bazat pe teoria portofoliului, Sharpe a inventat indicele Sharpe S:

(4) unde Rf este câştigul aşteptat pentru un activ fără risc. Indicele lui Sharpe poate fi interpretat ca fiind câştigul obţinut peste rata activului fără risc pe unitate de risc, atunci când este măsurat prin teoria portofoliului a lui Markowitz. Indicele Sharpe asigură măsurarea riscului determinând calitatea câştigului portofoliului pentru un anumit nivel de risc.

Capital Asset Pricing Model (CAPM) este utilizat în studiul portofoliului, devenind nefezabil în era computerelor întrucât solicită calcularea covarianţei pentru toate activele unde n > 100. Acest lucru a motivat introducerea unei noi tehnici de către Sharpe numită CAPM care avea la bază modelul de risc al teoriei portofoliului:

(5)

(6) unde: Rf este câştigul pentru activul fără risc μm este câştigul aşteptat al pieţei βi este coeficientul beta pentru activul i im este covarianta activului i cu piaţa m este deviaţia standard a pieţei

Coeficientul βi măsoară senzitivitatea câştigului activului i la piaţă: un coeficient βi, ridicat implica creşterea câştigului activului i odată cu piaţa. În modelul CAPM termenul (μm - Rf)este prima de risc a pieţei, care este câştigul obţinut peste rata câştigului activului fără risc pentru o investiţie intr-un activ riscant.

Teoria CAPM postulează că toţi investitorii cu grade diferite de aversiune faţă de risc, deţin toţi acelaşi portofoliu. Acest portofoliu este o combinaţie de active riscante şi mai puţin riscante, ponderate cu capitalul de piaţă al activelor (număr de acţiuni x preţul acţiunii). Astfel CAPM sugerează investitorilor să folosească indici de urmărire a fondurilor care au fost pentru prima dată folosiţi de managerii de investiţii pentru a măsura performanţa portofoliului în comparaţie cu performanta indexului.

Index Portofoliu de referinţă

S&P 500 Fonduri de capital mari

S&P 400 Fonduri de capital de mărime medie Russel 2000 Fonduri de capital reduse Nasdaq composite Fonduri de capital în sectorul tehnologiei

Variaţiunile modelului CAPM includ şi modelul Jensen. Jensen cuantifică câştigul portofoliului peste cel previzionat de CAPM cu α:

(7)


unde βp este indicele beta al portofoliului. Termenul α poate fi interpretat ca o măsură a abilităţii managerului de investiţii de a fi mai bun decât piaţa. Bibliografie selectivă Christoffersen P. (2003) – Elements of Financial Risk Management, Academic Press; Damodaran A. (2010) – Risk Management – A Corporate Governance Manual, Stern

School of Business; Bank for International Settlements (2010) – BIS Paper No. 54, The global crisis and

financial intermediation in emerging market economies; ESMA (2009) - CESR’s Guidelines on Risk Measurment and the Calculation of Global

Exposure and Counterparty Risk for UCITS ESMA (2010) - CESR’s template for the Key Investor Information document; ESMA (2010) - CESR’s guidelines on the methodology for the calculation of the synthetic

risk and reward indicator in the Key Investor Information Document;


Methods to Fund Technical Reserves in General Insurances

Professor Dan ARMEANU PhD

[email protected] Academy of Economic Studies, Bucharest

Ana-Maria BURCĂ, PhD Student [email protected]

Academy of Economic Studies, Bucharest Sorin CIOACA, PhD Student

Academy of Economic Studies, Bucharest [email protected]

Abstract

Currently, great emphasis is placed on the necessity to maintain financial stability of insurance companies. Nobody knows exactly when and if an ensured risk will occur, or what is the exact measure of compensations the insurer must pay. However, these unknown variables can be evaluated with the help of actuarials methods of founding technical reserves that allow insurance companies to make sure they hold financial reserves that are adequate to assumed responsibilities.

In order to honor at any time the engagements resulted from insurance contracts, insurance companies are compelled to form and maintain certain technical reserves, the compensation reserve representing the greatest element of liabilities in their balance sheet. Subsequently, these technical reserves hold a major role in ensuring financial stability for insurance companies, their correct estimation being absolutely necessary. Also, the option of founding technical reserves has a vital importance for insurance companies, because funds related to them are invested, and the gains thus achieved represent a great source of income.

In the case of general insurances, the compensation reserve is estimated on the basis of actuarial techniques, the most known of these being the Chain-Ladder method and the Bornhuetter-Ferguson method.

The Bornhuetter-Ferguson method proved to be useful for certain general insurance classes. Especially, when data are highly unstable, a method such as the Chain-Ladder technique can lead to unsatisfactory results.

Key words: general insurances, compensation reserve, Chain-Ladder, Bornhuetter-Ferguson

JEL Classification: G22

În sens larg, segmentul asigurărilor generale constă în colectarea primelor de

asigurare şi plata despăgubirilor, iar profitul reprezintă diferenţa dintre aceste două elemente. Astfel, în vederea determinării profitului realizat de companie într-o anumită perioadă, este necesar să se stabilească mai întâi primele de asigurare şi despăgubirile. De obicei, în cazul primelor de asigurare nu există dificultăţi prea mari, dar în ceea ce priveşte


despăgubirile există anumite impedimente. Motivul care stă la baza acestor impedimente este faptul că despăgubirile totale finale plătite pentru o anumită poliţă de asigurare pot fi necunoscute o anumită perioadă de timp de la expirarea termenului de acoperire al poliţei respective. Întârzierile vor avea loc între apariţia şi raportarea unei daune, precum şi între raportarea daunei şi plata despăgubirii.

Estimarea plăţilor despăgubirilor viitoare pentru poliţele deja subscrise reprezintă activitatea de fundamentare a rezervelor şi se realizează utilizând o varietate de tehnici, în funcţie de natura riscului[1].

În vederea onorării în orice moment a angajamentelor ce rezultă din contractele de asigurare, societăţile de asigurare sunt obligate să constituie şi să menţină anumite rezerve tehnice. Drept urmare, aceste rezerve tehnice deţin un rol major în asigurarea stabilităţii financiare în cadrul societăţilor de asigurare, fiind cu desăvârşire necesară estimarea cât mai corectă a acestora. De asemenea, operaţiunea de fundamentare a rezervelor tehnice deţine o importanţă vitală pentru companiile de asigurări, întrucât fondurile aferente acestora sunt investite, iar câştigurile obţinute reprezintă o importantă sursă de venit.

Calculul rezervelor tehnice se realizează prin metode actuariale, iar supraevaluarea sau subevaluarea acestora denaturează activitatea asigurătorilor. Astfel, supraevaluarea rezervelor conduce la reducerea marjei de solvabilitate şi imposibilitatea societăţii de a face faţă angajamentelor la un moment dat, iar subevaluarea influenţează profitul şi impozitele plătite care pot fi mai mari[2].

Rezerva de daune reprezintă cel mai mare element de pasiv din bilanţul companiilor de asigurări, subevaluarea sa conducând la reducerea angajamentelor şi la creşterea venitului net al asigurătorului[4].

În vederea estimării rezervei de daune se pot utiliza două metode distincte, şi anume estimarea individuală a obligaţiilor pentru fiecare daună nelichidată şi metodele statistice pentru estimarea valorii totale a plăţilor care se vor efectua pentru întreg portofoliul de daune nelichidate. Metodele statistice presupun că în trecut a existat o evoluţie stabilă a daunelor şi că această stabilitate va continua şi în viitor[6].

În cazul asigurărilor generale, rezerva de daune este estimată pe baza tehnicilor actuariale precum metoda Chain-Ladder (Harnek, 1966), metoda Bornhuetter Ferguson (Bornhuetter şi Ferguson, 1972) şi metoda lui Taylor de separare (Taylor, 1977) [5].

Cea mai cunoscută şi utilizată metodă este reprezentată de modelul Chain-Ladder.Principiul metodei constă în faptul că informaţia disponibilă despre despăgubirile achitate în trecut pentru asemenea daune este vizualizată într-un tabel numit triunghi de evoluţie – run off, în care linia reprezintă anul de origine (de accident al daunei), iar coloana este anul de evoluţie, de dezvoltare sau de întârziere. Metoda Chain-Ladder utilizează datele într-o matrice bidimensională ce reprezintă apariţia şi evoluţia despăgubirilor. Partea din stânga sus a matricei cuprinde valorile cunoscute (din trecut) care sunt utilizate pentru a estima valorile ce vor apărea în viitor. Metoda Chain-Ladder se bazează pe ipoteza că există un model de evoluţie pentru factori. Această metodă se bazează complet pe pierderile cumulate observabile ale triunghiului de evoluţie şi nu implică deloc estimatori în prealabil. Drept estimatori ai factorilor de evoluţie sunt utilizaţi factorii chain-ladder.

Metoda Chain-Ladder de bază prezentată nu face nicio ipoteză explicită asupra inflaţiei daunelor. Trăsătura distinctivă a metodei Chain-Ladder modificată pentru inflaţie constă în faptul că un indice de inflaţie se aplică daunelor anterioare pentru a le face comparabile, în termeni monetari, cu daunele din ultimul an, iar daunelor estimate li se


aplică un indice prognozat pentru inflaţia viitoare. Drept urmare, cele două metode sunt similare, cu excepţia faptului că, în cazul metodei Chain-Ladder modificată pentru inflaţie sunt realizate mai multe calcule, fiind necesare informaţii despre rata inflaţiei din anii anteriori[1].

În continuare vom prezenta etapele care trebuie parcurse pentru determinarea rezervei pentru daune apărute, dar neraportate (IBNR) pentru un anumit tip de asigurare generală prin metoda Chain-Ladder de bază, printr-un exemplu practic.

În prima etapă se determină daunele în fiecare an de origine, datele cumulate fiind prezentate tot într-un tabel de dezvoltare:

Tabel 1. Evoluţia daunelor cumulate An de origine

Anul de dezvoltare 0 1 2 3 4 5

2006 9.980.915 10.692.371

10.853.963

10.927.614

10.945.165

10.959.080

2007 11.519.493 12.448.835

12.770.332

12.850.996

12.924.811

C 5,07

2008 15.097.353 17.048.003

18.081.508

18.297.756

C 4,08 C 5,08

2009 32.623.757 38.376.430

39.539.885

C 3,09 C 4,09 C 5,09

2010 54.203.767 63.375.018

C 2,10 C 3,10 C 4,10 C 5,10

2011 47.645.980 C 1,11 C 2,11 C 3,11 C 4,11 C 5,11

Sursa: calcule proprii

Etapa a doua implică determinarea factorilor de dezvoltare prin împărţirea sumelor

cumulate pe fiecare coloană la cele din coloana precedentă fără ultimul termen:

r 1,0

542037673262375715097353115194939980915

63375018383764301704800312448835106923711.

150

r38376430170480031244883510692371

395398851808150812770332108539632,1

= 1.034

r180815081277033210853963

1829775612850996109276143,2

= 1.009

r1285099610927614

12924811109451654,3

= 1.004

r10945165

109590805,4 = 1.001

În cadrul etapei a treia, folosind factorii de dezvoltare, se estimează daunele nelichidate cumulate pentru fiecare an de origine prin înmulţirea ultimei celule din fiecare an cu factorii de dezvoltare aferenţi pentru fiecare celulă necompletată:


C 1,11 = 47645980 * r 1,0 = 54.792.877

C 2,11 = 47645980 * r 1,0 *r 2,1 = 56.655.835

C 3,11 = 47645980 * r 1,0 *r 2,1 *r 3,2 = 57.165.738

C 4,11 = 47645980 * r 1,0 *r 2,1 *r 3,2 *r 4,3 = 57.394.401

C 5,11 = 47645980 * r 1,0 *r 2,1 *r 3,2 *r 4,3 *r 5,4 = 57.451.795

C 2,10 = 63375018 *r 2,1 = 65.529.769

C 3,10 = 63375018 *r 2,1 *r 3,2 = 66.119.537

C 4,10 = 63375018 *r 2,1 *r 3,2 *r 4,3 = 66.384.015

C 5,10 = 63375018 *r 2,1 *r 3,2 *r 4,3 *r 5,4 = 66.450.399

C 3,09 = 39539885 *r 3,2 = 39.895.744

C 4,09 = 39539885 *r 3,2 *r 4,3 = 40.055.327

C 5,09 = 39539885 * r 3,2 *r 4,3 *r 5,4 = 40.095.382

C 4,08 = 18297756 *r 4,3 = 18.370.947

C 5,08 = 18297756 *r 4,3 *r 5,4 = 18.389.318

C 5,07 = 12924811 * r 5,4 = 12.937.736

Următoarea etapă constă în completarea triunghiului run-off al daunelor cumulate cu valorile obţinute în etapa precedentă:

Tabel 2. Evoluţia completă a daunelor cumulate An de origine


2006 9.980.915 10.692.371

10.853.963

10.927.614

10.945.165

10.959.080

2007 11.519.493 12.448.835

12.770.332

12.850.996

12.924.811

12.937.736

2008 15.097.353 17.048.003

18.081.508

18.297.756

18.370.947 18.389.318

2009 32.623.757 38.376.430

39.539.885

39.895.744 40.055.327 40.095.382

2010 54.203.767 63.375.018

65.529.769 66.119.537 66.384.015 66.450.399

2011 47.645.980 54.792.877 56.655.835 57.165.738 57.394.401 57.451.795

Sursa: calcule proprii


Rezerva pentru daune apărute, dar neraportate care trebuie constituită şi menţinută la 31.12.2011se calculează ca suma diferenţelor între daunele cumulate la sfârşitul ultimului an de dezvoltare şi ultima celulă cunoscută în triunghiul run-off pentru acel an de origine: IBNR = (57451795 – 47645980) + (66450399 – 63375018) + (40095382 – 39539885) + (18389318 – 18297756) + (12937736 – 12924811) = 13.541.180

În ceea ce priveşte cea de-a doua metodă abordată, aceasta este denumită după doi actuari americani şi a fost prezentată iniţial în anul 1972 în Bornhuetter&Ferguson, nefiind formulată într-un mod probabilistic. Literatura clasică actuarială explică adesea metoda Bornhuetter-Ferguson drept un algoritm simplu de calcul utilizat pentru estimarea rezervei de daune, deşi există o serie de modele stocastice care fundamentează această metodă. În afara de simplitatea sa, această metodă este foarte răspândită, deoarece este destul de robustă împotriva valorilor aberante din observaţii şi permite încorporarea a priori a cunoştinţelor experţilor, calculelor de prime sau planurilor strategice de afaceri. Mai mult, în contrast cu metoda Chain-Ladder, metoda Bornhuetter-Ferguson s-a dovedit a fi o metodă foarte robustă, în special în ceea ce priveşte instabilitatea proporţiei despăgubirilor finale plătite în anii timpurii de dezvoltare.

În cazul metodei Bornhuetter-Ferguson, ideea de bază o reprezintă faptul că există date din exterior în ceea ce priveşte daunele finale, date care nu sunt cuprinse în triunghiul run-off. În metodologia statisticii, modul în care aceste informaţii externe se încorporează constă în utilizarea metodelor Bayesiene[3]. Metoda Bornhuetter-Ferguson s-a dovedit a fi utilă pentru anumite clase de asigurări generale. În special, când datele sunt foarte instabile, o metodă precum tehnica Chain-Ladder poate oferi rezultate nesatisfăcătoare. Pentru a stabiliza rezultatele, metoda Bornhuetter-Ferguson utilizează o estimare externă iniţială a despăgubirilor finale. Aceasta este apoi utilizată împreună cu factorii de dezvoltare ai tehnicii Chain-Ladder sau altceva similar pentru a estima despăgubirile neachitate.

În continuare vom prezenta determinarea rezervei pentru daune apărute, dar neraportate (IBNR) prin metoda Bornhuetter-Fergusonpentru un anumit tip de asigurare generală, printr-un exemplu practic. Daunele plătite cumulate în perioada 2006-2011 şi factorii de dezvoltare Chain-Ladder sunt cuprinşi în tabelul de dezvoltare următor:

Tabel 3. Evoluţia daunelor cumulate şi factorii chain-ladder An de origine


2006 9.980.915 10.692.371

10.853.963

10.927.614

10.945.165

10.959.080

2007 11.519.493 12.448.835

12.770.332

12.850.996

12.924.811

C 5,07

2008 15.097.353 17.048.003

18.081.508

18.297.756

C 4,08 C 5,08

2009 32.623.757 38.376.430

39.539.885

C 3,09 C 4,09 C 5,09

2010 54.203.767 63.375.018

C 2,10 C 3,10 C 4,10 C 5,10

2011 47.645.980 C 1,11 C 2,11 C 3,11 C 4,11 C 5,11

Fact.dez. 1.150 1.034 1.009 1.004 1.001


Sursa: calcule proprii Factorii extremi, factorii de întârziere şi primele cuvenite sunt evidenţiate în

tabelul următor: Tabel 4. Factorii extremi, factorii de întârziere şi primele cuvenite

An Factori extremi Factori întârziere Prime cuvenite 2006 1.000000 1.000000 17.908.249 2007 1.001271 0.998730 18.267.920 2008 1.005119 0.994907 32.688.956 2009 1.014049 0.986145 56.399.496 2010 1.048641 0.953615 98.974.916 2011 1.205950 0.829222 85.809.572

Sursa: calcule proprii Unde factorul extrem pentru primul an este întotdeauna 1, iar pentru anii

următorii:

2007: Factor extrem 2006 * 5,4r





Factorii de întârziere se determină ca raport între 1 şi factorul extrem aferent anului respectiv:

2006: 1/Factor extrem 2006 2007: 1/Factor extrem 2007 2008: 1/Factor extrem 2008 2009: 1/Factor extrem 2009 2010: 1/Factor extrem 2010 2011: 1/Factor extrem 2011 Rezerva pentru daune apărute, dar neraportate (IBNR) se determină prin metoda

Bornhuetter-Ferguson astfel: prima cuvenită pentru anul respectiv * (1 – factorul de întârziere aferent anului respectiv).

Tabel 5. Evoluţia IBNR An Factori întârziere Prime cuvenite IBNR B-F

2006 1.000000 17.908.249 0 2007 0.998730 18.267.920 23.195 2008 0.994907 32.688.956 166.469 2009 0.986145 56.399.496 781.391 2010 0.953615 98.974.916 4.590.906 2011 0.829222 85.809.572 14.654.420

Total 20.216.381 Sursa: calcule proprii


În urma aplicării celor două metode de fundamentare a rezervelor tehnice în asigurările generale – Chain-Ladder şi Bornhuetter- Ferguson, se observă că rezerva pentru daune apărute, dar neraportate înregistrează o valoare mai mare în cazul aplicării celei de-a doua metode. Rezultatele studiului sunt influenţate de acurateţea bazei de date, de experienţa actuarului în manevrarea bazelor de date, de orizontul de timp ales. Până în anul 2008, legea impunea utilizarea unei metode statistice pentru calculul IBNR în cazul RCA, fără să specifice o anumită metodă. Cea mai mare parte a societăţilor calcula IBNR prin aplicarea unei cote proporţionale asupra volumului primelor brute subscrise sau asupra volumului rezervelor de daune. Cota respectivă se fundamenta în funcţie de interesul managementului, şi nu al acţionarilor, influenţând astfel rezultatele exerciţiului. În anul 2008, CSA a emis un ordin prin care impunea o cerinţă minimă şi anume calcularea IBNR prin metoda Chain-Ladder pe o dezvoltare trimestrială a ultimilor trei ani. Acest ordin permite calcularea IBNR prin orice altă metodă statistică al cărei rezultat este mai mare sau egal cu cel obţinut prin metoda Chain-Ladder.

În cazul studiului nostru, în funcţie de obiectivul managementului şi aversiunea faţă de risc, societatea decide aplicarea uneia dintre cele două metode abordate.


Anghelache Constantin, Oleg Verejan, Ion Pârţachi – Analiza actuarială în asigurări, Ed. Economică, 2006, pg. 184-185, ISBN 973-709-206-6

Armeanu Daniel – Risc şi incertitudine în asigurări, Seria Business, Editura CISON, Bucureşti, 2005, pg. 163, ISBN 973-8301-12-2

England P.D., Verrall R.J., Wuthrich M.V. - Bayesian Overdispersed Poisson Model and the Bornhuetter-Ferguson Claims Reserving Method, to appear in Annals of Actuarial Science, pp. 1-26, 2011, E-ISSN 1748-5002

Grace MF, Laverty JT - Property-Liability Insurer Reserve Error: Manipulation, Mistake, or Motive, 2010, Available at SSRN: http://ssrn.com/abstract=964635

Panning,W. H. - Measuring Loss Reserve Uncertainty, Casualty Actuarial Society Forum, Fall 2006, pp. 237

Pârţachi Ion, Oleg Verejan, Marcel Bradu, Victoria Verejan – The role of the unexpired risk reserves and outstanding loss reserves in general insurance business, Economia Seria Management, Vol.12, nr 2, 2009, pg 62-63, ISSN 1454-0320

Teugels L. Jozef, Bjorn Sundt - Encyclopedia of Actuarial Science, Volume 3, Wiley and Sons, England 2004, pg. 1439, ISBN 978-0-470-84676-6


School in Contemporary Society

Assistant Zoica NICOLA

Lecturer Andrei BUIGA PhD Assistant Cristian GHENA, PhD Student

“Artifex” University, Bucharest

Abstract Considered to be a key factor in the development of society, school provides

qualified work force for all activity sectors, favors the progress, by stimulating intellectual curiosity, the capacity to adapt, the creativity and innovation of the individual, education is one of the most powerful instruments at hand to model the future. The solution for all serious and chronical problems faced by contemporary society is sought for in education and school.

Key words: contemporary school, society, progress, education.

Învăţământul modern se conduce după o filosofie a educaţiei care promovează o

nouă concepţie despre formarea elevului, despre idealul social-uman, astfel încât activitatea şcolară vine în întâmpinarea trebuinţelor dezvoltării individuale şi sociale. În spiritul acestei filosofii se promovează gândirea creatoare, iniţiativa si cooperarea, capacitatea de decizie, aptitudinile şi talentul, personalitatea elevului, aşadar un învățământ care cultivă dinamismul şi diponibilitatea pentru înnoire, aptitudinea pentru schimbare, capacitatea de invenţie şi inovaţie. Vocaţia învăţământului modern este de a forma oameni capabili de a opera cu informaţii, de a face din informaţiile existente în memorie un instrument de căutare, cercetare şi descoperire de noi adevăruri.

Educaţia este percepută în prezent ca o funcţie vitală a societăţii contemporane deoarece prin aceasta, societatea îşi perpetuează existenţa, transmiţând din generaţie în generaţie tot ceea ce umanitatea a învăţat despre ea însăşi şi despre realitate. De la şcoala contemporană, societatea aşteaptă astăzi totul: să transmită tinerilor o cunoaştere acumulată de-a lungul secolelor, să-i ajute să se adapteze la o realitate în continuă transformare, să-i pregatească pentru un viitor imprevizibil. Considerată un factor-cheie în dezvoltarea societăţii - ea asigură forţa de muncă calificată pentru toate sectoarele de activitate, favorizează progresul, stimulând curiozitatea intelectuală, capacitatea de adaptare, creativitatea şi inovaţia individului, educaţia constituie unul dintre cele mai puternice instrumente de care dispunem pentru a modela viitorul. Soluţia tuturor problemelor grave şi cronice cu care se confruntă societatea contemporană este căutată în educaţie şi şcoală.

Urmărind ca scop fundamental pregătirea tinerilor pentru integrarea în societate pe de o parte, si dezvoltarea maximă a potenţialului lor, pe de altă parte, şcoala trebuie să-i ajute pe tineri să se cunoască şi să se accepte, să-şi proiecteze idealuri şi să le interiorizeze în identitatea lor, să-i ajute să constientizeze şi să-şi asume responsabilitatea pentru a se implica în dezvoltarea societăţii.

Educaţia şi şcoala contemporană suportă presiuni tot mai mari din partea celorlalte subsisteme ale societăţii.


Aceste presiuni vin dinspre toate sectoarele de activitate, cărora şcoala le livrează forţa de muncă, dar vin şi din partea elevilor şi părinţilor; aceştia aşteaptă de la şcoală garanţia succesului social, ceea ce înseamnă concomitent prosperitate materială, dezinvoltură în relaţiile sociale, contribuţia activă la construirea societăţii.

Toate presiunile exercitate asupra sistemului educativ contribuie la modificarea rolului şcolii: dintr-o instituţie autonomă, relativ izolată, specializată exclusiv în transmiterea ştiinţei de carte, şcoala a devenit interfaţa în relaţia individ-societate, spaţiul social specific în care se manifestă disfuncţiile şi tensiunile societăţii şi, prin aceasta, prevenţia şi terapia acestora.

Şcoala este prima instituţie care îi confruntă pe elevi cu exigenţele integrării în societate şi toate cercetările demostrează că modul în care se adaptează un copil la şcoală reprezintă principalul indicator predictiv cu privire la calitatea conduitei sale socioprofesionale ca adult. Toate marile teorii sociologice subliniază importanţa calităţii experienţelor şcolare în integrarea socială a indivizilor, ceea ce argumentează interpretarea; şcoala şi problemele sociale reprezintă cele două feţe ale aceleiaşi monede.

Şcoala formează elevi care se integrează activ, cu succes în viaţa socială. Prin diversificarea ofertei şcolii, elevii îşi vor dezvolta deprinderile, priceperile, talentele oferind comunităţii tineri cu o buna pregătire pentru viaţă. Şcoala trebuie să ofere un cadru coerent şi flexibil, adecvat şi transparent pentru toti elevii şi angajaţii şcolii. Şcoala oferă condiţii reale pentru un învăţământ de calitate şi rămâne deschisă pentru toti cei ce au nevoie de educaţie, colaborării cu familia şi comunitatea locală, pentru integrarea ulterioară a elevilor şi asigurarea nevoilor educaţionale ale comunităţii.

Şcoala formează talente din rândul elevilor, dar şi tinerilor din sat, în vederea dezvoltării relaţiilor comunitare şi promovarea tradiţiilor locale. Trebuie să constientizeze necesitatea schimbării spre nou, atât în stilul de predare dar cât şi de conducere.

Şcoala contemporană trebuie să constituie cadrul democratic, în care diverse puncte de vedere pot fi exprimate liber si deschis.

Evoluţiile demografice, schimbările economice, schimbările social-politice, mutaţiile culturale şi progresele ştiinţifice, sunt câţiva dintre factorii care influenţează cursul educaţiei. Educaţia are menirea de a găsi mijloacele pentru depăşirea unor obstacole cum ar fi: tensiunea dintre global şi local, dintre universal şi individual, tensiunea dintre tradiţie şi modernism, tensiunea dintre expansiunea cunoaşterii şi capacitatea de asimilare a fiinţei umane. Depăşirea acestor obstacole poate conduce la o societate a educaţiei fondată pe achiziţia şi folosirea cunoaşterii.

Educaţia este o funcţie vitală a societăţii; prin educaţia din scoală, societatea îşi asigură continuitatea existenţei (şcoala, prin educaţie transformă factorul psihic în factor social).

Educaţia din şcoală este un factor cheie în dezvoltarea societăţii; asigură forţa de muncă şi astfel modelează viitorul. Ea este soluţia problemelor esenţiale cu care se confruntă societatea.

Scopul şcolii este pregătirea tinerilor pentru integrare în societate şi dezvoltarea maximă a potenţialului fiecăruia.

Şcoala oferă condiţii reale pentru un învăţământ de calitate şi este deschisă tuturor celor care au nevoie de educaţie, formeaza talente, promovează relaţii comunitare şi tradiţii locale.

Şcoala conştientizează necesitatea schimbării şi deschiderii spre nou.


România se confruntă pe de o parte cu niveluri scăzute de participare la educaţie, la toate nivelurile, în special în zonele rurale, iar pe de altă parte cu incapacitatea structurilor de educaţie şi de angajare de a se adapta rapid la nevoile în schimbare ale pieţei muncii, de aceea iniţiativele pentru o reformă profundă în domeniul educaţiei au fost și sunt binevenite.

Reforma structurii învăţământului superior din România, care se desfaşoară în prezent, vizează creşterea mobilitatii studenţilor, creşterea şanselor lor pe piaţa muncii, reducerea numărului de specializari universitare şi creşterea participării la programele de masterat şi doctorale.

Pachetul legislativ adoptat în domeniul educaţiei aduce universităţile româneşti mai aproape de Spaţiul European al Învăţământului Superior.

Reforma în învăţământul superior românesc se concentrează, în special, pe transpunerea în practică a obiectivelor formulate în Declaraţia de la Bologna, privind Spaţiul European al Invăţământului Superior, precum şi pe aplicarea Convenţiei de la Lisabona (propusă în comun de către UNESCO şi Consiliul Europei în 2000), privind recunoaşterea europeană a calificărilor.

Datele de intrare din sistemul de învăţământ superior se completează cu date de ieşire: succesul absolvenţilor pe piaţa muncii care este un deziderat ce ţine de dimensiunea socială a Procesului Bologna 2007-2013.

Prin transpunerea Declaraţiei de la Bologna, sistemul de învăţământ superior din România trece prin transformări majore, începând din anul universitar 2005-2006. Aceste schimbări sunt legiferate prin Legea nr.288/2004 privind organizarea studiilor universitare şi în Hotărârea de Guvern nr.88/2005 privind organizarea studiilor universitare de licenţă. Construcţia europeană în ansamblu şi dezvoltarea Spaţiului European al Cunoaşterii presupun mobilitate, recunoaşterea calificărilor, acces pe piaţa muncii, fără a se limita diversitatea culturală şi educaţională existentă.

Noul Curriculum academic a pregătit armonizarea planurilor de învăţământ, cu cele trei cicluri academice, pe care învăţământul superior românesc le-a implementat începând cu anul universitar 2005-2006. S-a renunţat la planurile de învăţământ excesiv de încărcate, oferindu-se studentului mai mult timp pentru studiul individual şi formarea vocaţională.

Obiectivele propuse, în mare parte s-au şi realizat sau se află în ultimile faze de realizare în conformitate cu obiectivele generale conţinute în Declaraţia de la Bologna, sunt:

Organizarea de cursuri comune universitare şi postuniversitare – în cadrul unui sistem universitar internaţionalizat – în scopul unei posibile recunoaşteri mutuale a diplomelor de către universităţile europene;

Adoptarea sistemului european de credite, numărul de credite transferabile recomandat fiind acela de 180, însemnând 60 de credite pe an;

Restructurarea sistemului de învăţământ şi trecerea la trei cicluri de studii universitare: 3-4 ani de studii universitare (180-240 de credite), 2 ani de studii de masterat (90-120 de credite pe o perioadă de un an şi jumatate-doi ani) şi 3 ani de studii de doctorat;

Promovarea mobilităţii cadrelor didactice şi a studentilor în spaţiul european, precum şi întărirea schimbului universitar de experienţă în domeniul cercetării şi educaţiei în spaţiile multilingve şi multiculturale;


Extinderea colaborării cu universităţi din spaţiul european, prin conferinţe, seminare şi cursuri de vară;

Asigurarea calităţii, dinamicii şi eficienţei învăţământului universitar. Sistemul European de Credite Transferabile oferă şansa mobilitaţii interne și europene,

iar noile forme de evaluare motivează studentul pentru o pregătire ritmică. Acest sistem are un rol important în evidenţa rezultatelor profesionale ale studenţilor, ca şi în recunoaşterea studiilor efectuate în alte instituţii de învăţământ superior din ţară sau din străinatate. Sistemul asigură transferabilitatea creditelor de studii între facultăţile aceleiași instituții în învăţământul superior şi între universităţi, facilitează mobilitatea studenţilor între universităţile româneşti şi între acestea şi cele europene.

In perioada 2007 – 2013, sistemul educaţional românesc beneficiază de investiţii din fonduri structurale, direct sau indirect, programe de finanțare.

O foarte mare importanţă o are programul de mobilitate Lifelong learning 2007-2013, care conduce la sporirea şanselor absolvenţilor, de inserţie în societate; dimensiunea socială a scolii. Şcoala este una din instituţiile centrale ale comunităţii, însă nu poate funcţiona şi nu se poate dezvolta fără a ţine cont de specificul comunităţii în care funcţionează. Obiectivul major al școlii este să ofere un context adecvat pentru învățare și dezvoltare, în care toți copiii să se pregatească să înteleagă lumea în care trăiesc și în care vor deveni activi în viitor. În acest context, se impune necesitatea cercetării şcolii în societatea contemporană.

Obiectivele generale ale cercetării sunt: Evaluarea influenţei sistemului Bologna asupra evoluţiei învăţământului

românesc prin: Îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei sistemelor europene de educaţie şi

formare; Îmbunătăţirea accesului la educaţie şi formare; Deschiderea sistemelor de educaţie şi formare către lumea întreagă;

Evoluţia şcolii şi contextul social în care funcţionează; Relaţia şcoală-familie; Rolul social-educativ al autorităţilor locale în managementul şcolii; Importanţa parteneriatului şcoală – unităţi sanitare; Rolul bisericii ca institutie comunitară; Evoluţia cadrului legislativ asupra sistemului de învăţamânt; Influețta mediului politic asupra sistemului educațional; Analiza parteneriatului dintre şcoală şi organizaţiile neguvernamentale prin

prisma axei public- privat; Metodologia de cercetare abordată presupune în primă instanţă realizarea

documentării şi fundamentării ştiinţifice, o analiză a principalelor aspecte implicate, punerea la punct a metodologiei şi apoi testarea acesteia. Metodele de cercetare propuse includ:

Ancheta pe bază de chestionar; Observatia; Monografia; Studiul de caz; Interviu structurat; Consultarea literaturii de specialitate, internă şi internaţională.


Metodologia propusă trebuie să ţină cont de particularităţile şi caracteristicile cercetării sistemului de învăţământ românesc, de nevoia instituţiilor interesate de acest aspect de a dispune de date în cantitatea şi, mai ales, calitatea corespunzătoare. Tema propusă spre a fi cercetată caută să aducă plusuri realizărilor înregistrate până acum în domeniul abordării teoretice şi practice a şcolii în cadrul societăţii contemporane.

Contribuţiile potenţiale pe care această cecetare caută să le aducă: Contribuţii la stabilirea unei metodologii de studiere a implicaţiilor şcolii

româneşti asupra activităţilor din societatea contemporană, o metodologie fundamentată adecvat ţinând cont de particularităţile elementelor implicate.

Contribuţii pentru dezvoltarea literaturii în domeniu prin elaborarea şi publicarea de studii care să ofere o bază teoretică în domeniu, insuficientă în prezent.

Contribuţii la dezvoltarea domeniului ştiinţelor educaţiei, atât sub aspect teoretic cât şi practic, tema reunind sub titlul său elemente esenţiale specifice acestor domenii.

Aducerea de contribuţii prin oferirea de elemente care să asigure îmbunătăţirea sistemului de învăţământ românesc pentru a aduce un plus de valoare în societatea contemporană.

Încă de la Revoluţia română din 1989, sistemul de învăţământ românesc a fost într-un continuu proces de reorganizare care a fost atât lăudat cât şi criticat. Schimbările survenite la nivelul acestui domeniu sunt deosebit de semnificative mai ales în ultima perioadă de timp odată cu adoptarea noii legi a învăţământului. Din această cauză, sistemul de învăţământ românesc şi implicaţiile sale asupra activităţilor din societatea contemporană se află în permanentă actualitate necesitând un studiu continuu a tuturor elementelor ce alcătuiesc acest sistem şi care se impun asupra acestuia.


Bunescu, Gheorghe - Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, http://www.1educat.ro/resurse/ise/educatia_parintilor.html

Cerghit, Sisteme de instruire alternative si complementare, Ed.Polirom, 2009 Diaconu Mihai, Sociologia educaţiei, Editura ASE, Bucureşti, 2004 E.Paun, Scoala - abordare socio-pedagogica, Ed.Polirom, 1998. E.Paun, D.Potolea, (coord.) Pedagogie. Fundamentari teoretice si demersuri aplicative,

Ed.Polirom, 2002. E. Voiculescu; F. Voiculescu - Măsurarea în ştiinţele educaţiei- teorie-metodologie-

aplicaţie, Ed. Institutul European- 2007 Iosifescu, S. (coord.) - Management educaţional pentru instituţiile de învăţământ,

Bucureşti, ISE - MEC, 2001 Isopescu, V., Raduleac, E. - Concluziile studiului comparativ privind structurile de decizie

din sistemul de învăţământ, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Bucureşti, 1994 Legea educatiei nationale. Legea nr. 1/2011 R. Iucu, Formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice- sisteme, politici şi strategii.

Ed. Humanitas Educaţional -2005 Stăiculescu, Camelia - Managementul parteneriatului şcoală – familie”, în volumul

Managementul grupului educat, Editura ASE, Bucureşti, 2007 Voiculescu, Florea - Analiza resurse – nevoi şi managementul strategic în învăţământ,

Editura Aramis, 2004 http://www.edu.ro/index.php/base/frontpage


Methods and Models for the Analysis of Cash Flows


Professor Radu Titus MARINESCU PhD Senior Lecturer Alexandru MANOLE PhD

“Artifex” University, Bucharest Professor Constantin MITRUŢ PhD


Abstract This paper analyzes the cash flow, as integrated into the manufacturing process of

an enterprise. Incomes and expenses are recorded based on the principles of engagement accounting, the actual cash flow in the company treasury is different from the result from the profit and loss account.

Key words: manufacture, payment, collection, circuit, treasury Procesul de producţie al unei întreprinderi antrenează un adevărat circuit al

fluxurilor de numerar („cash flow“), ce se transformă în elementele materiale necesare realizării producţiei. Modelul fluxurilor de numerar întreprinderea este ilustrat în schema următoare:

Toate aceste circuite se întrepătrund, disfuncţionalităţile unuia determinând deze-

chilibre în lanţ. De exemplu, blocarea numerarului prin necolectarea corespunzătoare a creanţelor va implica majorarea resurselor atrase din afară în scopul realizării aceluiaşi nivel de producţie.

Elementele de venituri şi cheltuieli din cadrul contului de profit şi pierdere sunt rezultatul unei contabilităţi de angajamente ce presupune înregistrarea veniturilor şi chel-tuielilor la momentul facturării, şi nu în momentul încasării, respectiv plăţii lor. Ca urmare,


contul de profit şi pierdere reflectă fluxurile de numerar potenţiale, mărimea rezultatului net al exerciţiului fiind diferită de numerarul efectiv existent în trezoreria întreprinderii. Alte elemente ce accentuează această diferenţă sunt veniturile şi cheltuielile calculate (amortizări şi provizioane constituite sau reluate), ce nu implică intrări sau ieşiri de numerar din trezoreria întreprinderii.

De asemenea veniturile din producţia imobilizată, respectiv cea stocată nu pot fi asimilate unor fluxuri de numerar din moment ce produsele respective sunt reţinute şi folosite în cadrul întreprinderii sau stocate.

O serie de intrări şi ieşiri de numerar nu tranzitează conturile de venituri şi cheltuieli, alimentând în mod direct rubricile corespunzătoare din cadrul bilanţului societăţii comerciale.

În concluzie, cele două situaţii financiare, contul de profit şi pierdere şi bilanţul cu modificările înregistrate, reflectă în mod direct sau indirect volumul fluxurilor de numerar implicate în procesul de producţie al întreprinderii.

Metode de analiză a fluxurilor de trezorerie Sunt consacrate două metode de analiză a fluxurilor de trezorerie: metoda directă,

respectiv metoda indirectă. Diferenţa dintre acestea constă în modul de reflectare a fluxurilor de numerar implicate de activitatea de exploatare a întreprinderii.

Metoda directă detaliază intrările şi ieşirile de numerar aferente activităţii de exploatare a întreprinderii.

Situaţia fluxurilor de trezorerie grupează intrările şi ieşirile de numerar pe tipuri de activităţi desfăşurate de către întreprindere, respectiv fluxuri de numerar din activităţile de exploatare; fluxuri de numerar din activităţile de investiţii; fluxuri de numerar din activităţile de finanţare.

În cadrul fluxurilor de numerar din activităţile de exploatare sunt incluse: - încasările în numerar din vânzările de bunuri şi prestarea de servicii sau

provenite din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri, ce pot fi estimate pornind de la mărimea cifrei de afaceri realizate, corectată cu variaţia soldului creanţelor comerciale înregistrate de întreprindere în exerciţiul financiar respectiv;

- plăţile în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii, a căror mărime este reflectată de volumul total reprezentând: cheltuielile cu materii prime şi materiale consumabile, alte cheltuieli materiale, alte cheltuieli din afară, respectiv cu energie şi apă, cheltuieli privind mărfurile, cheltuieli privind prestaţiile externe. Mărimea acestora va fi ajustată cu variaţia soldului stocurilor de materii prime, materiale consumabile şi mărfuri, respectiv al datoriilor comerciale înregistrate de întreprindere în exerciţiul financiar respectiv;

- plăţile în numerar către şi în numele angajaţilor, reprezentate de cheltuielile cu personalul ajustate cu variaţia soldurilor conturilor bilanţiere corespunzătoare;

- plăţile de numerar sau restituiri de impozit pe profit, doar dacă nu pot fi identificate în mod specific cu activitatea de investiţii şi de finanţare, sunt constituite de cheltuielile reprezentând impozitul pe profit.

În cadrul fluxurilor de numerar din activitatea de investiţii sunt incluse: - plăţile în numerar pentru achiziţia de terenuri şi mijloace fixe, active

necorporale şi alte active pe termen lung, ce se pot determina pornind de la mărimea totală a creşterilor de active imobilizate prezentate de întreprindere


în cadrul anexelor la situaţiile financiare. Valoarea acestora va fi ajustată cu variaţia datoriilor întreprinderii către furnizorii de imobilizări;

- plăţile în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor întreprinderi se regăsesc în valoarea creşterii elementelor de activ respective, prezentată de întreprindere în cadrul anexelor la situaţiile financiare;

- încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor întreprinderi sunt reflectate de valoarea variaţiei în sensul reducerii imobilizărilor financiare din proprietatea întreprinderii ajustată cu mărimea veniturilor şi cheltuielilor obţinute din diferenţa existentă între valoarea contabilă şi preţul de vânzare al acestora;

- avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi sunt reprezentate de valoarea creşterii elementelor bilanţiere de activ corespunzătoare;

- încasările în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi sunt echivalente diminuării elementelor bilanţiere anterior prezentate.

În cadrul fluxurilor de numerar din activitatea de finanţare sunt incluse: - veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital

propriu a căror mărime este dată de variaţia în sensul creşterii a capitalului social al întreprinderii, inclusiv a primelor de capital, ajustată cu variaţia creanţelor privind capitalul subscris şi nevărsat;

- plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra acţiunile întreprinderii a căror valoare se regăseşte în mărimea variaţiei, în sensul scăderii, a capitalului social, inclusiv a rezervelor;

- veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi sunt reprezentate de creşterea împrumuturilor şi datoriilor asimilate, înregistrate de întreprindere în conturile aferente, la care se adaugă veniturile din dobânzi, respectiv alte venituri financiare, ce apar în contul de profit şi pierdere al societăţii comerciale respective;

- rambursările în numerar ale unor sume împrumutate ce sunt reflectate de mărimea variaţiei în sensul reducerii a împrumuturilor şi datoriilor asimilate, înregistrate de întreprindere în conturile aferente, la care se adaugă cheltuielile privind dobânzile şi alte cheltuieli financiare ce apar în contul de profit şi pierdere al societăţii comerciale respective;

- plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de leasing financiar ce pot fi identificate în mod direct din analiza contractelor de leasing deţinute de întreprindere.

Suma tuturor acestor fluxuri de numerar se va regăsi în trezoreria întreprinderii; variaţia mărimii sale în sensul creşterii (soldul final > soldul iniţial) va indica intrări de numerar mai mari decât ieşirile. Din analiza structurii fluxurilor de numerar se pot identifica factorii care au dus la această situaţie. Astfel majorarea numerarului din trezoreria întreprinderii poate fi rezultatul unei activităţi de exploatare eficiente, cu costuri mici, respectiv o rentabilitate ridicată a resurselor investite; unei gestiuni mai bune a creanţelor comerciale şi a stocurilor întreprinderii; vânzării unor imobilizări corporale, necorporale sau financiare din proprietatea întreprinderii; atragerii de resurse financiare de la acţionari sau creditori.


Metoda indirectă conduce la acelaşi rezultat, ceea ce diferă fiind modalitatea de analiză a fluxurilor de numerar implicate în activitatea de exploatare a întreprinderii. Pornind de la valoarea contabilă a rezultatului exerciţiului financiar, sunt operate ajustări în scopul determinării fluxului de numerar echivalent al acestuia.

Mărimea fluxurilor de numerar din activităţile de exploatare, întâlnite în literatura de specialitate şi cu titulatura de cash flow operaţional este aproximată prin formula:

NFRAmofinanciar Rezultat PNCFop

unde: NFR = variaţia necesarului de fond de rulment; Amo = cheltuielile cu amortizarea calculată de întreprindere în exerciţiul financiar respectiv; PN = rezultatul exerciţiului (din calculul căruia a fost eliminat rezultatul aferent vânzării activelor imobilizate, calculat ca diferenţă între preţul de vânzare şi valoarea lor netă contabilă).

Fluxurile de numerar din activitatea de investiţii, întâlnite în literatura de specialitate şi sub denumirea de cash flow din activitatea de investiţii, sunt estimate cu ajutorul formulei de

calcul: eimobilizatactivelor nzăriiaferent vâ Rezultatul IMO -- Amo) (IMOCF 10inv unde: IMO1 = mărimea netă de amortizare a activelor imobilizate în proprietatea întreprinderii la sfârşitul exerciţiului financiar; IMO0 = mărimea netă de amortizare a activelor imobilizate în proprietatea întreprinderii la începutul exerciţiului financiar; Amo = cheltuielile cu amortizarea calculată de întreprindere în exerciţiul financiar respectiv.

Valoarea pozitivă a acestui cash flow indică realizarea de dezinvestiţii de către întreprindere, ceea ce este echivalent cu intrări de numerar în trezoreria acesteia, în timp ce valoarea lui negativă reprezintă o alocare de fonduri din trezoreria firmei pentru efectuarea de investiţii.

Variaţia valorii activelor imobilizate ca rezultat al reevaluării nu este considerată o componentă a cash flow-ului din activitatea de investiţii, această operaţiune neavând incidenţă asupra trezoreriei întreprinderii.

Fluxurile de numerar din activităţi de finanţare, întâlnite în literatura de specialitate şi sub denumirea de cash flow din activitatea de finanţare, pot fi determinate cu ajutorul următoarei formule de calcul:

finfin DATCPRCF – Dividende + Rezultatul financiar unde: CPR = variaţia capitalurilor proprii ca rezultat al emisiunii de noi acţiuni sau al răscumpărării unei părţi a acţiunilor existente. Nu se iau în calcul modificările capitalurilor proprii ca efect al reevaluărilor activelor imobilizate (prin încorporarea în cadrul lor a diferenţelor din reevaluare) sau al acumulărilor de profituri nerepartizate; DATfin = variaţia mărimii împrumuturilor contractate de la terţi de către întreprindere (majorarea celor existente sau rambursarea unei părţi dintre acestea). În această categorie nu intră decalajele de plăţi ale întreprinderii către furnizori, salariaţi, stat, asociaţi, ce formează ansamblul datoriilor de exploatare.


O valoare pozitivă a cash flow-ului din activitatea de finanţare indică alimentarea trezoreriei întreprinderii cu resurse de finanţare atrase de la acţionarii şi creditorii acesteia.

Prin intermediul celor trei formule de calcul este sintetizată situaţia fluxurilor de trezorerie. În condiţiile în care aproximările lor privind mărimea cash flow-urilor nu sunt prea grosiere, acestea reprezintă o cale rapidă de analiză a mărimii şi evoluţiei trezoreriei întreprinderii.

fininvop CFCFCFTNCF

unde: CCF = fluxul de numerar (cash flow) rezultat din activitatea desfăşurată de întreprindere în exerciţiul financiar respectiv; TN = variaţia nivelului trezoreriei întreprinderii ca rezultat al intrărilor şi ieşirilor de numerar în cursul exerciţiului financiar respectiv. Un sold final mai mare decât soldul iniţial al acesteia va indica acumulări de numerar din activitatea desfăşurată.

Defalcarea fluxurilor de numerar pe cele trei activităţi – exploatare, investiţii şi finanţare – ne oferă o imagine mai bună a cauzelor evoluţiei favorabile sau defavorabile a nivelului trezoreriei întreprinderii. Astfel diminuarea sa (TN < 0) poate fi o situaţie ce ţine de politica financiară sau de investiţii a întreprinderii pentru acel exerciţiu financiar (CFinv > 0 sau CFfin < 0) sau poate fi o problemă de gestiune, de insuficientă eficienţă a activităţii de exploatare (CFop < 0).

O altă modalitate de analiză a intrărilor şi ieşirilor de numerar din trezorerie întreprinderii o reprezintă tabloul de utilizări şi resurse, întâlnit şi cu titulatura de tablou de finanţare.

Puterea sa informativă este mai redusă, construirea sa realizându-se pe baza a două bilanţuri succesive. Variaţia elementelor bilanţiere înregistrează în mod indirect tranzitul fluxurilor de numerar prin trezoreria întreprinderii. Aceste fluxuri fac legătura între sursele de numerar şi utilizările lor.

Identificarea surselor de numerar, respectiv utilizările, pornind de la modificarea valorii elementelor bilanţiere, poate fi:

reducerea mărimii elementelor bilanţiere de activ sau majorarea valorii elementelor bilanţiere de pasiv este echivalentă cu degajarea de numerar pentru întreprindere, şi ca urmare poate fi considerată sursă de numerar;

majorarea valorii elementelor bilanţiere de activ sau reducerea mărimii elementelor bilanţiere de pasiv presupune consumarea numerarului întreprinderii, reprezentând utilizări ale acestuia în cadrul tabloului de finanţare.

Analiza în dinamică a realizării echilibrului financiar al întreprinderii poate fi efectuată cu ajutorul tabloului de utilizări – resurse, prin intermediul său identificându-se punctele nevralgice din gestiunea resurselor pe termen lung sau scurt.

Analiza cash flow-urilor pe baza tabloului de finanţare presupune: evidenţierea separată, ca sursă internă de finanţare pe termen lung, a fluxului

de numerar total rezultat din activităţile desfăşurate de către întreprindere. Capacitatea de autofinanţare (CAF) a întreprinderii este constituită în principal din profitul net obţinut şi amortizările calculate de aceasta în anul de analiză.

CAF = PN + Amoanuală


Firma, prin derularea unei activităţi profitabile, îşi poate asigura parţial sau total autofinanţarea activităţii sale;

analiza fluxurilor de numerar atrase pe termen lung de la creditori ar trebui să cuprindă şi aspecte legate de rentabilitatea utilizării lor în raport cu costul acestora. O rentabilitate scăzută a utilizării în raport cu costul anunţă deja viitoare probleme de lichiditate şi chiar situaţia încetării de plăţi. Astfel este de mare ajutor o detaliere a fluxurilor de numerar atrase pe termen lung şi a utilizării acestora, cu menţionarea costurilor şi rentabilităţilor aferente. Un caz clasic de deteriorare a lichidităţii întreprinderii îl constituie efectuarea de investiţii în condiţiile în care posibilitatea de atragere de resurse pe termen mediu sau lung este redusă, cum ar fi în situaţia unei pieţe de capital în scădere, creşterii dobânzilor la creditele bancare, emisiunii de bonuri de tezaur cu dobânzi mari de către stat, reducându-se astfel şansele de reuşită a unei eventuale emisiuni de obligaţiuni efectuate de către întreprindere;

fluxurile de numerar implicate în procesul de producţie determină evoluţia necesarului de fond de rulment. Ca urmare, gestiunea eficientă sau ineficientă a procesului de producţie are un impact direct asupra nivelului acestui indicator. Urmărirea eficienţei acestei gestiuni se poate face analizând evoluţia necesarului de fond de rulment. Variaţia necesarului de fond de rulment în sensul creşterii reprezintă imobilizări de numerar în cadrul activităţii curente a întreprinderii, care presupun alocări suplimentare de numerar ce trebuie susţinute prin resurse corespunzătoare de finanţare. Un exemplu îl constituie stocajul peste nevoile de producţie ale întreprinderii, ca rezultat al unei previziuni de creştere a preţurilor la materiale, întreprinderea aprovizionându-se cu stocuri peste necesarul producţiei. Imposibilitatea unei creşteri în aceeaşi măsură a datoriilor de exploatare poate fi sursa deteriorării situaţiei trezoreriei.

Analiza cash flow-urilor, din perspectiva evaluării pe baza fluxurilor de numerar, diferă doar la nivelul tipului de cash flow estimat. Până în acest moment am fost interesaţi de estimarea şi monitorizarea evoluţiei fluxurilor de numerar, necesare unui control mai bun al echilibrului financiar, respectiv al eficienţei activităţii desfăşurate de întreprindere.

Finanţele manageriale au consacrat cash flow-ul disponibil ca fiind fluxul de numerar cel mai adecvat pentru evaluarea unei întreprinderi sau a unui proiect de investiţii. În cadrul acestui subcapitol ne vom concentra atenţia asupra modului de calcul şi semnificaţiei acestui indicator.

Cash flow-ul disponibil reprezintă fluxul de numerar rămas la dispoziţia societăţii comerciale pentru remunerarea investitorilor de capital în întreprindere, respectiv acţionarii şi creditorii. Ca urmare, în estimare ţinem seama de provenienţa fondurilor atrase şi de alocarea fluxurilor necesară pentru asigurarea continuităţii şi dezvoltării activităţii societăţii. Astfel putem identifica patru componente principale ale acestui flux de numerar:

fluxul de numerar rezultat din activitatea de exploatare a întreprinderii, care este echivalent cu excedentul brut de exploatare. Se va lua în calcul fluxul de numerar net de impozit, adică EBE (1 – );

economia de impozit realizată de societatea comercială prin deductibilitatea cheltuielilor financiare cu dobânzile, reprezentând mărimea impozitului pe care întreprinderea nu-l plăteşte datorită deductibilităţii acestor cheltuieli,


adică Cheltuieli cu dobânzile . Această economie de impozit ce majorează mărimea cash flow-ului disponibil va fi realizată atât timp cât societatea comercială obţine profit din activitatea de exploatare, din care pot fi deduse cheltuielile financiare cu dobânzile;

capitalul de lucru net, ce reprezintă activele circulante implicate în desfăşurarea activităţii curente a întreprinderii, nete de datoriile de exploatare sau alte resurse atrase pe termen scurt pentru finanţarea lor. Creşterea volumului său necesar în activitatea de producţie a întreprinderii implică alocări suplimentare de numerar şi, în consecinţă, diminuarea mărimii cash flow-ului disponibil;

investiţiile în active imobilizate ce ar trebui efectuate de către întreprindere pentru menţinerea şi dezvoltarea capacităţii actuale de producţie. Investiţiile de menţinere a capacităţii de producţie actuale le considerăm la nivelul cheltuielilor de amortizare calculate anual de către societatea comercială, deşi nu este obligatoriu ca acestea să se realizeze exact în mărimea respectivă.

Ca urmare, cash flow-ul disponibil poate fi estimat pe baza următoarei formule de calcul:

neteACR.Inv.Dob)1(EBECFD Semnificaţiile elementelor din relaţia de calcul sunt:

EBE = excedentul brut din exploatare; Dob = cheltuielile anuale cu dobânzile plătite de întreprindere; Inv. = mărimea investiţiilor/dezinvestiţiilor în active imobilizate realizate de întreprindere în exerciţiul financiar respectiv. Mărimea lor poate fi calculată pornind de la informaţiile bilanţiere privind valoarea activelor imobilizate ale întreprinderii la începutul (IMO0) şi sfârşitul exerciţiului financiar (IMO1). Astfel Inv. poate fi aproximată prin relaţia de calcul: IMO1 – IMO0 + Amo, unde Amo reprezintă mărimea cheltuielilor cu amortizarea calculate de întreprindere pentru exerciţiul financiar respectiv; ACRnete = variaţia nivelului capitalului de lucru net implicat în activitatea de producţie a întreprinderii; ACRnete = Active circulante – Datorii curente.

Calea cel mai frecvent adoptată în estimarea cash flow-ului disponibil este cea în

cascadă. Se porneşte de la mărimea cash flow-ului rezultat din activitatea de exploatare a întreprinderii sau din întreaga sa activitate de gestiune, acesta reprezentând totalitatea fluxurilor de numerar ce sunt la dispoziţia întreprinderii pentru autofinanţarea activităţii sale, respectiv remunerarea investitorilor săi. Mărimea sa este diminuată cu suma alocărilor de numerar pentru menţinerea sau dezvoltarea capacităţilor de producţie existente, precum şi a capitalului de lucru net. Se obţine astfel valoarea cash flow-ului disponibil ce urmează a fi repartizat acţionarilor, respectiv creditorilor întreprinderii.

În condiţiile în care majoritatea intrărilor şi ieşirilor de numerar sunt implicate de activitatea de exploatare a întreprinderii, se estimează valoarea cash-flow-ului de exploatare (CFexpl), ce reflectă fluxul de bani rezultat din această activitate. Formula de calcul pentru cash-flow-ul de exploatare:

profitpepozitulAmoRECF l Imexp

unde: RE = rezultatul din exploatare.


În cazul în care şi celelalte activităţi ale întreprinderii aduc fluxuri importante de numerar, se determină mărimea cash flow-ului de gestiune, ce reprezintă fluxul de bani degajat de întreaga activitate de gestiune a întreprinderii, cuprinzând remunerarea tuturor celor implicaţi în finanţarea acesteia. Astfel acest cash flow este format din profitul net, dobânzi şi amortizarea.

Formula de calcul a indicatorului este AmoDobPNCFgest .

unde: PN = profitul net (rezultatul exerciţiului); Dob. = cheltuielile financiare anuale ale întreprinderii cu dobânzile de plată. Amo = cheltuielile anuale cu amortizarea activelor imobilizate din proprietatea între-prinderii

Pornind de la valoarea unuia dintre cele două cash flow-uri estimate în funcţie de preponderenţa fluxurilor de numerar generate de activităţile desfăşurate de către întreprindere se determină mărimea cash flow-ului disponibil. Aşa cum l-am definit iniţial, cash flow-ul disponibil (CFD) constituie fluxul net de bani care se distribuie acţionarilor şi creditorilor ca remunerare a investiţiilor de capital făcute de aceştia în întreprindere, după ce au fost acoperite necesităţile de creştere economică ale firmei (investiţii + menţinerea capacităţii de producţie existente):

netegest ACRIMOCFCFD

Cele două metode de calcul al cash flow-ului disponibil duc la acelaşi rezultat; ceea ce diferă este perspectiva din care este analizat. Valoarea sa negativă indică atragerea de către întreprindere de noi resurse de la acţionarii sau creditorii săi pentru finanţarea activităţii sale. Aceasta este o situaţie normală în momentele de dezvoltare a întreprinderii, când fluxurile rezultate din activitatea sa sunt insuficiente pentru a asigura autofinanţarea şi remunerarea investitorilor săi. Însă, în cazul unei întreprinderi ajunse la maturitate, obţinerea de cash flow-uri disponibile negative poate indica probleme de gestiune sau de eficienţă a activităţii sale.

În condiţiile în care evaluarea întreprinderii sau a proiectului de investiţii se face separat, din perspectiva acţionarilor sau a creditorilor, se dovedeşte foarte utilă defalcarea cash flow-ului disponibil pe cele două destinaţii principale de alocare.

CPRDivCFDacţ .

unde: Div. = dividendele repartizate acţionarilor; CPR = variaţia mărimii capitalurilor proprii ca rezultat al majorării sau reducerii capitalului social prin emisiune de noi acţiuni contra unui aport în numerar, respectiv prin răscumpărarea unei părţi a acţiunilor existente.

Cash flow-ul disponibil ce revine creditorilor este reprezentat de:

fincr DATDobCFD .

unde: DATfin = variaţia mărimii datoriilor financiare contractate de către întreprindere de la terţi (în această categorie nu intră datoriile de exploatare). Ca urmare, cash flow-ul disponibil al întreprinderii este format din cash flow-ul disponibil al acţionarilor (CFDacţ) şi cash flow-ul disponibil al creditorilor (CFDcr).

cracţ CFDCFDCFD


Pornind de la valoarea acestor cash flow-uri poate fi estimată valoarea întregii întreprinderi sau doar a capitalurilor sale proprii, respectiv a datoriilor sale. Din perspectiva unui acţionar, valoarea actuală a capitalului investit se determină astfel:

c

acţ

k

CPRCFDCPRV

1)( 1

0

unde: V0(CPR) = valoarea actuală a capitalurilor proprii; CFDacţ = mărimea cash flow-ului estimat ce urmează a fi alocat acţionarilor; CPR1 = valoarea capitalurilor proprii la sfârşitul exerciţiului financiar; kc = costul de oportunitate aferent capitalurilor investite la acelaşi nivel de risc.

Din perspectiva unui creditor, valoarea actuală a capitalului investit se determină astfel:

d

fincrfin k

DATCFDDATV

1)( 1

0

unde: V0(DATfin) = valoarea actuală a datoriilor financiare contractate de întreprindere; CFDcr = mărimea cash flow-ului estimat ce urmează a fi alocat creditorilor; DATfin1 = valoarea datoriilor financiare la sfârşitul exerciţiului financiar;

kd = costul de oportunitate aferent capitalurilor investite la acelaşi nivel de risc. Bibliografie selectivă Anghelache, G.V., Dumbravă, M. (2009) - „Elemente privind riscul şi profitabilitatea”,

Simpozionul Ştiinţific Internaţional „Criza economică – previziune şi impact pentru România”, Editura Artifex – Bucureşti 2009, pg. 73 – 78

Armeanu, D.; Balu, F. (2008) – „Testing the efficiency of Markowitz model on Bucharest Stock Exchange”, Economic Computation and Economic Cybernetics Studies and Research, vol. 42, pp. 201 – 219

Armeanu, D.; Balu, F.O.; Obreja, C. (2008) – "Interest Rate Risk Management using Duration Gap Methodology", Theoretical and Applied Economics, Asociaţia Generală a Economiştilor din România - AGER, vol. 1, pp. 3-10

Barbu, T.C..; Puiu, A.C., Radu, A.N. (2008) – „The necessity of operational risk management and quantification”, Analele Universităţii din Oradea, Categoria B+

Mancini, L., Trojani, F. (2008) – „Robust Value at Risk Prediction”, Swiss Finance Păun, C.; Braşoveanu, I.; Muşetescu, R. (2007) – „Absolute risk aversion on the Romanian

capital market”, Romanian Journal of Economic Forecasting, vol. 8

RRS Supliment 2/2012

Documents

Transcript of RRS Supliment 2/2012