OVIDIU VUIA

SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI(Cu Pamfil Şeicaru în exil)

- Volumul I -

www. Editura Rita Vuia - 2008 -

OVIDIU VUIA

SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI(Cu Pamfil Şeicaru in exil)

- Volumul I -

www. Editura Rita Vuia, 2007

5 de ani dupa moartea lui Dr. dc. Ovidiu Vuia

www.ovidiu-vuia.de contact: vuia.rita@gmail.com

Explicaţie pentru ediţia in www revisuită

Draga Cititorule! Te vei întreba dece o a doua ediţie revizuită? Înainte de decesulneelucidat al dr. docent medic Ovidiu Vuia care probabil a avut loc la 28 sau 29septembrie 2002, acesta corectase manuscrisele la cartea de mai sus şi intenţiona să leaduca în România la Editura ALMAROM din Râmnicu Vâlcea, director d-l Sztojka.În plus, voia sa inainteze divortul de soţia sa, Corina Vuia, cu care se casatorise învara anului 2000 şi de care era din nou despărtiţ din decembrie 2001. Amintimaceasta doar pentru că nu ştim dacă a fost şi ea implicata in complotul împotrivacărţii. Până in ziua de azi nu s-a clarificat dacă Ovidiu Vuia a cazut victima uneicrime. Ce s-a facut din cartea sa este o crimă, ceea ce se poate dovedi negru pe alb. Ce s-a întâmplat? Fiii Mihai şi Alexandru Vuia, precum şi eu, fosta soţie sa, RitaVuia, am întâmpinat mari dificultăţi până s-a tipărit cartea. Atunci nu ni s-au datmanuscrisele înapoi. După o luptă de peste doi ani şi jumătate şi sub ameninţarea căvom angaja un avocat, am primit manuscrisele împreuna cu mapă cu acte a lui OvidiuVuia, mapă care dispăruse din locuinţa sa, după decesul acestuia.

Devenind neîncrezători din cauza numeroaselor dificultăţi, am comparat manuscrisulcu cartea tipărită şi a trebuit să constatăm că greşelile pe care le corectase OvidiuVuia nu erau corectate ba dimpotrivă in parte au fost facute mai rau, aşa încat sensul afost denaturăt. In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura, pe linga aceastaşi scrisorile originale de la Pamfil Şeicaru şi cărţi de la Pamfil Şeicaru. Din fericireexista inca manuscrisul original.In volumul III capitolul 13 a fost schimbat numeleChristian W.Schenk cu altul. Cu groaza a trebuit sa constatam ca aceasta cartepentru care am plătit 5.000 euro putea doar fi distrusa.

Acum exista ediţia corectata. Tipărita dupa paginele corectate existente şi dupamanuscrisul original.A fost opera de o viaţă a lui Ovidiu Vuia. Toţi anii a adunat

material pentru această lucrare şi noi îi suntem datori lui Ovidiu ca această carte săapară asa cum a scris-o el.

El a trăit ţară sa România şi a scris pentru ţară sa cu mult drag. Ultima sa carte, pecare o avusese in lucru, la care peste o mie de pagini erau deja gata titul de lucru"Rastignirea in istoria picturii". Dacă mai exista manuscrisele nu stim, poate voraparea vreodata. El a murit cu o mare deceptie despre ţara sa, pe care odata a iubit-oatât de mult, dar care nu mai era aceeasi, nu mai corespundea idealului sau. El era unom cu coloana vertebrala, care nu a facut compromisuri şi nu s-a lasat cumparat şi dinaceasta cauza a fost denumit de mulţi ca fiind dificil.

Din dragoste, recunoştinţă şi onoare pentru un om neobişnuit se afla acum ladispoziţie a doua ediţie originala revizuita a operei sale.

RITA VUIA

La toate ediţiile“SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI

- CU PAMFIL ŞEICARU ÎN EXIL –“Vol. I-III

Editura ALMAROM Râmnicu Vâlcea, 2003, director d-l Sztojkaeste vorba despre o falsificare, am plătit 5.000 Euro

Pentru Falsificare două am plătit 4.800 EuroSocietatea cultural-ştiinţifică ADSUMUS, Oradea

d-l Octavian Blaga 2006-2007

O lucrare peste de 1000 de pagini,fac în continuare - Rita Vuia - a publica in

www.ovidiu-vuia.de

Scrisorile originale de la Pamfil Şeicaru exista numai negative şi tipărit infalsificare (peste 200 exemplare de falsificare exista)

Manuscris original, toate dovadă şi negative sunt in seif

Pamfil Şeicaru işi descide sufletul: “Precum vezi, dragul meu, această culegere dearticole - File de cronică 1943-1944 – va putea precede Memoriile unui gazetar”.Dacă voi avea 3-4 ani de plenitudine a puterilor mele în stadiul lor actual, voi puteasă spun că mi-am făcut datoria. Îţi datoram aceste destăinuiri pentru grija pe care oporţi sănătăţii mele. Eşti tânăr, deci vei supravieţui şi îţi vei aduce aminte de bătrânulsinguratic care, până la ultima bătaie a inimii, şi-a făcut datoria faţa de neamulromânesc, căruia i-a aparţinut prin toată fiinţa lui.

“Îţi scriu dragul meu, că eşti tânăr şi nu ştiu dacă Parcele îmi vor îngădui să scriu“Memoriile unui gazetar” (în 1970 voi împlini 60 de ani de gazetărie). În cazul cândnu voi avea răgazul s’o scriu, atunci vei fi dta cel care să stigmatizezi imposturiletricolore.”

(Din scrisoarea maestrului datată cu 3 januarie 1977)

Cuvânt înainte

Am ajuns să corespondez cu Pamfil Şeicaru, cu siguranţă unul din marii ziariştiromâni, primind adresa lui de la Traian Popescu, în editura căruia am publicat carteatatălui meu Tiberiu Vuia “Vacanţele destinului” adresă pe care, de altfel, i-amsolicitat-o.

De la început subliniez faptul ca însăşi colaborarea mea laCarpaţii şi în special cuacest Traian Popescu, mi-a produs o mare desamăgire. Cunoscând orientările celormai mulţi din exil, sub lupta lor zisă anticomunistă adesea se ascundea ocultcolaborarea cu autorităţile comuniste din ţară, pentru mine, condamnabilă, fiindcă nuam înţeles să aleg desţărarea şi în consecinţă libertatea, ca să fac ceea ce nu am făcutîn ţară, să colaborez tot cu reprezentanţii regimului comunist din România.Excludeam din principiu că aşa ceva e posibil din partea celor ce reprezentaumişcarea legionară la Madrid, că alte legături ideologice nu am avut în comun şi iatăcă în decursul anilor am constatat că m’am înşelat grav.

Cu câţiva ani înainte de sfârşitul său prematur, Ovidiu Cotruş, geniu distrus intemniţele Leviatanului roşu, a fost trimis de noii culturalnici din ţară la Madrid, înscopul de a merge pe urmele unchiului său, marele poet Aron Cotruş, să maicerceteze dacă eventual ar mai găsi ceva de pe urmele activităţii marelui desţărat.Traian Popescu îmi relata că desigur Ovidiu Cotruş l-a vizitat de mai multe ori odatăce Aron Cotruş, cel puţin formal, figura ca director al revistei Carpaţii, înainte de apleca în Statele Unite, unde a murit la 70 de ani, îndurerat de perspectivele sumbreale viitorului poporului său vândut de aliaţi, ruşilor. În aceste condiţii fiind în micaprăvălie filatelică a lui Traian Popescu, a apărut şi omul ambasadei române dinMadrid, de-acuma ca cel mai natural lucru din lume. Nepregătit, pe faţa lui O. Cotruşse putea citi o spaimă nemaipomenită, pe care Traian Popescu n’a reuşit să i-o alungenici după ce dubiosul personaj a plecat, lăsându-i singuri: astfel, marele legionar, celpuţin aşa se afişa în lume, îl asigura pe vizitatorul său că legăturile sale cu instituţiarepere-ului erau cât se poate de bune, întâlnirile veneau şi de la el spre ambasadă,deci colaborarea înflorea ireproşabil. Cu acea ocazie Traian Popescu mi-a vorbit fărănici un respect de Ovidiu Cotruş, cu care regretam că nu am putut sta de vorbă. Darmi s’a adus la cunoştinţă prezenţa lui la Madrid doar după ceplecase ac asă,

relatându-mi-se starea sa de continuă tensiune, iar pe gazda lui l-a impresionat faptulcă toată noaptea nu dormea deloc, umplându-i marea scrumieră cu capetele de ţigăripe care le fumase.

S’ar putea ca Ovidiu Cotruş să fi crezut, străin de toate trădările umane, că regimuldin ţară, criminal în esenţele sale să-i fi întins, prin trimiterea lui la Madrid o cursădiabolică. Anii blestemaţi petrecuţi în temniţele bolşevice, i-au schimbat totalcaracterul şi totodată convingerile sale din tinereţe, metoda spălării creieruluifuncţionat perfect asupra firii sale sensibile. De-altfel cu intenţia de a-l compromitepostum, ajuns în graţiile partidului, Şt. Aug. Doinaş i-a editat zisele “Meditaţiicritice”, de fapt articolele şi esseurile publicate sub comunişti, când Ovidiu Cotruş afost şi directorul “Familiei” din Oradea. Cu altă ocazie poate voi mai reveni asupraacestei cărţi cu o analiză mai atentă în ce priveşte conţinutul ei.

În ce priveşte pe Traian Popescu prietenia cu ambasada română din Madrid a datînşfârşit roadele aşteptate, când în editura Carpaţiia apărut o “TransilvanieRomânească” în engleză, evident tradusă în ţară - mai bine spus trecută sub cenzurăcomunistă lucrarea lui N. Şt. Govora cu acelaşi subiect, publicată în româneşte, de-altfel - deci colaborarea nici nu era negată, autorul declinându-şi oriceresponsabilitate în legătură cu ciuntirile executate în textul său – de… TraianPopescu. Pe acesta din urmă îl mulţumise mica afacere rentabilă încheiată, odată cecomuniştii îi achitaseră mai mult de jumătate din costul cărţilor apărute, probabil că şiprimite în acelaşi număr. Am primit şi eu lucrarea respectivă chiar de la TraianPopescu, citind-o nu mi-a fost greu să constat vănzarea respectivă, şi prin răspunsulmeu - protest am deschis prima mare prăpastie între noi, care de altfel a devenit maipe urmă de netrecut. Traian Popescu mă asigura cu lacrimi de crocodil că el şi-a făcutnumai datoria faţă de neamul său ameninţat de revizionismul maghiar, justificărizadarnice fiindcă nu au avut de câştigat decât comuniştii care manipulau problemeatât de grave, urmărind în primul rând să-şi întindă dominaţia asupra unui exil oricumfărâmiţat.

Cu Ovidiu Cotruş m-am întâlnit la facultatea de litere şi filozofie din Cluj, eu balic elîn ultimul său an de studii, dar cum seminarele le ţineam în comun, am asistat lacâteva avute loc în sala “Bogrea”, conduse de cunoscutul profesor de filozofie D.D.Roşca. Îmi amintesc, discuţiile purtate de studenţi, se remarcau în mod deosebitOvidiu Cotruş şi Enescu, erau duse la un nivel atât de înalt de cunoştinţe filozoficeîncât profesorul D.D. Roşca impresionat de pregătirea elevilor săi, refuza să intervinăîn discuţiile şi schimbul lor de idei, preluând şi el simplul rol de ascultător. (Doinaşnu se găsea printre ei, probabil că era preocupat de aventurile sale muiereşti din Arad,cunoscut fiind prin calităţile sale priapice care-l vor sălta şi mai târziu. În orice cazpe-atunci nu se considera poet, ca pedagog la internatul liceului “Moise Nicoară”,colegii mei de clasă mă asigurau că-i poartă de frică, la orice mică abatere domnulpedagog îşi arăta calităţile sale pugilistice adică le aplica o bătaie soră cu moartea,atât de crudă, încât nu-l recomandau pe viitorul autor de versuri ideale. Dar bieţiicopii răbdau cu stoicism aplicaţiile contondente ale pedagogului lor, chiar îl admirau

de când au aflat că Doinaş era amantul de inimă al reginei curvelor, Roji de la Willi,cum se numea bordelul din Arad, ceea ce însemna o distincţie de prim ordin. Aşa mi-a fost recomandat dl. Doinaş ca pedagog la Liceul “Moise Nicoară” din Arad şi jur cănimeni nu căuta să-l compromită pe viitorul poet care-şi făcea practica de filozofareprin scatoalcele administrate elevilor şi prin aventurile sale sexuate onctuos !!!)

Pentru Ovidiu Cotruş şi mulţi alţi colegi de-ai săi au urmat ani de detenţie prin carepartidul comunist nici nu încerca să-şi ascundă intenţiile de a distrugeintelectualitatea românească, aşa cum de fapt a şi reuşit.

Întâmplător, puţin după eliberarea din închisoare l-am întâlnit pe Ovidiu Cotruş înCluj, trecând prin faţa biroului de voiaj, la braţ cu o doamnă, probabil Delia, soţia lui.Nu l-am recunoscut la prima vedere atât era de desfigurat încât am rămas cu impresiaca avusesem o viziune, nu putea fi el. În aceeaşi zi însă, un coleg, medic la Clinicamedicală II, mă asigura că sigur l-am văzut pe Ovidiu Cotruş. Înternat în clinică i s’agăsit o ciroză hepatică şi o tuberculoză evolutivă, medicii nu i-au mai decât câtevaluni de viaţă.

Peste ani voi trăi o scenă asemănătoare, cu un alt coleg de generaţie şi liceu al luiCotruş, la fel de strălucit, e vorba de Ion Omescu. Mă luptam să mă sui în staţia dindreptul teatrului “Lucia Sturza Bulandra” în tramvaiul supraaglomerat şi când amreuşit, privind la cei rămaşi jos, disting printre ei un chip extrem de palid, emaciat,parcă aflat în convalescenţă după o lungă suferinţă. Între timp tramvaiul se pusese înmişcare şi el mă urmărea cu privirile devenite mai triste, din cauză că n’a putut sta devorbă cu mine, şi săcobor, din cauza aglomeraţiei era mai mult decât o imposibilitate.Evident avea nevoie, ca pastorul Brand al lui Ibsen, de un om să i se mărturisească. Şifiindcă mi-a părut că întinde braţele chiar spre mine, mi-a venit în minte un film încare Fabrice del Dongo, eroul romanului de Stendhal Mănăstirea din Parma, în aceeşipostură se afla înapoia grilajului de fier, mânat de dorul de a o vedea pe Clelia, iubitalui. Apariţia lui pe acel loc însemna că tiranul cetăţii o să-l aresteze cu acest prilej, darpentru o singură clipă în care ar fi putut s’o vadă pe fată punea totul în joc şi fără uncuvânt din expresia fizionomiei sale puteai înţelege întreaga tragedie a acestui nobilpersonaj. Evocarea scenei de film nu avea nimic romanţios, o retrăiam având înainteamea pe un mare artist care-şi juca durerea vieţii sale, tocmai ieşit din închisoare, darne-am recunoscut abea după ce ne-am dat seama că nu ne vom mai putea vorbi,strângându-ne în braţele prieteniei.

Toate aceste realităţi m’au întărit în credinţa că trăim într-o epocă în care pe lângăcompromisurile şi chiar trădările de rigoare, asistăm şi la o violenţa nemaîntâlnită îndecursul istoriei omenirii, declanşată împotriva omului şi demnităţii sale. De undesuspiciunea şi frica a devenit o a doua natură a intelectualilor de tipul genialilorOvidiu Cotruş şi Ion Omescu transformaţi în roboţii acelora care i-au chinuit înînchisori.

Acesta a fost motorul activitaţii lui Ovidiu Cotruş sub comunişti, încât MeditaţiileCritice publicate de Doinaş trebuiesc luate ca mărturii a schimbării unui om printr’unsentiment stăpânind ubiquitar, al angoasei, element pe care existenţialiştii francezi l-au preluat de la pastorul danez Kierkegaard şi l-au pus la temelia filozofiei lor,termen atenuat de M. Heidegger corespondent al unei simple griji.

Am insistat asupra lui Ovidiu Cotruş odată ce cu el s’a prăbuşit o întreagă generaţie,din ea l-am adus înaintea noastră si pe Ion Omescu, de unde golul culturii româneştiresimţit, în mod tragic, până în zilele noastre.

Ci îl cunoşteam pe Ovidiu Cotruş ca elev al liceului Moise Nicoară din Arad, refugiatdin Oradea dupa diktatul de la Viena, tatăl său ne-a fost profesor de geografie. Fiindmai mic la vârstă decât el, auzisem de la colegii mai mari lucruri de-adreptulextraordinare. Astfel adolescentul elev avea temeinice cunoştinţe în filozofie, erafamiliarizat de-aproape cu gândirea lui Kant, Schopenhauer, Hegel, ceea ce unii elevide-o seamă cu el, invidioşi, o puneau în legătură cu norocul de a fi avut la disposiţiecărţi, cu autori de care ei nici nu au auzit. Total obiectiv profesorul Ciontea ne vorbeade Ovidiu Cotruş ca de un tânăr genial când îl caracteriza, îi tremura vocea, evidentemoţionat. În acea vreme trebuind să organizeze comemorări anunţate cu o zi înainte,îi dădea lui Cotruş câte-o poezie de lungimea Scrisorii a treia de Mihai Eminescu,necunoscută lui şi era destul să o citească o dată ca s’o recite impecabil, cu un sufleur,se înţelege, înapoia sa.

În clasa a opta, ultima a studiului liceal, Ovidiu Cotruş avea o pregătire neobişnuităchiar şi pentru un absolvent universitar.

Îmi amintesc de conferinţa publică ţinută de el despre poezia lui Lucian Blaga, în salafestivă a liceului asistând un public select, în bună parte fiind format din intelectualiide elită a urbei. (Ceea ce nu înseamnă c’aşi admite ideea sa că ceea ce un om aadmirat la vârsta de 15 până la 18 ani, rămâne valabil şi când el trece de culmea vieţiiconsiderată a fi de Dante la 35 de ani, de-atunci diagrama mereu se mută, prelungindvârsta medie a omului).

Personal mai am o trăire privind acelaşi subiect, de care nu am vorbit nimănui pânăacuma. Sunase începutul orei, astfel coridoarele tribunalului - unde se instalaseprovizoriu liceul nostru deoarece clădirea sa a fost ocupată de un spital militarsovietic - arătau pustii şi eu mă grăbeam să ajung la clasă, când deodată l-am văzut pebătrânul profesor Cotruş scoţând din buzunar un mic pacheţel - dejunul odraslei sale -pe care-l întinde fiului său Ovidiu, apărut după un colţ în momentul când m-amapropiat mai mult de ei. Dacă elevul se simţea stânjenit de prezenţa mea, profesorulpărea că nu mă vede atâta îi erau de luminate privirile îndreptate spre dragul său fiu,exprimând tot ce putea să cuprindă o dragoste adâncă şi sinceră de tată. Parcă măîncălzeau şi pe mine razele, care în forma unui nimb, delimitau în jurul bătrânului omandorlă, încadrând un sfânt. Din acel moment am privit cu deosebit respect laprofesorul meu capabil de un aşa sentiment profund, încât cred şi astăzi ca el ar fi

putut să fie luat de model pentru un genial artist, care ar fi voit sa închine bunătăţii ostatuie fără egal, sentiment întărit de o dragoste cerească precum este şi iubirea unuitată. Pentru o atare realizare l-ar fi invidiat şi zeii.

Dar cum elevii, descoperind un călcâi al lui Ahile dascălului, tocmai în supraumanasa bunătate, în loc s’o aprecieze la justa ei valoare, procedau chiar invers, orele luitransformându-se într’un vacarm pe care nici severul director Ascaniu Crişan nu-lputea potoli şi, când îl auzea dădea neputincios din umeri: “Acolo are Cotruş oră”. Şide-acum, se înţlege că aveam toate motivele să mă mişte cruzimile uneori dementeale colegilor, până la lacrimi, am încercat să iau apărarea dascălului meu, gata săînfrunt şi ameninţarea fizica dar rezultatul a fost cel puţin surprinzător: pe lângăhuiduielile aşteptate ale colegilor, însuşi profesorul Cotruş se arăta jignit deintervenţiile mele, doar nu avea el nevoie el să-l apere un copil şi nu se arăta delocîncântat când mă prezentam benevol să răspund la lecţia învăţată. Oare bătrânulprofesor obişnuit cu batjocurile din jur ca eroul shakespear-ian regele Lear ajunsesechiar să le guste, să nu mai poată trăi fără ele? Cine ştie!

Dar deveniseră celebre reacţiile lui considerând că cea mai grea insultă adusă unuielev era să-l declari, nu mai ştiu cum, încât răspunsul cel mai potrivit al său ar fi fostsă părăsească clasa. Şi când un elev a prins ca din zbor morala şi se îndrepta spre uşăprofesorul mirat îl întreba, ce vrea să facă? Şi se supăra când cel jignit îl asigura că îiurma sfatul, insultat părăseşte clasa. Şi culmea era că profesorul nu gusta şarja şiumorul; supărat chiar mânios îl invita pe cel în cauză să-şi ocupe locul în bancă.

La teză ne dădea un subiect general aşa că dacă prindea pe unul cu cartea în faţă îldojenea spunându-i că, în acest caz, cartea nu face decât să-l încurce. De-acuma avenit momentul, pentru un meritat divertisment, ca elevii să-l roage să le povesteascăîntâmplarea cu popa catolic. La început refuza, dar fiindcă deveniseră maizgomotoase cererile, repeta ceea ce ne povestea cam la fiecare teză dată. Seprezentase la examenul de licenţă, ne relata bunul profesor cu un blând zâmbetmijindu-i pe buze, când alături de el se aşezase un preot catolic. Desigur, consideraprofesorul, dar asta provoca urletele salii, când dai o teză pentru orientare nu e rău să-ţi rezumi principalele aspecte pe o hârtiuţă sau chiar o fiţuică bună la copiat, darsensul era cu totul altul, când popa de lângă el scoase de sub reverandă o bibliotecăîntreagă. De-acum râsul devenise general, din partea dascălului era unul sănătos cacel descris de Creangă la unele personaje de-ale sale, dar copiii cunoscând poanta maimult faceau gălăgie de parcă l-ar fi avut în fata lor pe un belfer de teapa lui Falstaff.Dar fiindcă pentru Cotruş lucrurile stăteau serios de tot, se căznea să ne întoarcă latextul tezei de care cei interesaţi pareău ca uitaseră cu totul.

Uneori la cei recalcitranţi profesorul reacţiona cu înscrisul în condică, pe care de faptnu-l realiza, totul rămânea platonic, la nivelul unei ameninţări blajine. Actul ar fiînsemnat o scădere a notei la purtare ori asta nu vroia ca tocmai el să fie învinuit de oatare faptă necugetată. Totuşi urma executarea unui ritual pe care bătrânul nu-laccepta în curata lui conştiinţă, şi nu se gândea nici un moment că totul e o nouă

mascaradă a elevilor săi cei “mai buni”. Astfel jumătate din clasă referitor la cel ceurma să fie trecut în condică la rubrica nedisciplinaţilor, striga “iertaţi-l” ca cealaltăsă contreze: “Ce folos?”. Şi amuzamentul răutăcios era provocat de profesorul credulcare era atât de răscolit de scepticismul nostru tineresc, încât ne ţinea pur şi simplu opredică despre morala iertării pe care nu o puteam zeflemisi. În astfel de condiţii, la geografie nu se învăţă, ştiindu-se că profesorul Cotruş nucădea pe nimeni, elevului care tăcea pur şi simplu îi dădea un cinci, adică nota detrecere deoarece dacă l-ar fi căzut ar fi suferit părinţii si nu nătărăul de domn elev.

Desigur, astăzi, întorcându-ne pe treptele amintirilor, în plaiurile însorite aletrecutului umbrele lui ne încarcă sufletul cu o gingaşă duioşie, negurile străvezii suntale suprasentimentului trăirii a ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată.

Vom reda traducerea originală a poeziei lui Fr. Villon de către Tudor Arghezi,intitulată Ballade, des Dames du Temps jadis (Ballada Doamnelor de odinioară).

Ci cum o arată şi podoabele cu stele şi ofir din traducerea Cantării Cantărilor dinOchii Maicii Domnului, de fapt, în aşazisele tălmăciri marele poet decantează dintexte tot ce-i frumuseţe şi curăţenie aleasă, ca de diamant cristalin, rezultat dinşlefuirea cărbunelui negru, la urma urmelor poetul le recrează după tiparul inimii saleproprii titlul poeziei lui Villon va fi “Marie, Maicăprea-curată” lar cele patru strofevor fi înlocuite printr-o singură strofă de 14 versuri răspândind fiecare mirezme taride paradis arghezian încât nici nu sunt socotite tălmăciri ci versuri scrise pe marginide pagini, dialoguri ce ar corespunde unor stihuri inspirate după celălalt autor, gencunoscut sub formula “după”, cum e aici cazul, Fr. Villon:

Marie, Maică Prea-curatăPoţi tu să-mi spui, şoptind, ca’ntr’o poveste,

Atăta frumuseţe unde este,Atăta gingăşie şi iubire,

De câtă lasă veacul amintire;Frământ şi cântec şi mânie,

Şi-atâta nevinovătie?Unde-i Thaisa de odinioară,

Ioana ciobăniţa, ostaşe şi fecioară,Şi Heloiza, scumpă în zadarCinstitului părinte Abelar?

Unde-i murmurul fostelor pâraie:Şi-al apelor clătite’n heleştaie,

Marie, Maică Prea-curată?Dar unde-i şi zăpada de-altădată?”

* * *

Am făcut excursul respectiv în trecut şi pentru a arăta ca în acel titlu “În exil cuPamfil Şeicaru” pe lângă faptul că fără îndoială această mare personalitate epersonajul principal în prezentarea mea, mă voi referi şi la alte aspecte fie că suntdirect legate de memoria marelui nostru înaintaş, fie că e un subiect mai aparte princare contribui întărind unele opinii ale talentatului ziarist şi scriitor, fie că îmi permitsă-mi exprim opiniile personale, independenţa de gândire mi-a fost întărită chiar dePamfil Şeicaru în corespondenţele noastre, fie prin lucrările sale, dar orientarearespectivă urmărind adevărul o aveam săpată în inimă de când mă ştiu şi am pusmâna pe condei.

Oprindu-ne la Pamfil Şeicaru aş mai vrea să adaog referitor la Traian Popescu -fiindcă a colaborat şi maestrul întocmai ca mine cu acest personaj - era un SanchoPanca, veşnic cu gândul la marea lovitură vieţii, la care nu a ajuns niciodată, dar pecâte rele a bătut moneda, are şi reversul celălalt, a dus o activitate meritorie de editor,ceea ce incumbă multe sacrificii pe care le-a făcut fără să-i asigure cel puţin un trailiniştit, de unde goana lui de fiecare zi pentru a-şi asigura un trai, de la o zi la alta.

Adevărul este că exilul nu iubea cartea, cum a făcut-o şi în ţară în timpul dintre celedouă războaie mondiale când un Sadoveanu sau Bacovia trebuiau să lucreze cafuncţionari, nu prea mari în grad, pentru a-şi asigura existenţa. Ori, cum cheltuielilepentru a edita o carte au rămas la fel de costisitoare, pe lângă un număr mult mai micde cumpărători ca în România interbelică, meseria de editor în exil însemna să tecondamni la un faliment sigur, ori Traian Popescu a fost atât de abil încât a evitatacest sfârşit fatal, indiferent de procedeele aplicate pentru a supravieţui. A nădăjduitcă publicând lucrările, sigur de mare valoare ale lui Pamfil Şeicaru, din această cauzăl-a şi editat ca legionar cu pretenţii, dar speranţele lui de câştig nu s’au împlinit. Maimult, unii aveau o reprezentare total falsă asupra activitaţii lui. Ar fi să-l dau deexemplu pe Vintilă Horia care stătea foarte bine în centrul Madridului fără să-i fi datun leu lui Traian Popescu, pentru că i-a editat în româneşte cartea, Dumnezeu s’anăscut in exil. Totuşi i-a făcut imediat după apariţia cărţii propunerea să sepregătească pentru a doua ediţie, pe când Traian Popescu mi-a arătat că din 500 deexemplare din prima ediţie nu a vândut nici zece, deşi a trecut un an de la publicareacărţii.

Personal nu l-am putut ierta pe Traian Popescu pentru cel puţin necuvenita faptă cucare mi-a răsplătit sprijinul, nu tocmai de neglijat, pe care i l-am dat ca editor - voivorbi de ea când îi va veni rândul - dar teamă-mi este că posteritatea va trece pestemicile sau marile sale potlogării şi-l va admira pentru activitatea sa editorială,întradevăr de-o deosebită valoare, chiar dacă el nu cred că a citit de-alungul vieţii saleo singură carte. Dar tocmai aici se află miracolul acestui caz, Traian Popescu.

Iar ca şi Sancho Panca şi el în loc de orice studiu a preferat ca să-şi petreacă orelelibere la pescuit în lacul de lângă casa lui de vacanţă, pe care nu mi-a arătat-oniciodată, sau să stea pur şi simplu cu burta la soare neocolind ca stimabilul

Gargantua lui Rabelais, pocalul cu vin, iar când avea ocazia, însoţit de un grătar bun,pregătit la iarbă verde să-i curgă, după consumarea lui, mierea din gură.

Traian Popescu a publicat o serie de cărţi fundamentale pentru cultura românească,într-o ediţie de exil - dar avea unele şi de lux - pentru lectura exilaţilor, să nu-şi uitecumva originile sacre de unde au plecat. Astfel a făcut să apară Istoria Românilor deA.D. Xenopol din limba franceză în română tradusă de N. St. Govora, IstoriaLiteraturii Române în 2 volume de D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu deacelaşi autor, Dacia de V. Pârvan, Amintiri din copilărie de Ion Creangă, La grandeThrace şi Ştefan cel mare de profesor Al. Boldur, Precursorii de Oct. Goga, Răscoalaîn 2 volume de Liviu Rebreanu şi încă alte multe lucrări dintre care nu pot lipsiParentalia, hommenaje al Emperador Trajan text spaniol de V. Pârvan cât şivolumele de poezii ale lui Aron Cotruş, Intre Volga şi Mississipi, Rapsodia iberică,Rapsodia valahă, Ţara, Eminescu, Cântec lui Ramon Lullşi altele. Vom mai amintipublicarea în editura Dacia, cum se numea la început, a cărţii lui Ion Cârjă:Întoarcerea din Infern(1969).

În acelaşi timp apar şi unele memorabile cărţi semnate de Pamfil Şeicaru ca Istoriapartidelor Naţional, ţărănesc şi Naţional-ţărănesc, 1963 (din păcate, din prefaţa lacare maestrul ţinea atât de mult s’au omis multe pagini valoroase) şi Karl Marx:Însemnări despre români, texte inedite, cu comentariul aparţinând marelui ziaristromân. Au mai apărut câteva broşuri politice dar fiindcă Pamfil Şeicaru nu le preţuiaîn mod deosebit nu le mai cităm. În anii următori primei cărţi mai sus citate, PamfilŞeicaru publica în Editura Carpaţii condusă de Traian Popescu o serie de portrete aleunor personalităţi pe care el a avut ocazia să le cunoască mai de aproape. Înzugrăvirea lor autorul ni se prezintă ca un adevărat Plutarh, înzestrat cu un puternictalent literar, de unde evocările reuşesc să sublinieze tot ce au mai characteristic,personajele sale, care nu sunt eroi de Carlyle idealizaţi, ci apar în faţa noastră caoameni depăşindu-şi mereu condiţia umană; fără să fie prin asta zei, ci semenii noştrisublimi, coborâţi din Walhala lor românească trăiesc încă o dată sub condeiul dătătorde viaţă a nobilului lor contemporan. Cităm: Octavian Goga: Poesie şipolitica, A.C.Cuza, Un singuratec: C. Stere (1956), Tudor Arghezi (1958). În plan, Pamfil Şeicaruavea de gând să publice până la 60 de portrete sub titlul: Fuit Quondem Ileoneum (Afost cândva cetatea Ilionului) titlu sugestiv dacă ne gândim ce a ajuns cetatea distrusăa Troiei, nu mai după câţiva ani).

Desigur, citind lucrările din exil ale maestrului mi-am putut da seama de valoareaacestui cărturar deosebit, cunoscător ca nimeni altul a epocii noastre interbelice,politice şi culturale, de el sigur am auzit de la cei mai în vârstă, care au trăit epocainterbelică alături de el, dar după 23 August 1944 nu am mai avut ocazia să-l cunosccu adevărat ci numai din ce scriau despre el, mistificând adevărul, slujitorii regimuluicomunist, întrupare el însăsi al minciunii si imposturii.

Prin urmare, având adresa lui de la München, dacă bine îmi amintesc de la TraianPopescu, i-am scris interesându-mă adevărul asupra legăturilor sale cu romanul

Gorila al lui Liviu Rebreanu, pe care Fanny Rebreanu în memoriile sale susţinea cămarele romancier a trebuit să-i modifice acţiunea în urma ameninţărilor mareluiziarist cu pretenţia să i se arate versiunea finală, cea pozitivă a romanului, ori dupădescriere, fără să-l numească, el nu putea fi decât Pamfil Şeicaru, la fel amintit şi deG. Călinescu după cum urmează: “E foarte probabil că figura lui Pahonţu a fostinspirată de acelaşi cunoscut gazetar în viaţă la care se face aluzie şi în romanul Jar.Romancierul n’a putut să inventeze şi apare clar atenuarea liniilor, din temerea de anu fi prea străveziu”.

Şi cum îi este obiceiul criticului impresionist, consideră că Pahonţu are aspectul unuierou balzacian, ceea ce este mai mult ca drept, dar Călinescu încă ştie ca ceea ce asusţinut dimineaţa poate fi contrazis seara (vezi principiile sale de estetica), serăzgăndeşte şi recurge la paradoxul absurd că acest erou balzacian rămâne amorf fărăconsistenţă fiindcă nici nu e lăsat să aibă atitudini semnificative, o afirmaţie scoasădin buzunar, fără nici o acoperire.

I-am scris maestrului că intenţia mea era de a elucida problema respectivă, fără a măgândi că de-aici se va naşte o corespondenţă atât de prodigioasă, asta fiindcă aşa avroit şi simţit dânsul, dovadă că nici n’am păstrat scrisoarea primă pe care i-amadresat-o.

Pe de altă parte incă din 1992 în Editura Europress din Bucureşti au fost publicateScrisorile din emigraţie scrise de Pamfil Şeicaru istoricului din ţară Radu Valentin,din care se poate deduce eronat că marele ziarist, prin diferitele legături cu anumiţiistorici şi oameni supuşi regimului comunist, este el însuşi un om al Bucureştiului,fiindcă el nu putea ajunge la poporul român decât prin intermediul partiduluiatotstăpânitor, chiar şi pe inimile oamenilor. Aşa dar, corespondenţa dintre noi, astăzi,îmi apare şi ca o replică dată interpretării încetăţenite de caracuda exilului că Şeicarus’a întors cu faţa spre răsărit, de unde la început între mine şi marele ziarist existaudiferenţe manifeste privind felul cum vedeam fiecare din noi orientarea sa ultimă spreţară comunistă, fiindcă alta nu exista, decât cea ţinută în lanţurile întunericului.

Din toate aceste cauze în paralel cu scrisorile maestrului am publicat şi unele scrisoride-ale mele, atâtea câte s’au păstrat fiindcă pe-atunci nu dădeam importanţă decâtideilor lui pe care nu mă gândeam că odată va trebui să le public, mai ales dupăapariţia scrisorilor sale din “emigraţie”, apărute în 1992. Interesant că aşa cum seîntâmplă şi astăzi în continuare, cei din ţară nu erau şi nu sunt interesaţi să afle cecuprinde o corespondenţă diferită de cea publicată în 1992, asta fiindcă ipso facto eastătea cel puţin sub controlul cenzurii comuniste. Prin urmare, cei din ţară cautau să-lmanipuleze pe Pamfil Şeicaru în sensul că dacă el din exil a ajuns să aprecieze“cuceririle” comunismului ce mai puteau face ei aflaţi direct sub cnutul Leviatanului.O disculpare penibilă, uşurând menţinerea la putere ale aceleaşi mentalitaţi cuexpunerea unor idei care altfel nu ar trebui să intereseze pe nimeni înafara celor cecontinuă interesaţi să reîinvie împărăţia bolşevică de ieri, sabotând spiritul a ceea cear însemna înălţarea unui altar de credinţă nouă.

Deci, corespondenţa mea cu Pamfil Şeicaru nu vrea să fie o polemică adresatăistoricilor români, doritori sa-şi păstreze o catedră sau chiar pâinea cea de toate zilele,recurgând la nişte convenienţe venite din afară, ci în primul rând doresc sădemonstrez că marele ziarist şi scriitor a gândit mereu aşa cum îmi scria mie, eliberatde toate dogmele comuniste, în bună parte impuse şi lui, de la inimă la inimă, rămascredincios principiilor în numele cărora a acţionat o viaţă întreagă, propria saconştiinţă refuza să stea în solda cuiva, aşa cum o vom demonstra în paginile cărţii defaţă.

Am siguranţa, de altfel voi arăta acest lucru până la urmă, am reuşit să-l conving pePamfil Şeicaru, întărit şi de evidenţa realităţilor, să se ferească de cei ce l-ar convingesă facă unele compromisuri din care n’ar avea ce câştiga decât să-şi ştirbeascăprestigiul propriu, în viaţă dar mai ales postum.

Am satisfacţia platonică, desigur, de a-l fi înrâurit să nu ieie unele hotărâri pripitedeci decisive pentru el. Nu urmăresc să-mi argumentez rolul jucat pe lângă maestru,dar în momentul când am intervenit în viaţa lui se afla la o răspântie de drumuri încâtfirea lui puternica a fost pusa la grea încercare, împrejurare favorabilă pentru a-lsfătui să nu cumva să se întoarcă în România, susţinut de aşa argumente tari că elînsuşi s’a convins că ar face o greşală şi în acest fel îmi confirma părerile de laînceput aliniate pe acest drum.

Voi mai arăta de ce G. Calinescu avea dreptate că Pahonţu-Şeicaru din Gorila luiRebreanu corespundea unui tip de erou balzacian, cu o consistenţă autentică aşa cumnumai genialul scriitor francez ştia şă construiască. Se înţelege că impresionistulcritic angajat pe alte drumuri mai întortocheate şi-a dat seama de gafa facută şi arevenit în speranţa că nu va fi prea tare mustrat de cei ce gândeau la fel ca el.

Ori eu ţin să demonstrez că acest erou balzacian, Pamfil Şeicaru, cu un caracterpasional-volitiv nietzschenian nu şi-a pierdut demnitatea umană, cu măreţie legată deel, nici în ultimii ani de viaţă sau mai precis până în clipa când inima lui a încetat să-imai bată în piept, în timp ce un exil fără identitate anumită, dacă îi exceptăm petrimişii Bucureştiului, au aruncat oprobiul public asupra aşa zisei trădări a lui Şeicaru.

De fapt, societatea interbelică şi-a găsit urmaşii săi tot atât de dubioşi în a da verdictedefinitive necorespunzătoare celui mai minim adevăr şi în acest mod să stigmatizezenemeritat un om a cărui personalitate creatoare cinsteşte neamul din care el se trage.

Nu fac o apărare subiectivă a unui mare român, de care sigur nici nu are nevoie, cicaut să deşluşesc, aducând la lumină ADEVĂRUL, să-l despart dând la o parte toatăzgura minciunii şi a delaţiunii de idei.

Încă o dată se adevereşte că pentru un om ales destinul de a fi român e un supliciumajor, adăogat exilului, oricum greu de suportat.

În cursul istoriei noastre crunte, Miron Costin, Constantin Brâncoveanu şi atâţia alţiidintre ei, să nu-i uit pe Mihai Eminescu până la Nicolae Iorga şi Ion Antonescu aufost ucişi fizic, pe când în cazul lui Pamfil Şeicaru s’a încercat o ucidere spirituală,mai rea decât moartea în sine!

CORESPONDENŢĂ CU PAMFIL ŞEICARU- note şi comentarii -

(1) Scrisoarea lui Pamfil Şeicaru din 2 Oct. 1976

Stimate dle Vuia

Vă răspund scrisorii dtale cu data de 1 Oct.Încep cu amintirile lui Fany Rebreanu.

Citind scrisoarea dtale mi-am amintit de o satiră a lui Grigore Alexandrescu “Minuniîn vremea noastră nu văd a se mai face”: Realmente este un miracol că FanyRebreanu să-şi scrie amintirile. În lunga mea carieră de gazetar - voi împlini în 1978,60 de ani de exercitarea profesiei, 12 ani am făcut, în afară de articole cu caracterpolitic, cronică dramatică. Ori în această lungă durată nu am avut prilejul să-i potconsacra măcarun rând actriţei Fany Rebreanu pentru simplu motiv ca nu i seîncredinţa nici măcar un rol cât de modest în distribuţia sutelor de piese reprezentate.Îmi amintesc că în 1924, Al. V. Valjean, marele avocat era director al TeatruluiNaţional, îmi mărturisea greutatea pe care o avea de a satisface o rugăminte pe care i-o făcuse Liviu Rebreanu de a distribui şi pe Fany într-o piesă. Bietul Valjean nuizbutea să-i dea un rol, socotind-o total lipsită de talent. Ori greu de crezut că Fany şi-a găsit la o vârstă înaintată, în 1965-1968 ar fi avut între 72-75 de ani, o vocaţieliterară. De altfel reese şi în explicaţia pe care o dă insuccesului romanului Gorila,“datorită intervenţiei unui mare director de ziar care simţindu-se vizat îl obligă pescriitor să-şi schimbe opera după cum i se dictează”. Prea puţin măgulitoare,prezentare a lui Liviu Rebreanu care de teamă îşi creia romanul cum i se dicta. BlataFany a semnat ceea ce altul care pe notele ei nevoiaşe, i-a modificat literar textul.

Între mine şi Rebreanu relaţiile au fost amicale. Nici nu puteai să te cerţi, cu Liviu,fire tare potolită. Prin 1931, dacă memoria nu mă înşeală, la mine acasă s’a făcutlectura piesei lui Gib. Mihăescu “Pavilionul umbrelor” la care am invitat pe LiviuRebreanu, la acea dată director al Teatrului naţional. Mărioara Ventura ceruse o piesăoriginală pe care s’o înterpreteze. Liviu a acceptat, după lectură să se prezinte piesalui Gib Mihăescu cu Mărioara Ventura ca protagonistă. Şi nici într’o împrejurarerelaţiile noastre n’au fost schimbate. Acaparat de Curentul şi ulterior s’au mai adăogatdouă ziare Evenimentul şi Rapid plus Curentul Familiei, era explicabil de ce nu maiaveam legătură cu mişcarea literară. Abia în 1940 (n.n. cum cartea a apărut în jar.

1941, articolul maestrului nu putea fi datat decât cel mai devreme cu 1941) ampublicat în Curentul un lung articol (patru pagini de ziar) consacrat “IstorieiLiteraturii Române” de Călinescu cea mai neruşinată batjocură a unor mari figuri aleculturii româneşti. Cel mai mare filozof al Românilor era Cilibi Moise un evreuvânzător ambulant la Focşani care nici nu ştia să scrie, îşi dicta cugetările zeţarului.Ce deosebire este între un avocat şi o roată care scârţâie? Pe avocat trebuie să-l ungica să vorbească şi roata s’o ungi ca să nu mai scârţăie.

Pentru neruşinatul Călinescu filozoful Conta “scrisese o filozofie de băiat de popă”.Vei înţelege acest dispreţ dacă îţi voi spune că Vasile Conta a ţinut un lung discurs în1878 la modificarea articolului al 7 din Constituţie combătând încetăţenirea în masă aEvreilor. Călinescu îşi asigura situaţia pentru epoca Anei Pauker. Nega valoarealiterară a Istoriei Românilor sub Mihai Viteazul de Bălcescu. Şi ca să-ţi dai seamă decutezătoarea neruşinare a individului, scriind despre geniul pustiu a lui Eminescu apublicat o serie de fotografii ale eroului Avram Iancu în faza dureroasă a epocii încare cu mintea rătăcită de durerea provocată de ingratitudinea Vienei, rătăcea prinmunţi ogoindu-şi durerea cântând din fluier. Constanţa Hodoş a evocat popasul luiAvram Iancu în satul ei. Era o copilă de geniu. În jurul lui Iancu tot satul era strâns şiplângeau în timp ce Iancu îşi spovedea durerea prin arii pe care el le creia.

Bineînţeles că la articolul meu de stăpânită analiză, n’a cutezat să răspundă. Asupralui Vasile Conta am citit un studiu admirabil publicat în 1965 sub regimul comunistde un tânăr Gogoneaţă.

Din ce mi s’a spus în acest roman Gorila, Liviu Rebreanu a căutat să-l defăimeze peNichifor Crainic cu care avusese în 1928 un conflict. Dar contribuţia memorialistică aactriţei Fany Rebreanu nu face decât să se încoloneze în atacurile ce s’au datîmpotriva mea după 23 August 1944. Toate m’au lăsat indiferent. A fost o vreme încare a ataca pe Şeicaru creia o notă de antifascism bine apreciată la partid. Eu am fostcondamnat la moarte la 21 Mai 1945 din ordinul expres al Moscovei. Cred că eştilămurit.

În ce priveşte Istoria Presei o am în manuscris. Cum am scris-o în 1950 când stăteamla Palma de Mallorca, rectind-o mi-am dat seama ca nu este suficient de documentatăşi îmi rezerv s’o revizuiesc când termin publicarea în germană a unor serii de cărţi. Îţivoi trimite o broşură “Davai ceas” pe ziua de 30 Sept. Nu ştiu dacă ai citit “LaRoumanie dans la Grande Guerre” o lucrare de 500 de pagini apărută în 1969 laParis. Dacă te interesează voi cere editorului un exemplar dar te previn costă 40 demărci. Broşura s’o socoteşti ca o atenţie prietenească.

Ţim să-ţi atrag atenţia că bunicul tatălui meu a venit pe la 1820 cu oile de pe Târnavedin satul Şeica, se numea Petru Şeicaru. S’a aşezat în judeţul Buzău la satul Moisica.Era o regiune de păduri de frasin şi avea poiene cu iarbă tare placută oilor. Precumvezi Transilvania a colonizat Vechiul regat; judeţele Prahova, Buzău, Râmnic, Brăilaşi Ialomiţa.

În bună parte locuitorii sunt originari din ciobanii care au coborât la câmpie. Nu maivorbesc de Dobrogea în care imensa majoritate a Românilor este din Transilvania.Dta ai un nume tipic transilvănean.

Îţi voi anunţa la timp cărţile şi editura germană la care vor apărea în cursulînceputului de Noiembrie: Naţionalităţile şi Rusia sovietică o lucrare de 450 de paginişi la sfârşitul lui Decembrie “Finlandizarea Europei-Conferinţa de la Helsinki-Yalta”.

Aş vrea să ştiu oraşul Giessen în ce parte a Germaniei este situat în raport cuMuenchen. Aş mai vrea să ştiu ce specialitate ai ca medic. Cine ştie dacă nu voi facecândva apel la dta?

Până atunci în speranţa ca voi avea plăcerea să vă cunosc şi personal, te rog primeşteo caldă strâgere de mână

al dtale Pamfil Şeicaru

Note şi comentarii

Răspunsul lui Pamfil Şeicaru dat scrisorii mele, a fost mai mult decât surprinzător:marele ziarist se arăta gata de a-mi fi partner stabil de corespondenţă, întrecându-mitoate aşteptările. Personal m-aşi fi mulţumit cu un simplu răspuns, dar foamea şi setealui după oameni cu care să stea de vorbă, având un anume nivel cultural era denestăvilit. Nietzscenianul din el supus voinţei la putere, desigur că era dublat de omare dragoste de viaţă reprezentată de lumea pusă în discuţie, a ideilor.

Rezumându-mă la întrebările ce i le-am scris, bine se observă că mi-a dat la fiecareun răspuns, fără să-mi fie greu sa constat, după cum se va vedea, că a făcut-o cudeplină sinceritate.

Dacă la aprecierile privind pe Fany Rebreanu, devenită scriitoare la vârsta trecută de70 de ani, cât şi asupra limitelor sale de artistă nu mai avem nimic de adăogat, la felde juste ne apar părerile autorului nostru deloc măgulitoare în legătură cu prezentareade catre soţia sa a unui Rebreanu care din teamă îşi modifica romanul după cum i sedicta.

Menţionează, relaţiile sale cu Liviu Rebreanu au fost întotdeauna amicale şi îşiaminteşte că în anul 1931, dacă asupra datei memoria nu-l înşală, la el acasă s’a făcutlectura piesei de Gib Mihăescu, Pavilionul umbrelor, pe atunci directorul Teatruluinaţional a fost Liviu Rebreanu de unde se explica prezenţa sa la respectivuleveniment. În această calitate după lectură el a acceptat să fie jucată având în rolulprincipal pe Mărioara Ventura. Deşi timp de 12 ani, din anul 1918, P. Şeicaru pe lângăarticole politice a scris şi cronici dramatice, prin apariţia Curentului şi ziarelorEvenimentul şi Rapid, plus Curentul familiei, s’a depărtat de viaţa literară, decitreptat şi de Liviu Rebreanu. Dar cum i s’a spus în romanul Gorila, Rebreanu a căutatsă-l defăimeze pe N. Crainic cu care avusese, în 1928 un conflict.

E locul să insistăm puţin asupra acestui capitol, nu tocmai plăcut pentru mareleromancier, mai ales că apogeul ciocnirii cu N. Crainic a fost atins în 1931, an în carese realizează lectura piesei lui Gib Mihăescu, în prezenţa lui Rebreanu în casa luiPamfil, încă o dovadă că la respectiva dată nu putea fi vizat el, ca participant activ înatacul respectiv.

Faptul că N. Gheran, alături de Crainic îl aminteşte şi pe Şeicaru printre dirijorii dinumbră ai polemicii, ne demonstrează că nu numai Fany Rebreanu se încolona înatacurile date împotriva lui Şeicaru, dar după 23 August a existat o epocă în care a-ldefăima pe marele ziarist însemna o notă de antifascism apreciată de partid, dar eaintrase şi în gândirea de rutină a literaţilor şi istoricilor, asociind numelui său cinismulşi venalitatea, fiindcă şi-a pus condeiul – ceea ce era de neiertat pe acele vremuriîntunecate – în slujba ideilor de dreapta susţinând dictatura antonesciană.

Trecând peste micul accident tendenţios prezentat de N. Gheran, e cazul să se ştie caîntr’o presă democrată, atunci când autorul îsi semna articolul el era responsabilpentru el şi nu directorul publicaţiei, cum se întâmplă în comunism, acesta din urmăreprezentând mâna lungă şi atotştiutoare a partidului, drăguţul de el. Directorul, forţatsă facă faţă atâtor obligaţii legate de buna funcţionare a patru publicaţii, dădea oanumită libertate colaboratoriilor săi, înlăturată în presa controlată de aproape decenzura puterii, inclusiv de publicare mai ales când era vorba de un personaj ca şiCrainic de care îl legau relaţii vechi de bună convieţuire ziaristică. Aşa se explica dece de pildă, indiferent de sentimentele avute pentru Rebreanu atunci când RomulusDianu i-a prezentat ca document istoric scrisoarea lui Rebreanu adresată lui IonSlavici pentru a fi angajat la “Ziua”, organ finanţat de nemţi, ca redactor şi translator,după ce consultă diferiţi specialişti pentru confirmarea autenticităţii actului dat,Pamfil Şeicaru era obligat să publice articolul respectiv, dând dreptul la replică celuiîmpricinat. (Acest principiu sfânt călcat în România de astăzi nu numai de presă darşi de posturile de televiziune ne demonstrează încă o dată că obiceiurile comuniste,totalitare sunt în continuare mai mult decât respectate de culturalnicii ajunşi laputere).

Oricum Liviu Rebreanu răspunde, însfârşit, prin trei articole toate din aprilie 1931:Cine-i Nichifor Crainic? (Adevărul literar şi artistic, 5 Aprilie 1931), Cazul dluiNichifor Crainic, (Adevărul, 9 Aprilie 1931, reprodus a doua zi în Dimnineaţa) şiUn ultim răspuns (Adevărul, 23 Aprilie 1931) când după mărturisirea chiar a luiRebreanu, Crainic nu mai combate la Şeicaru, fiindcă nu e văzut prea bine la Palat, cila Universul.

Conflictul e regretabil şi fără îndoială a fost iscat de Crainic, încurajat de o serie deintelectuali inclusiv ziarişti care nu vedeau cu ochi buni, ascensiunea unui ardelean înprincipalele posturi de conducere ale culturii româneşti. (De necrezut dar adevărat, înanii lui 60, fratele mai mic al marelui romancier, angajat ca cercetător principal laAcademia română, continuă să-l defăimeze pe Liviu Rebreanu în cel mai neomenescmod, uitând ca toate greşelile ce, eventual, le va fi savârşit în viaţa lui, devin mărunte,

lipsite de orice importanţă înaintea unicei creaţii rebreniene, reamintindu-ne că şisoarele îşi are petele sale. Nu de mult, mi-a fost dat să aud din partea unei năsăudenereproşul adus memoriei lui Liviu Rebreanu că nu şi-a ajutat la bătrâneţe mama, cândavusese nevoie de ajutorul lui. Un lucru cel putin nereal, odată ce una din suroriilescriitorului a întrat prin căsătorie într’o familie bucureşteară bine înstărită, descrisă dealtfel în romanul Răscoala).

Dar oare faptul că Dostoievski a fost un mai mult decât pasionat adept al jocurilor denoroc i-a diminuat din prestigiul de mare scriitor, nu numai al Rusiei?

Doar la noi un G. Calinescu în Viaţa lui Creangă insistă în mod exagerat asupra unordefecte trupeşti ale humuleşteanului cu scopul de a-l diminua negustându-i, elorăşeanul Ioanide ţărănismele primitive, scăldat “în noroiul cel mai de jos” (N.Timiraş). Dar oare aceluiaşi Dostoievski i-a prejudiciat ca scriitor faptul ca a suferitde epilepsie ori din contra?

Rebreanu s’a ferit timp de doi ani să răspundă atacurilor înjurioase dar după ce chiarGândirea însăşi devine pilonul loviturilor duse împotriva sa, el nu mai putea să tacă încontinuare.

Deşi nici romancierul nu îmbracă mânuşi fine de mătasă, pentru el vorbeşte admiraţiaavuta înaintea declanşării conflictului, pentru Gândirea şi poezia lui Crainic.

Mobilul spurcatei polemici nu întârzie să apară după publicarea documentului princare Nichifor Crainic prezintă fişa de poliţie a inculpatului scriitor însoţită deamprentele sale digitale din 1910, la care Rebreanu va trebui sa facă anumite referinţebiografice.

Astfel scrie, acesta din urmă, pentru a despovăra pe tatăl sau, învaţător cu nouă copii,a urmat cariera militară. Absolvind Academia militară, ajunge sublocotenent activîntr’un regiment unguresc de infanterie. Curând părăseşte armata lucrând ca micfuncţionar, pentru a rezista în ţară, până îşi va găsi un mijloc de existenţă. Deci, cânda avut suma adunată, a plecat în România, acolo prin sprijinul lui MihailDragomirescu a putut să lucreze la diferite ziare, scoţându-l din mizeria iniţială. ÎnFebr. 1910, este arestat şi anchetat de Siguranţa Statului, ca la mijlocul lui Iunie să fiepredat autorităţilor ungureşti şi dus la tribunalul din Gyula. Acolo a fost învinuit ca întimpul cât a fost în armată a deturnat 500 de coroane. De fapt în 1907 însărcinat cuconducerea popotei a avut o pierdere de 500 de coroane realizată din administrareaaplicată banilor alocaţi. Raportând pierderea i s’a cerut să înlocuiască suma pierdută,dar trecând în România, fără să-şi fi achitat datoria, zugrăvit ca şovin periculos a fostcondamnat la trei luni închisoare ca după vreo două săptămâni, sentinţa să fie anulatăşi scriitorul pus în libertate.

Analizând la rece lucrurile, pe vremea când încă eram aliaţii Austro-Ungariei, faptulcă un supus al acestui stat a trecut în România uitând să-şi plătească datoriile,

justifica oarecum procesul intentat, mai ales ca scriitorul n’a putut da socotealădespre modul cum s’au pierdut cele 500 de coroane. Gurile rele susţin şi astăzi ca întinereţe Rebreanu ar fi avut patima jocului de cărţi, la care ar fi pierdut sumarespectivă. De altfel însuşi Rebreanu, prin figura lui Titu Herdelea nu s’a descris înromanele sale drept un tip prea moral.

În fapt, tocmai pe baza legăturilor amicale româno-ungare, s’ar fi cuvenit să i setrimită învinuitului întâi o somaţie şi numai dacă cel vizat n’ar fi reacţionat să fiînceput urmărirea penală. Ori cum încă la Bucureşti i s’au făcut formele de puscăriaş,fotografiat i s’au luat amprentele digitale, pentru noi este o dovadă că la urmaurmelor întregul demers de expulzare se bucura de sprijinul unor denunţători români,astfel că s’au aplicat măsuri ca întocmirea fişei antropometrice aplicate ca unuicriminal de drept comun total disproporţionate faţă de valoarea sumei, care nici n’amai fost luată în discuţie odată cu eliberarea din închisoarea maghiară a scriitorului.

Din Septembrie 1931 Rebreanu se va mai vedea pe coridoarele tribunalului cu N.Crainic într’un proces intentat de cel de al doilea dar nu se ştie dacă s’a renunţat la elsau s’a ajuns la darea unui verdict. Deci, era vorba de N. Crainic şi nu de PamfilŞeicaru.Întreaga chestiune va fi reluată cu ocazia primirii scriitorului ca membru alAcademiei române dar, se zice mai târziu sub cupola veneratei instituţii cei doi şi-audat mâna, Crainic susţinând ca s’au porcărit destul, să nu mai fie supăraţi darRebreanu i-a dat replica meritată: “Nu, pardon, tu ai fost porc! Şi nici azi nu ştiupentru ce. Eu n’am făcut decât să ripostez târziu.”Dacă întâmplarea a avut loc, nuştim, l-am citat şi de data aceasta pe N. Gheran, un judecător nu prea obiectiv alfaptelor dar aici îi dăm dreptate că Rebreanu nu a spus decât adevărul.

Şi să recunoaştem oricât l-am admira pe Crainic de data aceasta era vinovat de a fistârnit a furtună într’un pahar cu apă, dar cu mult rău făcut adversarului său, înnumele unei moralităţi şubrede care nu putea să ierte un păcat al tinereţii şi acelarămas până astăzi neelucidat.

În legatură cu scrisoarea publicată de R. Dianu adresată de Rebreanu lui I. Slavicipentru a-l angaja la Ziua ca redactor şi translator, înainte de a condamna va fi necesarsă ne referim la unele evenimente nu lipsite de importanţa lor. Astfel în timp cenemţii au ocupat Bucureştiul şi ca prin minune soţia sa Fany a reuşit să salvezemanuscrisul capodoperei Ion să nu cadă în mâinile lor, în cercurile româneştiRebreanu era insultat că ar fi spion al armatei de ocupaţie, aşa cum o descrie chiar el,într’o nuvelă ceva mai lungă, de ce?

În acest sens după pacea de la Buftea, Rebreanu ameninţat din toate părţile se înţelegeca a căutat sprijinul bătrânului scriitor ardelean, astfel că scrisoarea respectivă nuconstituie un act de trădare cum a fost prezentată ci demonstrează situaţia tragică încare se afla marele romancier, datorată aceloraşi feţe palide care i-au provocatexpulzarea din România şi care-l ameninţau să nu-şi mai poată câştiga în mod cinstit,datorat cabalei lor mizerabile, minimul necesar pentru traiul său zilnic.

Prin urmare Pamfil Şeicaru avea dreptate atunci când în scrisoarea ce mi-a adresat-osusţinea ca nu el se afla într’un grav conflict cu Liviu Rebreanu ci teologul cuveleităţi de ziarist, N. Crainic.

În ce priveşte problema romanului Gorila, aceasta e mult mai complexă.

Liviu Rebreanu după polemica dusă, nu putea avea păreri bune despre Crainic, pecare le-a exprimat şi public dovedind că nu se teme de el şi în niciun caz nu ar fischimbat acţiunea romanului Gorila, în care nici nu putea spune mai mult decât afăcut-o în cele trei articole răspunsuri date adversarului său. De pilda: “Dl. NichiforCrainic deşi profesor de teologie (va fi interesant de lămurit cum a putut ajungeclientul cârciumilor din Viena, educatorul viitorilor preoţi români) nu-şi poate lepădaobârşia ţigănească pe care a trădat-o totuşi pentru a deveni “moralizatorul” neamuluiromânesc.” Sau: “este clientul tuturor cârciumilor şi tavernelor, în stare de ebrietate ainsultat o doamnă, într’un local, fiind apoi bătut de soţul doamnei jicnite; în cabineleparticulare, cu femei de stradă, procură scene de exbiţionism sadic, oferindu-se pesine însuşi în spectacol...”.

Cu asemenea aprecieri nu prea măgulitoare, N. Crainic nu putea ajunge eroulprincipal al Gorilei, nu corespunde tipurilor rebreniene, cu evidentă nuanţă mitică,după cum am arătat într’altă parte, putea eventual să joace un rol secundar, Pirgu nuse bucura de favoarea geniului lui Rebreanu.

Mai departe, N. Crainic nu s’a remarcat ca un mare ziarist, fără să-i negăm talentul şiîn acest domeniu dar sigur nu era cap de serie. De ar fi fost el subiectul Gorilei nuputea să reprezinte exclusiv politicianismul ci înaintea lui, mediul intelectual de laGândirea şi să arate cum poate să urce un intelectual treptele academice, aşa dardescrierile trebuiau să cuprindă alte obiectivări, în sectoare total diferite de lucru.

Nu ne e greu să admitem că Fany n’a citit Gorila ci i s’a spus ca e nerealizat şi căeroul principal Pahonţu ar corespunde marelui ziarist, iar în ce priveşte intervenţia luiasupra marelui nostru romancier e imaginată deoarece Rebreanu ar fi refuzat să-şischimbe acţiunea Gorilei, indiferent cum s’ar fi numit marele ziarist, Crainic sauŞeicaru.

Dar confuzia de care se face vinovată Fany Rebreanu are loc atunci când nu eştistapână pe ideile tale, şi le însuşeşti de la o a doua persoană nu tocmai binevoitoare,probabil că şi ea executa un ordin care nu se discută ci doar se execută.

Căci dacă N. Crainic nu poate fi modelul lui Pahonţu din Gorila, nu existăposibilitatea decât că el întrupează ca personaj de roman rebrenian pe Pamfil Şeicaru,bine cunoscut de Rebreanu atât din spusele sale cât şi urmărind de aproape articolelesale din Curentul.

Aşa dar eroarea fundamentală a soţiei romancierului constă, în principal, în faptul căse referea, de-acum la lucruri şi oameni de care îi lipseau cele mai elementarecunoştinţe.

Astfel, romanul Gorila nu e deloc nereuşit tocmai din cauză că eroul său principalPahonţu, îl are drept model întradevar pe cel mai mare gazetar al nostru, el meritădenumirea de mare ziarist, şi acesta este, incontestabil Pamfil Şeicaru. Se înţelege căîn aceste condiţii, neretuşate în culise, el nu avea de ce să pretindă ca Rebreanu să-şischimbe opera, aşa cum o doreşte, şi în consecinţă putem afirma că romanul Gorilaaparţine întreg creaţiei rebreniene aflată în perioada sa de vârf, de creştet.

Şi pentru a-mi demonstra ideile, să nu ramână simple enunţuri nefondate, voi relualectura romanului Gorila, hermeneutic aplicându-i o analiză de text cu atât mainecesară cu cât despre această lucrare din cauze pe care sigur le vom cunoaşte nupeste mult, s’au formulat păreri generale influenţate de apartenenţa de partid afiecăruia.

De la început aşi sublinia că am descoperit romanul chiar în biblioteca maestrului dinapartamentul său din Madrid de pe Av. Reina Vittoria, unde acuma de când P. Şeicaruse mutase la Muenchen, locuia cel mai apropiat colaborator al său din exil, N. St.Govora. Acesta din urmă când mi-a înmânat romanul, cerut de mine împrumut să-lrecitesc, fără să cunoască problemele ridicate de Fany Rebreanu în legătură cu aceastroman, mi-a spus ca de la sine: “Pahonţu este tata Pamfil!” şi continuă de parcă i-ar ficitit în inimă: “În împrejurările respective şi el ar fi procedat la fel”. Şi cine, oare, îlcunoştea mai aproape decât Govora?

Pentru a ne da mai bine seama de profundele şi adevăratele semnificaţii ale romanuluiGorila de Liviu Rebreanu, considerăm că e locul să-i urmărim evenimentele cuoamenii lor în plină mişcare.

Ne e greu să acceptăm că Pamfil Şeicaru nu ar fi cunoscut acţiunea şi conţinutulpovestirii în care îl găsim descris în cele mai veridice trăsături ale caracterului său, numai că imaginaţia scriitorului l-a amestecat într-o naraţiune ce nu avea legătură cudestinul marelui ziarist Şeicaru, cel ce n’a murit împuşcat de un tânăr frate de cruce,cum se întâmplă în creaţia lui Rebreanu. În prima scrisoare ce mi-a adresat-o carăspuns, pentru a nu complica lucrurile s’a mărginit să-mi arate că el nu a avut niciunconflict, niciodată cu Rebreanu şi prin urmare argumentările lui Fany Rebreanu eraudefinitiv desfiinţate, mai ales că N. Crainic, aşa cum am văzut, în niciun cazdirectorul Gândirii nu putea fi considerat, înainte de toate un mare ziarist.

În primul capitol “Întorsătura” are loc logodna lui Teofil Drugeanu cu fiica mareluiavocat Constantin Rotaru şi a soţiei sale Eva, (prilej prin care ni se prezintă elitapoliticiană a vremii cum se cere de altfel unui roman zis cu temă politică).

Cu totul secundar ne apare perechea generalului Cornoiu şi a soţiei sale, căreia i seatribuie ideea de a fi vorbit de o criză permanentă a omenirii, pe care Rotaru (înalt,voinic, cu părul foarte nins şi cu faţa tinerească trandafirie, cu ochi albaştrisentimentali) o completează, considerând că de fapt există o criză aproape endemică,războiul mondial sfârtecat însuşi sistemul nervos al omenirii provocându-i o ranămorală. Dar ce e caracteristic acestui domn e tendinţa spre împăcare a lucrurilor, căde fapt însăşi viaţa e mişcare şi zbucium, deci criză, numai moartea îi pune capăt prinnemişcare şi inexistenţa.

Pe acest fond facem cunostiinţă cu Octavian Utalea, unul din cei mai mari industriaşiai ţarii, antisemit, căsătorit cu domnişoara Clarisa, fiica prea frumoasă a bancheruluiLeopold Goldstein.

În fine apar şi Belcinenii întovărăăşiţi de doamna Teleman. Să reţinem descriereafostului de două ori ministru: “Era vanitos şi plin de încredere în propriile-i calităţi,socotindu-se superior tuturor oamenilor politici. A intrat în politică imediat dupărăzboi. S’a înrolat în partidul naţional, nou la modă atunci, unde asistentul universitargăsea mai uşor acces la posturile de comandă... Azi la patruzeci şi cinci de ani, eraprofesor la facultatea de drept şi de două ori fost ministru. Părea mai tânăr, cu păru-inegru fără un fir alb cu mustaţa retezată englezeşte, cu privirea fixă, iscoditoareînăsprită de nişte ochelari cu ramele groase. O aroganţă calculată să-i sporeascădemnitatea îi dădea o înfăţişare antipatică deşi se străduia, mai ales în saloane, să sefacă iubit printr’o afabilitate exuberantă. De origine modestă, tatăl său fusese unsărman funcţionăraş la căile ferate îi plăcea să pozeze în senior; de aceea s’a însurattărziu, în ajun de-a deveni ministru, cu Cristiana Tomşa, mult mai tânără, dintr’ofamilie mare şi cu zestre mare...”.

Cu deosebitul risc de a nu descrie toate personagiile, voi zăbovi la cel ce neinteresează în mod deosebit, prezentat cu numele Toma Popescu-Pahonţu al căruiportret se suprapune cu al lui Pamfil Şeicaru, la vârsta de 33 de ani, aşa cum a avutocazia să-l cunoască şi scriitorul ardelean: “... pe uşa mare, parcă ar fi fost împins şitotuşi ţanţoş, un domn tânăr, înăltuţ, îmbrăcat într’un sacou sur închis, cu faţanegricioasă dungată de sprâncene stufoase ce se îmbinau deasupra unor ochiscânteietori, cu părul negru pieptănat lins pe spate şi descoperind o frunte largă,frământată înainte de vreme”.

Fără îndoială e portretul fidel al lui Pamfil Şeicaru din tinereţe, păstrat în expresia luidominată până la bătrâneţe de o viguroasă juneţe, de unde i-am face o comparaţiefiziognomică privind şi chipul lui Nae Ionescu stăpânit şi el de acelaşi fel desprâncene impregnând puternic şi expresia feţii filozofului.

Cum vom avea ocazia să arătăm şi în corespondenţa de faţă, duşmănia ziaristuluipentru filozoful român a rămas cu totul statornică, nezdruncinată de marea trecere atimpului, ori personal aş sublinia că deosebirea spirituală dintre cei doi o putemdetermina plecând de la sprâncenele stufoase definitorii pentru fiecare în parte.

La Pamfil Şeicaru, cum ni-l înfăţişează fotografia ce mi-a dat-o marele ziarist lavârsta trecută de 80 de ani, sprâncenele stufoase împodobesc pregnant o faţă deschisăspre cei din jur, ochii lui scânteietori le vorbeşte, îmbrăţişându-i, ajunge la sufletul lorprin cunoaşterea istoriei, în primul rând a românilor. Se evidenţiază halatul de casă,cu reverbere de oglinzi mătăsoase, purtat ca pe o togă de senator roman prin eaîncearcă să-şi ascundă nevoile zilnice nu din trufie ci cu speranţa într’un viitormărinimos, cărţile sale aducându-i îndestularea traiului, vis avut dar neîmplinit nicide marele scriitor francez H. de Balzac, înrudit cu el ca mod de fiinţare întru Fiinţă.

Am putea susţine citind în stelele sprâncenelor stufoase că e vorba de un om ce-şitrăieşte în văzul tuturor, existenta, în articolele sale de ziar scrise de el zilnic, ca şi încărţile lui nu are nimic de tăinuit, nici chiar în culmea neatinsă de idealurile sale.

După criteriile lui Lavater, dacă am întâlni boltirile frunţii cu desenul stufos alsprâncenelor ne-am da seama că ne aflăm în faţa, nu se poate altfel, al unui soi alpământului îmbinat cu purităţile cerului, sau Pamfil Şeicaru numit pe limba comună,un mare şi talentat ziarist, scriitor şi istoric politic fără să uităm înclinaţiile saleliterare manifestate printr’un stil al inimii cum e definită poezia de cei ce o cunoscbine.

Total altfel se prezintă figura lui Nae Ionescu sub sprâncenele sale stufoase, ochii îşiascund nuanţele, privirile se îndreaptă spre interior, preponderent spre adâncurilelăuntrice pe care însa nu caută să le descopere prin reflexele meditaţiilor Raţiunii cirecurge la posibilităţile vrăjitorului însuşite în Exerciţiile spirituale ale lui Ignatio deLoyola, demonismul lui îi pun în legătură cu impulsurile faustice pe care învăţatulortodox din el, le condamna cu asprime. Dacă înclinaţia spre comorile dinlăuntru îi dădreptul, după legenda sprâncenelor stufoase, să fie considerat filozof, drumul săuduce la o cunoaştere a esenţelor ce depăşesc realul, aparţin nu devenirii şi trecerii civeşniciei şi structurilor originare, mereu aceleaşi, urcuşul duce în capătul lor până latronul dumnezeirii. Întocmai ca Eminescu în Sărmanul Dionis, Nae Ionescu areintuiţia a ceea ce există dincolo, posibil să fie ajuns incă în viaţă prin trăirile misticecultivate de asceţi sau de artiăşti. De unde cultul eului prefigurând cele trei tipurimistice, a pelerinului, a mirelui şi a sfântului constituind tot atâtea modalităţi depercepere a unui Absolut cum este Dumnezeul ortodox, specific în tăriile salerelevante. Iată deci o zestre ideativă pe care a urmat-o nu numai dascălul ci şi eleviisăi, formând o strălucită pleiadă de creatori, fiecare s’a realizat după măiestria saproprie, pecetea originară pe care le-a dat-o marele lor guru, Nae Ionescu.

Urmaşii filozofului, românii de astăzi, forţaţi probabil şi de împrejurările istorice, l-aucontestat, pe acest Heidegger în ediţie ortodoxă, semn peremptoriu că nici nu s’auobosit să-l înţeleagă, socotindu-l un trăirist, ceea ce înseamnă că au confundatmijlocul cu scopul în sine. Fiindcă ideile ionesciene spre deosebire de D. Hume nu seadaptau constant la simţul comun de gândire ci în prealabil impun un studiusistematic al metafizicei pentru a pricepe sensul trăirilor preconizate.

Revenind la paralela dintre Pamfil Şeicaru şi Nae Ionescu, desigur amândoi suntziditori de suflete numai ca între ei există o deosebire esenţială, pe când ziaristulîncearcă să-l înalţe pe om referindu-se la evenimentele zilnice ale istoriei şi caută săle descifreze înţelesul lor adânc, ce poate fi definit ca o filozofie politică, de altfelprin stilul său oral direct comunicat cititorului reînvie pe marii oratori greci şi romani,articolele sunt în acelaş timp şi artistice, cel de al doilea, filozoful Nae Ionescu nupoate evita limbajul uneori extrem de întortochiat fiind frecvent vorba de o schemătotal abstractă, ne stă de pilda un Kant sau Hegel, de unde sistemul său e o teorie carese adresează înţelepţilor gândului, chiar şi atunci când traduce pe graiulortodoxismului învăţatura lui Isus Cristos.

Pentru a ne da seama de respectiva diferenţiere – în acest mod vom putea să neexplicăm poate cel mai dureros conflict al culturii româneşti - e destul că citimarticolele de fond din Curentul lui Pamfil Şeicaru şi să le comparăm cu articolele luiNae Ionescu din Roza vânturilor (editate în exil de M. Eliade) pentru a ne da seamacă primele izvorăsc dintr’o fire pasionată, manifestată de cele mai multe ori vulcanic,gata de a se confrunta pe faţă cu adversarul său, fiind vorba de un pericol iminent ceameninţă omenirea, perceput de intuiţia genială a ziaristului căpătată prin intervenţiaharului divin, deci referinţa e şi la un act săvârşit cu ajutorul misterului necunoscut,pe când filozoful Nae Ionescu are un caracter ascuns sub masca lui demonică, el îşiţese planurile în cea mai gravă tăcere, preocuparea lui o constituiesc problemeleteoretice generale, raţiunea slujind drept mărturie veşnică prin iluminarea sa decredinţă, de unde, bazat pe însuşiri incompatibile existente între cei doi, Nae Ionescunu dă o prea mare importanţă istoriei, pasiunea majoră a lui Pamfil Şeicaru.

Cine va lectura portretele închinate de Şeicaru unor mari personalităţi româneşti (N.Iorga, C. Stere, Oct. Goga) îşi va da seama că geniul acestui Plutarh al Românilor,naşte din facultatea de a reface pe fiecare din faptele lui zilnice mai caracteristice, lacare a asistat chiar autorul însuşi, cunoscându-i personal, deci bine, pe cei în cauză.De-aici, relaăţiile sale cu I. G. Duca, primul ministrul ucis în 1933 de legionari,vizitat nu o dată la reşedinţa sa de la Măldăreăşti, sau convorbirile cu C. Şterea lareşedinţa de la Bucov unde s’a retras, rămân memorabile, depăşesc prin pulsul lorvital simpla relatare istorică se transformă în cronici de înaltă tensiune literară.

E aproape de prisos să mai adaog că firea ascunsă a filozofului, greu de descifrat, seremarcă prin concluziile sale mai mult decât surprinzătoare, ceea ce a şi contribuit lanimbul meritat ce i s’a conferit de ascultătorii săi, subliniindu-se calităţile gândiriisale de o prospeţime continuă dublată de o luciditate de-a dreptul demonică.

Am insistat în mod deosebit asupra acestei paralele fiindcă ea va forma obiectulnenumărator scrisori ale maestrului şi nu în cele din urmă am considerat că tocmaisimbolistica ce o exprimă conformaţia sprâncenelor stufoase remarcate de oricine i-acunoscut personal ori din fotografiile rămase, se poate deduce de la prima privirecaracterul atât de diferit ce-i despărţea pe cei doi, încât întâlnirea spirituală dintre ei o

putem considera o mare nenorocire, nu atât a lor, cât a culturii româneşti, dejasemnalată.

Dar am mai spune că diferenţa dintre naturile lor vizionare o putem evidenţia şi dinraportul lor cu Dumnezeul în care credeau şi unul şi altul: în timp ce filozofia lui NaeIonescu îl apropie pe om de Dumnezeu, aflat undeva dincolo mai sus şi mai pur,Pamfil Şeicaru îl percepe între lucrurile pământului, unde El necunoscut şi nevăzut,se revelă omului prin frumuseţea naturii ca şi creaţie divină, şi mai trebuie săsubliniem că această atitudine se apropie de sofianismul ortodox pe care i l-amatribuit, pe buna dreptate, şi lui Tudor Arghezi.

Reîntorcându-ne la acţiunea romanului Gorila, din capitolul întâi am mai insistaasupra a două aspecte. Primul, cu legături deosebite în evoluţia ulterioară aromanului, are loc atunci când Belcineanu îi prezintă lui Pahonţu pe soţia sa, parcă unfluid nevăzut îi leagă incă de pe acuma pe cei trei, “Cristiana întoarse spre Pahonţunişte ochi, ficşi, distanţi, cu privirea stranie care fermeca şi îndepărta în acelaşi timp.Dădu din cap aproape imperceptibil. El se înclină ceremonios. Când se îndreptăîntâlni iar privirea care însă acum era rece de parcă nici nu l-ar fi văzut. Încrucişareaprivirilor n’a durat decât o frântură de secundă căci dna Belcineanu s’a reîntorssimplu către dna Teleman să continue convorbirea. Pahonţu însă mai rămăsese o clipăcu ochii ţintă la ea fascinat şi revoltat şi ruşinat”.

Al doilea fragment priveşte numele de Toma-Popescu Pahonţu pe care scriitorul îlatribuise tatălui Vasile Popescu, al cărui fiu Toma fiindcă-i semăna şi încercase detoate, fu poreclit, Pahonţu. Desigur, respectând libertatea de creaţie a lui Rebreanu -ne vom aminti de o discuţie purtată de fiica maestrului Viorela Şeicaru în Febr. 1981,cu un domn S. Schaffermann, autorul unui calomnios articol: “La catafalcul luiPamfil Şeicaru” în care acesta se refereă la “adevăratul” nume al lui Pamfil Şeicaru,Popescu. Iată câteva rânduri din răspunsul mai detailat al fiicei marelui ziarist: “Întâi,tatăl meu se numea Şeicaru, nu este ruşine să te numeşti Popescu, nume românesc,dar vă rog să luaţi câteva date precise: familia tatalui meu se numea Şeicaru; primulŞeicaru a venit cu turmele de oi (se pare), de la Şeica din Ardeal, prin 1780 si s’ainstalat în preajma comunei Brădeanu. A urmat Petre şi după aceea fiul lui,Constantin Şeicaru, străbun al meu, protopop la Tăbăreşti. Fiul lui Constantin,Haralambie, tatăl tatălui meu a fost trimis la carte, la seminar. A intervenit un (sauprimul) recesământ şi aşa bunicul meu, fiu de popă a fost înscris ca Popescu. Cândtatal meu a cerut reintegrarea patronimicului, care nu era un pseudonim de presă,întreaga familie a avut dreptul la numele de Şeicaru, chiar bunicul Haralambie carefusese poreclit ca “fiu de popă”.

În continuare, Liviu Rebreanu redă biografia lui Toma Popescu-Pahonţu - întru totulcorespunzătoare celei a lui Pamfil Şeicaru.Părinţii lui din Uda-Arges, tărani. N’aveaudecât vreo cinci stânjeni de pământ ca vatră a casei, deci au trăit în mare sărăcie. Pecopilul său Toma fiindcă îi plăcea cartea, tatăl sau l-a dat la liceu, pe care cu toategreutăţile ivite ca foamea şi umilinţa, l-a terminat cu bine, la Piteşti. Proaspăt

bacalaureat la 20 de ani cu douăzeci de bani în buzunar a plecat să cucereascăBucureştiul unde s’a înscris la drept şi litere. Curând devine pasionat cititor deliteratură inclusiv de poezii, colaborând la Bucureăşti şi la Piteşti pe la diferite ziareobscure, scriind în deosebi, critici literare.

În realitate, Pamfil Şeicaru s’a instalat în Bârlad unde întradevăr, a scris recenziiliterare, visând ca Pahonţu să ajungă al doilea Titu Maiorescu sau mai mult decât el.Din această perioadă, datează cartea poştală din 1 Sep. 1913 adresată de PamfilŞeicaru aflat în Bacau-Oneşti şi trimisă lui Maur din Galaţi, căruia îi elogiază poezia“Dor de soare” pe care i-a făcut cinstea să-l consulte în calitatea sa de critic.

În rândurile respective de care ne vom ocupa într’altă parte, tânărul nostru îşi aratăsatisfacţia de a fi descoperit un adevărat poet.

Deşi nu s’a dedicat propriu zis literaturii, Pamfil Şeicaru nu se va înstrăina niciodatăde harul pe care l-a avut, nu mai că poeticul devine parte din pana ziaristului şiscriitorului istoric, dând frumuseţe cuvenită adevărului, pentru marii filozofi germani,ultimul constituie izvorul autenticei frumuseţi.

În orice caz, marele ziarist, ca om de o rară erudiţie, atunci când critica falsa istorie aliteraturii române de G. Călinescu, avea calificarea respectivă şi în domeniul literar,să exprime unele mari adevăruri ce nu şi-au pierdut nici astăzi valoarea lorinestimabilă.

Războiul - continuă marele ziarist şi romancierul pentru Pahonţu - a tras o dungăpeste planurile lui literare, în care începuse să se afirme ca şi critic. Frontul l-aterminat ca şi locotenent, rănit de două ori, decorat de trei ori si cavaler al ordinuluiMihai Viteazul (întocmai ca Pamfil Şeicaru). Restul examenelor le-a luat dupăarmistiţiu încât la sfâşitul campaniei din Ungaria, când şi-a lepădat uniforma eraposesorul licenţei în drept şi al unei ambiţii nemăsurate.

După ani de încleştare oamenii visau la o pace eternă într’o lume nouă, pură, idilică.Oricât în jurul lui se vorbea de afaceri şi întreprinderi avantajoase, pe Pahonţu nu-lispiteau averile. “Ambitiile lui urmăreau o glorie albă, imaculată. Se dorea admirat deo lume întreagă pentru opera lui binefăcătoare, o admiraţie dezinteresată ca a marilorsavanţi, scriitori sau conducători de oameni.Pentru asta ar fi trebuit timp mult şi el eragrăbit foarte ca şi când i-ar fi fost frică să nu-i ia alţii înainte”. O caracterizare proprielui Lucien Rubempré idealistul, total departată de arivistul Julien Sorel, ori decalculatul Rastignac.

Însfârşit, Pahonţu stabilit temporar la Alba-Iulia se căsătoreăşte cu Virginia fata luiIacob Stoica. Acesta le cumpără în Bucureşti pe strada Pietăţii o casă arătoasă. Vaavea doi copii un băiat Virginiu şi o fată Ioana.

Pamfil Şeicaru, nu altfel ca eroul rebrenian Pahonţu, imediat după primul războimondial trecea printr’o stare de spirit optimistă, asteptând să se facă, însfârşit dreptateşi clasei ţărăneşti în slujba căreia s’a considerat marele ziarist, şi datorită originii lui,un soldat credincios până la moarte. Deşi nu a făcut parte din niciun partid, evidentsimpatiile sale aparţineau mişcării ţărăniste începută de învăţătorul Dobrescu-Piteşticontinuată cu mult amplomb de Ion Mihalache, lui i-a închinat un articol pateticintitulat “Un învins: Ion Mihalache” scris de Pamfil Şeicaru atunci când partidulţărănist şi-a pierdut identitatea prin fuzionarea sa cu partidul naţional condus de IuliuManiu.

În timpul mari crize mondiale din 1929, P. Şeicaru şi-a impus punctul de vedereprivind conversiunea datoriilor ţărănimii ceea ce cu siguranţă a dus la salvarea acesteiclase niciodată favorizată în ţara noastră.

În aceasta lumină, vom reveni asupra acestei probleme, Pamfil Şeicaru n’a fost unsamănătorist cum este etichetat de cei ce desconsideră valoarea curentului respectiv,el ca şi critic era simbolist ceea ce nu-l împiedica să guste cu inima creaţiile artisticeale ţăranului român, sa-l considere cel mai drag frate al său.

Iată cum descrie în câteva cuvinte, Liviu Rebreanu respectiva stare de spiritpostbelică, notând că “adversitatea sa împotriva ciocoilor şi împotriva celor ceexploatează ţăranul nu a însemnat o simplă răbufnire de moment, nu s’a redus lasimple imprecaţii de cafenea ci vor fi bazele stabile ale activităţii ziaristului şiscriitorului de mâine: “Pahonţu (alias Pamfil Şeicaru) respira din plinsentimentalismul umanitarist şi-l gusta cu nesaţiu”.

Revenit în Bucureşti Pahonţu–Pamfil Şeicaru va încerca să facă avocatură, văzând înjustiţie un prilej de a-şi pune în valoare talentul, dar după primul proces mic s’avindecat de pasiunea barei. (Că asta i s’a întâmplat şi lui Pamfil Şeicaru, lucru denecrezut dar adevărat, o aminteşte în discursul său V.V. Stanciu ţinut la parastasulmaestrului [publicat în partea a doua a cărţii] în care ni se confirmă faptul că PamfilŞeicaru a pledat câte un proces alăturea chiar de el).

În roman îl cunoaşte pe Rotaru, profesor la drept, cu el şi-a trecut cu brio doctoratulcu teza despre Crima politică. Întretimp şi-a reluat scrisul având revelaţia politicii caesenţă a vieţii, punând-o mai presus de orice alte preocupări. Întâlnindu-se cu TituHerdelea, eroul cel mai constant al romanelor lui Rebreanu, Pahonţu îi mărturiseştecă politica e pâinea sufletului şi când acesta sceptic susţine că a trecut şi el pe-acolo,Pahonţu crede că deosebirea dintre ei o constituie talentul ce-l are, lipsind cudesăvârşire lui Herdelea.

Deci, în mod magistral, cu pană de adevărat maestru al romanului românesc,Rebreanu în prima parte şi-a prezentat protagoniştii, politicienii timpului, pe Pahonţuîn devenire mare ziarist, dar tot acuma îi mai rămâne sarcina să se ocupe de parteaadversă adunată în casa lui Traian Cumpănaşu, un profesor în retragere după ce a

căutat să facă, în zadar, carieră în Bucureşti. Cu studii strălucite la Blaj şi Budapestaîntors la mitropolie cu titlul de doctor, în cele din urmă s’a trezit un latinist de forţădar şi pensionar. Văduv avea doi copii, pe Vasile, purta numele bunicului dinCărpeniş satul lui Cloşca, şi o fată Cintia, botezată cu numele iubitei poetuluiProperţiu, omagiul profesorului de latină.

În casa lor se afla invitatul lui Vasile, studentul tânăr, Ion A. Ionescu. Merită să-iredăm portretul: “Băiat de ţăran foarte sărac, cel mai mare dintre şase copii, a fugit demic de-acasă muncind din greu, încât de vreo doi ani îşi mai ajută şi părinţii cu câteceva.Mijlociu de statură, lat în umeri, făcea impresia unui luptător, mai cu seamă că şifaţa îi era colţuroasă şi frământată. În toată înfăţişarea lui stăpânea energia şi ohotărâre aproape sălbatecă. Parea dârz şi neînduplecat ca o stâncă. În ochii mici aveao strălucire atât defierbinte că îi lumina întreaga fiinţă, iar când râdea figura i seînfrumuseţa de bunătate şi naivitate...”.

Începând discuţia cu Pahonţu tânărul Ionescu îşi arăta convingerile fără prea multecomentarii: “Politicienii şi jidanii sunt nenorocirea neamului nostru.” FiindcăPahonţu ţine să minimalizeze rolul evreimii în acest proces, Ion Ionescu i-o taie scurtcă asta e credinţa lui şi adaogă cu glasul schimbat de o emoţie dureroasă că pentru eae gata să primească bucuros dispreţul, suferinţa, chiar şi moartea.

Pahonţu evident pentru a pune discuţia pe un făgaş mai bine chibzuit, admite că oricecredinţă este sfântă dar ceea ce ne lipseşte e o disciplină morală, singura ce poate creaîncrederea poporului. Şi continuând să vorbească înflăcărat, vocea îi deveniseparazitată de un hârşâit “care suna mai strident şi uneori fals” tulburare ce nu-l vapărăsi până la capătul vieţii, dar cu această ocazie va formula nemulţumirilegeneraţiei care şi-a dat sângele pentru patrie, se pare în zadar: “... că din pricinaaceasta nu mai există interes general ci numai interes de partid care ocroteşte un clansau o clasa în dauna întregii ţări; din aceeaşi pricină legea e inexistentă de fapt, căciori nu se aplică deloc, ori se aplică după obraz; ca în toate ţările cei ce au pornitrăzboiul în condiţiile ştiute s’au eclipsat demult, lăsând cârmuirea pe seama celor ceau luptat, numai noi continuăm cu aceeaşi echipă de neputincioşi care, conştient sauînconştient, ruinează ţara şi viitorul neamului că ne-am obişnuit să trăim numaipentru burtă, fără nici un ideal, într’o laşitate scârnavă şi cultivând lichelismul celmai abject.”

Intervine împăciuitor Cumpănaşu, recunoscând că de multe ori între el şi copiii luisunt neînţelegeri organice ca şi când “am trăi în evuri diferite şi am vorbi limbajediferite.” Totuşi el va crede până la moarte că România n’are nevoie de răsturnări cide o bună rânduială căci viitorul se construieşte nu pe ruine ci pe temeliile moştenite.Şi când îl întreabă pe Pahonţu de ce nu e membrul parlamentului, Pahonţu îi răspundecu vorbele de-acum bine cunoscute ale lui Pamfil Şeicaru: “- Ei bine, eu n’am loc înparlamentul ţarii pentru care mi-am vărsat sângele efectiv, nu la figurat! Înţelegi,domnule, Cumpănaşu? Eu sunt incomod pentru că nu tac şi...”.

Întreaga discuţie se încheie prin reflexia tânărului student: “Vremea compromisurilorşi cârpelilor s’a încheiat! Gânduri şi fapte noi trebuie să regenereze ţara batjocorită detoţi tâlharii!”

De-acum înainte, pentru a întelege intenţiile autorului va trebui să facem abstracţie denotele din subsolul textului introduse cu scopul de a descrie mişcarea legionară în celmai mârşav mod posibil acoperite fiind cu citate luate din părinţii marxismului darmai ales din autorii şi rezoluţiile partidului comunist român. O atare tratare oconsiderăm falsă tocmai fiindcă în romanul “Gorila”, Rebreanu nu face istoriculacestei mişcări, de altfel se referă la un eveniment special urmând cea mai subtilăreducţie fenomenologică husserliană. Autorul pune faţă în faţă pe anumiţi politicienireprezentativi, cu tinerii naţionalşti de ale căror gânduri şi atitudini istoria îi învinuiepe ei, că le-au avut. Tot ce scrie în romanul Gorila e incompatibil cu părerile luiRebreanu când după rebeliune condamnă pe cei care au declanşat-o. Dar nepotrivireae numai aparentă căci pe romancier nu-l interesează fenomenul legionar, în genere, cinumai modul în care tineretul a fost împins să-şi însuşeascăşţ un destin ce nu-i al lui,cum e cazul studentului Ion Ionescu, (un nume total anonim) de ce el şi fraţii săi decruce au devenit duşmanii zisei democraţii româneşti şi al statului de drept?

Pe Liviu Rebreanu îl interesează această evoluţie şi îi va demasca pe cei vinovaţi,până la urmă. Dacă vrem să ne referim la un fapt istoric să ne oprim la mişcărilestudenţeşti din Iaşi, în anii de după primul război mondial, când tinerii îngrijoraţi deviitorul lor pe care nu-l vedeau deloc asigurat, au început să protesteze uneori destulde vehement. În loc să steie de vorbă cu aceşti oameni disperaţi, mai mult, să caute săle vină în ajutor, politicienii l-au numit pe Manciu, prefect de poliţie la Iaşi, o brutăale cărei fapte bine cunoscute se rezumau la a schinjiui pe studenţii prinşi în flagrantcă protestează, nemulţumiţi de situaţia lor. Când Codreanu l-a împuşcat pe respectivulManciu a devenit peste noapte erou, salvator al studenţilor şi mai pe urmă a fostachitat de curtea cu juraţi, a doua mare greşeală când respectivul trebuia să fiecondamnat pentru uciderea unui om, care ocupa un post de funcţionar public,indiferent de circumstanţele sale atenuante, în nici un caz Codreanu nu trebuiaabsolvit de orice responsabilitate.

În acest fel studentul Ion A. lonescu era îndoctrinat de alţii, cum nu se poate altfel şiasta fiindcă politicienii, ei înşişi, au recurs la violenţă.

Cât priveşte antilegionarismul partidului comunist român era unul duplicitar, urmăreasă compromită mişcarea ca adversar politic, dar în acelasi timp căuta peste hotare săfacă afaceri cu cei ajunşi la o situaţie materială, fără nici o reticenţă morală. Astfel înţară publicau cărţi în care înfierau pe drept, uciderea marelui istoric şi om de cultură,N. Iorga, dar în acelaşi timp făceau afaceri nu prea cinstite cu Boeru cel ce a condusechipa morţii care l-a lichidat pe marele savant român. Dacă regimul comunist ar fifost sincer în acţiunile sale s-ar fi cuvenit să ceară extrădarea lui Boeru dinMuenchen, dar pentru aşa ceva îşi dădeau seama că aveau mâinile prea murdare desânge omenesc. Cum se ştie, însă Boeru va cunoaşte salturi spectaculare în afacerile

sale, până când oamenii partidului comunist român i-au întors spatele iar ucigaşul luiN. Iorga a murit într’un spital din Muenchen, bine merci, ca orice cetăţean onorabil.În ultimele zile, a avut mustrări de conştiinţă, ca un Raskolnikov al istoriei subteraneromâneăşti, şi a mărturisit într’un ziar din exil, “Stindardul”, public, că el n’a făcutparte din echipa ucigaşilor lui Iorga, angajatii cooperaţiei din Ploieşti, ci a ţinut doarsă-i apere pe cei vinovaţi de fapta lor, înaintea conducerii legionare. De remarcat căniciodată Boeru nu l-a învinuit pe Horia Sima, care trăia la Madrid, că i-ar fi dat ordinlui şi celorlalţi să-l lichideze pe Nicolae Iorga, de unde se vede că odioasa faptă a fostexecutată de o mână de ucigşi, ca de la sine putere, şi astfel au făcut un răunemaipomenit legiunii. În exil a circulat o broşură privind cazul Iorga-Madgearu, încare Horia Sima descrie exact evenimentele, echipa Boeru îsi “împlinise” misiunea,în timp cecomandantul lor o căuta, în speranţa că va putea împiedica odioasele crime.

Acestea sunt adevăruri istorice care trebuiesc scrise de un nelegionar, cum sunt eu,copleşit în acei ani de ruşine că trăieşte în exil alături de Boeru, criminalul lui N.Iorga şi V. Madgearu.

În schimb, Boeru în timpul vieţii împreună cu alde Uscătescu (în ţară, din timpulcomuniştilor, considerat bunul prieten al lui C. Noica, o dnă I. Mustaţă i-a dedicat ocarte) şi A. Răuţă (marele Mecena al soţilor Lovinescu - Ierunca, cu tot convoiulcomuniştilor dizidenţi, colaboratorul lui Iosif Drăgan şi prin el al regimului comunistdin ţară) au constituit, cu încă vreo câteva persoane al căror nume îmi scapă, uncomitet de judecată condamnându-l pe Horia Sima, a fi inapt de a mai conduce în exilmişcarea legionară, pe motiv că s’a culcat cu femeia deocheată a unui camarad (sezice impotent) în casa căruia a locuit un timp, prin urmare a călcat morala legionară,pe care se înţelege o respectau domnii mai sus citaţi în cârdăşie cu ucigaşul lui N.Iorga, Tr. Boeru!!! Dar oare mascata cobaborare cu regimul comunist din ţară, nu erao acţiune mult mai imorală? Vorba lui Marin Preda: condamnă un om fiindcă a violato curvă.

Revenind la romanul Gorila, în acelaşi capitol, Pahonţu află vestea căderii de laputere a partidului radical şi îi propune lui Rotaru să-şi părăsească imediat propriulpartid pentru a trece la democraţii conduşi de doctorul Ionescu, ceea ce după multeezitări se şi întâmplă, Rotaru aduce faptul, în fond trădarea sa, la cunoştinţa primuluiministru şi totodată şeful său de partid. Lucrul va fi anunţat şi public odată cuînceperea capitolului al doilea intitulat, Vălmăşagul.

Serviciul făcut lui Rotaru din prietenie, i-ar fi putut aduce lui Pahonţu mult râvnitulmandat de deputat. Se înţelege că Rotaru vacăuta să-i răsplătească efortul aparentdezinteresat şi astfel îi cere sa meargă alături de el. După o scurtă ezitare Pahonţu îşipune iscălitura în semn de adeziune. Hotărârea lui, subliniată de romancier, urmeazăsă-I respecte însă principiul de a nu se înregimenta nimănui, clarificându-şiindependenţa, la timp. Nu vedem o contradicţie în atitudinea de a critica violentactivitatea partidelor şi încercarea de a se ridica prin ele, conform ideii că duşmanul

se combate mai eficace cu propriile arme: “Nici o poliţă nu poate angaja viitorul unuiom de voinţă. Numai talentul scrie viitorul şi timpul...”.

Prin Pahonţu, Rebreanu exprimă crezul de viaţă a marelui ziarist P. Şeicaru, de faptcu toate atacurile sale, idealul lui se putea împlini nu prin distrugerea unui stat ci prinreformarea sa, conducătorii să-i fie aleşi prin valoarea ce-o reprezintă, păstrându-sestructurile de natura tot democrată. În acest cadru desigur violenţa nu-şi găsea locul eipozitiv, de unde rezervele ziaristului faţă de mişcarea legionară, noua ordine se putearealiza pe cale paşnică din această cauză de pilda admiraţia sa pentru sistemulparlamentar, apărat în esenţa lui, ca de un democrat pur-sânge.

Înteresantă ne apare participarea sa la clubul din Calea Victoriei unde doctorulIonescu pecetluia metamorfoza politică a lui Rotaru prin discursul său elogiindu-l camare jurist, mare orator, om politic şi mai ales mare român. La banchetul obligator cea urmat la Luzana printre toasturi a fost şi cel al lui Pahonţu: “...care în loc sătămâieze pe şeful partidului democrat sau să batjocorească măcar celelalte partide, acerut atenţie şi dragoste şi grije pentru tineretul român speranţa viitorului...”.

Iată-l deci pe Pahonţu manifestându-şi independenţa politică punând de la începutproblema atât de spinoasă a tineretului, cu adevărat speranţa viitorului. Desigurvocabularul aspru şi glasul lui hârâit (acest simptom e repetat cu insistenţă) nu acăpătat decât puţine aplauze dar spre surprinderea asistenţei doctorul Ionescu i-amulţumit că a ridicat o problemă atât de actuală, asigurându-l că va dovedi prin faptetot interesul arătat generaţiilor tinere. Dar mai târziu când i-a şoptit lui Pahonţu că aşase face politică şi a clipit siret fără să se înteleagă dacă îl aprobă sau din contră îlironizează, de fapt şi-a înlăturat masca de demagog, definindu-şi maniera de a facepolitică şi să nu uităm că era pe cale să devină primul ministru al ţării, nu era uncetăţean oarecare ci un politician de vază al României.

Guvernul cade, partidul democrat vine la putere, Pahoţu în cele din urmă după alegeriiese deputat pe când Rotaru e nemulţumit de numirea sa ca ministru fără portofoliu.

În acest capitol intră pe scenă şi Barbu Dolinescu, invitat de Pahonţu la el acasă. Capersonaj principal îi vom descrie înfăţişarea: “Era cu vreun an mai tânăr decâtPahonţu, dar părea mai mare, poate din pricina firelor albe ce-i mijeau pe tâmple.Avea o înfăţişare de mândrie bărbătească, răspândind totuşi o simpatie cuceritoare.Faţa uscată cu pielea mată si nişte trăsături fine care însă reunite dădeau o impresie deenergie îndărădnică. Ochii vii negri cu sclipiri arzătoare, erau într’adevăr ferestrelesufletului: privirea lor exprimau atâta sinceritate că în dosul lor nu mai putea dăinuinici o taină şi nici o strâmbătate. Numai buzele subţiri, alcătuind o linie orizontală,ascundeau parcă în rigiditatea lor o cruzime aproape în contrast cu tot restul. Ocicatrice largă îi brăzda obrazul drept de la coada ochiului la colţul gurii şi până laîndoitura bărbiei.”

Pahontu şi Barbu Dolinescu s’au legat prieteni de cruce, pe front, când au luptat înacelaşi batalion de vânători, dobândind împreună cruciuliţa albastră, decoraţia MihaiViteazul. După război viaţa i-a despărţit dar în continuare îl iubea pe Barbu ca pe unideal spunândui însă deseori “că viaţa ideală pură nu se poate trăi, precum nimicaabsolut pur nu poate exista în lumea noastră pământească.”

Deşi Barbu ocupase posturi diferite de funcţionar, nu se acomodase cu superiorii săi,astfel că până la urmă, după o nouă punere în disponibilitate prin desfiinţareapostului, printr’un proces lung a fost reîntegrat dar la Cetatea Albă. A urmat un altproces după care din nou se propunea reprimirea sa, dar mereu era amânat fiindcăpostul nu se putea reînfiinţa decât la bugetul viitor. Acuma Dolinescu aştepta noulbuget pus în pericol prin venirea la putere a unui nou guvern.

Ideile celor doi nu se potriveau deloc, Barbu fiind de părere că sistemul naţional nuputea fi schimbat decât prin răsturnare din temelii pe când marele ziarist îşi exprimaiar propriul crez: “Cu toate acestea numai prin politică se poate provoca schimbareamare pe care o râvnim cu toţii. Politica e arta de a prevedea, de a crea şi de a ferici unpopor sau lumea întreagă”. Fără îndoială pe această cale ni se aduc la cunoştinţă şiconvingerile de o viaţă atât a ziaristului Pamfil Şeicaru cât şi mai târziu ale istoriculuidespre rolul politicii de a prevedea şi a crea în vederea fericirii în primul rând alpoporului său. Fără îndoială când Dolinescu afirmă că “politica e râia vieţii” seaşează pe baricade opuse celei pe care se posta prietenul său, Pahonţu.

La masa aranjată de Virginia participa şi modestul Titu Herdelea cu furtunoasa luisoţie Niculina, lipsind copilul lor drag, Zachi, o pramatie simpatică, ataşat mişcăriitineretului naţionalist. Erau de faţă şi bătrânul Cumpănaşu cu copiii, Vasile şi Cintia.Mai târziu apare şi Teofil Drugeanu, soţul Corinei, secretarul lui Belcineanu, astfel căva da replică ideilor radicale propagate de Dolinescu, considerând că o îmbunătăţirenu se poate realiza decât pe calea instituţiile prezente, un guvern bun pote săînfăptuiască marea experienţă: “Nu trebuie să silim pe nimeni, să violentăm!Răsturnările nu ştiu unde pot ajunge. Violenţa provoacă violenţă.”

Dolinescu îi răspunde că numai tineretul singur va fi în stare să salveze ţara:“Preocupările ideale numai cei tineri le îmbrăţişează şi le trăiesc aievea. Numai eisunt în stare să viseze şi să trăiască în sufletul lor lumea de mâine. Ei sunt capabili sămoară pentru înfăptuirea ei, ţinându-se de mână şi cântând imnul biruinţei. Pentru eicomandamentele naţionale, imperativele totalitare nu sunt vorbe goale, ca pentrueseiştii de azi, ci trăiri efective... Numai atunci neamul românesc va respira în sfârşitscăpat din îmbrăţiăşarea monstruoasă a gorilei politice!”

Fiind pentru prima oară când se pronunţă acest cuvânt în legătură cu politicianismulromânesc, Teofil Drugeanu are pregătit unrăspuns temeinic motivat: “Adicăînlocuieşti o gorilă cu alta gorilă ... în fond tot politică faci, numai vrei s’o botezialtfel! Nu va mai fi, gorilă ci ... un animal mai simpatic pentru imaginaţiamultimii ...”.

De unde gândul exprimat cu atâta patos de Teofil Drugeanu primeşte toată aprobarealui Pahonţu: “Evident! ‘strigă Pahonţu’. Fratele Barbu se înverşunează degeaba.Politica nu se poate suprima. Poţi să-i schimbi numele, vorba ta, Teo, dar ea rămâne!E esenţa vieţii!”

Din lunga discuţie, pe care abea am schiţat-o, se poate constata că Barbu Dolinescuvorbeşte ca un conducător al frăţiilor de cruce formate din tineretul naţionalist, opuslui se ridică secretarul lui Belcineanu, politicianul fără prihană, membru al partiduluinaţional.

Cu toată remarca sa favorabilă lui Teo, Pahonţu nu se poate despărţi total de trecutulsău, când crescut cu Dolinescu şi alţii, jurau pe viitorul României, ai cărei vechiconducători se cer înlocuiţi, promovându-se în locul lor, oameni noi după valoarea şitalentul fiecăruia.

De-aici se va naşte îndoiala din sufletul său, irezolvabila de fapt, între credinţele deieri, care erau şi ale lui Dolinescu, stropite cu sânge, schimbate însa în focul vieţii defiecare zi, al politicianismului. Va trece de la o tabără la alta urmându-şi propriachemare a inimii, ceea ce îl va costa viaţa însăşi.

Dacă urmărim activitatea politică a lui Pamfil Şeicaru până în 1944, putem să scriemcă el şi-a găsit împlinirea sub zisa dictatură a lui Antonescu, de fapt o democraţiecondusă de un om valoros, ce nu-şi nega legăturile continue cu partidele democratice,dar acestea în loc să-l ajute, l-au sabotat şi până la urmă l-au condamnat la moarte.

Firea independentă a lui Pamfil Şeicaru, cu libertatea totală a creaţiei sale indiferentîn ce domeniu, constituiau condiţiile de bază ale existenţei cu adevărat intelectual-umane, l-au îndepărtat de totalitarismul intransigent propagat şi aplicat de mişcarealegionară, totodată dorind să reformeze sistemul democratic în sensul că el ar trebuisă promoveze, în cele dintâi, omul de valoare, talentat şi nu nulitatea politică.

Oricât Liviu Rebreanu şi-a luat unele libertăţi în construirea excepţionalului săuroman, “Gorila”, rămâne ca sigur că drept model i-a servit marele ziarist P. Şeicaru,ale cărui principii de viaţă şi trăsături de caracter ne dau cu uşurinţă posibilitatea săapropiem până la analogie figura de roman rebrenian Toma-Popescu Pahonţu cu ceaexistentă aevea în persoana lui Pamfil Şeicaru.

Aşa se explică de ce marele ziarist, arată că într’un roman istoric, şi Gorila este unul,se impune autorului să cunoască, prin studii aprofundate, de-aproape personajulprezentat, căci numai autenticitatea sa şi nu înfloriturile imaginaţiei, dă valoarecreaţiei.

Să recunoaştem că lui Liviu Rereanu i-a reuşit de minune acest lucru, condiţie majorăa romanului istoric, realizat în mod măiastru ca o copie artistică a realităţii, tocmaiceea ce impresionistul Călinescu impută marelui scriitor.

Se mai poate arăta că generaţia călită în focul şi sângele primului război mondial, prinreprezentanţii ei nu au avut o dezvoltare uniformă, desigur fără să ţinem seamaacuma de profitorii ordinari ai războiului, fripturiştii care nu trăiau decât pentru burtăfără niciun ideal, sinecurişti a căror ascensiune le era asigurată, ca din oficiu. Dintrecei ce şi-au vărsat sângele pentru ţara lor, un loc bine stabilit, îl ocupă Radu Comşadin marele roman al lui Cezar Petrescu, Întunecare. Eroul, desfigurat de rănile primiteîn război, respins de societate se sinucide având ceva în comun cu nuvela De ce? Alui Liviu Rebreanu.

Desigur majoritatea din cei întorşi acasă au avut o altă evoluţie marcată de credinţafăuririi unei lumi noi, chiar ideale. Ei, ca şi Pahonţu, credeau în puterea politicii de aschimba societatea prin reformele introduse, zi de zi. Şi în sfârşit era a treia grupă, înfruntea lor se afla Barbu Dolinescu, preconizând distrugerea din temelii apoliticianismului “râia vieţii” sociale de azi. Din aceasta ultimă îsi trage origineamişcarea legionară, cu un istoric bine determinat, ce nu poate fi anulat de duşmanii eide moarte, partizanii internaţionalismului comunist.

Tragedia, încăodată se constată, a lui Pahonţu este dubla sa orientare: una sprepolitica democrată, şi posibilităţiile ei de a schimba ce era de schimbat dar mereuclătinată de credinţele avute împreună cu Dolinescu pe front, fiind nu lipsită deimportanţă primirea decoraţiei supreme, ordinul Mihai Viteazul, prin el nu numai căsunt prieteni de cruce dar şi posesorii unei distincţii de eroi.

În capitolul Treptele, al treilea, Toma îşi dă seama curând că în calitate de deputat nuputea să mişte mare lucru chiar dacă reuşea să-l interpeleze de la egal la egal, pefostul ministru Belcineanu. Să mai reţinem faptul că deşi refuzat de două ori dedoamna Belcineanu la nunta lui Teofil cu Corina Rotaru, Pahonţu n’a putut să rezisteatractiei fie şi fugare pe care această femeie a exercitat-o asupra sa.

Evenimentul crucial e însă altul. Deşi în sinea lui, Pahonţu şi-a dorit să aibe un ziar,din lipsă de fonduri nu şi-a putut-o împlini, deşi cum mărturisea lui Utalea presa erapasiunea lui cea mare.

Totul pornise mai concret de la Rotaru, acesta mărturisind că guvernul lui stătea peghimpi gata să cadă, dar că îl miră atitudinea lui Pahonţu complăcându-se întremamelucii de la Cameră da parcă între ei şi-ar fi găsit idealul vieţii. Îl consideră omde talent şi e păcat să se piardă în mocirla politicianismului care a corupt şi a nimicitatâtea energii. Pahonţu îi răspunde că n’are bani şi slugă nu putea să intre la nimenidar Rotaru dezinteresat îi promite să-l susţină pentru a-şi scoate un ziar pe care-lpofteşte, fără nicio obligaţie din partea lui.

Asociindu-l, ca mai experimentat în modul de a pune bazele unui ziar, pe TituHerdelea, a ipotecat casa Virginiei, unde locuiau, pentru a da garanţie sumei ce i-aîmprumutat-o bancherul Goldstein.

În acest mod Pahonţu reuşeşte să editeze un ziar, cumpărând şi o tipografie, vorbeleadresate lui Titu Herdelea puteau fi tot atât de bine rostite şi de Pamfil Şeicaru, în1927 când apărea Curentul cu deosebirea că la Pahonţu el se numea, România;“Bătrâne, bătrâne! Nu mai e glumă! Asta e toată viaţa mea, viitorul, triumful meu!Pricepi bătrâne. Nu se poate să eşuez decât dacă s’ar întâmpla să mor! Şi chiar atunci,ziarul trebuie să rămână ca să perpetueze numele şi gloria lui Pahonţu, baiat de ţăranamărât, cuceritorul României!”

Şi când Herdelea îl consideră prea grăbit la cucerire, Pahonţu- Pamfil Şeicarucontinuă: “Il voi cuceri cu creierul şi sângele meu! Sunt sigur” strigă Toma Pahonţu,fanatic. “Clocotesc în sufletul meu energii ancestrale! Tăranul, bătrâne, careînvinge!”

Cu o săptămână înainte de apariţia ziarului Pahonţu convocă întreg personalul la oconsfătuire, vorbindu-le aproape jumătate de ceas, sfârşeşte astfel: “În viaţa mea, vămărturisesc, începe azi un capitol nou, capitolul cel mai de seamă. Gazetăria pentrumine e apostolatul unei credinţe şi al unui ideal, precum trebuie să fie şi pentru d-voastră. Am o singură dragoste fanatică: tinereţea care trebuie să biruiască; şi unsingur ideal sfânt: mântuirea ţării din ghearele... (o frântură de clipă ezită, apoi îi venibrusc în minte comparaţia lui Dolinescu de astă iarnă, care nu-i plăcuse, găsind-oexagerată; continuă cu convingere de parcă ar fi ţâşnit acuma din străfundulsufletului) ... din ghearele gorilei în care se zvârcoleşte neputincioasă de atâţia ani dezile”.

Întorsătura nedorită a discursului prin intervenţia cuvântului “gorila” nedemonstrează că Pahonţu, fiul de ţăran se gândea la întregul tineret român, oarecumîn mod ideal şi astfel numai circumstanţe nedorite de el, externe, îl tot puneau înrelaţie cu vocabularul prietenului său de front, Barbu Dolinescu, faţă de care ca şi deîntreaga sa ideologie, la urma urmelor era total străin.

Capitolul al IV-lea “Interval” se ocupă cu ziarul România care de la primul numărîncepuse să cucerească publicul cititor.

Violenţa verbală, la modă în Europa după război, adoptată si de Pahonţu, fireşte însăcă i-a impus o anumită ţinută: “Violenţa nu înseamnă trivialitate! ...Violenţa eatributul firesc al avântului interior. Numai violenţa unei credinţe are valoare ... Şiexprimată cu talent! … Între violenţă şi înjurătură e diferenţa dintre academie şi şatraţigănească. … În părerea noastră numai ziariştii de origine ţigănească întrebuinţeazăînjurătura de-acasă crezând că astfel fac polemică. Noi suntem români, domnilor!”

Desigur referinţa se face la violenţa verbală, ca mijloc de a susţine şi chiar impune unadevăr. Pentru a-şi demonstra independenţa, Pahonţu scapă de povara partizanatuluidemisionând din partidul democrat, visând că atunci când “România” va deveni unziar mare, guvernul va oferi un loc permanent în Cameră, conducătorilor celor maiimportante publicaţii.

Lumea începea să discute, după succesul României şi demisia sa din partiduldemocrat despre provenienţa fondurilor, căzând originea lor guvernamentală: “Sepuneau în circulaţie mereu alte ştiri mereu date ca sigure; că sunt la mijloc baninemţeşti, că sunt bani de la comunişti, că sunt de la un grup de evrei, că e ziarulpersonal al unui mare industriaş, că le-a colectat un arhiereu fanatic ... Şi toatemotivate prin prezenţa băncii Goldstein la întemeierea ziarului.”

După cum se vede zvonurile calomnioase, pur inventate, de la început au circulat înlegătură cu activitatea marelui ziarist, Pahonţu-Şeicaru.

Dar dacă pe Pahonţu nu-l înteresau zvonurile atâta timp cât ziarul său era tot mai citit,iar ele înşile circulau subteran, fără să-l atace în mod direct, ne face să înţelegem dece la bătrâneţe Pamfil Şeicaru devenise imun la campania de calomnii şi minciunilansate de proletcultiştii condeiului în tot ce publicau, ocrotiţi de partidul comunist,adaogând că nu mai are timp să se ocupe de atacurile îndreptate împotriva lui, ăsta edestinul său fiindcă nu i-a plăcut să tacă, adică să nu spună adevărul celor înecaţi înmocirla minciunilor. Mi-a promis că într’o zi va răspunde tuturor mârşăviilorcomuniste, dar din păcate nu a mai ajuns să o facă, şi personal consider că e bine căs’a petrecut aşa, a lăsat o mare operă în urma sa, ea să vorbească în numele său şi aladevărului.

Pe la sfârşitul lunii primise o delegaţie de studenţi, printre ei figurau atât Vasile, fiullui Cumpănaşu cât şi Ion A. Ionescu întâlnit în casa bătrânului profesor. Veniseră, cafraţi de cruce să-i mulţumească pentru România “prima goarnă care sună deşteptarearomânească! Şi primul semn al izbânzii care trebuie să vie!”

Mai bine de un ceas au stat de vorbă. Cel mai mare era Moise Tripa, student în anultrei la Politehnică: “înalt blond şi sfios dar cu trăsături ce trădau o energieîndărătnică”. Al doilea Culai Juga era de o seriozitate nepotrivită obrajilor săi defecioară, pe când al treilea Gavrilă Coconeţ deşi nu împlinise douăzeci de ani arătamatur, cu o ţinută neglijentă asemeni revoluţionarilor ruşi de odinioară sauanarhiştilor din romane. S’au referit la mântuirea ţarii din mlaştina politicianismuluidornic de îmbogăţire pe spinarea românimii martirizate, cum exprima Ion Ionescu înlimbajul său bombastic eroic gândurile tuturor, Coconeţ adăogând cu accentul săubasarabean “au sângerat şi au pierit în război românii cei buni şi au rămas cei răi săne guverneze şi să ne exploateze.”

Cuvintele şi judecăţile îndrăzneţe îi aminteau lui Pahonţu de zilele când perora şi el lacafenea între prieteni proorocind pe curând împlinirea vremurilor, astfel că în final îiîmbrăţişează pe rând rugându-i sa-l considere ca pe fratele lor.

Ramas singur îşi dete seama că în fundul sufletului său Ion lonescu îi inspira orepulsie accentuată, încât trebuia să-şi dea osteneala s’o înăbuşe. Deşi îi asigura petineri că va lupta pentru doborârea vechilor idoli, de fapt între cele două părţi existauatitudini ce nu se puteau niciodată reconcilia. Tinerii, în prezenţa cărora Pahonţu îşi

simţea pentru moment fiinţa purificată şi îşi reprimea speranţa în apropierea uneilumi noi, dar ei erau nişte mari idealişti, pluteau în nori, depărtaţi de evenimentele dinjur, de unde nu meritau aprecierea lui Pahonţu care era un realist al idealurilor sale,cum îl numeşte Ion Vinea pe Pamfil Şeicaru un visător al realităţii de unde diferenţavizionară dintre cele două tabere.

Vara după ce-şi trimite familia acasă în Ardeal, cu gândul la dna Belcineanu, dându-şiseama cât de străină îi este Virginia, soţia sa, îşi propune să-şi trăiască viaţasentimentală, de unde aventurile sale cu femei uşoare până a întâlnite-o pe TatianaPopescu, dansatoare de varieteu, cu ea va avea o legătură ceva mai stabilă.

În acest interval de timp îl caută Dolinescu informându-l că au pus bazele organizaţiei“Fraţii de cruce” din care mai fac parte şi tinerii cunoscuţi de-acum de la vizita ce i-au făcut-o, cu toţii au mers la biserica din cartier unde în faţa preotului au jurat, peEvanghelie să lupte împreună până la moarte pentru izbăvirea neamului. CândPahonţu îl întreabă dacă au un program, Dolinescu şeful organizaţiei îi răspunde că eiau un crez simplu şi sfânt: “Un neam, o ţară, un rege”, ceea ce pentru marele ziaristsunt “sloganuri demagogice pentru captarea mulţimilor”.

Este inutil să mai continuăm conversaţia respectivă deoarece fanaticul şef Dolinescunu-şi domolea deloc ideile, declarând patetic: “Eu nu mă abat de pe drumul drept!Pentru nimic în lume! Noi am jurat, frate Pahonţule! Şi jurământul e sfânt! Noi vommuri, dar nu ne vom abate, să ştii!”

Dar până la urmă Dolinescu îl roagă să arate mişcării o simplă simpatie, astfel că îşipermite să-l întrebe dacă va putea să se sprijine pe el şi dacă în acest sens poate să-idea cuvântul său: “Pahonţu impresionat de tonul lui, avu o şovăire, parcă i-ar fi fostfrică de o cursă. Dar imediat îşi reveni şi răspunse uşor, cu o fluturare de surâs: - Nuprea are rost, dar dacă ţii neapărat, iată ai cuvântul meu! ... Până la urmă te pomeneştică totuşi mă înrolezi şi pe mine în mişcare!”

Pahonţu nu-şi dă seama de gravitatea situaţiei şi asta îl va costa în cele din urmăpropria viaţă. Prin cuvântul dat el se punea la dispoziţia mişcării, pe care, cum amvăzut n’o preţuia deloc, îşi leagă ziarul de organizaţia “Fraţii de cruce”, chiar de laînfiinţarea ei, deci îi dă şi propria binecuvântare. Greşeala lui va fi mai mult decât ocursă şi e cazul s’o scriem Pamfil Şeicaru nu ar fi avut imprudenţa să o semneze,chiar din contră, de la întemeierea organizaţiei şi-ar fi arătat mai mult decât rezervelesale de mare ziarist.

Curând Toma îşi dă seama că goana lui după dobândirea experienţei sale în materiede iubire, îşi are cauza în comportarea dnei Belcineanu care a refuzat deunăzi să steade vorbă cu el, când la întâlnirea cu soţul ei acesta nu era acasă.

O întâlnire cu Teofil Drugeanu, îi dă prilej acestuia să-l înfrunte, pentru că atacăliberalismul şi democraţia, uitând că s’a născut în ea şi nu în disciplina unei tiranii

cum o doreşte. Marele ziarist îşi apără cu dârzenie poziţia: “Eu sunt în tradiţiaromânească, în spiritul românesc şi pe linia românească. De-un secol încercăm toatehainele străine şi nu ni se potrivesc. A sosit momentul să ne facem haine după măsuranoastră din stofa noastră, noi înşine. În orice caz o să ne şadă mai bine.”

Teofil îi impută că în loc de a lupta pentru mai multă dreptate dată ţărănimii îi punealte lanţuri, într-o robie mai sângeroasă.Îndemnul la aventură înseamnă că stă înslujba distrugerii României.

Ajunge şi la nedreptatea pe care o face lui Belcineanu şi pentru a-l împăca şi cudoamna lui îi promite că la toamnă va pune la cale un ceai intim unde va aveaposibilitatea să vorbească şi cu doamna Christiana, o fiinţă fermecătoare, chiar dacăcu străinii, în general, e rezervată, faţă de Pahonţu are o simpatie care excludebăunuielile lui. Poate că-şi are şi dânsa plictiselile ei, mai ales, cel puţin aşa spun aicasei, nu e fericită cu Belcineanu, probabil şi diferenţa de vârstă e prea mare, daroricum nici altfel nu se potrivesc.

Referindu-se la starea sufletească a eroului său, Rebreanu încheie capitolul solemn,cum işi dădea cuvântul Pahonţu că nu va spune nimănui cele aflate de la Teofil şisubliniind metaforic: “Când se despărţiră, orizontul se rumenea la răsărit.”

Capitolul al V-lea, intitulat Fratii de cruce, începe cu deslănţuirea atacului de către“România”, împotriva vicepreşedintelui Camerei, Aurel Tănăsescu, acuzându-l de unscandalos trafic cu terenuri petrolifere. Oficiosul guvernului caută să minimalizezeafacerea în timp ce prim-ministru îi roagă pe noul mare apărător al dreptăţii, Rotaru,să intervină asupra României dar Pahonţu refuză orice aranjamente ceea ce vorbeştede la sine despre caracterul marelui ziarist nu numai al lui Pahonţu ci şi al modeluluisău, Pamfil Şeicaru: “Am destule păcate, dar venal nu sunt şi nici nu voi fi. N’amfăcut niciodată afaceri ... Ce-mi ceri dta acuma, înseamnă sinuciderea mea morală!Sacrificiul ar fi prea mare pentru a salva pe nişte ticăloşi şi mai ales pe duşmanuldtale ireductibil ...”.

Peste câteva zile un comunicat oficial semnat de ministrul justiţiei C. Rotaru, arăta căvor fi pedepsiţi cu toată severitatea toţi cei ce se vor dovedi vinovaţi, indiferent desituaţia sa socială sau politică.

O altă chestiune la ordinea zilei era întâmplarea fraţilor de cruce în Făgăraş, cărora,mai înainte Pahonţu într’un articol le luase apărarea.

De la Dolinescu află tot ce li s’a petrecut acelora ce vroiau împreună cu ţăranii sămuncească la lucrul câmpului, să repare casa unei văduve, sau să le înfrumuseţezebisericuţa, să înalţe troiţa, să dreagă podeţele şi şanţurile, în general să fie de ajutoroamenilor iar seara să le vorbească de Dumnezeu şi despre neamul lor şi să-i îndemnela muncă şi fapte bune.

Cu toate că au primit ordin din partea lui Dolinescu, urmat cu sfinţenie, să fierespectuoşi cu autorităţile, acestea au intervenit, un plutonier cerându-le să seîmprăştie. Tinerii, pe drept revoltaţi, au refuzat s’o facă şi fiindcă Iuga Culai îl făcusebrută ticăloasă şi neruşinată, plutonierul izbindu-l cu pumnul în piept şi înjurându-l demamă, tânărul scoase revolverul şi a tras două focuri, din fericire Ionescu aflat lângăel l-a tinut de braţ încât n’a fost atins nimeni. Ca urmare “asasinii şi rebelii” de laOhaba au fost duşi înaintea prefectului care după discuţii nesfârşite, l-a reţinut doarpe studentul vinovat de-a fi descărcat revolverul.

Incitat de B. Dolinescu, Pahonţu îl caută pe Rotaru, apărând pe fraţii de cruce susţinejust, că cei ce vor să răspândească duhul omenirii sunt provocaţi şi închişi, pe cândTănăsescu (plutonierul) şi tovarăşii săi de nelegiuire sunt liberi şi sfidează lumea, întimp ce tinerii, fraţii de cruce, din cauză că au muncit toată vara prin satele cele maiamărâte din ţinutul Făgăraşului, aşteaptă între baionete cuvântul Justiţiei.

Dupa mai multe intervenţii reînnoite pe lângă ministrul Justiţiei, C. Rotaru, însfârşitIuga Culai e pus în libertate iar parchetul n’a contestat hotărârea tribunalului.

Iată-l pe Pahonţu devenit marele apărător al Fraţilor de cruce, toate amănuntelechestiunii fiind relatate şi în “România”.

La reuniunea mai intimă organizată de Teofil Drugeanu pentru apropierea lui Pahonţude patronul său politic Belcineanu, a surprins apariţia dnei Utalea fără soţul ei, iarPahonţu însfârşit, s’a pomenit lângă dna Belcineanu deci având prilejul să-ivorbească între patru ochi; Christiana îl întreabă de ce de când l-a cunoscut ourmăreşte cu nişte ochi care aproape o sperie: “Nu mă mai privi aşa, te rog ... Cine-ţiobservă privirea te poate crede amorezat ... Aa, dar nici nu asculţi, sau n’auzi sau nupoţi să … Atunci cel puţin spune-mi că mă iubeşti ca să fie spectacolul complet.”Bărbatul recunoaşte că tot timpul s’a luptat să nu rostească tocmai cuvântul de care îlbănuie. Şi parcă pentru a-l impiedeca să i-l spună îi mărturiseşte că nu e deloc ursuză,ar vrea să stea la taifas cu el, primeşte Joia dar el poate să o viziteze în orice zi, seînţelege cu soţia sa, o fiinţă atât de adorabila. Încă mai adaogă, drept scuză apurtărilor sale anterioare că i-a fost frică poate de el sau de reputaţia lui. Discuţia lorse întrerupe prin intervenţia lui Belcineanu care îl răpeşte pe Pahonţu dar îi lasăChristianei în schimb pe încântătoarea lui soţie.

Subiectul atacat de Belcineanu era unul politic pregătindu-se pentru o nouă guvernarea partidului naţional, a hotărât să realizeze o comuniune naţională, în parlamentul alesde ei vor figura toţi fruntaşii din ştiinţă, arte, litere, presă, oameni care nu fac politicăde partid şi ai căror sfat ar fi folositor ţării. În cadrul acestei noi formule de a guverna,s’a gândit să-l numească subsecretar de stat responsabil cu propaganda naţională, călui nu i se va cere nici o compensaţie, ziarul îşi va păstra linia lui. Chiar va fi binevenită critica obiectivă, dacă s’ar ivi cazuri ca panamaua lui Tănăsescu, aflată în fazade muşamalizare. Pahonţu se întreba dacă Belcineanu nu-i întinde o simplă momealăpentru ca să-l neutralizeze, dar fostul ministru îi dădea răgaz să se gândească doar

merită, şi ziaristul repetă cuvântul “merită” socotind că va fi un pretext minunat să-lcaute pe el şi să o găsească pe soţia lui. Cu siguranţă, alianţa cu fostul său rivalînsemna un prim pas de îndepărtare, cel puţin formală, de fraţii de cruce conduşi defalanga lui Dolinescu.

În acest răstimp în casa lui Cumpănaşu, Ionescu i-a mărturisit bâtrânului tată că eîndrăgostit de Cintia şi ar vrea s’o ieie de soţie. De-altfel fata îl admira mult că nu seputea compara cu fratele de cruce Zachi, fiul lui Herdelea, lipsit total de busolă.Căsătoria urma să se ţină după Crăciun, până atunci Ionescu din falanga luiDolinescu, spera să aibe un venit asigurat.

De-acum în sufletul lui Pahonţu înflorise iubirea adevărată, ea nu cere nimic şi oferătot, fără condiţii, iubirea e un destin, oricând vine. Iubirea n’are nevoie de iubire.Limbajul e un obstacol pentru adevărata iubire. Oamenii caută să exprime prin semnesonore ceea ce e inexprimabil, ceea ce numai se simte şi ceea ce fiecare simte altfel:“Iubirea adevărată e o jertfă” îşi zise Pahonţu resemnat. Avea presimţirea că va trebuisă sacrifice tot pe altarul iubirii, fiindcă nimic nu e deasupra iubirii, nici onoare, nicidatorie, nici obligaţii morale sau naţionale sau familiale, nimic ci iubirea e mai presusde toate. Vrând-nevrând toate trebuie să i se supuie fără murmur, cu bucurie şientuziasm. Era totuşi curios că iubirea aceasta, dacă era iubire, părea imaterială. Pânăa o cunoaşte pe Christiana, femeile i-au stârnit întâi pofta trupească. Pe fiecare a dorits’o sărute, s’o îmbrăţişeze, s’o aibe, s’o supună şi s’o domine.Pe ea nici o clipă n’agândit-o trupeşte. Desigur făptura ei o dorea, fiecare părticică, dar nu cu simţurile. Elîşi zicea că e iubirea pură.

Dacă adaugăm la tăria caracterului său, prin marea sa iubire ideală, fiinţa lui Pahonţucâştiga o nobleţe sublimă - descrisă de Liviu Rebreanu şi în romanul său preferat,Adam şi Eva -, nimeni n’ar fi putut să-i impute ceva impur, să-i pună în discuţiemarea trăire prin care trecea. Pahonţu stătea sub influenţa magică a unei transformăriinterioare, pe care G. Calinescu nu o poate înţelege fiindcă e lipsit de percepţiacântecului armonic al sferelor, redescoperit de Dante, Eminescu până la Paul Valery.Ori acest defect al firii este compromiţător pentru un pretins critic literar, odată cepoezia, unul din subiectele transfigurate ale materiei, se arată a fi primordială ca actal sentimentului major prescris aleşilor vieţii, iubirea ideală, cerească o numeşteDante pentru Beatrice, îl înalţă pe om până la porţile paradisului.

În consecinţă, pentru G. Călinescu, Pahonţu din Gorila de Liviu Rebreanu rămâneamorf, fără consistenţă fiindcă nu e lăsat să aibe atitudini semnificative de fapt prinaceste afirmaţii nedrepte aduce dovada că nu e în stare să pătrundă până la esenţa firiieroului rebrenian. Marele romancier se abate de la destinul pământesc al lui PamfilŞeicaru, tocmai pentru a-i da semnificaţii majore ca om ce pune iubirea deasupratuturora, prin simţirea inimii primeşte harul privelegiat să trăiască cel mai superiorsentiment uman, al iubirii, supus chemării lui va renunţa la tot ce a realizat pânăatunci valoros adeverind spusele sale că “Iubirea adevărată e o jertf㔺i, am adăoganoi, desigur unică.

Interesant că aşa privind lucrurile destinul lui Antoniu, bărbatul care a dat un imperiupentru iubirea Cleopatrei, urmat în limitele-i proprii de marele ziarist, pentru un omlipsit de percepţia sublimă a iubirii devine plat, are atitudini nesemnificative oricâtsublimul actelor sale l-au inspirat pe marele Shakespeare, bunul Will din Sonetele luiV. Voiculescu. Dar culmea, cel puţin aberantă, o atinge Călinescu atunci când scrie căPahonţu s’a apropiat de Belcineanu, la a cărui nevastă aristocratică ţine, mânat deobscurele sale năzuinţe de om de jos. Pe această cale criticul se află în postura unuizaraf, acesta deşi are în mâni aurul desprins din stele se trudeşte să-i dea preţulmonedelor trecătoare, din cele mai ieftine.

Fără îndoială, întocmai ca Fany Rebreanu, nici G. Călinescu nu a citit romanul Gorilaori dacă a făcut-o i-a întunecat judecăţile “estetice” prejudecăţile lui apriorice, lipsitede orice substanţă reală, în acest caz impresionismul înseamnă ceea ce este de fapt,imaginaţie pură. Căci dacă ar fi dat atenţie cuvenită acţiunii romanului ar fi ştiut căPahonţu s’a apropiat de Belcineanu, pe care-l dispreţuia, tocmai pentru a fi mai des înpreajma femeii iubite Christiana. De altfel, încă de la primul capitol, Rebreanu, ţesecu răbdare de mare creator firul tot mai legat şi plin de valenţe al iubirii mareluiziarist, şi ar fi de spus că niciunde nu urmăreşte pe parvenitul Dinu Păturică ci efascinat de figura majoră a îndrăgostitului, întrupată de Toma Pahonţu. A fi de părerealui Călinescu e totuna cu a mistifica adevărul, bazat pe iluzia că eroul nostru ar fisuferit din cauza originii sale obscure, ţărăneşti ori chiar inversul e cazul, Pahonţu-Pamfil Şeicaru era mândru de originile sale mioritice. Dl. Critic Călinescu,dispreţuind ţăranul român, socotit de M. Eminescu talpa ţării, îşi transmite propriilepăreri impresioniste, eroilor rebrenieni. Căci nu numai Pahonţu nu suferă deobscurele sale năzuinţi de om de jos, dar e bine să ne amintim că pe Ion Glanetaşu,acelaşi mare critic îl califică drept brută, un parvenit al lumii tărăneşti, exponentulspiritului de gloată, infirmând realitatea subliniată şi de Octavian Goga că şi însufletul omului simplu de la ţară pot să se desfăşoare sentimente cereşti, aşa cum le-adescris în Divina Comedie, Dante. S’ar putea demonstra că marile sentimente, pure laoriginea lor se păstrează mai puternic în autenticitatea, e destul să amintim că pe Ionl-a învins dragostea pentru Florica, ea l-a omorât şi nu setea sa nesăbuită pentrupământ.

Dovada infirmităţii sufleteşti a lui G. Călinescu privitor la iubire ca sentiment unicuman, ne-o demonstrează romanul său Bietul Ioanide unde se afirmă egocentricdegradând pe unii colegi de seamă de facultate şi de academie, întrupând în figura luiPomponescu pe ilustrul filozof român, I. Petrovici. Dar în ce priveşte carenţa lui îndragoste ne-o demonstrează atunci când Ioanide priveşte cu răceală moartea fetei salePica alături de tânărul legionar, iubitul ei, Gavrilcea, ucisi de urmăritorii lor, în cavoulunui cimitir, socotit din cele mai vechi timpuri, un loc sacru. Pe când fiului săuTudorel, condamnat la moarte tot ca legionar, îi citeşte jurnalul de zi cu indiferenţaprofesorului care corectează o teză oarecare, de unde şi sublinierile, făcute cu uninvizibil creion roşu, în textul tânărului. Romancierului îi lipseşte cel mai elementarsimţământ de tată, din această cauză nu-l poate transmite eroului său Ioanide, acestaindiferent de rătăcirile fiului său, n’a vărsat o lacrimă pentru tragicul său destin, las că

ar fi încercat să-i salveze viaţa. În atare momente un adevărat tată uită de politică şide alte relaţii umane dar Ioanide (mă întreb de ce este bietul) în egoismul săuprăpăstios, pentru noi este marele vinovat, el ca mulţi din generaţia lui, pentrudevierile politice ale copiilor lor aşa că mila noastră se îndreaptă spre victimelenevinovate şi vom vorbi, purtându-i în inimă, ca de “bieţii, Pica şi Tudorel”.

În privinţa cazului G. Călinescu se pot verifica rândurile scrise în finalul romanului,Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda autorul când se referă la mitul fericiriiprin iubire, străin omului şi literatului G. Călinescu, total suficient pentru a ne explicametamorfoza interioară a lui Pahonţu, urmare a cunoaşterii adevăratei iubiri ideale,numită si cerească. Numai, că dacă vrem să admitem că ultimele cuvinte stau înlegătură cu învăţătura Sfântului Apostol Pavel, atunci în sfera ei va fi necesar saîncadrăm nu numai iubirea dintre femeie şi bărbat, prin taina nunţii devenind tipurimistice, aşa dar nu i se tăgăduieşte marea valabilitate, totuşi dacă vrem să fim creştininu vom lăsa afară nici iubirea pentru aproapele şi facem această corecţie care nu-idecât un simplu adaos, doar în acest caz vom putea spune împreună cu eroul biblic:“…dacă iubire nu e, nimic nu e! ...”

Ci dacă urmărim efectul iubirii ideale avut asupra lui Pahonţu, vom observa căRebreanu nu desparte mitul fericirii prin iubire între bărbat şi femeie de cel pentruaproapele, odată ce cu dragostea pentru Cristiana, Pahonţu îşi schimbă sentimentele şifaţă de cei din jur, semenul şi aproapele său, numai astfel va înfrunta moartea,existând o nevotrivire între deschiderea sa largă spre lume şi cei ce nu au înţelesrostul supremei sale jertfe.

Vom mai reveni asupra părerilor subiective ale lui G. Călinescu în legătură cu operelerebreniene dar de pe acuma vom semnala căparcă ofensat de geniul prozatoruluiRebreanu, a încercat să-l degradeze făcându-şi el însuşi loc printre aşa-zişii scriitoricitadini de unde Rebreanu de la început era condamnat să nu reuşească în descriereamediului orăşenesc, ceea ce e o prejudecată apriorică în numele căreia se impuneadogmatic respingerea Gorilei, pe lângă încărcătura politică pe care Călinescu ocondamnă în totalitate, chiar şi când era vorba de proprii copii ai eroului său, Ioanide.

În general, G. Călinescu este victima unei viziuni elitare a culturii noastre strainăspiritualităţii româneşti, să ne amintim că Eminescu ajuns Luceafăr “nemuritor şirece” se consideră condamnat din leagăn de iele să împlinească un alt destin, decâtcei ce îşi au steaua, care lui nu i-a fost dată ca geniu nefericit.

Plecând de la adevărul că sufletul omenesc e acelaşi indiferent că, el omul, e stăpânsau rob, ţăran sau orăşean, vom da dreptate încăo dată lui Oct. Goga, atunci când elconsideră că şi între ţărani se pot găsi eroi de talia celor din tragedia antică sau dinpiesele lui Shakespeare deci se arată absurdă judecată, sigur tendenţioasă a “mareluicritic” descriindu-l pe Rebreanu, fals ca un romancier al gloatei realizat doar înaceastă postură cam strâmtă, autor al sufletelor primitive de la ţară, atunci când înrealitate numai întorcându-se la originile sale păstrate ca într’un tezaur nepreţuit de

locuitorii satelor, scriitorul îşi recapătă harul creator pierdut între “complexele”caractere pervertite ale oraşului.

Reluând acţiunea Gorilei, Barbu Dolinescu ţine să omagieze gestul marelui ziarist dea-i fi apărat pe “fraţii de cruce” în incidentul de la Ohaba înscenat de autorităţilelocale, conduse din umbră de guvernul român, studenţilor români.

Astfel la şapte precis, cum anunţase Dolinescu însoţit de studentul Ionescu intră înredacţia “României”, pe când Toma se afla în conferinţa sa cotidiană cu principaliiredactori. (După cum mi-a scris, Pamfil Şeicaru niciodată n’a ţinut atare conferinţecotidiene cu redactorii săi). Fără să aştepte, Dolinescu dăduse buzna în cabinetuldirectorului şi cu o înfăţişare solemnă îşi ţinuse unul din logosurile sale ideologice.După ce subliniază că el şi oamenii lui duc lupta pentru deşteptarea poporului şiformarea românului de mâine, harnic, cinstit şi viteaz, îsi arată recunoştinţa fiindcădin toată presa singur Pahonţu a sărit în ajutorul lor, sprijinindu-i să dobândeascădreptate. Şi nu uită să pronunţe câteva idei a căror semnificaţie se vor cunoaşte maitârziu, când ele vor depăşi terenul sloganurilor goale şi vor trece în practică prin foculmistuitor al faptelor: “... Dragă prietene, fraţii de cruce nu uită niciodată fapta bună,precum nu iartă ticăloşia şi pedepseşte trădarea. Am venit să-ţi mulţumim frăţeşte.Inimile noastre te simt şi te proclamă frate de onoare. E singura răsplată ce ţi-o putemoferi, dar e din toată inima. Să trăieşti!”

În stradă în sunetele unui marş tumultuos se adunară fraţii de cruce, astfel că după cese îmbrăţîşară şi îl sărută pe Dolinescu pe amândoi obrajii, Toma de braţ cu Barbuieşiră pe balcon. Jos vreo 200 de frati de cruce în formaţie de parada cântau şicântecul părea o chemare de luptă ce se înălţa pe braţele întinse în gestul salutuluiroman.

Discursul lui Pahonţu, înflăcărat de tot, îi asigură pe cei prezenţi că de mult sunt fraţide năzuinţă “şi de dragoste pentru neamul nostru pe care-l vrem înnoit, înălţat,înnobilat! Mergem pe aceeaşi linie chiar când drumurile noastre par deosebite! ... Neluptăm pentru tot ce e mai sfânt pe lume, pentru mântuirea neamului românesc! ...Cine dezertează de la luptă, trădează neamul şi trebuie expulzat din comunitatearomânească ... Eu însumi, aici, mă consider în serviciu comandat. Dacă m’aş abate dela idealul meu, aş săvârşi o trădare pe care nici moartea n’ar ispăşi-o suficient, fiindcăar fi renegarea vieţii mele. Lupta noastră nu admite ezitare sau retragere. Avem osingură lozincă: înainte!”

În aclamaţiile mulţimii Toma îl îmbrăţişă iarăşi pe Dolinescu si apoi pe studentulIonescu. Analizând respectiva atitudine a lui Pahonţu, îl credem când susţine că nu seangajase total, mergea pe aceeaşi linie cu fraţii de cruce dar pe drumuri deosebite, înfapt respectivele principii constituiau idealul de totdeauna a vieţii sale, dar sărecunoaştem deschis cine avea vreme să se împiedece de atare declaraţii, erâ luat înconsiderare că Pahonţu apăruse cu Dolinescu şi Ionescu la balcon şi îi şi îmbrăţişaseacceptând titlul de frate de onoare. Aşa dar, în văzul tuturor se angajase pe un drum

pe care nu voise niciodată să meargă. Ulterior ascultându-l pe Herdelea îngrijorat căpentru cei trei sute de fraţi de cruce va putea pierde mii de cititori, Pahonţu îlconsideră ca un gazetar îngrijit doar de satisfacerea burţii, scria nu din pasiune ci ca osimplă slujbă de birou.

Aşa cum am arătat la început, vrăjit de dragostea lui întreagă şi nemăsurată pentruCristiana, era convins că manifestările fraţilor de cruce îl vor ridica în faţa dneiBelcineanu, tot ce i se întâmpla era tratat prin lentilele de cristal pur ale acestei marişi unice iubiri.

Desigur ideile enunţate de ambele părţi nu puteau fi contestate decât de răuvoitorii depe marginea evenimentelor, nu mai că prin adeziunea dată punea un semn de egalitateîntre convingerile sale de o viaţă şi cele ale unei mişcări caracterizate prin practicareaviolenţei total respinsă de orientările democrate, în esenţă, ale marelui ziarist astfel seexpunea unui mare pericol ce el însuşi îl declanşase, asemănându-se unui condamnatla moarte, care îsi aşezase cu propriile mâini ştreangul în jurul gâtului.

După cum prevăzuse în “România” Pahonţu, guvernul căzuse iar parţidul naţionalinstalat provizoriu la putere se ocupa cu pregătirea alegerilor parlamentare.Belcineanu, noul ministru de interne devenise repede cel mai popular după ce lapropunerea sa, guvernul a hotărât ca parlamentul să-şi păstreze un contact mai intimcu presa, a oferit directorilor celor mai importante ziare, câte-un mandat de deputat pelistele guvernului, fără nici o condiţie. Pahonţu l-a delegat din partea României săcandideze pe Titu Herdelea, el renunţase bucuros în favoarea prietenului. Făcuseastfel fericit un om, stabilit pe locul al doilea pe lista Năsăud-Bistriţa judeţul săunatal, ca deputat de Amaradia.

Pahonţu tot mai apropiat de Cristiana, o întâlnea fie la ea acasă, ori mai des la dnaTeleman, prietena ei. De la aceasta aflase despre viaţa dublă trăită de iubita lui. Unaera viaţa în lume unde apărea orgolioasă, fericită şi calmă, cea de-a doua dusă acasăîn singurătatea rece, fără niciun semn de îndreptare în viitor. Pierzându-şi mama decopilă, nu s’a mai putut apropia de mama savitregă, a doua soţie a tatălui. CurândIuliana i-a devenit prietenă bună, îi înlocuise mama deşi nu era decât cu zece ani maimare decât dânsa. Cu timpul devenise visătoare, astepta un bărbat cavaler, falnic şiviteaz, un fel de Lohengrin să-l fi iubit fără curiozitatea Elsei, dar s’o scape din casatinereţii sale, fără bucurii.

Apăruse Belcineanu, cu aureola lui de luptător neînfricat, ridicat de jos, deşi mult maibătrân, preferase tovărăşia unui ministru alături de care ar fi putut trăi din plin.Căsătoria Cristianei nu-i pricinuia grijă bătrânului Tomşa, tatăl ei, fata avea zestreamamei sale pe care o administra singură de când devenise majoră.

Curând însă decepţiile au venit în lanţ, Belcineanu fiind de un egoism cotropitor, otrata ca pe un obiect de lux şi un decor frumos necesar pentru cariera lui de politician.Întreaga decepţie se transformase în dezgust când a observat că Belcineanu o

utilizează în scopurile sale politice. Din această cauză a refuzat să-l primească pePahonţu, fiindcă îi părea că Belcineanu încerca să-l momească folosind sentimentelelui pentru soţia sa.

Cu această ocazie Pahonţu află că sfătuită şi de tatăl ei, bătrânul Tomşa, Cristianavrea să divorţeze. Principial, Belcineanu a acceptat cu condiţia să amâne până ce vaveni la putere ca nu cumva divorţul să-i producă anumite încurcături în combinaţiilesale politice.

Capitolul al VI-lea tratează despre trei despărţiri de unde şi titlul: Despărţiri. Înprimul rând, e una nu de nevastă ci de eterna lui iubită, priveşte relaţia lui ConstantinRotaru cu actriţa Nina Georgescu, pe care Pahonţu a întâlnit-o de câteva ori în biroulşefului. Aflând soţia lui, Eva, îi propune partenerului să aleagă între ea şi amantă.Desigur cu o tristeţe dureroasă cunoscutul avocat se vede nevoit s’o jertfească peNina, de unde gândul lui Pahonţu, “Iubirea care renunţă numai e iubire! Eu maicurând aş renunţa la viaţă”.

Dar Rotaru era incapabil să înceapă o nouă viaţă, astfel că îl roagă pe Pahonţu sătrateze problema despărţirii cu Nina, o fată înţelegătoare de altfel.

Vorbind de dragostea lui, Rotaru crede că astfel de experienţe “omul numai la oanumită vârstă le poate înţelege. Un om de 50 de ani îndrăgostit pare mai mult saumai puţin ridicol celor tineri, convinşi că iubirea e rezervată exclusiv vârstei lor. Aşaam crezut şi eu. Abia azi îmi dau seama că iubirea târzie nu poate fi ridicolă, badimpotrivă e mai dureroasă, fiindcă e ultima şi după ea vine înevitabil sfârşitul …Şiiată în situaţia asta sunt şi eu, dragă Toma! Îţi închipui cât mă costă mărturisirea ...”

Şi Pahonţu era impresionat nu atât de motivele suferinţei lui Rotaru ci pentru căsuferea. Totuşi suferinţa lui îl ofensa. Înţelegea laun om de vârsta lui Rotaru oaventură dar când se transforma într’un sentimentalism lăcrămos, îl consideracaraghios. Totuşi recunoştea că iubirea oricând ar apărea în viaţa omului poate fi ocauză de înălţare sau de prăvălire.

Se întâlni cu Nina Georgescu, aşa cum îl rugase Rotaru să-i aducă la cunoştiinţădespărţirea lor. Fata se purtă cuminte, plânse puţin, s’a jurat că-l iubeşte pe Rotaru şi-lva iubi, dar că va renunţa la el pentru a nu-i complica viaţa.

A doua despărţire e a bogătaşului - Utalea - de sotia lui Clarissa Babila, fiicabancherului Leopold Goldstein. Vestea i-o aduce Dolinescu, Utalea fiind cel ce-apropus înrolarea mişcării la alegeri. Părerile lui Dolinescu despre Utalea, căsătorit cuo jidancă botezată, rămân neschimbate, fundamentul organizaţiei fiindantisemitismul.

Pahonţu încearcă să-l apere, considerând că omul a dat ascultare unui ţipăt al inimii.Nu are simpatii pentru Utalea în general pe oamenii de afaceri îi pune într’o oală cu

borfaşii, dar când numai dintr’o mare iubire s’a însurat cu o jidancă, el vechi şiînflăcărat antisemit, a trecut peste gura lumii, a urmat numai glasul inimii, atunci nupoţi decât să scoţi pălăria în faţa sa. Pahonţu ne pare că-şi pledează propria situaţie deunde ar fi trebuit să-l tulbure răspunsul ideologului intransigent, Barbu Dolinescu: “-Opreşte! ‘strigăDolinescu’.” Nu te înverşuna degeaba! L-am înţeles ca şi tine, dar numă simt obligat sa-l stimez pentru că, dintr’o slăbiciune sentimentală, a trădat oconvingere şi o credinţă. Un om adevărat, un om superior cum ai spune tu, nu se lasărobit de pasiuni inferioare, ca un animal... Presupunând însă că l-aş fi admirat, ca tine,ar fi fost o incompatibilitate morală să admit pentru fraţii care luptă contra jidanilor,un om care a depus armele şi s’a înrudit cu jidanii. E clar. Fireşte că lucrurile s’au maischimbat puţin de când am aflat că într’adevăr se desparte de jidancă.”

Ideea nu e atât de categoric aplicată, cum susţinea Dolinescu, astfel pe Vasile Marineroul legionar mort alături de Ion Moţa, combatanţi ai trupelor naţionaliste din Spaniaale lui Franco, nimeni nu l-a obligat să divorţeze de soţia lui evreică, deşi era unul dincăpeteniile mişcării legionare. Mai mult, recăsătorită dna Ana-Maria, cu un copilmedic, deţinută în vestita închisoare pentru femei de la Mislea, din România, de cătrecomunişti, în exil arăta în amintirile şi poeziile dânsei o dragoste neîntinată detrecerea anilor fostului său soţ, Vasile Marin. Mai mult, participa cu regularitate laadunarea din Ianuarie, închinată celor doi eroi Moţa şi Marin, în incinta memorialuluiridicat lor, chiar pe locul unde ei au căzut, în mod eroic la Majadahonda, lângăMadrid, capitala Spaniei.

Dolinescu mai crede că se zvoneşte după ce va divorţa, Belcineanu, o va lua denevastă pe fiica bancherului Goldstein, fosta nevastă a lui Utalea. O veste ce nu-l lasărece, se înţelege, pe Toma Pahonţu.

A treia despărţire este cea a lui Pahonţu de Virginia, asupra ei nu mai insistăm decâtîn treacăt ea fiind de-acum practic realizată, chiar dacă nu legalizată.

Deocamdată să-l urmăm pe Pahonţu cu gândul la Banca naţională unde are intenţia săscoată casa Virginiei de pe strada Pietăţii de sub ipoteca ce i-a permis ctitoria ziarului“România-Curentul”. Ne confruntăm pe această cale cu câteva caracterizărisubstanţiale, comune atât lui Pahonţu cât mai ales modelului său, Pamfil Şeicaru:“Era prea de dimineaţă ca să telefoneze guvernatorului. Se aşeză să scrie un articol înlegătură cu libertatea alegerilor, să strecoare ceva şi despre Belcineanu,pentru guvernfără să se angajeze. O particularitate a talentului şi a temperamentului său era uşurinţacu care rămânea un etern protestatar şi revoltat, simpatizat în marele public carevedea întrânsul prototipul românului dârz, mândru, neînduplecat cu toate că-şischimba des părerile ajungând să critice sau să defaime ceea ce a adorat odinioară. Înafară de stilul colorat şi sprinten servit de un vocabular îndrăznet, care cucerea leznepe cititori sau ascultător, făcându-l să nu pătrundă ideile ci să guste forma, erasubstratul întotdeauna naţionalist care salva tot. În privinţa aceasta n’a avut şovăiri.Se şi lăuda de multe ori cu linia dreaptă pe care a urmat-o cu o perseverenţă de fier.De altminteri nu era deloc zgârcit cu autoelogiile când trebuia să-şi scoată în valoare

meritele şi faptele. În graiul şi scrisul lui revenea necontenit “eu” şi “noi” (careînsemna tot “eu”). Din experienţa altora învăţase că românii uită repede mai alesmeritele şi prin urmare e nevoie să le reaminteşti din când în când, cu cât mai des cuatât mai bine. “Aşa fac nu numai oamenii mărunţi ci şi cei mari, nu numai în politicăci şi în ştiinţă său în arte ...”.

Printre alţii şi Tudor Arghezi împărtăşea părerea că românul uită foarte repede, arememoria mult prea scurtă. Din acest paragraf putem afla de unde îşi lua Rebreanuizvoarele pentru a putea zugrăvi portretul marelui ziarist, Pamfil Şeicaru, cu nume deroman Toma Pahonţu. Desigur îl cunoştea şi personal, astfel că a avut prilejul să-isimtă de-aproape efectele firii sale vulcanice, a omului în acelaşi timp de acţiune darşi de înroşită inimă dar credem că romanul nu ar fi fost posibil dacă nu-i descopereaideile în articolele sale din Curentul, publicate nu numai de directorul ziarului. CăciPamfil Şeicaru a fost un om de geniu dar în acelaşi timp întruparea unei atmosferecreatoare şi de existenţă atât, culturală cât şi ca o culme a presei noastre româneşti.

Desigur, fin observatory, Rebreanu a putut privi şi în datele lui biografice atât din celerelatate prin viu grai la întâlnirile lor dar tot atât din lectura atentă a multor studiipublicate în zilele de albă sărbătoare a cotidienelor conduse de marele ziarist. În acestmod, numai după ce i-a cucerit eul rând pe rând ca pe o cetate greu de ocupat, LiviuRebreanu a simţit că a reuşit să-i citească în inimă ca într’un fund de fântână ale căruiape îl constituiesc cerurile deschise către el, şi doar în această stare de desăvârşire,marele romancier a purces la descrierea lui de unic portretist, drum ce trebuie să-lurmeze fiecare autor de roman istoric.

Fără îndoială, numai pe această cale Rebreanu a reuşit să redea literar în persoana luiToma Pahonţu-Pamfil Şeicaru pe una din cele mai măreţe figuri ale culturii româneştiori dacă nu l-ar fi admirat şi iubit în sens neoplatonic, subiectul de fapt subiectele salede roman, nu ar fi izbutit să atingă înălţimile adevăratei arte, nu ar fi putut sărealizeze Gorila, la proporţiile unui adevărat templu elen în versiunea lui mioritică.

Întretimp legăturile de inimă între Pahonţu şi Cristiana devin tot mai strânse cu atâtmai mult cu cât Belcineanu devine insolit, felicitându-l pe Toma pentru concursul datcu ocazia alegerilor. Pahonţu fu cuprins de mânie displăcându-i că ministrul îltutuieşte ca pe un subaltern şi îl umileau mulţumirile prin care se înţelegea că“România” intrase în slujba guvernului, cumpărată cu un mandat de deputat, de undeasprul său răspuns în care îşi expune încaodată principiile activităţii lui de ziarist: “-Nu sunt înfeudat nimănui, onorate domnule ministru, şi deci îmi pot permite să susţinceea ce cred că e util ţării! … Desigur atunci şi atâta timp cât sunt convins ca susţinceva drept şi cinstit!”

Rămaşi singuri, între Cristiana şi Toma, are loc pe spaţiul a două pagini desfăşurareacelei ma puternice iubiri, numită de Pahonţu, ideală. Vom cita câteva pasagii: “Şitotuşi el nu găsea curajul şi nici expresia să se apropie de sufletul ei, oricât îşi dădeaseama că asemenea ocazie poate nici să nu se mai repete. Bâiguia ici-colo câte-o

frază neroadă de care îi era ruşine, pe urmă se uita la ea cu nişte ochi atât de lacomiparcă ar fi vrut, prin văpaia privirilor, s’o topească deplin în inima lui, pentru că astfels’ar uni cu ea şi ar putea-o purta ca pe un talisman imprimat cu fierul roşu înstrăfundurile fiinţei sale.”

Femeia remarcă iar în privirile lui o teamă pe care căuta să o înlăture printr’ointonaţie uşoara de unde tăcerile lui insistente îi oferă momentul să răspundă dupăinima lui. “Apoi da ... într’adevăr ... Te iubesc!”

Să ghiceşti în dragostea acestui om, doar impulsul de a cuceri o femeie din clasaaristocraţiei, pentru a-şi satisface obscurele origini de jos, cum o scrie G. Călinescu,înseamnă şi fi departe de esenţele adevăratei iubiri, lipsit de percepţia ei existenţială,criticul se transformă într’unul din chipurile pocite ale lui H. Bosch, ros de invidieîncepe să degradeze o realizare de unică valoare, recurgând la argumente mai multdecât nevoiaşe, străine oricărei logici umane roase de viermele neputinţei proprii.

Şi fiindcă femeia adoptase un ton uşuratec, Toma continuă grav, tot mai transfigurat:“Iartă-mă, Doamnă ,... îmi răneşti inima când glumeşti parc’ar fi vorba despre odragoste de salon sau despre o aventură amoroasă pentru variaţie ... Am greşit poate,dar cuvântul mi-a ţâşnit din suflet fără voia mea ... Şi totuşi e singurul cuvânt care mătortura mereu să ţi-l mărturisesc că şi când el singur ar fi în stare a exprima tot.Dragostea, când e cea adevărată, mare şi unică, n’are alt mijloc de exteriorizareverbală. “Te iubesc” e cuvântul cel mai banal şi cel mai sublim. Depinde de inima dincare izvoreşte … De peste un an sunt condamnat să-ţi spun banalităţile cele mairăsuflate sau să nu spun nimic pentru că ceea ce ardeam să-ţi spun era un singurcuvânt ... De altfel, de fapt, nu simţeam nici o nevoie să vorbesc. Dacă fără vorbe nueram înţeles, vorbele erau de prisos. Îmi ajungea prezenţa dtale chiar când măignora.Nu eşti pentru mine numai femeia iubită, eşti însuşi destinul meu pentru care am fostcreat şi care mi s’a impus. De aceea din clipa în când te-am întâlnit ai devenit viaţa şimoartea mea. Am luptat împotriva dtale, m’am ferit, m-am zbuciumat, te-amblestemat, toate în zadar. Dta trăiai în mine înainte de-a te fi cunoscut ... Până atunciîmi făuream idealuri şi scopuri de viaţă, mărăzbunam cu lumea întreagă; de când te-am văzut dta îmi întruchipezi tot, absolut tot ... Nu ştiu dacă e bine sau e rău, daraltfel nu se mai poate! ...”.

Ascultând aceste vorbe Cristiana se ridică încet, un moment a simţit că el a întinsmâna spre ea, dar s’a oprit pe loc iar ea era bucuroasă că nu s’a pângărit o comuniunesufletească. Sta gânditoare în pervazul ferestrei razele încurcându-se în părul eicenuşiu, îi picurau pulbere de aur şi pe obraji. În marea tăcere câtă a urmat, Pahonţucu glasul, greu de emotie spuse: “- Destinul ...I-am simţit fâlfâitul aripilor odinioarăcând ţi-am auzit numele şi când am întors capul ca să mă feresc de o primejdie ...”.

În respectivele pagini, în care iubirea atinge culmi nebănuite având grijă să nupângărească o comuniune sufletească atât de împlinită şi când cuvintele rostite setransformă într’o rugăciune venită din profunzimile sufletului îndrăgostit, Liviu

Rebreanu atinge un apogeu rar ajuns de alte fiinţe, zguduitor şi tot atât de sublim înrostul său, ca imn adus iubirii pure sau cereşti. Uniunea sufletelor naşte, ca o taină,unele din cele mai cutremurătoare pagini ale romanului românesc şi nu numai ale lui.Ni se revelă momentul când dragostea îl transformă pe om atât de mult încât înlumina aureolei ce-i înconjură inima, numai poţi desluşi hotarele dintre ceea ce esteomenesc şi divin, în sine. Autorul adună la un loc viaţa şi moartea, trecutul şieternitatea singura creatoare în spirit.

În noua sa situaţie, mutat la hotel, în divorţ cu nevastă-sa Pahonţu se supără cândprietenii şi cunoscuţii îl întreabă dacă e adevărat că şi-a părăsit familia şi se înfurie înclipa când ei încearcă să-i dee sfaturi. Doar gândind la Cristiana îşi simţea energiileînzecite.Câteva zile după validarea alegerilor Pahonţu caută sa aibe o explicaţie cuBelcineanu în legătură cu postul de subsecretariatul de stat, promis. Însfârşit, cândministrul vorbeşte de dorinţa sa, Toma îi răspunde aspru, dar pe acelaşi ton deegalitate, tutuindu-l: “Dorinţa mea? Te înşeli, dragă Belcinene (Ministrul tresări). Sănu inversăm rolurile! A fost dorinţa dtale insistentă, repetată ... Pe care eu, chiar înprincipiu, am acceptat-o cu dificultate şi abia după o gândire de ... de şapte oridouăzeci şi patru ore … Ştii, asta ca să fixăm poziţiile!”

Şi când Belcineanu, cu impertinenţă îi recomandă să aiba încă răbdare îi vine ideeasă-l întrebe pe şeful guvernului dacă a avut vreodată intenţia să înfiinţeze unsubsecretariat de stat pe lângă ministerul propagandei nationale, acesta îl asigură că afost indus în eroare fiindcă nu a existat o atare propunere, deoarece ştiinţele, artele,literatura trebuie să rămână libere. N’ar fi aprobat ideea nici dacă statul ca învremurile sale mai bune ar fi avut finanţele mai înfloritoare, statul nu produce decâtlucruri hibride când se amestecă în cultură. Aşa dar Belcineanu îl minţise, pentru a nufi atacat în cursul alegerilor.

Drept urmare apâruse în “România” o informaţie răutăcioasă despre el, ceea ce uimipe Titu Herdelea doar îi ştia prieteni la care Pahonţu îi răspunde că nu poate fi prietencu un individ care l-a minţit şi tras pe sfoară considerând că-l poate cumpăra cupromisiuni prosteşti Ciocoiaşul acesta a crezut şi crede că ziariştii ar sta la cheremullui ca slugi credincioase, dar o să-i arate că ei sunt independenţi, stăpâni pe opiniilelor.

Când Belcineanu îl cheamă la telefon îl repede asigurându-l că i-a venit şi lui timpulsă-şi primească replica tot atât de delicată cum s’a vrut şi batjocura lui! Iar cândPahonţu începuse să ridice tonul, puse încet receptorul în furcă, pentru a nu fi nevoitsă audă şi nişte înjurături neaoşe. Pahonţu n’a observat că vorbeşte singur decâtatunci când aşteptase un răspuns, şi trântise receptorul şi el cu un, “să-l ia dracu, atâtmai bine”.

Nu peste mult se pornise să scrie un articol împotriva sa, intitulat Mistificatorul, încare nu pomenise numele lui Belcineanu şi n’a folosit nici un cuvânt greu. Primise

telefon şi de la Cristiana mulţumindu-i, stiind că pentru ea o face şi îl invită poimâinela Iuliana să vină şi el, ceea ce pe ziarist îl umpluse de o vie bucurie.

Capitolul al VII-lea Prigoana începe cu vizita lui Dolinescu, acesta după oîntrevedere cu Utalea s’a hotărât să candideze, la Făgăras în cadrul unor alegeriparţiale care din cauza unei neglijenţe urmau să fie repetate. Era însoţit de studentulIon A. Ionescu, aflat în biroul lui Herdelea. Văzându-l, Pahonţu îl întrebă dacă esupărat cumva pe el fiindcă nu poate să-i cunune, se referea la căsătoria lui cu Cintia.Studentul îi răspunse că în ce priveşte cununia lor e cu bucluc, abea fixată data, eatrebuie să fie amânată până după alegerile de la Făgăraş adică până după Paşte.

La despărţire Dolinescu pare sigur că va conta pe ajutorul ziaristului, este doar unulde-al lor în înţelesul cel mai bun.

Pahonţu după intentarea divorţului, neplăcându-i la hotel închiriase un micapartament pe strada Elena, pe care l-a înzestrat cu toate cele trebuincioase pentruodihnă. Avea numai un dormitor, o odaie de lucru cu biblioteca redusă, mare parte olăsase la Virginia, camera de baie şi un mic hol-vestibul de unde se ieşea direct înstradă: “De la redacţie spre casă trecea prin Cişmigiu care în decorul de iarnă, uneoriavea aspecte polare. Strada lui era curată, asfaltată, liniştită, puţin dosnică, cutrotuarele străjuite de castani şi salcâmi bătrâni ...”. Singurătatea îl apăsa, până şigândul morţii îi apărea ispititor şi misterios nu ca odinioară pe front când era ca ovedenie de fiecare clipă.

Mai asista la şedinţele de la Cameră unde articolul său Mistificatorul produsesenzaţie. El continua campania contra lui Belcineanu, vroind că-l micşoreze peministrul de interne dar nu să-l nimicească.

La redacţie l-a vizitat şi Teofil Drugeanu cu scopul de a-l recâştiga pe marele ziaristde partea şefului său Belcineanu, dar fără nici un succes.

Pahonţu o vizitează pe dna Teleman unde în aşteptarea Cristianei, aduce vorba dedragostea lui pentru prietena sa, pe care Iuliana o consideră una simplă, dar Tomaprotestează fiindcă orice iubire e unică şi plină de toate tainele şi complicatiile pentrucei ce o trăiesc: fiece iubire adevărată e o nouă descoperire a universului, mai mult,sunt unele iubiri care înseamnă mari predestinări, atunci anume când două fiinţe seregăsesc împotriva lor însăşi ...”.

De când îşi mărturisise iubirea Cristianei, lui Pahonţu îi plăcea să-şi disecesentimentele şi să le descopere origini supranaturale. Însfârşit soseşte şi Cristiana,tema lor fiind divorţul ei, odată ce liber, Belcineanu, va putea să se dedice patimeisale, politica. Întrebat dacă şi Pahonţu mai crede în politică, el cu un glas deadolescent adaogă printre altele: “Şi totuşi fiecare bărbat poate ajunge să-şi deaseama că o sărutare e mai preţioasă pentru fiinţa lui decât cucerirea unei provincii. Înviaţa fiecăruia poate apărea femeia care provoacă criza supremă şi care hotărăşte nu

numai viitorul lui dar uneori al omenirii. (Referinţa la piesa shakespearianăAntoniu şiCleopatra este mai mult decât evidentă. E răscrusea cea mare pe drumul mare alvieţii. Atunci femeia aceea şi numai aceea nu mai e o distracţie sau o aventură sau odragoste ci chemarea destinului căreia nu-i poţi rezista. Atunci părăseşti tot, nu te maiuiţi în urmă şi nici măcar înainte ci numai în ochii ei în care se află marea taină aînceputului şi sfârşitului, merindea nemuririi ... Ce importanţă mai are atunci politicasau soarta celor din jurul tău?”

Fiindcă dna Teleman face aluzie la îndrăgostiţii romantici, Toma se grăbeşte să punălucrurile la punct. “Totuşi nu mă gândeam la îndrăgostiţii de toate zilele pe careextazul apropierii fizice îi face romantici, ci la cei puţini, rari, care pornesc cuconştiinţa clară, ţinându-se de mână, pe cărarea destinului ...”.

Am să redau în continuare o scenă, în care zisul romancier “al gloatei”, arată unrafinament de-o deosebită expresie literară cum numai inspiraţii muzelor îl pot aveacând descriu momente de revelaţie a iubirii cereşti, înălţând dumnezeiescul din om:“Din când în când (Pahonţu n.n.) întorcea furiş privirea spre Cristiana cu un mic gestde admiraţie, Cristiana însă în colţul canapelei îşi răsturnase capul pe speteaza delemn sculptat şi privea cu ochii închişi parcă dincolo de tavanul vopsit cu ulei într’oculoare foarte vie. Pahonţu a văzut-o cu coada ochiului şi i s’a întipărit ca un desen îninimă curba caldă a gâtului şi a bărbiei. O simţea că ascultă cu sufletul şi că, pentruea, ca şi pentru el, cuvintele sunt numai clapele care exteriorizează rezonanţelemultiple ale firelor străvechi prin care omul comunică direct cu trecutul şi viitorul ...!În salonul călduţ, în care înserarea povestea sosirea întunerecului, se urzea oatmosferă tainică, blândă, ca în aşteptarea unei revelaţii ...”.

Surprinzător, împrăştiind horbota mistică presărată cu reverberele diamantine alevisului, apare dl. ministru de interne Belcineanu mirat când îl vede la dna Iuliana T.pe Pahonţu. Fiindcă fratii de cruce sunt foarte belicoşi, de unde se poate deduceimportanţa rezistenţei şi luptei lor, ministrul trebuie să plece imediat în Ardeal ca lafaţa locului să preieie comanda operaţiilor electorale. Misiunea se arată a fi foartegrea, deoarece la o alegere parţială, decisivă pentru câştigarea generală a scrutinului,toată ţara se găseşte angajată asupra ţinutului respectiv, al Făgăraşului, cu presa careţipă şi opoziţia face scandal în Parlament şi se plânge regelui, de unde o atare acţiunenu-i uşoară deloc. Adică, oamenii guvernului nu pot manipula după voie voturile,asigurându-le cât se poate de uşor câştigarea lor.

Plecând din casa Teleman, Pahonţu se simţi deprimat şi prăbuşit. În automobilulducându-l spre redacţie i-a fulgerat ideea de a renunţa la Cristiana, care a apărut ca unuragan în viaţa lui, i-a distrus familia, i-a înstrăinat copiii, i-a anihilat ambiţiile şi l-aredus sufleteşte la o zdreanţă ce tremură de dorul ei ... Dar numaidecât izgoni înăşiispita unor astfel de gânduri ca pe un veritabil sacrilegiu. Simţea dincolo de rădăciniletuturor gândurilor, că fără ea lumea ar înceta de a mai exista pentru dânsul, întocmaicum vaînceta în momentul când va muri …

La şapte şi jumătate era singur în birou şi se pregătea să scrie ceva despre fraţii decruce în campania electorală, referitor la aceasta Dolinescu îi relatase că poporul îiprimeşte cu drag, pe când autorităţile îi prigonesc în toate felurile. Era însă distrat, încreeri gândurile îi jucau fără şir, ca şi când s’ar fi aflat sub un iminent pericol. Deşi îşipromise că nu va pleca până nu va fi isprăvit articolul, trebui să-l întrerupă fiindcăsunase telefonul. La capătul celuilalt fir era Cristiana, tulburată îi spunea că trebuiesă-l vadă imediat, pentru a-i comunica ceva foarte important. Rămase să vie la el,acasă.

Astfel că nu peste multă vreme aflase următoarea întâmplare. Coborând treptele caseiTeleman, Belcineanu se arătase impresionat de prezenţa lui Pahonţu. Cu Cristianadorea să ştie ce urmăreşte, el o să-i redea libertatea oricât îi sângerează inima. Totuşiîi va vorbi despre greutăţile alegerilor, de la Făgăraş, cât şi despre greutăţile pe care ile produc fraţii de cruce, cum amintesc toate rapoartele primite de el. Şi nu se poateface nimica până o anume presă în special Pahonţu, îi sprijină. A încercat să-lînduplece fără rezultat. Nu-i cere să renunţe la campania urâtă dusă împotriva lui cisă-l sfătuiască pe Dolinescu să-şi retragă candidatura. Dar cum Pahonţu o iubeşte vafi destul un simplu cuvânt din partea ei ca el să se execute, încheiase Belcineanu, „caun intrigant nobil de melodramă.”

Fiindcă dna Belcineanu nu se lăsa convinsă de concluziile lui, ministrul de interne oasigura că a recurs la ea pentru a rămâne totul în familie. Dacă ea va refuza îi vacomunica prin altcineva situaţia lui Pahonţu, şi acesta nu va permite să-şi sacrificelibertatea din cauza lui. Cristiana mai avea timp să se gândească, dar îi promite cădupă succesul său de la Făgăraş, indiferent cum, îi va da scrisoarea de divorţ şi cu ea,libertatea.

Dacă i-a mărturisit toate acestea, Cristiana vroia să câştige mai multă încredere în eaînsăşi, dar îl roagă pe Pahonţu să nu facă niciun sacrificiu pentru ea, când poateBelcineanu nu s’ar ţine nici acuma de cuvânt, aşa ca de atâtea alte ori. Mai ales segândea, cu lacrimi în ochi, va putea avea neplăceri cu prietenii săi, dar tocmai asta vafi sacrificiul, o linişti Pahonţu.

Pe urmă marele ziarist plecă la redacţie convins în acţiunea sa, pradă unui sentimentce nu-l pot avea decât cei ce sunt gata să se dăruie cu totul: „Se gândea numai laCristiana şi se simţea înălţat. Niciodată nu s’a simţit mai bun, mai nobil şi mai curat.Avea impresia că i-au crescut aripi şi că poate zbura tot mai sus. Aşa a visat eltotdeauna iubirea adevărată, un dor pur ca un cântec de trubadur. Ca un viteaz dinbasme, având drept merinde o sărutare pură, porneşte şi el la luptă împotrivaticăloşiei, cu certitudinea că la capătul războirilor îl aşteaptă fericirea cea mare înbraţele iubirii …”.

Să recunoaştem că Pahonţu a suferit o transfigurare sublimă cum au parte ceipredestinaţi, pregătiţi să execute ritualul de majoră credinţă ideală.

Pahonţu îşi spunea că a venit timpul să meargă pe drumul lui, să nu mai servească pealţii ci doar pe sine. Ori la urma urmelor de cecandida Dolinescu atunci când eraîmpotriva sistemului electoral democrat, alături de reprezentanţii gorileipoliticianismului?

Deci scoase din maşina de scris articolul început, dedicat fraţilor de cruce şi îl înlocuicu an altul în care avertismentul dat fraţilor de cruce, într’o oră era gata. După cescrisese într’o coloană şi jumătate jonglerii autoritare şi naţionaliste, Pahonţu “întrebanedumerit ce caută fraţii de cruce la Făgăraş printre cerşetorii de voturi şi-i îndemnape un ton aproape solemn, în interesul ideei naţionale, să renunţe grabnic la aventuraalegerilor şi să se întoarcă pe drumul lor care duce la adevărata izbândă de mâine.”

Când îl sfârşi, chemă pe secretarul de noapte şi îi dădu dispoziţii ca să apară a doua zide dimineaţă, în ediţia specială pentru capitală.

Pe urma îi apăru o mustrare în suflet spunându-i că e pe cale să-şi trădeze propria-icredinţă şi astfel îi era teamă să nu-şi fi distrus chiar temeliile existenţei. Darimaginea Cristianei îi împrăştie toate temerile, în mintea şi inima lui nu mai trăiadecât dnaBelcineanu.

A doua zi la cameră primise felicitările unui fost ministru care vedea nu mai crimeodioase în mişcările “naţionalismului anarhic” ale tineretului. Zadarnic Pahonţu îiapăra, explicând că e vorba doar de tactica fraţilor de cruce pe care n’o aprobă, pecând doctrina lor e soră cu a lui, dacă nu chiar odraslă directă.

Seara la redacţie i se anunţă vizita lui Utalea, care-i oferă sprijinul său material pentrua păstra linia de prietenie a ziarului faţă de mişcare. La gândul că Utalea caută să-lcumpere Pahonţu cuprins de mânie începe să răcnească, adresându-se lui Herdelea: „-Auzi, bătrâne? ... Vrea să mă cumpere! El ştie că în România totul e de vânzare, maiales conştiintele! ... De aceea am rămas eu sărac ca sămă cumpere dânsul! … “Şideodată cu un gest teatral arătând uşa strigă răguşit: „ Afară! ... Banditule! ...Tâlharule! …”

Şi mai bine de un ceas Pahonţu alergă prin cameră ca o fiară în cuşcă regretând că nul-a bătut răzbunându-se poate şi pe alţii care au încercat să-l cumpere cu banii lormurdari. Când să plece la cină primise o telegramă de la Dolinescu anunţându-şivenirea a doua zi în Bucureşti. Toma îi rupe hârtia în bucăţi socotind că nu merită să-şi facă sânge rău pentru un individ ca Dolinescu, acesta în numele prieteniei l-aconsiderat servitorul lui, pe care-l poţi umili şi chiar cumpăra.

Conflictul ameninţa să ieie proporţii neaşteptate.

A doua zi apare Dolinescu, pe care-l înfruntă interzicându-i să-l trateze ca de lastăpân la slugă, el în casa lui face ce vrea şi ce-i place, deci nu are să-i dea nici osocoteală n’are să mai trateze cu el. Şi atunci se întâmplă să intre pe uşă reporterul

Sever Sorescu dorind să-i ceară şefului unele instrucţii, Dolinescu considerând căPahonţu îi întoarce spatele cuprins şi el de furie sări de pe scaun şi fulgerător îi arsedouă lovituri în obraji, una cu palma şi alta cu dosul, spunându-i în acelaşi timp:„Lichea sinistră”. Desigur Pahonţu răspunse cu o ploate de pumni. Reporterii strigarădupă ajutor iar doi servitori îl înfăşcară pe Dolinescu care striga într’una:„Vânzătorule! Bestie ordinară! Trădătorule!” Titu Herdelea îl întreabă dacă vor daproporţii publice încăerării dintre cei doi prieteni sau vor ruga pe confraţii lor să fietrecută sub tăcere, dar Pahonţu nu înţelege să-şi menajeze adversarul când l-a atacatîn mod mişeleşte. Drept urmare, trei zile ziarele au înfierat odiosul atentat împotrivalibertăţii cuvântului şi l-au felicitat pe Pahonţu pentru corecţia aplicată laşuluiagresor. În cameră, un obscur deputat de Făgăraş, la îndemnul lui Belcineanu ainformat guvernul în legătură cu ororile săvârşite în judeţul lui de nişte tineri înarmaţicu pumnale şi revolvere. Cu un ropot de aplauze partidul a omagiat pe Pahonţu,devenit martirul ordinei legale. Belcineanu, el însuşi, a luat cuvântul asigurând cădezordinile vor înceta dacă se vaaplica legea, adică represiunea totală a fraţilor decruce. În ce-l priveşte pe Pahonţu nu mai exista niciun dubiu că el îi trădase, trecândde partea „călăului” ministru de interne, Belcineanu. Se înţelege că declaraţiarăzboinică a ministrului a fost îndelung ovaţionată şi când aplauzele au încetat,dintr’o tribună publică a Camerei a răsunat un glas limpede, aproape dominator: „ -Huo!...Să vă fie ruşine! ... Ruşine! ...”.

În continuare, ca de obicei, tinerii au fost puşi în ilegalitate şi arestaţi conformordinului venit de sus ca în termen de două zile să fie îndepărtaţi toţi propagandiştiicare nu sunt alegători şi cei ce nu sunt din localitate urmau să fie expediaţi, cuprecădere fraţii de cruce. Pe Zachi, fiul lui Herdelea plutonierul l-a învinuit depropagandă interzisă, iar în comuna Ohaba, Vasile Cumpănaşu era acuzat că ar fiîndemnat un sătean la rebeliune. Însfârşit Ion Ionescu a fost arestat pe motiv că ar fiultragiat pe jandarmul care l-a oprit să iasă din comună.

În tot acest timp, „Pahonţu continua furibund campania contra lui Dolinescu. Alteziare îi ţineau hangul. Presa bucureşteană avea zilnic informaţii despre luptaelectorală de la Făgăraş, care însă nu relatau decât eterne provocări şi ciocniri de-aleagenţilor lui Dolinescu cu autorităţile, fără să pomenească un cuvânt despre prigoanace o îndură fraţii de cruce din partea tuturor organelor oficiale.”

Dolinescu, văzându-şi oamenii rând pe rând arestaţi, mai mult Ionescu ameninţat deun locotenent că-l va trimite la Bucureşti, via Sibiu, să fie predat Siguranţei generalea Statului îi cere prefectului omeneste, nu oficial, să facă dreptate, să aplice legea sauregulamentele oricât de severe. Dar dându-şi seama de falsitatea prefectului,răbufneşte desgustat: „Întâia şi poate ultima oară m’am băgat în murdăria asta pe careo numiţi politică. Ei bine, domnule prefect, vă implor, arestează-mă şi pe mine! Mi-escârbă de atâta ticăloşie! Vă bateţi joc de un popor care tolerează toatefărădelegile! ... Şi nu se ridică nimeni să vă trezească şi să răzbune toate nedreptăţile!Şi nimeni nu te ascultă! Nimeni nu vă trăzneşte ca să dea un exemplu!”

Si când prefectul îi întoarce spatele îşi aminteşte că toată prigoana asta de la Pahonţuporneşte.

Este cazul să menţionăm că marele merit al lui Rebreanu constă în faptul că trăind peviu epoca respectivă a descris-o obiectiv, ceea ce până astăzi nu s’a mai întâmplat.Marele romancier, nu este un partizan al fraţilor de cruce, dar nici atât al claseipoliticienilor, astfel că în acest cadru să conteşti prigoana - mai bine spus prigoanele -declanşate de guvernele democrate ale vremii împotriva tineretului român, cum oface editorul N. Gheran, înseamnă nu numai să mistifici un adevăr dar şi să-ţi baţijoc, în mod crunt de el. De pildă, ţărănistul Armand Călinescu, mult adulat decomunişti, a declarat unor ziare franceze că numit prim-ministru va lichida, în scurttimp, mişcarea legionară.

Noi am urmat exemplul lui L. Rebreanu, rămas până la capăt credincios obiectivităţiisale, singura modalitate de a pătrunde, cu adevărat, în esenţa unui fenomen delocneglijabil, al istoriei Românilor.

Capitolul al VIII-lea intitulat Gloanţele, începe cu anchetarea lui Ion Ionescu,tânărul fiind convins şi el că toate astea nu s’ar fi întâmplat dacă ar fi existat unapărător ca să dezvăluie fărădelegile comise de autorităţi. A crezut şi el în Pahonţu,mai mult ca toţi, dar acum ştia că acesta datorită unui egoism animalic e trădătorulcauzei lor sfinte.

Trimis la Siguranţa generală a Statului din Bucureşti acolo un comisar îl primilovindu-l cu pumnul în obraz, atât de straşnic încât Ionescu se clătină gata să viepeste cap. La întrebarea „De ce?” comisarul îi răspunde ca să-şi amintească de faptulca este un infractor la ordinea publică. Totuşi peste vreun sfert de ceas îi dădudrumul, atrăgându-i atenţia că nu şade frumos pentru un om cu studii înalte sa fieamestecat între derbedei şi să nu-l mai prindă pe acolo că pe urmă întoarce foaia …După masa, liber, şi-o petrecuse la Cumpănaşu vorbind cu logodnica sa Cintia deticăloşia lui Pahonţu care i-a înşelat şi vândut. Pahonţu se certase şi cu Rotaru, dincauza atitudinii sale prea vehemente privind pe fraţii de cruce, iar fata auzise laUniversitate că Pahonţu fusese cumpărat de Belcineanu să-i trădeze pe fraţii de cruce.Se spunea că dinadins s’a prefăcut că-l înjură pe ministrul de interne ca acestasămărească preţul vânzării.

Într’o seară sosiseră câţiva din fraăţii de cruce alungaţi din Făgăraş, printre ei şiVasile Cumpănaşu, acesta probabil datorită firii sale mai potolite n’a fost maltratat îndiferite feluri ca ceilalţi. Ascultându-i, Ionescu se întreba din când în când parcă ar fivorbit cu propria-i conştiinţă: „- De ce, Doamne, atâta batjocură! … Şi tocmai pe noicare n’am făcut nici un rău nimănui, nici măcar lui Pahonţu.”

Tinerii nu erau descurajaţi şi trăind atâta timp în sate, propriu zis abia la Bucureşti aucunoscut amestecul marelui ziarist şi socoteau că o să-l sancţioneze cu o bătaiezdravană căci astfel de trădări nu merită decât o pedeapsă umilitoare. Mai măsurată

suna condamnarea lui Vasile, considerându-l o lichea şi nu merită decât cel mult săfie scuipat. „De fapt, ei au vrut să-l bage între ei ca luptător naţionalist, când el nu aavut nicio obligaţie faţă de mişcarea lor, ceea ce era mai mult decât adevărat. Pe urmăa schimbat macazul fie în interesul ziarului fie al carierii lui şi ajunge la concluzia cănumai dacă ar fi luat bani, ca Iuda, gestul său putea fi etichetat ca o vânzare. Totalaltfel sună vorbele lui Ionescu, vehemente din cale afară: „Da, da ... vânzare! Atâtacăutaţi să-l spălaţi de parcă ar fi slujit frăţeşte tâlharul! ... De vânzare e vorba, Vasile!… Atunci? ... Ce are a face lichelismul? … Ne-a vândut celuilalt tâlhar ... Şi voi vreţisă-i trageţi o bătaie ca unui jidănaş oarecare?”

Fără îndoială în mintea lui Ionescu încolţise ideea lichidării lui Pahonţu, urmândconsecvent şi fanatic ideologia mişcării care impunea răzbunarea trădării prinmoartea vinovatului. Să ne amintim de cazul lui Stelescu, ucis de zece asasini care l-au ciuruit de gloanţe în timp ce se afla internat într’un spital lipsit de orice mijloc deapărare.

Iată deci că Rebreanu e criticul ideologiei mişcării nu mai că întrebarea lui priveştepe cei care i-au adus pe tineri în situaţia săjudece în acest fel. Şi aici e bine să reţinemcă Ionescu şi-a urmat glasul propriei conştiinţe, ceilalţi nu şi-au dat consimţământulpentru pedepsirea lui Pahonţu cu moartea, deci ar fi putut fi recuperabili dacăpoliticienii ar fi avut şi ei o conştiinţă la rândul lor. Din această cauză romanul luiRebreanu poartă titlul de Gorila, stadiul de degenerescenţă maximă apoliticianismului românesc.

Din ziarele de dimineaţă tinerii au aflat că Belcineanu reuşise în alegeri, dar că însuşiDolinescu a primit un număr de voturi superior tuturor celorlalte partide, în afară deradicali. La urma urmelor, credea Cumpănaşu, era un rezultat excepţional.

Conform dorinţei Cintiei, mare amatoare de teatru au asistat cu toţii, inclusiv Ionescu,la reprezentarea Scrisorii pierdute. Într’o lojă apăruse dna Belcineanu iar într’alta seafla Pahonţu însoţit de un domn şi o doamnă. Pe Ionescu nu-l mira prezenţa lui Tomadeoarece era printre favoriţii admiratori ai piesei, de un caragialesc fanatic şi că demulte ori Scrisoarea pierdută i-a servit ca argument împotriva democraţiei şi alpartidelor politice.

Începuse spectacolul, dar Cintia observând pe Pahonţu cu privirile sale de diamantîndreptate spre dna Belcineanu, care din când în când trăgea cu ochii spre el, nu i-afost greu dă-şi dea seama, cum i-a spus lui Ionescu, că Pahonţu e amorezat şi astfel sefăcuse lumină mare în sufletul tânărului. Şi fiindcă îl ura atât de mult pe Pahonţu nus’a gândit nicio la clipă că schimbarea marelui ziarist a fost dată de noul săusentiment, era de părerea lui Dolinescu că situaţia nu putea fi schimbată deoarecedragostea nu face decât să exprime un simţământ animalic, aşa că nu-i putea influenţaperspectiva, oricum, mai mult decât obsesivă asupra trădării lui Pahonţu. De-aicicuvintelor atât de inocente ale Cintiei tânărul le dădea o semnificaţie subiectivă,considerând că vânzarea s’a făcut prin dnaBelcineanu doar era ştiut că politicianul îşi

întrebuinţa nevasta pentru a reuşi acolo unde nu putea ajunge prin simpla cale apoliticii. În mod absurd i se întări această posibilitate a vânzării şi pentru a şi-odovedi, mânat tot mai insistent de gândul răzbunării, începuse să-l pândească pePahonţu şi astfel aflase că s’a mutat de la hotel, în strada Elena.

Postat în faţa casei lui Belcineanu, nu i-a fost greu să descopere că doamna Cristianase întâlneşte cu Pahonţu la el acasă. Dar ceea ce Ionescu nu ştia, la aceea întâlnirefemeia îi aduse lui Pahonţu vestea bună că Belcineanu îi dăduse scrisoarea de divorţşi cu ea deplina libertate autorizând-o să facă demersurile pentru divorţ, iar de douăsăptămâni s’a mutat în apartamentul său avocaţial ce şi l-a luat, unde a transportatarhivele şi biblioteca.

Fericit Toma exclamă pierdut, acel „Te iubesc! ... Te iubesc! ... Te iubesc! ...” iardrept răspuns Cristiana îi înconjurase gâtul cu braţele “simplu şi natural ca un gestpornit din străfundul inimii. Sărutarea amară şi lungă parcă pecetluia un trecut dezbuciumări şi-l înmormânta pentru eternitate”.

Apoi Cristiana se desmetici propunându-i să fie cuminţi şi să aştepte până vor fiamândoi oameni liberi. În apartamentul său plin de ispite şi primejdii răspunsul luiToma e plin de adânci semnificaţii: „ - Da! … sânt ispite!” repetă iar Toma maiexaltat. Şi trebuie săferim dragostea noastră, de orice pângărire! ... Taina începuturilorei şi încercările multe şi aşteptarea mereu prelungită, toate pregătesc parcă anumerevelaţia cea mare din ziua când ne vom putea înfăţisa lumii întregi ca doi tineri careabia atunci vor începe experienţa iubirii şi a vieţii adevărate! … “Da, da! ... Aşa te-amvisat totdeauna şi aşa am râvnit unirea noastră, în puritate desăvârşită! ... Mireasagândurilor mele ...”.

Cristiana îl asculta fermecată amintindu-şi de cavalerul din visurile de odinioară, celce o ia iubi ca un Lohengrin: „Acuma i se părea că a sosit cavalerul şi cuvintele,tremurate de un elan romantic şi rostite cu un glas ostenit de patimă, îi răsuna îninimă ca un cântec minunat”.

Dar din acest cuib al visurilor - noţiunea e tipic rebreniană - Cristiana se trezeşteauzind că cineva se plimbă subt ferestrele casei de parcă ar sta la pândă. Pahonţu nu-idă importanţa cuvenită deşi întradevăr acel trecător era de fapt studentul Ion A.Ionescu, zgomotul paşilor săi pe trotuar sfărâma şi împrăştia brusc atmosfera blândăde emoţie dinlăuntru.

Ion Ionescu o văzuse pe dna Belcineanu ieşind din casa lui Pahonţu şi o urmări,recunoscând-o. Ar fi trebuit s’o oprească şi s’o întrebe ce a căutat la Pahonţu acasă,cel puţin să afle prin ea vânzătorul că e descoperit şi să tremure. Simţi în buzunarulpaltonului drept un revolver automat, mic, de care nu se despărţea, doar la Făgăraş nul-a luat de teamă să nu fie arestat şi să i se confişce. Se întoarse, şi de la casa vecinăprivi la lumina palidă din geamul locuinţei lui Pahonţu şi îi părea cum mulţumit, îşifreca mâinile, că a scos plăceri şi bani din suferinţele fraţilor de cruce.

„Gorila lubrică se pregăteşte de culcare” când lumina stingându-de Ionescu adăogă:„Noapte bună, gorilă lubrică!”.

Dar chiar în momentul următor, tocmai se pregătise să plece, când uşa locuinţei sedeschise şi îl zări pe Pahonţu, cu gulerul ridicat, păşea grăbit spre Cişmigiu. Îlstrigase – Pahonţu! Şi la vreo zece metri de el, repetă – Pahonţu! Toma opri mirat,glasul părându-i cunoscut. - Stăi, Iudă, să ne răfuim, murmură Ionescu parcă ar fi vrutsă-l audă numai cel vizat. Toma îl recunoscu pe Ionescu şi ridicând braţul zisetărăgănat: „Nu ... tra ... ge ...”.

Trei focuri de revolver răsunaseră unul după altul, atât de repede şi atât de aproapeîncât îi păru că ţeava se răzima în pieptul lui Pahonţu care nu făcea nicio încercare deapărare. Toma se propti de trunchiul copacului pe când Ionescu îşi continuă drumulpe trotuar, până la încrucişarea cu strada Progresului. Mai înainte pe SchituMăgureanu, treceau alte tramvaie cu zgomote asurzitoare.Coti la dreapta şi ajunse peCalea Plevnei şi apoi în Piaţa Kogălniceanu unde luase un tramvai spre Cotroceni, laPodul Elefterie coboră şi aşteptă o garnitură să-l întoarcă în oraş: - Corespondenţă!Spuse taxatorului cu glas obosit, dar pe faţă cu o umbră de satisfacţie.

Orientarea atât de precisă pe străzile Bucureştiului stă mărturie unei lucidităţiconştiente de actul săvârşit contra unei Iude, a fraţilor săi de cruce. Aşa trebuie să sefi simţit şi Brutus când i-a dat lovitura de graţie lui Cezar.

Romancierul descrie şi trăirile eroului său principal Toma Pahonţu, acesta din clipacând l-a recunoscut pe Ionescu ştia că vrea să-l omoare. A văzut revolverul dar n’afacut un gest de apărare dar gura lui şoptea, fără voie: „nu trage”. A auzit răbufnireade ră a lui Ionescu şi atunci şi-a dat seama cât l-a urât studentul, din această cauzăinima lui nu l-a suferit. Ridicase braţul să nu-l lovească în cap simţise însă una înpiept însoţită de un miros de stofă arsă.

Însfârşit se gândi să se întoarcă acasă, doar nu erau decât cel mult 20 de paşi pânăacolo, dar pentru a primi o mână de ajutor se hotarî să continue drumul până laredacţia României. Dar când să pornească îşi simţi picioarele atât de moi încât trebuisă se lipească mai bine de trunchiul castanului. În acelaşi timp simţi nişte înţepăturiprelungite în capul pieptului care nu-l dureau, dar îl supărau, şi o fierbinţeală udă,stranie, lipicioasă. “Mi se pare că sunt plin de sânge!”. „Nu se poate să mor aşa”spuse prăbuşindu-se fiindcă picioarele nu mai duceau povara trupului.

Pe când se zvârcolea ca râma auzi fluierul ascuşit al sergentului de noapte şi fără să-şidea seama începu să geamă şi gemetele îi păreau zgomote străine, necunoscute şiinexplicabile. Apoi începură să-l năpădească frânturi de gânduri şi amintiri: Cristianatrebuie să fi ajuns acasă şi cât de speriată va fi când i se va spune ce i s’a întâmplat,Herdelea va avea grijă de România, Dolinescu i-a poruncit lui Ionescu să-l omoare,nu şi-a mai văzut copiii de o lună şi Virginia, dar imaginea ei se stinse în întunerec.

Este găsit de un sergent care începu să fluere încât pe lângă ofiţerul său adunase maimultă lume, oameni din casele vecine acesţia chemaseră şi medicul. Întretimp a fostadus acasă unde fusese pus pe patul alb cu faţa în sus şi fălcile încleştate parcă ar fidepus aultimă sforţare de rezistenţă în faţa morţii. Medicul chemat după ce-l examinăbâigui încurcat: „Aici e nevoie de un medic legist ... Ori poate de un preot ...”.

Apăruse şi Titu Herdelea, înştiinţat prin telefonul aflat pe biroul lui Pahonţu. Acesta“la picioarele patului se uita şi parcă tot nu credea că cel ce se zvârcolea atât decrâncen în ghiarele morţii e acelaşi Pahonţu de care s’a despărţit acum vreo două oreabia, mai ahtiat ca totdeauna de viaţă, plin de energie şi de încredere în viitor.Privindu-l aşa observă deodată că ochii muribundului se deschid larg ca şi când arvrea să se mai umple cu lumină”. Întrebându-l pe chirurg care tocmai terminase săexamineze cele trei găuri rosii alcătuind un triunghi straniu, urmele traectelor celortrei gloanţe, ce părere are de starea pacientului acesta îi spune, un Dumnezeu să-lierte pe bietul nostru Toma: „Titu tăcu o clipă parcă n’ar fi auzit bine, se mai uită laPahonţu care încremenise în nemişcare şi dobândise o linişte nouă pe faţă, apoiizbucni în lacrimi bolborosind: „O, Doamne! … Bietul Toma! Bietul, bietul Toma!”

Venise şi prefectul poliţiei care trebui să constate o crimă oribilă cum nu s’a maipomenit în România. Prefectul era un mare prieten al ziariştilor fiindcă ei îl făcurăpopular în toată ţara, publicându-i isprăvile, înflorite simpatic şi împodobite cufotografia lui de pe vremea când era căpitan.

Solemn ca un erou de tragedie antică Titu Herdelea încheie acest atât de îndoliatcapitol: - „A murit” zise Titu cu glas plâns, ştergându-şi ochii.

Suntem convinşi că pentru acest moment Liviu Rebreanu a pus ca motto al romanuluiurmătoarea cugetare a filozofului german Fr. Nietzsche:

„Ceea ce este mare la om îl defineşte ca punte şi nu ca scop; şi ceea ce poate fiiubit la om constă în faptul că el este o trecere şi un apus.”

Şi nu e lipsit de importanţă, credem noi, că drumul vieţii lui Pahonţu se încrucişeazăcu cel al lui Titu Herdelea, cel mai constant şi iubit erou rebrenian. Oare nu aceleaşisentimente le are autorul şi pentru marele ziarist, de unde nemurirea ce i-o conferă?Noi socotim că aşa este şi am adus şi o să mai aducem puncte de vedere ca sădemonstreze acest adevăr, bazat pe o înrudire a cărei început îl primesc cei aleşi prinharul cel născut şi nu făcut.

Ionescu se duse la Cumpănaşu, pe strada Clopotari unde le marturisi, lui Cintialogodnica sa şi lui Vasile că l-a împuşcat pe Pahonţu pedepsindu-l pentrucomportarea lui trădătoare. Pe urmă îmbrăţişând fata se lăsă condus de Vasile până înbulevard, unde ceru şoferului să-l ducă în Piaţa Victoriei, apoi pe strada Berzei, CaleaPlevnei, până lângă biserica Sf. Constatin. Tânărul vroia să vadă ce s’a întâmplat peurmă: pe strada Elena în faţa locuinţei lui Pahonţu stăteau câteva automobile iar

ferestrele erau luminate nu numai la casa lui Pahonţu ci şi la cele vecine din jur, deparcă „toată strada cuprinsă de groază şi-ar fi pierdut liniştea şi somnul”.

“Dacă adineaori n’ar fi fost întunerec şi pustiu, poate nu s’ar fi întâmplat nimic” îşizicea Ionescu zărind din mersul maşinii la stânga castanul bătrân la care a aşteptat şiapoi celălalt castan unde l-a ajuns din urmă pe Pahonţu.

Intrară apoi în Cişmigiu, cotiră pe bulevardul Elisabeta, şi opriră la colţul CaleiVictoriei de unde au continuat pe jos, oprindu-se în dreptul grădinii Colos unde s’audespărţit sărutându-se, ca fraţii, pe amândoi obrajii.

Ionescu intră în curtea prefecturii poliţiei şi de-aici într’o cameră plină de fum detutun, declarând comisarului de servici, tânăr, cu mustăcioară neagră, că el l-aîmpuşcat pe Pahonţu, şi se numeşte Ion A. Ionescu, student în anul, dar nu reuşi sătermine din cauză că poliţistul desmeticit şi înfuriat începuse să înjure, Paştele şibisericile ...

Executarea lui Pahonţu de către Ionescu nu i-a fost ordonată de Dolinescu, cumpresupunea şi Toma în ultimul său gând, ci ideea i s’a furişat în creier treptat, până laîmplininea actului decisiv, spre deosebire de fraţii săi de cruce el era convins căPahonţu a trădat mişcarea în favoarea lui Belcineanu, mulţumindu-se cu plăceri şibani.

I se va da sau nu dreptate vom vedea în cele următoare, totuşi după vorbele tânăruluidacă pe stradă nu ar fi fost întunerec şi pustiu nu s’ar fi întâmplat nimic, deducem căa început să-i pară rău de tot ce a făcut, mai ales că o vedea înaintea lui pe Cintia înmomentul când el le-a mărturisit că l-a împuşcat pe Pahonţu: „Ceilalţi doi priveauneclintiţi,privîndu-l cu un interes plin de spaimă şi de compătimire. Cintia frământaîn poală, între degetele nervoase o batistă mică spre a-şi stăvili emoţia şi mai aleslacrimile care o năpădeau şi-i umpleau ochii prelingându-se pe obrajii înfierbântaţi,fără voia ei şi fără să le simtă.”

Dupa ce Ionescu mărturiseşte că a convins că a făcut bine crede în necesitatea fapteilui cum crede în Dumnezeu, i cere iertare lui Cintia, mireasa lui mică, deslegând-o deorice obligaţie, „cu toate că despărţirea de tine va fi pedeapsa cea mai amară”, fata îirăspunde asigurându-l din inimă „te voi aştepta, Ionică!” spuse Cintia simplu, hotărît,privindu-l cu drag prin perdeaua de lacrimi: “Toată viaţa de va fi nevoie!”

Predarea de bună voie autorităţilor, mărturisindu-şi fapta nesăbuită, constituie dinpartea lui Ionescu o atitudine exemplară, diferenţiindu-l de teroriştii laşi care după ceau săvârşit ceea ce le impunea misiunea lor s’o facă, nu ştiau cum să-şi ascundăidentitatea şi mârşavele fapte.

Acordându-i acest privilegiu, Liviu Rebreanu, subliniază credinţa curată al acestuitânăr, în numele căreia el acţionează şi crede în ea ca în bunul Dumnezeu. Asta

indiferent de propriile sale sentimente, autorul nostru nu-şi trădează nicio clipăobiectivitatea, prin care şi-a propus să judece evenimentele.

Se mai ştie că Pahonţu sub conducerea lui Rotaru ca profesor de drept, şi-a susţinutteza de doctorat cu tema Crima politică, pe care el o admitea în unele cazuri, oritocmai la ea se va referi procesul ce va începe avându-l pe banca acuzaţilor pestudentul Ion Ionescu, şi de la început trebuie să o scriu, personal, nu cred îneficacitatea zisei crime politice, indiferent de conjunctura respectivă istorică.

Încăodată, va fi nevoie să acceptăm reducţia fenomenologică executată de LiviuRebreanu şi să considerăm frăţiile de cruce ca o anume organizaţie de dreaptacompusă exclusiv din studenţi şi să nu-l confundăm pe Dolinescu cu niciunul dincunoscutele figuri de conducători legionari, căci numai astfel vom avea în mâinicheia dezlegării mesagiului, pe care ni-l lasă Liviu Rebreanu, în romanul său Gorila,interesul său se îndreaptă exclusiv spre tineretul român şi soarta sa, de undo marea saîntrebare pusă politicienilor vremii, de ce au scăpat din mâini acest tineret, şi astfel i-au declarat un sângeros război, în loc să recurgă la un gest de minimă apropiere: DECE?

Ultimul capitol, intitulat Spovedanii, prezintă la început indignarea presei,povestind pe pagini întregi, cu titluri mari, răzbunarea monstruoasă a fraţilor decruce, în timp ce figura lui Ionescu publicată arăta ca una lombroziană, caracteristicăde altfel criminalului înnăscut, însoţită de rânduri de ziar demonstrative pentru aînspăimânta şi deruta pe cititori: “Şi astfel de monştrii, organizaţi în bandă, aupretenţia să reprezinte tineretul românesc, să personifice naţionalismul integral şi sărăstoarne structura politică a ţării întregite! Exclama însuşi oficiosul guvernuluiîntr’un articol în care durerea se îmbina cu revolta”.

Desigur actul comis de Ionescu prejudicia enorm organizaţiei fraţilor de cruce, darbine se constată că era falsificată însăşi figura lui Pahonţu, rămas credinciostineretului român, pe care nu-l amesteca în nici un fel în ceartă avută cu Dolinescu şifinanţatorul acestuia, bogătaşul Utalea.

După masă la Cameră şi la Senat s’a elogiat talentul şi curajul ziaristului Pahonţu înacelaşi mod partinic, nereal. În numele ziarului „România”, apărut îndoliat, TituHerdelea a luat toate măsurile ca trupul neînsufleţit să fie transportat la Biserica albăunde a fost aşezat pe un catafalc înflorit. Până a treia zi s’au perindat la catafalcul săumii de oameni dându-i ultimul omagiu celui ucis atât de mişeleşte. Întretimp au fostarestaţi peste 100 de fraţi de cruce ca şi Dolinescu pe când cobora din tren în Gara deNord, reîntors de la Făgăraş.

În după amiaza înmormântării a fost atât de multă lume încât a trebuit să fieîntreruptă circulaţia pe Calea Victoriei. Să se observe nu numai că Pahonţueraînmormântat caun fiu credincios guvernului, dar să reţinem că la acest act solemnse află adunaţi importantele personagii cunoscute de noi în primul capitol, cu ocazia

logodnei Corinei Rotaru cu Teofil Drugeanu, secretarul ministrului Belcineanu. Faceparte din ritualul rebrenian, care îşi construieşte ca un mare clasic romanul dupăformele unui templu grec, condus de înclinaţia sa mitică, în ultimul capitol al cărţiisale să ne mai prezinte, încăodată pe cei din primul capitol chiar dacă în condiţii multschimbate, aici fiind vorba de înmormântarea eroului principal, Pahonţu.

Pe această cale ni se înfăţişează pentru ultima dată potrivirile sau nepotrivirileDestinului jucând în operele sale acelaşi rol decisiv ca în lumea zeilor lui Homer saua tragediei tot elene.

Participau vicarul patriarhiei înconjurat de 12 preoţi iar la catafalc se aflau patruminiştrii printre ei şi Belcineanu venit să onoreze pe adversarul său personal, căzut înlupta apărării ordinei publice. S’a remarcat prezenţa dnei Belcineanu, însoţită de dnaTeleman. Dintre foştii miniştri se distingeau doctorul Ionescu şi mai ales ConstantinRotaru, acesta bun din fire nu-şi putea stăpâni deloc lacrimile. Nu lipsea nici TeofilDrugeanu, dna Cornoiu cu generalul ei şi desigur Virginia, îmbrăcată în doliu întrecei doi copilaşi speriaţi. Mare impresie au făcut-o părinţii lui Pahonţu, îmbrăcaţi înhaine ţărăneşti modeste, bătrânul îngenunchind anevoie cu piciorul său de lemn seuitan cu jale când la feciorul său întins în coşciug, când la boierii din jur, parcă nus’ar fi putut dumeri, în timp ce baba cu faţa scufundată în florile catafalcului „lăcrimadomol, şi numai rareori murmura: Dragul mamii, dragul mamii.” Dintre vorbitoriluase cuvântul ultimul Herdelea - care nu spusese nimănui că-l scăpase pe Zachiintervenind la Belcineanu, pe acesta de la primele cuvinte îl copleşise plânsul,continuă plângând mereu şi sfârşi într’un hohot de durere încât toată lumea fumişcată. Apoi la „veşnica pomenire” coşciugul a fost acoperit iar convoiul porniseînsfârşit pe Calea Victoriei spre Cimitirul Belu unde primăria îi puse la dispoziţie unloc de onoare.

A doua zi Titu Herdelea citise în ziare o informaţie care lipsea în “România”, despredivorţul soţilor Belcineanu. Tot în acea zi, prefectul poliţiei a ţinut să ieieinterogoratorul criminalului înainte de sosirea procurorului şi a judecătorului deinstrucţie. Profund convins că e vorba de un complot spera ca prin abilitatea sa sădescopere pe cei ce-au participat la el. Şi când Ionescu pomeni numele dneiBelcineanu, îl sfătui să fie circumspect când amestecă o doamnă onorabilă în urzeliatât de urâte, replica venise ca de la sine: „Domnule prefect, eu nu pot, mărturisidecât adevărul, indiferent dacă e favorabil sau defavorabil pentru mine sau alţii,”răspunse Ionescu întunecat. „N-am minţit niciodată şi mai bucuros voi merge la ocnăcu adevarul, decât în libertate cu minciuna.”

În cele din urmă prefectul renunţase la interogatoriu fiindcă n’a vrut să încheie odeclaraţie în care şeful său, ministrul de interne, apărea învinuit de a fi cauza iniţială acrimei iar soţia lui i-ar fi slujit într’o afacere de cumpărare de conştiinţă. Raportândsituaţia superiorului Belcineanu, acesta afirmă că ceea ce suţine criminalul nu-l atingenici pe el, nici pe soţia lui. Totuşi văzând-o pe Cristiana în biserică la înmormântarea

lui Pahonţu, fu cuprins de presimţiri negre, prevăzu complicaţii şi pentru a înlăturaorice confuzii se grăbi să comunice gazetarilor curioşi că se desparte de Cristiana.

În acelaşi timp judecătorul de instrucţie însărcinat cu anchetarea crimei îl consultă peRotaru fostul său ministru al Justiţiei, temător să nu-şi pună cariera în joc din pricinaîncurcăturilor familiei Belcineanu. Rotaru îi dă sfatul deocamdată să se strecoare şiel, făgăduindu-i că se va interesa, când primeşte un telefon de la Cristiana că ar vreasă-i ceară o consultaţie foarte urgentă. Ajunsă în faţa lui, Cristiana îi mărturiseşte cădin cauza ei a fost ucis Pahonţu. În continuare a lăsat-o să vorbească vreun ceas şijumătate povestindu-i despre căsnicia ei, despre Pahonţu, despre dragostea lor, cumulte digresiuni şi reveniri, pentru a-i fi mai bine înteleasă de Rotaru, suferinţa ei de-acuma. Şi când părea că va termina, ea izbucni frângându-şi mâinile, amestecândcuvintele cu lacrimi: „Nu mai acuma îmi dau seama cât am fost de nepricepută! ...Auzisem şi eu, ca toată lumea, cum îl acuzau oamenii lui Dolinescu că i-a trădat şi căa fost cumpărat de Belcineanu.”

Mărturisise toată lupta dusă pentru ca Belcineanu să-i dea scrisoarea de divorţ, dincauza asta nici nu se gândise că Pahonţu putea fi în primejdie. Îi relatase ultima lorîntâlnire când a văzut pe trotuar un individ care părea că stă la pândă ori se plimbafără ţintă.Totuşi nu s’a alarmat peste măsură. Se simţea atât de fericită încât nu-i păsade nimic ce i-ar fi putut tulbura viitorul. Făuriseră împreună planuri şi îşi făgăduiserăsă-şi păstreze imaculată dragostea, până vor avea dreptul să se prezinte cu ea în faţalumii: „Nu mai pot tăcea, dle Rotaru! Mă înabuş! De trei zile am impresia că măprăbuşesc necontenit! Bărbatul care m’a iubit şi care a murit pentru mine pentru căm’a iubit, are să fie ponegrit şi după moarte! Un om de treabă, soţul celei mai buneprietene, mi-a spus ieri că asasinarea lui Pahonţu e o faptă odioasă care merităpedeapsa cea mai grea fiindcă inaugurează teroarea sângeroasă în politicaromânească dar că-şi Pahonţu s’a purtat urât cu prietenii lui ... Ai înţeles, domnuleRotaru? Ca să mă salveze pe mine, Pahonţu şi-a părăsit prietenii şi i-a vândut luiBelcineanu! Şi eu, singura care cunosc adevărul ce să fac, dle Rotaru? Spune-mi, teimplor ce să fac?”

Rotaru ascultând-o devenise trist înţelegând atâtea gesturi ale lui Pahonţu pe care înloc să-l ajute, l-a supărat, în ultimul timp se certaseră chiar, amintindu-şi că el i-a fostîntotdeauna folositor ca în cazul lui Nina Georgescu.

Dar după ce Cristiana îşi terminase patetica expunere, cum a luat cunoştiiţă deproblema ei, se grăbeşte să îmbrace roba ministrului de Justiţie ce a fost şi aeminentului om de drept ce continua să fie şi dublat tot timpul de politicianul din el,deşi nu corupt avea înţelegere pentru unele scăpări umane, de la început este depărere că asasinatul lui Pahonţu poate să provoace nişte complicaţii cu totulneaşteptate. După cum se ştie ucigaşul încearcă să-şi justifice crima prin vânzarea luiPahonţu cumpărat prin intermediul Cristianei. Tot el a declarat că a văzut-o înnoaptea crimei ieşind de la Pahonţu. Adică, aşa cum a descris şi ea desfăşurareaexterioară a faptelor. Fireşte nu poate fi vorba de crima în sine, ea trebuia să fie

pedepsită exemplar deoarece orice slăbiciune în astfel de împrejurare ar însemna oîncurajare la crimă şi pregătirea inconştientă a războiului civil. Să reţinem aceastăreflexiune căci ea vine de la un fost şi probabil viitor ministru al Justiţiei, la ea nevom mai referi în cursul viitoarei noastre expuneri.

Rotaru mai crede că apărarea criminalului se va lupta să arate că Pahonţu e vinovat şio să-i micşoreze vina clientului lor şi astfel bietul Pahonţu va risca să-i rămânămemoria murdărită ca un om care şi-a comercializat convingerile, lăsându-secumpărat.„ – Ori asta nu se poate!” strigă Cristiana revoltată. „Eu vreau sămărturisesc adevărul, întreg, în faţa tribunalului şi a lumii întregi.”

Rotaru, cunoscut pentru comodităţile sale, încearcă să domolească entuziasmulamintindu-i că adevărul întreg ar putea să distrugă pe Belcineanu, tocmai aici eracomplicaţia de care îi vorbea. Desigur, Rotaru demonstrând o grija de clan pentrusoarta lui Belcineanu, e de părere că adevărul ar înobila vina lui Pahonţu, explicatăprin sacrificiul pe altarul unei iubiri mari şi tainice, în schimb ce se va întâmpla cuBelcineanu? Dar Cristiana îi spune cu totului calm: „Ce-mi pasă mie acuma de omulcare a fost în stare să mă ofere pe mine soţia lui, ca momeală unui duşman al său!Între bărbatul care m’a sacrificat pe mine şi celalalt care s’a sacrificat pentru mine,crezi că aş putea sta la îndoială?

Şifonat de replica mai mult decât stăruitoare a Cristianei se scuză dar înainte de aapărea în faţa judecătorului trebuiesc studiate toate urmările posibile. „- Cu risculoricăror urmări trebuie să-mi liniştesc conştiinţa” spune ea mai domol. “M’ar torturaremuşcările toată viaţa dacă aş tăcea.”Rotaru nu cedează deloc şi îi reaminteşte că vaavea multe neplăceri, va fi tracasată de opinia publică şi de curiozitatea unor jurnalecare îi vor scormoni toate intimităţile vieţii ...

Dar Cristiana primise proporţiile unei eroine de tragedie corneliană, simplul înţeles alvieţii ei era datoria să reabiliteze memoria murdărită a omului iubit, pe când Rotarune pare ca un melc vâscos, acesta după ce şi-a scos coarnele, încet şi le ascunde dinnou sub carapacea intenţiilor lui, solidar cu rivalul său politic, pe care în niciun caznu vrea să-l distrugă; cu atât mai sublim sună vorbele femeii parcă nevrednice pentrulumea de jos, ea venind de sus, din lumea idealelor şi ale lui Pahonţu aşa cum l-acunoscut numai ea: “ - Ştiu, adică numai bănuiesc. Ce înseamnă suferinţa aceasta faţăde jertfele lui pentru mine? El n’a şovăit nicio clipă săurască ce a adorat, numai ca sămă salveze pe mine! A îndurat moartea pentru mine! … Cum aş putea şovai eu când ovorba de a-i salva onoarea după moarte? Dacă aş avea numai o umbră de ezitare, artrebui să-mi fie ruşine de mine însămi şi de amintirea lui! ... L-am iubit, domnuleRotaru. A fost singura mea iubire! Vreau să mărturisesc în faţa lumii întregi că l-amiubit!”

Şi când se ridicase în picioare Cristiana suferise o transfigurare ideala: “Avea ostrălucire pe faţă ca şi când hotărârea i-ar fi purificat sufletul pregătind-o pentru oriceîncercare. Rotaru o privea.Transformarea îl minuna. Îi luă mâna şi-o sărută. Apoi

după o tăcere lungă spuse mişcat: „Acuma înţeleg cum a putut Toma să vă iubeascămai presus de orice pe lume.”

Însfârşit, Rotaru a fost nevoit să-şi scoată măştile de pe faţă sa nu mai fie fostulministru de justiţie, nici avocatul ca să dea sfaturi, unele cu jumătăţi de măsură, cinumai om pur şi simplu, pentru a se apropia de înţelegerea acestei femei nobile,superioare, prin ea Pahonţu a cunoscut revelaţiile de dincolo de trupesc şi fizic, adicăizvorâte din profunzimile spiritului, ideal în esenţele lui.

Prin Cristiana Tomşa, cu siguranţă Liviu Rebreanu a creat unul din cele maidesăvârşite portrete feminine ale literaturii româneşti dacă prin aceasta se înţelegecurăţenie sufletească, puritate, graţie, gingăşie, în primul rând, calităţi ale frumuseţiiinterioare, răsfrântă în existenţa trupului material, ca un model veşnic al cerului.Pentru a fi vrednic s’o priveşti ţi se cere, muritorule, să-ţi duci inima în pumni,jertfind-o.

În timpul procesului din romanul Gorila, datoria în slujba careia s’a pus trece completneobservată, încă o peremptorie dovadă că această femeie aparţine mai multîmpărăţiei stelelor de pe cer decât pământului şi orânduirilor sale, în consecinţă glasulsău eroic arămas ca un strigăt în pustie.

De altfel pentru a înţelege iubirea dintre Cristiana şi Toma, va trebui să ne referim laconcepţia înaltă despre iubire a lui Rebreanu din Adam şi Eva, pe drept consideratăde autor cartea sa cea mai dragă, numai că prea puţin luată în seamă de contemporaniişi urmaşii săi, deşi acceptată ca un poem metafizic, nu i s’au deschis porţile grădinilorspre lumea lui cea adevărată.

Astfel, clar discutată problema, ea îşi defineşte tăriile de dincolo: “Un bărbat dinmilioanele de bărbaţi doreşte o singură femeie, din milioane de femei. Unul singursau una singură! Adam şi Eva! Căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, e însuşirostul vieţii omului ... Instinctul iubirii e reminiscenţa originii divine. Prin iubirenumai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a redeveni parte dinlumea spirituală. Iubirea şi Dumnezeu, conştient sau inconştient, trebuie săalcătuiască suprema preocupare a sufletului omenesc. Fără de ele omul nici n’ar puteaexista.”

Să reţinem definiţia dată iubirii spirituale: “Iubirea aceasta e rodul divin al sufletuluiomenesc, Dumnezeu sub chipul iubirii trăieşte în om (Arghezi consideră că însăşiiubirea fizică dintre bărbat şi femeie se bucură de harul Domnului).

Dar, o viaţă omenească nu ajunge pentru ca întâlnirea dintre bărbat şi femeie să aibeloc. Ci, ea are nevoie de şapte vieţi de întrupare, deci se introduce mitulmetempsihozei, până într’a şaptea viaţă când sufletul se poate elibera din materie,problemă de care s’a simţit atras şi Eminescu, în Archaeus de pildă, prin eternamigraţie a sufletelor se asigură nemurirea sufletului uman.

Ar fi să ne amintim că respectiva căutare a perechilor ideale o tratează şi Aristofan înSymposionul lui Platon: la început, omul era format din doi indivizi lipiţi spate laspate, dar după ce au căutat să-l alunge pe Zeus de pe tronul său, acesta i-a despărţit,aşa că din acea clipă bărbatul şi femeia îşi caută perechea originară, nu mai după cereuşeşte să o reîntâlnească, cei doi vor fi fericiţi, pentru vecie.

La Rebreanu mitul metempsihozei primeşte un caracter divin, depăşeşte viziuneasimplă a Nirvanei. Pentru marele scriitor român cele şase întrupări purifică tot maimult sufletul, dar nu mai “a şaptea viaţă” aduce de-abia fericirea unirii cu celălaltsuflet. De-aceea a şaptea moarte cuprinde revelaţia ...De-acuma nu va mai rătăci însferele lumii materiale, ci transformat în principiu pur, echilibrat iarăşi în atomspiritual, redevenit de asemenea principiu, îşi va relua existenţa divină în planulspiritual.

Fără îndoială plecând de la o atare viziune, vom putea înţelege în sens rebrenianiubirea dintre Pahonţu şi Cristiana, chiar bărbatul o descrie ca pe una ideală, cerească,dumnezeiască, devenind singura şi suprema preocupare a vieţii sale, prin ea ajunge laexistenţa sa divină, spirituală, revelându-i-se mult căutatul Absolut.

Tot ceea ce face Cristiana după moartea lui Pahonţu pentru reabilitarea memoriei salemurdărită de oameni, izvorăşte din aceeaşi iubire ideală, cerească, dumnezească,eternă, pe care o simte şi femeia în adâncul inimii sale.

Şi am mai remarca, în acest fel drama eminescianului Hyperion primeşte o desluşireposibilă dacă nu singura valabilă. Şi pentru marele nostru poet, iubirea şi căutarea eiideală, l-a determinat pe Feciorul de împărat fără de stea să coboare pe pământ, undecrede că-şi va găsi iubita mult visată în formele ei de lut.

Luceafărul evident nu întâlneşte iubirea ideală, Cătălina e atrasă de Cătălin, în timpce el lipsit de steaua norocului va ajunge singur în apropierea Părintelui cerurilor,răsplătit ca geniu, stăpân al unei înalte şi vaste gândiri, deci nu-şi va împlini stareaultimă, a iubirii cereşti la care participă pe lângă El şi Ea, miri mistici. Condamnat lasingurătate veşnică vom avea cheia de-a ne deschide taina ultimelor versuri rostite deLuceafăr, nu prea împăcat cu el însuşi: “Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul văpetrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece/.

***

După vreo săptămână de la înmormântarea lui Pahonţu, presa continua să condamneasasinatul, uitând încetul cu încetul persoana victimei. Un ziar puţin citit s’a ocupatde teza de doctorat a lui Toma despre crima politică şi începu s’o combată cu lux deamănunte fiindcă autorul în cele din urmă admitea asemenea crime şi reclama pentrucriminalii politici un tratament de favoare în vremuri normale, şi se întreba dacăPahonţu în viaţă, ar mai fi semnat astfel de baliverne.

Mai apoi afacerea Pahonţu figura nu mai în paginile judiciare şi acolo prezentatădestul de impersonal. Întretimp arestaţii, înafara lui Ionescu au fost puşi în libertate,inclusiv Vasile, bănuit că l-ar fi ajutat pe criminal. Începuse să circule zvonul că în afacerea Pahonţu ar fi amestecată o femeie şi apoi căar fi dna Belcineanu. De altfel, în săptămâna Patimilor ziarul “România” a publicat oconvorbire cu dna Belcineanu, Titu Herdelea fiind, în general, îngrijorat de scădereatirajului după moartea lui Pahonţu. De altfel şi-a mai îmblânzit tonul şi a mai slăbitcampania contra lui Dolinescu, dar cu zvonurile privind amestecul dnei Belcineanu,opinia publică începuse să se schimbe în favorul lui Ionescu. Fiindcă “România” eraameninţată să-şi înceteze apariţia, Herdelea considera că numai o reabilitare a luiPahonţu ar salva ziarul, iar o reabilitare adevărată nu putea veni decât de laBelcineanu sau doamna sa. Prin urmare îl consultă în acest sens pe Rotaru, acesta seadresase dnei care-l întrebă la telefon ce să facă, doar de trei săptămâni aştepta să i seceară lămuriri. Cum judecătorul de instrucţie n’a chemat-o, Rotaru înţelegea că seurmărea o muşamalizare a implicării ministrului de interne. Urma ca Rotaru, caavocat al părţii civile, s’o aducă el pe dnaBelcineanu în faţa Curţii cu juraţi, să aperememoria lui Pahonţu. Dar ideea unei mărturisiri prin ‚România’ îi părea mai bună şideci îi dădu sfatul să-l primească pe domnul Herdelea.

Titu prelucră convorbirea cu dna Belcineanu făcându-i o introducere duioasă şiatrăgând atenţia cititorilor de pe acum asupra rolului cavaleresc al lui Pahonţu până înultima clipa a morţii. Prima parte se referea la căsnicia nenorocită a Cristianei cuBelcineanu şi dragostea ei pură cu Pahonţu până la întâlnirea întâmplătoare în casaunei prietene, unde a venit şi Belcineanu care pe urmă a încercat să obţină prin ea dela Pahonţu o desolidarizare de Dolinescu.

A doua zi concluzia lui Herdelea în “România” era că mărturia dnei Belcineanudemonstrează nobleţea sufletească a regretatului Pahonţu, condamna crima şiacuzaţiile după care un om de caracter ca fondatorul “României” ar fi fost în stare să-şi vândă conştiinţa. Îi răspunse oficiosul guvernului apărându-l pe ministrul deinterne dar Herdelea era de părere că spovedania dnei Belcineanu reclamă ca ea să fierepetată înaintea judecătorului de instrucţie.

Peste câteva zile Herdelea află că Belcineanu a demisionat din guvern pentru a nustânjeni cercetările, iar demisia i-a fost acceptată, va apare curând în Monitoruloficial. De fapt, ministrul de interne ştia că totul e pierdut, Cristiana nu va mai puteafi întoarsă din drumul ei.

A doua zi, “România” singură anunţa glorios, cu litere de o şchioapă: “Demisia luiBelcineanu! Triumful dreptăţii!”

De-acum afacerea Pahonţu se transformase în afacerea Belcineanu. Chiar Herdeleas’a arătat satisfăcut de demisia ministrului de interne, odată ce nu vroia cădereaguvernului amintindu-şi că în acest caz s’ar fi dizolvat Parlamentul, în care avea şi el

un mandat de deputat fără nici o garanţie de a-l mai vedea sub un eventual guvernradical.

În Cameră un tânăr, talentat şi adversar al naţionalilor interpelase acest partid, dar îiraspunse chiar şeful guvernului, elogiindu-l pe Belcineanu pentru serviciileinestimabile aduse ordinei şi disciplinei naţionale, şi regreta hotărârea lui de a fidemisionat, pentru a se soluţiona un conflict de ordin casnic (sic) fără nici o legăturăcu politica. (Să fim atenţi că vorbeşte nu un om ci o gorilă!!!) Se înţelege că-l felicităpentru măsurile de ordine luate de el în timpul alegerilor din Făgăraş, cu scopul de apune stavilă agitaţiilor anarhice ale unor indivizi turbulenţi ajungând până la asasinat,de altfel toate măsurile au fost luate şi aplicate pe răspunderea chiar a şefuluiguvernului.

În legătură cu atacurile partidului radical, probabil acesta doreşte să se solidarizeze cufaimoşii fraţi de cruce. Interpelatorul se lepădă de fraţii asasini, nu mai că el aruncăvina dezordinilor produse asupra lui Belcineanu. Astfel radicalii s’au văzut obligaţisăbată în retragere, considerând că guvernul e stăpân pe situaţie.)

Nu peste mult şi această afacere s’a mutat iar la paginile judiciare ale ziarelor. Se maivorbea despre declaraţia dnei Belcineanu la instrucţie şi despre cererea lui Belcineanude a fi ascultat şi el, pentru a îndepărta calomniile debitate pe socoteala sa.

Deşi începea vacanţa de vară, procesul de divorţ al soţilor Belcineanu a rămas pe rolîncât sentinţa de despărţire s’a putut da înainte de intrarea în vacanţă, oricumtranscrierea să se facă înainte de data fixată pentru procesul cel mare din Octombrie.

Cu câteva zile înainte de proces toate cărţile de intrare în sala Curţii cu juraţi au fostluate cu asalt de o lume ce de obicei nu asista la atare spectacole.

În ziua procesului s’au luat măsuri stricte de ordine dar fireşte nu s’a întâmplat nimicdeosebit.Apariţia acuzatului în boxă a provocat rumoare şi lumea a rămas uimită cândla invitaţia preşedintelui curţii, Ionescu a început să povestească pe o voce caldă, felulcum a săvârşit crima. Mărturisise fără nicio părere de rău deoarece moartea e opedeapsă meritată pentru cel ce-şi trădează fraţii. Lângă tatăl ei, Cintia se silea săpară tare dar lacrimile îi curgeau pe obraji, şiroaie, dar întâlnind privirile lui Ionescu,buzele ei arse repetau parcă un jurământ: “Te voi aştepta.”

Începu audierea martorilor: câţiva studenţi şi profesori îl lăudau pe Ionescu ca pe unelement valoros, iar câţiva frati de cruce au relatat despre suferinţele lor de la Făgăraşîn timpul alegerilor; au urmat locotenentul de la Porumbacu, comisarul de lasiguranţă, care tăgăduiau că ar fi lovit pe acuzat, şoferul care a dus-o pe dnaBelcineanu pe strada Elena, sergentul de stradă, cel ce l-a găsit pe Pahonţu împuscat,locotenentul şi bătrânul, medicii, Titu Herdelea.

Nu spuseseră nimic interesant, până când Utalea a reuşit să stârnească atenţiapublicului, prin relatările privind persecuţiile de la Făgăraş, apoi vorbind despre fratiide cruce şi însfârşit prin mărturisirea că “va rămâne devotat până la moarte acesteinobile mişcări de regenerare a neamului românesc.” Are loc un scurt dialog între el şiprocuror întrebându-l dacă e posibilă o regenerare prin asasinat iar Utalea îi răspundecă ea nu cuprinde pe trădători, si la cealaltă întrebare, dacă replica înseamnăaprobarea asasinatului, Utalea crede că în niciun caz nu e vorba de o astfel deaprobare ci înseamnă că înfierează pe trădători.

Însfârşit, apare şi doamna Cristiana Tomşa, privind în jur cu ochii ei mari şistrălucitori ca o halucinantă: părea mai frumoasă ca totdeaun deşi cu obrajii mai traşişi foarte palizi ... Sfârşi cu o tristeţe profundă care impresionă lumea fiindcă se simţeaizvorâtă dintr’o mare durere: “N’am venit să apăr pe cineva şi nici să acuz pe nimeni!Am spus adevărul întreg, fără să-mi pese dacă serveşte sau deserveşte. A trebuit să-lspun ca să-mi liniştesc conştiinţa. Nu ştiu dacă e bine ce am făcut sau dacă e rău, darsimţ că altfel n’aşmai fi putut trăi, că astfel aş fi săvârşit o impietate faţă de singurulom care m’a iubit şi pe care l-am iubit ...”

De fapt problema ei era bine cunoscută, atât din ziarul “România” prin convorbireacu Titu Herdelea cât şi din declaraţiile făcute judecătorului de instrucţie, astfel căRotaru ar fi putut renunţa să o ducă înaintea juraţilor. A făcut-o însă romancierul,fiindcă avea nevoie de confruntarea dintre cele două personagii pentru a scoate înevidenţă că ministrul de interne este principalul vinovat de tot ce s’a întâmplat, elputea fi considerat ca şi cauza morală a asasinării lui Pahonţu, cât şi a prigoaneideclanşate împotriva fraţilor de cruce. Urmând la cuvânt după fosta lui soţie, autorulni-l aduce în faţa ca pe un demagog de talia lui Caţavencu, totuşi mult mai rafinat înmodul său de comportare, deşi, cu atât mai mult, nu era în stare să-şi ascundăcaracterul său pervers şi amoral, lipsit de orice fel de scrupule. Belcineanu vorbeştecu morga sa obişnuită, mai ales recâştigată după elogiile şefului său de partid, deunde putea fi sigur de grabnica sa reabilitare, sfidându-l pe Dolinescu care-l asalta cuîntrebări. În primul rând, spune ironic că ar fi fost încântat dacă ar fi putut convingepe Pahonţu să combată o organizaţie atât de periculoasă cum s’au dovedit fraţii decruce şi asta prin orice mijloace, prin urmare se declară imun faţă de şantajul exercitatasupra soţiei sale şi al lui Pahonţu, refuzând să-i dea scrisoarea de divorţ până marelegazetar nu se va distanţa de cei pe care îi sprijinea să câştige alegerile de la Făgăraş,semnând şi publicând un articol în “România” care să-l ajute în câştigarea lor. Dinpăcate, nu are acest merit. De unde se vede că politicianul-gorilă minte în modsfruntat şi că cititorul să cunoască măsura acestei lichele, voi reda în continuarepasajul următor: “Pahonţu n’avea nevoie să fie cumpărat ca să-şi schimbe părerile.Era suficient un capriciu. Aşa l-a urmărit şi pe dânsul cu duşmănia până a fost ucis,fără să poată bănui măcar motivul acestei duşmănii. La fel s’a întâmplat desigur, şi cufraţii de cruce. Constanţa convingerilor nu era în caracterul regretatului Pahonţu.“Deci ministrul de interne nu se ruşinează să mintă în continuare, când deşi erainformat de temeinicia iubirii lui Pahonţu, o socoteşte drept un capriciu, si nu altfel caorice înverşunat duşman al marelui ziarist îi mânjeşte, în mod condamnabil memoria,

scoţând bale puturoase pe gură, afişând cel mai nevinovat chip al imposturii. Bine sevede că se aliază cu fraţii de cruce numai pentru a-şi atinge scopurile cele mainecinstite posibile, de unde am semnala periculozitatea unei atare gorile devenităanimal, după ce timp îndelungat a fost în aparenţă, om.

Şi continuă să calomnieze în continuare: “Admite că fosta lui soţie s’a putut credeobligată să facă anume intervenţii, pe lângă Pahonţu cu care întreţinea fără ştirea luirelaţii destul de interesante, dar neagă că ar fi îndemnat-o dânsul.“ De-acumargumentele lui frizează absurdul atât de străveziu încât intervenţia ministrului deinterne, “fost” deocamdată, a putut să influenţeze opinia publică din care se trăgeaujuraţii, să se depărteze de un asemenea politician venal şi să gândească în favorul luiIonescu.

Iar când Dolinescu cere confruntarea martorului cu dna Tomşa, Belcineanu adaogă cuaceeaşi maximă nevinovăţie sub care se ghicesc adevăratele falsităţi, şi cei care l-auascultat nu sunt atât de proşti ca să nu înţeleagă substratul mocirlos al acestui individcând la sfârşit mai spune: “… confirmă anticipat orice declaraţie a fostei sale soţii şilasă pe seama juraţilor să aprecieze valoarea obiectivă a unor asemenea declaraţii…”.

Fără îndoială Belcineanu sfruntează lumea cu un cinism ce nu mai poate fi consideratca şi o eleganţă de cavaler faţa de o biată femeie batjocorită, ori asemenea atitudini îşipermite un politician când în spatele lui are un partid care în loc să-l excludă din viaţapolitica îi dă tot sprijinul să-l reîncadreze considerând că necazurile lui Belcineanuerau de natură pur casnică, fără vreo legătură cu politica. Nu mai insist asupra acestuiaspect destul de lămuritor şi după scurta noastră expunere.

De-altfel, adevărurile cuprinse până acum în Gorila sunt atât de evidente încât nu maiare rost să mai continuăm. Belcineanu, ultragiind memoria lui Pahonţu, ne apare ca ogorilă degradată care în loc să fie dată la o parte, partidul său se grăbeşte să-i punăsusţinătoarele de rigoare, reamintindu-ne compoziţia “Girafă arzând” de SalvadorDali, numai că dacă politicienii români descrişi veridic de Liviu Rebreanu au dat foclucrurilor, ceea ce arde este desigur biata ţară românească, şi cetăţenii ei, cinstiţi.

Unde se afla presa, oglinda opiniei publice, dar la urma urmelor cine avea oarenevoie de ea? Pe această cale se poate susţine că societatea românească avea înBelcineanu alături de şeful său, prim-ministru naţional, conducătorii pe care-i merită,şi nimic mai mult.

Liviu Rebreanu subliniază acest aspect prin faptul că pauza pentru masă rupseprocesul în două, fiindcă cei mai mulţi spectatori veniţi să se distreze îşi vedeauinteresul complet epuizat. Prietenii lui Belcineanu îl felicitară călduros, plecând fărăsă se mai întoarcă întocmai ca doamnele venite numai pentru Cristiana.

Procedeul de a trata lucrurile superficial se arată jalnic, din multe puncte de vederechiar tragic şi autorul ni-l zugrăveşte în mod genial, fără să intervină direct, conducetratativele din culise, lăsând ca oamenii să se definească prin vorbele şi faptelecredinţelor sau necredinţelor lor.

Rechizitorul a fost extrem de violent. Procurorul schiţă, după marii savanţi, portretulcriminalului înnăscut şi consideră că lui Ionescu i se potriveşte de minune. (Era pecând criminologii credeau în teoria lui Lombroso a criminalului înnăscut, înrudit cugeniul de altfel, pe care Nordau îl definea ca pe o degenerescenţă pozitivă, dacăcelălalt reprezenta latura total negativă, concepţii de mult depăşite, urmând să sedemonstreze în viitor dacă în genomul său răufăcătorul are prezentă gena modificatăa criminalului deci vicul său e unul înnăscut şi nu provocat de împrejurările vieţii. Înacest sens teoria lui Lombroso urmează să se verifice sau definitiv aruncată la coş. Înorice caz, după cunoştiinţele noastre de până acum Ionescu nu poate fi considerat uncriminal înnăscut!!!) În continuare, subliniază, pe drept că pregătirea şi executareacrimei feroce a fost premeditată, încât respinge motivele invocate de ucigaş canefondate. În concluzie, cere un verdict de condamnare exemplară pentru a servidrept pildă şi altor sceleraţi care ar mai cuteza să “dezonoreze România cu astfel denelegiuiri”. (Iată-l, deci pe Belcineanu total reabilitat, motivele implicării lui înasasinarea lui Pahonţu fiind etichetate ca neserioase, şi se înţelege şi cutremătoareapledoarie a Cristianei Tomşa ce nu depăşeşte limitele unui conflict pur “casnic”.)

Ca apărător al lui Pahonţu a intervenit Rotaru manifestându-şi de la începutîncrederea deplină în înţelepciunea juraţilor. Pentru el, dezbaterile procesului audovedit, fără posibilităţi de răstălmăcire, “nevinovăţia şi cinstea victimei. Fiindcă,dureros, în aceste dezbateri ucigaşul nu se mulţumeşte cu suprimarea unui om demare talent ci se înverşunează să-l şi ponegrească după ce i-a luat viaţa, să-l omoare adoua oară şi moral.” Să recunoaştem că Rotaru se simte solidar cu fostul lui prieten şiîn această convertire pulsează sângele fierbinte al iubirii Cristianei. De-aicicategoricul imperativ ce-l împulsionează spre a scrie cu litere mari, să-l vadă şinevăzătorii, adevărul: “din mărturiile tuturor reiese limpede că Pahonţu nici nu afost cumpărat şi nici nu a trădat pe nimeni.” Consideră că nu mai o minte strâmbăpoate califica drept trădare părăsirea unei idei şi adoptarea alteia. Trebuie să ai unsuflet de fiară să ucizi un om pentru că nu mai perseverează în aceleaşi idei pe care leavea dânsul, şi să crezi că trebuie suprimat ca un câine de pripas. Fără îndoială,Rotaru evită să se atingă de Belcineanu, fiind convins că doar alături de el, fie şi caadversar de moarte, poate face politică, definită chiar de el în finalul pledoariei: “-Politica poate să fie folositoare progresului omenirii, poate să servească înălţarea unuineam! “încheia Rotaru”. Dar când politica ajunge să argumenteze cu bâta şi săconvingă cu revolverul, atunci trebuie să-i suceşti gâtul repede altfel, distruge ţara!…”

De ce Rotaru nu a insistat asupra rolului jucat de Belcineanu în trecerea lui Pahonţude la o tabără la alta, ceea ce însemna mai mult decât o simplă schimbare de ideiteoretice? Practic, ministrul de interne, confruntat cu perspectiva pierderii alegerilor

şi deci şi a postului de ministru, şi-a şantajat soţia şi prin ea şi pe marele ziarist că nudivorţează până nu va fi sigur că va câştiga alegerile, lucru posibil numai dacăPahonţu îi va părăsi pe fraţii de cruce şi va aduce fapta lui la cunostiinţa cititorilor săi.“România” fiind singurul ziar pus în slujba apărării cauzei drepte a fraţilor de cruce,fără sprijinul său ei vor fi o pradă sigură în mâinile ministrului de interne, aşa cum s’aşi întâmplat. Putea fi numită o atare schimbare impusă libertăţii femeii iubite şiindirect lui însuşi, cum mincinos o numea Belcineanu, un capriciu al lui Pahonţu şi căhulpavul ministru nu a jucat rolul principal în producerea lui? Desigur că, nu. Şiatunci cum se poate explica tăcerea lui Rotaru? Foarte simplu. Fostul ministru dejustiţie privea cu blândeţe anumite compromisuri încheiate de oamenii politici, aiciBelcineanu, pentru bunul mers al democraţiei, ameninţată de bâtă şi de revolver. Dealtfel, fără să fie propiu zis o gorilă, îi sprijinea pe cei ce erau, considerând că asta eviaţa cu partea ei de neajunsuri, acestei duioase reprezentări numită filozofic“Weltanschauung” aparţinea şi aventura sa cu Nina Georgescu, lacrimile sale vărsatela despărţirea impusă de soţia sa Vera, cât şi la înmormântarea lui Pahonţu, erauneîndoios sincere, ca toate actele sale, stăpânite de oroarea de a se schimba ceva, maiales când era vorba de sistemul democratic, departe de a fi perfect dar în conjuncturadată cel mai bun dintre toate. Spre deosebire de el, prietenul său Pahonţu refuza săconsidere democraţia un sistem anchilozat, acelaşi pentru totdeauna, de unde credeacă el poate fi îmbunătăţit, ca orice organism plin de viaţă pe când Rotaru vedea îndemocraţie un capăt de drum, împăcat şi cu înclinarea ei evidentă spre corupţie şiîmbogăţire cu orice preţ. În acest sens, pentru a arăta că Rotaru, nu era chiar atât dedeparte de adevăr, m’aşi referi la Memoriile lui Ion Duca, omul de încredere al luiIonel Brătianu despre a cărui cinste exemplară era convins, totuşi era intrigat deîngăduinţa arătată unor membri de partid mai bătrâni, mai ales doi dintre ei cunoscuţipentru micile lor afaceri deloc onorabile.

Mai mult, în societăţile apusene de astăzi ca Germania, omul fiind total dezbrăcat deorice idealisme e considerat “un animal coruptibil “ care dă socoteală vigilenţeiJustiţiei, dacă e prins că a calcat legile în vigoare, până nu e condamnat figurează caom cinstit.

Aşa dar democraţia, dreptate are Rotaru dă şi oarecare libertate cetăţenilor săi de aîncheia anumite compromisuri chiar ilegale, totul e să nu te prindă Justiţia cu mâna însac. De unde îşi poate închipui orişicine ce se poate întâmpla într’o ţară în care şiJustiţia este coruptă!!!

Prin Rotaru, Liviu Rebreanu, caută sa ne dea un tip uman ce ne întăreşte speranţa căexistă în România şi oameni care ar putea face o politică închinată în primul rândintereselor ţării, principiile lor fiind bazate pe o morală solidă, înlăturând în modspontan din rândurile lor pe gorilele zilei, cum şi Belcineanu a fost.

Se ştie cu câtă greutate, a putut să-şi părăsească vechiul partid, căruia îi era cuadevărat credincios, după ce Pahonţu l-a anunţat că va cădea de la putere curând,viitorul sau fiind între radicalii doctorului Ionescu. Mai mult, după ce şi acesta are

aceeaşi soartă, el se hotărăşte să se lase de politică reîntorcându-se la biroul sauavocaţial. Tot el credea în marele talent al lui Pahonţu ajutându-l, în semn de preţuire,să pună bazele unui ziar, numit mai apoi “România”. Fire măsurată, îl mustră pePahonţu pentru polemica începută cu Dolinescu, devenită mai mult decât personală.

Oricum, episodul despărţirii de iubita lui Nina Georgescu, văzută din partea unui omcare simte că îmbătrâneşte, prin renunţarea la ultima sa dragoste, dusă în limitelegarantate de firea lui din naştere comodă, constituie una din multele perle ale creaţieirebreniene.

Apărătorii lui Ionescu îşi împărţiră rolurile. Unul îl zugrăvi pe student în culorile celemai simpatice, al doilea se strădui să înlăture premeditarea şi să demonstreze căomorul s’a datorat unor împrejurări nefericite, pe când al treilea căuta să dovedeascăfaptul că Pahonţu şi-a trădat fraţii şi i-a vândut dându-i pradă persecuţiilor unuiministru fără scrupuluri. Chiar dacă se admite că dnaBelcineanu (de fapt, Tomşa) ar fispus adevărul, n’a fost mijlocitoarea unei cumpărări de conştiinţă, totuşi Pahonţu afost trădătorul unei cauze sfinte, spre a-şi servi femeia iubită şi-a părăsit prietenii deidealuri.

Dolinescu vorbind cel din urmă, suştine că mişcarea fraţilor de cruce nu e una politicăci o şcoală de energie românească, pentru formarea românului de mâine. Pe larg eldescrie suferinţele tinerilor entuziaşti, care l-au însoţit în campania electorală dinFăgăraş, venite din partea unui contracandidat, ministru de interne, şef al tuturororganelor repressive şi care a cumpărat şi conştiinţa singurului ziar prieten, uzând degraţiile propriei sale femei.

Se ştie că Dolinescu nu admitea trădarea principiilor unei mişcări datorită uneislăbiciuni sentimentale, aşa cum îl acuzase, illo tempore, pe bogătaşul Utalea. Darultimele sale cuvinte de-acuma exprimă convingerile comune cu ale marelui ziaristToma Pahonţu alias Pamfil Şeicaru: “… Politica e urâtă subt orice formă se prezintă,dar cea mai scârnavă e aceea care încurajează laşitatea omului, care trăieşte dinminciună şi trădare, care înşală cu ştiinţă pe cei ce cred în cuvinte sonore fărăconţinut, căci astfel în mod conştient sapă viitorul ţării înlăturând din viaţa publică peoamenii de caracter, singura temelie solidă şi trainică a unui popor ...”.

Dupa această ultimă intervenţie, L. Rebreanu încheie romanul cu urmatoarelecuvinte: “Seara târziu juraţii se retrăgeau să delibereze ...”.

***

Am prezentat atât de detailat romanul 1ui L. Rebreanu “Gorila” pentru mai multemotive, pe care le voi reda, în continuare, pe rând:

Întâi de toate, cum incontestabil tema romanului este politică, exegeţii lui nus’au putut emancipa de domeniul respectiv, şi au recurs la cele maitendenţioase interpretări, astfel că până astăzi, după cunoştiinţa noastră, nuavem un studiu bazat pe o strictă analiză literară să ni se demonstreze, cuinstrumentul criticii artistice, dacă Gorila are valoare ca şi creaţie literară saunu. G. Călinescu ne dă un exemplu, nu numai de impresionism critic, că nureuşeşte să se emancipeze nici o clipă de conţinutul ei politic.

Astfel de la început, e de părere: “Gorila este scrierea cea mai rea a lui LiviuRebreanu, înfăţişând nivelul de jos al mijloacelor sale. Pentru că s’ar părea căprintr’unul din eroi, autorul ar nutri sentimente antisemite, tabăra democrată arepudiat acest roman cu mai multă violenţă decât se cuvenea (o evidentă contradictioîn senso n.n.) Atunci cealaltă tabără naţionalistă a înălţat opera, găsindu-i marileînsuşiri, pe care nu le are. De fapt, oricare ar fi tendinţa romanului el putea fi preţuit,ideile autorului nefiind o problemă principală într’o operă literară. (Istoricul literar G.Călinescu recurge la o disimulare penibilă odată ce până atunci nu a făcut decât săcomenteze tocmai ideile eroilor rebrenieni nepricepând că, dacă dintre ei unii suntantisemiţi, această atitudine nu are nicio legătură cu orientarea autorului, rămas îndescrierile sale, obiectiv, de la început până la sfârşitul romanului n.n.). Chiar cutendinţă antisemita, o scriere poate fi o capodoperă dovadă lirica lui Eminescugenială şi xenofobă.” (Exegetul eminescian, cu mari pretenţii, greşeşte rău de totdeoarece lirica genială a lui Eminescu nu are nicio urmă de antisemitism, deci nupoate fi nici chiar xenofobă, cum, cu rea intenţie, afirmă criticul impresionist n.n.).

Iată-l în continuare revenind asupra antisemitismului rebrenian şi recunoaşte ceea ceam scris mai sus, că autorul nu-şi dezvăluie propriile sale orientări politice ci lasă pefiecare să tragă concluzia practică ce-i convine, amintindu-şi, subit că Rebreanu areatât meşteşug literar pentru a nu-şi dezvălui atitudinea sa, lege de altfel al unui romancare se vrea să fie epic. Dar, de-aici după o prezentare confuză “marele critic” ajungesă declare, se înţelege aprioric: “romanul e doar neizbutit şi vina nu e a temei alese,nu lipsită de virtualităţi ci a incapacităţii autorului de a crea indivizi”. Să auzi şi să nucrezi, fiind vorba de o idee pe care oricine poate să o susţină, fără altă argumentaţie şiprocedeul nu e străin de modul cum G. Călinescu îl execută pe marele scriitor românşi am începe cu caracterizarea lui Pahonţu de care am mai vorbit dar acum suntemcapabili să-i demonstrăm metoda de lucru prin care trece pe lângă descrieriletemeinice ale autorului. Mă repet, dar e necesar să o fac în legătură cu Pahonţu,înfăţişat ca “un gazetar cu talent dar şi fără scrupule vrea să facă avere şi nume,oscilează în lumea politică după oportunitate şi se prăbuşeşte nu prin consecinţelesale reprobabile ci tocmai din nobleţea de a apăra o femeie iubită”. Am arătat, şi sedovedeşte încăodată că G. Călinescu nu crede în niciun fel de iubire, iar pe cea zisăcerească o tratează ca pe o halucinaţie numită metafizică: deci nu s’a putut opriasupra iubirii dintre Cristiana şi Toma, din cauză că îi lipseşte instrumentul respectivca oricărui infirm sufleteşte. Pe cine iubeşte Ioanide înafară de sine însuşi, cum ne-o

demonstrează şi G. Călinescu când în Istoria literară scrisă de el îşi înaltă singurstatuie, afişându-şi şi poza de mare egolatru.

Se poate constata cu precizie matematică, exegetul literar vorbeşte pe lângă subiect,(posibil în cazul că a citit romanul pe sărite ori deloc), de unde ne prezintă, dupăcapul său un Pahonţu fără prea multe scrupule, ar vrea să-şi facă un nume, oportunistîn politică, de fapt pur inventat, deoarece Pahonţu e nu numai un talentat ziarist, darcu principii bine fundamentate, un caracter bine conturat, avea “scrupule” în cepriveşte independenţa scrisului său şi refuza să intre în slujba altuia, decât alpropriului crez. Idealismul vieţii sale l-a subliniat Rotaru când spunea că Pahonţu nua fost cumpărat şi n’a trădat, deci niciodată nu şi-a vândut conştiinţa. A avut ambiţiasă-şi facă un nume dar nu l-a tentat să facă avere, acesta a fost Pahonţu dupădescrierile lui Liviu Rebreanu, pe care Călinescu îl falsifică după cum vrea el. Şiadaogă cu o îndrăzneală de invidiat că dacă Pahonţu nu e de talia unui erou balzacianeste de vină lipsa de organizare creatoare “iar aceasta vine de acolo că talentul luiLiviu Rebreanu nu poate să nască indivizi”. Mai consideră că figura lui Pahonţu i-ainspirat-o un cunoscut ziarist în viaţă şi fiindcă romancierul n’a putut să inventeze,apare clară atenuarea liniilor din temerea de a nu fi prea străveziu. În fond, Pahonţucorespunde figurii ziaristului Pamfil Şeicaru, ori Călinescu îi impută romancieruluilipsa de invenţie când la un personaj istoric, cum e marele ziarist, eroului i se cere oclară accentuare a liniilor tocmai pentru a fi redat cât mai străveziu adică autentic.

Dupa tratarea tendenţioasă de către G. Călinescu a lui Pahonţu, total diferit şi în celemai mici amănunte de portretul realizat de Liviu Rebreanu, acelaşi fals exeget îiconsideră pe Dolinescu, Belcineanu, Rotaru şi toţi ceilalţi ca inexistenţi. Şi cum să nufie aşa dacă G. Calinescu nici nu-şi ia oboseala să-i analizeze în ce au mai esenţial, peRotaru conform romanului de care vorbeşte ori pe Belcineanu, de fapt un personajimportant reprezentând degenerescenţa politicianismului românesc într’o gorilă,nesăţioasă de putere.

În cursul expunerii noastre ne-am ocupat pe rând de fiecare personaj, demonstrându-le individualitatea şi caracterul de tip, tocmai ce Călinescu neagă în creaţia luiRebreanu, cu intenţia de a-l diminua, condus de un subiectivism strigător la cer.

În ce-l priveşte pe Dolinescu şi observaţia se potriveşte şi lui Ionescu, la fel oricăruifrate de cruce, conturul lor prea ideal şi deci neesenţial al eroilor e redat mult preafugitiv, ceea ce ne arată că G. Călinescu nu este în stare să se apropie de marea artărebreniană de unde joasele sale comentarii. Pahonţu - am arătat-o - avea un dispreţfaţă de orientările lui Dolinescu şi a fraţilor de cruce, idealismul deloc nesubstanţialal acestora nu-i părea fugitiv, din contră printr’o ideologie atât de încorsetatădogmatic îl determina să-i trateze ca lipsiţi de judecată proprie, deveneau goarnaaltora, ori tocmai pentru a-i caracteriza în ce aveau mai discutabil autorul ne dăsensaţia voită de a-i fi tratat în mod fugitiv, după cum le era absentă reacţia voinţeiproprii. Mai ales, la Ion A. Ionescu se constată că în comiterea crimei nu era condus

de propriile sale credinţe, căci ele în ultimă analiză, nu erau ale lui ci ale colectivuluisău anonim.

Totuşi Pahonţu nu-l lasă pe critic să doarmă liniştit şi astfel îl mai scoate din funduliadului unde l-a expediat, mai punându-şi încăodată întrebările: “Ce e Pahonţu? Uncuceritor de posturi pe viată? Un cinic profitor? Un idealist pervertit de mediu?” Şirăspunde tot el, fără să-şi dea seama sau nu vrea să o facă, oricum dacă ar fi citit cuatenţie Gorila lui Rebreanu nu ar fi trebuit să-şi mai pună atâtea iscoade, cu totulmincioase în zămislirea unui răspuns pe care, ca o reţetă purgativă, o avea de laînceput pregătită: “Nu se poate ştii (criticul se referă la propriile cogitaţii fără nici olegătură cu romanul rebrenian n.n.) fiindcă mişcarea eroului e lipsită de manifestaţiidecisive. Metoda unică a romancierului împiedecă realizarea indivizilor.” E inutil săne mai obosim să ne ocupăm cu atare inepţii doar putem să ne arătăm convingerea cădela G. Călinescu moştenire, mulţi adepţi ai impresionismului său literar, şi-au însuşitmetoda de a comenta o carte fără să o fi citit, aplicându-i gânduri preparate pentruorice eventualitate, înghesuind în tiparele ei textele, ca într’un adevărat pat al luiProcust.

La fel nu suntem de acord cu bizazeria numelor descoperită de G. Călinescu (depildă: Belcineanu, Tolontan, Rotaru, Cumpănaşu, Dolinescu, Drugeanu n.n.) este unindiciu de lipsă de observaţie: câtă vreme suntem în mediu ardelenesc numele suntfireşti, în romanele orăşeneşti ele supără urechile, sunt nume sau rău inventate saunepotrivit, ardeleneşti.

De-acum, în persoana criticului vorbeşte romancierul, nu deosebit de strălucit, din el,ofensat de lumina prea mare a scriitorului de peste munţi, în mod vizibil îi respectăcreaţiile din graiul ardelenesc de la sat, pe când lui şi altor confraţi le rezervă dreptulde a fi romancierii rafinaţi ai mediului orăşenesc, bineînţeles el luându-şi nimbul decel mai mare scriitor al Românilor din toate locurile lumii, observaţiile călinescieneau ca urmare efectul de a stârni, abia stinsa ură dintre ardeleni şi regăţeni, ceea ce emai mult ca periculos astăzi, când duşmanii noştri sunt mai vigilenţi ca oricând.

Pentru a încheia capitolul, Gorila şi exegeza falsă sau a falsului literat G. Călinescuam să citez ultimul paragraf din Istoria literaturii române de la origini, asupra opereimarelui romancier, Liviu Rebreanu, de la început menţionat ca autor al romanuluigloatei:

“Din felul regresiv cum s’a desfăşurat talentul lui Liviu Rebreanu se potdesprinde aceste constatări: romancierul percepe ruralul şi aproape delocorăşenescul, îmbrăţişează colectivul şi nu înregistrează individualul, pătrundeminţile haotice întunecate, prăbuşite în instinct şi nu e în stare să analizazeconştiinţa, poate urmări dezlănţuirile brutale, fioroase chiar, dar nu-i este înputinţă să noteze deplasările nevăzute ale sufletului subtil, el are aproape geniuîn producerea gloatelor şi exponenţilor ei, şi e un scriitor adesea cu totulinferior al lumii de la nivelul orizontului nostru. Cu toate aceste inegalităţi

Liviu Rebreanu, e şi pe drept cuvânt, creatorul romanului modern românesc, cumult asupra a ceea ce epoca lui produsese.”

Procedeul e propriu călinescian, după ce-şi reduce subiectul până la nimicirea totală,tipică în acest sens şi caracterizarea marelui Nicolae Iorga din acelaşi fals tratat deliteratură românească, pentru a părea ca un al doilea Solomon întelept, nevoie mare,G. Călinescu îşi exteriorizează mărinimia de ocazie, prin câteva cuvinte de efect,pentru cei naivi, când ele joacă rolul unei jerbe de flori puse pe mormântul celui pecare l-a sfârtecat cu propriile sale mâini.

Opera rebreniană “Gorila” din punct de vedere a construcţiei sale se aseamănă, cumam mai spus-o, cu un templu elen în care totul e aşezat la locul său, constituindunitatea romanului, de calitatea celorlalte scrise de Liviu Rebreanu: Ion, Pădureaspânzuraţilor, Răscoala şi Adam şi Eva.

De-aici putem deduce că Fany Rebreanu în memoriile sale vorbeşte de nereuşitaromanului Gorila, fără să fi citit cartea căci dacă ar fi făcut-o ar fi aflat că Pahonţueste un erou mai mult decât pozitiv, şi deci Pamfil Şeicaru cel ce i-a slujit drept modelnu ar fi avut motive să fie nemulţumit de felul cum l-a descris şi prezentat Rebreanu,deci Fany R. informată dintr’o sursă străină, de a treia mână, care probabil nu a cititdecât falsul comentar asupra lui de G. Călinescu, de unde ea califică total nedrept canerealizat un roman cu adevărat mare al soţului său. Aşa dar, marele ziarist nu aintervenit asupra scriitorului, cum afirma Fany R. compromiţându-l pe mareleromancier că ar fi cedat presiunii de pildă a lui Pamfil Şeicaru să-şi schimbe acţiuneaGorilei, de altfel cunoscându-se caracterul drept şi dârz al lui Rebreanu el ar fi refuzatacest lucru, asumându-şi orice fel de risc. De altfel, între Pamfil Şeicaru şi LiviuRebreanu n’a existat un conflict nici chiar trecător, marele ziarist avea dreptate cândîn epistola sa îmi scria despre conflictul major şi de durată ce a existat între Crainic şiRebreanu. Am insistat, în cele anterioare, asupra acestui conflict şi dimensiunile luateterminându-se cu un proces în care nu s’a dat nicio sentinţă, părţile s’au împăcat încele din urmă sub cupolele Academiei, ai cărei membrii au fost amândoi.

Liviu Rebreanu nu numai că-l descrie pe Pahonţu, cu un caracter independent condusde crezul de a face ceva pentru neamul său, asemeni savanţilor, medicilor, poetilor,dar în cursul naraţiunii sentimentul se transformă în admiraţie, atunci când eroul săuse îndrăgosteşte de Cristiana Tomşa, adevărata lui iubire cerească. Nu putem înţelegecum literaţii au admis erorile călinesciene, considerând în unanimitate Gorila unroman neizbutit, probabil niciunul nu dorea să se angajeze în problema ridicată deautor, şi cum se ştie lăsată fără rezolvare din partea sa. Cu atât mai mult, se impunecurajul romancierului de a se fi ocupat de un eveniment istoric, rămas până în zilelenoastre ca o rană deschisă în destinul neamului românesc.

Conflictul major al cărţii are loc între Gorila politică zisă democrată şi tineretulorganizat în gruparea fraţilor de cruce conduşi de Barbu Dolinescu, de partea căroraneîncadrat se postează şi Pahonţu conform credinţei câştigate pe frontul primului

război mondial, deci teoretic se regăsea în ideologia tinerilor numai că practic, spredeosebire de ei, considera că numai prin politică, deci pe cale parlamentarăneviolentă, democrată, se putea învinge Gorila politicianismului românesc.

Pentru a înţelege cauzele confruntării va trebui să plecăm de la finalul romanului încare autorul ne aminteşte că juraţii s’au retras pentru deliberare asupra cazului Ion A.Ionescu ucigaşul lui Pahonţu, dar nu se vor mai întoarce, lăsându-ne nouă, ca oameniiviitorului să dăm o sentinţa cuvenită, din cauză că autorul nu o poate face. Deşi, înaparentă problema era simplă de tot, a fost ucisun om de către un frate de cruce,student, acesta îşi recunoaşte fapta, conform legii nu ar exista nicio piedecă în calearostirii sentinţei. Şi totuşi pentru autorul nostru există, una principală.

Partea democrată ar fi fost satisfăcută dacă tânărul, ar fi fost condamnat la moarte,fără să se ţină seama de circumstanţele sale atenuante, de partea lor erau procurorul şifostul ministru al Justiţiei, Rotaru. În acelaşi timp naţionaliştii considerau atitudineaautorului ca una partinică, înclinată să dea dreptate legionarilor. De unde primii auaruncat anatema lor asupra romanului pe care îl considerau cel puţin ca neizbutit,avându-l în fruntea lor pe G. Călinescu, pe când naţionaliştii declarau Gorila cel maibun roman rebrenian, iar în mod mai mult decât tendenţios.

Ori nici unii nici alţii nu au avut şi nu au dreptate. Cum am mai scris-o, Rebreanu înopera sa nu face, nici pe departe, istoricul mişcării legionare, nu i se poate constatanicio înclinare antisemită şi antidemocrată, numai că socoate cazul lui Ion A. Ionescuse cere judecat împreună cu reprezentanţii guvernanţilor al căror ministru de interne,cu aprobarea primului său ministru, a declanşat un adevărat război împotrivatineretului organizat ca fraţi de cruce, ceea ce sprijină ideea că sub masca democraţieise declanşa o dictatură de partid, care doar cu numele mai poate fi consideratădemocrată.

Ori în acest sens în Gorila vinovatul principal pentru tot ce s’a întâmplat atât laFăgăraş cât şi în uciderea lui Pahonţu este Belcineanu, acesta nu numai că a recurs laorganele de represiune dar a reusit prin metodele sale necinstite, să-l influenţeze pePahonţu, să treacă de partea lui, lăsând pe adversarii săi principali de alegeri, fărănicio acoperire. Aşa dar pe lângă Ionescu mai există un mare vinovat moral, ori nu sepoate concepe o dreptate aplicată unuia pe când celălalt să-şi continue activitatea,cum se contura de-acuma fără niciun dubiu, pe mai departe, în aceleaşi condiţii poatemai aspre.

Prin urmare condamnarea lui Ionescu la moarte nu rezolvă problema, răul este tăiatdoar, dintr-o parte, rădăcinile sunt lăsate să prolifereze după voie, cu tot atâtaînverşunare. Fără îndoială Rebreanu se simte responsabil faţă de evoluţia acestuitineret, din această cauza, îi arată o simpatie, se înţelege nu direct ci prin atitudinea denetăgăduit a lui Pahonţu. Acesta din urmă ca fiu de ţăran şi-a călit credinţa sa privitorla dreptatea pe care trebuie să o primească ţărănimea şi tineretul prin asigurarea unuiviitor, cât de cât satisfăcător.

Din toate punctele de vodere, deşi nu-l admira deloc în manifestările sale fanatice, nuputea să se despartă de Dolinescu, tovarăşul său în război, teoretic urmărindregenerea morală a ţării şi o conducere reprezentată de valorile Patriei şi nu denulităţilor. Deşi nu-i admitea idealismul fără un substrat real, a înţeles să-l sprijine înziarul său “România”, considerând că alături de el se află o bună parte a tineretuluiromân, căruia i se poate adresa de la om la om. Nu e lipsit de importanţă că primulsău discurs politic, ţinut în faţa radicalilor, în prezenţa şefului lor de partid, se refereala viitorul tineretului, problemă pe care, am văzut-o, cei ce veneau la putere o luauuşor de tot.

Pahonţu nu numai că îi sprijină pe tineri în ziarul său, dar face câteva gesturi princare-i asigură că acceptă să fie fratele lor de onoare, se şi expune pe această calecriticilor liberalilor prin Teofil Drugeanu, secretarul lui Belcineanu şi ginerele luiRotaru, cel ce nu uită niciodată să-i ofere colaborarea magnanimă a venaluluiBelcineanu.

Dar să mergem mai departe: Pahonţu pentru femeia iubită – iubire neînţeleasă de G.Călinescu - trece de partea lui Belcineanu, dar fără să trădeze în sinea lui pe tineri,conflictul său privea pe Dolinescu şi bancherul Utalea, deoarece au căutat să-lcumpere cu bani. E drept că a scos din maşină de scris articolul pregătit pentru a-iapăra pe fraţii de cruce în alegerile din Făgăraş, şi l-a înlocuit cu cel în care îşideclara presupusa trădare, dar în fapt el recomanda retragerea din alegeri la care nuaveau ce căuta, odată ce fraţii de cruce erau de părere că statul de drept burgheztrebuie distrus. Nici în acest caz nu era vizat tineretul ci Dolinescu, a cărui aventurăchiar el însuşi mai târziu a criticat-o.

Totuşi, Pahonţu era conştient că a pierdut partida, mai ales după ce tinerii au rămasfideli lui Dolinescu niciunul n’a trecut de partea sa. Cunoscând cum plătesc ceea ce eicred că pot numi trădare, Pahonţu îşi aştepta, ca cea mai mare jertfă, moartea, doarastfel se explică faptul că el în seara crimei a ieşit cu intenţia să se sfârşească odatăceea ce oricum trebuia să se încheie, gând exprimat de el în momentul părăsiriicamerei sale, sigur fiind că necunoscutul care-l pândea era şi călăul său.

Iata deci, pe ce cale cinstită şi adevărată, prin figura lui Pahonţu-Pamfil Şeicaru,marele romancier Liviu Rebreanu se răzbună pe falsul său comentator Călinescu,demonstrând că fiecare dintre contemporanii acelor evenimente poate fi făcutresponsabil pentru faptul că tineretul, revoltat, a rătăcit pe drumuri interziseînţelegerii umane, sănătoase, dar pentru ele, nu în cele din urmă sunt vinovaţipoliticienii vremii, grăbiţi să rezolve cu violenţa ce-ace putea fi dus la bun sfârşit cualte metode.

Fără a clipi din ochi autorul romanului Bietul Ioanide, G. Călinescu descriind aceleaşievenimente, de calibrul unui război civil, se situează de partea puterii, mergând pânăacolo că eroul principal, tată a doi copii, comentează cu indiferenţă moartea violentăa vlăstarelor sale, considerând că aşa e omenesc să se întâmple; amintindu-ne că

respectivul intelectual lipsit de orice omenie, se afla rinocerizat sub un partid ca celcomunist, total de acord cu acţiunea politicienilor români de a extermina tineretulromân, continuată de el după câţiva ani prin prigoana lansată împotriva floareiintelectualităţii române, având drept aliaţi autori de talia celor ce au intrat fărăprobleme de conştiinţa în slujba noilor stăpâni, printre ei pe loc de frunte se află şiacest G. Călinescu, viitoarea statuie a culturii româneşti de provenienţă ruso-comunistă.

Desigur, nu va fi o întâmplare că Pamfil Şeicaru ajuns la vârsta patriarhilor biblici, seentuziasma de activitatea tinerilor istorici din ţară, considerând că prin munca lor nuvor întârzia să apară, zori noi, şi pentru ceilalţi fii ai neamului nostru.

Este locul s’o spunem, că Liviu Rebreanu lăsând deschisă problema condamnării lamoarte a lui Ion A. Ionescu, nu tăgăduia crima acestuia din urmă, dar prin ea războiulcivil va lua proporţii mai accentuate, aici nefiind de părerea bunului Rotaru că oricealtă sentinţă ar arunca ţara în haosul respectivului război civil. Atâta timp câtBelcineanu rămânea nepedepsit, condamnarea la moarte a lui Ionescu, le va păreanedreaptă juraţilor şi ei vor achita criminalul, cum o vor mai face de câteva ori,adâncind conflictul dintre guvernanţi şi fraţii de cruce, până acolo încât va suferi înprimul rând neamul acestora, căci s’a preferat uciderea fratelui de catre alt frate ca înpovesta biblică o între Cain omorându-l pe Abel.

Oricum lupta fiind de la început hotărâtă, puterea din toate punctele de vedere departea guvernanţilor, le impută acestora din urmă că n’au adoptat tactica răbdării, adiscuţiei deschise cu tineretul pe drept îngrijorat de viitorul său. Că doar astfel seajunge la o pace posibilă, şi în consecinţă Rebreanu avea dreptul să creadă în ea, nevine în ajutor situaţia critică din Germania anilor şaizeci, când tineretul, pur şi simplus’a ridicat gata de răscoală, realizată în Franţa, împotriva supremaţiei politicii dusă decei bătrâni. Deşi, în paralel exista o mişcare subversivă, a teroriştilor, guvernanţiidemocraţi s’au arătat dispuşi să steie la masa discuţiilor cu cei interesaţi şi înprincipiu s’a ajuns la concluzia că pretenţiile tinerilor ar putea fi rezolvate dacă existăbunavoinţa părţilor să renunţe la violenţă ceea ce nu toti teroriştii au făcut-o. Statul seînţelege s’a apărat, au fost închişi majoritatea recalcitranţilor, astfel că unii au muritîn temniţă, iar alţii au fost expulzaţi din Germania. Aceştia au făcut parte dincelebrele brigăzi roşii, care au organizat multe atentate şi desigur lor li s’a răspuns cuaceeaşi monedă dar nu s’a ajuns la caracterul de masă a unui război civil, odată ce,concomitent, li s’au deschis revoltaţilor mai luminaţi, neviolenţi perspectivadezvoltării politice şi profesionale, până atunci de neînchipuit. Desigur lucrurile nus’au încheiat de la o zi la alta, dar oamenii au avut răbdare mai ales guvernanţii carenu s’au apucat să-i omoare pe toţi fruntaşii respectivei mişcări, cum s’a întâmplat înRomânia. Până la urmă teroriştii şi-au arătat dorinţa să discute cu mentorul lorteoretic J. P. Sartre care a făcut drumul Canosei până la temniţele lor germane,câştigându-şi dispreţul opiniei publice în faţa căreia refuzul premiului Nobel nu maiavea nicio valoare.

Cu timpul oamenii, în bună parte, şi-au manifestat voinţa de a începe o viaţă nouă încondiţiile mult schimbate ale societăţii democratice menţinută în structurile salefundamentale, reformate însă, mult. Desigur e vorba de un temperament propriu,istoric, el ne explică declanşarea, deloc cu mânuşi, a unei microrevoluţii franceze laParis în 1968 - gen. de Gaulle aflat în vizită în România şi-a întrerupt-o imediat - pecând în Germania mai sângeroasă prin actele teroriste individuale, şi de grup,lucrurile s’au rezolvat fără să aibe caracterul de revoluţie, cum se contura în Franţa.

Ca urmare un Conbendit, unul din fruntaşii mişcării din Franţa, ajunge unul dinconducătorii financiari ai Frankfurtu-lui; la început i s’a interzis să intre în Franţa caastăzi să fie aşteptat cu onoruri publice, iar vechii teroriştii să fie numiţi, nestingheriţipe posturi de mare răspundere politică, unul ca ministru de interne celălalt, astăzi,ministru de externe al Germaniei.

În acest mod conflictul, oricât s’a arătat de periculos la început, s’a stins ori se puneîntrebarea, dacă politicienii români ar fi procedat în acelaşi mod şi ar fi putut oferi oviaţă onorabilă, tineretului, în primul rând, conflictul cu mişcarea legionară nu s’ar fiacutizat şi poate alta ar fi fost soarta ţării, din multe puncte de vedere:

Rămâne întrebarea pe care şi-o puneau pentru ei fraţii de cruce atunci cânderau schinjuiţi de forţele represive ale guvernanţilor, şi Rebreanu subliniazăacest lucru, cu totul pe nedrept: De ce? ... De ce?

Dar aş vedea în romanul lui Rebreanu, Gorila, şi o profeţie privind destinul tineretuluiromân deloc uşor şi după ce frăţiile de cruce, ca organizaţie, au fost excluse de pescena politicului actual, intrând de-acum în istorie.

După armistiţiul de la 23 August de fapt un act de trădare al intereselor poporuluiromân soldat cu arestarea şi execuţia mareşalului Ion Antonescu de către clasapolitică românească, sub comunişti s’a procedat propriuzis la lichidarea nu numai atineretului dar tot atât a întregii intelectualităţi, elita neamului nostru.

De data aceasta cei trimişi, încarceraţi la Piteşti nu erau numai tineri legionari, dar şinaţional-ţarănişti, liberali sau fără apartenenţă de partid, spălarea creierului făcându-se metodic, ajungându-se, la crearea forţată a unui tineret nou, îndoctrinat în dogmelelui Lenin şi Stalin până la îndobitocire.

Cei aproape 50 de ani de stăpânire bolşevică a fost catastrofală pentru neamul nostru,dar tineretul român nu şi-a pierdut total energia ancestrală aşa că a participat cuvitejie la zisa revoluţie din 1989. Şi de data aceasta tineretul a fost manipulat, clasaneocomuniştilor ca să ajungă la putere, pentru a-şi justifica drepturile la stăpânire, i-au lichidat, astfel că azi îşi dorm somnul de veci în cimitirele Bucureştiului şi aleţării, în timp ce Gorila politicianismului, fie şi sub semnul secerii şi ciocanului, a fostcu grija reconstituită.

După şase ani de dominaţie neocomunistă în România, au venit la putere niştedemocraţi care au crezut că pot guverna trădând interesele poporului pentru a-şiumple buzunarele cât mai bine, numai că în ce priveşte tineretul român lucrurile s’auschimbat, pentru a scăpa de noua Gorilă politică ei părăsesc ţara pentru altemeleaguri, unde pot, cel puţin să-şi asigure un trai ca lumea, deviza lor devenise UbiPatria, ibi bene, în timp de oamenii cinstiţi din ţară au ajuns, pur şi simplu, muritoride foame şi amintindu-şi de vechiul regim comunist şi neocomunist îl idealizeazăprezentând o amarnică amnezie, căci de fapt ei au adus ţara de râpă, inclusiv întimpul celor şase ani de ultimă guvernare.

Dureros e faptul că la începutul celui de al treilea mileniu ne vedem constrânşi să-icombatem pe cei ce se unesc, de bună voie, cu comuniştii, întrebându-i de ce tineretulromân este în continuare înlăturat de la conducerea ţării, de ce s’a ajuns în Româniaca oamenii să nu mai preţuiască democraţia şi privilegiul de a trăi în libertate, înschimb duc nostalgia unui destin în care, ţinuţi în lanţuri, au fost obişnuiţi să li se deamereu resturile de la masa stăpânilor lor.

Iata ce importanţă are romanul Gorila, mereu criticat, deoarece politicienii românin’au vrut să urmeze ideile lui Pahonţu-Pamfil Şeicaru privind o democraţie condusăde elementele de valoare şi de caracter, mult mai curate în rândurile tineretului,neîntelegând că numai astfel ar putea salva ţara de la căderea în prăpastia spre care seîndreaptă.

Să ne mai întoarcem încăodată la epoca fraţilor de cruce şi la finalul rămas deschis înopera lui Rebreanu. Autorul nu a fost în stare să dea un răspuns procesului intentat luiIon A. Ionescu în 1939, dar să recunoaştem că nu-l putem da nici noi, după atâteadecenii.

Interesant că editorul ultim al romanului Gorila, Nicolae Gheran, se trudeşte să aratecă Rebreanu a dat anterior o sentinţă tânărului Ionescu, deci înlocuind hotărârea curţiicu juraţi, pentru crima sa el va trebui să fie condamnat la moarte, după obiceicomunist, se înţelege. Dar afirmaţia editorului are aceeaşi valabilitate, nulă, ca şiatunci când uitând de sine N. Gheran îl citează pe ministrul de interne, Belcineanu,etichetându-i pe fraţii de cruce, drept nelegiuiţi. E drept că fosta tagmă a politicienilorromâni au acelaşi bagaj de a se exprima când se referă la tinerii fraţi de cruce, cunimic mai presus de nivelul atins de lexicul mincinos şi abject al comuniştilor faţă deun duşman, condiderat comun.

Noi am adăoga aici, fără să ne erijăm în avocatul mişcării legionare, pe care oconsider dizolvată de mult, deci merită să fie discutată doar ca obiect de interesistoric, în orice caz, nu am fost niciodată încadrat activ în respectiva formaţie politică,dar cu atât mai mult pot să dau o interpretare obiectivă, în spirit rebrenian, unorîntâmplări descrise mai sus, cărora am avut neşansa să le fiu contemporan chiar dacănu eram decât un copil, amintirile mele s’au păstrat de totului fidel, neşterse. Înaintede toate aş sublinia că modul de judecată arătat de editorul operelor lui L. Rebreanu e

mai mult decât condamnabil, odată ce în numele lui au pierit tineri nevinovaţi, dinaceştia mulţora, nu e o figură de stil, oasele lor au ajuns să paveze drumurile delumină ale neamului, în acest sens mă voi mărgini să dau două exemple.

Era în epoca ciocnirii frontale a mişcării legionare cu Gorila politicianismului, înfruntea căruia se afla însuşi regele Carol al II-lea.

După ce Corneliu Z. Codreanu şi ortacii săi au fost ucişi la 30 Noiembrie 1938,înscenându-se în pădurea Ţâncăbeşti o fugă a celor executaţi, o mână de legionariconduşi de Titi Dumitrescu, i-au răzbunat împuşcându-l pe Armand Călinescu (20Sept. 1939), fostul ţărănist trecut în solda regelui si slujindu-l ca prim-ministrul ţării,sub lozinca lichidării cât mai urgente a Gărzii de fier. Predaţi, imediat autorităţilor,după ce au ocupat postul de radio Bucureşti anunţând încetarea din viaţă a prim-ministrului, făptaşii ca pedeapsă au fost la rândul lor împuşcaţi pe locul unde l-auomorât pe Armand Călinescu, dar asta nu a fost destul, şi poate meritaţ, dar dinordinul regelui s’au dat dispoziţii ca în fiecare judeţ, să fie la hotărârea prefectului,împuşcaţi la alegere, trei legionari.

Puţini prefecţi-generali au refuzat să execute ordinul, pe când la Arad omul legii atransmis plaselor să stabilească ele pe cei trei, care vor fi executaţi. Desigur ca deobicei puterea relaţiilor şi-a spus ultimul cuvânt, astfel că năpasta a căzut asupra celormai buni şi mai nevinovaţi, lipsiţi de sprijin de sus, între ei şi avocatul Măduţa, fratelepoetului de mai târziu. Prin urmare a doua zi, de dimineaţa, jandarmul, şeful de postse prezintă la respectivul avocat din Buteni şi îl pofteşte să-l însoţească până lajudecătoria din Sebiş. Fiind în relaţii amicale cu el, pregătit de a intra în temniţă, îlîntreabă dacă nu ar fi nevoie să ducă ceva îmbrăcăminte, dar primeşte un răspunsliniştitor, că nu e cazul fiindcă trebuie doar să depuie o mărturie, la amiază sigur va fiacasă. Cu acestea spuse - Sebişul se află la câţiva kilometri de Buteni - pornesc ladrum, ca ajunşi la ieşirea din sat jandarmul fără un cuvânt, îl împuşcă pe avocatullegionar Măduţa şi îl aruncă mort în şanţul de pe marginea şoselei.Şi asta se întâmpla în România anului 1938!

Dar pentru a încheia acest capitol aş mai aminti un caz de care indirect mă simt legat,amintit de Ioan Scurtu în Istoria partidului naţional-ţărănesc apărută în ed.Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pag. 338, dânsul ne informează că la 28 Noiembrie1938 un grup de trei legionari au încercat să-l asasineze pe Florian Goangă, rectorulUniversităţii din Cluj.

Autorul citează anumite “acte” oficiale evident tendenţioase, şi insistă asupra acestuiaccident dându-i o deosebită importanţă şi merge până acolo încât acceptă versiuneaoficială că el a oferit pretextul uciderii din 29/30, noaptea sfântului Andrei, a luiCodreanu şi a oamenilor săi, contravenind ordinului Căpitanului ca legionarii să seabţie de la orice formă de violenţă. De fapt, cei interesaţi căutau să motiveze odioasacrimă, oricât e greu de admis că aceiaşi oameni ai puterii să nu fi cunoscut adevărataei cauză. Astfel, regele Carol al II-lea făcuse în acele zile de Noiembrie o vizită lui

Hitler în Germania, căruia, desigur i-a pus şi problema mişcării legionare. L-asurprins răspunsul acestuia că nu are nici un fel de legătură cu această organizaţie,rămâne în sarcina regelui s’o rezolve ca pe o chestiune ce-i aparţine, de ordin intern.Drept urmare Pamfil Şeicaru scrie în Istoria partidelor naţional, ţărănist şi naţionalţărănist, pe care de altfel Ioan Suciu o şi citează, următoarele: “Suprimarea luiCorneliu Codreanu şi a şefilor mişcării a urmat imediat după întrevederea regelui cuHitler, ordinul l-a dat telefonic din Berlin.”

În legătură cu atentatul împotriva rectorului Florea Ştefănescu Goangă, în exil s’avorbit despre el că s’ar fi petrecut în cu totul alte condiţii.

Încep cu o amintire personală. Eram student la facultatea de litere din Cluj, în anulşcolar 1946/1947, când într-o zi de iarnă, având o fereastră şi locuind departe, m’amhotărât să rămân în sala Pârvan unde-şi ţinea cursul de psihologie profesorul FloreaŞtefănescu-Goangă, pe care părul alb şi întreaga înfăţişare îl arăta nu prea departe devârsta pensionării. Eu adâncit în lectura unei cărţi, însfârşit mi-am dat seama că saladevenise deodată neliniştită, şi studenţii începură să râdă de parcă ar fi asistat la unspectacol de comedie. Trezit din lectura mea l-am întrebat pe colegul meu de bancăce s’a întâmplat? - “Păi, tu nu vezi?” Profesorul îşi întrerupse cursul privind ca vrăjitspre prima bancă unde studentele, ştiindu-i slăbiciunea, îşi ridicaseră rochiţa, puţinde-asupra genunchilor, ceea cepe acea vreme însemna păcatul însuşi. Colegul meu, înfaţa profesorului care privea năucit la panorama picantă care i se oferea, râzând cupoftă, mi-a relatat următoarea poveste demnă de un Decameron românesc, numai cădin păcate era cu totul reală. Înainte cu câţiva ani buni, profesorul îi propune uneistudente, şi nu era la primul caz, să-i cedeze, dacă vroia să-i dea examenul fără să oexamineze. Cum fata era logodită cu un coleg macedonean, acesta informat chiar deea, rămâne uluit de imoralitatea profesorului, dascăl şi al său, şi se hotărăăţîşâşte să-lpedepsească aşteptându-l cu un revolver în mână, nu departe de intrarea Universităţii.Când acesta apare trage câteva focuri de armă, rănindu-l nu mortal la umăr, însă separe că a fost ucis însoţitorul lui, gorila, cum i se spune astăzi.

Desigur, tot ce vedeam cu ochii mei, mă obliga să-l cred pe colegul meu, asasinatulnefericit asupra profesorului nu avea nicio legătură cu faptul că studentul aveasporadice raporturi cu mişcarea legionară, motivele lui erau să le spunem personale,în conştiinţa curată a tânărului macedonean abaterea atât de gravă săvârşită de omulcare s’ar fi cuvenit să-i servească drept icoană a vieţii, era pur şi simplu o crimăabominală, de neiertat.

Judecat la repezeală, fapta fiind evidentă, a fost interpretată ca un asasinat politic şitânărul student condamnat la moarte, exemplul trebuind să înfricoşeze pe cei ce arrepeta orice altă încercare de acest gen.

Motivul zisei crime, de fapt, a fost trecut sub tăcere şi să recunoaştem că în marecazul are asemănare izbitoare cu cel al lui Ion A. Ionescu din Gorila, cu deosebirea căîn roman victima murise. În cazul întâi, profesorul Goangă juca rolul lui Belcineanu,

numai că judecătorii militari, la ordin, nu au avut ezitările juraţilor şi au dat o sentinţăfără să se ocupe, niciun moment de mobilul adevărat al accidentului, reprezentat derectorul Universităţii din Cluj. În mod normal ar fi trebuit cel puţin să fie îndepărtatdin învăţământ, ori în loc de aşaceva el devenise peste noapte erou, fără voie, şi îşiputea pe mai departe satisface înclinaţiile voyeriste, materialul oferindu-l studentelesale.

Desigur că aşi fi fost foarte vulnerabil dacă m’aş fi bazat numai pe cele relatate decolegul meu dar exista în exil în memoriile drului Andrei, legionar şi el, câteva paginicutremurătoare în care el descrie zilele de închisoare petrecute alături de studentulcare a tras asupra lui Şt. Goangă şi el i-a povestit faptele aşa cum le-am scris şi eu,din păcate, am uitat numele studentului în cauză. Dr. Andrei îşi amintea îndurerat deultima noapte petrecută cu cel condamnat la moarte, în care pentru ultima oară, şi culacrimi în ochi, el îi mărturisea durerea de a fi înşelat de autorităţile româneşti, cei ceau refuzat să accepte mobilul adevărat al încercării de asasinare, dându-i ointerpretare politică pe care nu o avea, de fapt.

Îmi amintesc că sub comunişti, când am urmat facultatea de medicină la Clujmoralitatea studenţilor şi a profesorilor a devenit mult mai laxă. De pildă, aveam unbun profesor de anatomie, despre care se spunea, nu chiar pe nedrept, că pentru atrece la examen studentele mai arătoase, mai ales pe cele greoaie la învăţătură, cumanatomia le era un liman de neatins, profesorul le acorda încă o şansă arătându-lecelebra canapea din cabinetul său de lucru. Pentru acest fapt, noi studenţii îl admiram,pe ascuns se înţelege, pe temerarul Don Juan, în orice caz nimănui nu i-ar fi trecutprin minte să-l asasineze.

Până la urmă dascălul de anatomie a sfârşit-o tare rău. Unii spuneau, din cauzacrailâcurilor sale, alţii mai aproape de adevăr că a suferit de o atrofie cerebeloasă deetiologie necunoscută, fapt este că a prezentat tulburări tot mai accentuate deechilibru ca până la urmă să nu poată să umble decât în patru labe. Groaznic! Despre tânărul macedonean, cât mulţi alţi compatrioţi ai săi, se poate susţine cămediul românilor de peste Dunăre nu le-a priit deloc, boala lor putea fi numită oincurabilă naivitatea, profitând de acest viciu nobil, Florica Bagdasar, trecută dincolo,dându-le întâlnire tinerilor macedoneni, majoritatea legionari, i-a predat pachet luiAna Pauker. Este vorba de idealismul total, pe care-l condamna Pamfil Şeicaru la ceicare credeau sincer în principiile mişcării că de fripturişti au avut şi ei parte destul,cei mai mulţi după 23 August au devenit fii credincioşi ai partidului comunist.

Deci aşi duce câteva corecturi prezentării de către Ioan Suciu a asasinatului prof.Ştefănescu Goangă în sensul că nu un grup de trei legionari a fost implicat ci unsingur student macedonean al cărui mobil nu a avut nicio legătură cu mişcarealegionară, ci reacţia a fost provocată de imoralitatea unui profesor, devenită ulteriorproverbială. La fel, a socoti accidentul ca şi cauză a asasinării lui Codreanu şi acamarazilor săi, ne apare mai mult decât ridicol, mai ales când în cartea citată a lui

Pamfil Şeicaru, e subliniată cauza reală, după ce Hitler l-a asigurat pe rege că nu-linteresează soarta mişcării legionare, regele a acţionat în consecinţă. De unde se vede că istoricii din România greşesc atunci când nu ţin seamă delucrările colegilor din exil printre aceştia Pamfil Şeicaru este figura cea maiproeminentă, şi s’ar impune o reeditare a operei sale, în sfârşit, şi în ţară.

În ce priveşte raportul lui Pamfil Şeicaru cu Pahonţu din Gorila e stabilită de-acumafără drept de a putea fi contestată. Eroul principal al romanului este Toma Pahonţuavând drept model pe Pamfil Şeicaru, ca şi caracter şi principii de viaţă şi aleziaristului dar acţiunea îi permite creatorului să imagineze o schemă proprie, în caredezbaterea problemei tinerilor fraţi de cruce confruntaţi cu Gorila politicianismuluiva pretinde o altă dezvoltare, discutându-se problema asasinatului politic, pentru careîi serveşte drept victimă Pahonţu, cu iubirea pentru Cristiana, totul pus în slujba ideiide bază ce-l preocupă pe autor. În acest sens evenimentele dacă vrem să le încadrămistoric se petrec în anii dinaintea dictaturii carliste, când cele două părţi pot fiprezentate în plinul lor, netulburate de ciocnirea fatală survenită în anii 1938 şi 1939.Autorul vrea să rezolve modul cum au apărut noile orientări ideologice în sânultineretului ori la acest capitol avem de adaogat câteva idei, în primul rând privindconvingerile politice ale marelui ziarist, care nu se suprapun cu cele ale lui Pahonţumai ales, nu confirmă unele atitudini ale sale, exteriorizate şi public.

Citind de pildă, capitolul Carol dictator şi rege, penultimul scris de memorialistulPamfil Şeicaru, la care am mai adăoga ultimul, pe următorul, de fapt încheie carteaIstoria partidelor naţional, ţărănis şi naţional ţărănist, intitulat Quidquid delirant regesadică tradus, “Când regii sunt nebuni” după un vers de Horaţiu din Epistola “AdLollium” de Horaţio ne putem prea bine da seama de gândirea lui politică desigur,cum am putut constata, născută din experienţa primului război mondial, făcut de el dela început aproape până la sfârşit. Ci dacă Cezar Petrescu descrie în Întunecare peRadu Comşa, un ratat al marelui război, un neadaptat al vieţii, tocmai din contră prinenergia şi forţa sa vitală Pamfil Şeicaru intrat în luptă convins de reuşita lui deşi înfaţa sa avea o clasă politică decăzută, al cărei singur scop era înavuţirea cât mairapidă. Bazat pe principiile morale ale unui individualism apropiat de eroul de esenţănietzsche-niană, politica pentru el era totul şi când ne referim la ea, desigur ereprezentată de parlamentul democrat şi de partidele respective doar cu ajutorulacestora se putea ajunge la o îmbunătăţire a societăţii româneşti. Maestrul nostru eraun democrat ancorat într’un viitor ce necesarmente va depăşi structurile retrogradeactuale.

Fără îndoială, lângă el ca prieten putea exista un Dolinescu, decorat cu marele ordinMihai Viteazu, dar după război nu se puteau întâlni nici atât cât au făcut-o în Gorila,deoarece Pamfil Şeicaru nu împărtăşea ideile Gărzii de fer care nega total Statulliberal, cum s’a constatat la primul discurs rostit de Corneliu Codreanu, în 1931, înCameră. Pe această cale şeful mişcării legionare se declarase ostil întregii ideologiiliberale, adversar al pluripartidismului, Corneliu Codreanu năzuia să încadreze viaţa

politică a ţării într’un singur partid, deci era contra democraţiei şi contra partidelorpolitice.

Iată principii fundamentale care nu puteau duce la aceeaşi masă pe marele ziarist şimişcarea legionară şi în consecinţă nu puteau avea loc acele întruniri descrise deLiviu Rebreanu între Pahonţu şi fraţii de cruce conduşi de Barbu Dolinescu, nu preaadmirat, de altfel, de Pahonţu pentru inteligenţa sa mult prea încătuşată de fanatismullui intransigent.

Autorul arată că atât Octavian Goga cât şi A.C. Cuza, deşi naţionalişti acceptau cainstituţie democrată, parlamentul şi principiul pluripartidelor. În ce priveştedemocratismu maestrului era al unui naţionalist, cu dragoste de neam şi patrie,însuşiri recunoscute şi azi oricărui politician european. Cât priveşte orientarea lui spreIon Antonescu era legată de admiraţia lui personală pentru mareşal, de altfel şi elcredincios structurilor democrate, în primul rând engleze unde şi-a făcut pregătirea deofiţer de stat-major. Nu în cele din urmă Ion Antonescu îi confirma credinţa că unconducător valoros dă prestanţă unui regim politic, indiferent cum se numeşte el.

Desigur ca ziarist se afla zilnic confruntat cu marile probleme politice ale ţării, dartocmai pentru aşi păstra independenţa de gândire nu era membrul niciunui partid astaşi pentru a nu face anumite compromisuri ce nu se împăcau cu credinţele sale. Astfel,am semnalat că în calitatea sa de fiu de ţăran îl simpatiza pe Ion Mihalache, era îninima sa un ţărănist dar fără să aibe o legătură cu ţărăniştii de stânga ai partidului luiMihalache, mai ales că ei reprezentau o mână de intelectuali nu prea tari în credinţelelor de ar fi să-i dăm de exemplu pe Armand Călinescu, Mihai Ralea, Ghelmegeanuetc.

Nu putem să trecem de rândurile scrise despre Carol al II-lea şi dictatura sa cuînfiinţarea frontului renaşterii naţionale, un fel de fascizare pusă sub formula luiCharles Maurras “dictator şi rege”, important să fie citate pentru cei ce-l calomniazăpe maestru că ar fi fost omul regelui: “Din anul 1918, de la fuga la Odesa ocupată detrupele germane, s’a proectat asupra României umbra prinţului şi ulterior regele Carolal doilea ca o umbră aducătoare de necazuri şi nenorociri. Oricât am încerca să dăm oexplicaţie menită să uşureze grava răspundere a acestui rege, în perspectiva anilor seconturează ca piaza rea a ţării aş spune chiar ca un blestem. În ea s’au concentrattoate păcatele care au dus la surparea instituţiei monarhice, şi au făcut să se abatăasupra poporului român atâtea nenorociri. Toate dinastiile sfârşesc la fel, toate îşiilustrează”, scrie Pamfil Şeicaru “agonia prin acelaş tip de rege vicios, sau cretin ...De la 1918 până în 1940 când a început hărtănirea României Mari s’a lăsat asupraţării ca un blestem, umbra lui Carol II. Iar Mihai a complectat opera tatălui săuducând ţara în robia moscovită”.

Îi impută faptul că în loc să primească pe lângă cele franceze şi engleze şi garanţiilegermane pe care ni le-au oferit, Carol al II-lea s’a menţinut pe linia vechilor aliaţi, ogreşală de neiertat în timp ce Germania, după întâlnirea de la Munchen, devenise

noua stăpână a Europei. Deci regele ratase ocazia de a fi consolidat neutralitateaRomâniei, ceea ce ne va duce la ciuntirea ţării şi atâtea mari nenorociri pe capuloamenilor.

Îi mai imputa faptul că lăsase pe Elena Lupescu să fie o a doua du Barry în ediţieromână, în aleea Vulpache, la această dnă se decidea la masa jocului de cărţidezvoltarea economică a României, tot acolo se luau hotărâri importante politice.Ceea ce surpa autoritatea regală era că asupra unor măsuri iniţiate de rege cu evidentinteres pentru ţară, existau bănuieli privind intervenţii oculte şi erau tratate cuindiferenăţîşâţă.

Dar demagogia ce stăpânea curtea regală este exprimată chiar de Armand Călinescu,devenit omul de încredere al lui Carol II, a declarat-o chiar ca VicepreşedinteConsiliului, când într-un interviu dat lui Paris-Soir, ajunge să definească frontulrenaşterii naţionale, cu un patos cu atât mai gălăgios cu cât apărea mai gol: ”Frontulrenaşterii naţionale - repetă Arm. Călinescu şi cu ocazia numirii sale ca prim ministrudupă moartea patriarhului Miron Cristea la 7 Martie 1939 - este ca formulă şi ca sensabsolut românesc. Insist asupra acestui punct. Persoanele care pretind să găsească înel asemănări şi analogii cu unele organizaţii din străinătate fac o greşală. Fondulmişcării noastre şi spiritul ei sunt ieşite din pământul nostru, din chiar condiţiilenoastre de viaţă, din necesităţile noastre şi mai ales din aspiraţiile noastre.”

Şi mai adaăga Armand Călinescu, în mod convingător, cel puţin pentru el personalcăci românii cu siguranţă nu aveau timp să-l audă: “Revoluţia noastră a fost mai multo revoluţie spirituală, o schimbare de mentalitate, o minunată revizuire a conştiinţei.În consecinţă, restaurarea ordinei, întărirea ideii de autoritate, Statul repus îndrepturile lui, aceasta a fost prima sarcină ce şi-o impunea noul regim.”

Şi comentează Pamfil Şeicaru: ce fel de revoluţie spirituală e aceea ce-i făcută cu celemai puternice mijloace poliţieneşti, depăşite ca perfecţiune technică doar de regimulcomunist? Şi în ce priveşte “revoluţia noastră” ca o minunată revizuire a conştiinţei, aexistat întradevăr, ducându-ne la o demisie morală prin aceasta s’a acceptatsubordonarea intereselor Statului intereselor particulare ale regelui, în scopul de a seacoperi exploatarea organizată de Elena Lupescu.

În tot acest timp principalele partide, puse pe liber, retrase în cochilia lor au dat mânăliberă regelui nebun să ducă nestingherit Ţara spre una din cele mai mari catastrofeale istoriei sale, oricum nu prea lipsită de atare evenimente tragice în lunga şiamarnica ei desfăşurare.

***

Romanul Gorila apărut în 1938 descrie situaţiile şi oamenii acelor vremuri dezbucium şi grele zvârcoliri ale neamului nostru. Incitat de scrisoarea maestrului amacceptat aventura de a mă ocupa de acţiunea şi eroii operei rebreniene, căruia i-amacordat unfundamental studiu considerând ca nedreaptă tăcerea ce s’a aşternut asupra

ei, indiferent din ce motive. Totodată am respins şi resping în continuare comentariulcălinescian din Istoria literaturii române de la origini, acesta pe nimic bazat declarăGorila ca un roman nereuşit, aducând adânci prejudicii prestigiului marelui scriitorromân, fluturând ca un saltimbanc nepriceput nişte idei apriorice, izvorâte nu numaidin interese oculte politice dar de departe se poate percepe izul, rău mirositor alinvidiei, astfel că falsul exeget îşi permite nu numai să degradeze Gorila dar să-şiexprime pe puncte, ca la şcoala de analfabeţi, beţiile de cuvinte, prin care ţine cuorice preţ să întunece altarul creaţiei rebreniene, fără să-şi dea seama că luminascriitorului e veşnică, întunerecul se întoarce împotriva lui, aşa cum se întâmplădeobicei, cu cei ce practică un neasemuit sacrilegiu, nu cel vizat ci el însuşi pierdetotul, făcându-se de râs cum e acuma cazul lui G. Călinescu.

Sunt mulţumit de ceea ce am reuşit să realizez, fiind nu numai un lucru bun, dar unprinos ce literaţii de meserie ar fi trebuit de mult să i-l aducă autorului nostru, LiviuRebreanu.

Cu ocazia analizei minuţioase a romanului Gorila, eu numesc metoda drepthermeneutică aplicată la origini textelor biblice şi comentariilor însoţitoare, desigurcă m’am ocupat în primul rând, deşi nu exclusiv, de figura lui Toma Pahonţu dindescrierea acestuia am putut să demonstrez că marele scriitor l-a luat de model pePamfil Şeicaru, căruia i-a dedicat un omagiu unic, opera lui aparţine marilor creaţiirebreniene, fără nicio îndoială.

Dar ar mai fi să scriu că Pamfil Şeicaru nu va muri, ucis de tânărul frate de cruce IonA. Ionescu ci a trăit un lung exil şi astfel în condiţii de trai, total schimbate mareleziarist, al cărui har rămâne neschimbat, va fi completat de istoricul politic, deportretistul literar de impresionante proporţii, şi nu poate fi uitat cronicarul deexcepţie al primului război mondial. Nu împărtăşesc părerile celor care caută săîmpartă activitatea lui în două părţi distincte, prima înainte de 1944, a marelui ziaristde talent şi a doua după acel an, realizată în exil, aşa o perspectivă denotă superficialacunoaştere a creaţiei lui Pamfil Şeicaru, şi anume dacă majoritatea din articolele salede ziar, e formată în ţară, inclusiv cele de fond, acestea analizate mai atent ne ajută sădescoperim în ele pe scriitorul de mare talent, şi pentru cel mai scurt articol al său,întrebuinţează o bibliografie bogată exact ca pentru o carte de sute de pagini. Adica,vreau să spun, că talentul lui Pamfil Şeicaru este unul înnăscut, între perioadele salecreatoare există o evidentă continuitate, autorul lor se aseamănă pictorului care trecede la maniera de a picta în miniatură la genul pânzelor gigante istorice, forma în sinenu schimbă fondul ideaţiei şi asta e valabil şi pentru marele ziarist. De altfel voi aveaocazia să mă ocup de unele articole mai lungi scrise în ţară, ceea ce-i atestă un talentexcepţional cu scântei uneori geniale, drumul respectiv fiind continuat şi în exil, nu senaşte un alt scriitor pe lângă ziaristul de odinioară, ci aş spune şi o voi demonstra căziaristul de ieri e prezent în marile opere de mai târziu, fără această prezenţă nu ar ifost posibile realizările de ultimă oră.

Plecând de la acest fundamental aspect, vom înţelege că formal, în exil, fără să-şiîntrerupă total activitatea de ziarist - cum măasigura chiar maestrul - avea mai multtimp liber la dispoziţie, încât se putea dedica unor studii mai întinse privindproblemele contemporaneităţii istorice, el însuşi ne dă unele indicăţii demne de luatîn seamă: “Memorialist, am căutat să reliefez greşelile nu din dorinţa de a scădea peoamenii cari le-au săvârşit, ci din dorinţa ca să servească de îndreptar generaţiilorviitoare, şi să nu repete aceleaşi greşeli. Pentru ca un popor să evite rătăcirile, estenecesar să-şi recunoască trecutul şi din experienţele acumulate să tragă învăţămintesalvatoare.”

Mare îndrăgostit de carte, şi asta din totdeauna, exilul, destul de greu de altfel, i-apermis să-şi depăşească marele talent de ziarist, de toţi recunoscut, până atunci, înţară, şi să se realizeze în toată plenitudinea harului, avut de la bunul Dumnezeu. Dinacest punct de vedere, exilul sau emigraţia, cum o numea dânsul, cu toate obstacolelece i le-a pus în cale, dublat de dorul de ţară, de-altfel nu o va mai vedea până lasfârşitul vieţii, i-a folosit cu toate suferinţele respective să transforme omul de acţiuneşi de faptă pură de odinioară, să-l îndrepte spre lumea cărţilor şi a studiului, înclinareavută şi în trecut dar îi lipsea timpul necesar să se ocupe cu adevărat de ele, PamfilŞeicaru va deveni un autor de marcă în ceea ce el va considera că poate fi etichetatăca o istorie activă, politică descrisă în dezvoltarea ei zilnică. În acest gen va excela canimeni altul în cultura noastră, şi noi avem convingerea că s’ar fi realizat, cel puţin înegală măsură, acasă, într-o Românie liberă, însă. Remarcabilă e durerea lui când îşidă seama că îi lipseşte o anumită carte şi astfel e nevoit să se sprijine pe memoria lui,uneori mai mult decât înşelătoare: “Îmi dau seama că ceea ce am întreprins estetemerar din cauza puţinăţăţii mijloacelor documentare care mi-erau necesare. Ar fifost mult mai uşor dacă aş fi avut la dispoziţie Biblioteca Academiei Române, avândposibilitatea să controlez ceea ce mi-a reţinut memoria, care, oricât ar fi de fidelă,adesea, involuntar, alterează imaginea unui moment cum timpul decolorează totul. Arfi fost mai bine, spre a evita unele eventuale greşeli de date, să fi amânat câţiva aniscrierea acestei cărţi, aşteptând ca după întoarcere să folosesc colecţiile ziarelor,Monitorul oficial cu dezbaterile parlamentare, cărţile şi broşurile cu caracter politic,dar vârsta nu-mi îngăduie o aşteptare îndelungată.”

Dacă ţinem cont că la apariţia lucrării Istoria partidului naţional ţărănist, în 1963,maestrul avea 69 de ani, vom reţine că de la această dată începe întrecerea sa cutimpul cel necruţător, tot mai mult scrisul devine singurul conţinut de preţ al vieţiisale, conştient că datoria lui este să-şi ducă opera până la capătul împlinirii, sfârşitulurma să corespundă unei sublime apoteoze. Pe parcursul drumului, oricât bătălia euna pe viaţă şi moarte, inima scriitorului memorialist nu poate evita unele note lirice,peceţi ai unei incantaţii interioare, flori crescute pe răsadul sensibilităţii poetice:“Rând pe rând, cei din generaţia mea se strecoară tăcuţi dincolo de hotarul vieţii. Înultimii doi ani au scăpat de suferinţe Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Al. Busuioceanu,Aurel Dragoş şi câţi alţii de a căror moarte vom afla târziu, când ne vom reîntoarce.Sunt pentru mine triste avertismente, interzicându-mi să aştept vremurile când aşputea folosi toate izvoarele de informaţie. Cu inerentele insuficienţe de documentare,

în linii generale, evenimentele, oamenii care le-au determinat sau cari au participat laele au fost redate cu râvna de a nu altera adevărul.”

Ar mai fi de adăogat că prin pregătirea sa de fiecare zi, aflată în cărţi şi în ziarelevremii Pamfil Şeicaru va câştiga valenţele cuvenite unui savant în materie, oricât ar fipersistat caracterele şi suflul articolelor sale de ziar, noile lucrări se întind pe sute depagini, fac o trecere între ce-a fost şi n’a încetat să fie, la omul cu perspective largi dea cântări un eveniment, gasindu-i semnificaţii, trecute cu vederea, de ceilalţi semeniai săi.

Astfel cu fericirea de a trăi o viaţă lunga cu facultăţile psihice creatoare şi dereproducere memoria, păstrate intacte până la ultima clipă a vieţii, Pamfil Şeicaru varămâne una din cele mai valoroase personalităţi româneşti ale vremii sale, cu oprodigioasă şi ascendentă evoluţie spirituală, realizată în a doua parte a vieţii sale,departe de ţară, păstrându-şi ca eroul rebrenian Pahonţu independenţa scrisului,refuzând să stea în slujba cuiva, principii inalienabile, fundamente ale strălucitei saleopere. Şi ar mai fi de spus că nu ar fi reuşit să se înalţe pe culmile desăvârşirii dacăn’ar fi existat lângă aceste temelii contribuţia marelui ziarist, suflet din sufletul fiinţeisale, de fapt simbioza dintre creaţia sa din ţară de dinainte de 1944 şi cea din exilreprezintă indestructibila unitate prin care Pamfil Şeicaru s’a putut exprima, până laurmă pe sine însuşi, în toată complexitatea lui.

***

Pe lângă problema romanului Gorila şi comentariile total deplasate ale lui FanyRebreanu, cu verificarea conflictului cu N. Crainic pe care scriitorul ardelean îlavusese, maestrul avea dreptate ca a fost unul grav de tot, după lectura Gorilei noirămânem cu siguranţa că Pamfil Şeicaru cunoştea prea bine acţiunea cărţii, dovadă căam descoperit-o în biblioteca dânsului, de unde am luat-o şi am recitit-o apoi.

Dar, bănuindu-mi predilecţiile personale pentru literatură, deşi el părăsise acestdomeniu, nici cel politic nu ne va fi străin pe viitor în corespondenţa noastră, mi-adescris la el acasă, să fi fost în 1931, lectura piesei lui Gib Mihaescu, PavilionulUmbrelor, la care asistase ca director al Teatrului naţional şi Rebreanu, aprobânddupă lectură să fie reprezentată având ca protagonistă pe marea actriţă MărioaraVentura.

Îşi mai amintise de marele avocat V. Al. Valjean, care pe vremea când era în 1924directorul Teatrului naţional, bietul de el, avea greutate s’o distribuie pe Fany într’unrol, după cum l-a rugat, soţul ei, Liviu Rebreanu. Cu ocazia primei călătorii încapitala ţării, Bucureşti, însoţit de tatăl meu am avut ocazia să-l văd trecând prinmarea sală a paşilor pierduţi, pe marele avocat şi scriitor Al. V. Valjean. Tot atunci l-am întâlnit pe poetul Al. Stamatiad, elevul şi prietenul lui Macedonski, mulţi aniprofesor la liceul Moise Nicoară din Arad, unde a condus cenaclul literar Salonliterar, trecea atât de gânditor pe lângă noi încât tatăl meu nu a îndrăznit să-i tulbure

meditaţiile profunde. Autorul Trâmbiţelor de aur, îmi apare înainte, înalt, puţinîngârbovit dar asta nu-i atingea frumuseţea melancolică a chipului împodobit cu omustaţă bine îngrijită, ceea ce m’a determinat să-l compar cu Maupassant nu numaica ţinută şi înfătisare asemănătoari, ci şi pentru că scriitorul francez a scris, o odă înproză, mustăţii sale.

După ce-a apărut Curentul, ulterior adăogându-i-se alte două ziare Evenimentul şiRapid însoţite de Curentul familiei, îmi scria maestrul, n’a mai avut timp să aibelegături cu mişcarea literară. Abea în 1940 (de fapt, 1941) a scris un articol criticdespre “O falsă istorie literară de G. Călinescu” după el cea mai neruşinată batjocurăa unor mari figuri ale culturii româneşti (printre aceştia noi l-am încadrat, după cumam văzut, şi pe Liviu Rebreanu). Ne vom ocupa într’altă parte cu articolul respectiv,fiindcă maestrul mai revine de două ori asupra lui. Deocamdată să reţinem observaţiacă prin această lucrare, Călinescu îşi asigura din timp situaţia, pentru epoca AneiPauker şi ceilalţi.

Îl mai critică pe autor fiindcă ajungând să comenteze, Geniu Pustiu de MihaiEminescu, publică o serie de fotografii ale lui Avram Iancu majoritatea din perioadadecăderii sale când, cu mintea rătăcită de durere, umbla cântând din fluier.

Se referă emoţionat la Constanţa Hodoş, o altă figură memorabilă, uitată astăzi,evocând popasul lui Iancu în satul ei. Şi adaugă: Copilă de geniu!

În continuare, bine informat privitor la cărţile recent apărute în ţară, citează studiuladmirabil despre V. Conta şi filozofia sa, al lui N. Gogoneaţă (prof. dr. director alInstitutului de filozofie al Academiei române, pe atunci în devenire, probabil).

Şi revenind la Fany Rebreanu prin calomniile ei, total nefondate, crede marele ziaristpe drept, nu face decât să se încoloneze în atacurile date împotriva lui după 23August, când Pamfil Şeicaru pe ziua de 21 Mai 1945 a fost condamnat la moarte, laordinul expres al Moscovei.

Îmi scrie încă de studiile aflate în lucru: în ce priveşte Istoria presei, scrisă de el înanul 1950, trebuie să o revizuiască nefiind destul de documentată. Îmi va trimite obroşură “Davai ceas” apărută la 30 Sept. şi împreună cu ea mă întreabă dacă cunosc“La Roumanie dans la grande guerre“, o lucrare de 520 de pagini apărută în ed.,Minard, 1968, Franţa, semnată se înţelege de el.

Interesantă, genealogia pe care mi-o prezintă, un descendent al lui, bunicul tatălui penume Petru Şeicaru, venit cu oile de pe Târnave, deci din Transilvania a trecutCarpaţii şi s’a stabilit în satul Moisica, din jud. Buzău.

Înainte de a termina îmi promite că mă va anunţa când îi vor apărea în edituragermană, pe la începutul lui Noiembrie cartea “Naţionalităţile în Rusia sovietică” şi o

lucrare de 450 de pagini la sfârşitul aceleaşi luni (Noiembrie) intitulată“Finlandizarea Europei. Conferinţa de la Helsinki-Yalta nr. 2”.

Titlul acestor cărţi pomenit de la prima scrisoare a maestrului, presupune prezenţanecondiţionată a manuscriselor, care după moartea maestrului au dispărut ca prinminune. La acest eveniment, greu de înteles, voi mai reveni pe parcursul expuneriimele de faţă.

În orice caz Pamfil Şeicaru se va referi la editarea acestor manuscrise traduse îngermană, de nenumărate ori. Ci cum maestrul nu cunoştea respectiva limbă, de laînceput va fi nevoie să admitem cu siguranţă existenţa manuscriselor, redactate deautor, în limba sa maternă, româna.

În cele următoare, voi reda răspunsul meu scrisorii maestrului, din 2 Oct. 1976, dinpăcate prima mea scrisoare nu o mai am:

Giessen, 7 Oct. 1976Mult Stimate Domnule Pamfil Şeicaru.Am primit scrisoarea dvoastră care m’a bucurat foarte mult. Vă mulţumesc pentrudetailatele informaţii privind cazul Fany Rebreanu, care au constitui totodată şiun micşi preţios medalion de cultură românească. De-altfel şi înainte de a primi lămuririleDvoastră am intuit, după cum v’am scris, întreg adevărul.

Vă rog să-mi trimiteţi cât de urgent “La Roumanie dans la Grande Guerre” şi m’arcinsti dacă ar purta şi o semnătura a Dvoastră.Pentru toată admiraţia pe care o ampentru dvoastră m’ar onora s’o am în biblioteca mea.

Sigur, ţin să mă înscrieţi pe lista celor abonaţi şi la viitoarele dvoastră publicaţii.Istoria presei româneşti scrisă cu talentul, priceperea şi experienţa dvoastră o prevădca pe un unic monument al culturii româneşti.

În ce mă priveşte, să vă dau câteva informaţii cerute de-altfel de dvoastră. Giessen-uleste la 60 km nord de Frankfurt am Main, deci nu aproape, dar nici prea departe deMuenchen şi vă asigur că mi-ar face plăcere să vă am odată oaspetele meu aici laGiessen, dar bine înţeles nu în calitate de medic. Sunt specialist în bolile nervoasecercetate de mine ca neuropatolog. Deci sunt ceea ce se cheamă cercetător ştiinţific,specialitate exercitată şi în Cluj, apoi la Bucureşti, iar din 1970, la Munchen şi, înprezent, la Giessen.

Vă rog însă să nu vă lăsaţi înşelat de meseria mea fiindcă preocupările mele depăşesccu mult specialitatea în care lucrez.

Sunt absolut de acord cu ceea ce aţi scris în 1941 despre Istoria literaturii române deG. Călinescu. Acum mă simt nevoit să vă fac o mărturisire, aproape copil prin 1943-

1944, cartea lui Călinescu m’a fascinat, cu toate că tata mă avertizase asupraadevăratului ei conţinut. Mult timp am socotit-o drept cartea mea de căpătâi şi iertamautorului “inexactităţile lui istorice”, lăsându-mă furat de metaforele spumoase, fugade idei, de comparaţiile sonore fără niciun suport real, pe care le întrebuinţa criticulimpresionist, nu chiar rar. Consideram respectiva lucrare, ridicată la cub prindimensiunile sale, şi dacă admiteam că nu-i în niciun caz o istorie adevărată, estepreţioasa din punct de vedere literar, neputându-se contesta şi cred că aici sunteţi deacord cu mine talentul literar al criticului impresionist.

A trebuit să treacă oarecare vreme până să-mi dau seama că dvoastră aveţi dreptate,cartea lui Călinescu e o buruină neplivită a culturii româneşti, recunoscându-i-selocul lângă torsul numit Istoria literaturii române contemporane de Ov.Crohmălniceanu, cel ce consideră că singurul poet român de talie mondială ar fi ...Tristan Tzara.

Recitind nu demult Viaţa lui Eminescu de acelaşi G. Călinescu, tradusă în germană,am rămas rău impresionat de felul cum descrie boala marelui poet român. Mai lafiecare pagină vorbeşte de sifilisul “care-i joacă în sânge”, de “infecţia luetică ce-iîntuneca minţile” etc. etc. şi asta într’o epocă în care sifilisul nu cunoştea undiagnostic serologic reacţia Bordet-Wassermann fusese descoperită în 1906, reacţiepe care ne bazăm astăzi în diagnosticul pozitiv al bolii sifilitice.

Analizând tabloul clinic al bolii lui Eminescu aşa cum apare el descris de mediciigermani, dar şi din observaţiile prietenilor contemporani cu poetul, Vlahuţă şi Slavici,ne arată cu certitudine că Eminescu nu a suferit de sifilis cerebral, inclusiv paraliziegenerală progresivă.

G. Călinescu citează şi un act de autopsie executată la poet, din analiza lui reesecreierul său nu avea modificări patognomonice pentru sifilisul cerebral ca atrofiadifuză cerebrală, greutatea era de 1490 gr. ca a lui Schiller, mort de o boalăpulmonară deci se poate trage concluzia definitivă că Luceafărul poeziei româneşti nua avut semne de sifilis cerebral, boala lui corespundea unei psihoze de tip maniaco-depresiv, în cursul căreia cum o demonstrează şi cazul lui Hoelderlin, schizofreniccronic suferind mai bine de 40 de ani, boala psihică permite creaţia artistică, datoratămenţinerii facultăţilor de bază cerebrale prin care se poate realiza, prin luciditatearespectivă actul în sine, creator.

De unde se poate deduce că Eminescu a suferit de o boală psihică ce nu-i anulacapacităţile creatoare deci nu a suferit de o mare întunecime cum îl condamnă G.Călinescu şi Perpessicius deci între anii 1883-1889 a fost capabil să creeze, cum nestau exemplele traducerii unei Gramatici sanscrite de Fr. Bopp, sau admirabilaadaptare la măsura alexandrinului românesc a piesei lui E. Augier, prin intermediultraducerii în germană Lais a lui K. Saar, ultimul fidel iambului endecasilabic, însuşitşi de autorul francez.

Cred, stimate dle Pamfil Şeicaru, că îmi înţelegeţi preocuparea de a restabili anumiterealităţi privind boala poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, nu numai pentru acinsti memoria marelui bard care a iubit înainte de orice “ADEVĂRUL”, dar şipentru a-i reda cei şase ani de viaţă creatoare între 1883-1889, care pur şi simplu i-aufost furaţi de nişte exegeţi mult prea zeloşi de a-i menţine un nimb romantic, pe carenu l-a avut, dacă nu au căutat chiar să-i reteze aripile de albatros, cum sigur aprocedat G. Calinescu.

În ziarele vremii circula zvonul, susţinut de sora poetului şi de prietenul Bădescu,după ei M. Eminescu ar fi murit în urma unei lovituri la cap primită de la un altbolnav, P. Poenaru. De data aceasta, sunt de acord cu G. Călinescu, teoria traumaticănici nu intră în discuţie, lipsesc atât clinic cât şi patologic simptomele specificepentru o atare etiologie.

Mă opresc aici, stimate dle Pamfil Şeicaru, asigurându-vă că sunteţi nu numai omândrie a exilului românesc dar şi un demn exemplu de urmat. Unicul ce poate daîntradevar roade spirituale adică aparţine veşniciei.

Tot ce scrieţi Dvoastră de C. Stere sau Aurel Popovici mă învaţă să iubesc oamenii devaloare, ce au fost pe nedrept uitaţi, dar aducându-i mai aproape de inima mea, scrisuldvoastră mă înalţă şi mă purifică, în cele dintâi prin iubirea cerească ce mi-o dăruiescoperele dvoastră, acum mă refer la minunatele portrete plutarchiene prin care faceţilimba românească mai frumoasă, mai vrednică şi mai armonioasă.

Pentru cerul coborât în sufletul meu Fiinţa din mine, vi se închină!Cu toată dragostea, stima şi admiraţiaal dvoastrăOvidiu Vuia

P.S.: Se poate constata că maestrul n’a dat niciun răspuns privitor la preocupărilemele eminesciene, iar eu pe-atunci şi o fac în continuare am interpretat tăcerea lui cape un omagiu adus omului de specialitate, la care el nu avea nimic ce să adaoge. Eatitudinea omului ce preţuieşte adevărul şi nu se grăbeşte ca atâţia alţii să-şi dea cupărerea nu mai ca să spună şi el ceva, încurcând lucrurile, tocmai fiindcă ideile salenu au nicio legătură cu subiectul tratat.

Eram la începutul corespondenţei noastre şi mai intra în joc şi sfiala învăţăcelului sănu-şi supere maestrul. Azi îmi pare rău că nu l-am provocat mai târziu cândraporturile noastre, păstrând proporţiile, erau ca cele dintre doi prieteni, mai alesmarele ziarist sublinia acest lucru şi nu o dată.

Dar sigur că avea multe să-mi spună în legătură cu boala poetului, chiar dacă seputeau combate cu o simplă argumentaţie. Ori împărtăşia el, cumva vechea teorie asifilisului atât de convingător încât problema îi părea închisă, deci, inutil de a mai fiabordată?

Greu de admis o atare interpretare fiindcă dacă ar fi fost de altă părere, PamfilŞeicaru nu s’ar fi retras în tăcere asta ar fi fost o abdicare nelalocul ei, deci nu sepotrivea cu măsura firii sale.

Ca în toate cazurile şi la interlocutorul meu, tăcerea avea un singur sens, acela de a fide acord cu partenerul său de discuţie, altfel Pamfil Şeicaru şi-ar fi autonegat forţa sacombativă, firea lui de învingător când se simţea în stăpânirea cheii dezlegării unuiadevăr, pierdut sub nămolul mocirlei de fiecare zi. Cel puţin aşa cred eu, polemicaposedă un vibrion ce aţâţă chiar şi când respectivul adversar e un prieten bun, niciatunci nu poate să ierte.

Scrisoarea (2) de la Pamfil Şeicaru din 1 Nov. 1976

Drag prieten, at să am răspunsul, cred că în 2-3 zile voi avea volumul: “La Roumaniedans la grande guerre”. Citindu-l vei afla în ce condiţii tragice s’a realizat Româniamare. Când vei sfârşi de citit cartea, vei ajunge la aceeaşi concluzie la care am ajunseu şi anume: există un destin al neamului nostru ca să străbată toate blestemateleuneltiri ca să dispară. Un profesor spaniol de mare prestigiu vorbind de origineaRomânilor a scris: “originea lor nu este un mister dar existenţa lor este un miracol”.Şi ca să înţelegi izolarea mea şi imensul dezgust pe care îl am de cei care se tot agităîn exil. Îţi voi spune în ce condiţii am scris această carte. Abia am început s’o scriu şisoţia mea să bată la maşină primele 100 de pagini că a fost nevoită să fie operată decancer la mamela stângă şi apoi a trebuit să intre în sanatoriu unde a stat un an şi treiluni când a decedat la 1 Aprilie 1968. De două ori pe zi mă duceam la sanatoriu şirevenind acasă continuam să scriu. În ce stare sufletească poţi bănui când ştiam că nuare scăpare. Această carte a fost primită în exil cu o compactă conspiraţie a tăcerii dezgomotoşii exponenţi ai patriotismului. Nici un rând şi nici o foaie românească n’aanunţat măcar apariţia acestei cărţi. Fireşte m’am mulţumit cu ce s’a publicat înFranţa, mai ales într-o revistă de specialitate şi scrisorile pe care le-am primit de ladiverşi profesori universitari.

Pentru mine exilul a pierdut rădăcinile sufleteşti; sunt de mult uscate. Deci pentrumine sunt inexistenţi politic. Cum ne putem imagina că după 32 de ani de lacapitularea en rase campagne făcută de un rege cretin condus de mama lui (femeiamiracolului biologic: a născut un copil de 4 kgr. la 6 luni şi 15 zile de la căsătorie)care detesta pe Români, era preocupată să aducă din nou familia regală a Greciei petron, sprijinea politica lui Churchill de capitulare fără condiţii a României, cei din exilpot să mai joace un rol efectiv în viaţa politică a României? Au pierdut contactul curealităţile în continuă transformare în ţară. Cei care au plecat la 21 Ianuarie 1941(legionarii) sunt de 35 de ani în exil, cei cari-au plecat după 23 August 1944 sunt de32 de ani în exil. Simpla cunoaştere a acestor cifre este suficientă. Azi am terminatcomentariul la o carte “Karl Marx: Însemnări despre Români. 3 manuscrise inedite”.Însemnările lui Marx sunt cel mai implacabil rechizitor făcut Rusiei pentru invaziileei periodice în Moldova şi Valahia. Comentarul meu este de 150 pagini. Ridicprobleme pe care “gânditorii” exilului le ignoră, crezând că sloganurile pot ţine loc deobservarea studiului continuu al evenimentelor internaţionale. Ţi-o voi trimite cândva apărea între 15 şi 20 Decembrie.

Nu cunosc cărţile care au apărut în ţară privitor la partidul naţional. Acum orugăminte medicului. Am avut în 1973 o gripă pe care sora mea medic care era cumine a tămaduit-o. Eu am fost neglijent şi m’am pomenit cu un efizem pulmonar:cum se numeşte. Mă enerveazăcând aud ca un fel de scâncet în gât când respir. Ştiucă medicii primesc medicamente, dacă poţi afla un medicament eficace m’ai obligadacă mi-ai trimite. În situaţia mea eu nu pot consulta un medic şi nici plăti

medicamente. Cred că cel mai târziu pe ziua de 6 Noiembrie voi primi cartea de laParis şi ţi-o expediez imediat.

Până atunci o caldă strângere de mânăal dtale

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

În ea maestrul îmi vorbeşte de cartea sa “La Roumanie dans la Grande Guerre” şi decondiţiile tragice în care a scris-o datorită îmbolnăvirii soţiei sale de cancer la sân,operat.

Subliniază că împotriva lui exilul a pornit o compactă conspiraţie a tăcerii, niciun ziarromânesc n’a pomenit de apariţia cărţii lui, a primit doar aprecieri din Franţa de undei-au scris o serie de profesori universitari.

Desigur, luată în sine şi judecată astăzi, atitudinea exilului se impune să fie asprucondamnată, dar nu şi pentru cel ce cunoştea dezinteresul românilor de peste hotarepentru cartea scrisă ca şi orice act cultural, totuşi cartea lui Pamfil Şeicaru reprezentaun fenomen de excepţie, trecerea ei cu vederea, definea micimea celor în cauză,împărţiţi în mici bisericuţe, erau mulţumiţi când puteau spune cuvinte de ocară căcialtăceva nu încăpea în vocabularul lor, dornici să se căpătuiască şi asta cât mairepede.

Felul aspru cum marele ziarist critică atitudinea politică a exilului e o urmare logică amodului cum a fost tratat şi este în continuare, acest senior de marcă al culturiiromâneşti de pretutindeni.

După ce aminteşte comentarul de 150 de pagini la lucrarea “Karl Marx: Însemnăridespre români. Trei manuscrise inedite” maestrul mi se adresează ca pacient,plângându-se de un emfizem pulmonar, cum e numit de medici şi de un scâncet în gâtcând respiră. Îmi cere un medicament menţionând că el nu e în situaţia să consulte unmedic şi nici să plătească medicamentul ceea ce am făcut eu, cu deosebită plăcere.Personal, o clipă nu am încetat să cred în marea lui valoare, şi fiindcă ea contează laun om de elită ca Pamfil Şeicaru, de câte ori m’a rugat l-am servit cu sentimentul căajut ţara însăşi, suferinţa ei era şi a marelui ziarist, ostracizat din România, deoarecetrebuia să plătească păcatul de a-şi fi iubit ţara mai mult ca orice altceva pe lume.

Oscilările sale, le-am interpretat ca normale, mai ales că eram familiarizat cuprocedeele comuniste de a câştiga de partea lor un om ale cărui adversităţi putea să leplătească tot el, rău de tot.

După ce l-am cunoscut mai bine pe marele ziarist mi-am dat seama că furtunilecaracterului său impulsiv sunt trecătoare, inima lui era cerul senin sub reverberele

căruia apele răvăşite ale mării furioase, ca prin farmec se linişteau, deveneau limpezica lacrima înaltului de cristal.

În ce priveşte legătura noastră repede am aflat că puteam să discutăm liber şi fărăascunzişuri problemele câte ne frământau, ori, în principal, asta îmi dădea o încredereîn puterile mele de a-l înrâuri în anumite hotărâri pripite, chiar dacă, la urma urmelor,totul era deja luat de mai înainte de propria lui voinţă, eu, îi slujeam doar ca un mijlocprin intermediul căruia se asigura pentru ultima oară că a judecat lucrurile, de totuluibine.

Experienţa lui bogată îi permitea să domine un om fără ca acesta să o simtă. Ba, să-idea senzaţia inversă.

În tratatele de medicină boli ca emfizemul pulmonar, bronşita cronică suntnetratabile. Mai mult, un student ştie că nu poate trece examenul de medicină internădacă nu cunoaşte modul de a trata bronşita acută, fiindcă dacă ea e neglijată şi secronicizează numai poate fi tratată cu succes. Desigur, se dau bolnavului diferiteadjuvante ca siropuri expectorante dar cu efecte transitorii, depinde de bolnav şi decredinţa sa în binefacerile respectivului medicament.

La Pamfil Şeicaru încă din tinereţe, când se enerva si vorbea prea mult, îi apărea unhârşăit al vocii supărător ce dispărea la repaosul corzilor vocale, astfel căfenomenului nu i se dădea o importanţă deosebită. Acest simptom de hârşâială a vociiera cunoscut încă din tinereţe de fratele său, de sora lui doctoriţă şi ea, Veguţa, şi aveadreptate s’o pună în legătură cu meseria ce-l obliga să vorbească uneori mult maimult decât ar fi fost permis. Bine ştim că Liviu Rebreanu, de mai multe ori a observataceastă tulburare a vocii, apărută mai ales după crizele de mânie sau extremăsuprasolicitare şi la Pahonţu, de unde încăodată se constată, cât de fidel eroul dinGorila corespundea, în toate, personajului în viaţă Pamfil Şeicaru. Oricum celor dinanturajul său era destul să le vorbeşti de respectiva deficienţă a vorbirii ca să-lrecunoască fără nicio greutate pe directorul Curentului, şeful lor, Pamfil Şeicaru.

Cu înaintarea vârstei, adaugându-se un emfizem pulmonar şi iritaţiile laringelui seasociaseră cu o bronşită cronică, în acest mod tulburările deveneau mai supărătoare şibolnavul auzind acel scâncet în gât când respiră, cere ajutorul medicului. În aceastăprivinţă, Pamfil Şeicaru era un bolnav cu deosebită încredere în medicamenteleprescrise, de pildă, siropul expectorant ameliorându-i tulburările, fie şi trecător, îlluase cu o uimitoare regularitate, spre satisfacţia medicului său curant. Astfel după cei s’a descoperit o slăbire evidentă a cordului, medicii au grijă să adaoge “conformvârstei bolnavului”, trimiţându-i medicamentele prescrise de specialistul cardiologrecomandat de mine, mi-a mulţumit şi foarte serios, mi-a scris că i-am dat o nouăviaţă, întărindu-i inima.

Deşi viaţa dusă de marele ziarist nu se arăta deloc demnă de a fi invidiată, temereadânsului era că va muri fără să-şi ducă până la capăt opera, singurul temei al

destinului său. Spiritul lui, în contrast cu surpările trupeşti era de o tinereţe mai multdecât proaspătă, dovadă proectele pe care le avea în legătură cu creaţiile sale, de undeam zice că pentru a le duce până la capăt, maestrul avea nevoie de un elixir prin caresă înşele, la infinit, neagra moarte, ceea ce, până la urmă, nu s’a putut.

Din toate punctele de vedere, Pamfil Şeicaru era un miracol al nobilei specii umane.

Scrisoarea (3) de la Pamfil Şeicaru din 5 Noiembrie 1976

Dragă prieten am primit scrisoarea dtale cu data de 4 şi mă grăbesc să-ţi răspund. Vădcă în afară de preţul cărţii ai adăogat şi transportul când nu era nevoie. O trimitrecomandat imediat ce o primesc. Te rog să mă crezi că aşteptarea dtale nu va fidezamăgită. Vei cunoaşte calvarul României visate de atâtea generaţii de la revoluţialui Tudor Vladimirescu până la Decembrie 1918. La temelia statului daco-român stausacrificiile atâtor generaţii care s’au succedat de la 1821 la 1918, deci 97 de ani,aproximativ 97 de generaţii. Şi în ce condiţii au dus lupta: contra Turcilor careimpuneau lepre fanariote pe birul Moldovei şi al Valahiei, contra Austro-Ungariei şicontra Rusiei. Iată ce se uită astăzi de cei din exil care, precum afirmă ei, luptă pentrueliberarea ţării. Cum? Cu ce mijloace? Ce retorică abuzivă. Mă bucură că ţi-a plăcutcartea mea asupra Unirii principatelor. Am scris-o în 70 de zile că Traian Popescueditorul mă zorea ca să apară exact la Ianuarie 1959 când se împlinea un secol. Eu amîncadrat unirea pe situaţia creată în Europa după afirmarea principiului deautoafirmare a naţiunilor. Acest drept promovat de revoluţia franceză era obsesia luiMetternich, care mereu denunţa hidra cu două capete: Liberalismul şi principiulnaţionalităţilor. La 1912 principiul naţionalităţilor a dislocat imperiul turcesc, la 1918acelaşi principiu a dislocat imperiul habsburgic. Şi tot acelaşi principiu va disloca şiRusia. După cartea care va apare la 15 Decembrie: “Karl Marx: Însemnări despreRomâni, 3 manuscrise inedite”, în care Marx face cel mai teribil rechizitor Rusiei, cuun comentar de mine, am publicat aceleaşi însemnări în Carpaţi, dar comentarul erapentru Români, acum este pentru Germani care habar n’au de Moldova sau Valahia.La Ianuarie 1977 va apărea şi lucrarea mea “Naţionalităţile în Rusia Sovietică” cu odocumentare menită că înlăture îndoiala în ce priveşte apropiata explozie anaţionalităţilor oprimate de regimul marxisto-leninist, mai cumplit chiar decât celturcesc.

Şi în Februarie, 1977, Finlandizarea Europei-Conferinăţa securităţii europene de laHelsinki. Şi cu acest ultim volum am terminat ciclul antirus. Mă gândesc să scriu ocarte “1877-1977” un secol de independenţa României, care va fi sărbătorit cu fast.Dar nu mă încumet să încep a scrie până nu văd cu ochii realitatea ţării din 1977.Deci mă voi duce în ţară şi o voi colinda, timp de patru luni înarmat de un aparatfotografic. Înţeleg să scriu cu toată independenţa fiindcă nu vreau să falsific adevărul,riscând să fiu rău judecat de cei din ţară. Adevărul indiferent de orice consideraţiefaţă de cei cari conduc azi ţara, cât şi faţă de eroii (?!) exilului.

Sunt dator să scriu această carte ca generaţiile tinere să ştie de unde am plecat în 1821şi unde am ajuns. Eu cred, dragă prieten, în destinul neamului românesc. Numaicitind istoria poporului român îţi poţi da seama de adevărul rostit de un mare profesorspaniol, Montero Dias care a spus referitor la Români: “Nu există un mister al originiipoporului român. Se cunoaşte, dar există un miracol că există.” Cunoştea bineprecum se vede istoria noastră.

Îţi mulţumesc pentru grija pe care o porţi sănătăţii mele, dar, te rog, nu fă sacrificii.Să ştii că am o ereditate care rezistă: Bunicul meu s’a preoţit la 1855, era fiu de oiervenit pe la 1820 de pe Târnave de la Şeica. Ori acest străbun al meu era descendentdin păstorii de azi care urcă, fără îndoială, până în vremea lui Decebal. Tatal mameimele era Fârşerot adică macedonean-alban. Precum vezi am rezerve puternice şivigoare ancestrală.

Închei mulţumindu-ti de căldura prieteniei ce mi-o arăţi, căldură care prieştebătrânilor mai ales celor care sunt singuri.

O îmbrăţişare,

Pamfil ŞeicaruNote si Comentarii

Maestrul, în legătură cu La Roumanie dans la grande guerre, mă asigură că din carteasa voi cunoaşte calvarul României mari, visată de atâtea generaţii, de la revoluţia luiTudor Vladimirescu până la 1 Dec. 1918, luptând contra Turciei, Austro-Ungariei şiRusiei.

Referitor la cartea sa asupra Unirii principatelor, pe care am citit-o, subliniază că aîncadrat-o în situaţia creată în Europa după afirmarea principiului de apărare anaţiunilor, unul fundamental în gândirea istorico-politică a lui Pamfil Şeicaru. Acestdrept al naţionalităţilor a dislocat în 1912 imperiul turcesc, la 1918 pe cel habsburgicşi acelaşi principiu va disloca şi Rusia Sovietică. Şi nu se poate susţine că viziuneaprivind rolul naţionalităţilor în căderea imperiului sovietic, aşa cum o avea mareleziarist, nu s’a împlinit chiar dacă la câţiva ani după moartea lui.

Plin de proecte şi viitoare realizări maestrul aminteşte lucrarea Karl Marx despreRomâni, publicată în româneşte dar va apărea şi pentru germani la 15 Dec. 1976. ÎnIanuarie 1977 aşteaptă apariţia “Naţionalităţilor în Rusia Sovietică” ca în Februarie1977 să-i fie editată în germană cartea “Finlandizarea Europei” şi despre aceastaspecifică faptul că odată cu ea termină ciclul antirus. După cum se vede, nu existănici o îndoială asupra existenţei manuscriselor în româneşte aparţinând lui PamfilŞeicaru, căci altfel nici nu s’ar fi putut pune o apariţie a Finlandizării Europei înlimba germană. Cât despre tipărirea textelor româneăşti în germană credem că nu aavut loc niciodată, cei din jur l-au amăgit, amânând mereu data apariţiei, pe caremarele ziarist o aştepta încă din anul 1976 cum fără niciun echivoc o aflăm din

primele scrisori pe care mi le-a trimis. Deci, putem pune întrebarea, fără teama de agreşi unde sunt manuscrisele lui Pamfil Şeicaru, în frunte cu Finlandizarea Europei?Desigur mă voi mai ocupa cu respectiva problemă într’un capitol dedicat exclusivacestei tragice întâmplări, de fapt, una din cele mai condamnabile fapte petrecute încadrul exilului românesc.

Tot maestrul îmi scria că doreşte să scrie o carte “1877-1977”, la un secol deindependenţă a României dar nu va putea să o scrie decât după ce va vizita Româniaşi va constata direct, cu ochii realitatea ţării din 1977.

Desigur intenţia lui Pamfil Şeicaru de a vizita ţara m’a îngrozit din mai multe punctede vedere. În cele dintâi mi se demonstra că mutarea maestrului de la Madrid laMunchen, se datora unei reorientări spre ţara comunistă, aşa cum susţineau uniiduşmani ai săi, fiind înconjurat de oameni care-l minţeau în legătură cu situaţia dinRomânia şi de-acum sunt nevoit să vorbesc de nefasta întâlnire a lui Pamfil Şeicarucu Vasile Dumitrescu, aceasta nu a fost întâmplătoare ci pusă la cale de cei ce voiausă-i anihileze scrisul îndreptat asupra lor şi bineînţeles şi asupra şefului statuluicomunist. Astfel s’a deschis dosarul afacerii Pamfil Şeicaru, despre care eu nu pot sămă pronunţ decât în parte, o totală rezolvare a mârşavei acţiuni, o va putea realiza uncercetător român cu documentele partidului şi securităţii în faţă, în orice caz vinovăţialui Vasile Dumitrescu, după părerea mea, pe care o voi şi demonstra în cele viitoare,nu poate fi prin nimic contestată.

Îmi dădeam seama, maestrul căzuse în plasa unor oameni lipsiţi de scrupule, aceşţia îiexploatau singurătăţile tot mai grele, printre acestea dorul de ţară însemna o adevăratăpovară a sufletului. Puteam să procedez ca un anticomunist lipsit de pată şi astfel săînchei orice relaţii cu un “trădător” al cauzei româneşti dar nu era dificil să-i constatnaivităţile visând la adevărul pe care l-ar fi scris obiectiv, dupa ce va ajunge înmâinile comuniştilor. Mi-era clar că începusem corespondenţa cu el, într’un momentcând buna lui credinţă ar fi putut să cedeze şi să se compromită ca orice colaboratorde duzină. Deci, consideram că această apropiere dintre noi, putea fi interpretată caun semn din partea divinităţii, rolul meu fiind acela de a-i arăta realitatea care era unasingură şi nu mai era nevoie să se convingă de ea întorcându-se în ţară.

Cum am mai scris-o nu-mi fac iluzii că am jucat rolul îngerului păzitor pe lângăPamfil Şeicaru, dar sigur că se afla el însuşi într’un moment de cumpănă, balanţajudecăţilor sale era instabilă, ori aici am intervenit, întărindu-i propriuzis temerile,care existau şi eu i le confirmam. Nu sunt sigur că maestrul nu m’ar fi întins o blândăcursă, vroind să afle ce gândesc despre o hotărâre a lui, deja luată de el să nu seîntoarcă în ţară. Oricum, legătura noastră începea să-şi arate roadele, chiar şi numaică mă aflam alături de el, şi îi ofeream un sprijin dezinteresat în orice moment, atuncicând ceilalţi l-ar fi ameninţat să nu-i mai acorde minimele favoruri cu care abia cătrăia de pe o zi alta. În orice caz pe comunişti nu-i interesa valoarea acestui om ciurmăreau meschinul scop de a-l reduce la tăcere, nu cumva să ştirbeasca prestigiul

câştigat cu atâtea compromisuri şi minciuni, din partea celebrei Europe, de marele lorCeauşescu.

Aflat în chingile puse spiritului său de nişte nemernici comunişti sau “simpatizanţi”de ai lor, eu îi redam libertatea de gândire răsfrântă în scrisul său independent,refuzând să stea în slujba cuiva, credinţe comune ale ziaristului Pahonţu cu alerealului Pamfil Şeicaru.

Dar maestrul se afla în pericolul de a intra în solda unui regim dictatorialconfundându-l cu autenticul destin al neamului românesc. Şi se mai minţea căantirusismul său, cu totul sincer, documentat ştiinţific, i-ar interesa pe cei din ţarăcând de fapt erau supuşi Moscovei ca orice sluji, stăpânilor de totdeauna.

Drept urmare, alertat la culme i-am trimis maestrului următoarea scrisoare:

Giessen, 10 Nov. 1976Mult iubite Domnule Pamfil Şeicaru

Am primit scrisoarea Dvoastră din 5 Nov. de care vă foarte multumesc. Desiguraştept cu nerăbdare cartea “La Roumanie dans la grande guerre”, deoarece scrierileDumneavoastră îmi dau o cu totul altă perspectivă de a judeca Istoria şi deci viaţa dinjurul meu.

Mă grăbesc însă cu răspunsul meu, deoarece câteva din rândurile Dumneavoastrăm’au şocat de-adreptul şi anume e vorba de intenţia de a vă întoarce în ţară, în anul1977.

Cunoscându-vă activitatea din cărţi, pot să vă asigur că aici e vorba de o perfidăcursă, pe care v’o pregăteste aceeaşi Moscovă, care v’a condamnat odatăţ - precummi-aţi scris - la moarte. Nimeni din această aşa-zisă lume liberă, nu demască azi, maiştiinţific politica imperialistă a Moscovei, de cum o faceţi Dumneavoastră. Deci ceeace urmăresc ei este să vă reducă la tăcere, ceea ce vor reuşi dacă veţi ajunge peteritorul lor. Vă asigur că regimul de azi al ţării este o unealtă a Moscovei şi nu oreprezentantă a naţiei române.

Odată ajuns pe mâna lor, mi-e teamă, nu numai că nu veţi putea scrie ceea ce gândiţidar veţi fi obligat să iscăliţi un text, pe care să vi-l pună înainte gata redactat, aşa cumau făcut cu Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici şi cu atâţia alţii.

Luaţi în considerare că cel ce vă scrie este un intelectual român, care ca om de ştiinţăîn România comunistă a fost persecutat numai pentru că a fost îndrăgostit de meseriasa, trebuind să facă mereu loc altor “oameni de ştiinţă” ce-şi onorau titlul nu princunoştinţele lor ci prin carnetul şi apartenenţa lor de partid.

Aceşti impostori ce conduc azi ţara vă vor trata fără niciun considerent, geniul naţieiromâneşti pe care speraţi să-l întâlniţi, trăind în lanţuri, nu va ajunge până laDvoastră, să vă poată ajuta.

Pentru cei ce suferă azi în România, întoarcerea Dumneavoastră va însemna olovitură jalnică.

Pentru ei anul 1977 înseamnă 33 de ani de când ţara şi-a pierdut total independenţa,un an de doliu, nu o aniversare festivă.

Îmi veţi ierta rândurile, ele nu vin să vă dea un sfat ci doar să vă prezinte o realitate.Căci Dvoastră nu trebuie să vă întoarceţi decât într’o România liberă aşa cum oprezentaţi în scrisul dvoastră şi nu cum este astăzi

cu deosebită stimă şi consideraţieal Dvoastră

Ovidiu Vuia

Drept urmare, pentru a evita cine ştie ce manifestări din partea celor ce trăiau în jurulmaestrului, ca nu cumva să mă indepărteze, instinctiv, de Pamfil Şeicaru, am refuzatsistematic să-l vizitez la Karisfeld, apoi la Dachau, ceea ce astăzi regret mult,deoarece prin insistenţele cu care mă chema, îmi dă astăzi de bănuit că ar fi vrut sămă lase că citesc, anumite manuscrise de-ale sale, de-o mare valoare cum este celdispărut “Finlandizarea Europei“, dar nu e singurul, se înţelege. Aş fi putut astăziacţiona conform mărturiei directe a lui Pamfil Şeicaru, daca sigur aş fi avut ocazia nunumai să rasfoiesc dar să şi fotocopiez, cel puţin titlul şi ultimă pagina a respectivei“Finlandizari a Europei”, puteam demonstra existenţa ei şi în consecinţă şi voluntaradispariţie a manuscrisului ca să îndulcim termenul de hoţie la drumul mare.

Cu acest mare regret în suflet, sunt azi convins că am avut o influenţă pozitivă asupramaestrului şi că aplecându-se asupra simţitelor mele rânduri, marele ziarist n’a vizitatţara comunistă, bineînţeles având şi alte argumente tot atât de decisive. Şi în aceastăprivinţă a fost calomniat de mulţi în exil, nu numai că a vizitat Bucureştiul dar a statde vorbă cu însuşi Ceauşescu cerând să-i înapoieze Palatul Curentului şi casa cupământul de la Ciorogârla primite ca decorat cu ordinul Mihai Viteazul, în primulrazboi mondial.

Toate sunt minciuni sfruntate inventate de o imaginaţie bolnavă, dar din păcate nusunt singurele ce i s’au atribuit.

Noi nu am abordat acest subiect dar în corespondenţa dusă, în paralel cu a mea, cuistoricul din ţară, Radu Valentin sub titlul de “Stigmatizat ca ostracizat, eu nu suntdispus să vin în tară”, în scrisoarea din 6 Aprilie 1977, îşi şi motivează hotărârearespectivă. Astfel pomeneşte că a trimis directorului editurii “Junimea” cartea “LaRoumanie dans la grande guerre” propunându-i să o publice în româneşte, dar dupăce acesta i-a solicitat-o, mai pe urmă nu i-a mai dat niciun răspuns.

Mai departe, îşi dă seama că de fapt numele lui continuă să fie ostracizat aşa cum afost în decurs de 27 de ani, prin toate insultele repetate cu o semnificaţie deosebită.Dă ca exemplu apariţia cărţii “Gândirea şi gândirismul” de un domn Micu, i s’a spusprofesor universitar, care de două ori în cursul unei lucrări de 975 de pagini îl calificădrept marele rechin al presei şi marele şantajist.

Într’o alta scrisoare se referă la jignirile ce i se aduc de nevasta lui Bacovia, AgataGrigorescu, şi maestrul adaogă, cum i-a comunicat un prieten din Germania, adică eu,încă o dovadă certă că tot ce i-am scris în scrisoarea din 10 Nov. şi în altele viitoare,neabătut de la poziţiile mele anticomuniste, au contribuit ca marele ziarist PamfilŞeicaru să nu viziteze România comunistă şi încetul cu încetul revine la atitudinea sacombativă din trecut.

De-altfel despre mistificările şi minciunile puse pe hârtie de E. Micu, prof. univ. laCluj, uzurpă locurile cinstite de un D. Popovici sau I. Breazu, în cartea sa “Gândireaşi gândirismul”, am scris şi eu la rându-mi şi am ajuns la concluzia că respectiva carteeste una din ruşinile culturii româneşti !!!

Să nu uităm că acest E. Micu împreună cu N. Manolescu au publicat o Istorie aliteraturii române moderne, tovărăşie ce ne face să punem la îndoială veridicitateaafirmaţiei celui de al doilea la postul de radio Europa liberă, atunci când V. Ieruncaera de părere că literatura română scrisă de comunişti trebuie revizuită, el răspunde cuo insolenţă nemai pomenită că n’are nimic să retracteze din tot ce-a scris sub vecheadictatură!

Sunt întrutotul de acord cu ceea ce scrie maestrul în scrisoarea citată în continuare;despre inflaţia de profesori ca şi de academicieni din ţară. Inflaţia respectivă scadesimţitor valoarea titlurilor, dar oricum într’o lucrare de asemenea dimensiuni (înpagini) E. Micu nu trebuia că recurgă la invectivele ce nu-şi aveau rostul, dat fiind călucrarea vroia să pară de pură istorie a unui curent spiritual. “Ce vrei să creadăcititorii, “se adresează maestrul lui Radu Valentin”, de persoana mea, când insultelenu au încetat nici în 1971, deci nici în 27 de ani, persoana mea trebuie să fiepecetluită oficial ca odioasă”.

Este o atitudine critică adoptată de P. Şeicaru, tot mai des, distanţându-se de momelilefalse ale regimului comunist, din ţară, ceea ce ne determină să susţinem cât se poatede fundamentat că marele ziarist nu a vizitat România comunistă nici în anul 1977,nici în ceilalţi trei ani rămaşi până la moartea sa.

În scrisoarea din 5 Nov. maestrul îmi scrie de originea sa - de care şi Pahonţu era taremândru - după tată se trage din oierii de pe Târnave coborând din Şeica într’un satMoisica din judeţul Buzău, pe când după mamă e fârşerot adică macedonean-alban.

Deci poseda – iar ca eroul lui Rebreanu, Pahonţu - rezerve puternice şi vigoareancestrală.

Scrisoarea (4) lui Pamfil Şeicaru din 15 Nov. 1976

Iubite prieten

Am primit volumul La Roumanie dans la grande guerre şi mă grăbesc să-l trimit. Veiavea prilejul să cunoşti marea tragedie ce a trebuit să plătească neamul nostru pentrua realiza România mare întrezărită şi apoi realizată de Mihai Viteazul pentru o aşa descurtă vreme, dar odată realizată fie şi vremelnic, imaginea grandioasă a rămas ca oobsedantă chemare, ca un comandament istoric. La sfârşit dau unele cifre menite săvă dee sacrificiile consimţite spre a realiza Dacia-traiană visată în lungul atâtorsecole: 2867 ofiţeri şi 235799 soldaţi, la care trebuiesc adăogate victimele civile alerăzboiului: 2438 morţi şi 1561 răniţi, consecinţă a bombardamentelor aviaţiei şiartileriei.Victimele epidemiilor de tifos exantematic şi febră recurenţă, variolă auprodus mult mai mari pierderi decât războiul. Pierderile suferite de industriapetroliferă evaluate la 10 milioane lire sterline (valoarea din 1916). Cu toate cădistrugerea a fost făcută de Englezi în interesul comun, despăgubirile au rămas însarcina României, datoria contractată de România în cursul războiului pentruarmament şi aprovizionare a depăşit 2 miliarde de aur. Confiscarea de către ruşi atezaurului Băncii naţionale în valoare de un miliard lei aur. Acest tezaur a fost depusla Moscova cu garanţia aliaţilor dar pierderea a rămas în sarcina statului român.

Cele 458 de pagini vor reda marea epopee a naţiei noastre între 1916 şi 1919. Şi veirămâne, iubite prieten, uimit de purtarea aliaţilor şi de ticăloţia ruşilor care vroiaudistrugerea noastră ca stat. Eu sper să apară în româneşte cândva ca să ştie şi noilegeneraţii ce imense sacrificii stau la temelia României mari. Va rămâne în sarcinaaltui cronicar să scrie istoria războiului contra Rusiei sovietice.

Ştiu că este constituită o comisie care lucrează la strângerea datelor din arhivelemarelui stat major. Fireşte că nu poate fi vorba de o apariţie imediată a acesteicronici, în aşteptarea unor împrejurăti mai favorabile, adică atunci când Rusia va intraîn criza revoluţionară provocată de insurecţia naţionalităţilor, (49%) după statisticeleoficiale sovietice. Recapitulez: 1912 principiul naţionalităţilor a dărâmat imperiulturcesc - războiul balcanic. Era preludiul primului război mondial. La 1918 totprincipiul naţionalităţilor a sfărâmat monarhia multiseculară a habsburgilor. În 1905revoluţia internă în Rusia, consecinţă a înfrângerii în Manciuria, s’a amplificat prinînceputul mişcărilor naţionalităţilor. Noi trebuie să aşteptăm marile convulsii interneale Rusiei sovietice care vor veni, nu încape umbră de îndoială. Este ultimul imperiumultinaţional ce se va disloca.

M’a mişcat reacţia dtale la proiectul meu de a vedea ţara după 33 de ani de pribegie.Îmi îngădui să vă împrăştii grijile şi teama că m’ar expedia cei de la Bucureşti ca unvânat de preţ al lui Brejnev. Fii sigur, iubite prietene, că nu acţionez fără ca înprealabil să nu fi făcut o îndelungă cercetare a ceea ce se ascunde în dosulamăgitoarelor idealuri ideologice. Eu am făcut doi ani războiul ca infanterist şi nu

poate fi ceva mai idiot decât o înaintare fără o prealabilă cercetare a terenului, spre anu cădea într’o capcană: Cunosc realităţile din ţară nu numai economice, a stărilor despirit dar a unei politici care nu cutează să săvârşească imprudenţa de a se manifestaînainte de vreme. De azi în 6-7 luni evoluţia situaţiei internaţionale poate să confirmeaprecierea mea sau să o dezmintă. Este o eroare comună a tuturor pribegilor: refuzulde a urmări ceea ce se publică în România în ultimii 15 ani ca lucrări în domeniulistoriei. Pentru a urmări evoluţia spiritului ce animă aceste cercetări, îţi dau unexemplu, Dunărea fluviu a cinci mări = a apărut în Noiembrie 1975. Sora, doctor înmedicină mi-a expediat în August 1976, numărul pe februarie 1976 a Revistei deIstorie, editura Academiei Române, subliniind din sumar: “Românii şi primeleproiecte de construire a canalului Dunărea - Marea Neagră (1838-1854) iscălit PaulCernăvodeanu. Sunt 17 pagini de concentrată documentare. Îşi voi extrage doar unpasaj din acest articol. Ion Ghica reprezentantul Valahiei la Constantinopol prieten cuun mare personaj politic turc Ahmed Velik-paşa, căuta că-l convingă de marelebeneficii care ar da un canal care să lege Dunărea - la Cernavodă - cu Constanţa,pentru Turcia. La acea epocă Dobrogea aparţinea Turciei. Într’o scrisoare către uninfluent om politic englez, contele William Carlisle, Ion Ghica explică astfelneizbutirea tratativelor cu Ahmed Velik-paşa. Reproduc aşa cum a fost redată înarticolul lui Cernăvodeanu, scrisoarea este din 1853: “Me trouvant, il y a trois ans,avec un Turc de distiction, je m’efforcais de lui faire compredre les avantages qu’ilaurait d’ouvrir un canal entre Constendze et Carassou; vous voyez, lui dis-je enterminant, qu’entre les avantages qui ne sont deutoux, les facilités d’executions sontextrèmes et par la suite les dépenses tres faibles. ‘Hé, mon Dieu! fit-il, vous préchezun convertis; sans daute tout ceci est vrai, les avantages sont grands; la dépencefaible; sachez seulment que la Rusie a dépensé dix fois la somme que vous-dites pourle canal ne soit pas fait’.” (M’am întâlnit, acum trei ani, cu un turc de o deosebitădistincţie, căruia îmi dădeam silinţa să-l facă să înţeleagă avantajele pe care le-ar fiputut avea dacă ar fi deschis canalul între Constanţa şi Carasu; vedeţi dvoastră, i-amspus eu terminând, “ca între avantajele care sunt certe, facilităţile de execuţie suntextrem de ieftine şi prin urmare cheltuielile foarte mici. ‘He, domnul meu! Exclamăel, voi predicaţi unui convertit; fără îndoială dvoastră aveţi dreptate, avantajele suntmari; cheltuiala mică; să ştiţi însă să Rusia a platit de două ori suma pe care aţiamintit-o, pentru ca respectivul canal să nu se facă’.”)

Războiul Crimeei şi înfrângerea suferită de Rusia la Sevastopol a avut ca o consecinţăîndepărtarea Rusiei de la Dunăre, prin restituirea sudului Basarabiei României. Înnoua situaţie canalul Cernavodă-Constanţa nu s’a mai pus. Vezi, dragul meu, că înjudecăţile noastre trebuie să ţinem seama de imperativele ce se ridică de geopolitică.În cărţile care vor apărea (cărţi sau broşuri) eu voi arăta ura de moarte a Rusiei faţă deexistenţa unei naţiuni neslave ce o desparte de Slavii din Balcani. Nu s’au sfiit sămărturisească deschis cauza pornirii ruseşti contra acestei naţii latine. Numai N.Titulescu a ignorat acest aspect al politicei ruseşti faţă de Români. Vei citi în carteacare va apare între 5 şi 20 decembrie reproducerea mărturisirilor ruseşti. Eu pun oîntrebare: dacă România comunistă ar lua o atitudine de nesocotire a vecinătăţiiRusiei, pe ce sprijin ar putea să se bizuie? Se invoacă mereu de guvernul comunist de

la Bucureşti independenţa etc. dar efectiv nu se poate realiza în sensul adevărat alindependenţei. Retorica exilului să continuăm lupta pentru liberarea ţării este un tristexemplu de voită ignorare a situaţiei reale a României. Carter noul preşedinte alStatelor-Unite a declarat că în ipoteza unei invazii a Yugoslaviei nu va trimite forţemilitare s’o apere. Şi situaţia de azi a Europei este opera lui Roosvelt la Teheran şiYalta. Atunci pe ce s’ar putea bizui România? Şi totuşi eu care nu cred în Europaliberă şi americană, cred cu tărie în dislocarea imperiului monstru, Rusia.

Deci pentru liniştea dtale, iubite Vuia, nu voi pleca să revăd ţara în 1977, decât dacăam convingerea siguranţei că nu voi deveni vânat pentru Kremlin. Îţi voi da oindicaţie: sora mea dr. Virginia Şeicaru, fostadirectoare a serviciului sanitar alMinisterului Scoalelor fosta suspendată în 1948 din cauza refuzului de a participa lacursurile de marxism-leninism iar în 1956 condamnată la 7 an închisoare, eliberatădupă cinci ani când nu mai cântărea decât 38 de kg. A început calvarul după eliberareşi după ce s’a întremat, abia în 1966 i s’a dat o pensie de 500 de lei care în 1968 s’aridicat la ... 900 de lei. Infirmierele ei cu o pensie de 1250. Ani de zile familia mea acunoscut consecinţele numelui de Şeicaru. Când vei veni pe la Karlsfeld o vecunoaşte, are 77 de ani. Vei înţelege că nu pot avea nicio simpatie faţă de regim, dareu trebuie să văd realitatea tragicului nostru destin geografic al dtale.

Pamfil Şeicaru.

Note şi Comentarii

Maestrul mă anunţa că a primit în sfârşit volumul “La Roumanie dans la grandeguerre”, pe care o să mi-l trimită.

Îmi atrage atenţia că voi avea ocazia să cunosc marea tragedie prin care a trecutneamul nostru, pentru a realiza România mare, înfăptuită de Mihai Viteazul pentruscurt timp dar destul că ea a rămas ca o obsedantă chemare a unei imagini grandioase,ca un comandament istoric. Să recunoaştem introducerea la o epopee al cărei imn seînchină unui monument ridicat nu din pietre ci din oasele celor căzuţi la datorie, cumne amintesc unele memoriale ridicate la Mărăşeşti pe urmele celor ce şi-au scris cuaur numele de eroi, în sfintele Scripturi ale neamului nostru. Pamfil Şeicaru a cinstitmemoria camarazilor morţi în primul război mondial contribuind la mausoleul înălţat

la Mărăşeşti, a ctitorit mănăstirea Ana de la Orşova pe locul de unde au pornitarmatele române să apere pământul lor strămoşesc atacat de duşmani, şi cu gândul laprizonierii români morţi în Alsacia, pe acele vremuri germană, a dăruit cimitirului dela Val du Roy (aşa îl numeşte Pamfil Şeicaru astăzi, Soultzmatt) o statuie de O. Han,reprezentând România cu chipul mamei lui Pamfil Şeicaru, Ana.

În rândurile pe care mi le-a scris menţionează că la sfârşitul cărţii a dat numărul dejertfe omeneşti, ofiţeri, soldaţi, cât si victimele datorate bombardamentelor aerienesau de artilerie cât cei mai mulţi decedaţi în urma epidemiilor de tifos exantematic,febră recurentă, gripă.

La acestea se adaogă pierderile industriei petrolifere în valoare de 10 milioane de liresterline, şi cu toate să au fost provocate de engleji despăgubirile au rămas tot înseama Românilor ca şi confiscarea tezaurului Băncii naţionale de ruşi, depus laMoscova cu garanţia aliaţilor, în valoare de un miliard de lei-aur, paguba a fostsuportată tot de statul român.

Cheltuielile de război pentru procurarea armamentului s’au ridicat la două miliarde delei-aur.

Cele 455 de pagini, scrie autorul, redă u marea epopee - noi am perceput-o de laînceput - a naţiunii române între 1916-1918 şi ne zugrăveşte purtarea nu tocmai loialăa aliaţilor şi ticăloşia ruşilor care vroiau să distrugă România ca stat. Maestrul speracă lucrarea va apare cândva şi în româneşte -, ceea ce până astăzi, la începutulmileniului al treilea nu s’a realizat, pentru ca generaţiile tinere să cunoască imenselesacrificii ce stau la temeliile României Mari. Şi crede că va rămâne în sarcina unui altcronicar să scrie “sine ira et studio istoria războiului contra Rusiei sovietice din cursulcelui de al doilea război mondial.

Şi încăodată recapitulează rolul jucat de principiul naţionalităţilor în sfărâmareajugului otoman în 1912 (războiul balcanic), tot el în 1918 a sfărâmat monarhiahabsburgică pe când acelaş principiu va dărâme, ultimul mare imperiu multinaţional,Rusia sovietică. Să recunoaştem că marele ziarist şi istoric politic a prevăzut corect -spre marea lui laudă - dărâmarea imperiului sovietic, numai că el se menţine aproapeneschimbat sub o altă forma de guvernămând şi astfel arată o zguduitoare continuitateîntre regimurile ţarist, comunist şi cel devenit astăzi, democrat.

Revenind la situaţia României din anii 1970 maestrul îşi pune întrebarea că dacăregimul comunist de la Bucureşti s’ar împotrivi Rusiei sovietice, oare cine ar sprijini-o? Răspunsul este că nimeni. Carter ca preşedinte al Statelor Unite a declarat că încaz că Ruşii vor intra în Yugoslavia, el nu va interveni. De fapt, situaţia Europei eraopera lui Roosvelt, de la Teheran şi Yalta, totuşi cum nu crede în Europa liberă nici înamericani e convins că dislocarea imperiului sovietic va fi realizată de nationalitătileasuprite, deci din interior.

Este locul să ţinem seama de orientarea marelui ziarist, de-aici poate fi dedusă şiîntoarcerea sa către ţară, cât timp imperiul sovietic stă în picioare, independenţamereu declarată a regimului comunist de la Bucureşti e pur şi simplu iluzorie.

De unde a putut naşte ideea că antirusismul său ar susţine regimul din ţară, pe când elîn străinătate putea spune lucruri imposibil de a fi expuse în România, astfel aveapână la un punct înţelegere că multe lucrări de-ale sale nu puteau fi publicate în ţară.Dar maestrul era victima unei greşeli capitale atunci când îşi închipuia că el însuşi vafi sprijinit de cei de la Bucureşti fără să facă niciun compromis, urmându-şi fideldrumul pe care i-l dicta propria conştiinţă. Ori aşa ceva nu era posibil într’un regimde oarbă dictatură ca cel din România, ultimul pentru a-i îmblânzi eventualele atacuriîi întindeau unele momeli în fond goale de conţinut. Din perspectiva vremii,deosebirea dintre Pamfil Şeicaru şi oamenii Bucureştiului era ca de la un uriaş încredinţa de a sluji ţara prin loviturile date prin scrierile sale duşmanului de moarte alRomânilor, Rusia bolşevică şi cârpelile pe care le urmăreau servitorii lui Ceauşescucu grijă ca stăpânul lor să nu fie şifonat nici de atingerile celui mai nevinovat cuvânt,ce i se poate adresa.

Motivaţia marelui ziarist privind lucrările tinerilor istorici a căror valoare îlimpresionau nu stătea pe un teren prea solid deoarece activitatea acestora nu se bazape credinţa în ideologia comunistă, chiar din contră, erau potrivnici ei, dovadă că doidin cei lăudaţi de Pamfil Şeicaru, D. Berindei şi P. Cernăvodeanu au părăsit ţararămânând în Apus.

În legătură cu rândurile mele, maestrul mă asigură că în calitatea sa de infanterist, doiani i-a petrecut în primul război mondial, va şti să şi asigure din timp spatele pentru anu fi trimis ca o pradă de preţ, lui Brejnev. Personal, nu sunt nici astăzi convins cămarele ziarist se baza pe întărituri atât de solide cum le considera el însuşi, de faptdupă 33 de ani de exil (emigraţie) îl mistuia dorul de ţară, voia să o viziteze ştiind cănu mai are răgazul să mai aştepte, lucru pe care mi-l scoate la vedere în ultimelerânduri ale scrisorii în care garanţia sa o prezenta sora lui doctoriţa Veguţa, care prinînchisorile petrecute sub comunişti nu putea să reprezinte interesele, de-altfel nici elnu simpatizează cu acest regim dar vrea să vadă la faţa locului tot ce s’a realizat înţară şi, aici să recunoaştem că era influenţat de mediul său în frunte cu V. Dumitrescudar şi de cei ce-l vizitau. Pentru comunişti ar fi fost o mare victorie să-l vadă pePamfil Şeicaru întors la Bucureşti căci prin perfidia lor ar fi ştiut să tragă maximumulde profit, compromiţându-l pe marele ziarist.

Asta e soarta celui ales să nu cedeze oricât ar suferi din această cauză şi sigur printoată activitatea lui Pamfil Şeicaru reprezenta un pilon gigant anticomunist. În cepriveşte sentimentul ce-l împingea să viziteze ţara comunistă era mai mult decâtomenesc, de pildă şi Aron Cotruş îi scria fratelui său din Arad, prin anii lui 1950 căeste bolnav, diabetic, locuieşte bine în La Canada dar îl arde dorul de ţară, ar vreamult să se poată întoarce acasă unde în satul Lupu, îl aşteptau părinţii, cu mormintelelor dar şi al lui Aron, pe o coastă blândă într’un decor cu adevărat mioritic, de deal,

vale. Desigur marele poet şi-a mărturisit un alean al inimii, de la acest act sufletescpână la trecerea lui în fapt era un drum lung, prăpăstios, imposibil de trecut.

Cred că şi în cazul marelui ziarist era vorba de acelaşi fenomen, căci altfel nu-şigăsea motive să tot amâne respectiva călătorie, până a renunţat definitiv la ea.

Cât priveşte pe sora lui, Veguţa, pentru mine rămâne absolvită de orice intenţienocivă, cm s’au grăbit unii să o şi acuze de lucruri necinstite că ar fi stat în legăturăcu oficialităţile. Se cunosc practicile necinstite la care au recurs organele securităţii casă-şi asocieze anumite persoane, mai ales că era vorba de o doamnă ce purta numelede Şeicaru. Fără niciun compromis, sigur i s’a promis, în caz că vă vizita ţara, frateluisău celebru nu i se va întâmpla nimic rău, doar cei ce au cunoscut această femeie îşipot da seama că nimic nu o putea îngenunchia, ajunsă la vârsta Hecubei, fiind dârzăca şi Antigona.

Cunoscând prea bine viaţa fratelui său dusă în exil într’o cameră de hotel, bântuit degrave insomnii în aşteptarea unor cărţi ce nu mai apăreau, dna Veguţa ar fi dorit caPamfil să se întoareca acasă între ai săi, cel puţin ultimii ani de viaţă să-i petreacă mailiniştit.

Dar mai era încă ceva în joc. Aşa cum a procedat în cazul ei propriu, ea i-ar fi doritfratelui să moară ca un bun creştin, descendent dintr’o familie veche de oieri dinŞeica, ori după străbunul lor obiceiu, păstorul moare în ţinutul său natal, la el seîntoarce de oriunde ar fi, căci doar tăcerile ancestrale aflate numai în Carpaţi, de o aşaprofunzime, după rostirea ritualului în care moartea e o nuntă a cerului, el poate fiîngropat şi uns cu mirul mântuirii, cântându-i cu jele naiul cioplit în lemnul aromitoral codrilor.

Pentru baciul mioritic să mori printre străini înseamnă cel mai mare blestem. Îi doreafratelui său, să-şi caute locul de veci într’un sat, în mijlocul ţăranilor pe care îi iubea,aceştia întrebaţi în drumul lor spre casă împreună cu preotul să răspundă ca înversurile lui Octavian Goga, după cum i-a fost dorinţa:

Atunce, împăcat cu rostulAcestei lumi deşerte,

Să mor, să-mi zică satu’ntregUn: Dumnezeu să-l ierte!

Iar popii nostru’ntâmplătorVre-un oaspe-atunci să-i vie,Pe cine’ngropi, părinte, azi?

Pe-un om de omenie!...

Iată de ce întors acasă, omul trebuie să-şi caute legăturile cu pământul său natal, sprecare îl duc rădăcinile sufletului, înmugurite din nou ca în prima zi a vieţii sale.

Poate, fiindcă dorinţa Veguţei devenise mai tare ca un imperios îndemn, dânsei i-afost scris să moară înaintea fratelui eliberându-l de obsesia blestemului, lăsat dinmoşi, strămoşi să-l cunoască fiecare. În timp ce ea şi-a găsit cuibul din stele, Pamfilrevenise la lucrul lui de fiecare zi, uitând de toate grijile vieţii, când se aşeza la masalui de scris.

Aşa se face că moartea l-a prins printre străini şi fiica sa a trebuit să-l înmormântezeîntr’un cimitir din Dachau unde după cutuma vechilor germani, mormintele îşi aveaulocul între copacii unei păduri, bogată în umbre şi taine. Se ştie că în orăşelul germanel ocupa un loc de veci provizoriu fiindcă aşa cum prevăzuse şi când s’a putut, sprecinstea ei, familia, i-a dus resturile pământeşti acasă, împlinind un soroc, deoarecenumai într’o Românie eliberată de sub jugul comunist se cuvenea marele PamfilŞeicaru să se întoarcă la el acasă, însfârşit între ai lui.

Nu ştiu unde îşi doarme somnul de veci dar asta nu are prea mare importanţă, cândcei ce l-au admirat şi iubit, de mult i-au înălţat cu inima lor, o Walhală românească, înPanteonul marilor personalităţi ale culturii româneşti. Dincolo de moarte el neprimeşte întreaga cinstire şi rugămintea de a-i ierta pe cei ce cu vorba sau cu fapta augreşit, şi cu sufletele surde şi nevăzătoare i-au adus multe batjocuri. Sigur, cu greu seva gaşi un alt semen de-al lui, să fie atât de nemeritat şi cu totul nedrept tintuit pestâlpul infamiei, de cum i s’a întâmplat lui.

Dar pentru a restabili un echilibru ce altfel ar arăta un rezultat nereal, în acelaşi timpPamfil Şeicaru a avut parte, în compensaţie de la izolaţii sai admiratori, de o rarădevoţiune şi de iubire mai mult decât exemplară, tiparul ei purtând urmedumnezeieşti. Desigur relaţiile maestrului se arătau mult mai complexe şi asupra lorvom reveni când va veni cazul, în cele de faţă vom insista asupra a două aspecte.

Primul priveşte situaţia marelui ziarist declarat persona non grata de către politicieniicare au luat direct parte - în bună măsură - la actul trădării de la 23 Aug., vinovăţia luiera tocmai buna relaţie avută cu mareşalul Ion Antonescu pe care l-au vândut în chipmişelesc.

Am da exemplul lui N. Titulescu, mort la ora aceea, totuşi ridicat pe un socluvenerabil tocmai de reprezentanţii politicii titulesciene.

Pamfil Şeicaru scrie că toţi cunoşteau pericolul rusesc nu mai Titulescu, nu. Astfel afăcut mari servicii puterilor apusene care visau că vor scoate castanele din foc,împotriva lui Hitler, în ascensiune politică, cu ajutorul Rusiei din această cauzăTitulescu a slujit interesele Rusiei bolşevice, introducând-o în Liga naţiunilor, dar auitat total Basarabia, neobţinând nicio garanţie din partea prietenilor în ce priveşteacest pământ românesc de totdeauna, singurul afront a fost acela că nu li s’a acordattrecerea ruşilor prin ţara noastră, pentru a ajuta pe cehi.

Personal consider că un rol important în activitatea lui Titulescu a jucat faptul că eraeunuc, ori se cunoaşte firea obedientă a respectivilor pacienţi, de unde meritele salede a executa ordinele fără ca vreodată să le dea şi el altora.

Nu întâmplător odată cu instalarea la putere, după revoluţia tinerilor din Dec. 1989, aneocomuniştilor, a fost satisfăcută initiaţiva ca rămăşiţele pământeşti ale lui Titulescusă fie readuse în ţară şi reînmormântate în grădina Şcheilor din Braşov, celebră prinactivitatea lui Coresi, tipograf în aceste locuri.

Gestul era mai mult decât semnificativ: foştii comunişti ţineau să demonstreze lumiică ei peste noapte au devenit buni democraţi, de unde marele ataşament arătatmemoriei lui Titulescu, cunoscut om al puterilor apusene. Dar se mai elogia acestpolitician român şi pentru rusofilismul său? Tot ce-i posibil, fiind teama noilorconducători, la fel şi antiromânismul cu care au hotărât să slujească mai degrabă pestrăin decât pe “biet român, săracul/ Îndărăt tot dă ca racul.”

Încăodată se poate stabili cât de murdară şi de spurcat de interesată a ajuns frumoasaviaţă pe care o trăim.

Dar drama maestrului era de altă natură. Ajuns la o vârstă înaintată nu se maimulţumea să scrie pentru sertare ci simţea nevoia să se apropie de cei tineri, să stea devorbă cu ei să-i instruiască, dar să-şi înveţe de la ei, lucru sprijinit de regim, fiindcă îidădea voie săîmpuşte doi iepuri deodată, amândorura dându-le impresia, falsădesigur, că se bucură de o favoare deosebită. De fapt, în izolarea şi singurătatea sa,Şeicaru se afla în situaţia unui intelectual stăpânit de o foame după un om adevărat,cum îl caracterizează la un moment dat, Ibsen pe eroul său, pastorul Brand.

Legăturile cu istoricii tineri ai ţării îi întărea orientarea spre ţară ca faţă de nişteelemente bine pregătite, mai mult chiar exceptionale. Am mai scris-o, respectivalegătură nu ar justifica apropierea de un regim străin subiectului, cum de pildă dacăeu mi-aş arăta admiraţia faţă de cei ce au tradus în româneşte aproape toate cărţile defilozofie greacă, totodată aşi avea adeziune implicită faţă de ideologia lui Marx şiLenin.

De altfel, pe lângă toţi trimişii Bucureştiului, Germania era plină de intelectuali destânga fascinaţi de scamatoriile lui Ceauşescu, îl declarau omul secolului (tot aceştiaau aplaudat căderea lui făcând politica pisicii care mereu cade în picioare) pe-atuncivizitând cu regularitate România, deveniseră un fel de a cincea coloană a politrucilordin ţară, cu posibilităţi enorme să se manifeste în ziare, în reviste de specialitate,cărţi.

În acest sens aş cita pe un profesor german de limbă română din Heidelberg,Heinemann, cu legături strânse cu cei din România, de pildă Crohmălniceanudevenise un mic abonat la conferinţele plătite de universitatea din Heidelberg, şi nuera singurul care se bucura de atare privilegii.

În timpul unei adunări la biblioteca din Freiburg în care fondatorii ei din exil seplângeau de asaltul ilicit pentru ei, al celor din ţară, profesorul respectiv sare cămuşcat de şarpe, consideră reclamaţiile mai mult ca nedrepte şi încheie cu aroganţă:“Cultura românească se face în ţară, voi pe lângă ei nu însemnaţi nimica.”

Era o insultă nemaipomenită, odată ce în sală erau prezenţi oameni grei cu doctorateşi cărţi în faţa cărora tânărul ar fi trebuit să îngenuncheze, dar omul fiind la el acasă,replica se consuma în surdină, cei interesaţi au înghiţit cu noduri mari, umilitoareaapostrofare.

De altfel, ne aflam în plină convieţuire paşnică cu cei din răsărit, de unde chiar serecomanda buna colaborare cu România, mult apreciată prin Ceauşescu. Drepturmare, domnul Virgil Mihăilescu, ctitorul neobosit al Instituţiei respective, practicaun colaborationism pe faţă, dar se pricepea sa se oprească la timp, când o lua razna.Desigur biblioteca de la Freiburg numită pompos Institut de cercetări, suferise înprestigiu ei, dar cu toate acestea se menţinea la suprafaţă.

Scandalul s’a declanşat atunci când cei din ţară au dat lovitura direct, îndreptatăîmpotriva regretatului Mihăilescu, nemai fiind destul simpla colaborare, partidulcomunist cu reprezentanţii lui trebuiau să pună mâna pe conducere, ceea ce au reusitsi de când ei sunt la putere, biblioteca de la Freiburg e o navă scufundată. Condusă decomunişti, pe când în ţară se zice că nu mai există comunişti ci doar social-democraţi.

Confruntat cu atare fenomene, nu ar mai trebui să surprindă atitudinea maestruluicare în cele din urmă îmi mărturiseşte că nu are nicio simpatie faţă de regim, dar eltrebuie să vadă realitatea tragicului destin geografic al neamului.

Cum se spune, în Apus tentaţia răsăritului comunist începuse să devie foarteispititoare.

Desigur ajuns în Spania, la început instalat la Mallorca, pentru şapte ani, activitateasa de ziarist şi-a restrâns activitatea dar nu chiar de tot, trimiţând pentru Alcazar, ofoaie spaniolă, articolul său zilnic.

Viaţa pe insula mallorcană era satisfăcută mulţumitor prin modestele lui venituri, aşacă soţia îi spăla seara singura cămaşă, pe care urma să o îmbrace ziua, după mărturiacolaboratorului său, credincios, N.St. Govora. Maestrul, între timp se dedicasestudiilor istorice, având la dispoziţie o bibliotecă publică bine înzestrată, pe lângăunele anticariate de seamă.

Cunoştiinţe în acest domeniu avea şi înainte dar de-acum putea să le aprofundeze,curiozitatea şi satisfacerea ei constituia virtutea de bază a unui adevărat cercetător,cum devenise cu fiecare zi, mai mult, Pamfil Şeicaru.

Tot din relatările lui Govora, care-i zicea “tata Pamfil” am aflat că pe atunci, el fiindla Paris, marele ziarist îi trimitea ca muniţii de tun articolele sale pe care le lansa,descărcându-le asupra politicienilor democraţi, bineînţeles după ce aceştia l-audeclarat pe maestru, conform măsurii lor procomuniste, un fel de criminal de război,om al mareşalului Ion Antonescu. Actiunea tata Pamfil-Govora funcţiona de minune,marele ziarist îşi putea nestingherit de nimeni să-şi exercite geniul său polemic, adicăsă se menţie în formă combătând aşa ca întotdeauna, în primul rând, pe impostoriipoliticii româneşti.

Se ştie că autorii actului de la 23 Aug. nu şi-au recunoscut greşala niciodată, ultimulapărător al trădării lui Ion Antonescu a fost C. Coposu, acesta în Cuvântul său adresatstudenţilor după Dec. 1989, declara deschis că armistiţiul încheiat de rege şi oameniisăi, terminat cu arestarea conducătorului, a fost unic posibil şi necesar în acelemomente, trecând cu buretele peste adevărul că “tinerii” s’au grăbit să încheie pacea,sabotându-l pe Ion Antonescu pe lângă mme Kolontay, trimisa lui Stalin la Stockholmpentru a trata condiţiile capitulării cu ambasadorul Nanu, reprezentantul mareşalului.Să reţinem, era vorba de capitularea cu condiţii şi nu una, cum o propunea Churchill,lipsită de orice condiţii. Prin urmare, se poate demonstra oricând, documentat, căactul de la 23 August a fost unul de mare trădare în urma căruia a avut de suferitpoporul român, jugul stăpânirii bolşevice, ruseşti. Armistiţiul trebuia încheiat deconducătorul armatelor române, părere de altfel şi a lui Stalin, sabotat de nişte dornicide putere cum au fost Niculescu-Buzeşti, Cretzianu, Visoianu şi alţii, cu efectdezastruos pentru ţară.

De la Mallorca, marele ziarist se va muta la Madrid şi de-aici va lua drumulGermaniei cu intenţia de a cuceri presa nemţească, apărându-se vehement că ar fi unDon Quijote al visurilor ce nu au şansa împlinirii.

Se pune întrebarea, astăzi, când cunoaştem întocmai destinul pământesc almaestrului, oare un om îmbogăţit prin “şantajele sale”, ca ziarist fără scrupule, dornicsă-şi facă avere şi un nume, (calomniatorul = G. Călinescu) putea să treacă în exilprin furcile caudine ale unei sărăcii absolute, trăind, cu adevărat, de pe o zi pe alta?Mai ales că după Stalingrad, marele ziarist era convins că nemţii au pierdut războiul,dacă era atât de înstărit, nu şi-ar fi făcut rezervele necesare din vreme la una dinbăncile elveţiene ce îi stăteau mărinimos, la dispoziţie? Greu de crezut! În loc deorice altceva el milita pentru un armistiţiu încheiat de Ion Antonescu, cel ce i-amărturisit că mai are două condiţii să fie acceptate de ruşi, pentru încheierea unei păcionorabile pentru ţara şi armata sa.

Cu două săptămâni înainte de 23 August, pe neaşteptate, Ion Antonescu îl trimite cu omisiune secretă în Spania, despre motivaţia ei vom vorbi mai încolo, pentru oriceeventualitate renunţă în scris la Curentul, exista deci marea posibilitate de a nu se maiîntoarce în ţară, chiar dacă el ar fi revenit dacă nu intervenea marea trădare de la 23August 1944.

Ori dacă marele ziarist ar fi fost în stăpânirea averilor de care se vorbea, înrespectivele condiţii şi-ar fi organizat altfel viaţa, nu ar fi ajuns la destinul strâmtoratdin Malorca, de care am pomenit!

Prin urmare, putem trage concluzia că asemeni lui Pahonţu va fi şi Pamfil Şeicarucalomniat socotit trădător, când el a rămas consecvent convingerilor sale urmate înscrisul său, neplătit de nimeni aşa cum se susţine. Violenţa verbală întrebuinţată defiecare dintre ei, corespundea revoltei atât de accentuate încât pentru a fi auzită pânăîn fundul lumii şi de orice român, se cerea îmbrăcată în sunetele cele mai sonorepentru a şoca şi pe cel mai indiferent cititor al său.

Ori am putea pune chestiunea şi altfel: Dacă P. Şeicaru ar fi fost şantajist şi dornic săfacă avere, unde ar fi putut găsi un teren mai potrivit pentru atare afaceri decât însocietatea liberă apuseană? Ci în loc de aşa ceva marele ziarist şi-a continuat menireasa de totdeauna, acceptând drumul martirajului sublim al scriitorului din exil.

Al doilea aspect pe care doresc acum să-l subliniez e faptul că de multe ori maestrulcopleşit de ideile sale va fi mânat de instinctuala sa voinţă, autentic nietzscheniană,condusă mai mult de intervenţia inimii decât a minţii, astfel ca visul prin luciditatealui transfigurează realitatea, el îi pune în mişcare faptele, astfel că putem vorbi debalzacianismul său dar nu ca erou al lui Balzac ci mai mult ca posesorul unei firiapropiate de a marelui prozator.

Ori dacă se poate susţine că marele scriitor francez nu ar fi fost ceea ce ştim că estedacă ar fi avut un alt caracter, însuşi autorul îşi compară opera cu catedrala de laBourges, la fel şi creaţia lui Pamfil Şeicaru nu ar fi ceea ce este dacă ar fi avut o altăfire, numai că aici comparaţia prin realizările sale adânc româneşti ne duce lamănăstirea Putna, mausoleul domnitorului Ştefan cel mare şi sfânt, având legăturile,unite în fond, cu o totul altă formă specifică spirituală.

Dacă Pamfil Şeicaru nu ar fi visat realul ca o fire balzaciană, nu ar fi putut crede în elînsusi iar cei din jurul său nu ar fi reuşit să-l mintă referitor la editarea unor lucrăritraduse în germană, devenite conţinutul vieţii lui în ultimii ani ai destinului săupământesc. Pe această cale chiar şi atunci când are dreptate pune atâta zel şi pasiuneîncât ajunge să facă anumite greşeli, dar fiind supus elanului sentimentului înconjurăodihnele oferite de cultivarea raţiunii, nu încearcă să se corecteze, convins căarmătura totului salvează orice devieri nedorite.

Să ne reamintim de Pahonţu, întocmai ca maestrul nostru, cu totul conştient s’adesolidarizat de tinerii fraţi de cruce, şi deşi ştie că a greşit calcă drept înainte fără săarate vreo slăbiciune. E de arătat că greşelile săvârşite de marele ziarist sunt mult maimărunte, pete ce le are şi soarele, numai că adversarii şi duşmanii săi, acţionândîntotdeauna din umbră profită de ele, fac din ţânţar armăsar şi astfel se bucură dacă-ipot pricinui un rău de prestigiu.

Se ştie în acest sens Curentul a lansat multe atacuri polemice nu numai împotrivaGorilei politicianismului dar şi privind alte probleme de care era tras la răspundere,mai ales când nu erau iscălite, directorul publicaţiei, nu de puţine ori străin total detextul ce i se imputa că l-ar fi scris.

Când unele au aparţinut maestrului, el avea cinstea să le iscălească fără nici oexcepţie, şi cum i-a permis genul polemic de multe ori a îngroşat trăsăturile celuivizat, cum sigur era cazul politicianului liberal Constantinescu poreclit de mareleziarist, porcul. Îmi spunea Traian Popescu că petrecându-l la aeroport cu ocaziamutării sale la Muenchen, Pamfil Şeicaru era stăpânit de o tristeţe fără margini, aşacum putea fi văzut rar de tot, probabil datorită despărţirii de locurile ce-l legau desoţia sa, înmormântată la Madrid, dar la un moment dat Popescu îl aude, vorbindparcă cu el însuşi: “Şi cu Constantinescu porcul, am exagerat, de fapt era un omcumsecade, am să scriu, e de datoria mea, odată şi despre el cum a fost cu adevărat.”

Maestrul uita că polemistul, aşezat în apropierea pamfletarului, era epoca marilorspecialişti al acestui gen cum erau T. Arghezi sau N.D. Cocea, uneori îşi puteaupierde măsura şi întocmai poeţilor, sacrifica totul pentru o metaforă reuşită, ori ocomparaţei ieşită din comun. Fără să facă vreo excepţie, Pamfil Şeicaru aplica ofigură de stil inspirată pentru a-i îngroşa izul polemic, fără să se sinchisească deloc căse îndepărtează de subiectul vizat. Dar dacă respectivele fandări şi lovituri de floretănu făceau rău la nimeni, eventual lansa pe piaţa românească un nou erou popular cumdevenise acest Constantinescu porcul, al cărui nume de-acum circula din gură în gură,alteori atare exerciţii întărite cu tot fastul de cei interesaţi, se întorceau, ca un tăis desabie de Toledo împotriva lui, însuşi.

Şi să se vadă unde pot duce anumite neglijenţe ale maestrului mă voi întoarce laarticolul semnalat de el în scrisoarea ce mi-a adresat-o, iscălit de P. Cernăvodeanu,Dunărea fluviu a cinci mări, menţionând că la Muenchen prins de probleme mai laordinea zilei nu a mai scris despre Constantinescu porcul, cum nu s’a mai ocupat demulte dintre proectele sale, aşa cum şi-a propus. De altfel nici nu şi-ar i găsit rostul,ce s’ar fi spus despre un Alphonse Daudet dacă la bătrâneţe şi-ar fi renegat eroul,Tartarin de Tarascon, susţinând că a fost un om de o cinste exemplară, n’ar fi minţitnici de-l ameninţai cu ghilotina?

Revenind la articolul în cauză, maestrul îl prezintă magistral, arătând că problemacanalului Dunăre-Marea Neagra este veche de tot şi a fost susţinută de Ion Ghica, aşacum reiese dintr’o scrisoarea adresată lui W. Carlisle un om influent, politic englez,Turcia pe acea vreme era stăpâna Dobrogei.

Pamfil Şeicaru reia problema Canalului Dunăre-Marea Neagră, arătând avantajeleaduse de această realizare atât României cât şi ţărilor apusene făcându-se legătura cucanalul Rin-Ron, ajuns aproape la terminarea lui. A publicat o broşură pe aceastătemă, comentată în presa germană în nenumărate articole, ceea ce demonstra valoarealucrării lui P. Şeicaru.

Totuşi problema susţinută în acest mod a şocat exilul, fiindcă autorul nici nuaminteşte de încercările făcute cu câţiva ani mai înainte de acelaşi regim criminal, iarlucrarea prin sutele de victime a fost numit Canalul morţii.

Greşala evidentă a marelui ziarist, pe baza căruia putea fi învinuit de colaboraţionism,sfetnicul de elită a regimului comunist din ţară, o aflăm în prezentarea dată, el repuneproblema canalului Dunăre-Marea Neagră, parcă ea îi apărea pe un teren vergin decare s’a vorbit înainte cu o sută de ani când turcii plătiţi de ruşi au refuzat proectul şidupă revenirea sudului Basarabiei la România, problema nu-şi mai avea rostul să fiepusă în continuare.

Ori, Canalul Dunăre-Marea Neagră a constituit cu câţiva ani mai înainte lagărul deexterminare, cu procedee criminale, a intelectualităţii române supusă unor chinuri şisuferinţe greu de imaginat, de cele mai multe ori încheiată cu moartea condamnatului.

La comanda ruşilor, iar cei ce le urmau ordinele erau cât străini de neamul nostru câtromâni lipsiţi de cea mai elementară omenie. Canalul respectiv se prezenta ca unmijloc major de tortură unică, fiindcă doar cu lopata nu se putea urni din locpământul pietros al Dobrogei. În consecinţă, o mână de ingineri au prezentatconducerii, cu planuri bine puse la punct, că în modul în care au început lucrările elenu aveau nicio şansă de reuşi, printre altele fiindcă nivelul mării era mai sus decâtDunărea deci era nevoie de introducerea sistemului de ecluze.

După o scurtă judecată inginerul conducăţtor al executării planului rusesc, declaratsabotor a fost executat ca dovadă că acest Canal n’a fost decât un pretext de a chinuişi extermina pe cei închişi în respectivele lagăre ale morţii, adevărat Holocaust alneamului românesc.

Curând la canal s’au sistat lucrările, comuniştii încercând să arunce uitarea asupra luiprintr’o autocritică obişnuită, dar n’au reuşit în nesăbuita lor acţiune, care-icondamnă pentru faptele inumane săvârşite, până în vecii vecilor. Astfel, s’au scriscărţi despre acest Canal al infernului, de oamenii care au suferit supliciul de a fiînchişi de către comunişti acolo, istoricul barbariilor comuniste de-a dreptul criminalesunt de-acum bine cunoscute şi nu vor fi şterse din inimile românilor atâta timp câtaceştia vor trăi pe acest pământ şi vor vorbi frumoasa limbă românească: niciodată sănu se mai repete atare monstruozităţi îndreptate împotriva condiţiei umane de cătrenişte sălbateci certaţi cu minima morală prescrisă şi animalelor, deci s’au aliniat submodul lor de fiinţare instinctuală.

Desigur descrierea lui P. Şeicaru, venită din senin, însemna o provocare a exilului,acestuia îi aducea dovada, având şi unele lucrări ale maestrului anterioare în care el searăta dacă nu favorabil total regimului comunist, sigur însă adopta o atitudineduplicitară.

De ce nu s’a referit marele ziarist în câteva vorbe la intenţia ruşilor asociaţi cu cetelede atunci comuniste, să distrugă poporul român tocmai într’o regiune în care de faptcanalul Dunărea-Marea Neagră, în loc că fie al morţii putea să aibe o întrebuinţarebinefăcătoare pentru statul şi poporul român?

Nu pot înţelege această omisiune a maestrului parcă intenţionat pus să discute doar cucei din ţară, ignorând sentimentele curate, anticomuniste ale unor adevăraţi exilaţi.

Fără îndoială, ne aflam în perioada de apogeu a relaţiilor lui Pamfil Şeicaru, pozitive,faţă de regimul din ţară, pe care nu uita să-l şi critice, niciodată nu l-a admis cu totulşi această manifestare trebuie reţinută dacă vrem să-i caracterizăm cu adevăratactivitatea.

Ar fi o scuză faptul că nu vroia să aducă în actualitate evenimente ce ar fi putut sănu-i servească ideea în care prezenta pe plan internaţional rolul respectivului canalDunărea-Marea Neagră şi să recunoaştem că în arta celui specializat cu o pledoarieeficace, maestrul ar fi primit dreptate, dar, oare merita regimul din ţară o atarerecunoaştere?

Astăzi, regret că nu l-am întrebat direct despre felul cum vede el existenţa închisorilorcomuniste şi bineînţeles Canalul Dunărea-Marea Neagră înfiinţat de comunişti pentrua-şi ucide adversarii politici, cu atât mai mult de luat în considerare cu cât maestrulnu agreia violenţa de niciun tip.

Fiind incă proaspăţi în corespondenţa noastră nu am vrut să-l provoc şi bine am făcut,cred eu, fiindcă relatiile ulterioare dintre Pamfil Şeicaru şi partidul comunist românnu au mai continuat pe curba pozitivă cunoscută din anii 1976-1977 ci ea a urmat overtiginoasă cădere, ceea ce ne demonstrează că el însuşi şi-a dat seama cu cine aveade-aface.

Nu a fost niciodată apologetul comunismului pe care îl urmărea pe plan internaţionalcum se manifesta în politica Rusiei sovietice, fiind sigur că odată cu dispariţiacolosului vor fi lichidaţi şi sateliţii săi, în mod automat.

Scrisoarea (5) lui Pamfil Şeicaru din 26 XI 1976

Dragă amice Vuia

Acum zece zile v’am trimis recomandat cartea La Roumanie dans la grande guerre:Cu toate că ştiu că în Germania nu există cenzură ca în ţările zise marxiste-leniniste şicartea a fost expediată recomandat, subzistă o fărâmă de îndoială că s’ar putea să nufi ajuns la destinaţie.

În consecinţă, vă rog, să-mi confirmaţi primirea. Las bine înţeles timpul necesar săisprăviţi voluminoasa lucrare spre a-mi comunica impresiile. Cum sunteţi tânăr, sigurnu aveţi 60 de ani, deci cu totul străin de tragicele condiţii în care s’a realizatRomânia visată de la Nistru până la Tisa, impresiile dv. mă interesează foarte mult.Sigur că veţi fi citit cărţile publicate imediat după 1918, dar izvoarele pe care le-amfolosit eu, au apărut după 1950. Ori tocmai în aceste lucrări, Contele de Saint Aulaire,generalul Denikin etc. puneau într’o dureroasă lumină condiţiile în care au făcutrăzboiul Aliaţii - Franţa, Anglia şi Rusia nu şi-au ţinut angajamentele luate. Rusia ne-a trădat pur şi simplu. Este, cred eu, bine să se ştie, ca tinerele generaţii să nu-şireazime siguranţa patriei pe aliaţi.

V’aş ruga să-mi trimiteţi expectorantul care este foarte bun-tusea mi-a cedat imediat.Dizolvantul este bun pentru un tratament îndelungat. Sora mea care este şi ea medic,vă roagă insistent să aflaţi tratament pentru laringita cronică pe care o am.

Asteptând răspunsul dv, vă rog să primiţi urările mele de sănătate şi noroc în tot ceîntreprindeţi.

Al dvoastrăPamfil Şeicaru

Şi eu vă mulţumesc din toată inima pentru toată înţelegerea arătată fratelui meu:siropul Transbronchin este minunat. După 3-4 zile crizele bronşice l-au părăsit,dându-i linişte somnului. Dacă nu mă veţi crede îndrăzneaţă, mult bine i-ar face untratament pentru bronşita cronică ce-i întreţine mai accentuate fenomenele bronşicecu întreg cortegiul neplăcerilor. Totuşi acest minunat expectorant i-a dat şi se menţineo stare liniştitoare. Îl supără numai răguşeala care la el este şi un rezultantprofesional, vorbirea îndelungată de-alungul anilor şi plus totala lipsă de atenţie faţăde sănătate.

Cât priveşte Euphyllin sunt de părere să-i urmeze tratamentul după un examen alcordului, care nu l-a mai făcut, aproape de 3 (trei) ani, precum şi o serie de analize.Însa hotărâţi Dvoastră eu fiind o colegă bătrână de 77 de ani şi îndepărtată din ceea cea fost marea mea iubire-omul în nevoile lui materiale şi fizice, nu mai pomenesc decele sufleteşti. Deci în prezent minunat, ar fi să avem Siropul şi ce veţi crede înlegătură cu laringita cronică ce-l supără destul.

Bisolvantul şi-ar îndeplini bine rolul de întreţinere pulmonară. Repet, hotărâţi cumveţi crede.

Dr. Şeicaru

Note şi Comentarii

Trimiţându-mi cartea La Roumanie dans le grande guerre, maestrul mă roagă dupăisprăvirea lecturii voluminoasei lucrări, să-i comunic impresiile mele deoarece îlinteresează foarte mult, odată ce nu aveam 60 de ani şi eram străin de tragicelecondiţii în care s’a realizat România visată, de la Nistru până la Tisa. Era curios săafle dacă a reuşit să transmită spiritul tragic al acelor ani, istoricii în general nu auaprofundat aspectele respective accentuând în deosebi asupra gloriosului final, peaceastă cale transmis celor ce citesc sau chiar iubesc Istoria Românilor, o imaginefalsă a evenimentelor.

Modest, marele ziarist susţine că a reuşit să redea cavalcada primului război mondialîn lumina ei reală deoarece i-au stat la dispoziţie izvoare apărute după 1950, ca şilucrările contelui de Saint-Aulaire sau generalului Denikin etc., în acestea autorii aupus într’o dureroasă perspectivă felul cum s’au comportat în primul război mondialaliaţii, inclusiv faţă de România: Franţa, Anglia, Rusia nu şi-au ţinut angajamentele,mai mult Rusia ne-a trădat pur şi simplu.

Marele ziarist, istoric şi eseist vroia ca tinerele generaţii să afle să nu-şi rezemesiguranţa patriei pe aliaţi, doar se ştie că maestrul considera istoria ca memorie atrecutului din care urmaşii aveau de învăţat să nu facă aceleaşi greşeli ca înaintaşiilor.

Scrisoarea destul de scurtă se referă şi la expectorantul trimis de mine pe careonorabilul meu partener de corespondenţă îl consideră foarte bun, eliberându-i pur şisimplu căile respiratorii, de unde deduce că îl va ajuta şi prin aplicarea sa cronică.Încăodată se vede că maestrul nu era deloc un bolnav dificil, trata medicamentele îngeneral ca pe un elixir dătător de viaţa, ceea ce explică încrederea nemăsurată pe careo conferea medicilor, niciodată nu ieşea din cuvântul lor, deşi nu avea nici un contactcu arta lor de a vindeca, am putea să-i socotim obedienţa ca a omului originar faţă demanevrele magice ale vrăjitorului sacerdot.

Dupa rândurile marelui ziarist care nu uită să semneze câteva urări pline de dragostepărintească, mi se adresează şi Doamna dr. Virginia Şeicaru, îngerul păzitor alsănătăţii maestrului. La prima impresie îmi apărea o fiinţă severă, în aceaşi măsură,cu ea însaşi ca şi faţă de ceilalţi semeni, mai apropiat fiindu-i fratele său Pamfil.

La respectiva atmosferă glacială a contribuit nu numai faptul că s’a iscălit cu dr.Şeicaru, dar şi faptul că nu a ieşit nicio clipă din tema propusă medicală. Mai târziu,mi-am dat seama, că am greşit considerând-o distantă şi severă, era vorba mai multde caracterul ei ce nu se deschidea primului venit şi asta mă lăsa s’o ştiu de la începutprin armura pusă pe inima ei, trecută prin cele mai grele încercări ale vieţii, nu în celedin urmă zilele, nu puţine petrecute în temniţele comuniste.

Ca medic dr. V. Şeicaru era şi ea mulţumită de expectorantul trimis de mine, dar măruga să-i prescriu şi un tratament pentru laringita cronică, fiind de părerea justă că de-acolo se trăgea şi bronşita cronică nu şi, bineînţeles, emfizemul. Încă mai adăogafaptul adeseori evidenţiat de mine că răguşeala fratelui ei o considera de origineprofesională, prin meseria lui de ziarist era obligat să o întrebuinţeze până la epuizare.L. Rebreanu îi atribuie lui Pahonţu acelaşi defect de vorbire, definit drept o hârâialăce-i apărea nu numai la supraefort vocal, dar şi la mânie saa emoţii puternice.

Cum era să îi spun colegei mele emerite că personal nu sunt specialist orelist şi că otulburare datând de zeci de ani nu mai poate fi tratatăcu eficacitate, oricât acumadevenise mult mai supărătoare, însoţită fiind de modificări subiective, mult maiaccentuate decât odinioară. Desigur am promis că am să încerc să-i tratez laringitadupă ce mă voi consulta cu un specialist în domeniul respectiv.

Bine se poate observa că dna Virginia exercita o influenţă manifestă asupra frateluisău, la sfatul ei m’a rugat să-l tratez de laringită cronică, reprosându-i mereu că aneglijat să se trateze la timpul potrivit.

La prima vedere, am putea da dreptate fiicei maestrului Viorela care îi imputa oinfluenţă malefică, prin care îsi conducea în mod tiranic, fratele. Ori asta nu eraadevărat, între cei doi exista un fel de simbioză, ea îşi preluase rolul de infirmieră, pecând în materia creaţiei sale Pamfil Şeicaru îşi exercita aceeaşi tiranie, am puteaspune că dna Virginia credea orbeşte în geniul fratelui său, de unde grija pentru starealui de sănătate ca pentru ceva nepreţuit cum de fapt şi era. Vom reveni la această doamnă căreia i-am dedicat un capitol de carte, bazat pecorespondenţa dusă cu dânsa. Despre români se spune, cu mare departe, că suntextrem de ospitalieri la prima întâlnire cu un semen de-al lor, ca la o a doua ocazie săîi întoarcă pur şi simplu spatele. Ei bine, sora maestrului, dr. Virginia Şeicaru, nu erafăcută dintr’un aşa ordinar material, la început te trata mai mult decât suspicios, canumai după ce reuşeşte să te cunoască de-a binelea, îţi deschida, fără opreliştileprejudecăţilor, sufletul, şi din acel moment îti dăruie prietenia sa, ce nu mai poate fiprin nimic zdruncinată. E de prisos să mai scriu că la fel se comporta şi maestrulPamfil Şeicaru după ce i-a dăruit prietenia aproapelui său. Vom semnala acest aspectori de câte ori vom avea prilejul să ne confruntăm cu el.

Încă de pe acum ca medic acceptam că dna Virginia a iubit omul şi a căutat să-iamelioreze suferinţele trupeşti şi în aceeaşi măsură şi pe cele sufleteşti. Credem că după ce am încheiat scrisoarea maestrului prin care mă anunţa că mi-atrimis cartea aşteptată, cred că e momentul şi locul cel mai potrivit să dedic un micstudiu lucrării sale despre “La Roumanie dans la guerre”, atrăgând atenţia celor încauză asupra valorii ei şi este de condamnat că cei din ţară nu au ţinut de cuviinţă să-iîmplinească dorinţa testamentară a maestrului şi să o publice şi în limba românească,cea mai lângă sufletul său de mare patriot.

Deci iată, în continuare, comentarul meu despre cartea “La Roumanie dans la grandeguerre“ de Pamfil Şeicaru, ed. Minard, Paris, 1968, de 455 pagini.Pe prima filă a lucrării maestrul mi-a scris următoarele rânduri:

Lui Ovidiu Vuia,această lucrare menită să dezvăluiască sacrificiile făcute de neamul nostru pentru arealizarea României mari de la Nistru până la Tisa. Sunt realizări care nu s’aucunoscut de istoricii noştri. Generaţiile tinere nu le cunosc. Cu aleasă preţuire,

Pamfil ŞeicaruKarlsfeld 16 Noembrie 1976

Cartea poartă următoarea dedicaţie, tipărită: “În amintirea generalului Berthelot, acontelui de Saint-Aulaire, ambasador al Franţei, ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilormisiunii militare franceze care au trăit epopeea română cu o patetică solidaritate decredinţă şi sacrificii.”

Ion Gh.I. Brătianu îi scrie o prefaţă mai mult decât meritorie, din ea vom cita douăpasagii caracteristice activităţii alesului om de cultură care a fost marele nostruziarist.

Prima: “Realizările exilului sunt multiple, din această cauză acţiunea şi conceptul luiPamfil Şeicaru devin complexe. Sunt cele ale unui om plasat tot mai mult deasupraintereselor partidelor politice şi a ideologiilor partizane, pentru a analiza faptele însingura lumină adevărului. La vârsta de 64 de ani, glasul său ia dimensiuni noi: celeale Istoriei.

Din trecutul său, experienţa şi talentul său excepţional, puţini oameni erau maicalificaţi ca autor al acestei lucrări, pentru a aduce omagiul datorat Franţei şisusţinerii pe care o oferă, odată mai mult cauzei româneşti, după ce a fost succesivprezentă la renaşterea dintre 1848 şi 1856 şi la declararea independenţei sale în1878.”

Dupa ce arată că Pamfil Şeicaru, director şi proprietar al jurnalelor Curentul,Evenimentul, Rapid, vechi deputat şi preşedinte al sindicatelor presei române, decoratcu Crucea de razboi 1914-1918, cu Steaua României şi a fost cavaler al ordinuluiMihai Viteazul, menţionează rolul jucat de politician şi ziarist între anii 1929-1930, înconversiunea datoriilor agricole, prefeţatorul încheie astfel: “Iată de ce ţin să salut nunumai spiritul acestei ultime opere a lui Pamfil Şeicaru, ci de-asemeni şi calităţileomului a cărui energie, tenacitate de luptător în apărarea marilor idei naţionale, i-aupermis, ca dincolo de vocaţia sa de mare ziarist, să facă operă de istoric şi ompolitic.” (Prefaţa iscălită de Ion Gh. I Brătianu a fost scrisă în limba franceza caîntreaga lucrare din care am extras pasagiile citate, traduse de noi în limba română).

Cartea ‘La Roumanie dans la grande guerre’ (România în marele război) este nunumai voluminoasă prin numărul de pagini (455) cum o consideră autorul însuşi, daratinge monumentalul cu siguranţă, datorită faptului că prin ea, Pamfil Şeicaru, spiritliber, recurge la toate însuşirile majore ale talentului, nu rar cu străluciri geniale,neuitând nicio clipă că scrie o lucrare istorică, deci una ştiinţifică nu imaginativă, deunde urmează de aproape realitatea materiei pe care o abordează.

Impresionează prezenţa istoricului savant căruia nu îi scapă nicio sursă valabilă,scopul său final fiind acela de a descoperi adevărul pe care-l caută oricât ar fi deprofund ascuns în esenţa lucrurilor şi evenimentelor. Pentru a reuşi în aventuraspirituală începută, cartea istorică îi devine un prieten drag, suferind că nu o are înbibliografia sa, ca să o cântărească în unităţi stelare, ca apoi să îi exprime toatecomorile, întocmai ca un nou Pygmalion îndrăgostit de propria sa operă.

Semnificativă ne apare ultima lui fotografie, executată de Viorela, fiica lui, surprinsîn mâni cu o carte deschisă, pe care o citeăşte cu atâta participaţie încât reuşeşte să netransmită un sentiment de veneraţie, împărtăşita de un obiect sacru: Cartea.

Dar, e cazul să o scriem, nu se rezumă la comentarul sec al multor profesionişti,fiindcă el scrie cu inima, posedă harul scriitorului artist, prin el readuce la viaţăpersonagiile respective, le face să se mişte înaintea ochilor noştri, fără săliteraturizeze însă, le dă un suflu şi un avânt deosebit, totul redat în lumina adevăruluiistoric ce eace conştituie partea inefabilă a scrisului său, de unde de fapt, prinportretele realizate într’o atmosferă cu acribie descrisă, Pamfil Şeicaru merită a ficonsiderat un Plutarh al culturii româneşti.

Cu toate acestea evită răbufnirile romantice, oricât modelul îi este, printre alţii,Michelet nu depăşeste realismul cerut de orice eveniment istoric. Totuşi stilulcopleşeşte până întratât încât lectura odată începută, cititorul nu se poate despărţi deea până nu-i parcurge ultima pagină. Secretul îl dă expunerea clară şi distinctă de tipcartezian, lipsit de întortocheilile rafinate ale unor coridoare fără sfârşit de labirint alcugetării, astfel că poate fi înţeles chiar şi de cel mai neinstruit cititor, căruia incă i seadresează marele ziarist, de la inimă la inimă, pe graiul tuturor, accesibil.

Prin toate aceste calităţi şi datorită trairii directe a evenimentelor, autorului nu-i eragreu să imprime ideilor sale un caracter alert, veridicitatea e dată de căldura sângeluivărsat ori de amarul lacrimilor ce curg pe obrajii îndureraţi, simpla şi tot atât decomplicata metodă aparţinând unui specific de matrice creatoare, expresie a zisuluiinconştient categorial pe care omul îl are sau nu, cale de mijloc nu există. În oricecaz, Pamfil Şeicaru prin intermediul său numit har, la urma urmelor un misterînlocuieşte pe un altul, defineşte, de bună seama, ca un Homer modern, eroicul uneiepopei, războiul Troiei fiind aici primul război mondial, mult mai apropiat decontemporaneitatea noastră.

Se împlineşte o reabilitare tardivă, când bine se ştie că literatura postbelică înmanifestările sale antirăzboinice a propagat un pacifism antipatriotic, cosmopolit, cade pildă expresionismul german, pe care autorul nostru îl combate vehementdemonstrând ce-au însemnat sacrificiile poporului roman într’un război prin care s’arealizat visul secular al României mari. Dar pentru justa valorificare, se impuneanaliza faptelor aşa cum s’au desfăşurat pe câmpul de bătaie şi nu judecate la masaunui bar din Zuerich, cum au făcut-o dadaiştii lui Tr. Tzara în 1918, prin lansarea unuimanifest pacifist.

Fără îndoială, ca în poezia cutremurătoare a lui Radu Gyr, “Noi am rămas subzidurile Troiei” Pamfil Şeicaru, distins cu ordinul Mihai Viteazul nu s’a mai despărţitde soldaţii lui, vitejii ţărani români, împreună au făcut războiul de la început pânăaproape de sfârşitul său, inima lui nu i-a mai putut uita niciodată, numai că zidurileTroii cântate în poemul lui Gyr au fost pentru el tranşeiele marelui război mondial.

Din toate punctele de vedere cartea lui Pamfil Şeicaru corespunde înăltării unuimonument istoric de excepţie, frate geamăn cu cel ridicat prin mausoleul de laMărăşeşti, la care a contribuit şi maestrul, numai că unul a fost construit în cuvinte,pe când celalalt în piatra sufletului veşnic românesc.

Recitind lucrarea marelui ziarist, încăodată regret mult de tot, că atunci când măchema cu atâta stăruinţă să-l vizitez, din anumite considerente politice de calibrulunor zvonuri false, eu i-am refuzat invitaţia, de nenumărate ori repetată. Când s’ar ficuvenit, nu numai să fi onorat inviţia sa, dar să nu mă fi dat în lături să-i sărut mânacu care a scris magistral epopeea română din primul război mondial. O fac acuma,închinând memoriei lui aceste rânduri, rugându-l să-şi ierte urmaşii care nici pânăacuma nu i-au tradus, aşa cum îi era dorinţa, “La Roumanie dans la grande guerre“ înlimba română, a poporului pe care-l iubise şi l’a slujit până în ultima clipă a vieţiisale.

Desigur istoricii români, mai ales cei din ţară cu pretenţii de a fi consultat cine stie cearhive secrete sovietice sau românşti sunt atât de obsedaţi de lucrul lor încât conduşide anumite scripte ce pot şi ele minţi, ajung să conteste mărturiile unor oameni careau trăit pe viu unele fapte, bineînţeles, ne repetăm, în numele unor acte ce pot fi eleînsele măsluite. De unde totala neînţelegere arătată istoriei politice trăită de cel maiinformat om al perioadei interbelice, Pamfil Şeicaru, de către autorul dizidenţeicomuniste în exil, ajuns directorul postului de radio, Europa liberă, Vlad Georgescu,atunci când scrie în postfaţa Istoriei românilor semnată de el, de fapt o pseudoistorietendenţioasă, antiromânească, următoarea părere, mai mult decât subiectivă: “Nuexistă incă nici o istorie generală a partidelor politice; P. Şeicaru, Istoria partidelornaţional, ţărănist si national-ţărănist I-II (1963) este mai degrabă o interesantă darsubiectivă trecere în revistă a istoriei politice contemporane decât istoria partidelorenunţate în titlu”.

S’auzi şi să nu crezi; istoricul dizident comunist nu înţelege nimic din cartea luiPamfil Şeicaru pe care o consideră subiectivă şi în acelaşi timp declară ca temeinicestudiile lui Ion Scurtu despre acelaşi subiect, publicate sub comunişti deci în niciuncaz nu a putut să scape de cenzura vigilentă a stăpânilor roşii. În lumina respectivelorrealităţi nu va mira pe nimeni că preferatul lui Vlad Georgescu, aşa cum l-a învăţatpartidul, se opreşte asupra manifestărilor antifasciste ale partidului naţional-ţărănist,lipsite de vreo semnificaţie anumită, la care au participat stângiştii partidului ţărănist,fuzionat cu cel naţional, printre aceştia nu lipseau un M. Ralea, semnând alături deIon Gh. Maurer, Lucreţiu Pătrăscanu şi P. Pandrea. De altfel cei vizaţi ca naţional-ţărănişti, au trădat ulterior partidul lui Maniu şi Mihalache căutându-şi rosturileaiurea.

Atari manifestări publice de stânga într’o vreme când nazismul devenea stăpânulEuropei, ne îndepărtau de Hitler care se va răzbuna pe români prin dictatul de laViena şi prin pactul Ribbentrop-Molotov în urma cărora pierdeam nordulTransilvaniei şi Basarabia cu o parte din Bucovina. Toate acestea ar fi putut fi evitate

dacă am fi dus o politică mai maleabilă faţă de Germania, doar în acest mod am fireuşit să ne păstrăm neutralitatea, scutind populaţia de atâtea evenimente nenorocite.Adevărul este că prin manifestările lor antifasciste domnii ţărănişti căutau să-şiasigure câte un post în structura viitoare comunistă, cum iar ne poate servi dreptexemplu acelaşi Ralea, ministru sub guvernul prietenului său Armand Călinescu şi totatât de preţuit de comunişti. De unde se vede că dl. Scurtu se referă la ziselemanifestări antifasciste interbelice cu intenţia de a elogia pe unii ajunşi, citeştetrădători ai partidului ţărănist al cărui şef, Ion Mihalache va suferi o moarte de erou întemniţa de la Râmnicu-Sărat. Tragedia regretatului Vlad Georgescu constă în faptulcă el nu cunoşte un alt mod de a scrie istorie decât pe acel comunist, de unde şirezistenţa sa faţă de lucrările lui P. Şeicaru.

În ce-l priveşte pe I. Scurtu, cel de de sub comunişti îşi continuă pe mai departepreocupările, de unde am putea deduce că nu s’a întâmplat nimic în biata noastră ţarăcondusă tot de oamenii de ieri, nu mai că au schimbat denumirea de partid comunistîn cel de partid social democrat. Cât îl priveşte p dl I. Scurtu într’o carte aparută în1994, el caută să trateze obiectiv de pildă actul de la 23 August dar nu reuşeştefiindcă se bazează pe informaţii false şi aici ne punem întrebarea de ce istoriciiromâni nu vor să ţie seama de memoriile lui Gh. I. Duca - nu cunoşte problema niciPamfil Şeicaru - în care fiul primului ministru Ion Duca ucis de către legionari în1933 - în gara Sinaia, face nişte destăinuiri senzaţionale. Nu mai întru în detalii,fiindcă le-am descris în lucrări anterioare dar respectivul domn - ca politician laordinele tânărului Niculescu-Buzeşti - a sabotat lucrările de pace duse de ministrul-ambasador la Stockholm Nanu cu trimisa lui Stalin mme Kollontay, în numele luiAntonescu.

Desigur, dacă s’ar ţine cont de actul de trădare al politicienilor democraţi conduşi deNiculescu-Buzeşti sub oblăduirea lui Mihai I, cu un an înainte de 23 August 1944,istoricii români nu ar putea să mai poarte atâtea discuţii în contradictoriu, deoareceadevărul este numai unul, actul nefast de la 23 August a fost încheiat de clasademocraţilor şi astfel nu ar mai sta în picioare nici teoria hilară că partidul comunistar fi participat activ la această acţiune, reprezentaţii lui erau nişte oameni de paieintroduşi pentru a îmblânzi reacţiile ruşilor cu care nişte rătăciţi în politicaromânească erau convinşi că se puteau înţelege.

Consider că declaraţiile lui G. Duca, de totului clar lămurite în Memoriile saleapărute în editura lui J. Dumitru, Muenchen, 1984, vol. III, pag. 54-101 nu lasă nicidubiu când în jurnalul său de zi, la 23 August 1944, ora 11 şi jumătate notează:“Ultima oră: guvernul s’a format în frunte cu generalul Sănătescu, având la externepe Buzeşti! O ascensiune prea bruscă, căreia - în ciuda excepţionalelor calităţi - nuştiu zău, dacă va rezista. Mă amuză însă faptul că din August 1943, când dânsul m’aînsărcinat - în treacăt fiind la Stockholm – să reprezint pe rege şi opoziţia unită, pestecapul guvernului şi al lui Nanu, stabilind, în acelaşi timp un cifru secret între noi, dinanul trecut, zic, mi-a dovedit o prietenie aproape afectuoasă, ce m’a mirat. Fosta mea

antipatie pentru dânsul a dispărut, în bună parte, faţă de nepreţuitele servicii pe carele-a adus cauzei...”.

Alegerea de către Buzeşti a fost una tactică fiindcă nimeni nu l-ar fi bănuit pe C.Duca, bine cunoscut pentru înclinaţiile sale galante, însărcinat de ministrul de externecu o misiune atât de importantă pentru viitorul României. Depeşele cu cifru secreterau citite de un oarecare Sandu, pe această cale mesagiile ajungeau la destinaţie. Cusiguranţă G. Duca şi-a dus la împlinire sarcinile, dovadă că a descris-o pe mmeAlexandra Kollontay în toate cele trei vizite pe care i le-a făcut şi avea şi două pozecu această ambasadoare a lui Stalin la Stockholm, însoţită de consilierul Semonov.Într’una stă într’un fololiu, citind o carte, pe când într’a doua este la masa ei de lucruînsemnând ceva într’un caet, alături de ea în picioare probabil, Semenov face acelaşilucru. G. Duca e copleşit de prestanţa acestei bătrâne şi paralitice tipul femeiicomuniste, probabil posedat de acest sentiment a ajuns la concluzia că pentru noi,românii, trecutul a apus pe veci, idee pentru care a fost viu criticat şi după cum sevede, sigur, nu a avut dreptate.

Cu toate stăruinţele celor de la Bucureşti şi a reprezentantului lor, ruşii au preferat,prin ambasadorul Nanu să ducă tratativele de armistiţiu cu guvernul lui Antonescu şiaceastă dorinţă a fost exprimată de ruşi încă pe ziua de 22 Iulie 1944, cu câtevasăptămâni înainte de ziua fatală, după cum astăzi o ştim, de unde se poate deduce cănu aveau nicio încredere în opoziţia unită şi au tergiversat primirea generalului Aldeapentru a discuta cu ruşii situaţia armatelor ruso-româneşti, până au ocupat şiBucureştiul.

E important să redăm mesajul primit pe ziua de 19 Iunie 1944 de către G. Duca: “Dinordinul M.S. Regelui binevoiţi a comunica Dnei Kollontay cele ce urmează: până înziua de 20 Iunie va fi expediat de la Bucureşti la Cairo un plan de acţiune în vedereaieşirii României din război. Rog a se adaoga că elementul esenţial al acestui plan estecoordonarea acţiunii noastre cu o ofensivă rusească pe frontul românesc.” La careBuzeşti adăoga prietenos “calde felicitări, înaintare prim consilier Legaţiune”.

Cred că Mihai I este primul sau printre primii comandanţi de armată care cerduşmanului de moarte să-şi întărească ofensiva împotriva propriei sale oştiri!!!

La 3 Iulie urmează un al doilea mesagiu, descifrat cu ajutorul lui Ghica, în care sedescrie planul de încetarea ostilităţilor împotriva Uniunii Sovietice si răsturnarearegimului Antonescu de către o formaţie guvernamentală democrată, mai mult decâtîn amănunt. E drept că a avut o oarecare întârziere, operaţia de citire a avut loc înnoaptea de 30 spre întâi August.

Să reţinem că în atare condiţii tulburi la 23 August 1944 i se comunică lui C. Ducafaptul că regele a dat o proclamaţie către. Ţără prin care i se aduce la cunoştinţă căMihai I primeşte condiţiunile armistiţiului rusesc şi că se alătură puterilor aliate.

De fapt, regele anunţă încheierea ostilităţilor printr’un armistiţiu fără condiţii, ruşii şi-au dat seama că nu mai are rost să continuie condiţiile de pace cu Antonescu atuncicând opoziţia unită le oferea ţara fără nicio rezistenţă, mai adăogăm noi, importantera ca cei în cauză să-şi menţină sau să-şi recapete posturile, pierdute între timp.

Au dreptate cei ce vorbesc despre marea trădare de la 23 August, şiPamfil Şeicaru făcea parte dintre cei ce denunţau una din cele mai josnice vânzări aleţării.

E totuşi bine să semnalăm că regele avea dreptate când îşi asuma răspunderea actuluide la 23 August, numai că prin el România a suferit o robie ce incă nici astăzi nu aluat sfârşit. După părerea noastră regele în acele zile şi-a trăit Waterloo-ul domnieisale, din această cauză nu şi-a mai putut redobândi tronul, pe care pentru totdeauna l-a mânjit cu sângele soldaţilor săi pe care i-a oferit drept carne de tun ruşilor, iar dacăunii dintre ei au scăpat au avut parte, mai târziu de un mormânt fără cruce undevaprin pustiul Siberiei.

În ce-l priveşte pe istoricul I. Scurtu el şi pe mai departe poate să sărbătorească ziuade 23 August 1944, ca ziua de eliberare a României de sub ciugul unei vieţi omeneştidevenită insuportabilă, de când ruşii au izbutit să ne arate drumul unicei fericiri!!!

Pe vremea când mai credeam în menirea PNT-ului, era prin 1992, i-am scris dlui C.Coposu referitor la problema, mai sus prezentată de G.I. Duca, şi l-am întrebat dacămai putem să considerăm ziua de 23 August ca una de importanţă istorică pentrudestinul hegelian al României. Se înţelege că nu mi-a răspuns dar a ţinut o conferinţăstudentilor amintită de mine în cele anterioare cu această temă a lui 23 August,ajungând la concluzia că regele a făcut singurul lucru uman posibil în acel moment,salvând astfel ţara. Deci justifica trădarea şi executarea mareşalului Ion Antonescu,singurul ce putea să încheie un armistitiu onorabil pentru România. Dar asta, dacăpoliticienii ar fi format un zid de apărare în jurul său ceea ce în Istoria noastră nu s’aîntâmplat niciodată, adică să nu avem parte şi de trădătorii noştri.

După această necesară introducere să ne întoarcem la cartea lui Pamfil Şeicaru, orifiindcă spaţiul nu-mi permite să fac o analiză minuţioasa a fiecărui capitol, cum dealtfel o pretinde, voi insista asupra anumitor părţi, cu convingerea că din acestea se vaputea intui unitatea respectivei lucrări.

Ne stă la dispoziţie chiar primul capitol intitulat “Sarajevo-28 Iunie1914”, în care istoricul îşi etalează cu mărinimie profundele sale cunoştiinţe dublatede un autentic talent de expunere, pentru a ne arăta de ce un conflict aparent local, aputut să determine un război cu adevărat mondial.

Manevrele armatei austro-ungare, se ţineau în Bosnia, sub conducerea arhiduceluiFranz-Ferdinand mostenitorul tronului, tema militară privea un atac împotrivaSârbiei. Cum la data terminării manevrelor, la 28 Iunie arhiducele urma să dea o

recepţie, ziarele sârbe considerau asta ca o provocare, ştiindu-se că în acea zi de 28Iunie se aniversa bătălia de la Rosovo (1389) în care armatele sârbe au fost definitivînfrânte de turci.

Şeful guvernului sârb luase toate măsurile să nu dea motiv Austro-Ungariei să declarerăzboi Sârbiei slăbită de războiul de 2 ani, balcanic. Totuşi atentatul a avut locsăvârşit de câţiva elevi de liceu între 17 şi 19 ani, naţionalişti bosnieni care doreauunirea cu Sârbia.

Atentatul nu a provocat nici la Viena nici la Budapesta o mare emoţie, arhiducele nuera deloc popular cum arată şi St. Zweig, martorul acelui eveniment. În acest moddubla monarhie avea un pretext minunat de a proclama război Serbiei pentru a omenţine într’o vasalitate politică şi economică.

În 1880 încercările ministrului Ristyci de a obţine libertatea Sârbieiau eşuat, regele Milan îi cere demisia, obedienţa lui arătată Vienei, va fi continuată şide fiul său regele Alexandru I, proclamat în 1894. Mai târziu în 1903 dinastiaObrenovici e înlocuită cu cea a Karagheorghevici-Ior, ceea ce însemna o grea loviturăpentru Viena, la Belgrad vice-regele refuză să mai fie vasalul Vienei.

La 6 Oct. 1908 Austro-Ungaria anexează Boznia şi Herţegovina ceea ce irită pe sârbi,dar Aerenthal ministrul de externe austriac se înţelege cu Isvolski, ministrul deexterne rus, ca Austro-Ungaria să recunoască libera trecere a navelor ruseşti prinDardanele în schimbul recunoaşterii de Rusia a anexării Bozniei şi Herţegovinei. DarAerenthal n’a recunoscut înţelegerea considerând că nu a fost vorba decât de transitulpe luna Octombrie. Însfârşit prin intervenţia Berlinului Turcia recunoaşte anexarea,de unde marea eroare a lui Isvolski cel ce cu puţin înainte, la 13 Martie 1909 cerusenemţilor să intervină. În continuare suştinerea Austro-Ungariei de către Germania s’aarătat decisivă. La 8 Oct. Buellow asigură guvernul austriac, în caz de complicatii, deajutorul german.

Dacă Rusia în 1908 era slăbită de războiul din Extremul Orient şi de o rovoluţie,conflictele dintre sârbi şi ministrul de externe austriac, Aerenthal, se termină cu unproces nedemn pentru ministrul austriac, demonstrându-se că toate actele erau false,inventate de ambasada austro-ungară din Belgrad, la fel şi croaţii amestecaţi au fostvictimele unor manipulări de conştiintă, nemaiîntâlnite până atunci. Se urmărea, pecăi necinstite desigur, să se creeze o atmosferă tensionată în vederea declanşăriirăzboiului împotriva Serbiei.

În Febr. 17, murind Aerenthal îi succede contele Berchtold - fost ambasador laPetersburg - lipsit de calităţile antecesorului său. El ignoră coaliţia statelor balcaniceinspirate de politicienii ruşi: astfel se încheie primul pact sârbo-bulgar, cuprinzândapoi Grecia şi Montenegro, realizat de Hartwig, ministrul Rusiei la Belgrad, agent alpanslavismului sprijinit de Sazonov, ministrul afacerilor externe rus, autorul “Anilorfatali”.

Războiul coaliţiei începe în 1912 contra Turciei şi Berchtold era convins că armataturcă va distruge armata sârbă şi astfel va calma pe slavii dublei monarhii. Darlucrurile au evoluat chiar pe dos, coaliţia obţinuse o serie de victorii fulgerătoareîncât chiar Rusia se simţi obligată să-i oprească, pe cei victorioşi, la porţileConstantinopolului.

Serbia pretinde să aibe acces la mare şi să se unească cu Montenegro dar Austro-Ungaria se opune, mai mult, sprijină constituirea statului albanez, căruia îi dă şi unrege pe prinţul de Wied. În acelaşi timp Berchtold printr’o serie de intrigi, caută săspargă unitatea coaliţiei statelor balcanice, şi îl convinge pe Frederich de Coburg,ţarul Bulgariei să atace pe Sârbi dar contrar calculelor Vienei, Serbia atacată ieseînvingătoare şi se apropie considerabil de realizarea idealului pan-slav.

Semnarea păcii de la Bucureşti la 10 August 1913, a însemnat o altă defecţiune adublei monarhii, astfel că ea ar fi atacat Serbia chiar din anul 1913, dacă nu s’ar filovit de opoziţia italienilor şi mai târziu a Germaniei.

În lumina acestor date, autorul nostru, consideră că Sarajevo reprezintă sfârşitul uneipolitici duse în dezacord cu istoria Europei din ultimul ei secol de evoluţie. Monarhiahabsburgă ignora principiul naţionalităţilor când a început să înfrunte Italia din anul1830.

Revolutia naţionalităţilor din 1848 a zguduit greu imperiul austro-ungar, salvat prinintervenţia ţarului Nicolae I. În 1868 a comis o altă gravă eroare, proclamânddualismul şi astfel s’a subordonat politicii de maghiarizare propovăduită deBudapesta.

E straniu, conchide autorul, că după trecerea atâtor ani, el are impresia că habsburgiiau fost mânaţi de o sentinţă implacabilă a destinului, atunci când au provocatconştient primul Război mondial, luând ca pretext atentatul de la Sarajevo.

Intransigenţa lui Berchtolt şi lipsa de discernământ arătată la Berlin se bazau pe douăconvingeri, amândouă false. În primul rând se conta pe slăbiciunea Rusiei care nu vamai risca intrarea în război, de altfel ţarul Nicolae era un spirit pacifist. În al doilearând se credea că Anglia nu va interveni fiind vorba de un stat balcanic, pion alpoliticii ruse. Desigur atât Berchtolt cât şi politicianul german Bethmann-Hollwegarătau o lipsă totală a cunoaşterii situaţiei internaţionale. Căci dacă în ce priveşteRusia, judecata lor putea fi întrucâtva justificată, nu acelaşi lucru se putea spune deAnglia încât atitudinea Berlinului rămâne de neînţeles.

Din 1880, Germania obţinuse o serie de succese economice care preocupau serioselita conducătoare engleză. În 1900 George Blondel în cartea “Avântul industrial şicomercial al poporului german” dă date extrem de interesante în legătură cufenomenul respectiv în timp ce în Anglia se înregistra un regres al industriei pe careChamberlain o punea pe seama metodelor depăşite şi a maşinilor demodate.

În 1901 “Saturday Review” preconiza un duel până la moarte între Anglia şiGermania şi încheia prin: “Delenda est Germania”.

În acest sens, în 1907, Anglia se apropiase de Rusia la care se adăoga şi Franţa,împărţind şi piaţa persană, ceea ce făcea imposibilă penetrarea germană în Asia Mică,inclusiv în construcţia drumurilor de cale ferată.

Între 1866 şi 1870 Germania devenise o mare putere europeană în timp ce Anglia şiFranţa îşi împărţeau lumea. A fost greşala cancelarului Bismarck de a încurajaexpansiunea colonială franceză, iniţiată de Jules Ferry prin tratatul de la Bardo(Tunis). Abea după ce Germania şi-a pus în aplicare a sa Weltpolitik, nemţii şi-au datseama de marea eroare a lui Bismarck dar prin vertiginoasa creştere a economieigermane, s’au reconciliat cele două puteri, rivale până atunci, Franţa şi Anglia. Decicum îşi închipuia guvernul german că Anglia va rămâne neutrăţ în caz că vor intra înluptă Franţa şi Rusia? Încă un element trebuia să determine intervenţia Angliei şianume e vorba de misiunea generalului Liman von Sanders pe cale de a realiza planulnumit, Hamburg-Bagdad, dar pentru asta avea nevoie de Turcia situată între Europa şiAsia. De fapt, turcii tineri nu vroiau să se înfeudeze politicii germane şi ar fi vrut sătreacă de partea englejilor, admirându-le forţele navale. Delegaţii turci în primăvaralui 1914 au fost primiţi de ţarul Nicolae al doilea dar propunerea de alianţă nu le-afost acceptată. Sazonov dă explicatii vagi în “Anii fatali” şi discută în legătură cu ofalsă apreciere din partea ministerului de externe rus, dar, mai mult ca sigur alianţa cuTurcia i-ar fi împiedicat pe ruşi, să-şi realizeze aspiraţiile de a ajunge într’o zi laDardanele şi la Constantinopol.

Cu două săptămâni înainte de a da ultimatul Serbiei, împăratul Wilhelm al doileaprimea scrisoare de la Franz Iosef prin care-l înştiinţa că trebuie să izoleze şi sădiminueze Serbia. Împăratul german precipită conflictul până la catastrofa războiuluişi autorul consideră că e greu să fie înţelesese motivele sale. La Londra se facpropuneri pentru prelungirea ultimatului dat Serbiei şi prin ambasadorul german laLondra Lichnovski se intervine în acest sens pe lângă Wilhelm al doilea dar elconsideră orice intervenţie pacifistă, inutilă.

Carol I regele României i-a trimis o scrisoare în care susţinea că nu există probe căguvernul sârb ar fi participat la asasinatul lui Franz-Ferdinand şi considera că oameniipolitici austrieci şi-ar fi pierdut capul. Era convins că intervenţia Berlinului ar ficalmat intenţiile războinice ale Vienei. Deşi guvernul german şi Wilhelm II, îlapreciau pe regele român şi în alte condiţii ar fi dat o atenţie deosebită opiniilor sale,de data aceasta rândurile lui nu primiră niciun răspuns.

Fără îndoială un război început din voinţa lui Berchtolt şi sub oblăduirea unui împăratataşat vechilor principii constituţionale, nu putea renunţa la dualismul său austro-maghiar şi nu putea înţelege că viitorul conflict va actualiza problema naţionalităţilor,provocată şi de politica intransigentă a maghiarizării, şi în numele acesteia nici chiarmodificarea unei litere din codul său legislative, nu ar fi admis-o rigidul Franz Iosef.

Ca o ironie a sorţii cel ucis la Sarajevo susţinea reformarea federală a imperiuluihabsburgic, avea sentimente prieteneşti faţă de slavi şi români, şi condamna politicaşovină a Budapestei. Mai mult, era de convingerea că politica maghiară putea să punăfoc întregii Europe. “Monarhia habsburgă” scrie istoricul nostru “trăia în orizontulsecolului al XVIII, ignorând consecinţele revoluţiei franceze şi încercând săimobilizeze cursul impetuos al Istoriei în forme perimate. Era o monarhie mumifiată,cum o demonstra rigiditatea curţii păstrată cu grijă de-alungul secolelor, dândimpresia că cea mai mică abatere ar putea provoca descompenerea principiuluiînsuşi”.

Rigoarea protocolului curţii a fost impusă şi arhiducelui Franz-Ferdinand, urmaş latron, când s’a căsătorit cu contesa Sophie Chotek, aparţinând nobilimii cehe. Laintervenţia Elisabetei soţia lui Franz-Iosef, ultimul a aprobat mariajul trecând pesteprotocolul curţii respectat de împărat crescut de implacabila arhiducesă Sophie,mama lui.

Intervenţia împărătesei se datora şi amintirii morţii tragice a lui Rudolf, arhiducelefiul ei şi a contesei Maria Wecera.

Totuşi Franz-Ferdinand, la 28 Iunie 1900 a trebuit să jure înaintea întregii curţi, căatât soţia sa cât şi copiii lui care se vor naşte din legătura lor, renunţă la prerogativelelegate de calitatea de prinţ moştenitor. Aşa dar contesa Sophie Chotek era soţielegitimă recunoscută de Biserică dar nu şi de dreptul dinastic.

Prinţul moştenitor n’a uitat niciodată această unică umilinţă şi susţinea căcircumstanţele renunţării au fost impuse deci viciate, el încarnează dreptul divin,anterior şi superior dreptului dinastic.

“Dar”, adaogă Pamfil Şeicaru “destinul istoric a vrut ca monarhia habsburgică să sesfârşească”.

Împăratul Franz Iosef a rezumat el însuşi politica Austro-Ungariei:“Popoarele mele sunt străine unele de altele; cu atât mai bine. Din antipatia lor vanaşte ordinea şi din ura lor reciprocă, pacea generală”.

Monarhia dublă urma politica contrarevoluţionară a lui Metternich, asigurată deSfânta Alianţă împotriva principiului naţionalităţilor, bazată pe unirea politiilor carepedepsea cu închisoarea pe cei ce apărau respectivul principiu. Congresul de laTroppau era opera tot a lui Metternich, lua poziţie contra celor ce propagau “ideinefaste”, sprijinind cu înverşunare “dreptul etern”, declarând că unirea monarhiiloreste baza fundamentală a politicii de urmat pentru a salva societatea de ruina sa. Seinaugura la Troppau (Oct. 1820) denunţarea conspiraţiei împotriva ordinei stabilite şiaceastă politică a fost urmată de Franz Iosef până în Nov. 1918 când imperiul austro-ungar s’a prăbuşit ca urmare a mişcării naţionalităţilor, ignorate de-alungul unuisecol.

Metternich cu ideile sale a fost susţinut în primul rând de împăratul de la Viena şi deţarul Alexandru I-ul, conform acordului de la Troppau. Austria va beneficia în 1848când a fost salvată de armatele ţarului Nicolae I-ul. Metternich a reuşit să câştige departea sa Anglia şi Franta, pe când în Rusia Capo d’Istria, ministrul ţarului AlexandruI, era convins că principiul naţionalităţilor constituie o mare forţă în devenire, căreiaorice opoziţie se arată a fi inutilă.

La conferinţa de la Liubliana din Ianuarie 1821 noua Constituţie, sensibil liberală, afost anulată iar austriecii conform hotărârii Sfintei Alianţe au ocupat Neapole pe timpde trei ani cheltuielile fiind suportate de italieni. De altfel, pentru Metternich Italia nuera decât o simplă noţiune geografică. Aşa se face că deşi Metternich a fost alungatde la putere în 1848, principiile sale au rămas valabile pentru imperiile europene pânăîn 1918, când au ieşit învingătoare principiile atât de urâte de Metternich dar în egalămăsură şi de împăratul Franz Iosef, educat de mamă-sa Sofia cu respect pentruîmpărăteasa Maria Tereza şi a unor principii care pot fi rezumate în oroarea ce-o aveapentru reforme şi în păstrarea nealterată a tradiţiilor asigurate în parte de etichetarigidă a curţii.

În cursul celei mai lungi domnii înregistrate de istorie, împăratul habsburg a înfruntatdouă idei-forţe: naţionalitatea şi libertatea. Convins că apără unitatea şi durataimperiului său, de fapt, l-a condus la desagregare.

Contele de Saint-Aulaire în studiul său consacrat împăratului Austriei consideră căn’a avut decât calităţi mediocre, astfel că n’a putut atinge decât perfecţiunea înmediocritate. “Este totuşi o perfecţiune, căci mijloacele mediocre comune – dacăvrem bunul simţ, tactul de demnitate, aplicarea lui - Franz Iosef le avea într’un graddeosebit, astfel că ele devin virtuţi.” Numai că, adaugă autorul francez, atare calităţifac din om un excelent funcţionar şi deloc un om de Stat.

Preocupat de probleme mai puţin importante ale imperiului, împăratul ignora totalchestiunea naţionalităţilor rămasă intactă din 1848 până în 1914, în 1908 apare carteafundamentală a lui Otto Bauer “Problema naţionalităţilor şi social democraţia”, încare autorul atrage atenţia cât de fundamentală e această problemă pentrucontinuitatea împeriului habsburgic.

În 1910 sociologul maghiar Oscar Jaszy publică o lucrare privind naţionalităţileAustro-Ungariei şi cu mult curaj arată realitatea dramatică a Imperiului. Drept urmarestudiul a provocat protestul politicienilor, obligând autorul să se refugieze în StateleUnite. Se înţelege că împăratul habsburg nu şi-a luat osteneala să citească atarelucrări şi să le discute cu miniştrii săi.

În 1920 când s’au transportat documentele privitor la relaţiile românilor cu vecheamonarhie austro-ungară, s’a descoperit, în respectiva arhivă, plicul în care se aflatextul “Memorandumului”: era nedesfăcut. Împăratul nu avusese curiozitatea să-lcitească deşi despre el vorbea o întreagă Europă. Franz Iosef refuza să cunoască

starea de spirit a populaţiei imperiului său şi poseda o ignoranţă totală fată de revoltanaţionalităţilor împotriva forţelor interne, anchilozate, pe care chiar el le conducea.

Deci, fără îndoială împăratul Austriei lucra cu mult zel la căderea imperiului său, eladoptase dualismul în loc de o federalizare ce-i putea garanta durata, a preferat, în locsă ţină seama de drepturile naţionalităţilor să cultive o formă de stat ce îi ameninţaexistenţa, tot mai mult. Un exemplu din cele multe, însăşi Franz Iosef a ales omanieră brutală de a-şi supune naţionalităţile, ni-o dă modul cum a înţeles săadministreze Bosnia şi Herţegovina, alegându-şi până şi miniştrii. Benjamin Kallay afost numit prim ministru al provinciilor ocupate, ori ca fanatic maghiar a aplicat timpde 30 de ani (1882-1912) metodele Budapestei, în aşa fel încât populaţia regretaregimul turc, mult mai uman.

După Kallay fu numit un alt ungur autentic, Burian, protejatul lui Tisza, însfârşit în1912 e ministru în Boznia şi Herţegovina polonezul Bibinski dublat de omul luiTisza, Louis Teleky însărcinat să asigure continuitatea.

După declararea războiului, unica preocupare la Viena şi Budapesta a fost acea de adeclara prin procesul în legătură cu atentatul de la Sarajevo, vinovăţia Serbiei, adicăsă asimileze asasinatul ducelui Franz-Ferdinand cu un complot organizat de cătreSerbia. Ancheta judiciara deschisă imediat după atentat cât şi cercetările unuifuncţionar al ministerului de externe au ajuns la aceleaşi concluzii: lipsa absolută dedovezi pentru a fundamenta o atare acuzare. Cu toate acestea Berchtold, căruia i seadăoga şi contele Tisza dădeau dispoziţii ministrului Bilinski ca primele declaraţii aleautorităţilor din Bosnia şi Herţegovina, să fie infirmate sustinându-se sentinţaprocesului terminat în acele zile, căci altfel atacarea Serbiei, nu mai putea fi invocatăca motiv de declaratie de război, şi deci punea sub semn de întrebare însăşi naşterearăzboiului mondial.

Prin urmare primul război mondial “a fost declanşat” conchide autorul nostru “deferma voinţă a conducătorilor Austro-Ungariei de a-şi mări imperiul sau poate să fieconsecvenţa unei situaţii de descompunere venită din interior?”

În acest sens arhiducele Rudolf, moştenitorul tronului, scria în 1883 din Praga unse seafla în garnizoană: “La Viena, excrocherii, hoţii, înalte posturi ocupate de pleavasocietăţii, brutalităţi, corupţie arbitrară, decadenţa Statului. Eu însumi observ toatăsituaţia cu un calm deosebit, curios să văd de cât timp are nevoie un vechi şi solidedificiu, ca Austria, pentru a se clătina şi a se prăbuşi”.

“Dar”, încheie capitolul Pamfil Şeicaru “Împăratul Franz Iosef ocupat cu dosarelesale nu vedea nimic. El nici nu bănuia că existau oameni având aspiraţiile lor, naţiuniasfixiate de politica de opresiune, ale căror resentimente puteau să explodeze într’ozi. El rezolva conştiincios toate hârtiile (documente) pentru ca mecanismuladministrativ să nu se oprească”.

***

Dacă trecem peste capitolul România şi Tripla Alianţă (II), tratat încheiat cu puterilecentrale în 1883, pe când din al treilea capitol “Basarabia, element permanent deostilitate a Românilor contra Rusiei” vom cita, în primul rând, caracterizarea făcutălui Ionel Brătianu: “Incontestabil Ionel Brătianu a fost un mare om de stat, destinat săjoace în istoria României rolul deţinut de Cavour în cel al Italiei. Total contrartemperamentului român care-şi exprimă sentimentele spontan şi fără ascunzişuri,Ionel Brătianu era reticent, păstra în relaţiile sale o amabilitate aristocratică fără nici onuanţă de intimitate şi avar în confidenţe. Acţiunile sale se asemănau mişcărilor unuical de munte, care nu înainta decât după ce-şi asigura soliditatea pietrei pe care urmasă-şi sprijine centrul său de greutate. Tip meditativ, avea repulsie faţă de publicitate;el se ferea să facă promisiuni inconsistente şi detesta întreg bagajul demagogic. Elproceda în deciziile ce trebuia să le ieie conform spiritului cartezian. Odată însădecizia luată, el era de neclintit în execuţia sa, acceptând riscurile inerente oricăreiacţiuni. Decis să facă război Austro-Ungariei, el nu aştepta pentru a intra în acţiunedecât momentul de a reduce la minimum jocul imprevizibilului, căci el era conştientcă angaja destinul poporului roman a cărui miză era Statul creat cu atâtea sacrificiidin partea generaţiilor de vizionari romantici care au crezut în realizarea Daciei luiTraian.”

După ce aflăm din relatările intimului său colaborator I.G. Duca despre admiraţia luiBrătianu pentru Cezar Borgia, în cele din urma ni se spune ca soluţia neutralităţii,pentru moment îi părea cea mai oportună “se poate afirma că formula neutralităţii aelaborat-o cu luni înainte de atentatul de la Sarajevo, Brătianu era perfect informat detoată maşinaţia lui Haezendorf la statul major şi asupra diplomaţiei austro-ungare laBallplatz.”

La Consiliul de Coroană convocat să voteze pentru neutralitate au participat dinpartea partidului conservator, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Al. Marghiloman şi NicolaeFilipescu, partidul conservator-democrat fiind reprezentat prin şeful său Take lonescu.Se poate susţine că în 1914 şi următorii, ţara avea în fruntea sa conducători deprestigiu, ceea ce explică victoria finală, concretizată prin făurirea României mari,visul Românilor incă de pe vremea lui Mihai-bravul.

În mod deosebit autorul ni-l prezinta pe şeful partidului conservator democrat: “TakeIonescu nu a fost niciodată rusofil. El a publicat în 1900 un articol răsunător, intitulat“Duşmanul natural” în care prezentase directivele permanente ale politicii ruse,fiindc, susţinea el, existenţa României ca stat e ameninţată de expansiunea Rusiei înBalcani pentru a ajunge la Constantinopol şi la Marea Egee. În acelaşi timp, TakeIonescu unul din cei mai serioşi cunoscători ai problemelor internaţionale, urmărea şiel cu anxietate politica de maghiarizare a Budapestei. La fel ca Nicu Filipescu eljudeca mersul urgenţelor dar nu opta pentru sacrificarea Basarabiei. Mare orator, unadin cele mai clare inteligenţe ale politicii româneşti, de o intuiţie ce mergea până laprofeţie, el dădea în discursul său “Instinctul naţional” măţsura forţei de a vedea înviitor. Un alt articol “Cascada tronurilor” a fost total ratificat de evenimente.”

Neutralitatea a fost proclamată aproape în unanimitate, justificată printre altele şi deneutralitatea Italiei. La două luni după Consiliul de Coroană regele Carol I murise.

În perioada epocii neutralităţii (1914-1916, capitolul al patrulea) ataşamentulRomânilor faţă de Franţa, prezent încă de la începutul secolului al XIX-lea s’aaccentuat în mod deosebit, la el contribuind în mod esenţial şi atitudineaantiungurească a intelectualilor ardeleni.

Astfel, Aurel Popovici autorul cărţii “Statele Unite ale marii Austrii” (publicată în1906 la Leipzig) cu un deosebit răsunet în Austro-Ungaria, fiind condamnată pentrucă a apărut în timpul celebrării milenare a Ungariei. Refugiat în România, după ce afost directorul jurnalului “Tânărul Român” (în 1900) din 1906, Aurel Popovici acondus revista de mare prestigiu Semănătorul.

După începerea războiului mulţi politicieni români căutau să găsească formula ceamai apropiată de interesele României. Astfel o mare sciziune s’a produs în partidulconservator, Titu Maiorescu, Marghiloman şi alţii erau pentru neutralitate pe cândimpetuosul N. Filipescu însoţit de M. Cantacuzino şi Barbu Delavrancea erau pentruintrarea imediată în război contra Puterilor centrale. Cei trei întărind partidulconservator-democrat, au pus bazele unei grupări numita “Acţiunea naţională”, undeaveau loc întruniri care creau o atmosferă de nerăbdare şi febrăţ intervenţionistăcontra Austro-Ungariei.

De un prestigiu deosebit se bucura profesorul Nicolae Iorga, şeful partiduluinaţionalist-democrat, între 1912 şi 1916, el a dominat tineretul universitar şielementele naţionaliste ale intelectualităţii româneşti.

Partizanii intrării României în război de partea puterilor centrale, se aflau adunaţi înjurul lui P.P. Carp acesta considera pericolul rus mai mare decât politica demaghiarizare a Românilor din Transilvania. Desigur P.P. Carp cunoştea bine opera luiDanilevsky “Rusia şi Europa” în care afirma că Rusia nu aparţine Europei şi nicicivilizaţiei germano-romane.

Dominat de convingerile sale, Carp susţinea intrarea în război alături de Germania, şicu el mergeau intelectualii obsedaţi de dependenţa jumătătii din Moldova de Rusia,adică Basarabia răpită în 1812. Pentru a sublinia opiniile sale jurnalul unde publicaP.P. Carp se numea “La Moldavie” director fiind Virgil Arion, vechi preşedinte alLigii Culturale constituită în 1892 cu ocazia procesului Memorandum-ului.

O altă personalitate aflată de cealaltă parte a fost Constantin Stere, rectoruluniversităţii din Iaşi, director al Vieţii româneşti, revistă de mare prestigiu, şi elimplacabil adversar al Rusiei. De origine basarabeană, Stere a tras concluziilerevoluţiei din 1905, Rusia nu era în stare să mai susţină un război de lungă durată şioricând puteau să izbucnească forţe revoluţionare mai mari decât în 1905. Stere

reprezenta aripa stângă a partidului liberal, iar lui Brătianu îi convenea politic,atitudinea lui anti-rusă.

Presa română era, în majoritate, pentru intervenţie. Ziarele Adevărul şi Dimineaţasusţineau intervenţia imediată a ţării în război.

Dar serviciile germane reuşiseră să capteze o parte din presa românească,cumpărându-le, ca Minerva şi Seara, altele erau direct subvenţionate de serviciul depropagandă german, cel mai cunoscut fiind Ziua, condusă de scriitorul transilvănean,Ion Slavici, un anti-rus din convingere. Considerat de opinia publică drept un renegatşi un trădător, împotriva lui, Octavian Goga a scris un articol intitulat: “Un om emort: Ion Slavici”. În câteva pagini de antologie poetul de la Răşinari glorifică operaliterară, evocând conţinutul de emotivitate transilvană a operelor sale, dar în acelaşitimp personajele lui, într’un moment decisiv al destinului românesc, sunt acuzatoriilui făcându-l renegat.

Dar pe Brătianu îl îngrijora politica rusă care a obţinut din partea Angliei şi Franţeidreptul de a ataca Dardanelele şi a cuceri Constantinopolul. Dar cum atacul directîncă nu era posibil, ruşii sperau că prin succesul de pe frontul occidental vor obţineceea ce şi-au dorit de totdeauna. Drept urmare, cum ocuparea oraşului le părea sigurăde tot au început să plănuiască transformarea moscheii St. Sofia în biserică ortodoxă,comentându-se - şi-au dus ample discutii -, crucea ce urma să fie pusă pe cupolacatedralei.

Privind harta după concesiile făcute de aliaţi, Rusiei, Marea Neagră apărea ca un lacrus. Perspectiva luată, îi dădea dreptate lui Take Ionescu în ce priveşte Rusia cainamicul natural al României.

Iată o problemă viu dezbătută de istorici, şi să recunoaştem că pretenţiile ruseştiasupra Dardanelelor şi Constantinopolului, acceptate de aliaţi, îi îngreuna misiunealui Brătianu, de a pregăti războiul împotriva Germaniei având Rusia drept aliat.

În luna Martie 1915, N. Filipescu considera public în broşura sa “MomentulLemberg” că Brătianu ar fi făcut o impardonabilă greşală neatacând Austro-Ungariaîn momentul când ofensiva generalului rus Brussilov ocupase Lembergul.

Să ne oprim puţin asupra acestui personaj, ne dă sfatul Pamfil Şeicaru. Sosit la Parispentru a-şi face studiile, defecţiunea lui Napoleon al treilea şi ocuparea Sedanului l-au stăpânit emotiv ca pe orice bun francez. Din unele pasagii ale discursului ţinut dede Flers la moartea lui N. Filipescu, reese că acest om îşi iubea în aceeaşi măsură - caun nebun -şi ţara sa dar şi Franţa, nimic nu îl definea mai bine decât propria-imărturisire: “Eu am avut în viaţa mea mai puţine idei decât sentimente şi eu am iubitmai mult decât am gândit.”

El iubea sau ura ori aceste două sentimente excludeau analiza corosivă a spirituluicritic. Marele orator avea şi momente de ură manifestate cu o violentă ce caracterizade pildă portretul făcut şefului partidului liberal, D. Sturza care putea fi descoperit înatlasul lui Lombroso printre cretinii lipsiţi de simţ moral.

Cauza mâniei sale era provocată de un bănuit lese-patriotisme fiindcă cel atacat aavut indiscreţia să spună că Take Ionescu subvenţionează o şcoală din Braşov şianumite ziare ungureşti ar fi putut să susţie că politicianul sprijină acţiunea demaghiarizare a Românilor.

Întradevăr Nicu Filipescu iubea sau ura mai mult decât ar fi gândit.

Discursul său în legătură cu momentul Lemberg era exact din punct de vedere alstrategiei militare dar el nu cunoştea lipsa de pregătire materială şi morală a Rusiei.

Generalul Denikin în cartea sa „Descompunerea armatei şi a puterii“ apărută în 1921,arăta că deja în luna Oct. 1914 rezervele de muniţii ale armatei ruse, după uncomunicat al cartierului general, erau epuizate. În Aug. 1917, ministrul de razboi afost judecat ca responsabil de catastrofa militară, şi la prima vedere se puneaîntrebarea cum acest ignorant în problemele militare, a putut fi timp de şase ani laputere şi chiar să-şi exercite activitatea sa criminală. S’a constatat atunci că încă din1907 creditele au fost aprobate de instituţiile competente dar banii s’au oprit lacomisia de apărare naţională decât la administraţia militară. Aceste toate le declarafostul ministru de război, Soukhomlinov, marea tragedie a armatei ruse cu retragereadin Galiţia se datora lipsei de cartuşe şi obuze.

De altfel soldatul rus ca şi întreg poporul arăta o gravă lipsă de patriotism dublată defatalismul caracteristic spiritului slav.

Deci, când în primăvara lui 1915 Nicu Filipescu judeca pozitiv ocupareaLembergului, greşea cum bine se vede, de unde îndoiala criticii carteziene propriegândirii lui Ionel Brătianu se cere a fi mult mai apreciată decât entuziasmulsentimental manifestat de vajnicul orator, N. Filipescu.

Generalul Denikin se ocupă şi de Brussilov, eroul învingător de la Lemberg, îi face unportret deloc măgulitor, stăpânit de angoasă şi tot timpul îşi închipuia că e urmărit detrupe inamice şi numai slăbiciunile adversarilor nu au împiedicat producţiileimaginaţiei lui Brussilov să devie dureroase realităţi. Dacă Românii ar fi intrat în acelmoment în război poate lovitura ce ar fi primit-o luptând alături de ruşi, nu ne-ar maifi permis să ne refacem forţele atât de repede, cum s’a întâmplat în 1917.

Oricât marele patriot român nu vroia să accepte situaţia mizerabilă a armatei ruse, eanu mai poate fi pusă, astăzi, de nimenea la îndoială şi în acest mod între 1900 şi 1914,Rusia plătea scump ambiţiile prea mari incompatibile cu resursele imperiului ţarist.

În ce priveşte participarea României la război, Sazonov, ministrul de afacerilorexterne rus - în prima fază urmat de faza Sturmer - considera că neutralitateaRomâniei asigura interesele Rusiei. În ce priveşte pretenţiile teritoriale româneştiRusia refuză să le satisfacă. Admiţând că Rusia îşi va atinge scopurile privindConstantinopolul, între familia slavă a Balcanilor şi Rusia, România ar deveni opiedică în calea ajungerii la ele. Politicianul rus nu uită să amintească ostilitateaRomânilor faţă de imperialismul rusesc.

Resentimentul Rusilor privind România, puţin estompat de Sazanov în “Anii fatali”, afost confirmat de contele de Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei la Bucureşti, încartea sa “Confesiunile unui bătrân diplomat”.

În drum spre România Saint-Aulaire se opreşte la Saint-Petersburg, unde MauricePaleologu ambasadorul Franţei îl informează asupra punctului de vedere rusesc înlegătură cu intrarea în război a României.

A doua zi la dejun îl întâlneşte pe Sazanov şi l-a impresionat - deşi a fost prevenit -ura şi dispreţul cu care îi vorbea de Români. Amintindu-i că aliaţii în Martie 1915, ausemnat declaraţia prin care recunosc stăpânirea de către Ruşi a Dardanelelor şiConstantinopolului dar în acest caz devenea o necesitate anexarea României, lasfârşitul războiului.

Sosit la Bucureşti Saint-Aulaire se întreţine cu Ionel Brătianu care-i vorbeşte desituaţia grea în care-l pun, prin atitudinea lor, ruşii: “Cum voiţi dvoastră ca eu să măoblig să intru în război pentru a ajuta Rusia ca să cucerească Constantinopolul, ceeace înseamnă a ne încercui, atunci când ne tratează de inamici - sau cel puţin desuspecţi - încât ne retin până şi materialul de război pe care Franţa ni-l trimite?”

Însfârşit, după lungi tergiversări datorită atitudinilor ruşilor, s’au fixat, într’oConvenţie militară, următoarele condiţii: “Deschiderea ostilităţilor de români va fiprecedată cu o săptămânăţ, de o ofensivă franceză pornind din Salonic (Grecia);Rusia se angajează să continue ofensivele pe tot frontul şi va trimite trupe înDobrogea pentru apărarea contra bulgarilor. România va trebui să primească trei sutetone de material de război pe lună.”

Aliaţii garantează integritatea teritorială a României acordându-i carte albă pentru aanexa Transilvania, Bucovina şi Banatul. România se angajează să declare războiAustro-Ungariei şi a o ataca cu toate forţele sale.

Tratatul de alianţă şi Convenţia militară au fost semnate la 17 Aug. 1916, termenul deexecuţie şi declararea războiului va avea loc până cel târziu la 28 Aug. 1916.

Şi contele Saint-Aulaire recunoştea mai târziu cu amărăciune: “Toate aceste clauze,înafara celor impuse ca obligaţii românilor, au fost violate”.

Reacţia ruşilor a fost curioasă, după ce au fost împotriva ca România să intre înrăzboi, acuma şi-au însuşit condiţiile cuprinse în Convenţia militară, probabil dincauză că Sazonov a fost înlocuit cu Sturmer iar politica noului guvern era influenţatăde pacea separată cu Germania, susţinută şi de ţarină.

În drum spre România generalul Berthelot, în fruntea unei misiuni militare francezese opreşte şi în Rusia unde la Saint-Petersburg a fost primit în audienţă de tar, de şefulguvernului rus şi de generalul Alexeiev, şeful de stat major, general al armatei.Preşedintele Consiliului, Sturmer nu căuta să-şi ascundă defetismul cu un ton detrădare şi de pace separată. Cât priveşte pe generalul Alexeiev i-a vorbit în treacăt deromâni că ei ar trebui să se apere nu în Carpaţi ci pe Siret, Valahia se va evacua iarMoldova se va apăra, ca şi vârf al Rusiei meridionale. Saint-Aulaire vede în acesterecomendaţii primul indice referitor la existenţa unui plan secret de împărţire aRomâniei, negociat în plin război între statele majore rus şi cel german. Cu ocaziapreluării puterii de bolşevici în Oct. 1917, s’au publicat primele documente privindarhivele ruseşti în relaţiile internaţionale. Luându-se în vedere şi mărturiile genDenikin, apare ca real rolul jucat de călugărul Rasputin în politica rusă, datorităinfluenţei asupra familiei ţarului, în primul rând a reginei, deoarece îi liniştea durerileţareviciului suferind de hemofilie.

Rasputin fiind adeptul păcii separate cu nemţii, a înrâurit nefast politica Rusiei ţaristeajungând să-şi promoveze oamenii, astfel îl sprijinăpe Sturmer să fie numit ministrude externe, ca apoi să-i ia locul de prim-ministru lui Goremkine. La acesta din urmă,deşi omul lui Rasputin, i s’a evocat vârsta prea înaintată, deşi a contribuit laînăbuşirea revoluţiei din 1905 şi s’a împotrivit reformelor propuse de Stolypine. Defapt, Sturmer, cum nu s’a evidenţiat în funcţiile ocupate anterior, era un simpluexecutant fără discernământ. Împărăteasa se arăta convinsă că Sturmer era cel maipotrivit, odată ce el a fost ales de “amicul” fidel care se ruga pentru familia imperială,desigur e vorba de Rasputin.

Denikin relatează următoarea întâmplare: plimbându-se cu Alexeiev într’o gradină,ţarina încercă să-l convingă pe general că atitudinea lui faţă de Rasputin e nedreaptă,acesta fiind un sfânt, astfel că ar trebui să-l lase să viziteze marele cartier pentru abinecuvânta armata. Fiindca Alexeiev nu a fost de acord cu apariţia călugărului lacartierul general, a trebuit să-şî dea demisia. Ţarul reacţionase ca de-obiceiu, când ise raporta ceva împotriva lui Rasputin, se uita la interlocutor cu o privireimpenetrabilă şi raspundea sec: “Eu îl stiu”, nici un cuvânt mai mult.

Rasputin şi partizanii săi au ajuns să-l influenţaue pe ţar să-l demită pe marele duceNicolae din funcţia sa de şef al armatei şi să se mute el la Moghilov. Nicolae al doileanu admitea idee unei păci separate şi nici trădarea aliaţilor.

Dar cea mai surprinzătoare apariţie este cea a generalului Soukhomlinov, ca ministrude război, tot ca şi creatură a lui Rasputin. Cunoscându-se incompetenţa sa, însfârşit afost dusă la lumină scrisoarea prin care el răspundea francezilor că Rusia nu avea

nevoie de nimica, fiind amplu echipată pentru un război de lungă durată şi asta învreme ce soldaţii ruşi pe frontul polonez trebuiau să se predea din cauză că nu aveaumuniţii de luptă.

Deci, Soukhomlinov e înlocuit cu Polianov, un liberal, adversarul lui Rasputin, dardupă numai un an a fost înlăturat de la putere.

Iată situaţia politică a Rusiei între anii 1914 şi 1916, când fiecare şef de guvern eraomul de încredere al lui Rasputin, care sub protecţia puternică a împărătesei erapartizanul păcii separate.

În ontinuare Pamfil Şeicaru citează mărturia lui Constantin Diamandy, ministrulRomâniei la Petersburg, cel ce a semnat în numele României în Dec. 1915 acordulsecret cu Rusia, Marea Britanie şi Franţa prin care România se obliga să intre înrăzboi alături de aliaţi împotriva puterilor centrale, în luna August 1916, cu toateavantajele teritoriale consimţite României, după victoria comună.

Astfel, Diamandy relatează despre o vizită total nepotrivită pe care i-a făcut-o primulministru Goremkine, dându-i sfatul că e spre binele României să nu intre în război.Cauzele ţin de poltica internă rusă, un străin nu le-ar putea înţelege. Dacă acelaşiGoremkine i-a rugat pe japonezi să întârzie trimiterea armamentului comandat şiplătit de ruşi, asta însemna, nu era greu de înţeles, că ruşii se aflau în pragul încheieriiarmistiţiului cu puterile centrale.

Poate din această cauză Goremkine a fost înlocuit, Sturmer căuta să satisfacăsensibilitatea naţională a ruşilor. Socoteala era următoarea: cum România ca intra înrăzboi iar Rusia va capitula, la conferinţa de pace se va face următoarea propunere deîmpărţire: Austria va anexa Valahia, Rusia Moldova şi Dobrogea Bulgarii până laoraşul Mangalia, desigur în caz că Germania va câştiga războiul.

În tot acest timp lui Brătianu înştiinţat de Diamandy, în legătură cu situaţia din Rusia,nu îi era prea uşor să ieie o decizie. Dar totuşi necunoscând prea bine influenţa luiRasputin, nu-i venea să creadă că ţarul Nicolae al doilea va trăda pe aliaţi, ceea ce eraadevărat doar după arestarea lui a fost posibilă încheierea păcii separate.

Pamfil Şeicaru scrie că ţarul Rusiei, poate nu-şi iubea decât propriul fiu, de unde vompricepe din ce cauză nu putea să-l alunge de la curtea sa pe cel ce avea o influenţăatât de binefăcătoare asupra ţareviciului căci nimeni până acuma, oricâte rele au puspe seama călugărului, nu au negat efectul calmant ce-l avea asupra bolnavului, dinclipa în care intra în camera lui. Se ştie, hemoragiile intraarticulare, de care sufereafiul ţarului erau tare dureroase ori Rasputin fie prin hipnoză sau datorită unui mijlocterapeutic cunoscut de el în Siberia îndepărtată, indiferent de acest aspect, îl linişteaacolo unde medicii se arătau neputincioşi. Protecţia împărătesei arătată călugăruluiaparţinea unei mame disperate, ea a ajuns să-l considere pe Rasputin un sfânt, şi ţarulca tată nu putea să nu fie mai îngăduitor cu un om care-i aducea alinarea fiului său,

mai ales că a putut să se convingă de nenumărate ori că Rasputin în relaţia sa cuţareviciul nu era un impostor ci efectul său sedativ era o realitate incontestabilă.

Din această cauză, ţarul Nicolae al II socotit o fire slabă cu înclinări mistice, a arătato îngăduinţă de neiertat lui Rasputin, nu s’a împotrivit măsurilor luate de ţarină subinfluenţa sa, pe unele le-a urmat chiar el, dar sigur la una nu a renunţat, aceea de aîncheia pacea separată trădându-i pe aliaţi, credem că din această cauză nu mai dupăce nu a mai existat influenţa lui la conducerea Rusiei, actul a putut fi realizat.

Se ştie că nemţii supăraţi că pacea separată cu Rusia se tot amâna sine die, pentru aobţine acest armistiţiu, generalul Ludendorff l-a trimis pe Lenin în Rusia, cupromisiunea acestuia de a încheia pacea separată, imediat. A fost o mare miopie dinpartea nemţilor, au judecat doar până la lungul nasului lor, nu-i interesa viitorulEuropei, urmărită de spectrul comunismului internaţional. De altfel, într’un momentcrucial al războiului civil din Rusia, navele engleze au refuzat să-i ajute pe albi, astfelcă s’au grăbit să părăsească portul Petersburgului pe cale de a deveni Leningrad.Judecata englezilor era şi ea strâmbă: le era mai teamă de o Rusie puternică,democrată decât de una bolşevică, retrasă pentru mult timp între graniţele ţării lor. Peuna din navele trădătoare se afla Winston Churchill, pe atunci colonel în marinaengleză.

Revenind la frontul francez se ştie că el se afla într’o situaţie foartegrea, din care putea oricum să se simtă mai uşurat de atacurile germane, dacăRomânia va deschide al doilea front obligând pe nemţi să-şi concentreze o parte dinarmată acolo, aşa cum s’a şi întâmplat.

Intrând în război guvernul român accepta riscul unei păci separate a Rusiei, iminentăcum o demonstra haosul politic şi social în care se afla orânduirea ţaristă. Din toatepunctele de vedere, soarta României rămânea legată de cea a Franţei, nu mai că ea eraamestecată într’o bătălie dusă pe viaţă şi moarte, fiindu-ne foarte depărtată, geografic.Totuşi, mai mult ca oricând, Brătianu, spiritiual, se apropiase de tinerii studenţi din1848 şi mai târziu, ascultătorii exaltaţi ai lui Jules Michelet şi Edgar Quinet,convingerea tuturor era că numai prin concursul Franţei se va putea realiza, DaciaTraiană, eliberată, în sfârşit de sub ocupaţia maghiară.

Caracterizând noua deşteptare a României, Nicu Filipescu îi spunea, atunci, lui deFlers: “Sper că în toate aceste evenimente, ţara mea va fi demnă de trecutul ei, deIstoria sa, de aliaţii săi. Dacă ea are câteva clipe de ezitare şi incertitudine nu văgrăbiţi de a o blama. Iartaţi-o, căci în ciuda defectelor pe care ea poate să le aibe şi,ale erorilor pe care l-ea putut comite, România are, cel puţin acest merit: ea adorăFranţa.”

Şi mai jos: “Nemţii s’au ocupat mult de noi, în timp ce voi ne-aţi cam neglijat puţin ...Ei au ajutat cu capitalurile şi metodele lor explorările noastre petrolifere şi comerţul

nostru de cereale. Ei ne-au făcut să câştigăm sume mari de argint. N’a servit la nimic… E ţaravoastră care ne-a rămas, amanta inimii!”

Ori în politică marele ziarist consideră că sensibilitatea pe care au arătat-o politicieniiromâni Franţei, nu ar fi trebuit să joace nicun rol, rostul ei într-o acţiune e totalnejustificat, atâta timp cât nu poate să slujească unor interese, bine stabilite, şi fărălegatură cu angajamentul nostru sentimental. De pildă în 1939, România a acceptatgaranţiile Franţei şi Angliei, care în acea vreme nu mai valorau, mare lucru. Tot peatunci Gr. Gafencu a fost primit în audienţă de Hitler, ca ministru de externe român,iar convorbirea respectivă a fost publicată de el în cartea: „Ultimele zile ale Europei”.Din ea aflăm că Hitler era gata să ne deie garanţiile germane cu condiţia ca Româniisă nu participe alături de Uniunea Sovietică la planul guvernanţilor de la Londra, careameninţă existenţa Reich-ului său, încercuindu-l.

Am dezbătut pe larg această problemă dar acum se poate constata cât de greu se poateplăti o politică sentimentală, odată ce am acceptat în 1939-1940 garanţiile francezelipsite de orice valoare, din cauză că Franţa este amanta inimii noastre şi am refuzatgaranţiile nemţilor, faţă de care ar fi trebuit să ne lege interesele. Ţării oricât nu eramîn raport sentimental cu ei.

Cu această ocazie să ne amintim de Principele lui Machiavelli în care omul politicurmându-şi propriile interese, nu rar poate să fi lipsit de cele mai elementare scrupule,scopul scuzându-i cele mai murdare mijloace.

În 1916 România nu a putut avea o orientare diferită de cea a Franţei. Se căutaîmplinirea complexului sentimental cu cel mai interesat calcul, socotit sub acţiuneacelui mai rece intelect.

Decizia din August 1916, avea şi un caracter emotiv, determinat de politica demaghiarizare a Budapestei, după dictonul că Ungaria va deveni maghiară sau nu va fideloc. La 5 Decembrie 1966, subliniază autorul nostru, deci la 48 de ani după unireaTransilvaniei cu România, Kadar, şeful partidului comunist ungar, cere revizuireatratatului de la Trianon, fiind convins că rusii îl vor susţine, ca în 1940 pe Horty,Hitler.

Credem însă că în August 1916, România condusă de Ionel Brătianu nu a luat osimplă hotărâre sentimentală, confirmându-l pe N. Filipescu, marele patriot, ci timpde 2 ani a avut răgazul suficient să analizeze lucrurile în aşa fel încât până la urmăîndoiala carteziană să fie învinsă de toate argumentările nobilei raţiuni.

De altfel acest aspect l-a subliniat şi Pamfil Şeicaru, numindu-l pe Ionel Brătianu, unmare om de stat, Cavourul României.

Orientarea spre Franţa în primul război mondial a fost cea justă, raţiunea s’aarmonizat cu reacţia sentimentală şi cu factorul emotiv de unde realizarea României

Mari în graniţele ei fireşti, dela Nistru până la Tisa. De altfel întreaga activitatea a luiP. Şeicaru demonstrează o unică voinţă şi energie pusă în slujba raţiunii care scrie cuinima dar numai în acest complex de o unitate perfectă, a cugetării adevărului.

Tragedia României din aprilie 1939 a constituit-o dominarea simplă unilaterală acomplexului sentimental, acestuia motivarea raţiunii politice a fost ca inexistentă.

Adică avem siguranţa că dacă am fi avut parte de un Ionel Brătianu la cârma ţării în1939, el nu ar fi procedat ca şi Carol al doilea, de altfel orice paralelă între cei doijigneşte memoria lui Ionel Brătianu, cel ce după ultima escapadă amoroasă a luiCarol, l-a convins pe Ferdinand să-i întoarcă spatele pentru totdeauna, retrăgându-idreptul de a mai fi prinţ moştenitor al României. Deci dacă ar fi trăit Ionel Brătianu,Carol nu s’ar fi întors în ţară aşa cum a făcut-o şi astfel nu ar fi putut târâ România înprăpastia pe care i-a deschis-o.

Cred că aceste lămuriri ar avea asentimentul maestrulului nostru, politicianul pentru aavea o justă atitudine trebuie să fie om în posesia celor trei facultăţi ale conştiinţeisale căci întrebuinţarea raţiunii fără sentiment şi voinţă este una goală, lipsită deomenie, cum i s’a întâmplat lui Hitler, devenit ca dictator sclavul unei ideologiibazată pe o raţiune lipsită de cuprins, telul ei, în ultimă analiză, fiind crima.

După ce trecem de capitolul (5) “Românii şi Maghiarii” şi de (6) “În loc de federaţi:Dualismul” ne vom opri la capitolul al şaptelea: 14 August 1916: România declarărăzboi Austro-Ungariei”.

Desigur decizia nu era uşor de luat mai ales că printr’o experienţă seculară exista otemeinica teamă faţă de Rusia. În 1912 cu ocazia aniversării a o sută de ani de larăpirea Basarabiei ministrul Instrucţiei publice ruse, Leo Casso, a publicat o lucrarecomemorativă “Rusia la Dunare” unde descrie politica de expansiune imperialistărusă, în Balcani până la marea Egee. Singurul obstacol în calea ruşilor, era poporulneslav român. (De-aici se poate deduce că Mihai Roller trimis dela Moscova deStalin, declarând originea slavă a poporului român, nu urmărea o simplă problemăistorico-filologică ci căuta să ne pregătească asimilarea în masa mare a popoarelorslave, de unde nu e greu să admitem că se urmărea sovietizarea viitoare a României.Ori, fiindcă asta lovea în interesele conducătorilor comunişti, din întâmplare şi alepoporului român, a urmat o rezistenţă fermă contra fenomenului de asimilarerusească, se contesta, în acelaşi timp şi teoria lui Roller. Însfârşit respectivulfalsificator a căzut de la putere dar din păcate s’au păstrat modificările ortograficeintroduse de misitul moscovit (scoaterea apostrofului) deci încăodată putem vorbi delenea proverbială a intelectualului român, obişnuit să se mulţumească cu ceea ce cadede la masa stăpânilor lui, păstrându-le ca pe un mit marile erori săvârşite, cum este înacest caz mutilarea limbii, române de cultul căreia se pare că nimeni nu are grijă, înRomânia, de astăzi.

Deci chiar din 1912 se consolidase în mintea unor politicieni ideea că românii vortrebui să lupte alături de nemţi împotriva Antantei unde se află şi Rusia.

Mai mult, regele Carol I rămase credincios Germaniei, deci Puterilor Centrale,conform înţelegerii din 1883, era aliatul monarhiei habsburgice şi Germaniei.

Astfel, în 1911 dăduse o audienţă ziaristului Steed, cu o durată de trei ore, în careregele român îşi expusese, fără nicio reticenţă ideile germanofile, publicate în Times,după moartea sa, de acelaşi Steed, în Sept. 1914.

A doua mărturie aparţine celebrului A. Tardieu, despe acesta prinţul Bülow spunea căsunt şase puteri în Europa, a şaptea este Monsieur Tardieu. Audienţa a avut loc înprimăvara anului 1914 şi fiindcă viitorul Preşedinte al Consiliului de miniştri francez,susţinea, în caz de război, Germania va ieşi învinsă, observă nervozitarea crispată abătrânului Hohenzollern strângând în mod dureros cu mâinile marginea mesei care-idespărţea.

Într’o audienţă din 1911, acordată de rege lui Gh. Moroianu unul din animatoriiMemorandumului, Carol îi declară că România trebuie să-şi regleze conturile cuRusia, pe când ulterior după terminarea războiului, Germania va interveni asupraAustriei punând problema Transilvaniei. Lucru, bine subliniat de P. Şeicaru, iluzoriu,odată ce Germania nu s’a interesat de problema Transilvaniei şi a maghiarizăriipopoarelor, în primul rând a românilor. Din contră, tocmai în problemele respectiveGermania, a dat mână liberă de acţiune Austro-Ungariei. La urma urmelorpersecuţiile din partea ungurilor se bazau pe forţa politică şi militară a Germaniei.

Regele Carol acceptase neutralitatea Ţării pe care el o considera provizorie, nu vatrebui să fie păstrată până la sfârşitul războiului, atâta era de convins de victoriaGermaniei.

Astfel că moartea regelui în vara anului 1914 a fost un bine pentru politica luiBrătianu, care-şi câştiga libertatea de acţiune, scăpând de un balast nemaipomenit degreu.

Desigur sub presiunea venită din exterior şi cu atât mai mult din interior, Brătianudeclară război Austro-Ungariei. În aceeaşi zi (14 August 1916) N. Filipescu publicăîn Epoca un articol, rezumând starea de spirit a României: noi luptăm cu ură contraungurilor, cu indiferenţă faţă de austrieci şi cu regret împotriva Germaniei.

În 14 August 1916, menţionează P. Şeicaru, armata română se găsea în inferioritate,mai ales în ce priveşte muniţia; Ţara n’avea industrie de armament şi ea era până în1914 procurată de Germania şi Austria conform tratatului din 1883. Deci, dinmomentul intrării în război aprovizionarea armatei române depindea de aliaţi, în acestsens se îndreptau negocierile lui Brătianu, dar cum armamentul venea pe calea

Rusiei, aceasta din rea credinţă, sechestra materialul şi în cel mai fericit caz, ceva maiajungea şi la destinaţie, adica în posesia românilor.

Între 15 Iulie până în 2 Februarie s’au dus lupte crâncene pe frontul francez pentrucucerirea forturilor Verdun, Douaumont, Vaux când se înfruntau trupele aproapecontinu, de la obraz la obraz, tranşeele arătau în bună parte şterse, astfel că răniţii, subbombardamentele ce nu încetau, aveau puţine şanse să fie transportaţi în spatelefrontului. La faţa locului, prezenţa marilor monumente adăpostind oasele celor căzuţila datorie, poartă şi azi mărturia necruţătoarelor atacuri survenite de-o parte şi de alţa,cu o îneverşunare rar întâlnită. In aceeaşi zi, se putea întâmpla ca de mai multe oriacelaşi fort să fie cedat şi recucerit fie de francezi fie de germani, situaţia forţeloraruncate în luptă era, vizibil, de egalitate.

Tocmai fiindcă pe frontul francez bătăliile se ţineau lant, intrarea României în războiducea la o slăbire a inamicului, nemţii fiind ocupaţi cu frontul deschis în Carpaţi,ceea ce va degreva întrucâtva pe francezi, mai mult contribuia la prelungirearăzboiului pe care generalul german Ludendorff o privea cu multă îngrijorare,precizând: “Dacă războiul se va prelungi, înfrângerea va fi inevitabila.”

În vara anului 1916 când România intrase în război, armata rusă se afla de mult înderută, fiind mai mult atentă la rezultatele încheierii păcii de către Sturmer (primministru şi ministru de externe rus) cu von Yagow din partea nemţilor.

Desigur, războiul din Manciuria şi revoluţia din 1905 n’au dat răgaz suficient caarmata rusă să se refacă, mai ales datorită corupţiei clasei conducătoare, care precumam văzut şi-au trimis soldaţii pe front înarmaţi doar pentru un interval de patru luni.Am constatat efectul ei dezastruos când, demoralizată, începând din 1915, armataţaristă se retrăgea de pe poziţiile cucerite, curentul încheierii păcii separate cu puterilecentrale, era întărit de ţarină, prin prezenţa lui Rasputin la curtea imperială. Acestcălugăr avea puterea de a calma durerile ţareviciului, suferind de hemofilie, de undeîmpărăteasa în continuare îl considera drept un sfânt.

România intrase în război tocmai când voinţa Rusiei de a numai continua lupta era întoi şi asta urma să fie fatală armatei noastre.

Pe frontul nordic armata română străpunse Carpaţii intrând în Transilvania înunsprezece puncte. Înarmaţi cu o tactică de învăluire originală şi cu o stare psihicămai mult decât bună, ocupaseră, la 29 August 1916 Braşovul, iar pe valea Jiului, la 19August, Petroşanii. Pe linia Cerna-Jiu românii plecând de la Orşova se aflau înainteaSibiului şi au atins la nord Miercurea Ciucului. A doua armată română trebuia săînainteze pe cursul mijlociu al Mureşului, pe linia Aiud-Tg. Mureş, obiectivulprincipal fiind ajungerea în Munţii Apuseni, vatra Moţilor, urmaşii dacilor. În aripa denord a armatei române, era a 9-a armată rusă care venind pe linia Cârlibaba-Dorna,trebuia să cadă în spatele armatei austro-ungare dar s’a limitat la o acţiune slabă,impresionând prin inactivitatea ei.

Pentru a rezista în Dobrogea atacurilor germano-bulgaro-turceşti, Brătianu a cerutRusiei o armată de 200.000 de oameni dar ei au ripostat trimiţând câteva unităţi fiindconvinşi că bulgarii nu-i vor ataca. De unde participarea ruşilor la marele atacduşman dirijat de Mackenzen a fost una slabă, retrăgându-se la primul atac şirefuzând să răspundă la ofensiva adversarilor.

Desigur de vină erau şi negocierile de pace duse de Sturmer şi Yagow dar pe lângăasta imperialismul rusesc nu putea să sprijine un stat independent şi puternic. Dintoate punctele de vedere înfrângerea României era o necesitate.

Dar aşa cum scrie Saint-Aulaire, din păcate înainte cu o săptămână de intrareaRomâniei în război, trupele generalului Sarrail trebuiau să sosească din Salonic dardin cine ştie ce motive nu s’au urnit din loc, nici după ce-au primit ordine de sus, înurmătoarele zile. Prin ajutorul francez, românii ar fi atacat pe bulgari şi astfel nu s’arfi putut organiza lovitura de la Turtucaia. Şi dacă mai punem la socoteală inactivitateaarmatei ruse care dădea concursul armatelor duşmane să lichideze pe români, avemcauzele majore ale înfrângerii, neuitând nici insuficienta echipare şi pregătire derăzboi a soldaţilor români.

Poporul îi făcuse generalului lipsit de cuvânt, haz de necaz, un cântec: Oh, Sarrail,Oh, Sarrail,/ Noi ne batem/ Şi tu te odihneşti./

După dezastrul de la Turtucaia, la câteva zile, moare Nicolae Filipescu. Robert deFlers ne descrie ultima lor întâlnire: “ Era a doua zi după dezastrul de la Turtucaia. Elera întins pe un chaise-longue, plasat transversal la piciorul patului său, îmbrăcatîntr’o cămaşă largă de dormit, care întredeschisă lăsa să se vadă gâtul muşchiulos şiînclinat de luptător obosit. Avusese în cursul nopţii o lungă sincopă. Abia respirândîmi vorbea cu o deosebită încetineală. - “Am fost foarte neliniştit astă-noapte”, îmispuse el. „Da, totuşi acuma dimineaţa, vămerge mai bine.” “- Dar nu de mine e vorbaşi adăogă foarte încet -, (confidenţial): Turtucaia.”

În timpul convorbirii, Filipescu îşi lăsase biata mână cu venele umflate, pe o hartă aRomâniei deschisă pe genunchii săi. Ades o mângâia ca pentru a o linişti şi a-i da dinnou putere. După câteva momente degetele lui crispate rătăceau pe frontierele ei, capentru a reduce la maxim riscurile datorate situaţiei României.

Mâna lui rămase desfăcută pe patul său până la ultima lui suflare şi când el încetă sămai trăiască, mâna sa deja rece se odihnea incă pe ea. Era harta ţării sale. Un luptătorpentru Transilvania cădea doborât de catastrofa militară de la Turtucaia”.

Nu putem adăoga decât că în acest mod moare un erou al Patriei, cum sigur a fostNicu Filipescu.

Contele de Saint-Aulaire a lăsat mărturia unei întrevederi cu Ion Brătianu, avută locîn acele zile de mare tristeţe şi doliu naţional. După ce-l asigură că-l preţuieşte pentru

tot ce face în interesul României ca ministru al Franţei la Bucureşti, în continuare cuo violenţă ce nu o credea posibilă la acest om, îi mărturiseşte că a aşteptat Rusia să-ltrădeze dar nu membrii Antantei şi în deosebi, Franţa. Totul se petrece ca şi cândRomâniei i s’a rezervat rolul calului picadorului care urmează să fie eventrat curăceală, pentru a zdrobi rezistenţa taurului. Şi mai adaogă, cu dreptate, că a fostinformat că Anglia a fost ostilă expediţiei lui Sarrail de la Salonic spre România.

Regele Ferdinand a intervenit direct pe lângă ţarul Nicolae, având în vedere situaţiagravă din Dobrogea, îi cerea ajutorul real la care de altfel s’a angajat. Intervenţiaţarului s’a lovit de opoziţia generalului rus Alexeiev, după el situaţia de pe frontul dinGaliţia e atât de grea încât nu poate trimite soldaţi în Dobrogea, românii să semulţumească cu trupele şi talentul comandantului Zaioncikovschi şi se înţelege şi pearmata proprie. În virtutea acastor idei, de totală părăsire a României de către aliaţiilor ruşi, va fi redactat şi răspunsul ţarului Nicolae, al doilea trimis regelui Ferdinand.

Pentru a lua măsuri în privinţa frontului de sud condus de români împotriva nemţilorşi aliaţilor lor, generalul Iliescu şeful marelui Cartier General, după ce s’a sfătuit cugeneralii săi a acceptat propunerea generalului Averescu să se renunţe la frontul denord şi să se reorganizaze o acţiune decisivă în sud. În acest mod în 19 Septembrieofensiva pe frontul de nord a fost definitiv oprită. Operaţia militară propusă de gen.Averescu s’a numit manevra de la Flămânda.

Planul era ingenios, şi, era de părere autorul nostru, cu toată ploaia torenţială care ainundat sectorul de trecere, ar fi reuşit dacă armata a 9-a germană n’ar fi pornitofensiva în Transilvania încât comandanţii au dirijat într’acolo diviziile necesarepentru efectuarea operaţiei “Flămânda”.

Oricum, deşi învinşi, forţele inamice nu au slăbit voinţa de luptă a soldaţilor români,şi bineînţeles nu s’au lăsat influenţaţi de anarhia ce stăpânea în rândurile ruşilor.

Să reţinem cele scrise de contele de Saint-Aulaire, participant cu multă tristeţe latragedia poporului român, abandonat: “România, cu toate teribilile încercări pe care ile-a adus întârzierea pe timp de doi ani a ofensivei noastre la Salonic, nu ne rămânemai puţin credincioasă. Poporul român este un adevărat gentleman colectiv. Când euspun popor, nu exclud guvernul şi înaltele clase. Dacă a fi gentleman, este chestiunede onoare şi mai ales de a-şi ţine promisiunea-si chiar mai mult decât promisiunea sa-guvernul român este un supergentleman, căci exact în August 1916 a venit laîntâlnire, ţinându-şi mai mult decât promisiunea, cu toate că a rămas singur, dupădefecţiunea aliaţilor săi. El aparţine nobleţei înalte dacă nobleţea constă a avea maimult datorii decât drepturi.”

În concluzie, în Dobrogea, ruşii au format un corp expediţionar foarte slab, atât dinpunctul de vedere al numărului cât şi al valorii combative. Cea mai activă a fostdivizia sârbă, luptând cu pasiune împotriva bulgarilor.

Generalul rus Zaioncikovschi dându-şi seama că i s’a dat formal conducerea unuicorp expediţionar în Dobrogea, sub a cărui mască s’ar putea urzi cine ştie ce secret şi-a dat demisia: “Eu înţeleg foarte bine”, scrie el lui Alexeiev, şeful statului major rus“eforturile voastre de a mă trimite cu o anume trupă în România, dar convingereamea este că un corp de armată ca cel pe care l-am comandat va pune într’o posturătare urâtă, Rusia.” Generalul Alexeiev refuză demisia şi-atunci Zaioncikovschi trimiteţarului o telegramă cu un text care pune în adevărata lumină colaborarea rusă: “Amimpresia că al 18-lea corp şi eu însumi, suntem “oase” aruncate României pentru a odetermina să se alinieze alături de Antantă. Aşadar să facem o cruce pe aceste oase şisă ştergem acest corp din rândurile armatei ruse.”

ACESTA E ADEVĂRUL! scrie Pamfil Şeicaru, enunţat de un înalt comandant alarmatei ruse, explicând colaborarea în contra timp a generalului rus pentru acompromite campania din Dobrogea.

În continuare, trupele româneşti ale celei de a noua divizii a rezistat eroic pe liniaCerna-Vodă-Constanţa dar prin presiunea forţelor bulgare şi nemţesti a abandonatpoziţia.

Retragerea s’a făcut spre Delta Dunarii, iar în retragere soldaţii ruşi se transformaserăîn bande devastatoare, incendiind şi tâlhărind satele Dobrogei. Când au ajuns prinBrăila şi deltă la Odesa, apărată de comandamentul rus, bineînţeles Zaioncikovschi afost înlocuit cu generalul Zaharov. Ca dovadă a moralului scăzut al trupelor ruseştiautorul redă următorul ordin de zi semnat de general, nr. 1 din 17/30 Oct. 1916, înnumele “Comandamentului armatei dunărene: “Ordon ca fuga ruşinoasă să încetezeimediat. Noi suntem trimişi aici să ne batem, dacă nu şi pentru a învinge şi nu pentrua constata care fuge celmai repede. Eu am luat măsuri ca mitralierele şi artileria sătragă asupra fugarilor. Şefii care nu-şi vor face datoria, fără deosebire de grad şi desituaţie vor fi trimişi la Curtea marţială. Soldaţii nu trebuie să urmeze mişcareastrategică a ţăranilor care pleacă împreună cu avutul lor. Maiestatea sa ne-a trimis aicisă învingem şi nu pentru a economisi sângele nostru, sau cel al inamicului. Totînainte! Dumnezeu nu e cu fricoşii şi lasii.”

Ordinul oglindeşte capacitatea necombativă a trupelor ruse la sfârşitul lui Octombrie1916.

Obiectivul, imediat după cucerirea Dobrogei, al lui Mackensen, era capitalaRomâniei, în acest sens organiza trecerea Dunării.

Capitolul al VIII-lea:Luptele pentru apărarea Carpaţilor

În Octombrie 1916, frontul românesc a devenit punctul central, esenţial al războiuluieuropean. După pierderile suferite în Dobrogea, generalul Falkenhayn, comandantularmatei a noua germană, îşi propusese să forţeze trecătorile Carpaţilor, astfel săfaciliteze trecerea Dunării de către Mackensen. Misiunea sa era limitată la Carpaţii desud, pe când arhiducele Carol de Habsburg comanda trupele austro-ungare caretrebuiau să atace Carpaţii Moldovei şi să intre în valea Siretului, trecând prin valeaTrotuşului şi prin Tg. Ocna.

Armata germană n’a putut repurta succesul scontat deoarece li seopunea de către români o rezistenţă dârză, însuşi corpul zis alpin,german respins din munţi nu se putea menţine în defileul Oltului.

Cu această ocazie Pamfil Şeicaru scrie, că armata română făcând parte înainte dinTripla alianţă era pregătită să lupte împotriva Rusiei deci nu poseda deloc forţealpine, în 1916 nu aveau nici o baterie de artilerie de munte. Şi totuşi în regiunile demunte, românii au dat dovadă că stăpânesc instrucţia specială a războiului în munţi,moştenire milenară a unui popor care a trebuit să se apere retrăgându-se în munţi, îndecursul zbuciumatei sale istorii.

Acest adevăr i-a inspirat poetului Aron Cotruş minunata poezie Ai noştri sunt aceştimunţi, publicată în volumul Mâine, 1928.Cităm un fragment:

Ai noştri sunt aceşti munţipietroşi, mănoşi, cărunţicăci noi ne-am căţărat pe ei spre cer,noi le-am deschis adâncurile de aur şi de fierşi-am suferit prin ei pe ploi şi ger ...

şi să zăbovim mai mult asupra versurilor, închinându-ne Celor ce nu mai sânt:

care dintre neamurile vechi şi noiare îngropaţi în sânul lui atâţi eroi?a cui doină de veacuri aici plânge?cin’l-a apărat mai dârz de-al năvălirilor puhoişi l-a adăpat de-atâtea mii şi milioane de ori,

cu sângesi sudori

ca noi?!

Falkenhayn îşi fixase ca obiectiv traversarea Carpaţilor la sud de Sibiu. În memoriilesale generalul neamţ recunoştea eroismul unităţilor române şi rezistenţa lor laatacurile duşmane. Puterile centrale aveau ca scop ocuparea României pentru ca să-şiasigure aprovizionarea, în primul rând a armatelor cu produse agricole şi petrolifere,necesare pentru continuarea luptei.

De altfel şi Ludendorff într’ale sale Memorii arată că pentru a supravieţui în război,nemţii trebuie să câştige în România.

Marele nostru ziarist, după mai bine de şaizeci de ani nu poate să înţeleagă pasivitateaaliaţilor şi faptul că în loc de a lupta alături de români, al căror eroism şi elan i-ar fiajutat să susţie războiul, i-a lăsat să se bată singuri în Transilvania, cu forţelegermano-austriece-ungare şi în Dobrogea cu trupele germane, (bulgare şi turceşti. Şi-apoi cum nu şi-au dat seama că nemţii prin ocuparea României îşi asigurau spaţiul dealimentare a războiului şi astfel sa-şi continue lupta, cum nu ar mai fi putut.

Răspunsul vine ca de la sine: există o filozofie a războiului, chiar o logică a lui careanalizată ulterior va apare de neînţeles dar e dictată de imperativul unui momentdecisiv, declarat vital în anumite împrejurări ale războiului. E de presupus că pefrontul apusean situaţia francezilor devenise atât de critică încât exista o singurăposibilitate de a fi salvată şi acea impunea intrarea României în război cu deschidereaunui nou front antigerman. Toate celelalte posibilităţi şi avantajii ale inamicului numai intrau în discuţie. La fel au procedat şi nemţii când interesele războiului primmondial le-au impus-o. Ludendorff, după ce şi-a dat seama că ruşii nu vor face pacepână ţarul nu e de acord să-şi trădeze aliaţii, l-a trimis pe Lenin în Rusia deoarece elpromisese să încheie armistiţiul cu Germania, aşteptat incă din 1915. Ceea ce-linteresa pe Ludendorff era războiul, pe care trebuia să-l câştige şi nimic mai mult. Cutoată pasivitatea ruşilor, ei ţineau o parte din armata germană în loc, ieşirea Rusiei dinrăzboi le permitea să-şi concentreze toate forţele împotriva, duşmanului principal,Franţa.

Pentru a înfrunta în Carpaţi armatele duşmane, unităţile române s’au retras pe liniaveche a frontierei. Armata II-a română şi armatele de nord păstrau linia Oituz-Buzău,pe când patru corpuri de armată trimise de Alexeiev, ocupaseră sectorul Fălticeni-Piatra Neamţ întărind flancul stâng al armatei lui Letchinschi din Bucovina.

Armatele noastre conduse de gen. Istrate, atacă pe cele austro-ungare, în valea Uzuluişi le respinge cauzându-le mari pierderi. Totuşi îşi vor încerca şocurile în valeaOituzului unde generalul Eremia Grigorescu conducea trupele române. Luptele audurat 12 zile, fără întrerupere. Comandamentul austro-ungar a primit întăriturigermane, încât se poate deduce efectul produs de a doua contraofensivă a gen. E.Grigorescu în 23 şi 26 Octombrie.

Generalul Falkenhayn, considerând trecerea prin pasul Oituz ca definitiv irealizabilă,el însuşi cu armata sa după victoria de la Braşov a încercat în zadar să treacă printr’undefileu al Valahiei, pe cel mai scurt drum spre Bucureşti.

Odată cucerită înălţimea Branului, Falkenhayn se considera stapân pe situaţie darunităile româneşti s’au organizat rapid, astfel că respingând atacurile germane şi-aupăstrat puternic poziţia, pe înălţimea Mateiaş (cota 1241 m). Respectiva rezistenţă l-adeterminat pe Falkenhayn să se retragă.

În urma unor atare rezultate generalul neamţ s’a hotărât să renunţe la cel mai scurtdrum spre Bucureşti şi pentru a trece a ales spaţiul dintre valea Oltului şi Jiului.Apărarea defileului Oltului a fost încredinţată generalului Praporgescu, elev al şcoliidin Saumur, soldat de elită, care însa încurând, el şi statul său major au fost ucişi deun obuz inamic. Urmaşul său, nu atât de înzestrat ca el, reuşeşte să opreascăînaintarea nemţilor pe Olt, dar numai după ce au pătruns adânc în teritoriu român. La23 Oct. un atac al unei unităţi române îi loveste pe nemţi şi îl obligă pe Falkenhayn săse deplaseze pe defileul Jiului, după sfatul şi al lui Ludendorff. Ca să înainteze înacest sector, comandamentul german pentru a preveni intervenţia unor întărituriromâneşti atacă sectorul Orşova fără pregătire de-artilerie cu deosebită violenţă, încâtatacul reuşi din plin. Nemţii capturaseră un detaşament de infanterie şi două baterii.Înaintarea fusese uşurată de forma de relief care nu permitea niciun punct de sprijintrupelor române. La 26 Oct. primele coloane nemţeşti se găseau la câţiva kilometri deTârgu-Jiu.

Fiindcă gen. Culcer propuse abandonarea Olteniei, este înlocuit cu generarulDragalina, comandantul diviziei Cerna. Detasamentul Dejoianu format din patrubatalioane, un escadron şi două baterii, sosea în 36 ore de marş forţat, de la Cerna laJiu.

Avangarda diviziei bavareze primise ordinul să ocupe Tg. Jiul, oraş fără apărare.Ajunşi la podul de pe Jiu miliţieni, funcţionari, poliţişti, localnici ca şi femei, înarmaţicu arme găsite în depozitele militare, organizaseră o apărare a podului şi digului depeste râu. Ei opriseră în loc pe bavarezi până veniseră trupele româneşti regulate şi aucapturat coloanele inamice. Românii au obţinut un mare succes strategic, forţând penemţi să se retragă spre nord. Retragerea nemţilor a fost făcută cu dificultate, armeleşi multe vehicole aruncate în prăpăstii. Românii făcuseră vreo 2000 de prizonieri şiau capturat o cantitate importantă de artilerie. Poiana, vecină satului Raşoviţa eraplină de sute de cadavre, urmare a înlănţuirii a două voinţe inflexibile: cea a trupelorgermano-austro-ungare vroind, să pătrundă adânc în direcţia Craiova, şi cea a trupelorromâne respingând invadatorii.

Marele ziarist aparţinând detaşamentului Dejoianu venit de la Cerna a luat parte labătălia de la Raşoviţa-Ursatei şi muntele Lesk. El a trăit acele zile de tragică tensiunepe care le lăsau spaţiile bătăliilor presărate cu morţi şi răniţi. Desigur victoria eraincontestabilă, dar toţi de la ofiţeri la soldaţi, ştiau că încurând inamicul va prelua

ofensiva şi în atare momente încă aveau încredere că ajutorul aliaţilor va veni, maiales că generalul francez Sarrail începuse ofensiva la Monastir.

Cauza românească şi-a găsit un alt apărător în generalul Berthelot şi misiuneafranceză, pe care o conducea, compusă din 1200 combatanţi, dintre care 400 deofiţeri. Generalul Berthelot cunoştea bine sentimentele ruşilor faţă de români, lereproduce în amintirile sale contele de Saint-Aulaire. Printre altele, era înconştiinţatcă există un plan secret de a împărţi România, în plin război, între statele majore rusşi german.

Cum România nu putea conta pe venirea lui Sarrail şi nici atât pe cel rusesc, eacontinua lupta, reînnoind în fiecare zi speranţa că avalanşa trupelor vrăjmaşe va puteafi oprită. Ca printr’o minune moralul soldaţilor era intact, credeau în victoria finală.

Totuşi armatele germane înaintau, Craiova fu cucerită, Mackensen trecuse Dunărea,astfel că pregătea lupta pentru Bucureşti. Cu toate intervenţiile generalului Berthelotşi a lui Ionel Brătianu răspunsul lui Gurko, înlocuitorul lui Alexeiev, era definitor:„Nici un om, nicio armă.”

Retragerea se făcea pe linia, râul Argeş - lacul Greaca, Argeş, Neajlov, pe şoseauaBucureşti-Alexandria şi în regiunea Titu-Găieşti. Comandamentul rus refuzăcategoric şi prin gen. Alexeiev să trimită trupe ruseşti pentru apărarea Bucureştilor.

În “Drama română” (Paris, 1932) colonelul, pe-atunci, Petain, arată cum în momentulatacului decisiv german, gen. Prezan cere ruşilor care, însfârşit au venit pentru a faceun simplu act de prezenţă, să atace la vest spre a obliga pe bulgari să părăsească liniade pe Neajlov,susţinută apoi singuri de nemţi, dar gen. rus. Rasvoi refuză acest minimajutor. Toate argumentele generalilor Prezan şi Berthelot au fost inutile. Întrebându-lpe Rasvoi dacă vrea să joace rolul lui Grouchy la Waterloo, generalul rus răspunde cănu se află acolo să discute asupra uni caz istoric. Această scenă e descrisă, întocmai,în cartea colonelului Petain.

Atunci când gen. Iancovescu a încercat din nou să-i convingă pe ruşi, să ataceComana, pentru a tăia retragerea bulgarilor, Rasvoi i-a răspuns: “Nu am primitordin.”

La urma urmelor prezenţa armatei ruse era acea de spectatoare. Ea aştepta rezultatulbătăliei sperând în aneantizarea armatei române. De altfel, fenomenul rus e descrischiar de nemţi, după cum îl notează în memoriile sale, generalul Ludendorff, scriindurmătoarele despre bătălia de la Argeş: “Se pot înţelege motivele care i-au împins peruşi să-i lase să se bată pe români, pe care ei i-au abandonat în fiecare bătălie.”

Şi e locul să arătăm că cel ce-a făcut parte din detaşamentul Dejoianu, parcurgânddistanţa de la Cerna la Jiu în pas de mars forţat a trăit momentele victoriei de mareelevaţie de pe Jiu, urmată de retragerea în etape de la Tătăreni, Filiaşi, Balş, pe Olt şi

pe Argeş. În toată această retragere n’a asistat, niciun moment, la scăderea moraluluitrupei. După bătălia pentru Bucureşti marele ziarist a simţit că un resort e spart,manifestându-se prin maniera de a ţine capul: “Fiecare ofiţer sau soldat se retrăgea înel însuşi şi liniştea, ritmată de cadenţa paşilor reflecta drama interioară a fiecăruia.Rareori se putea auzi: “Ruşii ne-au trădat, ei ne-au vândut nemţilor ...” “Dar cuvântul,‘tradare’ ţâşnea ca expresia unei meditaţii prelungite, în legătură cu pasivitateaarmatei ruse.”

Falkenhayn în memoriile sale scrie despre rezistenţa românilor în luptele de peNeajlov şi Argş, în felul urmator: “Eu nu credeam posibil că fără ajutorul important alruşilor, românii vor fi capabili să reziste la vest de Bucureşti şi în regiunea Capitalei.Eu am crezut deci că inamicul îşi va continua retragerea” dar de fapt, adaugă autorul,era vorba de aceeaşi armată care a respins în Octombrie 1916 trupele germano-austro-ungare în încercarea lor de a trece Carpaăţii.”

Mai departe, P. Şeicaru este de părere că marele Cartier general a avut dreptate când aadoptat planul lui Berthelot, de a apăra Bucureştiul. În cartea sa “Războiul pentruîntregirea neamului” generalul Iliescu laudă eroismul armatei române, “soldaţii maipuţin înarmaţi şiechipaţi decât inamicul, s’au luptat vajnic şi eroic pentru a împiedicatrupele puterilor centrale de a ocupa Capitala.” P. Şeicaru împărtăşeşte şi el părerea că armata română nu putea abandona fără luptăcapitala, regiunea petroliferă, şi mare parte dinMuntenia: “Politic şi din punct de vedere al moralităţii naţiunii nu se putea abandonacapitala fără un ultim efort disperat.”

Reţinem şi rândurile finale scrise de P. Şeicaru la acest capitol şi va trebui să admitemcă ele vin din partea unui participant la acest război din care şi-a câştigat unele sfinteconvingeri ce l-au însoţit, de-atunci, o viaţă întreagă şi au constituit temelia statornicăa destinului său: “Dacă ades abdicaţia poate să fie utilă, temporar, renunţările uneinaţiuni nu sunt întotdeauna istoric, valabile. România şi-a îndeplinit toate obligaţiilefaţă de aliaţi. Aceasta este din punct de vedere politic, esenţialul. Moralmente,România învinsă în prima fază a campaniei, luptând singură, a sfârşit prin a sereînălţa. Cimitirele Istoriei sunt umplute de popoare care având oroarea riscurilor, aupreferat laşitatea şi abandonurile.” Vom aminti acum că tripticul statuar brâncuşian de la Tg.-Jiu aflat lângă podul depeste Jiu, a fost numit Recunoştinţa, se înţelege că a fost închinat eroilor căzuţi înbătălia de pe Jiu din 1916, când o mână de cetăţeni români, înarmaţi sumar, au ţinutpe loc armata bavareză până la venirea trupelor regulate care i-a învins definitiv.

Masa tăcerii ar fi locul de întâlnire cu nemuritorii eroi ai Patriei adunaţi în jurul uneimese la o altă Cină de taină a neamului, scaunele goale accentuiază profunzimea unuialtar în care icoanele au o fiinţă ce depăşeşte materia adică tăcerile definesc tot ceeace posedă o continuă prezenţa interioară.

De-aici drumul ne duce la Poarta Sărutului, poartă a iubirii care ţine şi dincolo demoarte, de unde îmbrăţişarea cunoaşte durata nunţii veşnice, duhovniceşti, chemarespirituală a îngerului din cer, cunoscută şi sub nimbul tainei mioritice.

Mai pe urmă, paşii ni se opresc în umbrele luminate ale Coloanei fără de sfârşit,simbolizând treptele ridicate de fiecare generaţie, prin ele sentimentul Recunoştiinţeidevine tot mai aproape de cer, adică prin trecerea timpului e tot mai vie, fără destingere, cum sunt toate tăriile cerului.

Acestui memorial de la Tg.-Jiu nu-i lipseşte, în decorul din jur, o Bisericăstrămoşească, ea, cucernica va sfinţi periplul urmat, de noi, în acelaşi timp poate să-lînalţe pe om, ca şi când n’ar fi îndeplinit decât ritualul, inimii din purificările uneiRugăciuni, Magnificat (prima rugăciune compusă lui Dumnezeu de Fecioara Maria).

Tot în evenimentele de la Tg.-Jiu se cade să amintim că şi-a pierdut viaţa ca eroină,Ecaterina Teodoroiu.

În acele zile de unică încleştare, autorul cărţii noastre avusese ocazia să stea de vorbăcu doi ofiţeri din misiunea franceză asistând la bătălia de pe Neajlov considerau căs’ar fi putut ajunge la victorie dar aceasta a fost împiedicată de pasivitatea trupelorruseşti. Revolta lor se traducea prin expresii ca trădători abjecţi, lichele fără să poatăcalifica atitudinea ruşilor. Întrebarea obsedantă revenea mereu: “Pentru ce?” La unmoment dat unul din ofiţeri adaogă: “Teribil ce va urăsc ruşii”. Ofiţerul francez nucunoştea istoria poporului român dar a ghicit totul prin atitudinea ruşilor în bătălia dela Neajlov.

Cap. IX: Primăvara şi vara anului 1917

Retragerea în Moldova a fost din toate punctele de vedere o mare nenorocire. Înprimul rând autorităţile de ocupaţie germană au rechiziţionat întreaga producţiealimentară a ţării, populaţia fiind obligată să plătească o contribuţie de război de 750de mii de milioane.

În acelaşi timp acţiunile aliaţilor noştri ruăşi, nu se deosebeau de cele ale inamicului,ba mai mult nu respectau decât buna lor voinţă individuală sau colectivă. La fiecarepas se puteau descoperi lovituri discrete sau ascunse ale Rusiei, al cărui scop era săducă la distrugerea României ca stat. Materialul de război trimis de francezi şi engleziera confiscat, doar o parte mică ajungea la destinaţie. O comisie franceză şi englezătrimisă să cerceteze situaţia, a descoperit bună parte din armamentul destinatRomâniei tocmai în Caucaz.

Practic, în Moldova războiul a încetat dar s’a instalat o iarnă grea termometrulcoborând la minus 20 de grade şi mai târziu până la 40 grade minus, un frig cu

adevărat siberian. În oraşe lipseau lemnele, situaţia agravată de ruşi care alungaupopulaţia şi se instalau ei confortabil în casele lor sau pentru a se încălzi ardeaugardurile grădinilor şi curţilor.

Contele de Saint-Aulaire a descris purtarea ruşilor: “Aliatul său, Rusia, era mult maibrutală decât inamicul, în Moldova, pe care o recuperară. Înfăşuraţi în blănurile lor,instalaţi în cele mai bune locuinţe din care vânau locuitorii şi cărora le-au confiscatcombustibilul, ruşii râdeau de frigul devenit mult mai crud pentru nenumăratii româniîn zdrenţe, fără cămin sau înghesuiţi în cămine fără foc. Dimineaţa ducându-mă labiroul meu, treceam pe lângă lăzi largi de gunoaie care aruncau afară cadavrelenefericiţilor morţi de frig, pe trotuare. Adesea printre ele se distingea câte un cadavrudublu, al unei mame la piept cu un copil nou-născut. Lipsiţi de adăpost, în fiecare ziun nou val de trecători furnizau pe-aceleaşi trotuare, noi epave umane, care în ziuaurmătoare deveneau alt contingent de cadavre pentru a fi înmormântat, ca în ajun,într’o groapă comună. Cultul morţilor atât de viu în România se reduce la o operaţie aserviciului de gunoaie. Pe lângă foametea generală, tifosul exantematic făcea ravagiiîn armată şi populaţia civilă dând mai multe victime ca cele de pe front.”

Tot contele de Saint-Aulaire se apleacă asupra suferinţelor poporului român şiconsideră că natura primăverii atât de îndrăgită de români, prin lumânările puse lacăpătâiul celor morţi sau a muribunzilor, te face să te gândeşti la un sanctuar tulburatde strigăte de durere.

Desigur ruşii s’au instalat în Moldova cu gândul de a o primi în dar la pacea separatăce urma să o încheie cu nemţii. În acest sens le convenea ca populaţia băştinaşă să serărească, urmând s’o colonizeze ei, aşa cum au făcut-o cu românii basarabeni pe careîn bună parte i-au deportat în Siberia.

Pamfil Şeicaru: Indiferent de regim, politica moscovită a Rusiei reprezintă o continuăexpansiune imperialistă în Europa şi Asia.

Cu toată această situaţie disperată, conducătorii militari şi politici ai Românieiîmpreună cu gen. Berthelot şi ofiţerii misiunii franceze, au început să pună bazeleunei armate puternice cu 5000 de combatanţi. În Ianuarie 1917 resping propunereagen. rus Zakarov ca unităile să fie mutate în Rusia, cei interesaţi au declarat că maibine mor de foame pe pământ românesc decât să se îngraşe în Rusia.

Nenumăraţii morţi, de frig, foame sau tifos exantematic în timpul retragerii dinMoldova anului 1917, cât şi cei căzuţi în munţi şi la Tg. Jiu apărând trecătorileCarpaţilor şi mai departe înaintarea inamicului spre Capitală, la fel soldaţii ce şi-aulăsat viaţa tânără cucerind Ardealul, ne dau sublima senzaţie că îi purtăm în noi saualteori îi dibuim sub paşii noştri ce îi ating cu multă evlavie, astfel ne definimdragostea pentru Patrie şi pământul său în care hodinesc priveghindu-ne toţi aceştimartori ai trecutului nostru istoric.

Minunatul sentiment ni-l descrie acelaşi uriaş al poeziei româneşti,Aron Cotruş, în poezia Moşteniri publicată în acelaşi volum din 1928, Mâine:

Subt fiecare petec de pamânt ce-l calc pe-acicu pasul tânăr, iute, nebun,îşi doarme somnul de veci vrein străbunîn luptă ori trudă răpus ...din orbul lor apus,ca din adânci şi neclintite temeliimi se înalţă, caldă, îndrăzneaţăfiecare nouă dimineaţă ...

Rădăcinile care te ţin legat de ei şi pământul lor, te ridică, te purifică, te face să fi tuînsuţi, în tot largul unicelor tale trăiri:

Pe-aci mă simt liber, ca la mine acasă:Ardealul îşi deschide pe a tăriei masăinima fără perecheca pe o rară, ruptă, sângerată cronica, străveche ...

Negoiul cu nemărginirea şi cu piscurile luiparcă mi-a crescut la căpătui ...Mureşul ce leneş apa galbenă şi-o poartăparcă mi-ar fi curs, o veşnicie, pe la poartă.

Acest leagăn, izvor nesecat al veşniciei neamului românesc, îţi dă mereu noi puteri săte refaci ori de câte ori ai căzut în luptă, atâta timp cât românii pot să-şi rostească,scris pe inimă, cuvântul “Ardealule”, ei nu îşi vor pierde speranţa ca vor putea privi,senini, în spre Româniile albe de mâine, cum s’a întâmplat în Moldova anului 1917,când în mijlocul atâtor suferinţi, năzuinţa lor spre bine a izbucnit ca un gheizăr alluminii, mai sus tot mai sus, pe pârtiile însângerate, până la drumurile pure alecerului, exprimate concret şi simplu “mai bine mor de foame pe pământ românescdecât să se îngraşe în Rusia”:

O, câtă neîntreruptă sângerare pentru tineArdealule, în lupta asta de mai bine! ...dar nu mă plâng în lupta-ţi dreaptă, mută, surdăInima-mi flămândă de primejdii – sângeră şi zburdă ...

şi poate, într’o zi putea-va şti oricinepe şesurile muntereşti, pe plaiuri carpatinecă’n a lui Horia ţarăjelania-i de ocarăşi plânsul e-o ruşine!

De unde se vede că marea poezie cotruşiană duce în ea partea cea mai nobilă şi sfântăa inimii neamului românesc.

În tot acest timp evenimentele se precipită în Rusia; ţarul Nicolae al doileademisionează în Martie 1917, iar gen. neamţ Ludendorff îl trimite în Aprilie pe Lenin,aflat în Elveţia, în Rusia, cu scopul de a încheia pacea promisă de liderul comunist, lacare Sturmer n’a putut ajunge. Miopia militarului Ludendorff, mânat doar de cerinţelemomentului, nu mai e nevoie să fie, comentată.

Din Aprilie 1917 sovietele îşi întăresc poziţiile, iar în schimb guvernul provizoriu îşipierdea popularitatea. În ce ne priveşte de-acum, anarhia cuprinse definitiv armatarusă deşi Kerenski şi mulţi ofiţeri erau de părere că războiul trebuia continuat. De-aiciîncrucişarea trupelor plecate pe front cu grosul soldaţilor, care vagabondau liberi,îndreptându-se în cele din urmă spre interiorul ţării. Victoriile înregistrate de ruşioricât l-au entuziasmat pe Kerenski n’au avut niciun efect asupra mersului războiului,pe frontul românesc practic soldaţii ruşi nu numai că refuzau, ca până acuma, sălupte, dar părăseau frontul în masă, (românii trebuind să înfrunte singuri pe nemţi,aceştia conduşi de generalii Hindenburg şi Mackensen intenţionau să străpungăfrontul românesc din sudul Moldovei.) Au existat generali ruşi, printre ei şi Denikin, care în memoriile lor au lăudat pesoldaţii români neinfluenţaţi de revoluţie pe care o dispreţuiau fiindcă venea de laruşi. Iată ce scria în memoriile sale acest excelent militar: “Am ajuns să cunosc binetrupele româneşti formate din excelenţi soldaţi.”

Aşteptând pe nemţi, armata românească complet refăcută, de data aceasta mai bineînarmată ca nemţii, astepta momentul victoriei, cu eliberarea teritoriilor ocupate.Împărţită în două, armata întâia condusă de gen. Cristescu, ocupa malul stâng alSiretului, la est cu Tecuciul, avea o lungime de 40 km. A doua armată era condusă degen. Averescu şi ocupa regiunea Vrancea, la nord de Focşani, frontul avea o lungimede 35 km.

În zorii zilei de 11 Iulie trupele gen. Averescu, încep ofensiva, iar în zorii zileiurmătoare inamicul e forţat să se retragă, refăcându-şi poziţiile. Într’un sector s’arealizat o breşă de 20 de km, iar prinţul Iosif raporta că în urma unui atac disperatartileria i-a fost decimată şi infanteria a suferit grele pierderi.

În ziua de 24 Iulie divizia 218 germană a fost învinsa de armata a doua, în grabnica eiretragere au lăsat în mâinile românilor 1500 de prizonieri şi 50 de tunuri.Comandamentul român constată retragerea generală a inamicului. Nemţii s’au retrasspre Soveja în munţii Vrancei, spre Rucăreni, Măgriteşti, Dragoslavele, Rachitisul.

Participant la această bătălie cu adevăr istorică, Pamfil Şeicaru ne dă următoareadescriere: “Când am intrat cu campania mea de mitraliere - pe care eu o comandam -(căci regimentul 17 Mehedinţi făcea parte din divizia întâia) - o bătrână privea pe

fereastră. Văzând cum trec soldaţi înzestraţi cu căşti şi uniforme albastre, ea începu săplângă şi o auzeam lamentându-se: “Bieţii noştri soldaţi, au murit cu toţii, sărmanii deei ... Acum au venit francezii să ne salveze.” Dar ca la un semn soldaţii începură săcânte, strigând bătrânei: “Nu, bunică, soldaţii ţării noastre nu sunt morţi. Cei pe care-ivezi nu sunt francezi, ci noi românii.” Cântam cu atâta bucurie încât bătrâna ţărancăîşi făcuse semnul crucii şi îi vedeam buzele mişcându-se: ea murmura, probabil, orugăciune.”

În seara de 1 August bătălia de la Mărăşti a luat sfârşit, cu o strălucită victorie.Frontul inamic a fost rupt pe o lungime de 35 km. şi într’o adâncime de 20 Km. S’aufăcut mulţi prizonieri şi capturat un imens material de război. Românii au ajuns laPutna în faţa muntelui Macradet. Nemţii au renunţat la ofensiva proectată pe Siretulinferior (în regiunea Fundeni-Nămoloasa), şi pentru a face faţă altor atacuri şi-audeplasat mai multe divizii spre Focşani.

Din păcate, victoria de la Mărăşti n’a putut fi exploatată din punct de vedere strategicdin cauza defecţiunii armatei ruse în Galiţia şi Bucovina de nord unde nemţii îiforţară să se retragă şi astfel era ameninţată aripa de nord a frontului românesc. Înconsecinţă, armata română a fost obligată să nu mai continue operaţiile şi să seoprească, întărindu-şi poziţiile cucerite fără să mai înainteze cum s’ar fi impus în alteîmprejurări. Tot mai mult românii începeau să sufere din cauza descompuneriiarmatei ruse.

După câteva mici victorii ruseşti, nemţii le-au dat replica, aproape că n’veau cu cinesă se bată. După ce soldaţii au cerut să discute planul de apărare împreună, a doua zicei mai mulţi refuzauri să execute ordinele ofiţerilor şi regimente întregi părăseautranşeiele, fără să aştepte apropierea inamicului.

În zadar, unii comandanţi s’au hotărât să-i împuşte pe dezertori, măsura nu a avutniciun efect.

A şaptea şi a opta armată rusă s’a retras abandonând fără luptă Tarnopol ceea ceobligase pe comisarii armatelor Savinkov şi Filokenko, să raporteze telegraficguvernului provizoriu: “Nu e de ales; pedeapsa cu moartea pentru trădători, pentru ceice refuză să-şi sacrifice viaţa pentru Patrie.” În acelaşi timp generalul Cherbatchevdeclara că forţele ruseşti din România, pe care el ar fi trebuit să le comande; nu maiexistau. Însuşi generalul Denikin mărturisea: “De mai multe ori diviziile ruseşti aurefuzat să asculte ordinele şi şi-au părăsit poziţiile în momentul luptei. În timp cesituaţia generală pe frontul României era mai bună ca pe toate celelalte fronturi.”

Se poate imagina situaţia descompunerii armatei ruse, dacă Denikin, marele generalrus, considera situaţia excelentă a frontului românesc în timp ce diviziile ruse fugeaula prima lovitură de tun.

În acest sens Mackensen, cunoscând lipsa de combativitate a soldatului rus,recomanda şefilor forţelor germane:” Evitaţi pe români, trageţi în ruşi.”

Aceasta era situaţia armatelor înaintea bătăliilor de la Mărăşeşti şi Oituz, pe cândnemţii erau preocupaţi să străpungă frontul românesc din sudul Moldovei.

Înainte de a trece la capitolul următor aşi dori să discut problema combativităţiirusului în general ca soldat, indiferent de grad. Desigur, în primul război mondial sepot invoca influenţele revoluţionare reprezentate de sovietele conduse de Lenin.

Totuşi, va trebui să recunoaştem că ţara era divizată, de unde victoria bolşevicilor asurvenit după un război civil de lungă durată, şi balanţa s’a înclinat nu atât deconvingător în favoarea roşilor dar cu puţin noroc putea să dea sorţi de izbândă,albilor.

Adică vreau să spun că voinţa de a părăsi războiul în 1917 prea a fost aproapeunanimă ca să nu considerăm atitudinea respectivă ca specifică sufletului rus. Ar fidestul să amintim trei războaie din istoria poporului rus. Primul este cel dus contra luiNapoleon în care comandantul suprem al armatei ruse, Kutuzov, şi-a aliat naturaaspră a Rusiei, el adoptând tactica retragerii a lăsat ca trupele franceze să fie măcinatede frigul Rusiei când intervenţiile lui oricâţ de strălucite nu depăşeau limita unuirăzboi de guerilă. Aşa s’a desfăşurat marea victorie rusească asupra lui Napoleon. De-atunci, pe rând, ruşii n’au mai câştigat un război decisiv, dacă nu vom lua înconsiderare victoriile, mai mult diplomatice asupra deja putredului, imperiu otoman.

În războiul din 1877, dus împotriva turcilor, ruşii au trebuit să ceară ajutorulRomâniei pentru a ieşi cu faţa curată, iar noi ne-am dobândit independenţa naţionalăcu această ocazie. Să ne reamintim că în faţa lui Darius, vechii Sciţi nu i s’au arătatdar l-au ameninţat, ca şi Kutuzov pe Napoleon, cu inospitalitatea naturii, ceea ce l-adeterminat să părăsească sălbateca stepă, mediul natural al poporului rus.

E un mare paradox, dar asta nu înseamnă să-l negăm, că unul din cele maiimperialiste popoare este de fapt un laş în război, dă cel mai des bir cu fugiţii.Problema s’ar cere aprofundată deoarece ar putea fi vorba de o divergenţă întrecrezurile imuabile ale aceleaşi elite păstrate fidel de-lungul generaţiilor şi modul de agândi şi a simţi ale maselor largi populare. Aşa ne explicăm idealul continu al lui LevTolstoi, marele scriitor rus, de a-şi lepăda rangurile nobiliare şi să trăiască o viaţăsimplă alături de ţăranul mujic, rus. Figura ţăranului Platon Karataev din Război şipace poate fi considerată ca scrisă cu pana muiată în cernelurile inimii.

La noi, la români, există o continuitate armonică între modul de a fi, creator alţăranului şi cel zis cult.

Dar pe noi acuma ne interesează un alt aspect. Stalin în anii lui 50' a publicat o cartedespre “Războiul de apărare al Patriei” în care lăuda eroismul poporului rus. Lucrarea

a fost, câţiva ani mai târziu, scoasă din circulaţie, fiindcă dictatorul roşu depăşisemăsura şi scrisese negru pe alb, că numai cu ajutorul anglo-american au putut ruşii săcâştige războiul împotriva “criminalilor” fascişti. Declaraţiile respective i-au părut luiStalin prea sincere deci antipolitice, dar pe noi ne interesează că şi cu acest prilejdeclarând poporul rus drept eroic şi-a mascat o altă crimă săvârşită împotriva lui.

Să-mi relatez trăirea nu lipsită de importanţa ei. După 23 August ţara noastră fiindinvadată de hoardele comuniste, mamă-mea fiind învăţătoare, atât locuinţa cât şişcoala ne-au fost rechiziţionate de trupe ruseşti. Noi am fost masaţi într’o cameră, întotal patru persoane pe lângă mine şi mama, erau bona cu fiul ei. În tot acest rău nepărea bine că erau trupe de elită numite pe atunci GPU, după cum mi-am dat seamase ocupau cu supravegherea de aproape a trupelor. Şi fiindcă pe lângă camerarespectivă aveam şi o bucătarie ne-am trezit pe capul nostru şi cu soldatul rus Mişa,un fel de bucătar al ofiţerilor ce ne-au ocupat locuinţa. Tânărul soldat era un tip vesel,sociabil astfel că ne-am obişnuit repede cu prezenţa sa. Eu mi-l consideram un bunprieten deşi când l-am întrebat de Dostoievschi nu prea ştia că a existat vreodată.Curând mi-am dat seama că între ei exista o egalitate fără cusur, soldat şi ofiţer, maiales la beţie erau o apă şi pământ, numai că fiecare se îmbăta pe legea lui. Şi dacătrecea o seară fără bairam, a doua, sigur cheful se desfăşura până la totala anestezierecând de obicei cădeau în tranşă schimbându-li-se, cel mai frecvent personalitatea,transformată în fiară. Fac o paranteză, la 12 Sep. 1944 ungurii intrând în Arad, eu cumama am plecat spre Radna-Lipova, unde am ajuns după o noapte grea în a doualocalitate, şi dupa o zi am putut pleca cu trenul la Deva la verişoara, mamei, Nina.Trebuie să amintesc faptul că dacă am reuşit să facem această călătorie periculoasă, odatoram şcolii de subofiţeri din Păuliş ai cărei elevi, au opus o rezistenţă eroicătancurilor ungureşti ce vroiau să ajungă în valea Mureşului, urmând să se unească cutrupele nemţeşti, care însă nu au mai venit. Acestor eroi de la Păuliş le port o veşnicărecunoştinţă, lor le datorez viaţa şi sunt sigur că au fost încă mulţi în situaţia mea.

Ulterior nu ştiu din ce cauză comuniştii nu au vrut să recunoască pe adevăraţii eroi dela Păuliş, aşa se face că Titus Popovici, un lacheu plătit de ei, a scris un romanmincinos, Strainul, considerând că oraşul Arad a fost eliberat de ceferiştii şimuncitorii lui??? Mult mai târziu comuniştii şi-au făcut autocritica şi nu numai că auscris despre eroii de la Păuliş dar le-au ridicat un monument pe drumul Aradului. Decâte ori trec pe-acolo mă opresc şi mă rog pentru sufletul eroilor de la Păuliş,regretând că pe respectivul monument nu s’a gândit nimeni, măcar să scrijelească,vorba lui Arghezi, fie şi cu unghia, o cruce creştinească.

Însfârşit, am ajuns la destinaţie, unde am asistat curând la intrarea trupelor ruseşti înDeva şi cum în majoritatea lor, oamenii aveau figuri de mongoli ar fi mai potrivit săvorbim de trupe sovietice.

În casa unde stăteam, eu, cu două femei mătuşa Nina şi mama Veturia, au fost cazaţitrei ruşi, un soldat, un sergent şi un ofiţer, gruparea lor era dirijată, după obiceicomunist, aşa cum când primisem garsonieră de la stat, în Berceni, într’un bloc nou,

eram încadrat de două familii de muncitori, schemă matematic repetată şi ingineruluia cărei garsonieră se afla pe cealaltă parte a coridorului.

Noi ne-am împrietenit, de nevoie cu soldatul Petia deoarece şi el îşi petrecea vremeamai mult în bucătărie, şi în general părea un om la locul său, cu scaun la cap. Desigur,ne înţelegeam prin gesturi, mai învăţasem întretimp câteva cuvinte ruseşti, astfel cădiscuţiile se puteau închega uşor. Dacă sergentul era plecat mai tot timpul “înmisiune”, ofiţerul începuse să se plângă deschis, de faptul că noi îl ocoleam, de toatăatenţia noastră se bucură numai, Petia.

Până într’o seară târzie când Petia se întoarse acasă beat şi avusese o ciocnireviolentă, verbală, cu ofiţerul său, pe care-l ameninţa furios de tot.

Foarte târziu lucrurile se calmară încât am putut dormi şi noi. A doua zi, căpitanul, necomunică ce se întâmplase noaptea trecută. Petia sub efectele alcoolului îşi amintisecă soţia şi cei doi copii ai săi fuseseră ucişi, cică de români (sub acest termen el sereferea la cei ce au declarat război Rusiei, căci în realitate ar fi putut să-i omoare şibombele nemţeşti) şi pentru a-i răzbuna pusese mâna pe revolver, cu intenţia vizibilăsă ne împuşte pe noi, trei fiinţe nevinovate, lipsite de apărare. Întreaga ceartă seiscase din cauză că ofiţerul căuta, cu orice preţ să-l oprească să săvârşeascănesăbuitul act şi poate nu ar fi reuşit dacă nu ar fi fost acasă şi al treilea tovarăş cuajutorul căruia să-l imobilizeze şi să-i ieie arma din mână.

Dovadă că ofiţerul n’a minţit era faptul că Petia nu mai dăduse pe la noi şi când îlîntâlneam în curte, refuza să ne privească în ochi.

Această răsturnare bruscă de sentimente a rusului, trecând de la dragostea cea maiduioasă, plină de încredere la o furie ce poate cu uşurinţă duce la crimă, o descrieDostoievschi într’o scenă memorabilă din romanul Idiotul.

Prinţul Miuşkin şi neguţătorul Rogojin iubeau aceeaşi femeie, pe Nastasia Filipovna.Cei doi întâlnindu-se într’un hotel, Rogojin îi arată o adâncă iubire cerându-i să deviefraţi de cruce, amestecându-şi câteva picături din propriul sânge. Zis şi făcut, sedespart, cu cele mai calde sentimente ca prinţul când se întoarce, mai târziu, la hotel,urcând un etaj, desluşeşte într-un colţ întunecat al coridorului o umbră care se apropiade el. Era Rogojin cu un cuţit în mână, pregătit să-l omoare şi ar fi făcut-o dacăprinţul îngrozit nu ar fi prezentat o criză de epilepsie, boală de care suferea.

Reîntorcându-ne la Mişa al nostru, într’o noapte de beţie îl auzim că ne bate în uşa,dându-ne să înţelegem că superiorul său ofiţerul Alexandrof are nevoie de o“hazaică”. Ne-a provocat câteva momente de groază dar n’a mai insistat, dându-nepace. A doua zi, la reproşurile noastre ne-a răspuns că el a făcut pe voie şefului, ori cecredem noi ar fi fost o bagatelă să forţeze uşa, dacă ar fi urmărit acest lucru. Şi aveadreptate. Virtutea lui Mişa era aceea că el avea obiceiul să beie votcă doar cu paharuldeci n’ajungea să-şi piardă uzul raţiunii ca ceilalţi care beau votcă din cutiile unde noi

ţineam măştile de gaz descoperite în dulapul locuinţei noastre, fiind repartizatefiecărei şcoli. Ruşii îndepărtându-le conţinutul au făcut din ele stacane uriaşe deservit băutură, măsura fiind pe placul tuturora.

De altfel totul a fost lăsat în urmă intact, numai că respectivele cutii metalicemiroseau, al dracului, a votcă.

Disciplina cazonă nu lipsea, astfel că n’am fost tulburaţi de niciun alt soldat rus doarcând se anunţa alarma aeriană, noi ne găseam adăpostul cel mai depărtat de casă,deoarece la noi ruşii beţi, pe lângă faptul că aprinseseră toate becurile locuinţei dartrăgeau cu mitraliera în sus căutând avionul inamic, în văzduh cu lanterna de buzunar,noroc că rarele avioane nemţeşti care treceau pe cerul arădean, nu i-a prins niciodatăîn vizorul lor.

Şi dacă votcă şi hazaicele erau mereu căutate - multe nenorociri s’au întâmplat dincauza lor -, bolile venerice se pedepseau de totului aspru. Doi ofiţeri ruşi dintr’o casăvecină au avut nenorocul să se îmbolnăvească de blenoragie, vină pentru care au fostimediat trimişi pe front. O măsură absurdă deoarece dacă omul învingea boala şi numurea în război putea deveni un infirm suferind o viaţă întreagă de nişte gravestricturi uretrale.

De-abea acum am ajuns la miezul relatării mele. Eram în bucătărie cu Mişa când intrădeodată un căpitan, mic de statură dar plin de el, vorbind răstit soldatului. Acesta îlaprobă dar după ce ne-a lăsat singuri, Mişa îmi explică în cuvinte simple, însoţite degesturi, deci foarte inteligibil pentru mine că acest căpitan e un om rău deoarece pefront când soldaţii ruşi vor să se retragă în faţa iureşului inamic, nu o pot face, fiindcăpolitrucii de acest gen, ca şi căpitanul de care vorbeam, îi aşteptau în spate cumitraliera încărcată şi îi secerau ei, dacă de nemţi au scăpat. Şi îmi amintesc bine,deşi eram încă un copil că Mişa, pentru a-mi da toată înţelegerea repetă zgomotul pecare-l făcea mitraliera ţinută imaginar în mâinile lui. Ceea ce nu ştia sau se ruşina să mi-o spună, în dimineaţa când soldaţii ruşi plecau laatac erau alcoolizaţi, astfel că nedându-şi seama bine ce fac, îşi executau ataculfugind în picioare, scotând nişte urlete ce trebuiau să însemne anunţarea unei marivictorii.

Se înţelege efectul asupra inamicului era înspăimântător, şi aici m’as referi lamărturia multor soldaţi şi ofiţeri români aflaţi în tranşeie şi îi vedeau venind pe ruşi,ca într’un convoi apocalyptic, oricât a-i trage în el ştiai că peste sutele de cadavre,unul va ajunge peste tine şi te va nimici.

Datorită acestei metode de luptă ruşii au avut de trei ori mai mulţi morţi decât nemţii.Ultimii arăţau o grijă deosebita omului, acesta era îmbrăcat în verde pentru ca să nufie văzut când târâs, ataca inamicul, prin iarbă, de unde pierderile sale au fost maipuţine decât a ruşilor, deşi luptau, la un moment dat, pe un front mult mai întins.

Făcând stagiul militar în anii 60' sub comunişti, în România suferind de boalaimitaţiei vecinului de la Răsărit, am fost instruiţi cu aceeaşi metodă sovietică de aataca, şi noi am refuzat să o executăm imputând superiorilor noştri că vor să netransforme în carne de tun, sigură. Ofiţerul ne dădea dreptate, dar ne aducea amintecă nu suntem în război şi că deocamdată nu are rost să fim pedepsiţi, de cei în drept,pentru marea culpă de a nu executa un ordin.

Desigur, se poate constata, comuniştii au învăţat câte ceva din experienţa primuluirăzboi mondial când soldatul rus a arătat o totală lipsă de dragoste pentru război şiarta considerată nobilă, a armelor. Stalin ştia prea bine că în firea rusului nu existănicio înclinare pentru eroismul în război, şi-atunci şi-a spus că el poate fi impus, prinmetode dictatoriale, mai precis spus să mâne pe ruşi în luptă ţinându-i revolverul latâmple sau mitraliere la spatele său.

Ne punem sincer întrebarea dacă Churchill atunci când elogia pe tătucul Stalin pentrumodul cum conducea “eroica” armată sovietică la victoria finală era informat demanevrele aplicate de dictatorul roşu soldaţilor ruşi? E greu de presupus că, nu.

Să ne reamintim de tragedia lui Panait Istrati. Luat sub protecţia lui R. Rolland cascriitor proletar, când după vizita lui în URSS a aflat adevărul asupra groaznicelecrime ale lui Stalin, din anii lui 30' când şi-a omorât toţi adversarii şi încă mulţinevinovaţi în plus, acelaşi R. Rolland i-a cerut lui Panait Istrati să nu denunţe publicfaptele lui Stalin dând dovadă că le cunoştea şi cu toate aceasta tacit, le aproba. Şifiindcă scriitorul român nu l-a ascultat, a fost ras din clanul scriitorilor impuşiApusului ca “proletari şi neproletari europeni,” peste noapte a devenit o persona nongrata.

Oare se poate spune că nu există nicio legătură între admiraţia pentru Stalin a lui R.Rolland, căruia se trudea sa-i păstreze o firmă imaculată şi politica promoscovită a luiChurchill şi Roosvelt?

Ceea ce s’a petrecut în primul război mondial are pentru români o semnificaţiespirituală, de prim ordin: în timp ce ruşii în 1917 părăseau în masă frontul, prinrevoluţie uşurând venirea la putere a bolşevicilor conduşi de Lenin, în paralel, prinnimic influenţăţi de ce făceau ei, România continua lupta, înfruntând pe nemţi de unasingură demonstrând o rezistenţă ontologică, revoluţiei ruseşti.

Popor de ţărani, între 1941-1944, a continuat lupta împotriva Rusiei comuniste, şidacă a ajuns să fie învinsă, există ceva structural vesnic în fiinţa poporului român,aceasta ca o a doua sa conştiinţă va constitui o stavilă interioară ce se va opune,pentru totdeauna, comunismului şi curselor sale primejdioase.

Bătăliile de la Mărăşeşti şi Oituz

Bătălia de la Mărăşeşti s’a dezvoltat între Mărăşeşti-Panciu, de la 24 Iulie la 24August 1917.

Nemţii aveau în plan să organizeze o ofensivă de mari proporţii, ca obiectiv urmau sănimicească forţele ruseşti şi româneşti în Moldova. Puterile centrale germane vor fiîntărite cu corpurile de rezervă conduse de gen. von Morgen, numit chiar deLudendorff.

Românii încep ofensiva şi crează o breşa pe frontul inamic dar trebuiau să fie atenţi lacomportamentul trupelor ruseşti, în caz că se vor menţine pe poziţii ofensive se vaputea continua dar între timp sunt informaţi că inamicul vroia să atace în regiuneaFundeni -Nămoloasa tocmai unde românii se hotărâră să dea lovitura decisivă. Seaştepta atacul armatelor 4 şi 6 ruse, când la armata 1-a română, sosise telegramageneralului Tcherbatchev, în care generalul armatei ruse de pe frontul românesc cereaoprirea temporară a ofensivei. Oprirea ofensivei româneşti se datora dezastruluiarmatei ruseşti la Tarnopol. Astfel românii au început să-şi organizeze ofensiva.

Comandamentul german aflând de defecţiunea armatei ruse a declanşat o ofensivă însectorul Siretului în spaţiul dintre Focşani şi Mărăşeşti. Frontul rusesc a dispărut pe odistanţă de 10 km facilitând generalului von Morgen o înaintare de 13 km. Trupeleruse fugeau în dezordine spre nord neopunând nicio rezistenţă, părăseau poziţiifortificate. În cartea sa “Descompunerea armate ruse” generalul rus Monkevitz a fostnevoit să scrie: “... primul act de laşitate săvârşit de trupele ruse pe frontul român.” Şirestul va mai urma, adaogă, cu dreptate, Pamfil Şeicaru.

Alarmată de dezastrul diviziei 34 rusă, intră în luptă generalul Cristescu şi dupa luptegrele, în zorii zilei de 7 Aug. 1917, ocupă transeele abandonate de către trupele ruse,pe când aripa dreaptă mai ţinea contact cu resturile aceleaşi divizii 34 ruse.

Nemţii pentru a exploata existenţa acestui punct slab atacă divizia rusească dindreapta diviziei româneşti a 35-a. Nemţii pun pe fugă pe ruşi dar din partea românilorintervine celebrul regiment 32, Mircea care a înfruntat pe nemţi luptând numai încămaşă.

Faptele lor au devenit legendare, sacrificându-se aproape pâna la unul, căpitanulSoubilleant de la misiunea franceză a salvat un rest de regiment, retras în pădureaPrisaca. Din această încleştare sângeroasă nemţii au ocupat satul Doaga, dar frontulromân a rămas intact.

În 8 şi 9 August, într’a cincprezecea zi a bătăliei, atacul nemţilor cauzează maripierderi românilor, divizia a 9-a condusă de gen. Scărişoreanu a fost aproape

decimată, iar regimentul 34 “Constanţa” a suferit pierderi grele în ofiţeri şi soldaţi, lafel şi reg. 36.

La 10 Aug. la semnalul de atac, hotărât minuţios înainte cu o zi, trupele ruseştiprimesc ordinul de la gen. rus Ragoza să suspende atacul, drept care soldaţii ruşi seretrag în direcţia Mărăşeşti-Panciu şi fiindcă generalul Cristescu a dat ordin să setragă în fugarii ruşi este înlocuit cu gen. Eremia Grigorescu, un ofiţer de marevaloare.

Şi între cei doi izbucneşte un conflict major atunci când Rogoza dă ordin lui E.Grigorescu să-şi retragă trupele la 6 km înapoia Mărăşeştilor. În sfârşit, la ordinulcomandantului de la Iaşi, cu aprobarea gen. Tcherbatchev şi Prejan, gen. Grigorescudevine comandantul forţelor româno-ruse.

La 14 Aug. atacă şi gen. austriac Gerock, la Tg. Ocna, şi împreună cu nemţii ocupăcota 334 în timp ce ruşii, ca deobicei, fugeau în mare desordine.

La 18 Aug. von Eben raportează lui Mackensen ca forţele armatei germane au slăbitşi n’au material să înlocuiască pierderile. În zilele următoare gen. Averescu opreştedefinitiv ofensiva germană. Dar nemţii refuză să se dea bătuţi şi pregătesc, în plincentru românesc, un nou atac bazat pe forţe considerabile.

În zorii zilei de 19 Aug. nemţii încep atacul cu un tir de artilerie de-o extremăviolenţă iar apoi lansau atac după atac, aşa ca la Verdun, fără însă să disloce peromâni de pe poziţiile ocupate, parcă, vorba maestrului, ar fi fost lipiţi de pământulţării lor.

Totuşi, spre amiază, linia de apărare a românilor fusese străpunsă şi o coloanăinamică înainta spre cota 100, ceea ce dădea mari speranţe de victoriecomandamentului german.

Dar în momentul critic, prin surprindere, generalul Ioan Popescu, din proprieiniţiativă şi-a aruncat în luptă rezervele sale ultime: doua batalioane. (Se spune că laWaterloo aceste trupe de intervenţie i-ar fi lipsit lui Napoleon. Dar nu fiindcă nu leavea dar poruncise să nu fie aruncate în luptă până nu dă el ordin. Oricum Napoleonnu l-a putut da, din cauza unei crize de epilepsie (Adam-Stokes), colaboratorii nu auîndrăznit să treacă peste cuvântul marelui comandant, deşi realitatea le-ar fi impus-osă acţioneze. Spre cinstea lui, din iniţiativa sa proprie, generalul Ioan Popescu a reuşitsă schimbe situaţia critică de pe frontul românesc de la Mărăşeşti, şi astfel acontribuit la victoria ei finală: “Contra-atacul simultan al celor trei batalioane (evorba de batalionul de rezervă al reg. 47, participant şi el din proprie iniţiativă)susţinut de un violent bombardament, bine dirijat, au fost decisive.“ Un momentnemţii ezită, ca să treacă la lupta cu baionete dar puşi pe fugă se retrag în pădureaRăzoarele.

Lupta de la Mărăşeşti a durat 29 de zile şi ea constituie cea mai mare şi importantăvictorie a armatei române, în primul război mondial. Trupele germane în principal şicele austro-ungare în secundar, au fost învinse, trebuind să renunţe la înaintarea lorspre nord, retrăgându-se pe poziţiile lor defensive.

Contele Czernin scria: “Ultimul atac al trupelor germane s’a sfârşitcu înfrângerea nemţilor, demonstrând moralul ridicat al armatei române.”

Comandamentul corpului întâi de armată german recunoştea: “Rezistenţa românilor afost dură; ea e demonstrată prin cele 61 contra atacuri în curs de 19 zile de lupte.Luptele din August au arătat că românii sunt adversari redutabili.”

Opera generalului Dabija în 4 volume cuprinde întreaga documentaţie privind primulrăzboi mondial inclusiv opiniile presei germane şi austriece în legătură cu acestsubiect.

Nemţii au scris şi un epilog al marei bătălii de la Mărăşeşti continuând atacurileîmpotriva românilor la Panciu, Muncelu şi Cireşoaia (la această ultimă bătălie aparticipat şi P. Şeicaru) dar au repurtat victorii de mică valoare în raport cu pierderilesuferite, astfel că Ludendorff, cu amărăciune, trebuia să-şi recunoască înfrângerea dinMoldova. Odată cu instalarea bolşevicilor la putere în Nov. 1917, se semnează pacea separatăde la Brest-Litowsk de către Kirilenko, dar fiindcă Tcherbatchev nu recunoştea acestact, se va întâlni cu generalul von Morgen pentru a negocia condiţiile armistiţiului, laFocşani. Cum se vede dezbinarea Rusiei începuse.

Oricum, situatia lui Brătianu era foarte grea. La 29 Nov. contele de Saint Aulairecomunicase lui Clemenceau situaţia României.

Tcherbatchev îl asigură pe Ion Brătianu, demonstrând faţă de el o atitudine loială,convins fiind că dacă nu ar fi încheiat armistiţiul din 3 dec. 1917, la Focşani, înrespectiva debandadă ar fi provocat încercuirea armatei române şi invazia Moldovei.

Cum între timp soldaţii ruşi au părăsit în masă frontul, au ajuns să vagabondeze înMoldova, în căutarea băuturii şi a alimentelor, jefuiau bunurile oamenilor. Un soldatrus susţinea că a venit vremea ca ţăranii să le ieie locul boierilor, asta este şi dreptatealui Dumnezeu. Un soldat, ţăran moldovean din Basarabia traducându-i vorbele,adăogase: “Ruşii sunt sau supuşi până la bătrâneţe sau puţin bine, nebuni! Ei beauprea mult!”

În straniul lor mars îşi vindeau tot ce aveau, de multe ori îşi dădeau arma pentru osticlă de ţuică. Sigur această retragere a armatei ruse constituia ultima calamitateabătută asupra Moldovei.

În ajunul Crăciunului (1917) centrul bolşevic aflat la Socola (Iaşi) condus de feroceleRoschal avea în plan, de a-l asasina pe Tcherbatchev, de a-l detrona pe regeleFerdinand, instalând în România un regim comunist.

Colonelul Raşoviceanu a arestat pe conjuraţii comunişti fără să întâmpine vreorezistenţă din partea lor, iar soldaţii ruşi n’au făcut niciun gest pentru a-i apăra. Deşi,în momentul acela la Socola erau 300.000 de soldaţi ruşi pe când Raşoviceanucomanda doar 850 de soldaţi români.

La un consiliu de miniştrii, Ionel Brătianu a luat decizia să atace şi să dezarmeze peruşi. Operaţia s’a efectuat de divizia a 16-a, misiune relativ uşoară fiindcă ruşii nuopuneau nicio rezistenţă. Încă în aceea zi erau puşi în vagoane şi expediaţi, sprebucuria lor, dincolo de Prut şi Nistru.

Elevii şcolii militare de ofiţeri din Botoşani în număr de 1200, a dezarmat la 23Decembrie un corp de armată care se pregătea să atace Iaşul. Alte două corpuri, dearmată ruse, una venită din Bucovina aveau în plan să organizeze o lovitură în aceeaşidirecţie dar atacate pe linia Paşcani-Miroslăveşti au fost forţate să capituleze. O partes’a predat austriecilor. La sfârşitul anului 1917 până în Ianuarie 1918 n’a mai rămasdin armata rusă decât câteva garnizoane păzind depozitele de materiale şi un numărrestrâns de ofiţeri care se încadrară mai târziu sub ordinele lui Denikin, Kolceak sauKaledine.

În Rusia revoluţionară problema naţionalităţilor începuse să ieie un nou avânt. La 2Nov. 1917 la o săptămână după revoluţie s’a proclamat “Declaraţia drepturilorpopoarelor Rusiei” prin ea se recunoştea dreptul fiecărui popor de a se forma ca statindependent, primele concluzii le-au tras Finlanda şi cele trei ţări baltice.

Care era situaţia în această epocă în Basarabia?

În prima fază a descompunerii armatei ruse, Basarabia cunoscuse teroarea fugarilorpuşi pe jaf şi asasinate, şi aici se cuvine să-l cităm pe autorul cărţii Pamfil Şeicaru:“Deux membres importants du mouvement nationaliste roumaine en Basarabie -Murafa et Hodorogea et plus tard Mateevici - furent assassiné. Ce fut le signal quiavertissait les bassarabiens d’ogarnisél eur defence.” Adică: Doi membri importanţi aimişcarii naţionaliste române în Basarabia - Murafa şi Hodorogea şi mai târziuMATEEVICI - au fost asasinaţi. Acesta a fost semnul suprem care avertizabasarabenii să se organizeze pentru apărare.

După cum se vede P. Şeicaru se referă la asasinatul lui Al. Mateevici, poetul autor almişcătoarei “Limba română”, şi astfel îl confirmă pe istoricul Ion Nistor care bazat pemărturia lui G. Tofan, într’un articol, omagial, dedicat la zece ani de la moartea sa,susţine că Al. Mateevici a fost asasinat! În ori caz, nu e vorba de o invenţie a mea

cum m’au atacat, cu multă neomenie unii rusofili basarabeni. Personal, consider că înacest caz doar deshumarea resturilor pământeşti presupuse a fi ale lui Mateevici şiexaminarea sistemul osos şi toate elementele incă păstrate; ar putea lămuri eventualacauză a morţii. Desigur, la noi, ortodoxismul nu admite atare deshumări, ajunse înApus o metodă indispensabilă pentru clarificarea unor morţi litigioase, cum sigur şicea a lui Al. (Alexei) Mateevici rămâne, în continuare. Mormântul marelui Beethovena fost deschis, de mai multe ori până astăzi, interesul oamenilor de ştiinţă merge sprestudiul urechii interne la acest geniu muzical sau al lui Verdi aflat în Casa dei reposidin Milano ctitorită de el pentru artiştii rămaşi la bătrânete fără vreun sprijin material,de la moartea compozitorului în 1901 până aproape de zilele noastre, vizionarea luiVerdi mort s’a făcut tot din 20 în 20 de ani.

În Basarabia între 2 şi 9 Nov. 1917 s’a pus bazele unui Consiliu naţional care şi-aproclamat autonomia politică şi teritorială ca republică federativă a Rusiei, având unguvern provizoriu întemeiat pe puterea poporului moldav.

După căderea ţarismului s’a introdus în învăţământul de toate gradele alfabetul latin.În acest mod cultura românească devenea, mai accesibilă basarabenilor.

Evident Basarabia vroia să se unească cu România, numai că trebuiau să se arate şicircumstanţe internaţionale mai favorabile.

La sfârşitul anului 1917 Moldova era considerată de aliaţi ca o insulă de onoare înmijlocul unui ocean de noroi. Dar aliaţii, inclusiv Clemenceau, nu aprobau paceaseparată a României, pe care o considerau un act de sinucidere.

Prudent I. Brătianu se adresa aliaţilor, dar în acelaşi timp pleda pentru ideea păciiseparate şi contele de Saint-Aulaire descrie tragicul moment când cu lacrimi în ochi:Brătianu îl ruga să-i dea avizul cuvenit. Gravitatea răspunsului însă îl obliga să-itrimită cererea guvernelor, francez şi englez, cărora le pretindea să nu trateze cazul îngeneral, considerând că o cunosc mai bine decât el, ca ambasador al Franţei laBucureşti. În acest mod se ataşă o telegramă identică, adresată aliaţilor, susţinândalături de rege şi guvern pacea separată, prezentând garanţii maxime odată ce şiinamicul consimţea sa trateze tot cu ei.

Acoperit, deci, înaintea aliaţilor, Brătianu demisionează, recomandând regelui pegeneralul Averescu, să înceapă negocierile în vederea unei păci separate. Ele auînceput la Buftea.

La 26 Ianuarie 1918 a unsprezecea divizie română condusă de generalul Broşteanutrece Prutul şi la Chişinău e primit de preşedintele republicii moldave, Ion Inculeţ. Unvechi naţionalist basarabean Pelivan a declarat pentru prima oară, în mod oficial că“lupta pentru unitatea naţională a început.”

Întretimp generalul Averescu demisionează şi e înlocuit cu Al. Marghiloman,recomandat regelui de Czernin când s’au văzut în gara Pădureni.

Negocierile au fost propriu zis duse de Argetoianu, acesta convins că nemţii vorpierde războiul a admis cele mai dure clauze pentru a se constata condiţiile grele şiinumane la care a fost supusă România, în urma unui adevărat dictat impus de nemţi.

Tratatul negociat la Buftea a fost semnat la 9 Mai la Bucureşti. La 27 Martie 1918,primind aprobarea aliaţilor şi alertaţi de pretenţiile Ucrainei asupra ţării lor, s’aproclamat unirea Basarabiei cu patria-mumă, capul respectivei acţiuni fiind C. Stere.

Mai trebuie să reţinem că la 5 Ianuarie 1918, la trei zile de la publicarea programuluipreşedintelui Wilson, Lloyd George, primul ministru al Angliei a declarat că prindefecţiunea ruşilor va fi necesară revizia tratatelor şi dezmembrarea Austro-Ungarieidevine irealizabilă. Era de fapt o brutală negare a angajamentelor luate de aliaţi faţăde România.

Marea nedreptate făcută de englezi i-a revoltat pe marii noştri protectori, contele deSaint-Aulaire şi generalul Berthelot cu membrii misiunii franceze, aceştia prinintervenţiile lor au reuşit să-l convingă şi pe Clemenceau, de dreptatea românilor.

De acord cu Clemenceau, Pichon, ministru de externe, adresă Camerei Deputaţilorurmătorul omagiu: “Nobilei şi nefericitei România ameninţată chiar şi în existenţa eide defecţiunile organizate pe frontul rusesc”. Şi ajunge la concluzia: “Am intervenitla Iaşi pentru a face cunoscut guvernului român că toate angajamentele privindRomânia, la intrarea ei în război, vor fi menţinute.”Ministrul francez va lua oatitudine categorică şi Clemenceau dădea un răspuns precis, dlui Lloyd, ministrulAngliei.

Germanii i-au permis generalului Berthelot să vină la Iaşi pentru a scoate dinRomânia Misiunea franceză, pe care a îmbarcat-o în cinci trenuri. La plecare, în garaSocola, în seara de 12 martie, aştepta o lume imensă împreună cu regele Ferdinand,regina Maria şi o serie de alte mari personalităţi, plecarea generalului Berthelot şi aMisiunii franceze. Descrierea aparţine unui martor ocular, marele ziarist fiind prezentla deosebitul eveniment.

Intâmplarea face că s’a produs o pană electrică, astfel că scena întreagă s’a desfăşuratla lumina lunii şi a torţelor din mâinile soldaţiilor care dădeau onorul. Asistenţa acântat Marseillaiza şi ca un protest împotriva păcii de la Bucureşti, prin care nemţiipuseseră cătuşe poporului român. La intrarea trenului în gară se striga “TrăiascăFranţa” iar cei din compartimente membrii misiunii franceze răspundeau cu “TrăiascăRomânia”.

Aflat în mijlocul acestei manifestaţii de inimă, autorul nostru scrie privitor la trăireapurtată în suflet, vie, după cum constatăm, şi după atâtea decenii: “Aceste strigăte

traduceau de o manieră patetică o legătură de o altă natură, de o altă calitate decâttoate legăturile politice, care după esenţa lor chiar, sunt trecătoare”.

În momentul pornirii trenului generalul Berthelot găsi expresia ceamai justă, strigând mulţimii: “Pe curând!”

Marghiloman ca şef al guvernului, convins, că nemţii au pierdut războiul, împreunăcu ministrul său de externe C.C. Arion, căutau să satisfacă pe nemţi în ceea cepriveşte achitarea datoriilor pentru ca nemţii să nu recurgă la sancţiuni dar pe de altăparte sabotau livrarea materialului de război şi au refuzat să amnestieze pe toţidezertorii şi trădătorii sau să intenteze proces guvernului Brătianu, aşa cum prevedeatratatul de pace. De altfel tratatul din Mai n’a putut fi ratificat la Viena, deoareceregele Ferdinand refuza să-l sancţioneze - şi Marghiloman nu-l presa deloc s’o facă.Situaţia devenise atât de încordată încât Ludendorff se gândise să facă o demonstraţiemilitară contra României.

Dar ofensiva germană pe frontul francez a fost un eşec total. Contraofensivageneralului Foch întrevedea începutul o sfârşitului şi în Balcani.

Franchet d’Esperey desfăcuse la 15 Sept. frontul bulgar la Dobropolis iar la 29 Sept.bulgarii semnaseră armistiţiul la Salonic.

X. Şfârşitul guvernului Marghiloman.Reluarea şi sfârşitul luptei

Referitor la guvernul Marghiloman, autorul crede că a adus mari servicii ţării,reducând rapacitatea inamicului.

Generalul Franchet d’Esperey, preluând comandamentul la 15 Iunie 1918, la 6Octombrie şi-a continuat ofensiva în direcţia Dunării pentru a elibera Serbia ceea ces’a întâmplat la 30 Oct. O armată de 3 divizii franceze şi una britanică comandată degen. Berthelot era grupată între Sistov şi Rusciuc, având ca obiectiv eliberareaRomâniei.

Totuşi puterile centrale nu puteau să piardă Valahia, pentru ea petrolul românescconstituia o necesitate vitală. Mackensen primise ca întăriri armata germană a 9-avenită din Ucraina, deci avea un efectiv de 170.000 de oameni socotind şi unităţiledin Banat, care puteau opri pe loc pe gen. Berthelot. Generalul neamţ pentru a seasigura a ocupat Braşovul şi Sibiul şi i-a promis lui Marghiloman că va da DobrogeaRomâniei. Îngrijorarea lui Mackensen era cu atât mai mare cu cât în Austro-Ungariadescompunerea lua un caracter net de bolşevizare.

La 3 Nov. la Bucureşti, populaţia ostilă, aflând vestea sosirii misiunii de ofiţerifrancezi, cetăenii s’au adunat sub ferestrele cartierului general al lui Mackensen,

aclamând Franţa şi cântând Marseillaisa. A trebuit să intervină armata pentru a-iîmprăştia pe demonstranţi. Manifestări asemănătoare au avut loc şi la Iaşi, cerându-sereluarea luptei, pe când sârbii intrau în Belgrad, iar Mihai Karoly semna pentruUngaria. La 9 Nov. armata aliată sub conducerea lui Bertholot trecea Dunărea pentrua se întâlni cu armata română din Moldova, generalul ţinându-şi cuvântul dat, în garaSocola, Românilor, că se vor revedea cât de curând.

Exista o legătură aeriană între Iaşi şi Salonic, sublocotenentul Robert de Flers fiindtrimis de contele Saint-Aulaire pentru a furniza informaţii aliaţilor pe baza cărora, eisă dea, intrării României în luptă cea mai mare eficacitate posibilă. La întoarcere,infruntând riscul de a fi doborât de artileria inamică, de Flers a fost nevoit săaterizeze forţat în regiunea Galaţilor, avionul izbindu-se de sol. Imobilizat de maimulte contuzii, adăpostit de aripa avionului său, pentru a avea cât mai multă răbdarecitea din Esseurile lui Montaigne, cum a aflat-o autorul chiar de la Saint-Aulaire. Amamintit această întâmplare deoarece familia de Flers prin unul din urmaşii săi René,l-a însoţit pe P. Şeicaru, până în ultimii săi anii de viaţă. Vom reveni asupra acestuipersonaj.

Un alt mesaj venit de la Paris la laşi, era semnat de Clemenceau, prin el îi anunţa pereprezentanţii României că a venit momentul ca România să-şi reieie locul alături deFranţa.

La 6 Nov. 1918 regele Ferdinand îi cere lui Marghiloman demisia, constituindu-se unguvern de tranziţie sub conducerea generalului Coandă având ministru de război pegen. Eremia Grigorescu. La 10 Nov. e decretată mobilizarea armatei şi printr’unultimat i se cere lui Mackensen părăsirea în 24 de ore a teritoriilor ocupate. Până laurmă generalul neamţ se resemnează şi în aceeaşi seară dă ordin de evacuare,retrăgându-şi armata în două coloane, una pe valea Prahovei, cealaltă pe valea Oltuluiiar pentru protecţia sa a distrus podurile şi comunicaţiile telegrafice.

Având în vedere începutul de bolşevizare a armatei şi ura populaţiei maghiare faţă denemţi, pe care-i considera vinovaţi de pierderea războiului, Mackensen e oprit să-şicontinue retragerea cu armata sa şi în Ungaria va fi internat în castelul de Foth, lângăBudapesta, apoi transferat la castelul Fullak în apropiere de Neusatz şi în sfârşit laSalonic, de unde va fi eliberat în Nov. 1919.

Sic transit gloria mundi!

În pasajele următoare, prin descrierea situatiei Ungariei, Pamfil Şeicaru realizeazăîncă un adevărat giuvaer istoric, la care se ajunge instruind dar tot atât impresionând,portretele personajelor, întocmai ca la anticul Plutarh, impun atmosferei cadenţeliterare susţinute de pilonii evenimentelor reale, ansamblul urcă treptele templuluidesăvârşirii, nu mai că spre deosebire de corespondenţele lui Baudelaire sauRimbaud, unitatea esenţelor e dată în primul rând de faptul istorice. Desigur unmeşteşug atât de superior, poate fi împlinit, cum se spune din bătrâni, prin 99 la sută

muncă, şi iar muncă, doar un procent e inspiraţie adică har divin şi intuiţie genialăexprimate printr’un inefabil mereu prezent dar niciodată posibil a fi definit.

Din toate aceste cazuri, atare oameni nu se nasc decâţ odată la un secol, cel al XIX-lea e reprezentat de ziaristul şi scriitorul Mihai Eminescu, precum cel al XX-lea ecinstit de ziaristul şi scriitorul Pamfil Şeicaru. Bineînţeles, comparaţia se referă ladouă domenii comune de creaţie, fără nicio legătură cu marea şi inegalabila poezieeminesciană.

În cadrul imperiului austriac habsburgic dreptul de afirmare a principiuluinaţionalităţilor a fost total ignorat de Franz Iosif. Dualismul cu Ungaria a împiedecatrealizarea federalismului prin care naţionalităţile puteau să găsească o modalitate de acoexista sub egida coroanei habsburgilor dar în niciun caz sub cea a Sfântului Ştefan.

Împăratul Carol era incapabil să schimbe mersul istoriei fiind prea legat de tradiţiilefamiliei sale. Totuşi a înţeles că Ungaria era un element de provocare permanentă anaţionalităţilor din această cauză l-a înlocuit pe contele Tisza şi-a hotărât să acordevotul universal Ungariei.

Dat la o parte contele Tisza pleacă pe front de unde revine convins că Ungaria apierdut războiul. La 17 Oct. 1918 a ţinut un discurs în parlament cu intenţia săredreseze moralul deputaţilor cât şi a maghiarilor, dar cuvintele lui căzuseră în vid,însoţite de o tăcere profundă. Tisza înţelese că el era considerat ca singurul vinovat dedezastrul Ungariei, ştia că odată cu Ungaria se putea socoti şi el un învins. Pentrumasele largi Tisza reprezenta politica feudalităţii maghiare. Dar el nu se bucura desimpatii, nici în cadrul propriului său partid şi nici din partea clasei pe care a slujit-ocu energia inteligenţii sale şi forţa lui de lucru.

Marea greşală a feudalităţii maghiare a fost aceea că nu a tolerat înfiinţarea unuipartid democrat, el ar fi putut umple vidul lăsat în urma retragerii lui Ştefan Tisza.Dar ce putea oferi nobilimea ungară ca un element opus politicii lui Tisza? Pe conteleMihai Karoly. Era originar dintr’una din cele mai vechi familii nobiliare. Un strămoşal său a luptat alături de Rakoczi, al doilea, principele Transilvaniei, aliat al luiLudovic al XlV-lea. “Unul din cei mai mari proprietari agrari, Karoly, era un spiritdezordonat, degenerat şi ambiţios. El era convins că lui i se cuvenea dreptul de a ficonducătorul partidului lui Kosuth, odată ce în 1848 bunicul său Batthyany, a fostşeful guvernului revoluţionar maghiar, după defecţiunea revoluţiei împuşcat iar laordinul mareşalului austriac Haynau, bunică-sa bătută public la spate. Un defect devorbire îi interzicea accesul la tribună. Excesiv în toate, dezordinea ideilor sale erau aunui neserios şi ţinuta sa excentrică îi dădea un aer ridicol. Era disperat că persoanasa nu e-ra luată în considerare.”

El încerca să se impună propunând sufragiul universal şi reforma agrară, dar opiniilesale nu aveau niciun ecou, era considerat un caraghios. În 1914 când muri Kosuth,Karoly devine preşedintele partidului său, dar oricum popularitatea lui din 1918 era

artificială. Ea era întreţinută de anturajul său format de publicişti care militau pentruidei de stânga, colaboratori la jurnalul “Secolul al XX-lea, şi la revista “Nyugat”(Apusul). Aceşti tineri s’au grupat în jurul lui Karoly după ce revoluţia bolşevică areuşit să se impună în Rusia. Acesta din urmă, trebuia să le servească drept paravan îndosul căruia ei vor pregăti acţiunea revoluţionar-bolşevică. Din această cauză statulmajor al lui Karoly devenise statul major al lui Bela Khun.

E curios cum Comitetul naţional constituit la Budapesta la sfârşitul lui Septembrie1918 sub patronajul lui Karoly, se temea de Tisza deşi acesta căzuse de la putere: înconsecinţă membrii lui s’au hotărât să-l omoare: “În noaptea de 29 Oct. subpreşedinţia lui Karoly, s’a decis în şedinţă secretă, asasinatul lui Tisza. Un ofiţerdezertor, Czerniak, proclamat prezident al sovietului de soldaţi, împreună cu doijurnalişti Kerri şi Fenyes, au fost însărcinaţi de a executa decizia ConsiliuluiNaţional. În noaptea de 30 Oct. 1918, contele Stephane Tisza a fost asasinat ladomiciliul său.

În timpul unei şedinţe a Parlamentului când a fost dusă ştirea că Fiume, port alUngariei a fost ocupat de trupele croate, Karoly ia cuvântul şi declară că totul epierdut, iar de la loja presei se cerea demisia guvernului Wekerlé, manifestând unsentiment ostil Germaniei cu aceeaşi evidenţă ca în 1848.

În 22 Oct., împăratul Carol şi soţia sa Zita vin la Debreţin pentru a inaugura nouauniversitate. În momentul când apare garda austriacă populaţia începe să fluiere şi întimpul executării imnului naţional, huiduie. Totuşi împaratul are curajul să meargă laBudapesta unde se consultă cu politicienii unguri, în palatul Gödöllö şi face greşala,contrar sfaturilor înţelepte ale lui Windischgraetz, să-l invite şi pe Karoly, al cărui statmajor era format din intelectuali radicali cu tendinţă bolşevică. Neprimind un răspunsdin partea lui, împăratul încredinţează formarea guvernului contelui Hadick, om altrecutului, lipsit de prestigiu şi de energie. Karoly urma să-l însoţească la Viena.

Această soluţie era dată de împăratul Carol, ultimul dintre Habsburgi, în momentulcând la Arad se constituia Consiliul Naţional român, la Zagreb Consiliul Naţionalcroat, la Lemberg cel polonez şi la Praga Consiliul Naţional ceh.

Vagabonzii proletari intelectuali unguri îi cer lui Karoly să rupă legăturile cu Viena şisă proclame republica. Lenin îl trimite ambasador la Budapesta pe vechiul său amic,extremistul Rakovscki. De-acuma, regele Carol e declarat inamicul Budapestei.

La întoarcerea la Budapesta în gara capitalei i se face o primire triumfală lui Karoly,el declarând: “Cetăţeni, noi avem un duşman mai mult, în persoana regelui Carol.”

Astfel, în mijlocul unei anarhii tot mai accentuate, Karoly devine prim-ministru,informând pe împărat că revoluţia, în plin mers, îi cere imperios separarea Ungarieide Austria.

La Viena revoluţia începu să-şi arate colţii, astfel că Windischgraetz dădu sfatulperechii imperiale să se retragă în Tirol unde populaţia era împotriva revoluţiei,rămânând loială familiei imperiale. Dorind mai ales soţia lui, Zita, să rămână înViena, Carol îl întrebă pe şeful statului major austriac dacă mai are unităi fidele. Arzîi răspunde descurajant: “Sire, nu mai e nimic de făcut, totul e pierdut.” Scena sepetrecea la 9 Nov. 1918.

Trei zile mai târziu cinci delegaţi unguri îi prezintă împăratului Carol deciziaguvernului lor de a-şi schimba forma de guvernământ. La 16 Nov. 1918 republica eproclamată la Budapesta şi a doua zi la Viena, habsburgii părăsesc pentru totdeaunascena istoriei.

Ungurii urmăreau să-şi păstreze graniţele Ungariei milenare, a coroanei sfântuluiŞtefan, pe când naţionalităile ţineau să-şi urmeze propriul destin. Un an bogat înconvulsii, îşi are cauzele în faptul că Ungaria va refuza să accepte verdictul istoriei.

La 12 Oct. 1918 politicienii ardeleni, pentru a proclama separarea de Ungaria laOradea-Mare, erau adunaţi în casa avocatului Aurel Lazăr, bazaţi pe programul luiWilson care recunoştea dreptul fiecărei naţiuni la autodeterminare. Conducătoriiromâni prevăzând reacţia ungurilor au înţeles că vor trebui să creeze o armată. Astfel,ca locotenent de artilerie, imediat după reuniunea de la Oradea, Maniu lansă un apeltuturor ofiţerilor din Viena, să constituie un consiliu militar român. Adunareasoldaţilor români se realiză înainte ca Vaida-Voevod să-şi fi ţinut celebra intervenţieîn Parlamentul de la Budapesta, prin care poporul român îşi manifesta voinţa deseparare de Ungaria.

Iuliu Maniu împreună cu Isopescu Grecu, deputat în parlamentul de la Viena, au avuto întrevedere cu ministrul de război austriac Sturger-Steiner, rugându-l să admită să lepună la dispoziţie o parte a edificiului, unde să se instaleze serviciile necesare pentrua conduce afacerile militare româneşti, şi ministrul le admite instalarea. La Viena,Iuliu Maniu avea la dispoziţie reg 64 din Orăştie, format exclusiv din români, cu unefectiv de 5.000 de oameni, aduşi la Viena înainte de căderea monarhiei. Acestregiment, de o disciplină impecabilă, era cazat în Ferdinandkaserne.

În acele zile imperiul fiind în descompunere, singurele trupe necontaminate decomunism erau cele româneşti. Regimentele austriece total bolşevizate, îndemnaupopulaţia să jefuiască magazinele şi casele. În această situaţie dramatică, Iuliu Maniu,ca locotenent român de artilerie susţinea autoritatea moartă a ministerului de război,austriac.

Găsindu-se în jurul Vienei la Neustadt încă 40.000 de soldaţi şi vreo 20.000 încazarmile din jurul Vienei, adăogându-se cei 5.000 din Ferdinandkaserne, cei 65.000de ostaşi disciplinaţi au putut opri anarhia şi restabili ordinea. În luna Nov. pe străzileVienei s’a restaurat liniştea de către soldaţii care cântau “Deşteaptă-te române” şi deşipurtau uniforme austriece, oamenii auzindu-i, prin ritmul melodiei, îşi dădeau seama

că nu sunt nemţi. Aceasta era revanşa celei mai persecutate naţiuni din întreg imperiulHabsburgic.

În acelaşi timp Karoly, prizonier al unor elemente revoluţionare, bolşevice căuta să-şiverifice influenţa asupra generalului Franchet d’Esperey, intrat în Belgrad din 1 Nov.1918.

Karoly era însoţit de Oscar Jaszi, socialistul Bokoni şi delegatul sovietului soldaţilor,Czerniak.

Generalul francez nu se lăsă intimidat de noua revoluţie şi democraţia sa populară,adresându-le următoarele cuvinte juste: “Voi pretindeţi că vorbiţi în numele poporuluiungar, dar voi nu reprezentaţi decât rasa maghiară. Vă cunosc istoria. Voi aţi oprimattot ceea ce nu era din sângele vostru. La ora asta aveţi împotrivă pe cehi, pe români şipe sârbi.

Şi reînmânându-le textul armistiţiului părăsi cabinetul său de lucru.

Conform obligaţiilor cuprinse în clauzele păcii, Karoly îşi dădu seama că pentrusalvarea unităţii Ungariei va trebui să caute colaborarea naţiunilor conlocuitoare. Şifiindcă la 10 Nov. 1918, Comitetul Naţional român a dat un ultimat guvernuluimaghiar prin care îi cere să-i recunoască posesia totală a Transilvaniei, îl trimite peOscar Iaszi la Arad unde îl caută pe Maniu căruia îi propune o înţelegere cu nouaUngarie, considerând că ţara sa ar putea menţine Transilvania dacă se va da româniloro largă autonomie. Şi fiindcă ofertele sociologului au fost respinse, la întrebarea sa căîn definitiv ce vor românii, Iuliu Maniu a răspuns fără echivoc: “Totală separare.”

Pasul decisiv a fost făcut. A doua zi a apărut în “Românul” un apel adresat popoarelorlumii, în franceză şi română, apel ce prefaţa marea Adunare de la Alba Iulia caredecidea la 1 Decembrie 1918 unirea Transilvaniei cu patria-mumă, România.

Prima grijă a Consiliului Naţional a fost să organizeze gărzile naţionale pentru aapăra satele româneşti de bandele de dezertori unguri dar în aceeaşi măsură şi desecuii fanatizaţi, capabili de acte unice de violenţă.

În acele vremuri de totală anarhie au fost ucişi 3.000 de persoane dintre români şivictimele ar fi fost mai multe dacă nu ar fi existat gărzile naţionale. Ele au dezarmatşi trupele lui Mackenzen, asigurându-le retragerea.

Membrii gărzilor naţionale, în general erau moţi, provenind din regiunea Aradului,Brad, Vidra, satele lui Avram Iancu dădeau un număr mare de combatanţi, păzitori aicentrelor româneşti, funcţionând ca autentice garnizoane.

Jandarmii unguri aveau ordin să împiedice constituirea unor astfel de gărzi deapărare, încât l-au omorât pe preotul Ioan Oprişoiu deoarece a primit jurământul uneigărzi naţionale de sat.

Dupa declaraţia de unire cu România, ungurii au încercat să accentueze teroarea, încăo lună, până ce noua administraţie română a fost organizată.

Marea adunare de la Alba Iulia proclamând unirea Transilvaniei regatului România, amarcat un moment decisiv în istoria Daciei lui Traian.

Spre cinstea lui Pamfil Şeicaru, el insistă asupra activităţii gărzilor naţionale,înfiinţate în cursul anului 1918, pentru a apăra în primul rând, satele româneşti debandele ungureşti şi de secui, cei mai mulţi dezertori de pe front.

Se cuvine printre martirii Patriei să-i pomenim în rugăciunile noastre şi pe cei 3.000de români victime nevinovate căzute jertfe împilatorilor tării, când câteva luniTransilvania a stat sub ameninţarea teroarei şi a totalei anarhii.

Subliniem acest aspect deoarece istoricii noştri sunt foarte discreţi cu acest capitol. Înlegătură cu gărzile naţionale, se insistă mai mult asupra conflictului dintre inimosulAmos Frâncu şi unii politicieni români, ceea ce a şi dus la desfiinţarea respectivelorgărzi.

Cu ocazia cedării Ardealului de nord în anii 1940, armatele ungare au atacat în modsângeros populaţia românească a satelor Ip şi Trăznea, în alte regiuni transilvane auucis o serie de intelectuali, mai ales preoţi, şi la plecare şi-au lăsat urmele criminale laMoisei. Pe când victimelor, Vida Geza le-a dedicat, sus pe deal, într-o poiană ce-arputea să fie a Mioriţei, purtată de urieşii ce dau dimensiunea eroismului, unmonument de mari proporţii unul ce preamăreşte, lângă mormintele-altare, o luptă dela Termopile în versiune românească, desfăşurată în peisaj maramureşean, naturaînăşsi fiind un templu cu perspective infinite, cum sunt numai ale neamului dezrobitdin toate sclaviile sale.

Dacă vrei să cunoşti adevărul şi numai adevărul cu orice preţ, va fi nevoie să mergidupă chemările interioare ale marelui ziarist, când respectivul exerciţiu spiritual vaechivala şi cu o înălţare la cer de-alungul unui drum etern, socotit pe drept şi divin.

Unirea Transilvaniei cu România proclamată şi votată la Alba Iulia la 1 Dec. 1918, cadecizie a Marei Adunări naţionale a fost prezentată regelui Ferdinand de o delegaţiecompusă din: episcop Miron Cristea, episcop, Alex Hossu, Alex. Vaida Voevod,Vasile Goldiş şi Caius Brediceanu.

Actul Unirii prezentat într’un raport de Ionel Brătianu, pe când Monitorul oficialpublică Decretul regal privind unirea Transilvaniei cu patria-mumă, România.

Revenind la Karoly, acesta pentru a obţine din partea Consiliului suprem al păciicondiţii mai bune, a acceptat soluţia sugerată de anturajul său: “Noi vom reuşi săobţinem condiţii mai bune, făcând un pic de bolşevism.”

Lenin, cum am arătat, a trimis ia Budapesta un revoluţionar fanatic, vechiul său amicChristian Rakovski. A făcut medicina la Paris şi între 1905 până în 1918 a conduspartidul socialist român. Era un intelectual veritabil şi prin temperamentul şi formareasa un marxist convins. El considera revoluţia bolşevică drept debutul revoluţieimondiale. Dr. Rakovski l-a convins pe Oscar Iaszy că prin incendiul comunismuluivor fi distruse pe rând toate regimurile capitaliste şi astfel a făcut din sociologulliberal, un democrat progresist, expresie ajunsă la modă în zilele noastre.

Ca orice revoluţie şi cea maghiară a suferit de un exces de ură inclusiv împotrivaarmatei, ofiţerii erau bătuţi, degradaţi şi nu rar chiar maltrataţi. Karoly numiseministru de război pe un colonel, Linder, un pacifist nihilist, dar anturajul bolşeviccontribuia la descompunerea armatei ungare. Totuşi regimentele de Seel şi honveziiîşi păstrau, refractari propagandei bolşevice, vechea disciplină.

Fără îndoială şi sub influenţa lui Rakovski, Karoly a adus la putere un guvernpopular, cu o formă trecătoare spre comunism.

Prima criză a guvernului a apărut cu ocazia reformei agrare. Miniştrii burghezi vroiausă împartă pământul ţăranilor, pe când marxiştii pledau pentru exploatarea colectivăde către ţăranii asociaţi. Karoly nu numai că a fost pentru colectivizare dar anaţionalizat băncile şi marile industrii. În urma unor astfel de decizii bolşevice,democraţii se retrag din guvern, iar pro-bolşevicii pentru a-i da lui Karoly osatisfacţie îl numesc preşedinte al Republicii. Numai că în timp ce Karoly se instalaîn Palatul regal de la Buda (Budapesta), bucuros că şi-a realizat ambiţia supremă avieţii sale, bolşevicii se pregăteau să acapareze supremaţia asupra Ungariei.

Cu această ocazie autorul se opreşte, ceva mai mult, la prezentareaviitorului conducător comunist al Ungariei, Bela Khun.

Încercând să intre în presa budapestană, lipsa lui de talent nu-i dă nicio şansă dereuşita. Pleacă la Cluj, unde devine informatorul poliţiei, deghizat în ziarist. Înaceastă calitate ajunge secretarul unei asociaţii muncitoreşti de ajutor mutual, funcţiece-i permite să-şi însuşească anumite fonduri, de câte ori avea ocazia. E prins şi dat înjudecată, dar izbucnirea războiului îl scapă de proces, Bela Khun a fost trimis pefrontul de est unde în vara anului 1916 cade prizonier şi e internat în câmpul deprizonierii de la Tomsk (Siberia). Acolo învaţă ruseşte şi se remarcă printreprizonierii ca un bun propagandist al partidului comunist. Deşi cu o pregătiremediocră, Bela Khun a ajuns să fie cunoscut de Lenin care îl preţuia pentrufanatismul său şi îi trecea cu vederea unele afaceri, nu prea cinstite, făcute de el pespinarea muncitorilor.

Însfârăţşit, când revoluţia populară a izbucnit în Ungaria, Lenin l-a trimis cu misiuneasă organizeze trecerea de la democraţia populară de esenţă burgheză la comunismul-bolşevic.

Ajuns la Budapesta, Bela Khun nu se bucură de o popularitate deosebită dar reuşeştesă răscoale oraşul destul de mic, Salgotarian după care se reîntoarce în Capitală, undedevastează imprimeriile presei ungureşti reducând la tăcere burghezia ungară.

Dar comuniştii mai aveau un adversar care se opunea bolşevizării propagate prinziarul lui B. Khun “Jurnalul roşu” şi aceştia erau social-democraţii. Astfel bandele luiB. Khun au atacat jurnalul acestora “Cuvântul poporului” dar imprimeria fiind păzităde muncitori, au dat o lecţie bună hoardelor bolşevice pe care le-au pus pe fugă iarBela Khun a fost transportat la spital.

Confruntat cu atare insuccese Rakovski s’a hotărât să lichideze, el, frontul popular şisă instaureze republica bolşevică.

În anturajul lui Karoly se afla un tânăr Kramer-Kery, care după o călătorie în Elveţial-a convins pe Karoly că în Europa statele capitaliste sunt atât de hărţuite de maselebolşevice încât vor ceda curând, acoperite de lava incandescenţă revoluţionară.

Karoly era furios din cauza hotărârii Consiliului suprem al păcii ca trupele maghiaresă se retragă de la granită pe o distanţă de 100 km., respectând un spaţiu neutru de 75km adâncime şi 300 lărgime, în care nici un soldat român sau ungur nu avea dreptulsă pătrundă.Informat greşit că trupele ruseşti înaintau în Carpaţi spre Ungaria, iarcolonelul Stromfeld, viitorul comandant al armatei roşii, i-a prezentat un raport bazatpe o imaginară înaintare a ruşilor, l-au convins pe Karoly că ar putea juca rolul unuinou Attila, lansând bolşevismul spre Occident. Astfel guvernul respinge ultimatulConsiliului suprem iar pe Karoly l-a determinat să execute ultimul act politic privindinstalarea regimului bolşevic în Ungaria. La 21 Martie 1919, dimineaţa, Adunareamembrilor sovietelor de soldaţi şi muncitori au anunţat instalarea dictaturiiproletariatului maghiar.

Mai rămânea să se efectueze demisia lui Karoly, sarcină preluată de Kery care aredactat proclamarea ce trebuia să lichideze interimatul lui Karoly. Şi fiindcă ultimulînca ezita, Keri l-a pus pe secretarul său particular să semneze actul. Nenorocitulfigurant se afla în faţa unui fapt împlinit.

Finalul proclamaţiei suna categoric: “Eu, preşedintele provizoriu al Republiciipopulare maghiare, înaintea deciziei conferinţei de la Paris, mă adresez proletariatuluimondial ca să obţin de la el, ajutor şi dreptate. Eu demisionez şi încredinţez putereaproletariatului poporului ungar.”

Rolul jucat de Karoly în venirea la putere a lui Bela Khun nu poate fi pus la îndoială.Guvernul revoluţionar al lui B. Khun era o sucursală a guvernului sovietic, sub alecărui dispoziţii el acţiona.

Aşa cum un mare medic pentru a pune un diagnostic just, de cele mai multe ori, seorientează după nişte simptome “secundare”, neluate’n seamă de ceilalţi colegi ai săi,la fel şi marelelui nostru ziarist nu-i scapă faptul că începând din Mai 1919, dupaluarea puterii de Bela Khun în Ungaria, atacurile sovietice asupra Basarabiei seînmulţesc şi câştigă în intensitate. La 1 Mai Cicerin, comisarul sovietic pentru Afaceriexterne, împreună cu Chr. Racovski, devenit guvernatorul Ucrainei, dau ultimatRomâniei să părăsească Basarabia până la 3 Mai. Un al doilea ultimat pretindea şievacuarea Bucovinei. La 27 Mai unităţi ruse încearcă să ocupe Benderul (Tighina)dar sunt respinşi peste Nistru.

Evident, P. Şeicaru are dreptate, sovieticii nu doreau să se angajeze într’un război ciprin atacuri răzlete căutau să concentreze trupele româneşti la Nistru, pentru a uşuraacţiunile lui Bela Khun în Ungaria.

Cel puţin curioasă era atitudinea Consiliului suprem, mai precis a englezilor şiamericanilor, mai ales cei din urmă dezorientaţi în problemele Europei centrale, ceeace se arăta extrem de grav, aliaţii erau gata să înceapă negocierile cu guvernul BelaKhun. Ei vedeau în toate, doar intriga militaristă a generalului Foch, reprezentat înRomânia de Berthelot. În poziţia în care se afla, Clemenceau (Tigrul) era obligat să seadapteze şi să interzică românilor să se amestece în problemele Ungariei şi lerecomanda reluarea poziţiilor de pe Mureş.

La 4 Aprilie 1919 generalul Smuth e trimis din partea Consiliului Suprem cerând luiBela Khun să-şi retragă trupele pe linia prevăzută în tratatul de alianţă din 1916, dardiscuţiile l-au determinat pe dictatorul roşu să considere propunerea aliaţilor ca pe unsemn de slăbiciune şi îl încuraja să-şi ridice pretenţiile. Întrevederea cu Smuth aeşuat, probabil că B. Khun era informat despre situaţia critică a României, de uniimembrii ai Consiliului suprem. Ea ne este prezentată de André Tardieu, membruldelegaţiei franceze la conferinţa de pace şi preşedintele comisiei care se ocupa deproblemele românilor, mărturisindu-i contelui Saint-Aulaire: “Eu duc lupte grelepentru a fi recunoscute lui Brătianu şi României calitatea de aliată. Am împotriva meape Clemenceau care nu-i iartă armistiţiul; Wilson care ignoră tratatul nostru de alianţaşi pe toţi juriştii pentru care pacea din 9 Mai încheiată cu Germania, deposedeazăRomânia de calitatea sa de aliată ... În concluzie, în numele Dreptului se comite omare inechitate, pedepsindu-se, România şi nenorocirile sale, de care noi aliaţii eisuntem responsabili. Noi înşine suntem pentru că nu ne-am ţinut angajamentele laSalonic, şi-apoi, mai ales Rusia pentru trădarea ei de necrezut.”

Saint-Aulaire adăoga spuselor lui Tardieu: “După acest război ai dreptului, Româniaeste, din toţi aliaţii noştri, cel ce a suferit cel mai mult şi a fost cel mai mult maltratat.Consiliul suprem nu ar putea, fără să-şi ruineze principiul său esenţial - principiul

naţionalităţilor - să-l împiedice să-l aplice realizându-şi unitatea. După ce luni de-arându-l Bela Khun şi-a propus să lichideze armata ungară, deodată şi-a dat seama căare nevoie de ea şi apelând la o serie de ofiţeri de carieră şi la patriotismul maghiar, areuşit să pună pe picioare o armată ale cărei trupe erau în stare să lupte cu disperarepentru a-i împiedica pe români s’ajungă la Budapesta.

Valoarea combativă a unei armate nu e în funcţie doar de moralul soldaţilor şiofiţerilor dar în mare măsură de pregătirea înaltului comandament. Fiecare război,susţine maiestrul, e un duel între comandamentele forţelor care se confruntă. Dinacest punct de vedere comandantul armatei ungare numit de B. Khun era un ofiţermediocru, numit Stromfeld, din punct de vedere al comandamentelor superioritateaera de partea armatei române.

Faptul că Bela Khun a declanşat ofensiva, Consiliul suprem nu mai putea opriRomânia să se bată. La 2 Mai după o ofensivă de două săptămâni, armata românăaflându-se pe malul stâng al Tisei, Bela Khun prin intermediul lt. colonelului Werthde Szolonc propune pacea; recunoaşte toate pretenţiile teritoriale româneşti dar numai dacă românii încetează ostilitaţile şi sub nicio formă nu se vor amesteca întreburile interne ale Ungariei.

Întretimp ministrul de externe al Franţei Pichon îi transmite lu Brătianu în numeleComitetului Suprem interdicţia de a înainta spre Budapesta. Premierul românraspunde: “Marşul asupra Budapestei nu va avea loc decât în interesul general şi încompletă înţelegere cu aliaţii, când îl vor considera ca un veritabil servici ce li se faceşi când ei înşişi îl vor cere.”

Brătianu a refuzat propunerile de mai sus ale lui Bela Khun deoarece nu vroia sătreacă peste deciziile Consiliului suprem şi, în principal nu avea nici o încredere înguvernul de aventurieri al lui B. Khun.

Pentru a da satisfacţie naţionalismului maghiar ungurii atacă Cehoslovacia cu gândulascuns să ajungă să stabilească legături cu Rusia Sovietică ori dacă n’au putut să-şiîmplinească visul, de vină au fost românii, care i-au respins din toate poziţiile.

Ceea ce miră, astăzi este scrisoarea lui Clemenceau adresată la 7 Iunie 1919, trimisălui Bela Khun în care îl admonestează că atacase pe Cehi, tocmai în momentul în careconferinţa păcii era gata să invite pe reprezentanţii guvernului maghiar pentru acunoaşte punctele lor de vedere asupra frontierelor juste ale Ungariei.

A specula de-acum asupra cauzelor atitudinii Consiliului suprem ale păcii atât defavorabila Ungariei bolşevizate şi în acelaşi timp atât de ostilă României, cum P.Şeicaru nu o face, nu ne vom opri nici noi asupra lor. Ramâne faptul în sine caretrebuie reţinut şi mai ales să nu fie uitat.

S’a ajuns la penibila situaţie ca Ungaria lui Bela Khun să aştepte, după promisiuneascrisă a lui Clemenceau, invitarea la conferinţa de pace, pe când i se imputa de cătrereprezentanţi Consiliului suprem, României, toate calamităţile abătute asupraUngariei. După ei România era vinovată de demisia lui Karoly şi instalareabolşevismului în Ungaria. Mai departe, era făcută vinovată că a trecut peste liniileimpuse de aliaţi, pătrunzând în teritoriul maghiar până la Tisa. În consecinţă i se cereretragerea trupelor române până la frontierele româno-maghiare fixate la Conferinţapăcii.

Brătianu răspunse energic, respingând toate învinuirile nemotivate ale Consiliuluisuprem. Şeful delegaţiei române, la întâlnirea din 10 Iunie 1919, a explicat cătrecerea puterii de la Karoly la B. Khun a fost un şantaj exercitat asupra aliaţilor, s’aîntâmplat fără niciun amestec din partea românilor.

În ce priveşte oprirea trupelor române pe Tisa, guvernul român nuşi poate asumarăspunderea să-şi retragă trupele de pe Tisa până nu va avea garanţii din parteaUngariei că pe viitor va evita astfel de atacuri.

Faptul că I.C. Brătianu avusese dreptate o demonstrează atacul infanteriei ungare dindimineaţa zilei de 10 Iulie, declanşat în trei puncte: Tokai, Szolnok şi Csongrad.Atacul principal, în centru, stătea sub protecţia a o sută piese de artilerie. Trupele luiB. Khun au reuşit sătreacă Tisa, spre încântarea comandamentului român (gen.Prezan şi Mărdărescu) căci ungurii înaintând imprudent, nu se aşteptau la lovitura celi se pregătea. Grupul de manevrare românesc era concentrat în regiunea Düspök-Ladany sub comanda generalului Moşoiu având în dreapta, ca acoperire, divizia 2-acavalerie, o divizie de infanterie şi a 6-a divizie.

În zorii zilei de 24 Iulie s’a declanşat contraatacul românesc. Din toate părţileatacurile româneşti erau aşa de impetuoase încât trupele ungureşti nu au putut rezistaşi cuprinse de panică se retrăgeau într’o fugă disperată. Au lăsat în urmă un bogatmaterial de război şi dupăce au trecut podul spre Szolnok, au consfiinţit victoriaromânilor care pentru a doua oară îi resping pe unguri dincolo de Tisa. La ParisConsiliul Suprem încerca să oprească înaintarea trupelor române şi astfel să salvezeocuparea Budapestei. Cu toată opoziţia aliaţilor, guvernul român a înţeles că singurasoluţie a respectivei situaţii era să lichideze regimul provocator al lui B. Khun.

La 30 Iulie românii trec Tisa, la nord de Szolnok şi încep înaintarea vertiginoasă cătreBudapesta. Comandamentul român avea la dispoziţie 10 escadroane cu 12.000 decavaleri. Întreaga pustă era invadată de trupe româneşti.

La 1 August, rând pe rând, trupele maghiare capitulează, înregistrându-se totalaînfrângere a armatei ungare. Dezastrul avusese un ecou deosebit la Budapesta. BelaKhun era convins că va câştiga bătălia, dar din moment ce românii trecuseră Tisa, îşidăduse seama că totul era pierdut.

La 2 August dictatorul părăsea Budapesta într’un tren blindat fugind la Viena. Înaintede a pleca ţinuse un discurs celor 500 de membrii ai Consiliului de soviete de oîndrăzneală neruşinată. Socotea că proletarii nu s’au arătat demni de revoluţie. Autrădat încrederea ce a avut-o în ei. Pentru moment, vor trebui să cedeze necesităţii,dar el va reveni încurând. Ei vor lăsa pentru mai târziu instaurarea erei comuniste,când proletarii vor fi mai bine pregătiţi să primească ideile bolşevicilor.

(Bela Khun s’a înşelat amarnic, fiindcă el nu s’a mai întors niciodată în Ungaria.Panait Istrati pe drumurile sale făcute în URSS l-a întâlnit şi pe tovarăşul Bela Khun,scăpat de prigoanele lui Stalin, trăia undeva într’un orăsel din fundul Rusiei.Scriitorul român a rămas impresionat de starea sa precară, dar noi suntem siguri căfanatismul mai pâlpăia în pieptul său, odată ce acesta cu violenţa aplicată orb, erasingurul element mai stabil al practicii sale zilnice, de unde noi credem ceea ce scrieP. Şeicaru că activistul pus în slujba comunismului internaţional n’a cunoscut nicioiotă din învăţătura lui Lenin, reacţiona ca un robot mecanic, la comanda zeilor roşii.

Înclinăm să mai credem că dacă intr’o zi Stalin s’ar fi hotărât să-l pună la zid şi să-lîmpuşte, el ca mulţi alţii, ar fi strigat în momentul execuţiei un “Trăiască Stalin”, iarmarele dictator ca răspuns ar fi zis “Bela Khun, să mă pupe în c ...!”

La urma urmelor, acelaşi B. Khun inaugurează seria marilor nostalgici, din cei careau invadat România după Nov. 2001, trăind recrudescenţa unei ere pe care noi amcrezut-o de mult apusă. Masca de social-democraţi pe care se trudesc să şi-o pună pechip e transparentă, lăsându-ne să le vedem figura de eterni bolşevici.

Pentru ospăţul nebunilor, dirijat de fostul şi actualul prim secretar de partid I. Iliescucomunist - pe care îl trădează fiecare vorbă, fiecare gest - am aminti că românii,popor de ţărani nu s-au lăsaţi atraşi de ideile bolşevice nici când revoluţia izbucnisealături de ei în tranşeie şi mai târziu au distrus statul bolşevic instaurat de Bela Khunîn Ungaria.)

La 3 August, colonelul Rusescu, comandant al brigadei a 4-a de husari, din proprieiniţiativa execută un raid temerar şi pătrunde în Budapesta în fruntea a 400 decălăreţi, cu două tunuri şi două grupuri de mitraliere. A doua zi, 4 August, trupeleromâne au ocupat capitala Ungariei.

După ocuparea Budapestei, acţiunea trupelor române a continuat împotriva bandelorcare terorizau şi jefuiau populaţia maghiară. Ocupaţia română se întinse până la Györşi lacul Balaton.

În tot cursul lunii August, Consiliul superior nu şi a putut stăpâni furia contraromânilor care au ignorat interdicţiile şi şi-au permis să intre în Budapesta, fără săţină cont de VETO-ul ce le-a interzis ocuparea capitalei şi deci şi căderea lui BelaKhun.

În realitate, România ca aliata Franţei era mustrată de Lloyd Georges fiindcă puteadeveni principalul stat al Europei centrale, consolidând influenţa Franţei în acestsector.

Victoria zdrobitoare obţinută de armata română în Ungaria, nu era deloc măgulitoarepentru Consiliul suprem care se lăsase prins în şantajul aventurierului Bela Khun.

În finalul cărţii, Pamfil Şeicaru omagiază, încăodată, figura marelui I. Brătianu: “Întoată această perioadă, calităţile unui mare om de stat, I. Brătianu, sunt confirmate.Curajul său de a ţine piept Consiliului suprem pentru apărarea drepturilor României,voinţa sa neînduplecată de a obţine pentru ţara sa, prestigiul de care avea nevoie,capătă, în perspectiva unui jumătate de secol, valoarea ce i-a fost ignorată multăvreme!”

În acelaşi timp, P. Şeicaru are o superioară înţelegere a poporului român, inclusiv înanii grei ai războiului, scriind: “Unitatea indestructibilă a poporului român, rămasăintactă cu toate că îi lipsea unitatea unui stat, are o explicaţie, Valahia (sau Ţararomânească), toată Moldova până la Nistru şi Dobrogea s’au nutrit din ceea ce poatefi numit rezervorul etnic al Naţiei: Transilvania.”

Ideea aparţine istoricului C. Giurescu, cel ce în cartea “Transilvania în istoriapoporului român” are un capitol intitulat “Transilvania reservoir etnic românesc” prinacest fenomen autorul explică unitatea de limbă şi de spiritualitate a poporului românla fel ca permanenţa sa în spaţiul Daciei.”

Însfârşit, încheierea lucrării cuprinde una din cele mai dragi idei ale marelui ziarist şiistoric, simţindu-şi mereu rădăcinile înfipte în pământul patriei sale natale, seva luifiind şi apa Vie a scrisului său: “România este o mare şi indestructibilă realitate înmers ascendent. Chiar greutăţile temporare nu au putut şi nu vor putea să-i schimbedestinul istoric!”

Deşi, aş dori să fie aşa cum scrie Pamfil Şeicaru, personal nu cred că România areastăzi un mers ascendent ci continuă declinul început şi consolidat în aniicomunismului, socotiţi şi după Dec. 1989. Lucru evident, după 12 ani de zisademocraţie, pentru care s’au jertfit mulţi tineri români, cetăţeanul inert, lipsit dememorie i-a readuas la putere după 6 ani de dominaţie comunistă, şi ei s’au grăbit săinstaureze dictatura partidului unic ceea ce înseamnă o adevărată catastrofă naţionalăpentru poporul român, sensul fiind într’o singură direcţie: cert în jos.

În această perspectivă “Româniile albe de mâine” ale lui Aron Cotruş, pe care lecânta în poeziile sale, se află tare departe de realităţile ţării, aparţin mai mult delumea iluziilor şi visului.

Comunismul, de astăzi, din România s’a transformat într’o adevărată boala,sigur, mortală.

Rezumând unele aspecte ale cărţii “La Roumanie dans la grande guerre” de PamfilŞeicaru, de la început vom admite că autorul şi-a ţinut promisiunea, a descris războiulprim mondial, la care a asistat de la luptele de pe Jiu până la Cireşoaia, cu scopul de ane transmite adevărul pe care nu numai generaţiile tinere nu le-au cunoscut.

Extrem de documentat, din toate punctele de vedere, ne prezintă greşelile aliaţilorfaţă de România, niciunul dintre ei nu şi-a ţinut promisiunea dată în 1916, cândRomânia, în August, a intrat în război după o neutralitate de doi ani.

În primul rând Franţa n’a reuşit să ne trimită ajutorul promis, generalul Sarrail nu s’amişcat cu trupele din Salonic, aşa cum a fost întelegerea dintre cele două părţi. Totuşi,Franţa şi-a recunoscut vina faţă de români, pe tot timpul războiului a încercat să neajute şi mai târziu la Conferinţa de pace de la Paris, ne-a sprijinit atunci când engleziişi americanii vroiau să nu ne mai considere, prin armistiţiul încheiat cu nemţii,calitatea de aliată.

În acest sens mari personalităţi ale politicii franceze ca Berthelot, contele de Saint-Aulaire, André Tardieu şi alţii, au luptat pentru recunoaşterea drepturilor românilor,garantate prin tratatul de alianţă încheiat cu aliaţii.

Fără îndoială, Franţa ne-a fost un aliat credincios, a reuşit să-şi impună punctele devedere faţă de englezi şi americani, care nu ne erau deloc favorabili.

Marea defecţiune a venit din partea Rusiei, care incă din 1915 aştepta să se încheiepacea separată cu Germania, după tratativele duse între Stürmer, reprezentantulRusiei şi von Yagow cel al Germaniei. Pacea nu s’a realizat, cu toate că pentru ea seangajase şi celebrul călugăr Rasputin deoarece ţarul, loial, nu dorea să-şi trădezealiaţii. Mai mult, chiar şi după demisia lui, guvernul provizoriu condus de Kerenskivroia să continue războiul, pacea separată de la Brest Litovsc va fi opera lui Lenindupă revoluţia din Octombrie. Deci trupele ruseşti intraseră în anarhie încă din 1915când şi-au părăsit poziţiile cucerite în Galiţia. Atitudinea pasivă, necombatantă aruşilor constituia un fenomen bine cunoscut de politicienii vremii, A. Tardieu vorbeade trădarea incredibilă a Rusiei, iar Berthelot şi Saint-Aulaire după trecerea lor pe laPetrograd şi-au exprimat convingerea că ruşii urmăresc să împartă cu nemţii, între ei,România.

Trădările ruşeşsti pot fi constatate cu uşurinţă în lupta pentru apărarea Bucureştiului,când au refuzat pur şi simplu să intre în luptă, au preferat să asiste la căderea capitaleica simplii spectatori.

Dreptate are Pamfil Şeicaru, soldaţii ruşi nu vroiau să lupte pentru consolidarea unuistat care se interpunea între ea şi masa slavilor din Balcani, scopul final fiindocuparea Constantinopolului şi a strâmtorii Dardanelelor. Puţin se cunoaşte că pentruca Rusia să intre în primul război mondial a cerut aliaţilor să-i garanteze stăpânirea

teritoriilor respective, care de altfel le-au fost recunoscute de către ei, satisfăcândfoamea lor imperialistă.

Deci, nu e niciun secret, România a trebuit să înfrunte de una singură un inamic atâtde puternic, cum era Germania în 1916. Marea tragedie românească o constituiafaptul că deşi victorioasă în luptele din Carpaţi, până la urmă din cauza superiorităţiigermane erau forţaţi să se retragă. În 1917 când francezii reuşesc împreună curomânii să pună pe picioare o armată ce putea să se întreacă cu cea germană, s’auînregistrat marile victorii de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, oprind pe nemţi săînainteze spre nordul Moldovei unde ar fi putut fuziona cu armatele din Bucovina.

Cât priveşte înfrângerea de la Turtucaia, marele ziarist demonstrează că ajutorul rus afost insuficient, o aflăm chiar din demisia generalului rus înaintată ţarului, la caredacă adăogăm absenţa trupelor franceze conduse de gen. Sarrail, avem expusecauzele dezastrului din Dobrogea, la care vom pune la socoteală puterea armată anemţilor conduşi de marele general, Mackensen, aflat în legătură continuăcu alţigenerali vestiţi ca Hindenburg sau Ludendorff şi nu erau singurii. (Hindenburg, în1933, în faţa pericolului bolşevic, i-a încredinţat conducerea statului german luiHitler, îşi doarme somnul de veci în catedrala gotică sfânta Elisabeta - prima bisericăgotică a Germaniei - din Marburg, într’un mormânt de piatră înconjurat de o serie decoroane de fer, aparţinând soldaţilor săi care i-au rămas credincioşi şi după moarte. Înaceeaşi biserică, în aripa stângă a navei transversale, sub o piatră simplă, o inscripţiene arată, că acolo odihnesc rămăşiţele lui Frederich cel mare, rege al Prusiei, depuseîn acest loc după ce Prusia căzuse, în timpul celui de al doilea război mondial, departea Germaniei ocupate de trupele sovietice.)

După încheierea păcii de la Buftea, în Nov. 1918, România reintră în război de parteaAntantei, demonstrând că asemeni Păsării sfinte a avut energia să iasă la lumina, binemeritată. Episodul ungar este redat cu măiestria ce caracterizează întreaga carte, eaposedă stilul specific scrisului maestrului Pamfil Şeicaru. El nu numai că descrieadevărul, uneori posibil a fi rece în logica lui, dar mai important, el ne prezintădrumul ce duce la adevăr şi în acest sens ne împărtăşeşte solemnitatea rituală acercetării, în care pana de scris poartă amprenta unei inimi fierbinţi care bate puternicpentru o cauză ce nu e doar a lui ci aparţine unui neam întreg, cel românesc.

Astfel, P. Şeicaru creiază un mod de exprimare numai al lui, îl recunoşti cum începisă-l citeşti, fără să-l poţi defini, ca pe unicele înfăptuiri ale omului, şi el include unmister originar inefabil, de care am vorbit de nenumărate ori până acuma, tot dindorul, de a-l descifra, acţiune imposibilă cum e şi atingerea, în viaţa noastrăpământească, a Absolutului.

Istoria de faţă despre primul război mondial nu a putut fi scrisă decât de P. Şeicaru, deunde adevărurile incomode pe care le conţine.

În şcoli şi în cărţile de istorie uzuale ni s’a prezentat războiul de întregire a neamuluicu făurirea României mari, în culori extrem de roze, trecându-se repede pe lângămarea catastrofă de la Turtucaia pusă pe spinarea comandanţilor armatei române, înprimul rând a şefului statului-major gen. Iliescu, de parcă nu ar fi fost vorba catrupele franceze conduse de gen. Sarrail să vină de la Salonic, iar în ce priveştearmata rusă parcă nu ar fi avut datoria să lupte ca parte beligerantă, Dobrogea puteasă slujească nemţilor şi ca poartă de intrare în Rusia.

Dar cea mai mare mistificare adoptată de istoricii români, probabil să nu jignească pemarele nostru vecin din Răsărit, este aceea că nu s’a pomenit cu nici un cuvânttratativele duse de ruşi pentru a încheia pacea separată cu nemţii încă din 1915, şiacest lucru era cunoscut de armată de unde lipsa de combativitate prezentă înconştiinţa ei din 1915. Majoritatea istoricilor noştri se trudesc să ne convingă defaptul că defecţiunea ruşilor a început din 1917, când s’a încheiat pacea, ori realitateaeste că lucrurile s’au petrecut altfel, în anul intrării României în război, armatele ruseerau puternic anarhizate, la urma urmelor ajutorul Rusiei a fost din toate punctele devedere, nul.

Aceasta o aflăm de la Pamfil Şeicaru, bazat pe mărturii şi documente ce nu pot ficontestate. (În timpul retragerii în Moldova, N. Iorga publică o carte favorabilărelaţiilor româno-ruse, viu criticată, în exil, de către N.St. Govora şi avea dreptatedeoarece marele savant şi nu era pentru prima oară a scris o carte de ocazie,neconformă cu raporturile poporului român cu Rusia, după Take Ionescu numit, pedrept, duşmanul nostru natural).

În legătură cu atitudinea Consiliului suprem al păcii, fără îndoială era vorba de oprevenire a modului cum înţeleg englezii şi americanii să-şi slujească cele maimeschine interese.

Să admitem că cele două puteri doreau să oprească Franţa ca prin România să ajungăsă stapânească Balcanii, deci rezerva ce o aveau pentru România era indirectă. Darorientarea respectivului Consiliu suprem era compromiţătoare fiindcă ignoradrepturile României, favorizând o ţară comunistă cum era Ungaria lui Bela Khun.

Ceea ce putea pe-atunci surprinde, astăzi e ca de la sine înţeles, Statele Unite şiAnglia ameninţate de uraganul hitlerist pe care nu erau în stare să-l învingă prinforţele proprii s’au aliat cu Uniunea Sovietică, marele lor duşman. Dar când e vorbade interesele proprii numai contează niciun fel de principii. De unde se vede că evorba de o anumită mentalitate manifestată şi în primul război mondial.

Totuşi, membrii Consiliului suprem erau intrigaţi de faptul că Ionel Brătianu ledemonstra că are dreptate în acţiunile lui, ceea ce îi provoca, în loc să le câstigerespectul pe care-l merita. De unde au menţinut vetoul dat României să nu ocupeBudapesta, deşi pentru distrugerea Statului comunist al lui Bela Khun nu exista o altă

posibilitate. Politicianul român a acţionat cum i-a dictat simţul său politic şi astfelarăta Consiliului suprem cine avea dreptate.

Toată chestiunea însă, era greu de digerat de reprezentanţii Consiliului suprem fiindcăI. Brătianu era emisarul unui stat mic, sortit să stea în banca lui şi să asculte, docil,poruncile celor mari.

De altfel, conflictul, provocat de aliaţi, până la urmă l-a determinat pe Brătianu săpărăsească conferinţa de pace trântind uşa după el, în semn de protest pentru micimeade caracter ai celor ce se considerau superiori celorlalţi semeni. A urmat să reprezinteRomânia în locul lui Brătianu, Al. Vaida Voevod care, obişnuit cu manierele de supusungurimii din Parlamentul maghiar, a posedat diplomaţia să-i cucerească în primulrând pe englezi şi cum a făcut-o o vom afla cu altă ocazie. În orice caz a câştigatbunăvoinţa tuturor aliatilor pentru a stabili graniţa de vest a României cu Ungaria. Sepoate că politicianul ardelean i-a cucerit pe englezi prin faptul că le cunoştea limba.

Toate aceste evenimente le aflăm dintr’o altă lucrare a lui Pamfil Şeicaru, în carelaudă fermitatea marelui om politic I.C. Brătianu făcând remarca justă că românii nui-au apreciat activitatea merituoasă de la Conferinţa de pace, astfel că va pierdealegerile avute loc imediat după întoarcerea lui la Bucureşti.

Mărul discordiei dintre el şi Consiliul suprem a fost provocat de problema Banatului,în care reprezentantul Sârbiei, Pasici şi Take lonescu ar fi stabilit graniţele Banatuluiîmpreună, înţelegere aprobată şi de Consiliu suprem, ceea ce pentru Brătianu însemnao încălcare a dreptului său de reprezentant oficial al României, cu atât mai mult cu câtnu era de acord cu împărţirea respectivă.

Aliaţii aveau pretenţia să li se recunoască dreptul de conducători ai Conferinţei păcii,chiar şi când greşesc, cum poate fi interpretată atitudinea lor faţă de I.C. Brătianu.Reprezentanţii Consiliului se simţeau jigniţi ca un conducător al unui stat mic, îidepăşea în viziunea sa politică, refuzând să le execute ordinele.

Mai apropiaţi de zilele noastre la ultima întâlnire a; statelor din Uniunea Europeană,s’au ivit conflicte privitor la ierarhia dintre ele, mai dificil era să se stabilească cineurma să joace rolul conducătorului principal, iar popoarele mici, de teama să nu cadăsub călcâiul unei noi dictaturi, cereau drepturi egale cu statele cele mai puternice şieconomic bogate.

În caz de război oare o naţiune se va vedea nevoită să lupte împotriva unei naţiuniprietene sau contra intereselor proprii?

Cu ocazia conflictului jugoslav de ultimă oră, au apărut reacţii foarte curioase chiar şidin partea unor politicieni nemţi, nu de prima mână dar tocmai aceştia au posibilitateasă exprime gândurile ascunse ale celor mari, care preconizau că în caz de nesupunerea unei naţiuni la ordinele date de cei mari, să existe un tribunal în care să fie pedepsiţi

cei recalcitranţi, fără să mai fie nevoie de declanşarea unui război. Asta, sub mascademocraţiei nu ar fi o dictatură, tot atât de rea sau mai rea şi inumană ca ceabolşevică, nu mai că ea ar purta eticheta Statelor Unite?

De-aici vor primi mai multă întelegere adversarii zisei globalizări în care oamenii ardeveni mai plini de bani dar sigur lipsiţi de libertatea ce o au astăzi?

Să nu uităm că în primul război mondial, membrii Consiliului suprem căutau să-şiimpună până la urmă propria lor măsură de învingători, de unde adversarul începusesă fie pedepsit, deşi dreptul la război era cândva garantat de tratatele internaţionale, laînceput mai cu blândeţe, ca apoi în cel de al doilea război mondial, conducătoriitaberei adverse să fie executaţi ca cei mai criminali dintre criminali. Aceastărenunţare la preţuirea demnităţii omului, chiar şi când ţi-este inamic, a devenit un felde a fi al contemporaneităţii noastre cea de toate zilele.

Nu putem încheia analiza noastră fără să nu ne referim la o altă idee dragă maestrului,pentru el istoria joacă şi rolul să-i înveţe pe urmaşi să nu facă aceleaşi greşeli caînaintaşii lor. Ori în acest cadru, convingere ce şi-o exprimă şi cu alte ocazii, dacăromânii ar fi cunoscut adevărăta istorie a neamului lor, şi-ar fi dat seama că la 23August 1944, conducătorii politicieni în frunte cu regele erau pe cale să facă o maregreşală, fiind gata să ne predea fără nicio condiţie duşmanului nostru natural, Rusia.

Poate că atunci în loc să sărbătorim, total inconştienţi, o pace netrebnică şi vândută,am fi protestat şi am fi sprijinit pe Antonescu, singurul în drept, să încheie cuSovieticii un armistiţiu cu condiţii, urmărit şi de Stalin.

Fără îndoială, Pamfil Şeicaru, şi-a pus în această carte ce a avut mai bun în fiinţa sa,de unde superioara sa realizare. De altfel, adevărul pe care ne-a promis să-l respecteşi învăţămintele ce ni le dă fac valoarea inestimabilă a lucrării sale “La Roumaniedans la grande guerre”.

Dacă am reuşit să insist asupra părţilor cele mai de seamă tratând subiectul respectiv,voi fi înţeles că această carte e pe departe cea mai aleasă lucrare istorică scrisăvreodată, în exil, şi printre cele mai bune concepute dîn istoriografia româneas

Scrisoarea (6) din 20 Dec.1976, de la Pamfil Şeicaru

Va răspund scrisorii dv. lămurind chestia francmasoneriei în România, făcând unscurt istoric spre a înţelege mai bine unele atitudini de acum 60 de ani.

Toată generaţia de la 1848 în grade deosebite de raliere a aparţinut mişcării luiMazzini. N. Bălcescu a fost membru al organizării carbonarilor. Francmasoneriaducea lupta împotriva absolutismului şi afirmarea principiului de libertate anaţiunilor. Prusia absolutistă, Austria catolică domina Italia, Rusia ţaristă salva peHabsburgi în 1848. Pentru generaţia de la 1848, francmasoneria era un loc de undeputeau avea relaţii internaţionale care înţelegeau să sprijine aspiraţiile poporuluiromân de a beneficia de dreptul de autodeterminare. Prima lojă francmasonă înRomânia s’a format la Galaţi şi se numea “Steaua României” exact titlul publicaţieilui Kogălniceanu. Vei rămâne uimit când îţi voi scrie că maestrul suprem, gradul 33al lojei francmasonice de la Galaţi a fost Cuza, domnitorul de mai târziu. Aiexplicaţia operaţiei alegerii la Iaşi ca şi la Bucureşti. Nu uita că viitorul împărat alFranţei, Napoleon al III-lea, a fost carbonar. Dar francmasoneria a fost şi este incăputernică în ţarile catolice şi prea puţin importantă în ţările ortodoxe, în care Bisericanu reprezintă o forţă politică. Nu am aparţinut francmasoneriei care pentru spiritulmeu de libertate însemna că accept directive de la centru care nu se identificau cucomandamentele naţionale. Ion C. Brătianu după 1866 s’a desprins de masonerie, deaici situaţia grea a lui Ionel Brătianu la conferinţa păcii. Clemenceau nu-i iertărefuzul de a se retrage cu familia regală, parlament şi armată în Rusia în iarna 1917sau de a nu fi acceptat triunghiul morţii, o rezistenţă sinucigaşă în regiunea Vaslui,Bacău, nordul Tutovei. El a demisionat lăsând generalului Averescu conducerea şinegocierile de armistiţiu cu puterile centrale. La Conferinţa păcii, el a avut ţinutadârză a ţării care fusese victima puterilor aliate. Atunci Al. Vaida Voevod care erasecundul în reprezentarea ţării la Conferinţa păcii, a acceptat să intre într’o lojamasonică, cred britanică. Rezultatul s’a văzut: succesul avut la Londra. Fidelitateamasonică a lui Al. Vaida Voevod: el a sprijinit garda de fer şi a mărturisit-o laprocesul gărzii de fer, după asasinarea lui I.G. Duca. Îţi voi cita un caz menit să-ţilămurească ce înseamnă francmasoneria română. C. Argetoianu urma să plece înGermania, prin 1926, spre a lua contact cu Stresemann, marele om, de Stat alGermaniei, din acea epocă. Ştia că era gradul 33 în masoneria germană, deci aveanevoie să se prezinte ca francmason. Între partizanii lui era şi Jean Pangul care eraşeful masoneriei române, cerându-i să-l căftănească mason gradul 33. Pangul arăspuns că nu se poate, este nevoie de a avea trecute o serie de grade etc. Argetoianuenervat i-a replicat: tu crezi că îţi cer aceasta împins de o convingere? Nu, am nevoiede a fi mason cu gradul 33 ca să-l văd în condiţii de egalitate pe Stresemann. Atât şinimic mai mult. Argetoianu, sceptic, zeflemist, să accepte disciplina masonică?

Cred că eşti lămurit şi de adeziunea oportunistă a lui Al. Vaida Voevod. Întrebareaeste: actul oportunist al lui Al. Vaida Voevod a avut un efect favorabil intereselorRomâniei într’un moment decisiv pentru totalitatea neamului nostru? Categoricafirmativ. În activitatea politică rezultatele o valorifică. Intenţiile nu pot acoperi

consecinţele dezastruoase. Citind “La Roumanie dans la grande guerre” veţi cunoaştetragicul destin al Neamului românesc care încă nu a luat sfârşit. Prăbuşirea imperiuluiotoman a înlesnit independenţa României în 1877, prăbuşirea perfidei monarhii aHabsburgilor în Decembrie 1918 a înlesnit să dispară vechile hotare, cum prăbuşireaţarismului ne-a redat Basarabia. Acum trebuie să aşteptăm prăbuşirea Rusiei sovieticeca să ne putem relua elanul. Şi va veni această explozie a naţionalităţilor din imperiulsovietic. Atunci România va fi de la Viena până la Athena, Statul cel mai puternic dinBazinul Dunării şi Balcani. Nu visez, ci îţi expun concluziile la care am ajunsstudiind fără întrerupere evoluţia politicei internaţionale. Fireşte, România de mâineva fi alta decât aceea de azi şi cu atât mai mult ca aceea de ieri. Te felicit că te ţii încurent cu ceea ce se publică în România de azi. Pe mine mă interesează lucrăriletinerilor istorici. Ei îmi indică orizontul şi sensibilitatea lor politică. Literatura? Facrezerve totale. Este o gravă eroare a emigraţiei – fiindcă nu este exact termenul deexilat - de a-şi imagina că pot lua conducerea ţării mâine, cu bagajul ideologic deacum 40 de ani. Sunt aşa de mari mutaţii social-economice că este greu, dacă nuimposibil, unui emigrant din 1941 sau 1945, să poată intui mutaţiile psihologice, încontinuare. Îţi mulţumesc pentru atenţiile medicale. Îmi recomanzi să consult mediciromâni, existenţi în Bavaria. Unul singur dr. Tricoanu (?) care are cea mai modernăinstalaţie de radiology, l-am cunoscut prin mijlocirea părintelui Zăpârţan, care aveainima în cel mai desăvârşit acord cu cele patru evanghelii. A fost cea mai marepierdere. Ştiu că este un medic Apostolescu dar ştiu eu, dacă n’aş fi întâmpinat cureticenţe ideologice. De acea caut să evit unele dureroase verificări. Peste patru lunivoi avea 83 de ani. Am împlinit la 15 Noiembrie 1976 doi ani de când sunt înMuenchen. Mi se cunoştea vârsta ca şi situaţia dar nici un medic nu s’a interesat deexistenţa mea. Sper să pot consulta un laringolog german. Voi feri astfel pe mediciiromâni de a avea probleme de conştiinţă ideologică. Sunt din firea mea deschisrelaţiilor dar caut să evit unele verificări care m’ar mâhni. Experienţa emigraţiei măface prudent, conform vârstei înaintate pe care o am. Ţin să-ţi mulţumesc pentru toateatenţiile dtale şi să-ţi urez de sărbători sănătate şi succes în cariera dtale

Cu o caldă strângere de mână şi urări de Sărbători

Pamfil Şeicaru

p.s. Dacă poţi utiliza maşina de scris ar fi o mare uşurare, îţi mărturisesc că descifrezcu greutate scrisul dtale care mă interesează. La 83 de ani şi ochii nu mai au putereade acum zece ani. Noroc că memoria şi pasiunea de lectură sunt intacte.

P. Ş.

Note şi Comentarii

În scrisoarea de faţă, maestrul îmi dă lămuriri în chestiunea francmasoneriei. Dinrelatarea sa obiectivă se poate constata că de la începuturile ei până astăzi, aceastăorganizaţie a jucat un rol cât se poate de important în făurirea Europei moderne, aşacum se prezintă ea, astăzi.

Nu în cele din urmă, francmasoneria se bazează pe o ierarhie mai mult decât severă,totuşi propagând egalitatea strictă între membrii săi, conform democraţiei realizateprin revoluţiile engleze şi franceze.

Rolul ei prin organizarea secretă a cărbunarilor, în lupta contra absolutismului şi aafirmării principiilor de libertate şi autodeterminare a naţionalităţilor, este de-acum orealitate istorică incontestabilă.

Pe lângă alţii, în sec. XVIII-lea oamenii de artă, muzicieni în primul rând, caHaendel, Haydn, de pildă, se încadrau în francmasonerie pentru a fi trataţi de la egalla egal, de nobili, sub ocrotirea cărora se aflau. Se cunoaşte povestea adevărată a luiMozart, care din cauză că n’a acceptat să rămână la Praga, după cum i-au dat sfatulsuperiorii săi de lojă şi s’a stabilit la Viena, unde mai târziu destul de uşor pune îndiscuţie publică marile secrete ale fraţilor săi întru Zoroastru, e vorba de operaFlautul fermecat, de la premiera căreia la câteva zile a fost otrăvit de rivalul său, totfrancmason, Salieri, după cum arată un al treilea frate, în persoana marelui poetPuşkin, autorul piesei “Mozart şi Salieri”.

Faptul că simptomatologie bolii cauzatoare a morţii lui Mozart pledează pentru omoarte violentă, printr’o intoxicaţie cu tropism renal, la care se mai adaogă faptul cădeşi a murit în plină glorie, cadavrul compozitorului a fost aruncat în groapa comună,iată alte mărturii clare că decesul respectiv a fost provocat prin factori ce trebuiau sădispară pentru totdeauna.

Să mai menţionăm că în partea a II-a a Flautului fermecat, reprezentată doar rar, eroulprincipal desfiinţează asociaţia ce nu poate să fie decât francmasoneria, Mozartexpunându-şi concomitent propriile idei, total opuse principiilor francmasone.

Se cunoaşte, mai ales din corespondenţa sa, că Mozart geniu în muzică, poseda unintelect pueril, aproape de retardat mental, de unde am zice că el a considerat totul cao joacă ori o festă de prost gust, nu a realizat că-şi pune la bătaie însăşi viaţa. Păcat căfraţii săi în frunte cu fiorosul Salieri, nu au avut simtul umorului, firul roşu al creaţieimozartiene de la un capăt la altul.

Cum francmasoneria a fost o creaţie a iluminismului, ea poate explica legătura dintreFrederich cel mare, regele prusac şi Voltaire, menţinută şi după ce ultimul a căutat să-l jefuiască pe rege, dacă bancherul evreu i-ar fi acceptat afacerea deloc cinstită.

În lumina acestor date atitudinea lui C. Argetoianu ne stă de exemplu cât desuperficial tratăm noi, românii, francmasoneria şi statornicele sale legi. Mult înainte,marele Goethe priveşte cu mare respect această organizaţie al cărei membru era, şi înacest sens ne-a lăsat un desen cu loja în care Goethe a ţinut un discurs la moartea luiWieland şi e de prisos s’o mai scriem fiecare îşi avea un loc bine precizat. Să neamintim că pe lângă mare poet şi scriitor Goethe a fost şi un însemnat om politic,funcţie exercitată până în ultimele zile ale vieţii sale. Totuşi şi în această calitate a

ştiut să aprecieze, spre deosebire de C. Argetoianu, aşa cum o merita, organizaţia alecărei norme constitutive le-a şi urmat.

În general, scrie maestrul, francmasoneria este puternică în ţări catolice şi mai puţinîn cele ortodoxe, lipsite de forţă politică. Şi urmeaza o confesiune caracteristicăintelectualului român, care propriu zis nu era antimason, cum susţin unii, ci idealist,ţine să fie promovat după valoarea sa şi se simte umilit să ieie locul altuia prin actulde protecţionism pe care-l oferă oculta masonă: “Nu am aparţinut fracmasoneriei carepentru spiritul meu de libertate însemna să accept directive de la centru care nu seidentificau cu comandamentele naţionale”. În termeni apropiaţi mi-a vorbit şi tatălmeu refuzând să se înscrie în masonerie, într’o vreme când în România se realizaacest lucru fără multă greutate.

Cum se ştie, comuniştii au desfinţat masoneria dar în acelaşi timp au promovatmembrii ei marcanţi în posturi cheie, să nu-l uităm pe Mihail Sadoveanu ajuns înfruntea ţării, după ce a figurat interbelic ca şi mare zidar, cu ordinul 33, masonic.

Însuşi Stalin căutând să condamne un grup de medici ruşi, pe motive de mare trădare,a trebuit să renunţe la proces în urma protestelor internaţionale, medicii respectivifiind în majoritatea lor, masoni.

Personal, am detestat comunismul pentru faptul că înscrierea de pildă, în partid, îţidădea o falsă superioritate, să-şi zicem apriorică, asupra unui alt semen al tău,prigonit din cauză că a avut neşanşa să se nască fiu de ţăran înstărit (batjocorit ca şichiabur) sau să fie prunc de popă.

Continuându-şi scrisoarea, P. Seicaru se ocupă de o problemă cât se poate deimportantă, pe care de fapt a lăsat-o neamintită în cartea “La Roumanie dans lagrande guerre”, dar o face pe larg în Istoria partidului naţional, ţărănist, naţional,ţărănist şi se ocupă de ea şi în rândurile de faţă.

Astfel scrie că în 1866, Ion C. Brătianu părăseşte masoneria, de unde situaţia grea alui Ionel Brătianu. De-acum cunoaştem atitudinea agresivă a reprezentanţiloramericani şi englezi cu veto-ul lor ca românii să nu intre în Budapesta, dar laConferinţa păcii nici Clemenceau nu-i ierta lui Brătianu refuzul de a se retrage cufamilia regală, parlament şi armată în Rusia, în iarna lui 1917, şi de a nu fi acceptattriunghiul morţii adică o rezistenţă sinucigaşă în sudul Moldovei, în triunghiul Vaslui,Bacău, şi nordul Tutovei.

Propunerile lui Clemenceau au fost de-a dreptul absurde, aplicate ar fi dus ladisparitia poporului român de la rege la opinca.

Brătianu pentru români a fost omul Providenţei, singura posibilitate justă eraîncheierea armistiţiului, misiune ce i-a dat-o gen. Averescu după ce el şi-a înaintatdemisia.

După cum am amintit-o, Brătianu părăseşte Conferinşa păcii, trântind uşa după el,astfel că în acele momente dificile pentru români a intrat în joc Al. Vaida Voevod,mult preţuit de Pamfil Şeicaru, după cum îi face portretul în aceeaşi lucrare citată.Încă am arătat că pentru a reuşi în tratativele cu englezii s’a înscris într’o lojămasono-britanică, ceea ce se arăta posibil, fiindcă Al. Vaida Voevod cunoştea binelimba engleză.

Astfel cu mult tact, respectând susceptibiliăţtile membrilor Consiliului suprem, VaidaVoevod s’a bucurat de mult succes, reuşind să stabilească, în cadrul Conferinţei depace, frontierele României spre Ungaria de astăzi, aflată după ordinul dat lui IonelBrătianu pe linia Mureşului, practic începea de la Deva, în timp ce Aradul se afla subfrancezi iar Banatul sub sârbi. De unde, încă se constată că distinşii membrii aiConsiliului suprem aveau ce aveau nu atât cu România căt cu Ionel Brătianu,lucrurile împăcându-se după retragerea lui.

În anii de după război, Vaida Voevod a scris o cărţulie “Cum am devenit francmason”desolidarizându-se de respectiva organizaţie, în care s’a înscris pentru a veni înajutorul ţării sale, ceea ce a şi reuşit în cele din urmă, simpatiile lui mergeau spreGarda de fer, mărturisite public la procesul judecării asasinatului primului ministruI.G. Duca, avută loc în Decembrie 1933.

De altfel, mai târziu, Vaida Voevod despărţindu-se politic de Iuliu Maniu a pus bazeleunui partid de dreapta, cu tentă fascistă, fără prea mult succes. Dar, iată, ce scriedespre acest strălucit om politic, Dicţionarul enciclopedic român, apărut în 1966 laBucureşti, editura politică, se înţelege, comunistă: “... A sprijinit organizaţia fascistăGarda de fer. În 1935 s-a desprins din PNŢ şi a creat organizaţia profascistă “Frontulromânesc”. Ca prim ministru în 1933 a dus o politică antidemocratică şiantimuncitorească şi a înăbuşit în sânge luptele muncitorilor ceferişti şi petrolişti, dinFebruarie 1933, Vaida Voevod a sprijinit instaurarea dictaturii regale, (în timpulcăreia a fost ministru şi consilier de coroană) şi a dictaturii militaro-fasciste”. Iatămodul cum se decapita moral un om de valoarea lui Al. Vaida Voevod, uitându-se înmod intenţionat activitatea lui la Conferinţa păcii datorită căreia s’au stabilit graniţeleRomâniei cu Ungaria, fapt pentru care poporul nostru ar trebui să-i poarterecunoştiinţă veşnică, orânduindu-l printre sfinţii neamului.

Desigur, înscrierea lui Vaida Voevod, dreptate are Pamfil Şeicaru, în masonerie,contrar convingerilor sale personale, a fost un act pozitiv, fiindcă în 1920 intervenţiasa la Conferinţa păcii a avut un efect favorabil intereselor României într’un momenthotărâtor pentru destinul neamului nostru. În aceeaşi scrisoare maestrul consideră că în cartea sa (sigur poate fi considerată unade inimă) despre primul război mondial, a descris soarta tragică a poporului român,care nu s’a terminat, căci numai cu prăbuşirea Rusiei, sovietice, prin explozianaţionalităţilor din imperiul moscovit, România eliberată îşi va putea relua elanulpierdut datorită sclaviei comuniste.

Studiind fără întrerupere, evoluţia politicii naţionale şi internaţionale, concluziile saleprevăd un viitor fericit României, ca cel mai puternic din bazinul Dunării şi Balcani.

Analizând astăzi ideile marelui ziarist, Pamfil Şeicaru, trebuie să-i dam dreptate,întradevăr Rusia sovietică s’a prăbuşit, ceva mai târziu decum credea dânsul, dar preadevreme pentru majoritatea românilor, mai mult decât nostalgici.

Maestrul a avut dreptate şi în ce priveşte situaţia partidelor istorice că ele nu vorputea lua conducerea ţăarii cu bagajul ideologic de acum 20-30 de ani. Dar aiciatacând exilul, P. Şeicaru, nu avea totală dreptate, incapacitatea partidelor istorice sedatora unei ideologii învechite, bazată pe solide principii democratice cât mai alesdatorită membrilor actuali, îmbătrâniţi, anchilozaţi în vederile lor, pe care C. Coposuîi considera rezidurile de astăzi ale partidului interbelic, de ieri. Cu siguranţăpoliticianul român înţelegea că în partidul lui actual nu mai existau decât puţini dincel trecut, dar totodata, poate fără să-şi dea seama, întrebuinţa o noţiune adecvatădupă care de fapt reziduri, înseamnă în limbaj ştiinţific, igienic, resturi în formă degunoi. Ar fi greu de admis că C. Coposu, altfel indecis în formulările sale, să fi gânditîn acest mod, înăfăra de cazul dacă admitem că deodată cuprins de viziuneaviitorului a prevăzut căderea partidului său după o lamentabilă guvernare de patruani.

Aceleaşi carenţe se pot observa şi la partidul liberal, în care un ministru considerat aljustiţiei pentru a-şi salva voturile, declară sus şi tare că nu se mai pune problemadeosebirii dintre comunist şi anticomunist, toţi sunt o apă şi un pământ, ceea ceînseamnă o lovitură de pumnal dat pe la spate celor ce au rezistat de-alungul anilor,având picioarele înfipte în oasele celor ce au fost ucişi de comunişti şi să uiţi de eiînseamnă să uzitezi un limbaj ordinar de trădător, mai ales când e vorba de unreprezentant, socotit de elită, al partidului liberal.

Cât despre instalarea la putere a partidului comunist, unic, începând cu Nov. 2000, înurma unor alegeri zise libere, e locul să ne amintim de cuvintele dlui E.Constantinescu, pe-atunci preşedintele ţării, rostite la un post de televiziune român:“Nu pot să acţionez după cum vreau, din cauza comuniştilor şi a foştilor securişti.”Declaraţia n’a fost luată în considerare, deşi astăzi după luni de dominaţie comunistă(neocomunistă ar însemna un eufemism) îi putem da semnificaţia pe care o merită.

Pe când noul preşedinte al ţării, consideră că mizeria României nu se datorează celorăşase ani în care au supt definitiv vlaga poporului nostru ci insistă cu o insolenţăuimitoare că din păcate, a existat o discontinuitate în guvernarea sa, rând pe rând,băncile ca Dacia felix declarată falimentată sau cea agricolă pe cale de falimentareîncep uimitor să-şi arate rezervele care le permit redresarea ceea ce înseamnă că defapt şi-au ascuns capitalul real, pentru a contribui la surparea singurului regimdemocratic pe care l-am avut, dreptate a avut Emil Constantinescu atunci când avorbit de autenticii duşmani ai regimului său, încăodată o scriu, democratic.

În acest sens, poporul român lipsit total de memorie istorică şi de maturitate politică,spre deosebire de popoarele din jurul său, a luat-o înapoi pe drumul, bine bătătorit, alcomunismului.

În orice caz nu acesta era partidul democrat pe care-l preconiza Pamfil Şeicaru, ciunul al democraţiei valorilor şi a cultivării virtuţilor, ce caracterizează omul ca om,fără îndoială politicianismul întrupat de Gorila lui Rebreanu şi-a trăit traiul în epocainterbelică, la fel şi comunismul în cei aproape 50 de ani de unică teroare dictatorială.

Vom mai reveni asupra acestui aspect, esenţial pentru concepţia istorico-politica a luiPamfil Şeicaru, căci altfel ca ar rămâne trunchiată, spusă nu mai pe jumătate.

Mai departe, mi se aminteşte că peste patru luni va avea 83 de ani şi în 15 Noiembrie1976 a împlinit doi ani de când este la Muenchen, ocazie să-l omagieze pe părinteleunit Zăpârţan, cu un gând bun, fiind un prelat dedicat problemelor stringente aleexilului, mort într’un accident de maşină cu încă trei pasageri, el conducândcarosabilul, pe când se întorcea acasă la Muenchen, - în dreptul periculoasei curbe dela Ingolstadt -, de la lagărul refugiaţilor români de lângă Nuernberg. Pentru autorulnostru, părintele Zăpârţan avea inima în cel mai desăvârşit acord cu cele patruEvanghelii.În legătură cu rezerva unor medici, maestrul se arată ca o fire deschisă relaţiilor cuoamenii înţelegând chiar ideile adverse, - cum era de multe ori şi cazul nostru - caspirit ce iubea şi mai ales pretuia libertatea, condamna judecata strâmtă, intransigentăa unor exilaţi cazuţi pradă ideologic, acelora ce se considerau în posesia adevăruluiabsolut.

E dureroasă mărturisirea ultimă, caracteristică unor raporturi umane ce stau subsecera şi ciocanul Leviatanului, prevăzute de gânditorul englez Hobbes: “Mi secunoştea vârsta ca şi situaţia, dar nici un medic (se înţelege român n.n.) nu s’ainteresat de existenţa mea.”

În scrisoarea mea de răspuns din 23 Dec. 1976 îi mulţumeam pentru cele ce mi lecomunica, stăpânit de atâta mărinime sufletească, luminându-mi atâtea probleme dintrecutul nostru interbelic faţă de care simţeam o adâncă veneraţie, ca şi pentru mareleziarist şi istoric Pamfîl Şeicaru, cunoscător adânc al respectivei epoci, cu adevărat,din multe puncte de vedere, o epocă de aur, cum o numeşte în Istoria literaturiiromâne scrisă în franceză, Bazil Munteanu, cultura noastră dintre cele două războaie,în fruntea căreia, pe bună dreptate punea cercul intelectualilor aleşi, adunaţi în jurulprestigioase reviste “Gândirea” condusă de N. Crainic.

Mă refer la scrisorile mele, cum o fac şi de data aceasta, nu numai pentru modestelemele contribuţii dar de cele mai multe ori pentru a se cunoaşte motivaţia temelorabordate de “tata Pamfil”, cum obisnuia Govora să-i spună, ale căror premizeiscoditoare le pregăteam, eu, în rândurile mele.

Scrisoarea (7) din 28 Dec. 1976 de la Pamfil Şeicaru

Iubite prieten,

mă grăbesc să vă răspund continuând să vă lămuresc sumar problemele care văpreocupă. În ce priveşte francmasoneria, originile ei sunt în lupta dusă contraBisericii catolice, atotputernice şi bine organizată pentru a modela spiritele şi a creiaclimatul intelectual. Prima mare victorie a organizaţiilor masonice a fost marearevolutie franceză care a dărâmat monarhia în Franţa. Astăzi francmasoneria esteputernică în St. Unite: mult slăbită în Franţa şi în Italia. Comuniştii sunt împotrivaacestei organizaţii care este din ce în ce mai categoric contra Sovietelor şisucursalelor, partidele comuniste din diferitele ţări. Vei rămâne surprins când îţi voispune că organizaţiile francmasonice au dărâmat imperiul habsburgic care reprezentaultimul bastion al catolicismului. Înainte erau necunoscuţi membrii lojelor masonice,azi nu mai e niciun secret. Ceva care spune mult. Evreii sunt membrii dacă vor aloricărei loje, există însă în Anglia o lojă masonică ai cărei membrii sunt numai Evreiişi nici un mason care nu este Evreu, nu poate fi admis. În Italia, Giuseppe Garibaldiera mason, mazzinian. Monumentul ridicat lui Garibaldi pe o colină face faţăVaticanului. Pe soclul monumentului stau insignele masonice. A fost Garibaldi celcare a intrat în Roma dominată de Vatican pe când Napoleon al III-lea şi a retrastrupele franceze care o apărau. Evreii care au sprijinit Rusia sovietică în al doilearăzboi mondial pentru a extermina nazismul, sunt astăzi dezamăgiţi, cu-o şi maipornită ură contra Moscovei a cărei victorie i-au asigurat-o prin Roosevelt. Acestaales de trei ori preşedinte a creiat “un trust al creerilor” (Braintrust), compus înmajoritate de evrei. Aceştia îi dădeau indicaţiile în politica externă. Se adăuga prof.Frankfurter, evreu din Germania şi marele bancher Baruch. Evreii sunt foarteputernici în St. Unite, datorită presei în frunte cu New-York Times. Se resimteschimbarea politicii americane faţă de Moscova, indicaţie a ostilităţii totale a Evreilorfaţă de Rusia sovietică. Cred că sunteţi lăţmurit.

În ce priveşte discursul lui Conta, în parte a avut un rezultat. Congresul de la Berlinne-a impus modificarea art.7 din Constituţie adică să împământenim pe toţi evreii.S’a admis împământenirea numai a Evreilor care făcuseră războiul de la 1877-1878,cam 2000. Restul care vroiau să aibe cetăţenia trebuiau să treacă cererea lor princameră şi senat. În 1919 am fost obligaţi prin conferinţa de pace să acordăm cetăţeniatuturor Evreilor. La 1939 erau 900 de mii de evrei în România, azi numai 70 de miicare caută să plece. Căderea guvernului Al. Vaida se datoreşte incapacităţii deguvernare. La ministerul de finanţe era un român de inimă dar a cărui pregătire serezuma la conducerea unei bănci la Orăştie: Dr. Vlad. Era tare violent şi nu ştiu din cemotive polemiza cu Statul-major şi în focul discursului manşetele se desprindeau şizburau în incinta Ateneului, ca nişte proiectile albe. La interne dr. Lupu atacasiguranţa Statului care urmărea acţiunea agenţilor comunişti trimişi din Rusia deRakovski, fostul şef al partidului socialist până la 1916 când fusese arestat la Iaşi,liberat în iarna anului 1917 de trupele ruseşti. Din nu ştiu ce motive Iuliu Maniu ca

preşedinte al Consiliului dirigent a menţinut vama la Predeal şi la toate punctele detrecere din regat în Transilvania. Vama a fost desfiinţată sub guvernul Averescudatorită lui Octavian Goga.

Valorificarea unui om politic o face timpul, contimporanii nu au perspectiva necesarădat fiind că acţiunea lui îşi arată roadele, bune sau rele, mai târziu. Se vor împlini înDecembrie 1978, şaizeci de ani de la unire. Avem la dispoziţie toate documentele carene înlesneste să enunţăm o judecată obiectivă. Ionel Brătianu nu a fost niciodată unom popular iar, paradoxal, în 1919 era impopular. Demagogia făcea ravagii. În carteamea vei afla în ce condiţii vitrege a purtat războiul, Ionel Brătianu. Şi am folositnumai o parte din materialul documentar ce mi-a stat la dispoziţie. El a văzut justcând a înlăturat pe prinţul Carol, instituind regenţa pentru Mihai. Un nevoiaş alminţii, iar mama lui nu iubea poporul român. De altfel ca medic îţi poţi da seama:Mihai s’a născut la şase luni şi jumătate, un copil de 4 kg. Un miracol biologic? Dininvestigatiile mele făcute în 1974 la Athena, unde am fost de trei ori, reiese că Elena atrecut Rubiconul ajutată de un colonel Manos care comanda regimentul de gardăcălare al regelui Constantin. A fost o dezbatere în parlamentul Greciei cu privire lasinuciderea colonelului Manos după o audienţă la regele Constantin. Monitoruloficial cu dezbaterile camerei este ţinutn secret. Acum când nu se mai crede înrestaurarea monarhiei s’ar putea ajunge la lectura dezbaterilor. La naşterea lui Mihais’a simţit nevoia de a da o explicaţie miracolului biologic: un colectiv de medici,prof. universitari, au dat un comunicat. Efectul: lui Mihai i se spunea Mihai pripitulsau Mihai Viteză. Intoarcerea lui Carol II, în curs de zece ani a ratificat total decizialui Ionel Brătianu. Era un om de Stat în adevăratul sens al cuvântului. Legături cuoculta internaţională? Era vrăjmăşit dat fiind că afla în el un puternic obstacolromânesc. Ce s’ar fi întâmplat dacă trăia Brătianu? La moartea lui Buzdugan carefăcea parte din regenţă ca prim preşedinte al Înaltei curţi de Casaţie, Brătianu ar fiintrodus în regenţă pe regina Maria, care era pentru armată, regina războiului, în locullui Nicolae. Aşa a propus-o şi C. Stere lui Iuliu Maniu, care a pregătit o surpriză: aintrodus ca regent pe un obscur şi nul consilier la înalta curte de Casaţie: Sărăţeanu.Avea o singură calitate: era cumnat cu Mihai Popovici. Timpul nu va ratifica ceea cese crede de Iuliu Maniu, în momentele decisive a luat atitudinea cea mai nenorocită.Şi la 23 August, el a înlesnit lovitura de Stat a lui Mihai: capitularea “en rasecampagne”. A fost mai prejos, mult mai prejos de rolul pe care i l-a dat popularitateape care o avea: Ştiu ca vei fi mâhnit ca Transilvănean dar nu este vina mea dacădeciziile lui Maniu au dat rezultatele pe care le vedem. Repet: nu pot să ma mint deteama adevărului.

În ce priveşte cartea neagră cred că trebuie pusă în legătură cu Budapesta şi nouacampanie revizionistă. Dar nu va avea nici un efect: Filderman conducătorul Evreilordin România a declarat că mareşalul Ion Antonescu a apărat pe Evrei în tot timpulrăzboiului.

Nu sunt optimist în ce priveşte viitorul României ca sa-mi amăgesc dreapta judecată.Existenţa noastră că naţiune este un miracol. Ne-am bătut cu Turcii, şi în acelaşi timp

a trebuit sa ne apărăm de Unguri şi de Polonezi. Mateiaş Corvin şi-a primit lecţiacuvenită la Baia, iar regele Poloniei la Codrul Cosminului. -”tumulus polonoreny”cum spunea un cronicar polon. Mihai Viteazul a cucerit Transilvania şi l-au aclamatmoldovenii. A fost trădat de habsburgi. Am îndurat nestatornicia domniilor datorităticaloasei clase boereşti în necurmată luptă pentru domnie, am indurat domniaFanarioţilor - 90 de ani - şi am reluat lupta la 1821 cu Tudor Vladimirescu, care aflaseecou la 1848. Ne găseam sub privirile prădalnice ale Rusiei, începând din 1812. Dereţinut: “Româniior le merge bine când Rusiei îi merge prost”. Războiul Crimeii aînlesnit Unirea principatelor fiindcă Rusia pierduse războiul. La 1878 Congresul de laBerlin a anulat tratatul de la San Stefano impus Turciei şi ni s’a recunoscutindependenţa. La 1918 revoluţia bolşevică a dărâmat pe ţar, împiedecând paceaseparată pe care o negocia Stuermer, pace care prevedea: Moldova anexată Rusiei,Valahia Austro-Ungariei, iar Dobrogea, Bulgariei. Revoluţia bolşevică ne-a salvat,Rusia fiind absentă la conferinţa de la Versailles, iar anarhia din imperiu a îngăduitSfatului ţării, în Martie 1918, să proclame unirea Basarabiei cu România.

Şi acum Rusia sovietică este pe planul internaţional mai izolată decât Hitler. Îţi dau oinformaţie: Evreii, din Rusia sovietică (mai sunt 3 milioane şi cinci sute de mii) facsforţări disperate să poată işi, ştiind că se apropie prăpădul. Sobolanii părăsesccorabia când se îneacă. Insurecţia naţionalităţilor din cuprinsul imperiului va opera caîn 1918 când naţionalităţile au prăbuşit imperiul Habsburgilor. Semnificativ că înStatele Unite au apărut, în ultimii trei ani, o serie de cărţi serios documentate în carese pune în evidenţă mişcarea naţionalităilor din Rusia sovietica. Chiar şi americaniiau descoperit naţionalităţile ignorate la Teheran. Voi trăi, iubite Vuia, sa revăd maluldrept al Nistrului ca la 1918. Străbatem o epocă de accelare a istoriei, cum ocaracteriza pe la 1867 Jules Michelet. Înainte de a încheia îţi amintesc pe Montaignecare a trăit războaiele de religie: “J’ai vu tout et le contraire de tout.” Şi noi străbatemo epocă de războaie de religii atee, care se numesc ideologii. Vom trăi contrariul luiTeheran, Yalta şi Posdam. Exagerez? Germania şi Japonia au fost călcate în picioarede Roosevelt şi Churchill, azi sunt singurele aliate singure ale St. Unite.

Îţi mulţumesc pentru medicamente. Sora mea îşi rezervă dreptul de a vă mulţumipersonal. De noul an 1977 vă urez dtale şi soţiei, sănătate şi spor în toate. Mi-a spusmult în ce vă priveşte pomenirea lui Petru Bezukov, eroul lui Tolstoi din Război şipace.

Înţeleg de ce medicii români din emigratie vă evită. Sunteţi “fără ideologie”, refugiulignoranţei decisive. Sper ca pe la sfârşitul lui Ianuarie să va trimit o carte nu obroşură. Şi poate să am prilejul să vă cunosc.

Până atunci omagii doamnei şi dtale o caldă îmbrăţişare. Pamfil Şeicaru

p. s. Mulţumesc pentru osteneala dată a scrie la maşină, scrisoarea. Greşeli de tipar?Nici una.

Note şi Comentarii

În legătură cu lupta dusă la început de francmasonerie contra bisericii catoliceatotputernice, constituie o teză mult mai complexă, ea fiind însoţită de întreagafilozofie iluministă (pe drept mulţi o consideră luministă, şi noi le dăm dreptate) ca şifrancmasoneria îşi are originea tot în Anglia secolului al XVIII-lea.

Pe această cale se poate demonstra că iluminismul pentru francezi constituie opseudomorfoză, se practică un cult al raţiunii dar plecânduse nu de la Descartes ci dela filozofia empiristă a lui Locke, sursa senzualismului lui Condillac prezent şi încriticismul lui Voltaire, anii petrecuţi de el în exilul englez au fost hotărâtori pentruorientarea şi mai ales gândirea voltaire-iană, ale caror rădăcini se află adânc înfipte,în solul străin, pentru sufletul francez, anglo-saxon.

Mai mult, influenţa lui Locke e atât de accentuată încât Voltaire ajunge să proclamesuperioritatea filozofiei lui Locke, pe care chiar o opune cartezianismului, floareaspecifică a spiritualităţii franceze. E destul ca cineva să studieze, fie şi în treacăt,ideile care-l dominau la Londra în anii exilului voltaire-ian, reprezentate de liber-gândirişti, atei fanatici, anticlericali, întemeietori de secte şi în aceeaşi măsură desocietăţi secrete, pentru a-şi da seama de principiile care le-au format şi urmărit oviaţă pe marele Voltaire stând la baza pseudomorfozei intelectuale privind pe acestscriitor, orientare ce a pus fundamentele zisului iluminism revoluţionar, total diferitde umanismul propagat în sânul aceluiaşi curent închinat omului şi culturalizării sale,nu rar practicat chiar şi de Biserica romano-catolică, de altfel.

Mai târziu, revoluţia franceză va întrona cultul zeiţei Raţiunii, închizând lăcaşurilecreştine întemeiate pe credinţa în Dumnezeu, ori această raţiune corespondea celeidefinite de Voltaire după filozofia lui Locke, anume că totul naşte din experienţă,uitându-se voit replica lui Leibnitz, că totul naşte din experienţă înafară de raţiune, peaceastă cale întemeia apriorismul, dus pe culmile gândirii, de Im. Kant.

În persoana sa, Voltaire sintetiza toate curentele la modă în Anglia zilelor sale, binefiind cunoscute cuvintele adresate Bisericii catolice, mai mult decât revoluţionare:“Ecrasez l’infame.”

Cât de departe era viziunea empirică engleză de gândirea franceză, o putem lămuri încâteva cuvinte. În primul rând dacă cea dintâi căuta sa-l desfiinteze pe Dumnezeuîntr’o confruntare directă oferită de datul experienţei, pentru a doua, conflictul nici nuexista, deoarece Absolutul sau Dumnezeu rămâne necunoscut omului deci nu vaputea fi abordat nici chiar de B. Pascal a cărui credinţă îl transformă într’un soldatcredincios al lui Isus Cristos prin intermediul Sf. Bernard, eroul priveşte spre pământ,cerul şi lumea lui va fi explicată prin ideile înăscute ale lui Descartes, aşadar misterulnu va fi niciodată dezlegat, dar ades se amesteca deplin cu contrarul său, fenomendescris de Balzac în Liturghia unui ateu. Îndoiala carteziană e anulată de existenţaacelui “Cogito ergo sum” cât şi de ideile înăscute, intuitive, ceea ce duce la un

echilibru şi armonizare a principiilor şi canoanelor, pricină din care francezii suntnumiţi Elenii epocii moderne.

Tot ce strică echilibrul face ca îndoiala să nască un umor caracteristic acestui spirit,exemplificat de pildă de Rabelais, dar nici Voltaire nu e total străin de el, în caresatira nu devine niciodată o critică absolută ci se tratează cu multă îngăduinţă uneleveşnice slăbiciuni umane, îndoiala nu dispare nicicând, dar ne apropie de noi,demonstrând că binefacerile ei nu sunt decât rareori reale.

Îmi amintesc de prof. Augier, citindu-ne la curs un fragment, din Voltaire,provocându-i un râs destul de zgomotos, pe care noi nu-l înţelegeam, deşi rândurilene erau traduse. Deci, această ironie a unui umor rafinat, nu întotdeauna întrupat înformele cele mai ortodoxe, o gustă numai francezul, reacţia lui fiind cât se poate deautentică, nu e perceputa, cum ar trebui, de un străin. Deci în acest cadru, pe urmele lui Locke şi mai târziu a lui David Hume, Voltaire arupt echilibrul propriu spiritului francez, lucru demonstrabil, prin două fapte.

Suntem de acord cu Pamfil Şeicaru, francmasoneria are meritul de a fi pregătitrevoluţia franceză şi în anii de început a doborât monarhia cât şi jugul claseinobilimii.

Dar nu trebuie uitat că din 1793 revoluţia franceză a luat o evoluţie periculoasă aterorii, aşa cum ne-o prezintă V. Hugo, lipsit total de entuziasmul romantic al lui Th.Carlyle, impetuosul poet şi om politic este de părere că această parte a revoluţiei secere condamnată cum o şi face în cartea sa memorabilă “Anul 93”, anul cruntei terorirevoluţionare. Un secol mai târziu, copleşit de sentimentul permanentei revoluţiiroşii, se înţelege, R. Rolland şi adepţii săi în interesul revoluţiei proletare au ajuns săadmită crimele săvârşite de Stalin. Judecata era, ca a multora păstrată până astăzi, căaşa e în revoluţie, ca ea să reuşească e nevoie de munţi de cadavre.

În orice caz realităţile istorice sunt altele, poporul francez şi oamenii lor cu adevăratluminaţi şi-au dat seama că revoluţia se impune a fi înăbuşită, doar astfel Franţa şi-areprimit echilibrul ei spiritual, pentru a zidi cu adevărat sufletul cel nou francez.

Evoluţia respectivă a revolutiei franceze se poate deduce din devierile depseudomorfoză ale lui Voltaire şi alţi iluminişti revoluţionari francezi.

Al doilea aspect îl formează cazul lui J.J. Rousseau. Acesta e considerat dreptantiluminist fiindcă a căutat sa echilibreze cultul Raţiunii, punându-i înainte rolulsentimentelor umane.

Dovadă, a unei coeziuni de clan, existentă în Anglia, David Hume îl invită pe autorullui Emile în Anglia, evident cu intenţia să-l convertească propriilor sale învăţături dar,după cum o mărturişte chiar filozoful, întâlnirea s’a terminat într’un mod catastrofal.

Rousseau, împreună cu soţia sa, se simt, la un moment dat prizonierii învăţatuluienglez şi cum îi atribuia intenţia de a-i ucide fug din casa lui, vroind să ieie vaporulspre Franţa din primul port, la care vor ajunge.

Desigur, versiunea oficială îl consideră pe Rousseau suferind de o paranoie cronica,deci toate accesele de persecuţie nu pot fi considerate decât producţii patologice,imaginate.

Sunt voci izolate care contestă această interpretare considerând că toate temerile luiRousseau, de care vorbeşte în Confesiunile sale, au fost mai mult decât întemeiate,pentru asta ar pleda şi modul cum a murit, nu de o apoplexie cum se acceptă îngeneral, ci în urm loviturilor la cap primite de la amantul soţiei sale. Acesta din urmă- cum va fi cazul de mai târziu al lui Trotzky - va juca rolul de amant gelos,îndeplinindu-şi misiunea de criminal la comandă. (Astfel de intermediari, experţi înlichidarea celui vizat prin otravă, se aflau la Paris încă de pe vremea lui Racine, alcărui, nume a fost găsit trecut în carnetul unui atare criminal plătit să-i otraveascăsoţia).

Oricum, indiferent de partea cărui adevăr ne aflăm, Rousseau s’a opus în primul rândcurentului de pseudomorfoză importat de Voltaire din Anglia, restaurând sentimentulfără de care raţiunea e goală de conţinut, şi oare cine ar putea tăgădui că el în inimafrancezului nu ar alcătui, alături de cuget, pivoturile unui echilibru sufletesc armonic,atât de specific spiritualităţii franceze?

Meritul mare al maestrului privind francmasoneria este acela de a fi deconspirataceastă organizaţie zisă ocultă, de altfel subliniază că în zilele noastre ea a încetat sămai fie secretă. În acest mod ea devine o instituţie umană, îşi pierde nimbul acordatde unii a fi suprauman, dar în acelaşi timp primeşte o alcătuire istorică, supusă şi eagreşelilor dar s’o recunoaştem, deşi n’a fost membrul acestei organizaţii, PamfilŞeicaru, constată că analizată în mod obiectiv - francmasoneria are mai mult meritepe drumul asigurării progresului omenirii.

În aceeaşi scrisoare marele ziarist îmi mărturiseşte că prevede un strălucit viitorRomâniei. Privind însă în jur, confruntat cu situaţia ţarii de astăzi, ajunsă iar pe mâinicomuniste, aş zice din nou că o atare perspectivă nu poate fi nici măcar bănuită, totuşica să nu-l contrazic pe bunul meu maestru, aş susţine ca ceea ce el presimţea pevremuri, se confundă astăzi cu un posibil vis frumos petrecut la umbrele aurite aleMuzelor. În ce-l priveşte pe Iuliu Maniu eu nu pot gândi nu mai rău despre el, deşi nu aş zicecă Pamfil Şeicaru nu ar avea dreptate în judecăţile sale, mai tăioase ca cea maiascuţită sabie de Toledo, totuşi aş menţiona că până în ultima clipă a ţinut legătură cumareşalul Ion Antonescu, era de părere ca el să încheie pacea cu ruşii (interesant că şiStalin era de aceeaşi părere, cum s’a exprimat dna Kollontay în numele său) dar“tinerii” în frunte cu regele au luat calea trădării din care nu a ieşit nimic bun,urmările stăpânirii sovietice o simţim şi astăzi, din păcate, săpată în inimile

românilor. (În curând va avea loc întâlnirea istorică dintre fostul rege Mihai I şi fostulslujbă al partidului comunist român, prim-secretar al regiunii Iaşi, Ion Ilici lliescu.Primul, vine cu speranţa de a mai ciupi câte ceva din sărăcia poporului nostru, pe carel-a trădat în mod lamentabil, recurgând la mărinimia comunistului de azi ca la cea alui Pătru Groza ieri, stările nu s’au schimbat, personajele mărunte nu mai suntaceleaşi, deşi rolurile amintesc de zile ce se repetă cu stricteţe.

Interesantă e metamorfoza acestui nou Caragea a istoriei românilor: la domnia saprimă a interzis regelui să intre în ţară atâta îi era frică de el. Acuma la a doua luidescălecare, se vede că se simte în largul său, sigur pe scaunul de care se ţine legat cuo stăruinţă ce nu-l va părăsi decât odată cu moartea, merge atât de departe cuîncrederea ce o are în puterile sale politice, încât de pe acum dă dovadă de slăbiciuneacută a minţii, astfel că a început să creadă că sunt aşa de tari, - cum au amăgitpoporul naiv din fire, partidul său unic instalat la putere îi dă siguranţa că regimulcomunist, visul său de totdeauna e pe cale să se realizeze chiar şi sub protecţieamericană. Dar noi: îi reamintim morala ţiganului din basmul cumsecadelui P.Ispirescu, că atunci când ţiganul s’a trezit cu cele nouă perini de mătase sub fund,deodată perinele s’au surpat iar ţiganul a dat cu fundul de pământul reavăn, mai jos,decât ar fi gândit să ajungă vreodată. Aviz amatorilor!!!)

În acele momente grele pentru ţară, deşi n’a fost la palat şi nu a participat lacomplotul condus de rege şi oamenii lui la 23 August 1944, Maniu nu putea să seretragă la Bădăcini, a trebuit să creadă şi să dea o şansă democraţiei. Mai mult nu aputut face, decât aflat în slujba ei, să-şi dea jertfă propria viaţă.

Să rămân indiferent la chinurile lui suferite în temniţa de la Sighet şi la moartea sa,comuniştii barbari până la urmă i-au aruncat resturile pământeşti la groapa comună,ar fi mai mult decât neomenesc. Să nu mă opresc din drumul meu de fiecare zi, ajunsla Sighet după ce l-am căutat, să nu mă închin la mormântul său fără cruce, memorieiacestui mare român învins, mi-e peste putinţă.

Căci aş adăoga: Iuliu Maniu a murit învins dar în picioare.

Recent l-am auzit pe Ilie Ilaşcu vorbind la televiziune despre închisorile sale şi la unmoment dat a mărturisit că de câte ori era sa fie executat se gândea cum să facă, sămoară în picioare, aşa cum moare orice om adevărat! Învins, dar în picioare!

Aş mai sublinia un aspect care nu e pomenit în scrisoarea de faţă, dar maestrul l-aafirmat în cartea sa Istoria partidului naţional, ţărănist, naţional-ţărănist, cum că IuliuManiu ar fi dorit o unire cu Patria-mumă, cu condiţii, lucru pe care nu l-am putut aflaconfirmat de documentele ce mi-au stat la dispoziţie, la care aş adăoga mărturiileunor apropiaţi de Iuliu Maniu, niciunul nu mi-a vorbit de intenţia lui de a încheia cuPatria-mumă o unire cu condiţii.

Dacă, personal, am adus argumente în favoarea rămânerii lui Maniu în Ardeal,valabile din foarte multe puncte de vedere, nu înseamnă că el ar fi fost de aceastăpărere. Ori cu atât mai mult personalitatea sa creşte în perspectiva timpului, cu cât aacceptat unirea fără condiţii ca şi Octavian Goga şi fratele său Eugen, invalid derăzboi, deşi ştia la câte adversităţi se va expune şi e cazul să o spunem că Iuliu Maniua stat foarte puţin la guvernare, specialitatea lui era opoziţia, care mai devreme saumai târziu, din simplă practică, evident uzează activitatea unui politician, fie şi detalia lui. P. Şeicaru îi impută, tot în acea lucrare, educaţia sa ungurească, în casa lui dela Bădăcini, nu se puteau găsi, în româneste, decât eventual, mersul trenurilor. Fărăîndoială era o exagerare a pamfletistului care uita, cu multă uşurinţa că secole de-arândul intelectualii transilvaneni români au avut o şcolaritate maghiară urmată de oactivitate de acelaşi, calibru, astfel că aceste urme nu se puteau şterge din, constiinţalor, persistând, mai ales, în unele obiceiuri de practică diurnă. De pildă - o ştiu de latatăl meu, care a avut dese ocazii să stea de vorbă cu el şi cu apropiaţii săi - lui VasileGoldiş intimii lui prieteni şi colaboratori, îi spuneau Laczi baci, fără ca prin asta să-ifie lezate cu ceva, sentimentele pur româneşti.

La Arad, exista în persoana lui Justin Mărşeu, fiul unui cojocar din Chisineu-Cris,primul primar al oraşului după Unire, avocat de renume, membru al partiduluinaţional, un partizan al Unirii cu condiţii şi îşi manifesta convingerile cu fiecareocazie. (De ce oare Iuliu Maniu şi-ar fi tăinuit preferinţele, doar nu reprezentau cineştie ce mare crimă). Având în vedere caracterul atât de cugetat al ardeleanului, uneoriparazitat de o judecată greoaie, total deosebit de înclinarea, prea uşoară dacă nu chiarsuperficială a munteanului spre acomodarea la mersul evenimentelor istorice, cum arfi domnia fanariotă de pildă, fac din aceste două tipuri total diferite, orice împăcare,cel puţin deocamdată imposibilă. Noi ne referim acuma, se înţelege, la anii imediatdupă Unire, dar trebuie să mărturisesc lucrând în Bucureşti, în anii lui 60, mereu mise amintea că vorbesc cu un accent “argelenesc”, de unde mi se sugera că de fapt suntun tolerat, nu aveam niciun drept să mă simt în Bucureşti acasă la mine, capitalaaparţinea regăţenilor, aceştia după 1989 au pus mâna total pe capitală, transformând-oîn fieful provincial al unor rataţi întru Călinescu şi alţii, important este că posedă unbuletin de Bucureşti.

Trecerea lui Camil Petrescu şi G. Călinescu pe la Timişoara sau a lui Perpessicius pela Arad, unde Al. Stamatiad, a “îndurat” mai mulţi ani de şedere, n’a avut un preamare rol în apropierea celor doua părţi, datorită, în primul rând, spiritului bucureşteandeclarat aprioric superior tuturor celorlalte.

Recent numitul consilier particular al preşedintelui, un oarecare Mihăescu sau aşaceva (de unde o fi răsărit acest domn, lăudându-se cu activitatea lui de la niştepublicaţii americane unde se ştie că pătrunzi prin relaţii şi nu pe merite proprii,devenit trimisul special cum îl declara, noul său stăpân comunist), ne asigură că-şi vadedica prodigioasa activitate publicării unor nemuritoare opere româneşti şi citează înordine: Cronica de familie de P. Dumitriu, un roman slab ce nu mai poate fi cititastăzi, dar individul e un alt favorit al lui Iliescu, cel ce nu vrea să ia la cunoştiinţă că

protejatul său a trebuit să părăsească Germania - azi locuieşte la Metz/Franţa - fiinddat afară din cauza unor afaceri nu prea cinstite prin care a păgubit statul german. Daramintirile cu trecutul comunist sunt prea vii în conştiinta dlui Iliescu, acestuia nu i-aputut scăpa cartea aceluiaşi P. Dumitriu apărută în anii lui 60' spre sfârşituldeceniului, intitulată sugestiv Incognito în care eroul principal era un, “securisti”,deci legăturile lor duc spre fericita epocă de aur ceauşistă.

Al doilea roman aparţine lui Zaharia Stancu, politrucul partidului comunist, devenitdupă ce în regimul “burghezo-moşieresc” era autorul unei poezii religioase închinatăFecioarei Maria. Dar important este că Desculţ e un roman mai mult decât ratat, prinel autorul introduce stilul de lemn, alcătuit din propoziţii simple adică formate dinsubiect şi predicat.

Al treilea autor este Eugen Barbu cu Groapa, lucrare pe care personal am apărat-o înexil de nedreptele atacuri organizate de Ion Caraion la Europa liberă dar problema sepune de ce pe dl consilier îl preocupă numai scriitorii angajaţi în slujba partiduluicomunist cum, sigur Eugen Barbu, a fost?

A patra operă este romanul Moromeţii de Marin Preda care-mi aminteşte deevenimentul produs la editarea acestei lucrări, poza scriitorului o găseai în vitrinatuturor librăriilor, iar Scânteia pe prima pagină anunţa apariţia unui nou Rebreanu.Tema, după cum se ştie, serveşte draguţul, de partid cu criminalele sale colectivizări,vorbele bătrânului Moromete despre libertate, de care se face atâta caz, nu salveazămesajul în sine, comunist al romanului.

Mă întreb, de ce nu e luat în considerare romanul de adevărate proporţii gigante careeste “Cel mai iubit dintre pământeni”? Pricina e numai una, pe cei ce au stat în slujbacomuniştilor printre care se înscrie şi Eugen Simion, îi deranjează oglinda pe care le-o pune în faţă marele scriitor, fără nici o cruţare, demascându-l în cele mai umilitoareatitudini, când sărutau mâna asupritorilor, şi în loc să recunoască acest lucru, preferă -astăzi – să promoveze pe mai departe cultura proletcultistă.

Iata în ce mod condamnabil comuniştii reveniţi la putere, caută fără nicio remuşcare,să ne readucă acolo, unde am crezut că ne-am eliberat definitiv din chingile robieiroşii.

Revenind la omul nostru Justin Mărşeu, trebuie să admitem, consecvent cu el însuşica om al legii, înţelegea să nu se abată de la litera ei. Astfel, fiind, şeful baroului dinArad, încă în 1923, conform legii austro-ungare aplicată şi la Viena, refuza sărecunoască diploma de avocat de Bucureşti, fiindcă ea se elibera după trei ani destudii şi nu era însoţită de examenul de doctorat, după cum erau în vigoare legile dinTransilvania. Iată un exemplu prin care omul nostru îşi justifica tot timpul,necesitatea condiţiilor ce urmau, după el, să fie impuse Unirii cu Patria-mumă.

Proprietarul unei case frumoase, etajate, de pe strada gen. Dragalina locul său de

refugiu era biroul său, “cănţălaria dlui fişcal”, unde era în stare să scape de gura soţieisale, mereu pusă pe ceartă, dacă nu cu el cu personalul de serviciu, căruia din toatăcasa cu trei mari etaje nu i-a găsit spaţiu de locuinţă decât în pivniţele cu ganguriîntunecate, vizitate de şoareci şi şobolani, cât şi de bacilul Koch. Cum prietenul meucel mai bun, coleg de clasă, trăia în condiţii atât de precare, cum puteam s’a constatde fiecare dată când mă duceam la el, trebuie să recunosc că pentru prima oară amsimţit o revoltă împotriva domnilor îmbuibaţi care nu aveau nici o consideraţie fatăde semenii lor, fără să-mi dau seama deveneam ocrotitorul săracilor, mă stăpânea oadânca milă pentru cei nevoiaşi, sentiment creştin, niciodată nu am nutrit uramarxistă de clasă, şi cum aveam o vârstă fragedă, atitudinea mea era spontană,neprefacută de influenţe livreşti, şi la aceste principii am ramas până astăzi.

Şi astfel, dl. Mărşeu, mai târziu, sub comunişti, şi-a mai găsit un loc de recreere, înplimbările de pe malul Mureşului, petrecute la ore exacte, încât dacă cineva le-ar fidat importanţa cuvenită şi-ar fi putut potrivi ceasul, după apariţia şi dispariţia lui, aşacum s’a întâmplat şi cu filozoful Im. Kant.

În vacanţele mele de student mă întâlneam cu el, la aceeaşi oră, pe malul Mureşului şisă fiu sincer am început să mă orientez dupa ora în care apărea pentru ca drumurilenoastre să se încrucişeze, în cursul unei plimbări, cam de patru ori.

Omul îmbătrânit şi curios se şi subţiase, ascuns parcă sub pălăria sa nemţească, desub ochelari, privirile mate, puţin grăitoare treceau sistematic peste mine, nu lua actde prezenţa mea, de unde nu-şi avea rostul să-l salut, cum s’ar fi cuvenit.

Justin Mărşeu luase aspectul unui Chicoş Rostoganul, latinist de forţă, cu preocupărişi un vocabular ales, cizelate în universităţile lui vieneze. Dar personajul nu posedanicio legătură cu eroul descris cam în zeflemea de Caragiale, omul nostru departe dea avea ceva comic, din contră, în mersul său, în gesturile uşor ritmate dar mai ales pechipul lui se putea citi o trisţete, adânc tragică. Prin tot aspectul respectiv ţinuta sacâştigase o distanţare şi indiferenţă la tot ce se întâmpla în jur, oricum nu stătea înputerea lui să schimbe ceva, iar pe mine considerându-mă printre cei aflaţi dincolo,nu avea de ce să mă ia în seamă.

Abea atunci mi-am dat seama, decorul de veşnică primăvară a Mureşului şi malurilesale înflorite, m’au făcut să uit de vremurile grele în care trăiam cu toţii, cândromânul ştia când se culcă dar nu era sigur că se scoală dimineaţa în patul lui, Mărşeuera zguduit de catastrofa ce s’a abătut asupra ţării, singura lui posibilitate era aceea dea se izola de realităţile din afară, găsindu-şi consolarea în lumea purtată în inima sa.

În acest fel, bătrânul domn îmi apărea ca o apariţie de pe alte meleaguri, seriozitatealui gravă totuşi mă împiedeca să-l asemui cu vreun personaj hoffmanesc, atâta era dereală suferinţa sa, cea de toate zilele. În acele timpuri de unică restrişte, Justin Mărşeureprezenta destinul românului ajuns în mâinile monstruosului Leviatan.

Aş fi suferit extrem de mult dacă omul meu m’ar fi confundat cu un torţionar pus desecuritate să-l ţie “sub observaţie”. Interesant că pe atunci nici nu-mi puneam o atareproblemă, e drept, că eram la începutul calvarului, nostru comunist.

După vreo două veri de întâlniri atât de neobişnuite, desigur numai din partea mea searătaseră, şi mugurii unei calde prietenii, omul începuse să-mi fie drag şi încercaminutil să arunc punţi spre inima lui temătoare, de tot ce î se putea întâmpla, maidevreme sau mai târziu.

Pricepeam, prin tăcerea aşternută între noi, niciodată tulburată, tot ce făcuse el bun înviaţă nu numai că a fost drept dar în aceeaşi măsură şi înălţător căci ceea ce oameniicred că e o simplă nuntă a trecutului, poate fi şi o formă a veşniciei, fapta însăşi aredurată neobişnuită.

Îmi făcusem obiceiul să ţin la o revedere cu el, cum te ataşezi unei iubiri, desigur,ideale. Omul cu toate tăcerile şi îndoielile lui se definea mult mai complex decâtpărea la prima vedere.

Până într’o vacanţă, căutându-l, în zadar l-am aşteptat sub umbra castanilor, grea,după atâta trecere de ani, peste ei. Nici Mureşul, nici malurile oglindite în el, nu maiaveau încărcătura tainică a luminii de altădată.

Cum putea să lipsească el, atât de punctual la întâlnirile noastre?

Având inima frântă, m’am întors acasă şi l-am întrebat pe tatăl meu, Tiberiu: “A muritdl. Mărşeu?” “nu” ‘mi-a raspuns el’ a fost dus în Bărăgan, unde are domiciliu forţat”.

N’am înţeles niciodată măsura absurdă şi diabolică prin care se pedepsea un bărbatplin de onoare şi cinste, înrudit sufleteşte cu florile, având respect pentru toatevietăţile pământului - se cuvine cel puţin postmortem – să nu-i atribuim păcateleguralivei sale neveste, slujitorii săi îl cinsteau în mod deosebit fiindcă, domnul, fie şifără să ştie doamna lui, îi răscumpăra după merit pe fiecare dintre ei, de undeataşamentul pe care i-l arătau şi să nu uităm că a fost primul primar român dupăUnirea cea mare.Am privit trist spre tatăl meu, căruia domnul Măţrşeu n’a vrut să-i recunoascădiploma de Bucureşti, dar privirile noastre s’au înţeles fără nici o greutate, verdictul avenit din partea părintelui meu: “Oricum, n’a meritat o atare soartă.”

Cu mult înainte, tatăl meu, cu un deosebit simţ al dreptăţii mi-a mărturisit, că nu-ipoartă deloc pică lui J. Mărşeu, fiindcă în fond avea dreptate în hotărârea lui, cumputea el cu o diplomă de trei ani să se bucure de aceleaşi drepturi ca un student cucinci ani de studii şi o lucrare de doctorat?!

Pe această cale am recepţionat mai târziu şi dreptatea pe care o are Pamfil Şeicarufaţă de învinsul Iuliu Maniu care istoric împărtăşeşte marea vină de a fi crezut în

reprezentanţii democraţiilor apusene, Roosevelt şi Churchill, posteritatea îl va judecaaspru tocmai pentru buna sa credinţă. Istoria desigur posedă adevărurile saleindestructibile, şi nici nu mai este nevoie să mai accentuăm că marele ziarist s’a pusîn slujba acestora, pe care le urmează, şi nu le poate trăda, interpretările sale suntfundamentate de nenumarate studii, prin cercetarea actelor şi a cărţilor de specialitate.

Dar mai există o alta faţă, tot aşa de valabilă deşi mult mai puţin ştiinţifică, logica eicorespunde logicii inimii. Adică Shakespeare îl poate iubi mai mult pe Antoniu care adat un imperiu pentru femeia iubită, Cleopatra, deşi pentru istorie el rămâne multînapoia lui Octavian, viitorul Augustus. La fel, mai ales descris de pana lui M. Barrès,gen. Beranger, unui francez îi poate apărea ca o figură de mare prestanţă, în timp ce,pentru că s’a sinucis pe mormântul iubitei sale tocmai când era gata să pună mâna peputere, să devină preşedintele Franţei, istoria nici nu-l mai pomeneşte, l-a uitat cutotul. În fond majoritatea eroilor de tragedie antică sunt astfel de învinşi ai istoriei.

Desigur când vorbim de Iuliu Maniu ca un învins, ne referim împreună cu PamfilŞeicaru, la perioada în care marele ziarist, vom vedea mai încolo, are tot dreptul să-lcalifice, cum o face, un învins înşelat de propriile sale iluzii, dar asta nu înseamnă sănu avem în vedere şi contribuţiile lui istorice privind Unirea Transilvaniei la Patria-mumă. Totuşi nimeni nu mă împiedecă pe mine ca şi pe alţii sa-l admir pe Maniu pentrufidelitatea sa arătată democraţiei în care n’a trădat ci a fost trădat.

Cu toate greşelile sale politice de ultima oră, pe care conform adevărului istoric şi înurma propriei experienţe, Pamfil Şeicaru le descrie întocmai şi le condamnă, IuliuManiu rămâne în Istoria Românilor o mare personalitate morală, sigur virtuţile pecare le avea nu s’au potrivit cu lipsa de morală a conducătorilor apuseni, în cel de aldoi-lea război mondial, aceştia pentru a se salva au trecut peste cel mai elementarpercept moral, deschizând larg porţile Europei, hoardelor ruso-bolşevice.

Am convingerea că împreună cu Iuliu Maniu, întemniţat la Sighet şi apoi dupămoarte aruncat în mormânţii fără cruce ale unei gropi comune de către barbarii, fărăDumnezeu, comunişti, marea lui “vină” de neiertat a fost aceea de a fi contribuit, înmod esenţial la făurirea României Mari, cu siguranţă a intrat cu el, în pământ, pentrutotdeauna şi o parte cinstită, plină de omenie a inimii neamului românesc.

Jertfa lui Iuliu Maniu dusă pe altarul Patriei, va fi o mărturie ridicată pentru veşnicie,a rezistenţei poporului român faţă de orice dictatură, în cadrul ei robia comunistă nuva fi nicicând uitată, aşa cum vor astăzi unii oameni ai trecutului roşu, elementul debază românesc, aerul necesar pentru viaţă sufletului său, îl constituie libertatea,libertatea şi iar libertatea.

Aceste cuvinte ar putea fi scrise pe steagul sub care a căzut Iuliu Maniu în luptă,lipsită de orice compromis, împotriva comunismului.

De fapt ca încheiere, putem scrie că învingătorii sunt eroii Istoriei, pe când de învinsise ocupă literatura, nu rar acest domeniu e caerul pe care se ţese, în cinstea lor,broderiile nemuririi.

În cazul marelui nostru Eminescu am introdus noţiunea de învins-învingător, ceea ceconstituie supremul apogeu spiritual, renaşterea din proprie cenuşă după exemplulPăsării sfinte, căci dreptate are poetul V. Voiculescu, atunci când te afli în Dumnezeuorice cădere ori înfrângere înseamnă un suiş o regăsire a marei lumini care nu sestinge niciodată. Altfel spus, faţă de suferinţele omului Eminescu, nemurirea uniculuipoet creşte mereu, în ritmul ascendent imprimat de Brâncuşi, Coloanei fără de sfârşit.Aceasta e o categorie specifică a spiritualităţii româneşti cuprinsă sub termenul deînvins-învingător. Scrisoarea mea de răspuns din 30 Dec. 1976

Majoritatea problemelor abordate au fost larg dezbătute, în rândurile de faţă, seînţelege nu mă voi mai ocupa de ele. În schimb mă voi opri asupra unor aspecteinedite şi de la început aş sublinia că împărţirea teritorială a Transilvaniei de vest, laînceputul anului 1919, tatăl meu a trăit-o pe viu, ca fost soldat al armatei austro-ungare, încorporat chiar în acel an când împlinise 18 ani. Vizitându-şi familia dinBanat, apoi urmând să ajungă la Deva, în primul oraş românesc de graniţă, a fostnevoit să treacă peste trei vămi, franceză, sârbă şi românească, fenomen total deneînţeles pentru un român care se vedea forţat să respecte unele hotare mai mult decâtarbitrare, fiindcă erau interpuse între populaţii majoritar româneşti.

De unde se cade să mai cinstim cu un gând bun activitatea lui Al. Vaida Voevod carea reuşit să convingă Consiliul suprem al păcii să stabilească graniţele dincolo deoraşul Arad, evitând să se facă o mare nedreptate. De altfel, între această delimitare şiTisa a existat o populaţie numeroasă românească, pe care ungurii după procedee binecunoscute le-au maghiarizat, astfel că din numărul de peste 200.000 români câţi erauîn 1918, astăzi abea mai sunt vreo câteva mii, cifre ce vorbesc de la sine.

În acest sens, cine îşi mai aminteşte dintre români, că la conferinţa de pace din 1918s’a cedat o regiune aflată dincolo de Tisa, alcătuită din sate româneşti, pentrutotdeauna stăpânite de Cehi.

În acele vremuri cu adevărat tulburi, generalul francez Berthelot marele prieten alromânilor a fost salutat în 1918 cu mult entuziasm de către populaţia Aradului, de faţăfiind şi mulţi locuitori ai cartierului românesc, Pârneava. După terminareaceremoniei, românii neînarmaţi, au fost, pur şi simplu, vânaţi de gărzile ungureşti,care au ucis doi ţărani, dintre aceştia a rămas cunoscut posterităţii, Lae Barna, ostradă din Arad îi purta numele.

Cine mai ştie că tânărul Ion Arion în drum spre Alba Iulia, în acel întâi Decembrie1918, a pierit lovit de un glonţ ieşit dintr’o armă ungurească, încât sărbătoarea Uniriia fost şi una îndoliată, toţi conducătorii marei Adunări naţionale au stat priveghi, la

catafalcul acestui erou anonym, cu numele lui Ion Arion. Personal, le-am dedicatsonetul Ţie, Transilvanie pe care îl reproduc în continuare, ştiind că fraţii nei deneam, nu-l cunosc:

Ţie, Transilvanie!Memoriei lui Ion Arion, Lae Barna şi tuturor celor căzuţi ca ei, pe altarul Patriei:

În tine se-află plaiul nostru sfânt Unde Mioriţa baciului oier

Lăsat-a urme după ea’n Cuvânt Suind spre-altarele care nu pier.

Oriunde-aş fi, bătut de ploi şi vânt

Nu va putea în lume om câner, Din inimă a-mi scoate vechiul cânt

Al ţării, cum o alta nu-i sub cer.

Cu doina fluierului ne înveţi Străbuna, veşnica litanie

Căci fără jertfele multor vieţi Şi crezul lor, împărtăşanie,

Azi n’ai avea atâtea frumuseţi N’ai creşte’n soare, Transilvanie!”

Al doilea aspect asupra căruia doresc să insist priveşte situaţia, Aradului după mareaUnire, importantul centru politic şi cultural de dinainte de 1918, după realizareaRomâniei întregite, oraşul a fost pur şi simplu părăsit, din punct de vedere cultural.Tată prin 1923, reîntors ca tânăr avocat în Arad, cu veleităţi de ziarist, s’a prezentat laVasile Goldis rugându-l să-i publice un articol. Marele om politic se considera alBucureştiului, nu mai avea timp să se ocupe de “Românul”, misiune de care seeschiva de parcă i-ar fi pricinuit cine ştie ce rău. Prin urmare l-a trimis, jos la băieţiice se îngrijeau de editarea publicaţiei. Ceea ce tată a şi făcut, şi cum amintesc înscrisoare, cu acea ocazie l-a cunoscut pe Aron Cotruş, cu care a legat, mai pe urmă oprietenie exemplară.

Aradul a fost lăsat în mâinile ungurilor şi ovreimii, aceasta din urmă, vorbea dinrutină încă şi pe vremea comuniştilor, numai ungureşte, contribuind la o falsă imaginea oraşului.

La Arad apăreau, cel puţin două cotidiane ungureşti, am cunoscut pe cei doi şefi deziare, deoarece pe stradă se saluţau foarte cordial cu tatăl meu, fiind colegi de breaslă.Unul era un domn înalt, cu o figură de om extrem de sensibil, se putea crede că l-ar fiputut jigni şi o floare, purta o pălărie cu boruri largi, ca de veritabil boem, şi îl chemaSomoru adică cel trist. Al doilea, chiar din contră, era scund, lat în umeri, faţa turtitădin cauza nasului înfundat uşor, îţi dădea impresia că ar fi practicat în tinereţe, boxul.

Într’o atare atmosferă, nu ne va mai mira că sculptorul Ladea locuia împreună cuAron Cotruş într’o pivniţă şi, o duceau greu de tot, al doilea într’o poezie se plângeacă e “flămând, flămând.”

Se înţelege de la sine că dacă ungurii aveau o trupă de teatru permanentă, noi româniine mulţumeam cu turneele bucureştene, acestea nu rar ne delectau cu piese devaloare, interpretate de marele talente ale scenelor româneşti, de care nu duceam, înniciun fel, lipsă. Eu profitam de faptul că de fapt tatăl meu era directorul acestuiteatru însărcinat cu rolul nu tocmai de neglijat să selecteze trupele plătite din casieriaprimăriei sau a unei alte instituţii de stat, astfel că de la început se garanta nivelulvaloric al pieselor, iar artiştilor le convenea că în acest mod nu riscau să joace în faţastalurilor goale, ceea ce se putea întâmpla chiar şi unor artişti de-acuma consacraţi.Deci, popularizarea şi asigurarea cotelor de încasare aparţinea direcţiei arădane,trupei bucureştene nu-i rămânea decât misiunea de a-şi juca piesa, fără să rişteeventual o pierdere bănească esenţială. În aceste condiţii, care nu se aplicau revisteilui Tănase, se înţelege, unde biletele erau vândute cu luni înainte, tatăl meu a reuşit săaducă la Arad piese şi distribuţii cu adevărat excepţionale. Dintre acestea voi citaScrisoarea pierdută în rolul Cetăţeanului turmentat avându-l pe celebrul IancuBrezeanu, un eveniment istoric pe care locuitorii Aradul au ştiut să-l preţuiascăîntr’un mod deosebit, marele artist murind la câteva luni mai târziu.

Dar m’aş opri pentru distribuţia de excepţie la Fraţii Kamarazov, într’o dramatizarefranţuzească. Iat-o: Tatăl: R. Bulfinschi, fiul său Dimitrie, G. Vraca, Gruşenca, TanţiCocea, Alexei, Ion Aurel Manolescu, Zosima, Ion Storin, Ivan, Tony Bulandra, iubitalui, Leny Caler şi în sfârşit Smerdiakov, epilepticul, Fory Eterle. Desigur sala a fost ceva mai plină, iar pentru tată acest spectacol adus la Arad aconstituit una din mândriile spirituale ale vieţii sale. În ce mă priveşte, personal,având acces liber, ca fiul directorului, mă pot lăuda că am avut fericita ocazie să-l vădjucând pe Tony Bulandra, dacă pe ceilalţi, i-am avut aproape de inima mea în aniiurmători, la ora aceea nu aveam mai mult de opt anişori. Astfel, la Bucureşti dupădecenii, l-am putut vedea pe G. Vraca în ultima sa genială creaţie, Richard al treileade Shakespeare, într’un spectacol ce a însemnat cântecul său de lebădă, murindaproape pe scenă aşa ca Molière, Jouvet sau Giraudoux.

Nu pot să închei fără să nu amintesc de un spectacol pentru mine, epocal. Venise laArad, Ion Ciprian şi trupa sa cu piesa Oameni pe un sloi de gheaţă, pe care l-amvizionat în matineu, publicul fiind format de câţiva spectatori, dintre aceştia, maimulţi elevi.

Totul decursese bine, până, îmi pare, la sfârşitul actului al doilea când, dupăconsumarea lui, îl auzim pe Ion Ciprian urlând ca din gură de şarpe: “Cortina!Cortina!” Ce se întâmplase? Omul care lăsa manual cortina îi furase marelui artistreplica principală, de fapt apogeul sublim al piesei.

Aşa dar se ridicase iar cortina şi se rejucă întreaga ultimă scenă ce întradevăr nu puteafi retezată în mod brutal din contextul respectiv. Rolul principal al scenei se înţelegeîl juca marele Ion Ciprian care nu vroia să ne răpească plăcerea de a-i admira mareletalent pentru el era destul să aiba câţiva spectatori ca să-şi joace total rolul,judecătorul principal îi era conştiinţa proprie, pe ea n’o putea s’o înşele.

Şi astăzi nu pot decât să-i dau dreptate, căci gestul său nu l-am uitat niciodată, mi-asădit în inimă datoria de a fi eu însumi indiferent dacă o ştiu câţiva sau nu, e destul caunul să înţeleagă şi să-mi accepte mesajul, datoria eu tot mi-am făcut-o.

Dar în acelaşi timp Ion Ciprian mi-a dat o lecţie de probitate artistică, el nu era uninterpret oarecare ci prin arta lui căuta să redea fidel textul ce i s’a fost transmis, caun pact sacru încheiat cu autorul ei pe care nu-l trădează în nicio împrejurare.

Adică, de la Ion Ciprian am învăţat că Hamlet e o piesă de Shakespeare, pe care cândo interpretezi e nevoie să te înalţi la nivelul geniului său şi să nu-l cobori în noroiulcelor mai stupide inepţii, cum o fac unii regizori care se simt superiori autoruluiclasic al cărui text îl pot mutila în toate felurile josniciei numite modernism.

De vină sunt şi artişti care acceptă falsificările respective neînţelegându-se că oricineare dreptul să scrie tot ce-i trece prin cap, dar nu să înghesuie ceea ce e absolut, mare,în relativul neputinţelor, tiparului mărunt, de regizor ratat.Ion Ciprian este autorul unei piese nu de toate zilele, Omul şi mârţoaga şi alături deUrmuz este ctitorul literaturii absurde, la noi.

Tot peste decenii de la întâmplarea descrisă, l-am întâlnit pe Ion Ciprian, pe CaleaVictoriei din Bucureşti, şi doar ruşinea m’a oprit să nu sărut mâna bătrânului artist,drept recunoştinţă pentru tot ce am învăţat de la el, şi nu m’ar fi mirat să fi uitat demult de incidentul prin care m’a influenţat atât de mult. Şi n’ar fi comentat în niciunfel intervenţia sa de a rejuca o ultimă scenă, când el nu şi-a făcut decât datoria deartist şi nimic mai mult.

Ceea ce nu înseamnă că nu i-am sărutat, în imaginaţia mea, de mai multe ori mâna,acestui Apostol preacurat al copilăriei mele, numai că trebuie să recunosc măreţiagestului său, purtată vie în inima mea, odată cu trecerea anilor creştea, în loc să scadăşi s’o dau uitării.

Scrisoarea (8) din 3 Ianuarie 1977 de la Pamfil Şeicaru

Dragul meu, am primit scrisoarea dtale ca un frumos dar la începutul unui nou an.Pentru un scriitor istoric a unei epoci aşa de complexe cum a fost aceea dintre 1912 -începutul războiului balcanic până la Dec. 1918 prăbuşirea imperiului Habsburgilor,cel mai frumos elogiu este ca cititorul să fi avut revelaţia unor adevăruri tăinuite, darcare înlesneau întelesul evenimentelor. În jurul acestei cărţi emigrantii, fără excepţieau organizat conspiraţia tăcerii. Era conţinutul cărţii “La Roumanie dans la grande

guerre” dăunător neamului românesc său conţinea falsuri de tipul celor folosite înorice propagandă politică? Nu, dar autorul era ostracizat de toate curentele dinemigraţie. Furioşi autorii capitulării fără condiţii: Niculescu-Buzeşti, Creţeanu etcomp., prin scrisoarea trimisă la 14 Oct. 1948 generalului Rădescu în caredemonstram imposibilitatea de a figura într’un eventual comitet ce s’ar face în afarahotarelor ţării, a unor oameni care s’ar cuveni să fie judecaţi pentru înaltă trădare. Amprimit răspunsul cu data de 6 Noiembrie prin care bătrânul general îşi scuzăîntârzierea fiindcă el plecase în Statele Unite înainte de a primi scrisoarea. Scrie:“Scrisoarea dv. am citit-o cu mult interes iar răspunsul de dat după ce am cititcuprinsul, ar putea fi rezumat într’o singură cuprinzătoare frază: sunt în întregime depărerea dvoastră în aprecierile pe care le faceţi asupra unor personalităţi scăpate dinţară.” Scrisoarea am ţinut-o secret şi n’am dat-o publicitaţii decât în 1965 când ampublicat lucrarea “Karl Marx. Însemnări despre Români” texte manuscrise inedite. Cuun comentar. Generalul Rădescu murise. Scrisoarea trimisă de mine de lasecretariatul, lui Rădescu a fost discret pusă în circulaţie, aşa că eu, provocasembanda Niculescu Buzeşti-Creţeanu, fără să fi vrut. În numele Comitetului Naţionalpatronat de cretinul regal Mihai s’a intervenit la Le Monde şi Le Figaro nu numai sănu se facă niciun articol dar nici măcar să fie anunţată “La Roumanie dans la grandeguerre”, fiind lucrarea unui fascisto-nazist notoriu. Au apărut dări de seamă, amprimit scrisori de la foştii ofiţeri ce facuseră parte din misiunea, General Berthelot.Legionarii în multiplele lor publicaţii nici măcar nu au menţionat titlul şi apariţiacărţii. Era precum vezi o unitate ce se făcea în jurul numelui meu. Şi cu atât maidureroasă a fost această manifestare a unei uri ce califica pe eroii emigraţiei, cu câtscrisesem această carte în momente tragice pentru mine. Am început lucrarea la 1967.Scriam şi soţia mea dactilografia manuscrisul. După două luni îmi comunică foartecalm că are cancer la mamela stângă şi va trebui să fie operată. A suportat operaţiadar după puţin timp a trebuit să fie internată într’un sanatoriu. Şi a început calvarul.Eram singur, scriam şi de două ori pe zi mă duceam s’o văd şi să-i manifestconvingerea că totul se va vindeca. La început în primele trei luni şi eu mă agăţam cudisperare de această iluzie. Nimic nu-mi indica o agravare a bolii. La începutul luiNoiembrie o radiografie facută de un medic Levitski, specialist în cancer, a chemat peTraian Popescu şi i-a cerut să mă pregătească pentru a putea suporta adevărul, sotiamea era condamnată. Când m’am dus la medic mi-a arătat oasele ciuruite: “Poate sătraiască 2, 3, 4 luni dar nu va trece de a şasea lună’. Mi-a înmânat radiografia şi amieşit în stradă. Ploua. Ţineam în mână înfăşurată în plastic sentinţa radiografiei.Plângeam. Mă simţeam singur în faţa finalului ce urma. Probabil că o femeie bătrânăa fost tare impresionată de înfăţişarea mea, că m’a întrebat în spaniolă “pot să văajut?” I-am răspuns: “Nimeni, doamnă, nu-mi poate fi de ajutor.” Şi am continuat sămerg căutând un taxi să mă ducă acasă. Nu aveam nici un fel de legături cuReprezentanta Republicii socialiste la Madrid, dar era informată de cursul boaleisoţiei mele. Fără să fac un demers, căci nu ştiam unde era sediul ei şi cum puteam sămă adresez Reprezentanţilor republicii care la 21 Mai 1945, mă condamnase lamoarte, a comunicat surorii mele că i se acorda paşaportul pentru a se duce la Madrid.La începutul lui Ianuarie 1968, sora mea a venit. O revedeam după 24 de ani.Ultimele luni de viaţă ale soţiei mele care era la Sanatoriul Crucii roşii, a avut

mângăierea să aibă lângă ea, în afară de infirmiere, pe sora mea care estedevotamentul şi blândeţea întruchipate. Şi în acest timp în afară de Traian Popescu şicâţiva prieteni spanioli, deşi exista o comunitate a Românilor, preşedintele ei n’avenit să mă întrebe cu ce fac faţă notei de plată a Sanatoriului. În 1958 s’a lansat unapel pentru anul refugiaţilor de către UNESCO, mi se pare. S’au strâns sume enorme,comunităţii româneşti din Spania i-a revenit 8 milioane de pesetas, care în 1958 aveaaltă, cu totul altă valoare decât azi. Cum au fost administrate aceste milioane, îmi estepenibil să vorbesc, atât doar: în curs de un an şi patru luni nu i s’a dat soţiei mele nicimăcar o aspirină. Îţi scriu, dragul meu, că eşti tânar şi nu ştiu dacă parcele îmi vorîngădui să scriu “Memoriile unui gazetar” ( în 1978 voi împlini 60 de ani degazetărie). În cazul când nu voi avea răgazul s’o scriu atunci vei fi dta cel care săstigmatizezi imposturile tricolore. Traian Popescu, un suflet cum rar se întâlneşte înemigraţie, care s’a îngrijit să pot face formalităţile necesare pentru că soţia mea să fieîngropată în luna Aprilie. Vei înţelege ce dureroase amintiri mă leagă de această carteşi ce mângăietoare a venit înţelegerea aşa de pătrunzătoare a valorii revelatoare acuprinsului. Pierdeam soţia după 48 de ani, dintre care 24 în exil. Sora mea a rămasaproape un an cu mine şi a continuat să revină, totalizând până acum 9 ani ce seîmplinesc în Februarie, de când stă lângă mine, cu nicio întrerupere.

Întrebările pe care le pui în legătură cu toate erorile de aplicare ale tratatului Franţeicu România, ele sunt expuse de contele de Saint-Aulaire, care a fost ministrul Franţeila Bucureşti, înainte şi în cursul războiului şi în timpul conferinţei păcii. Este o cartede nobil curaj în a rosti adevărurile care trebuiesc cunoscute. În ziua când lucrările cevor apărea (4) îmi vor da ceea ce sper, am intenţia să traduc şi să public în româneştelucrarea acestui mare prieten al poporului nostru. Da, dragul meu, Consiliul supremapăra pe Bela Khun şi ne-a interzis să intrăm în Budapesta, Ionel Brătianu a trecutpeste stop. Am cunoscut la Muenchen pe nepotul lui de Flers, scriitorul francez care afost în tot timpul războiului la noi. Acest tânăr mi-a dat o notă scrisă de tatăl luicăpitan în misiunea franceză şi mai târziu ataşat al Franţei la Moscova. Ce scria înnotă? Se găsea la Budapesta după intrarea trupelor române, şi uimit de prezenţa unuigrup care privea spre înălţimea Parlamentului maghiar, a căutat să vadă ce interesagrupul de unguri. În loc să fi înfipt steagul tricolor, doi soldaţi au pus ca un drapeldouă opinci şi acelea rupte. Un ungur s’a adresat căpitanului francez spunându-i: “Omerităm.” Dacă voi găsi o copie a notei ţi-o voi trimite. Ştii poate cu ce dispreţvorbeau ungurii de opincarii români. Înclin sa cred cacei doi soldaţi care priveausatisfăcuti isprava nu puteau fi decât din Transilvania că ei ştiau ce efect va producedouă opinci fluturând ca un steag pe parlamentul din Budapesta. Ştiu că îţi va placeplăcere. Pentru a întelege un avantaj pe care il aveau ungurii în Anglia. Foarte mulţilorzi erau căsătoriţi cu femei din aristocraţia maghiară şi invers nobilii unguri cufemei din aristocraţia engleza. Dar noi opincarii i-am învins. Suntem singurul Stat acărui armată a intrat într’o capitală a puterilor centrale. În ce priveşte descentralizareasunt de acord cu dta ca era necesară. Prin 1920 s’au publicat proiecte dedescentralizări a administraţiei. Îmi amintesc de un proect bine conceput făcut de unpolitician bucovinean Onciul. Maniu vroia să facă din Transilvania ceva similar cuSlovacia, cum o concepea Hlinka, un preot catolic. Uita însă Iuliu Maniu că limba

slovacă nu este un dialect al limbii cehe, ci o limbă slavă dar cu totul diferită de limbacehă. Întrebarea este de ce Iuliu Maniu venit la putere în 1928 împins de un val depopularitate - 78 % din voturile exprimate - n’a iniţiat o descentralizareadministrativă când putea să facă chiar o modificare a Constitutiei? Simplu: era ladagoală: a venit la guvern fără nici un program. N’a fost trimis un agronom Orva înRusia să studieze colhozurile? Era un om de slabă pregătire politică. El fusese doaravocatul mitropolitului de la Blaj ceea ce nu-i oferea prea complicate probleme.Admirabil tactician în lupta dusă contra regimului maghiar culminând cu organizarearegimentelor transilvane din monarhia habsburgică. Calm, folosind o autoritate pecare nici un român nu i-o contestă, el a desfăşurat o acţiune naţională menită să-ijustifice autoritatea ce i se atribuia. Consiliul dirigent n’a strălucit ca valoare dar numai puţin a organizat administraţia provinciei. Când Bucureştii a cerut să retragăcoroanele, Iuliu Maniu a tot amânat în timp ce Budapesta emitea coroane pe care letrecea prin contrabandă. Naţia plătea eroarea Consiliului dirigent. Voi trimite luiTraian Popescu ceva foarte preţios ca replică la revizionismul Budapestei. Emisiuneade franci francezi falşe fabricaţi la Institutul de cartografie în curs de mai bine de unan - 25 de milioane şi mai mult. 8 milioane cele mai reuşite au fost strecurate laAmsterdam, Haga, Stockholm, Varşovia, Milan. În Decembrie 1925 poliţia olandezăa arestat 3 indivizi care aveau 7 milioane de franci falşi. Aveau pasapoarte falseromâneşti, fabricate de şeful poliţiei Nadosy. A fost un mare scandal, GuvernulUngariei îşi făcea devize pentru a întreţine campania de revizuire a tratatului de laTrianon. Voi face o fotocopie a paginilor din “Decomposition de l’Europe Liberale”de Bertrand de Jouvenel, apărută în 1941. Autorul este un scriitor politic de autoritate.Îţi voi face şi dtale o fotocopie. Cred că este cea mai bună replică la noua campanierevizionistă a Budapestei.

Revenind la Iuliu Maniu: ignora totalmente Rusia, de aici erorile făcute, în care intra,şi o imensă vanitate. În Noembrie 1943 Rusia sovietică prin ambasadoarea laStockholm Kollontay a propus negocieri în vederea semnării unui armistiţiu cuRomânia. Mareşalul Antonescu a acceptat şi a ţinut în curent tot timpul negocierilorpe Iuliu Maniu. De ce n’a trimis măcar un observator dacă se ferea să nu se angajeze?Se rezerva, convins că nimic în Europa centrala nu se va schimba, fără ca Churchill şiRoosevelt sa nu-l consulte. El a cauţionat lovitura lui Mihai cu arestarea mareşaluluiîn biroul dobitocului rege şi ce a urmat. Dacă poporul român nu ştia ce legături auamericanii cu Ruşii este explicabil, dar Maniu le ignora fiind îmbrobodit de cei carevroiau să capituleze fără condiţii cerută de anglo-americani. În Decembrie 1943 amfost atacat de Steed, la radio BBC, postul englez, spunând că dl. Pamfil Şeicaruinduce în eroare opinia publică susţinând că Rusia are ca obiectiv marea Egee. Amreplicat. M’a atacat din nou încheind că unica soluţie a României este capitularea fărăcondiţii şi imediat. La noul meu raspuns, Steed a amuţit. Această polemică a fostpublicată în Curentul. Cum n’a tresărit Maniu când a auzit că se cere capitularea fărăconditii? Eu înţeleg greutatea pe care o ai să realizezi vinovăţia lui Maniu, daradevărul este că a sancţionat operaţia capitularzilor convins că el are suficientautoritate la Churchill şi Roosevelt să ferească România de o ocupaţie rusească.Totula fost decis la Teheran în Decembrie 1943. Eu nu pot accepta că a fost influenţat de

Boilă, să participe la alegeri, dacă într’adevăr aşa a fost, atunci nulitatea lui esteevidentă. Voi căuta să aflu pe cineva să-mi scrie la maşină polemica cu Steed,Rămâne singur Ion Antonescu, figura eroică. Predat de rege ruşilor, ţinut la închisoaredoi ani nu s’a plecat şi a stat în faţa plutonului de execuţie, drept, neînfricat. Existăfotografii a executiei mareşalului care vor mărturisi mâine, în acel mâine al libertăţii,de sfârşitul celui care a dus războiul contra Rusiei.

Fireşte familia Boilă i-a fost fatală (lui Maniu n.n.). Celibatar el a fost prizonierulfamiliei Boilă, ultimul ţinea pe o nepoată de soră a lui Maniu. Inutil să-ţi vorbesc deneonestitatea lui, dar nu bănuieşti cât era de prost (Boilă, desigur n.n.) Am fost cadeputat în comisia de anchetă parlamentară a afacerii Skoda. Au fost momentecomice prilejuite de declaraţiile lui.

Închei, iubite prieten, cu această afirmaţie pe care o fac la începutul noului an: Rusiasovietică va cunoaşte insurectia naţionalităţilor ostile, Velikoruşilor. Regimul sovieticse va prăbuşi din interior. Se pare o aberaţie afirmatia mea dar vom trăi şi vom vedea.Eu caut să-mi fac datoria publicând în Germania Federală lucrări de denunţare aacestui stat ce împiedecă o nouă aşezare a lumii.

Omagii soţiei dtale şi pentru familie tot binele pe care îl merită cuminţenia dtale şiadâncirea sentimentelor româneşti.

Cu drag al dtale Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

În această scrisoare marele ziarist şi istoric ne dă câteva date importante privindactivitatea sa din exil şi totodată ne face să înţelegem, de ce, în mod cu totulcondamnabil în jurul cărţii sale emigraţia fără excepţie (e vorba de “La Roumaniedans la grande guerre”) a organizat o adevărată conspiraţie a tăcerii. Desigur, cuaceastă ocazie oamenii şi-au arătat micimea şi dispreţul pentru o valoroasă creaţiesemnată de un autor, pentru ei, iritant. Se poate susţine că niciunul din adversarii luinu s’au obosit să-i citească lucrarea, în consecinţă, să treacă peste profundelesubiectivităţi şi să dea Cezarului ce-i al Cezarului: Pamfil Şeicaru a scris una dincărţile memorabile ale istoriografiei româneşti, pe răbojul căreia îi va rămâne înscrispentru totdeauna, cu litere de aur, numele.

De-altfel atacul iniţial porneşte de la P. Şeicaru prin scrisoarea din 14 Oct. 1948trimisă generalului Rădescu prin care îl anunţă că nu poate figura într’un Comitetnaţional format din nişte oameni care ar trebui să fie condamnaţi pentru înaltă trădare.Prin secretara generalului rândurile au ajuns a cei criticaţi cu mult înainte ca el să fipublicat răspunsul lui Rădescu în care acesta îi da dreptate. Drept răzbunare banda luiNiculescu-Buzeşti, Creţeanu şi Vişoianu în frunte cu regele l-au prezentat peste totinclusiv la Le monde şi la Le Figaro, drept un notoriu fascisto-nazist, de unde nici nui-au anunţat apariţia cărţii. E de reţinut ceea ce maestrul nu pomeneşte aici, dar o ştiu

de la colaboratorul său apropiat, N.Şt. Govora, că în acei ani cum el se afla la Paris,maestrul îi trimitea de la Mallorca, şi pentru a-şi exercita talentul de mare polemist,cu regularitate articole pe care Govora le publica, conştient că ele vor acţiona ca nisteobuze, ţinta lor fiind Consiliul naţional şi mai ales clanul Niculescu-Buzeşti, Creţeanuşi Vişoianu. Se vede ca maestrul uitase proverbul românesc: “Spune-i prostului în faţăadevărul, ca să te urască o viaţă întreagă”.

În acele zile când scria cartea sa despre primul război, soţia sa se îmbolnăveşte decancer la sânul stâng fiind operată într-un sanatoriu dar evoluţia va fi destul de rapidă,va face metastaze osoase şi va muri în luna Aprilie, înmormântată la Madrid. Desigurmaestrul trece printr’o mare durere, nicicând nu a simţit singurătatea atât deapăsătoare, cu atât mai mult cu cât în afară de nişte prieteni spanioli şi de TraianPopescu, nimeni nu a vizitat-o din partea comunităţii româneşti, pe soţia lui aflată pepatul morţii, nimeni nu a ajutat-o nici cu o aspirină.

Şi-atunci se întâmplă un eveniment foarte important, intră pe fir Reprezentanţiirepublicii socialiste din România care-l anunţau, informaţi fiind de situaţia lui, căsora sa va primi paşaport pentru a merge la Madrid ceea ce a urmat la începutul luiIanuarie 1958, sora maestrului era lângă el şi soţia sa încă în viaţă, a putut să seîmpărtăşească din îngrijirea dnei Virginia, care adaogă maestrul era întruchipareadevotamentului şi blândeţii.

Desigur că ar fi mai mult decât temerar să stabilim persoana sau persoanele care înatare momente grele pentru maestru, s’au gândit să-i sară în ajutor, tocmai în zilelecele mai disperate.

Ceea ce este important, va trebui să acceptăm că gestul respectiv la impresionat adânc pe bătrânul ziarist, demonstrându-i două lucruri importante: Cuaceastă ocazie, părăsit şi hulit de emigraţie totuşi ţara se gândeşte la el, cu toate că afost condamnat la moarte, la 12 Mai 1945. Care om, aflat în situaţia precară amaestrului ar fi putut să nu se înduioşeze şi să refuze respectivul ajutor neangajându-se cu nimic.

Dar, e drept, că pentru noi va începe o colaborare de la distanţă între comuniştii dinţară şi P. Şeicaru, acesta din urmă convins că va fi ajutat să-şi publice lucrările, defapt conţinutul unic şi major al vieţii sale.

De pe acuma, subliniem, că şi comuniştii îşi vor urmări interesele, devenite manifestesub domnia lui Ceauşescu, dictatorul vroia să-l câştige pe marele ziarist a cărui panăar fi putut să-l lovească din plin.

De-aici plecând, dacă maestrul a fost un partener sincer, şi-a urmărit idealurile, nicinu le-a trădat, nici nu le-a pus în slujba nimănui, cei ce au procedat meschin nu auputut fi decât comuniştii, şi vom demonstra evoluţia respectivelor relaţii, în viitor, cutotul obiectiv, nefiindu-ne dificil să arătăm că maestrul şi pe această cale şi-a păstrat

libertatea de conştiinţă creatoare după principiile urmate neabătut o viaţă întreagă saucum îi plăcea să susţină chiar maestrul, până la ultima bătaie a inimii sale.

Noi trudindu-ne să ne aflăm pe drumurile adevărului, ne-am luat ca sarcină să reabilităm memoria marelui om, ziarist, istoric şi scriitor de un deosebittalent, protestând că în ţară, în timp ce toţi nepregătiţii se pregătesc să intre înPamasul culturii româneşti, peste numele şi mai ales valoroasele sale opere continuăsă se menţie aceeaşi conjuraţie a tăcerii, lucru de-adreptul de neînţeles. Născut într-o zodie norocoasă totuşi, dintr’un anumit punct de vedere a fost cel maicalomniat om al existenţei noastre spirituale, încărcat cu toate viciile legate de unpumn de ţărână şi încă unele în plus, când el comparat cu tot ce i s’a pus în cârcă, neapare ca o figură de-adreptul angelică, lipsit total de păcatele atribuite.

Oameni cu pretenţii, când vorbeau despre el repetau nişte vorbe de clacă, autorulfiind un fante îmbătrânit de mahala plătit pentru creaţia sa cu un ţol de ţuică de prune,se manifesta cam aşa: “Cică Pamfil Şeicaru şi-ar fi construit Palatul Curentului dupăformula etajului şi şantajului şi ca impostura să fie totală, fantele de Tirchileşti săcapete o verosimilitate de nezdruncinat, Apostolul neamului N. Iorga, e declaratfăuritorul acestor parodii de enunţuri, şi când îi va veni rândul îl vor face de râsindiferent de nume, pe cel care le-a pus ulterior, în circulaţie.”

La fel, de data aceasta, bazat pe propria noastră corespondenţă voi demonstra că ceeace se susţine astăzi în ţară este o altă gravă mistificare a adevărului şi anumite ziareau colportat atare minciuni după care Pamfil Şeicaru ar fi fost în ţară şi ar fi stat lamasa discuţiilor cu Ceauşescu. Îl blestem pe acela ce pronunţă un astfel de neadevărdorindu-i să-i sece gura şi pana de scris, fiindcă prin ele caută să desfiinţezepersonalitatea unui mare român şi iubitor de ţară.

Şi cu această problemă, mă voi ocupa când îi va veni rândul. Deocamdată am dat unavertisment celor ce pângăresc lucrurile sfinte cum este memoria lui P. Şeicaru. Şi casă se vadă că nu respect decât adevărul, mă voi opri asupra altor rânduri dedicate deP. Şeicaru lui Iuliu Maniu, şi nu-l pot urma fiindcă afirmă nişte lucruri greuacceptabile.

Să ne înţelegem, îi dau perfectă dreptate în ce priveşte activitatea lui Maniu dintimpul războiului al doilea mondial şi după, până la arestarea şi moartea lui în temniţade la Sighet, fiindcă marele ziarist aduce probe irefutabile unele din propria saexperienţă, dar pentru a nu ne repeta voi reveni mai târziu la ele, când maestrul sereferă din nou la Iuliu Maniu într’un articol ce merită analizat, în sine, pentru esenţelesale.

Astfel, când, în scrisoarea de faţă abordează problema descentralizării cu care se aratăde acord, un proect bun, realizat de un politician bucovinean Onciul, în celeurmătoare adaogă faptul că Iuliu Maniu ar fi vrut să facă o Transilvanie ca şi Slovaciaîn viziunea lui Hlinka, adică, astăzi o ştim mai bine, ar fi dorit să facă din

Transilvania o ţară independentă de vechiul Regat. Este o scăpare de neiertat, odatăce unirea cu condiţii a Transilvaniei, idee nesprijinită de Maniu, ar fi dus cel mult la ofederalizare a României. Dar pe de altă parte, Maniu era conştient că pentru româniexistă două blesteme: Bucureştiul cu sufocanta ei centralizare, căreia comuniştii i-audat o dezvoltare dementă şi şovinismul ameninţător al ungurilor şi atunci orice românalege răul mai mic, centralizarea Bucureştiului.

Pentru a înţelege politica lui Maniu va trebui să ne referim la anumite aspecteistorice.

Prin moartea lui Ionel Brătianu în urma unei amigdalite septice, Ludovici, operatăgreşit de ministrul liberal Angelescu, s’a creat un gol de neînlocuit în politicaromânească.

În “La Roumanie dans la grande guerre” Pamfil Şeicaru îl elogiază pe marele IonelBrătianu şi subliniază rolul său important pentru români în desfăşurarea războiului, aînfruntat chiar Consiliul suprem al păcii cucerind Budapesta (Interesant de remarcatcă şi într’al doilea război mondial, armatele române luptând alături de ruşi erau gatasă intre în Budapesta dar în ultimul moment au fost deviate spre Cehoslovacia undeşi-au continuat luptele în Tatra ceea ce înseamnă că atât Consiliul superior din primulrăzboi mondial cât şi generalii ruşi din al doilea, au primit ordinul să nu-i lase peromâni să intre în Budapesta din locuri mult mai superioare, de cum s’ar puteapresupune, personaje în faţa cărora se închina şi Tigrul Clemenceanu, care în situaţiadată şi-a pierdut colţii şi ghiarele, executant fără să mai comande. Cu atât mai multgestul lui Ionel Brătianu creşte, chiar şi astăzi, în măreţia lui!).

P. Şeicaru menţionează însă că I. Brătianu era nepopular şi este uşor de aflat cauza, deea se plângeau mai ales adversarii politici, poporului în bună parte comportarea sa îisatisfăcea caracteristicul cezarism, prezent la fiecare naţie de origine latină, Iorga în“O viaţă de om” vorbeşte de dictatura mascată a lui Ionel Brătianu, şi nu greşea deloc, fiindcă, nu tocmai democratic, din umbră, I. Brătianu prin legăturile sale deprietenie cu Barbu Ştirbei, îşi impunea părerile reginei Maria şi prin ea regeluiFerdinand numit Nando de C. Stere în romanul său “În preajma revoluţiei”. Fie laputere, fie nu, Ionel Brătianu oricum conducea destinele României, dreptate aveaNicolae Iorga.

După moartea sa neaşteptată, mai ales cei ce erau duşmanii lui direcţi, celebrul N.D.Cocea, care sub ruşi se lăuda cu prietenia lui Lenin, organizase o procesiune în careşobolanii reprezentau partidul liberal în frunte cu Ionel Brătianu. Totuşi prin dispariţia lui, ţara intrase în derută, mai ales anumite partide printre care şipartidul naţional-ţărănist răsuflau uşurate că au scăpat de sub jugul lui Brătianu. Seştie că în 1923, la încoronarea regilor României, Ferdinand şi Maria, de la Alba-Iulia,ardelenii au refuzat să participe la ceremonie, arătându-şi nemulţumirea faţă de I.Brătianu care după ei şi-a cam depăşit atribuţiile, fără niciun rezultat concret.

În 1928, scrie maestrul, venit la putere, Maniu ar fi putut să iniţieze o descentralizare,chiar prin modificarea Constituţiei, şi nu-şi dă seama că aduce un argument decisiv înfavoarea realităţii că politicianul ardelean nu avea intenţia să transforme Transilvaniaîntr’o Slovacie independentă. De câte ori vom mai face paralela dintre cei doi vatrebui să admitem că şi unul şi altul, posedau structuri sufleteşti cât se poate dediferite, de unde de o reconciliere între ei nu putea fi vorba.

Concluziile maestrului asupra guvernului Maniu din 1928 erau cât se poate desimple: era lada goală, a venit un guvern fără program. Maniu era un om de slabăpregătire politică.

Astfel de aprecieri făcute unui partid ca cel Naţional proaspăt fuzionat cu cel ţărănescal lui Mihalache, aproape de extrema stângă şi avându-l economist pe V. Madgearu,unul din cei mai buni specialişti ai României, devin mai mult decât discutabile.

De altfel, respectivul guvern a trecut prin două mari crize care au avut influenţe sigurnegative asupra activităţii normale ale acestuia. Prima este marea criză economicămondială pe care Madgearu încearcă să-i anuleze nefastele consecinţe în România,iar deputatul Şeicaru a intervenit propunând conversiunea datoriilor ţărăneşti, ceea ces’a şi făcut, ca lege aprobată de parlament.

A doua criză, care a scuturat din temelii partidul la putere a fost întoarcerea lui CarolII în ţară, la 8 Iunie 1930, aterizând pe aeroportul din Oradea sprijinit fiind de armată.Neputând fi împotriva curentului creat, i-a pus condiţia regelui să renunţe la mmeLupescu, ceea ce imoralul Carol a şi promis, ca iubita lui coruptă să intre totuşi cuprimul tren în România, după ce Carol a fost înscăunat în funcţia sa regală. Maniuprotestează, dându-şi demisia, deci părăsind guvernul care rămâne ia putere, darpentru Maniu regele era un mincinos, om fără caracter. Din acel moment legăturiledintre rege şi Maniu se întrerup definitiv, fără îndoială politicianul ardelean aprocedat aşa cum ar fi făcut-o, şi Ionel Brătianu dacă ar fi trăit. Pamfil Şeicaru îiimpută faptul că nu l-a atacat pe rege mai direct şi public, ori Maniu avea dreptate,Carol al II-lea câştigase partida, gestul politicianului juca rolul unei prevestiri deCasandră necrezută, dar ea se va împlini cât de curând în toată amploarea şibestialitatea ei.

Marele ziarist mai făcea observaţia că partidul lui Maniu trimise un agronom Orva săstudieze colhozurile ruseşti, altă mărturie de neseriozitate ce o atribuie partidului laputere. Ori cum se ştia printre noii membrii ţărănişti figura şi dr. Lupu care, scrie înmemoriile sale Ion Duca, plănuia împreună cu temutul Rakovschi răsturnareaguvernului român de la Iaşi în 1918, aşa dar iniţiativa de a trimite un agronom înRusia să studieze colhozurile, nu aparţinea lui Maniu. Iorga numise partidul luiMihalache drept unul de clasă în sens marxist numai că nu muncitorimea ci păturaţărănească deţinea rolul conducător.

Dar în continuare maestrul are goluri de informaţie când îl acuză pe Maniu că deşi

cum Ion Antonescu îl informa zilnic în legătură cu tratativele de armistiţiu duse laStockholm cu mme Kollontay, în numele lui Stalin, trimiterea unui observator dinpartea lui la Stockholm nu-şi avea niciun rost, reprezentanţii mareşalului fiiind şi ailui. Se cunoaşte convingerea justă a lui Maniu că armistiţiul trebuie să-l facă cel ce adus războiul adică Ion Antonescu.

Mai departe, Pamfil Şeicaru în scrierile sale nu a amintit nici cu o vorbă ca laStockholm pe lângă Nanu, omul mareşalului au apărut şi oamenii lui Niculescu-Buzeşti, în persoana lui G. Duca, el căuta s’o convingă pe bătrâna doamnă să stea devorbă cu ei şi nu cu trimisul special al lui Antonescu, de altfel cu acesta din urmăvroia şi Stalin să trateze condiţiile armistiţiului. Mai mult, într’o scrisoare cifratăNiculescu-Buzeşti îi mărturiseşte lui G. Duca că deocamdată Iuliu Maniu, “bătrânul”este izolat şi nu se ştie dacă regele o să-i mai arate încrederea sa, ceea ce înseamnă căîn pregătirea armistiţiului Maniu stătea alături de Ion Antonescu, nu avea cunoştinţade ceea ce se întâmpla la palat, şi deci nici nu a luat parte la lovitura de stat de la 23August, deci pune un mare semn de întrebare după cel “cauţionat” întrebuinţat demarele ziarist Maniu nu a intrat în guvern şi mai târziu nu a putut să se retragă laBădăcini şi astfel să-şi lase neamul în mare ananghiă. A luptat împotriva comuniştilorcu armele ce le poate avea un democrat pur sânge, ducându-i un sfârşit mai mul decâttragic.

Este de subliniat că nu numai familia Boilă avea influenţă asupra sa, se înţelegepolitică, dar în acelaşi timp americanii, suferind de o crasă inconştienţă, de pildă prinA. Harriman îl asigurau că dacă alegerile nu vor fi libere, ei vor interveni ceea ce s’aarătat a fi o mare minciună în numele căreia şi-au dat viaţa mulţi români.

Şi fiindcă veni vorba despre unele scăpări informative în cunoştinteile maestrulului,se pare că n’a ştiut că Ion Antonescu constatând că războiul e pierdut, pentru caactivitatea anticomunistă să continue şi după ce ţara va fi ocupată de ruşi, se înţelegepeste hotare, a avut intenţia să depună la o bancă din Elveţia suma de 18 milioanedolari, care să stea la dispoziţia viitorilor luptători anticomunişti ai exilului. Cum laînceputul lui August 1944, P. Şeicaru pleca în misiune trimis de Antonescu înPortugalia şi Spania, explică faptul că el nu cunoştea respectiva tranzacţie.Evenimentele precipitându-se, maestrul fiind sechestrat în Germania nu s’a mai pututîntoarce în România, dacă o făcea, vom vedea cu altă ocazie, suma respectivă, avemtoate motivele s’o credem ar fi primit-o el.

Din păcate, datorită împrejurărilor, Ion Antonescu nu a ajuns să depună decât şasemilioane de dolari, sumă ce a stat la dispoziţia lui Al. Creţianu, care în cea mai mareparte a cheltuit-o pentru întreţinerea sa personală. Problema a fost discutată viu înexil, chiar şi în sânul Comitetului naţional român, astfel că Al. Creţianu a recunoscutpublic, şi după moartea lui, soţia sa, administratoare bunurilor personale, căîntradevăr suma de 6 milioane de dolari eliberată de Ion Antonescu i-a stat tot timpulla dispoziţie şi au risipit-o fără să facă nimic durabil pentru exil.

Istoricul de astăzi, român, ar putea să meargă pe urmele articolelor lui P. Şeicaru,scrise în anii 1948 şi următori, poate ar putea descoperi date inedite asupra epociirespective, inclusiv asupra afacerii Creţeanu (Cretzianu). Până astăzi, politicieniidemocraţi români au confundat şi confundă interesele lor personale cu cele ale ţării.

Reîntorcându-ne la guvernarea lui Maniu din 1928, cu surprindere constatăm, că eleste aproape singurul guvern democratic, nedirijat dacă ne amintim că după zece anise instaurează regimul de dictatură regală, în urma căruia va trebui să treacă foartemulţi ani, mai precis între 1996 şi Nov. 2000 am avut al doilea guvern democrat ceeace să recunoaştem este foarte puţin.

Dar vreau să atrag atenţia că există o modalitate cât se poate de rodnică de sabotare aregimurilor democrate de necinstiţii săi adversari, inclusiv reprezentanţii opoziţiei.

Fără îndoiala guvernul lui Maniu a putut fi sabotat, pur şi simplu, forurile de laperiferia administraţiei statului de pildă să refuze să aplice o lege, aplicând contrariulnumit antilege. S’au aplicat şi alte măsuri contraguvem dar nu rees atât de evident lasuprafaţă cum s’au petrecut lucrurile cu cea ce a doua democraţie a dlui E.Constantinescu. Trec peste nepotrivirea ştiinţei geologiei cu cea politică dar opoziţiaetichetată drept partid PDSR a reuşit un lucru extraordinar, să restaureze vechiulregim comunist, sub masca unei democraţii de circumstanţă, şi nu m’aş referi labanalitatea zilnică pe care o demonstrează actualul preşedinte că e un foarte bun şiastăzi, activist de partid comunist, dar e grav de tot că stafiile comuniste au luat iarcuvântul scoţându-se în evidenţă pseudomeritele celor ce au slujit cu loialitatepartidul de ieri, oamenii se laudă cu pseudovalorile trecutului, cu cât au fost maicomunişti, cu atât mai bine. Instalând la putere un partid unic nu va mai mira pe nimecă se consideră cel mai tare şi mai puternic partid din lume, detestând ca pe niştenulităţi pe cei ce au guvernat înaintea lor, începând să-i terorizeze ca pe vremeatătucului Stalin, căci aceasta e esenţa comunismului, pe care ei o promovează, înfrunte cu bardul poporului Andrei Păunescu, remarcat prin fenomenul că minciunilel-au transformat într-un butoi mai lat decât înalt! Cum se zice Dumnezeu nu bate cubâta!

Să nu-i uit pe ziarişti, care încep să se laude cu educaţia primită la şcoala de cadre şila Scânteia Tineretului, urmată ca studii superioare la Ştefan Gheorghiu, de altfel îşidemonstrează originea prin lipsa unei educaţii elementare a dialogului şi a vorbeiscrise, într’un cuvânt se consideră fiecare în parte, buricul pământului. Nu-i aşa dleCristian Popescu, privirile tulburi şi chelia pe turta căpăţânii dtale, îţi recomandă să-ţifaci un examen psihiatric, şi să încetezi să-ţi mai baţi joc de bieţii români, pe care i-aiadus să umble fără busolă adică i-ai îmbătat cu mistificări ordinare. Apropo, să ştii cănu Vlad Georgescu a fost atacat de doi terorişti ci Emil Georgescu ceea ce este odistanţă enormă. Dar, se vede că şi dumneata ai o educaţie strictă de partid,“Adevărul” fiind umbra Scânteii de altă dată atât în ce scrie, dar mai ales cum trăieştespiritul lui Stalin în sufletul dtale, de fapt, o umbră ce nu cunoaşte niciun respectdeoarece te conduci după principiul că nu există oameni să nu poata fi înlocuiţi, afară

de dumneata bineînţeles!

Fiindca vorbeam de reînvierea comunismului în România de astăzi, mi-aş permite săvorbesc de unii intelectuali români pe care i-am căutat în ţară atunci când aveam obursă la institutul de Psihiatrie din Muenchen, instituţie de valoroasă tradiţie, loculunde s’a născut cu adevărat ceea ce se numeşte neuropatologie (studiul bolilorcreierului) şi nu primeam aprobare pentru eliberarea unui paşaport.

După ce am aflat că dosarul meu a trecut pe la Securitate şi mi s’a aprobat plecarea,actele mele zăceau la Manea Mănescu, deci nu mă lăsau iubiţii mei colegi, aspect cunonşalanţă cultivat de un regim care înlocuieşte iubirea între oameni cu ura de clasă.

Deci am cerut ajutorul celor care ar fi trebuit să mă ajute. L-am căutat deci peministrul Sănătăţii, Aurel Moga, căruia Ceauşescu i-a scurtat viaţa când l-a numitministru. Clujul era pentru profesor un paradis al leneşului imaginat de Pieter Breugelbătrânul. Adică ducea un trai mai mult decât economicos, venea la zece dimineaţa laclinică, făcea o vizită de 2 ore ca să dispară, în zilele când îşi ţinea cursul universitarnu făcea nicio vizită. Pentru hârtiile şi actele legate de activitatea sa, prof. Moga îlluase pe dr. Orha lângă el, acesta îi rezolva toate problemele, lui nu-i rămânea decâtsă le semneze. De-acuma mutarea profesorului la Bucureşti i-a schimbat completritmul de viaţă şi probabil stressul la care se vedea supus în noua sa funcţie, pe carenimeni nu l-a întrebat dacă o acceptă, poate să fi contribuit la moartea sa“prematură”, după socotelile sale, printr’un infarct miocardic, la 74 de ani.

Un coleg mi-a povestit că în cadrul unei conferinţe de medicină ţinută, îmi pare, laCălimăneşti, în semn de omagiu, medicii prezenţi l-au invitat pe profesor la oplimbare de seară, el desigur acceptă dar văzând că Orha nu e de faţă propuneplenului, în care se aflau mulţi medici mai în vârstă, să-l ieie şi pe Orha, care însă îşiavea camera, ceva mai departe, pe creştetul unui deal.

La ora prescrisa, mă aflu în antreul cabinetului ministerial, în care mă aştepta Orha-cerberul, întrebându-mă cu ce problemă vin la ministru, aflat deja în cabinetul său. I-am spus, am primit acordul audienţei şi peste câteva momente, eram faţă în faţă cufostul meu profesor de medicină internă. De la început, m’a asigurat că mă ştie foartebine, din vremea studenţiei, că sunt un element de valoare dar nu poate sub nicioformă să mă ajute. Şi îmi da şi explicaţia: L-a sprijinit pe fiul prof. Vasilescu - cu careera prieten la cataramă - să plece în Anglia pentru un stagiu de un an, a garantatpentru reîntoarcerea lui, bazat pe cuvântul dat al împricinatului, ca acuma să anunţefamilia că va rămâne în Anglia; în urma acestei hotărâri amândoi părinţii s’auîmbolnăvit. În zadar căutam să-l lămuresc că eu îmi voi ţine cuvântul, nu l-am pututîndupleca, sigur fiind că datorită tânărului Vasilescu toate oalele se vor sparge încapul său, şi mult timp de-atunci înainte, nu va putea să susţie pe nimeni să pleceîntr’o călătorie de studiu. Omul era atât de înfricoşat încât temeiul discuţiei noastre seschimbase, eu căutam să-l consolez, susţinând că el nu putea fi tras la răspunderepentru fapta unui tânăr lipsit de cuvânt. Fără îndoială în mediul în care trăia se putea

constata că marele profesor şi ministru era nu numai sincer dar avea nevoie de mineca de un partener de dialog, de nădejde.

Se vorbea că superiorul lui Aurel Moga era un oficiant sanitar-veterinar fără nicioşcolaritate, responsabil cu problemele medicale pe ţară. După cum am arătat şi cu altăocazie, activiştii sau ştabii partidului, repede îşi dădură seama că prof. Moga era untimorat, din această cauză cinstindu-i slăbiciunile de caracter se purtau cu el în modulcel mai neomenesc. Aşa se întâmplă că oficiantul veterinar când îl chema la raport îltrata cu “mă” şi “tu” şi-l blagoslovea cu toate epitetele de calibru inferior, în cadrulcărora “prostule” corespundea unei vorbe de alint.

Am plecat de la prof. Moga nu foarte decepţionat, apropierea inimii sale m’aimpresionat, mai ales că era vorba de un dascăl pe care eu îl apreciasem, dar morgalui distantă m’a oprit să-i vorbesc vreodată în afara examenelor date cu dânsul. După prof. Aurel Moga l-am căutat pe prof. Şt. Milcu, vicepreşedintele Academiei,celebru endocrinolog, generele mai celebrului Parhon.

Am stat de vorbă în edificiul marii Instituţii, nemai având nevoie de intermediari, nicimăcar de tipul dr. Orha.

Cum m’a văzut şi i-am spus cine sunt, m’a încunoştinţat că îi sunt cunoscut printandemul valoros Horneţ-Vuia.

Să explic şi acest aspect. Horneţ era şeful meu la care ţineam ca şi colaborator al luiAlajouanine şi în general pentru întreaga sa activitate neuropatologică. A fost o marecinste ca să fiu directul său colaborator la Bucureşti, deşi curând mi-am dat seama cănu mai avea nicio atracţie faţă de studiul creierului, mai mult, îşi făcea datoria plătităsă se ocupe de una din nepoatele lui A. Kreyndler, şeful Institutului. Eroarea lui, cred şi astăzi se baza pe o neglijenţă ce urma să fie urmărită şi deduşmanii săi, care îi cereau pedepsirea, doar îşi însuşise lucrarea, cel puţin, a altuia.

Ce se întâmplase: încheiasem o lucrare în legătură cu patologia venoasă a creierului,pe care Horneţ o luase cu el la Viena. Fără să mă întrebe, sau cel puţin să mă puie şipe mine ca autor al lucrării comunicase lucrarea ca fiind numai a lui, odată ce figuranumai sub numele său. Aflaseră adversarii lui de respectiva faptă şi fără să măconsulte, au reclamat cazul conducerii Academiei. Şi cu toate că reclamanţii eraumembrii ai partidului li s’a răspuns stereotip, până nu vine Vuia să se plângă nuputem face nimic. Ori personal, mi-am încheiat socotelile cu şeful meu şi am făcutasta nu mai pentru a-i domoli aerele de superioritate pe care şi le da. Se înţelege, deşis’au făcut mari presiuni asupra mea, nu puteam să denunţ un colaborator al meu pecare cândva l-am admirat, pe când de pildă a concurat la concursul de a ocupa catedrade neurologie din Cluj, eram cu trup şi suflet alături de el.

Aşa se terminase totul fără rezultatul scontat de unii, şi nu am regretat deloc, mai alescă ceea ce făcuse Horneţ era un sport cultivat de cei mai mulţi academicieni români.

Trebuie s’o scriu, că atunci când l-am vizitat pe Şt. Milcu, discuţiile erau în toi, deunde remarca de la început al academicianului referitor la valorosul tandem, Horneţ-Vuia. Dar după ce i-am mărturisit că nu pentru asta sunt la el, Şt. Milcu s’a luminat la faţăşi a devenit mult mai volubil, mai degajat, se arăta total de părerea mea, doar a spus“ăstora” că dacă ar pleca 100 şi s’ar întoarce doar cinci ţara ar fi tot în câştig.

Şi fiindcă mereu se referea la “ăştia” în sus şi “ăştia” în jos, l-am întrebat dacă el nupoate să-mi spună cine sunt aceşti “ăştia”? Şi fiindcă m’a informat că el nu poate sămi-i numească discuţia noastră luase sfârşit, deşi nu am ajuns la niciun rezultatconcret, nu am regretat această experienţă din care am învăţat pe viu că în fondcomunismul e o condamnabilă inversiune a valorilor, ceea ce este elita unei ţări, aajuns să fie manevrată de josnicele elemente ale maselor, lipsite de fiinţarea Fiinţeireprezentând acel anonim “se” din se cheamă sau se face, (Heidegger) pe cândMaurras vorbeşte de o periculoasă revoltă a maselor care se desfăşoară după criteriice degradează pe om, îl împing în noaptea ireversibilă.

Mi-e greu să accept astăzi că am trăit într’o atare lume inumană a Leviatanului,condusă de deviza “Homo hominis lupus”. Şi cu mare durere trebuie să constat căspre o astfel de prăpastie unde nu mai există nicio omenie, demnitatea şi mândria de afi om e zdrobită de lovitura cnutului de rob, te îndrepţi Românie!

A treia relatare s’a întâmplat şi ea întocmai fără nicio exagerare.

E vorba de Mihai Ralea, fostul ministru al muncii în regimul trecut, marepersonalitate şi sub comunişti. În general, oamenii înclinaţi spre observarea lucrurilorzilnice, de mult au avut ocazia să constate că acest domn ia masa în fiecare zi laAthenée Palace, consumând din toate, cam pantagruelic. Lumea rea şi invidioasă îlînjura datorită ospeţelor sale bahice stropite cu şampanie şi prea puţini să nu zic cănimeni, nu îşi dădea seama că un astfel de trai îl pune pe om să-şi sape cu dinţiigroapa.

Era într’o zi, când Ralea se pregătea să plece la Copenhaga pentru o întâlnireUNESCO dar fiindcă se simţea tare rău, consultă pe colegul său de Academie, prof.doctor în medicină Acad. Kreindler şi-l roagă să-l examineze şi să-i comunice dacăpoate să facă voiajul respectiv. Medicul nu-i constată nimic organic, trece pesteparesteziile (amorţelile) de la nivelul buzelor şi îl trimite pe bolnav să facă oelectroencefalografie. Tinerii specialişti o execută şi semnalează evidente modificărielectroencefalografice, pentru care îi recomandă repaosul la pat. Revenind laprofesor, un ahtiat al călătoriilor, nu ia în socoteală modificările eeg şi îi recomandăsă călătorească la Copenhaga, cum ar face-o el dacă ar putea.

Rezultatul: Ralea îl ascultă pe venerabilul său coleg, pleacă în direcţia Danemarca,dar nu mai ajunge acolo, fiindcă moare la Berlin unde i se fac funeraliile cele dintâi.

Din povestea de faţă se pot trage mai multe concluzii: Vai şi amar de neurologiacondusă de un om care nu posedă nici, pe departe, pregătirea medicală cerută unuiprofesor, dar el nu o avea nici pe cea de medic secundar. Se ştie că Institutul deneurologie din str. Povernei 42, a fost dăruit de Chişinevschi prof. A. Kreindler, decipoliticul îşi însuşea calitatea de a numi medicii respectivi, exclusiv după meritepolitice, de unde descalificarea progresivă a medicinii în regimul comunist.

Mai departe, cazul lui M. Ralea ne demonstrează că în viaţă, în afară de vânareasuccesului şi carierismului mai există şi alte lucruri, mult mai serioase, ce ar trebui săne atragă atenţia.

De pildă, M. Sevastos dedică pagini întregi descriind, cel puţin, deceptia lui G.Ibraileanu privind faptul că după ce a aşteptat cu mari speranţe pe M. Ralea, prinstudiile sale la Paris desigur mulţumea pe cei ce i-au imputat lui carenţa acestora, dar,din păcate, Ralea nu a acceptat direcţia Vieţii româneşti, pe care vroia marele critic săi-o ofere. Socoteala era simplă: munca la ziar era titanică dar nerecompensatămaterial.

Şi se cuvine să mai reamintim celor în cauză, atunci când sunt bolnavi să-şi caute cugrijă medicul şi să nu se lase amăgiţi de titlurile vreunui coleg de-al lor academicieni,deoarece din proprie experienţă ar trebui să ştie, că ele i-au fost acordate pe altecriterii decât pregătirea profesională.

Pe Mihai Ralea, după cum am văzut, această scăpare din vedere l-a costat, viaţa.

Tot în această scrisoare impresionante sunt cele scrise în memoria mareşalului:“Rămâne, singur, Ion Antonescu, figură eroică. Predat de rege ruşilor, ţinut laînchisoare doi ani, nu s’a plecat şi a stat în faţa plutonului de execuţie, drept,neînfricat. Există fotografii a execuţiei mareşalului care vor mărturisi mâine, în acelmâine al libertăţii, de sfârşitul celui care a dus războiul contra Rusiei.” Îmi adreseazăcâteva rânduri pe care le voi cita: “Îţi scriu, dragul meu, că eşti tânăr şi nu ştiu dacăparcele îmi vor îngădui să scriu “Memoriile unui gazetar” (în 1978 voi împlini 60 deani de gazetărie). În cazul când nu voi avea răgazul s’o scriu, atunci vei fi dta care săstigmatizezi imposturile tricolore.”

Misiunea pe care mi-a încredinţat-o maestrul, m’a onorat, în primul rând fiindcă îmidemonstra definitiv că mă bucuram nu numai de prietenia dar şi de adânca preţuire amarelui ziarist şi om de cultură, Pamfil Şeicaru.

Şi dacă îmi duc la împlinire respectiva misiune abea la 20 de ani şi mai bine dupămoartea sa, văd şi în asta o deosebită semnificaţie: a trebuit să treacă şi peste mine anigrei de viaţă, ca să mă apropii de adevărul din inima lui, pe care o aveam vie lângămine, şi din valoroasele sale lucrări, în majoritatea lor scrise în exil, în timp ce prinscrisorile ce mi le-a scris îl simt şi azi puternic, asemeni unui zeu contemporan

învingând, tăriile morţii. Asupra lui René de Flers, nepotul şi asupra relatării sale, vom mai reveni în parteaIII-a a lucrării de faţă.

Scrisoarea (9) din 16 Ianuarie 1977 de la Pamfil Şeicaru

Am promis că vă voi trimite fotocopia textului senzational care demască cea maiidioată operaţie de falsificare de monedă, nu a unui individ sau a unei bande ci aguvernului unui stat care făcea parte din Societatea naţiunilor. Era deci de presupuscă respecta legile internaţionale şi este ţinut să păstreze o oarecare onorabilitate.Guvernul falsificator era guvernul Ungariei din 1925. De ce a ales francul francez săfie falsificat şi milioane să fie zvârlite prin contrabandă în diverse ţări? În 1925francul francez avea o altă valoare decât acea pe care o are azi. Ceea ce te va uimi înaceastă operaţie este faptul că cei trei indivizi care au încercat să introducă francifrancezi (7 milioane) în Olanda erau purtători de paşapoarte româneşti falsificate deşeful poliţiei maghiare. Deci, operaţia era: replica la tratatul de la Trianon unde Franţaa jucat un rol decisiv, mai ales în delimitarea frontierei României, de aici ticăloşia dea falsifica paşapoarte româneşti. Cum spun spaniolii, Dos pajaros de un tiro, douăpăsări dintr’un glonţ. Sunt incapabil să pot înţelege delirul inconştienţii la un guvernal unui Stat care făcea parte dintr’o instituţie internaţională. Ceea ce mă frământă şinu izbutesc să dezleg o enigmă, de ce presa românească nu a cunoscut aceastăoperaţie delicventă a Ungariei în 1925. N. Titulescu a arătat că Briand în guvernulfrancez are interes ca afacerea să nu fie prea cunoscută. Aşa cel puţin bănuiesc.

Am trimis în acelaş timp cu poşta ce-ţi trimit dtale traducerea textului din cartea luiBertrand de Jouvenel. Lui Traian Popescu spre a publica textul în franceză, germanăşi engleză, sub titlul: “Un dosar uitat al revizionismului maghiar”. Am însă orecomandaţie să vă fac. Strict secret este numai pentru dta în al cărui românism cred.Ungurii în emigraţie fac front comun în problemele naţionale. Românii sunt învrăjbiţişi idiot ocupaţi să îşi chivernisească pentru viitor o situaţie pentru gruparea din carefac parte. Dacă un ungur ar afla s’ar zădărnici efectul surprizei.

Acum o rugăminte: o reţetă pentru siropul care mi l’ai dat fiindcă la farmacii cândsora mea a cumpărat un flacon şi i s’a cerut reţeta medicului a promis că-i va da reţetapentru acoperire. Îţi mulţumesc pentru amabilitate şi noul an să vă fie plin de bucurii

al dtale Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Textul este destul de explicit, priveşte falsificarea de franci francezi de către statulungar, în 1925, cei trei indivizi care încercau să introducă bani falşi în Olanda, aveaupaşapoarte româneşti, false, eliberate de şeful poliţiei maghiare. Era o răzbunareasupra Franţei care la tratatul de pace de la Trianon a jucat un rol important, chiardecisiv, sprijinindu-i pe români mai ales în delimitarea frontierelor României de undeticăloşia de a falsifica paşapoarte româneşti.

Dacă presa română nu s’a ocupat de această problemă, se presupune că nu acunoscut-o, dar în general, chiar şi în Franţa, din partea guvernului francez şi a luiAristide Briand, după mărturia lui Titulescu, nu se vroia popularizarea acţiuniidelicvente a Ungariei.

Este totodată de admirat entuziasmul şi pasiunea cu care, în ciuda vârstei, maestrulabordează afacerea falsificării banilor francezi de către statul maghiar, nerăbdarea şiprospeţimea gândirii sale îi dă dreptate lui Goethe când suştinea că un geniu rămâneun copil, întreaga lui viaţă. Astfel, dă directive ca în timpurile sale cele mai bune de laCurentul său antebelic, având de tratat o chestiune ce nu trebuia să fie aflată, secretulei constituie esenţa rezolvării pozitive a plănuitului atac. În acest sens îmi trimitetraducerea din cartea lui Bertrand de Jouvenel şi nu uită să mi amintească faptul că elcrede în românismul meu, pe când lui Traian Popescu pentru revista Carpatii dinMadrid îi va da un text ce trebue tradus în mai multe limbi sub titlul “Un dosar uitatal revizionismului maghiar”. În acest mod revizionismul maghiar va primi o loviturăatât de bine studiată încât ungurii greu se vor redresa.

Maestrul face observaţia că dacă ungurii în emigraţie fac, în problemele naţionalefront comun, românii sunt învrăjbiţi, preocupaţi să îşi chivernisească viitorul pentrugruparea din care şi ei fac parte.

De la început vom sublinia că individualismul, e unul din caracterele fundamentaleale spiritualităţii apusene, ctitor al unei culturi şi civilizaţii unice. Nu mai că la noi laromâni există prin derivaţie un individualism ce depăşeşte caracterul măsurat şiarmonic, el se transformă într’un egoism cu tendinţă de a desfiintă cu voluptate peadversarul născocit de meschinele sale înclinaţii egolatre. De pildă când un scriitorromân, ca din senin îl denunţă pe Vintilă Horia pe cale de a lua prestigiosul premiuGoncourt, de fascism şi legionarism şi deşi ştie prea bine că nu are dreptate, continuă,produce vâlvă şi e fericit atunci când aude că a provocat retragerea celuilalt de lapremiu, este un fapt întâmplat real definind acel individualism negativ, românesc.

Acesta a pătruns până şi în viaţa ţăranului român după cum se prezintă procesul întredoi fraţi. Avocatul încearcă să-i împace dar clientul său îi răspunde: “Dle, să ştiu cămă costă o avere, plătesc, dar să văd că ai luat şi gacile de pe el.” Referinţa la ismenesimboliza situaţia în care vroia el să-şi vadă, fratele.

Şi dacă mai punem ia socoteală şi mulţimea de plagiate din literatura română, celemai multe lipsite de orice temei, nu va mai mira pe nimeni s’a ajuns să ni seevidenţieze o tare veche origine a acestui păcat, deci cu pecete ancestrală.

Cum se ştie Herodot a vorbit de neamul trac, aproape tot atât de numeros ca celindian, dar tot istoricul grec scrie că fiind foarte divizaţi în triburi ce se bat între ele,tracii nu vor constitui niciodată o putere nici atât să-i poată învinge pe greci, o mânăde oameni ce sunt.

Deci s’a tras concluzia că defectul respectiv de la traci ni se trage şi astfel trebuie să-lşi acceptăm.

Datorită tracismului nostru, de pildă, nu ne-am putut afirma, ca alte neamuri înStatele Unite, ne-am oprit la un anumit prag la care am ajuns prin muncă proprie, darcând ar fi fost nevoie de un ajutor colectiv, el ne-a lipsit. În zilele noastre apare în St.Unite o fiţuică scoasă de un renegat care susţine că românii nu mai vorbesc decâtengleza şi că nu au nevoie să mai cunoască istoria parinţilor părinţilor lor, şi în fiţuicaacestui om pierdut, desigur contra cost, mai publică pe câte un român reuşit înAmerica pozat înaintea unei cârnăţării sau prăvălii de alimente şi cu toţii se bucură căromânul nostru a intrat în rândurile micilor “aproprietari”.

De-aici rezultă aspectul tragic că noi românii nu avem un reprezentant în Parlamentulamerican şi asta datorită inexistenţei noastre pe plan colectiv, cetăţeanul românajungând în acest stadiu se consideră american get-beget şi dacă vizitează Românianu mai ştie din Istoria ei decât de falsul erou imaginar Dracula, străin, fără legătură cutrecutul nostru, el fiind o născocire a unui modest autor irlandez cu numele de Br.Stoker, inspirat de un coleg de lojă masonă, ungurul Vambery! Dar în Statele Unite mai are loc un fenomen care nu-i poate lăsa rece pe cei ce-şiiubesc ţara şi neamul din care se trag.

Sub comunişti în America, parcă pentru a ne demonstra ce învrăjbire a însemnat şiînseamnă comunismul, între români, au funcţionat două biserici, una dependentă deBucureşti, a fost susţinută timp de aproape 8 ani de prezenţa părintelui Anania,viitorul episcop al Clujului, Bartolomeu oricât această şedere nu-i face cinste,deoarece reprezenta biserica din ţară, robită şi din acest punct de vedere nu puteaavea relaţii prieteneşti cu episcopul de la Vatra, Valerian, după cum se laudă astăzidomnia-sa.

Dar această separare nu-l încânta pe Ceauşescu, el dorea o confruntare directă cuepiscopul de la Vatra, pentru doborârea căruia a recurs la cele mai reproşabile falsurişi alte procedee de-a dreptul criminale. E de datoria noastră s’o scriem că în aceastăperioadă părintele Anania nu mai era în America. Trebuie încă să o spunem că spredezonoarea lor satrapul român a fost ajutat de o politiciană evreică şi câţiva acoliţide-a ei din Statele Unite, prin aceste unelte Bucureştiul căta să-l înlăture din scaunulsău, pe episcopul Valerian cunoscut prin anticomunismul său care nici nu punea îndiscuţie o eventuală colaborare cu el. Puterile au fost inegale. Comuniştii au venit cunişte fotomontaje trucate în care episcopul pe vremea când era student în Bucureşti,preşedintele tineretului naţionalist, conducea o motocicletă, în mână cu o mitralierăîmpuşcând, pe cine-i ieşea în cale, falsurile erau strigătoare la cer, şi atât de exagerateîncât oricât ar fi americanii un popor naiv, nu erau într-atâta să nu priceapă uneleplastografii evidente de la distanţă. Şi totuşi până la urmă criminalii au primit câştigde cauză şi părintelui Trifa-Valerian i s’a intentat un proces, că la intrarea în StateleUnite n’a declarat că a făcut parte dintr’o organizaţie profascistă, deşi mişcarea

legionară nu intra în acest grup, pentru simplul motiv că în cel de al doilea războimondial ea a stat în lagărul din Buchenwald şi ce-i mai important tribunalul de laNuernberg, a absolvit-o de orice vină, şi a scos-o din corpul organizaţiile de tipfascist.

În sfârşit, procesul se amâna la infinit, ceea ce ridica totodată costurile judecăţii,astfel că pentru a nu îngreuna finanţele diocezei sale, Trifa a acceptat să părăseascăStatele Unite, soluţia împăca mai ales pe comunişti, fără să-l condamne pe preot şifiindcă n’aveau motive s’o facă, procesul s’ar fi prelungit sine die.

Zdrobit sufleteşte, înconjurat de iubirea multor credincioşi, episcopul Valerian sestinge în Portugalia, unde i s’a dat un azil provizoriu. Desigur, în condiţiile datepărintele Trifa, asediat de comunişti, printr’un eventual urmaş al său, trebuia să-şiasigure episcopia din partea invadatorilor cei noi, şi în acest sens l-a ales drept urmaşpe viitorul episcop Nathanail. Trecut la ortodoxism de la catolici, având şi o perioadăde, “hippies” totuşi prin originea să americană poseda virtutea morală de a seîmpotrivi oricăror încercări comuniste de a pune mâna pe Vatra, râvnită şi pentrubuna ei administraţie, fiind un lăcaş creştin prosper.

Întotdeauna episcopul Valerian a declarat că după căderea comunismului, el se vareuni cu cei din ţară, inchinându-se patriarhului României. Ori cum lucrurile nuprevesteau aşa ceva, mai întâi în actualele condiţii Vatra trebuia să-şi păstrezeindependenţa faţă de Bucureşti.

Numai că evenimentele s’au schimbat mult, mai devreme decât cineva şi-ar fi pututînchipui şi astfel după eliberarea României de sub jugul comunist, au apărut maridivergenţe între ortodoxismul episcopului Nathanail şi cel al predecesorului săuValerian. Cu totul ataşat altor idei, Nathanail îl trădeaza pe Valerian dar nu fiindcă nu ar fi şi elun om al lui Dumnezeu, nimeni nu ar putea să-i reproşeze că nu ar fi un episcop bun,dar cu idei incompatibile cu ale românilor ortodocşi, cum consideră ei credinţa loradânc şi indisolubil legată de noţiunea românismului. Ori, Nathanail ca american de adoua generaţie, vorbeşte limba româna ca pe una străină, nu se mai simte prin nimicataşat României, mai ales că nu-i cunoaşte obiceiurile şi nici nu doreşte să o facă. Is’a dat sfatul, înainte de a se rupe de ţara lui de baştină ca român ortodox să facă ocălătorie mai lungă, să viziteze manăstirile, să stea de vorbă cu călugării români, darsfaturile nu au avut nici un efect, după 2 săptămâni s’a întors, acasă la Vatra,îmbolnăvindu-se intre timp. Azi consider că orice încercare e de prisos; episcopulNathanail e tipul americanului care consideră un popor demn de admiraţie dupăbogăţiile pe care le are, se înţelege în bani şi nu în bunuri spirituale. Desigur că noirespectăm ideile episcopilui Nathanail, dar fiind atât de american ar fi cazul să-şi deademisia şi să-şi caute rosturile sale sufleteşti, acolo unde îi este locul, la anglicani şisă ne lase pe noi în pace. Ar fi cel mai drept!

Fiindcă întretimp dânsul a început să propovăduiască împreună cu regretatul d. Crugao aberaţie pentru orice ortodox. Adică ei susţin că ajunşi în America şi-au pierdutromânitatea atât de mult, încât prin religie se consideră ortodocşi deci ei reformeazăortodoxismul american în timp ce nici ortodoxismul rus, nici cel grec nu sunt gata sărepete atare inepţii, că ei nu sunt nici ruşi, nici greci ci simplu americani, şi,paradoxal le aruncă teoria în aer fiindcă ortodoxism american nu există în istorie, pecând cel rusesc şi grec există de secole.

Personal, consider că ortodoxismul american e o scornitură de ultimă oră, facută cuintenţia de a mai învrăjbi pe români cu încă o erezie în plus, că nu degeaba suntemnoi urmaşii Traciior. Mai mult încă, am considera idiosincrasia episcopului Nathanailuna formală, căci iată în genomul său se manifestă o trăsătură atavică traco-românească, doar numai plecând de la atare premize de dezbinare, îi poate veniinspiraţia, fie şi unui episcop că el va lupta pentru ortodoxismul american fiindcăacesta îi va permite să citească Biblia în linişte, netulburat de reguliie ortografieilimbii româneşti pe care oricât se va chinui, nu le va putea niciodată stăpâni.

Să recunoaştem că am ajuns mergând pe urmele unor gânduri ale maestrului nostru,foarte fructuoase dar în ce priveşte tema propriu zisă ar merita să fie într’o zidiscutată de la az şi buche, vorba marelui nostru Eminescu. Şi în acest context nu suntconvins că dezbinarea românului cu tot atavismul său trac ar fi un element destructură specifică spirituală, ori dacă nu acceptăm teoria blagiană definită preabombastic drept categorie abisală, totuşi admitem că a făcut-o cu un scop binedeterminat să-i simţim mersul purificator, mereu ascendent. Ori un viciu ca invidia nupoate juca rolui categoriei abisale. Individualismul de care am vorbit e un derivatminor al autenticului individualism doar el poate fi cu adevarat creator. Ceea ce amdescris aici sub termenul de individualism transformat e doar expresia unuia sau maimultor vicii, posibil însă să fie remediate prin educaţie, din această cauză mulţiînvătăţi, astăzi sunt de părere că omul modern are nevoie, în primul rând, de oregenerare morală iar aceasta, fără o temeinică educaţie nu e realizabilă.

Individualismul fără prihană românesc are înălţimi nebănuite, pleacă de la ritualulsacru al Păstorului dacic din Mioriţa, ca prin Eminescu să ajungă la stareanemuritoare a lui Hyperion, cele două repere simbolice alcătuiesc un patrafir giganticşi cuprinde totul în deschiderea lui albastră, hotarele fiindu-i constituite din douăbraţe care se împreună, imitând un unic Sărut, aşa cum modelul său se găseşte numaiîn cer: de la Păstorul Mioriţei la vârfurile cu izvoare ale lui Hyperion, poetulMihai Eminescu.

Scrisoarea (10) din 30 Martie 1977 de la Pamfil Şeicaru

Iubite dle Vuia

prietenia plină de căldură şi grija ce o porţi sănătăţii mele mă emoţionează. În lungamea existenţă publică începută în Aprilie 1918, când am început cariera mea de

comentator politic al evenimentelor interne şi externe, nu am întâlnit decât inimiciţii,agravate din August 1944, când am luat fără voe loc cu emigraţia românească. Să fiuprecis, aceea ce s’a format în urma insurecţiei legionare din Ianuarie 1941. Paradoxal,când această mişcare se afla la conducerea ţării şi conducătorul Statului era generalulIon Antonescu. Deci insurecţia nu era contra unei dominaţii comuniste. Anii care autrecut au şters precizia evenimentelor şi s’a creiat o confuzie exploatată abil deinsurecţii din Ianuarie 1941. Nu am întâlnit decât poltronerie, vrăjmăşii mascate şirar, aşa de rar, prietenii reale. Vei înţelege sentimentele pe care le încerc faţă deatenţiile dtale. Pot spune că poticneala piciorului stâng a început să se apropie devindecare. Bineînţeles sunt încă obligat să fiu cât se poate de atent. Sora mea camedic este atentă şi îmi poartă o grijă expertă. în ziua de Iuni 28 prietenul meu Renéde Flers a avut amabilitatea să ne ducă în splendida regiune a lacurilor bavareze; Oieşire din casă după patru luni ce mi-a făcut mult bine. Peisajul, aerul de munte mi-audeşteptat nostalgii ancestrale, ca descendent dintr’o lungă generaţie de oeri. Unstrăbun al meu a venit prin 1830 cu oile de la Şeica de pe Târnave. Un scriitorfrancez, Melchior de Vogue spunea că “sunt morţii care vorbesc prin noi.” Tot măgândesc să am prilejul de a-ţi face o vizită pe neaşteptate în cursul unei evadări cuamabilitatea unui prieten. Văd că şi dumneata ai necazuri cu băiatul, vorbaRomânului: necazurile nu cad pe pietre.

Stau de când am aflat de tragedia din ţară sub apăsarea gândurilor care mi le impunedimensiunile catastrofei. Am privit o hartă a ţăarii care indica regiunile asupra căroracutremurul a fost mai devastator; Muntenia şi Oltenia, foarte redusă a fost zguduireatelurică în Moldova. O scrisoare primită eri de la Iaşi îmi comunica ce reduse pagubea produs seismul. Atât Dobrogea cât şi Transilvania, Bucovina au fost ferite. Ce esteimpresionant în această tragedie: reacţia populaţiei. Au fost acte de eroism în acţiuneade a smulge de sub dărâmături vieţi omeneşti. Calmul şi disciplina spontană au pus înlumină reflexele umane ale populaţiei. Dar mă întreb: nu este suficientă dramaticanoastră situaţie geopolitică, de mai este nevoe şi de nimicitoarele lovituri aleseismului: 1940 Noembrie şi Martie 1977. Cu aprigă voinţă poporul român seconsacră reconstituirii. Fără să vreau mă obsedează legenda Mănăstirii de la Curteade Argeş, legenda meşterului, Manole.

Vă trimit o fotocopie a unei pagini din “La democratie”: 2 volume totalitând 900 depagini de Francesco Nitti, fost şef al guvernului Italiei înainte de Mussolini.Implacabil adversar al regimurile totalitare Nitti, fost profesor de finanţe, launiversitatea din Napoli face în volumul I o execuţie a regimului lui Horty în legăturăcu falsificarea de franci francezi. Sunt sigur că-ţi va da ca transilvănean o maresatisfacţie. Ţin să atrag atenţia că lucrarea lui Nitti a apărut în 1930 deci la cinci anidupă excrocheria budapestană.

Dorind grabnică însănătoşire fiului vă rog transmiteţi doamnei omagiile mele şi dtale o îmbrăţişare

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

După o lungă întrerupere cauzată de îmbolnăvirea maestrului, îngrijit cu multdevotament de sora lui, Veguţa, medic şi ea, marele ziarist îmi scrie că îl emoţionează“prietenia plină de căldură şi grijă ce o porţi sănătăţii mele.”

Aprecierile lui, fără modestie recunosc, se arătau întemeiate, în primul rând din cauzăcă avusesem ocazia să gust din amarul singurătăţii exilului şi înţelegeam poate maibine, în ce situaţie se afla marele ziarist, de unde setea lui după un prieten adevărat,cum desigur că îi eram, cu toată diferenţa de vârstă dintre noi. Şi astfel mai mult caniciodată am simţit nevoia să mă dărui, fără să cer nimic în schimb doar dinsatisfacţia sufletească de a fi ajutat un om care avea nevoe de prietenia mea, “plină decaldură” ceea ce sigur nu i-o ofereau cei din jurul lui, sau din ţară, în generalînteresaţi să câştige cevă din relaţiilor lor, la urma urmelor să scoată cel mai mareprofit, aspect ce le refuza dreptul de-a fi simţiţi de maestru ca prietenii lui adevăraţi.

În lunga sa existenţă publică din 1918 când şi-a început cariera ziaristică a avut multeinimiciţii, situaţie agravată după 1944 când a luat loc, fără voe, cu emigraţiaromânească. În tot acest timp a întâlnit poltronerie, vrâjmăşii mascate şi nu mai rar aavut parte de prietenii adevărate. Toate acestea mi le spunea ca să stiu cât de multpreţuieşte atenţiile pe care i le fac, dar consider că totodată ne face o grăitoaredemonstraţie că maestrul purta în sufletul său o înclinare, mereu fierbinte, ca un dornestins, spre trăirea marilor sentimente, pentru realizarea cărora “întru sine”, ar fi fostgata să-şi sacrifice menirea sa de ziarist, de fapt esenţa vieţii sale pământeşti, pentru ao depăşi cum îl descrie marele scriitor L. Rebreanu în Pahonţu, dând totul dragosteiideale reprezentată de iubirea cerească închinată Cristianei Tomşa, soţia ministrului,de mai multe ori, Belcineanu. P. Şeicaru în viaţa lui reală, preţuia ca mare valoareprietenia, cum o făceau spiritele alese, romane ca Cicero sau Marc Aureliu şi unurmaş al lor, poetul italian Giacomo Leopardi.

În orânduirea respectivă a unui Panteon de unică valoare, îi descoperim Fiinţa, cufiinţarea ei intru ideal, în acest sens iar ca şi Pahonţu erou rebrenian, P. Şeicaruurmărea să fie un binefăcător al Omenirii, dragostea lui pentru libertate şiindependenţă creatoare nu va avea nimica în comun cu agonisirea bunurilor telurice,banul era un mijloc şi nu o modalitate de căpătuire. De-altfel tocmai pentruîmplinirea acelei nostalgii, total gratuite, a cărei valoare nu putea fi cântărită în aur,mă ruga maestrul să-i scriu la maşină, pentru a-mi citi mai uşor rândurile care de-adreptul îl interesau.

Doar un om superior era in stare să preţuiască nevoile sufletului, prin scrisorilenoastre nu numai că reuşea să le plinească dar în tăinuitele lor umbre să ajungă laizvorul pur şi sacru de unde se puteau adăpa din jăratecul năzdrăvanului Pegas, ideile

de frumos bine, şi adevăr în numele cărora ridica prin Cuvânt un altar dedicatinimilor noastre.

Construcţiile câte ridică o lume nouă, întrebuinţează bucăţi de marmură interioarăprin care materia pasivă, sub privirile omului, se tranfigurează, ceea ce înseamnă căîşi însuşeşte calităţile spiritului, adică se spiritualizează. Şi fiindcă marele ziaristdetestă tot ce strică armonia prestabilită a eului său creator, se grăbeşte să iscodeascăşi din miezul întunerecului lumină, repetă ca şi adept al cultului solar, ca Goethe pepatul său de moarte dorul după mai multă lumină, pe care la capătul fiecâreiexperienţe o sădeşte la rădăcinile oricărei faceri, aflate la începuturile sale.

Se referă la călătoria făcută cu maşina prietenului său René de Flers, după patru Lunide şedere în casă, peisajul, aerul i-au făcut bine deşteptându-i doruri ancestrale, cadescendent dintr’o lungă generaţie de oieri. Citând şi pe poetul francez Melchior de Vogue cu “sunt morţii care vorbesc prin noi”,P. Şeicaru îşi defineşte autohtonismul şi tradiţionalismul, de care fiecare om e legat,ca prin rădăcini, adânc înfipte în pământul lui natal. Aceste legături determină viaţaca destin al românului, ce are un anumit spaţiu specific - nu geografic ci spiritual lanoi pe drept numit spaţiu mioritic (L. Blaga).

Prin el se dă matricei originare o primordialitate de conştiinţă, totuşi individul nu e unsimplu paseist, îngust în viziunea sa, ci din contră cum e cazul chiar al maestruluinostru el poate fi al prezentului (prezenteist) sau mai des orientat spre viitor, şi înacest caz poate să nu-şi dea seama că ceva îl ţine strâns de pământul său natal, dincorespondenţele date se nasc şi obiceiurile specifice fiecărui popor. Dacă cerculGândirii s’a definit prin autohtonismul şi tradiţionalismul său, de multe ori principiilesale sunt mult mai pur demonstrate de un creator ce nu se consideră legat derespectivele categorii. Să-l luăm iar de exemplu pe eroul nostru Pamfil Şeicaru. Secunoaşte că după primul război mondial sub patronajul reginei Maria s’a dat oîngrijire deosebită cimitirelor soldaţilor români morţi in 1917 in prizonieratul germandin Alsacia. Între acestea un loc privilegiat ocupă cimitirul eroilor români îngropaţi laVal du Roy (Soultzmatt), încât acolo s’a reuşit crearea unei transhumări din Carpaţii,României, în Franţa, al unui autentic spaţiu mioritic, românesc. În mijlocul atâtorelemente aparţinând trecutului nostru ca spaţiu şi destin creator, se află şi statuiaRomânia de O. Han având ca model pe mama lui P. Şeicaru. Ea este reprezentată ca ofemeie energică amintind de mama lui Ştefan cel mare de Bolintineanu, îndemnându-şi fiul, aici fiii, mai bine să moară decât să fugă de duşmani.

Cu toate că eroina are o atitudine prezenteistă cu privirile îndreptate spre viitor, nu seanulează acea legătură a ei cu pământul natal şi prin toţi morţii care vorbesc prin ea,confirmă versul celebru al poetului francez “sunt morţii care vorbesc prin noi”. De fapt, întreaga activitate ziaristică şi de mare istoric şi scriitor – a lui P. Şricaru - senaşte de-aici, caracterizează prezentul şi prevede viitorul purtând însă mereu nostalgiiancestrale, care sunt eterne, ale unui descendent dintr’o lungă generaţie de oeri. Aşase explică faptul că tot ce a făcut în viaţă Pamfil Şeicaru ca istoric al evenimentelor

externe, internaţionale a fost din râvna de a ajuta poporul român, singurul pe care nul-a pierdut, din vedere, niciodată.

În aceeaşi scrisoare marele ziarist îmi mai mărturiseşte că de când a aflat decutremutul avut loc în România pe data de 4 Martie 1977 stă sub apăsarea gândurilorce i le impun dimensiunile de nebănuit ale respectivei catastrofe. Îl impresioneazăeroismul în acţiunea de a smulge de sub dărămâturi vieţi româneşti cât şi disciplinaspontană ce pune în lumină reflexele umane ale populaţiei şi adaogă: “Cu aprigăvoinţă poporul român se consacră reconstituirii. Fără să vreau mă obsedează legendamănăstirii de la Curtea de Argeş, legenda meşterului Manole.”

Şi parcă prea apăsat de povara suferinţelor provocate de cutremurul din 4 Martie1977, el însuşi doreşte să se elibereze din plasa lor, de cămaşă a lui Nessus, revine laveşnica viaţă şi deodată-mi scrie că îmi trimite o fotocopie a unei pagini din “LaDemocratie” carte în 2 volume totalizând 900 de pagini de Fr. Nitti, şef al guvernuluiitalian, înainte de Mussolini. Implacabil duşman al regimurilor totalitare, fostprofesor de finanţe la universitatea din Napoli, în vol. I execută regimul lui Horty, înlegătură cu falsificarea de bani francezi.

Încăodată P. Şeicaru se întoarce la destinul său, ce-i al mişcării şi schimbării de la o zila alta, prin atare procedee, ca observator are satisfacţia de a prinde din clipeesenţialul, totuşi pentru exactitatitatea măsurii, eternitatea îi serveşte ca factor dereferinţă şi în final de evadare într’o lume a valenţelor pure, nu altfel cum i seîntâmplă şi tânărului Dionis, eroul eminescian din nuvela Sărmanul Dionis.

De unde se pot deduce calităţile de ziarist născute dar nu făcute ale lui P. Şeicaru,univers, numai al lui, pe care-l judecă şi îi dă sentinţe. Obişnuit, studiază fenomenulla masa de scris, prin deducţii logice, raţionale, ca şi detectivul francez A. Lupin al luiEdgar A. Poe şi prin atare rezultate stabileşte victimele şi vinovaţii. Concluziile, înacest sens, pot prevesti în mod stiinţific mersul evenimentelor în viitor, eroarea fiindnumai de datare, cum s’ar putea accepta căderea imperiului sovietic survenită nu în1977, dată prezisă de marele ziarist ci câţiva ani mai târziu, neimportanţi pentruvârsta cosmosului istoric, în sine. De-aici nasc şi tendinţele de a depăşi muncapropriuzisă a ziaristului, rob faptului zilnic, P. Şeicaru superior acestui mod de a fi,devine istoricul evenimentelor politice, interne dar mai ales externe internaţionale,subliniind adevărata misiune a unui mare ziarist, întocmai ca Mihai Eminescu nici elnu se limitează doar la această meserie, oricât de genial ar executa-o.

Dar dacă la marele nostru poet naţional se pot uşor evidenţia studiile ce stau la bazafiecărui articol de ziar, mai fiecare de calitatea unui tratat în materie, P. Şeicaru prinstilul său aparent popular, se pricepe să-şi ascundă izvoarele bibliografice dândimpresia că stă, pur şi simplu de vorbă cu cititorul său, de unde el îl caută şi îl crede,lăsându-se bucuros condus de părerile sale politice. Prin respectivul caracter alstilului său care îi constituie partea valoroasă a operelor sale ziaristice, din contrăadversarii săi au căutat să-l lovească şi astfel să-l diminueze, neavând timpul să-l

decopere pe istoric şi scriitor în articolele lui mai ample, studii şi cărţi în care nu aveade ce să-şi ascundă marea erudiţie. De altfel una din tainele scrisului ziaristului P.Şeicaru, pe care o sesizăm dacă vom da atenţie deosebită autorilor citaţi, ideilor ce lepropagă nu rar insoţite de comparaţii destul de savante, numai că toate acestea suntatât de fără pompă prezentate încât sunt socotite elementele limbajului său vorbit şiscris, ca orice autor ce transmite adevărurile unei comunităţi, în acest caz e vorba depoporul român, oralitatea, e una din virtuţile stilului său, de aici naşte şi marele gradde virtuozitate, vioara sau alt instrument ca lira lui Orfeu, e înlocuită cu panascriitorului, P. Şeicaru.

În ultima vreme sub influenţa curentelor moderniste devenite tot mai fără mesajîngrădite de un autism aproape simulat patologic, s’a ajuns la denigrarea stilului oral,uitându-se că el a fost podoaba hexametrului homeric şi în continuare a celor maimari poeţi ai, omenirii, numai prin intermediul cadenţelor sale majora se poateexprima sacrul, după Heidegger cel mai originar şi specific element al poeziei. Saualtfel spus dacă oralitatea este o comunicare clară, distinctă şi raţională, i se opunelipsa de transmitere, obscurul închide în el, muţenia absolută care în fond corespundeGenunii incă neconstituite, nimicului.

După constatarea autorului însuşi, marile sale lucrări şi cărţi nu le citeau acei ce îlimproşcau cu noroiul celor mai spurcate injurii, în acest cadru între democraţiromâni, inclusiv interbelici cât şi comuniştii veniţi cu ajutorul armatei sovietice laputere în România, după cel de al doilea război mondial, a existat o alianţă perfectăamândouă taberele venerau actul de la 23 August, contestat se înţelege de PamfilŞeicaru, primii fiindcă prin trădarea lor ţara a fost vândută ruşilor iar comuniştii ocinsteau ca pe o sărbătoare naţională, fiindcă prin actul respectiv şi-au consolidatputerea, demonstrată tot mai mult prin parăzile organizate în cursul cărora se practicaun cult al personalităţii ce ar fi putut să concureze epoca imperială romană şi pemonstruoşii ei reprezentanţi. Reacţia poporului român? Din păcate, a suferit oschimbare tragică. Dacă la început opoziţia interioară se arăta totală cu timpulprintr’o simbioză cu conducătorii comunişti s’a ajuns la o pervertire a simţuluinaţional, dovada o avem în faptul că cei 11 ani de democraţie românească suntreprezentaţi de şapte ani de conducere comunistă, fiindcă românul sub comunişti auitat să mai lucreze, aşteaptă tot să-i dai, fără să se simtă dator să producă şi el câteceva. Cultural reînvierea cenaclelor conduse de “poetul naţional”, Ad. Păunescu,probabil măsurat după osânza porcină pe care o poartă, încă ne demonstrează căpoporul român îşi închipuie că poate continua acel dolce far niente promis decomuniştii readuşi la conducere, în timp ce alte popoare din jurul lui, lupta să-şicreeze un destin liber, mulţumind bunului Dumnezeu că i-a scăpat de cel mai greublestem al secolului al XX-lea, comunismul.

În asemenea conditii ma repet, nu pot să împărtăşesc părerea lui Pamfil Şeicaru căpoporul român, în viitor, va avea un drum ascendent.

Reîntorcându-ne la problemele noastre, am sublinia că s’a’ntărit întretimp credinţa că

maestrul nostru a suferit o adevărată schimbare un fel de Kehre a filozofului germanHeidegger adică trebuind să renunţe la meseria sa de ziarist, prin studii susţinute, aiciar intra cei şapte ani petrecuţi pe insula Mallorca, în acest mod ziaristul de ieri s’atransformat într’un istoric fie şi politic iar mai departe într’un scriitor de un deosebittalent literar.

Teorie falsă fără niciun fundament şi pentru a o respinge ca lipsită de temei estesuficient să-i trecem în revistă opera interbelică neziaristică pentru a constata că toatecalităţile nu numai de ziarist dar şi de istoric şi scriitor au impregnat întotdeaunamarele talent, de altfel recunoscut, chiar şi de cei mai înrăiţi duşmani ai săi.

Îndrăznesc s’o scriu că oricum şi dacă nu ar fi trăit în exil, marele ziarist şi-ar fi datprea plinul geniului său creator. Nu negăm coloratura de exilat sau emigrant cum îiplăcea să-şi spună, o poartă multe din scrierile sale, accentuându-i ideile princontribuţia combatantului furat de ţară. Am arătat în cele mai de sus, Şeicaru scria ca după dicteul unui impuls interior, demulte ori fără să se oprească, într’un adevărat rash, mai multe zeci de pagini pe zi.întocmai cum era programul de lucru şi al profesorului Nicolae Iorga.

În acest mod, cum îmi relata N.Şt. Govora că o ştia chiar de la “tata Pamfil”, el demulte ori preda soţiei sale un manuscris formal nefinisat, doamna îl corecta fără săschimbe nimica esential în text, apoi îi îndrepta şi greşelile ortografice faţă de carearăta o neglijenţă copilărească. Această metodă de lucru şi-a păstrat-o marele ziarist pană la moarte, fapt ce l-amputut constata când am purces la o nouă lectură, după câţiva ani buni, a scrisorilorsale.

În scrisoarea mea din 1 Aprilie 1977 îi mărturiseam maestrului că deşi transilvăneanmă simt legat de dulcele pământ al Moldovei; din care au apărut atâtea genii aineamului nostru.

În legătură cu cutremurul din ţară mi-am exprimat toate gândurile şi durerile într’unarticol intitulat “In memoriam” trimis la mijlocul lui Martie pentru publicare înCarpaţii de la Madrid, nu mai că aşa ca majoritatea publicaţiilor din exil şi aceastărevistă apărea când putea, să-şi susţină numărul, financiar, adică poseda baniinecesari, şi astfel se întâmplă ca articolul meu să apară abea în Septembrie, totaldepărtat prin lunile trecute, de marea catastrofă seismică din România.

Voi face un act reparator atât pentru cei a căror moarte o plângeam cât şi pentru ceirămaşi, voi republica în paginile următoare articolul meu In memoriam, pentru a ficitit de lectorii de astăzi, când de cei din 1977 eram despărţiţi de o cortină de fier, îndosul căreia zburdau toţi vânzătorii de neam şi ţară.

În câteva rânduri îi relatam maestului despre ceea ce devenise cunoscut, putin maitârziu, că autorităţile comuniste au avut, în timpul cutremurului o comportare

lamentabilă. În loc să intervină imediat şi să accepte ajutorul celor de peste hotare,s’u grăbit să-l refuze de frica unei posibile invaziei ?). Nicolae Ceauşescu, omulminune, fiind călătorit într’o ţară africană, nu s’a întreprins nimica până la întoarcerealui la Bucureşti, deci s’a pierdut un timp preţios, răgaz în care se puteau salva celemai multe vieţi.

Intervenţiile „veneratului“ preşedinte comunist au fost derizorii, ziarele însă şi înacele momente grele îi făceau o penibilă propagandă, vorbind de introducereasistemului propriu ceauşist de a salva victimele aflate sub dărâmaturile unui bloc prinsăparea unui tunel plecat din pivniţa rămasă intactă, în vecini. Erau nişte prostii ce secereau aruncate ca nisip în ochii oamenilor, ca nu cumva să le vină ideea de a serăscula, obsesie ce i-a urmărit în acele zile pe conducătorii comunişti.

I-am scris toate acestea marelui ziarist, destul de crud, determinat de măsurile luate,în sine dar justificate de un regim care nu avea încredere în loialitatea poporului său,pentru a-i aduce aminte că eroismul populaţiei bucureştene nu se putea arăta datorităcenzurii unor demenţi care nu se gândeau la victimele incă în viaţă aflate subdărâmăturile blocurilor ci numai la propria lor supravieţuire politică. Dar ce maiconta viaţa câtorva oameni, pe lângă sutele de mii ucise în lagărele şi temniţeleholocaustului comunist, îndreptate contra poporului român, de care astăzi abea se maivorbeşte şi nici nu le-au închinat un monument al nemuririi, în inima Bucureştiului,aruncând în umbră pe cel dedicat de comunişti eroilor lor, păzit la intrarea în parculFilipescu de Gigantul lui Paciurea.

Era şi o reacţie încă vie în sufletul meu legată de intenţia maestrului de a vizita ţara,la care aş mai adăoga şi câteva broşuri destul de favorabile realizărilor din România,pe care aducându-şi aminte că mulţi i-ar putea reproşa această apropiere decomuniştii din ţară, le considera totuşi ridicate pe un teren instabil, nisipos. Totodatăpentru a sublinia modul cum trăieşte Pamfil Şeicaru şi Palatul Curentului în amintireaoamenilor din ţară, l-am întrebat despre relaţiile lui cu Nae Ionescu şi Cezar Petrescufără să ştiu că i-am atins un foarte sensibil călcâi al lui Ahile. Răspunsul său a venitprompt, de Nae Ionescu îl lega o ură ce-o va mentine până în ultima zi a vieţii sale, pecând cu Cezar Petrescu a fost bun prieten, ca scriitor îl considera un Balzac alromânilor. Asupra acestor personaje care au jucat un rol principal în viaţa maestruluivoi avea ocazia, nu odată, să mai revin.

Cred că e de prisos să mai scriu că pentru mine Pamfil Şeicaru nu era un oarecare ci omare personalitate a culturii româneşti, el nu putea din exil să cedeze cotropitorilorţării Iată cum îl defineam în câteva cuvinte: “Dragostea Dvoastră pentru carte şi masade scris e un sentiment pe care nu-l cunosc decât spiritele alese şi marii creatori.Pentru mine este o adâncă mângăere să pot avea legături epistolare cu acela pe care-lconsider un Tiţian al condeiului românesc.” Nu doream să împac deloc lucrurile, dar ţineam să-i dau lui Pamfil Şeicaru conştiinţape care ar fi trebuit s’o aibe faţă de comuniştii din ţară şi exil, că erau şi aici chiardestui, el un Colos al neamului, pe când ceilalţi erau apariţii trecătoare, ale unor

vremuri tulburi, de trădare.

Este sigur că am intervenit în destinul maestrului, într’un moment decisiv atunci cândera gata să cedeze celor ce-l minţeau după cum le era a doua fire, de fapt ce aautentică.

Nu vreau să cred că am devenit a doua sa conştiinţa, mai precis glasul interior,diriguitorul său, departe sunt de o aşa credinţă, dar dacă sigur marele ziarist aveaîndoielile lui în ce priveşte întoarcerea în România, eu prin prezenţarea şi pledoariafăcută, am însemnat ultima greutate care a înclinat balanţa de partea noastră, cred cădau înţelesul real al lucrurilor.

În acest fel, cunoscându-se firea voluntară a lui P. Şeicaru, odată ce-a luat el ohotărâre nu mai putea nimeni să-l întoarcă din drum. Dar aici era vorba de cu totulaltceva. De fapt, marele ziarist simţea nevoia unui prieten, cu acesta să se maisfătuiască, până a fi luat decizia finală. În momentul de cumpănă instabilă a inimiisale am intervenit cu prezenţa mea, şi am reuşit, prin cinste şi sinceritate nu să-lîntorc din drum ci să se hotărască, după cum credea şi el, că ar fi bine să nu-l facă, şiasta s’a şi întâmplat.

În ce priveşte pe dna Virginia Munteanu-Şeicaru, nu se poate nega, era trimisaBucureştiului ca să-şi ajute fratele, atunci când soţia lui îşi trăia ultimele zile de viaţă.Că ea l-ar fi influenţat pe maestru privitor la atitudinea lui faţă de România comunistăîncă poate fi reală, dar nu în sensul că ar fi fost o torţionară, colaboratoareaSecurităţii. Femeia a făcut ani grei de închisoare, eliberată nu a mai fost reîncadrată şiprimea pensie mai mică decât o soră medicală.

Cu trecerea vremii însă, distinsa doamnă, şi-a dat seama ca, multă altă lume, ca unelelucruri s’au schimbat în bine, şi că oamenii se poartă mai frumos cu ea, încât ajunsesesă nu-şi mai dorească nicio schimbare socială sau politică. Însăşi faptul că a primitpaşaport pentru Madrid să-l viziteze pe Pamfil şi bolnava sa soţie, era o dovadă însensul arătat mai sus. Şi fiindcă maestrul avea o încredere oarbă în părerile suroriisale, îşi dădu seama că el condamnatul la moarte în 1945 ar putea să se întoarcă înţară pentru a-şi vizita familia şi cunoscuţii dar oare asta l-ar fi mulţumit? Desigur cănu, şi vom vedea din ce cauze va prefera să moară în exil decât să accepte, în acelaşitimp, ca politrucii să-l încarce cu toate calomniile josnice de care erau capabili.

Deci dacă am înlătura orice observaţii neortodoxe adresate Veguţei cum o alintaPamfil, va trebui să mai adăogăm că devotamentul ei - - doctoriţă şi ea - pentru stareasănătăţii lui Pamfil Şeicaru, celebrul ei frate, a fost exemplar, se dedica total buneistări şi sănătăţii lui, uita de propria sa persoană, deşi suferea grav de inimă, nu mi-avorbit în scrisorile ei, nici întâmplător de suferinţeţe sale, preocupând-o însă, cele maipuţin grave, ale lui Pamfil.A spune ceva rău de această nobilă fiinţă înseamnă să săvârşeşti un păcat de moarte.Eu, desigur, nu vreau să-l fac.

Într’un regim de teroare să cauţi o modalitate să-i ajuţi pe cei din ţară întinzându-le omână samariteană, constituie o dăruire ce nu poate fi contestată. Numai că cei ceprofită de ea nu fac parte dintre cei mai cinstiţi. Asupra unor subiecte vom reveni,când le va veni, mai târziu rândul.

Acum voi reda textul meu, scris cu ocazia cutremurului din 4 Martie 1977, intitulat

IN MEMORIAM

Am aflat noaptea târziu, la televizor: astă seară, 4 Martie 1977, la ora 21şi 20 deminute ora Bucureştiului, ţara românească a fost lovită de un cutremur de o extremăgravitate. Ştirea m’a izbit ca un fulger, gândul îndreptându-mi-se deodată spre aceicare acuma mi se păreau atât de depărtaţi iar eu izolat de ei ca pe o insulă, în acestorăşel german. Au urmat ore de zbucium şi apoi primele imagini şi relatări latelevizor. Priveam uluit. De necrezut, dar România arată ca şi după un bombardamentatomic.

Nopţi şi zile, roşii ca de lavă încinsă, am aşteptat până însfârşit am putut vorbitelefonic cu cei care mi-erau apropiaţi. Toţi au scăpat. Toţi sunt bine. Dar bucuria mi-a fost curând arsă, aflând despre cei morţi cu sutele în Bucureşti şi în alte regiuni dinRomânia.

Retrăiesc în minte de atunci de mii de ori, obsesiv, acea seară de Vineri care a începutca oricare alta, cum le petreceam şi eu uneori pe largul şi luminosul bulevardMagheru. Oamenii adunaţi la casele lor se pregăteau să-şi încheie o zi de lucru. Uniila restaurantul Dunărea sau la braseria Scala îşi luau cina, pe când alţii erau într’osală de cinema sau pur şi simplu se plimbau pe bulevard. Şi deodată la ora X ca la unsemn al diavolului, Bucureştiul piere în întunerec, se năruie. Este un coşmar, visez?

Dintre atţia dispăruţi îmi trec pe dinainte câţiva pe care îi cunoaştem cu toţii, fiindcăei aparţineau, de mult, tuturora. Doina Badea şi-a găsit moartea alături de soţul ei şi a celor doi copilaşi. Viaţa înscriefapte, pe lângă care cele ale tragediei antice cad în umbră. Numai că tragediile vieţiisunt scăldate în apele unui negru monocord, monoton de negru. Pretutindeni negru.

Revin cu mulţi ani în urmă când la un concert de estradă unde nu ştiu cum am ajuns,am descoperit o tânără cântăreaţă a cărui nume l-am citit în program: Doina Badea. I-am prezis acestei anonime un viitor strălucit de-aceea fiecare succes al ei era parcă şial meu.

Doina Badea a adus un suflu nou în muzica românească, ridicând aşazisa muzicăuşoră pe treapta artei autentice. Ea a fost hărăzită cu talent, a sfidat corul subretelorpentru care a fi cântăreaţă înseamnă să te bâţâi în faţa microfonului chinuindu-ţivocea şi trupul în mod agasant. Doina Badea a imprimat o personalitate muziciiuşoare, timbrul vocii ei având ceva din melancolia dureros de dulce a versuluieminescian. Neamul nostru daco-roman are s’o cinstească sigur ca pe o Edith Piaf sauo Juliette Greco a muzicii româneşti. Colegii, chiar şi cei mai anonimi, o preţuiau şi ocaracterizau ca pe un om deosebit de apropiat şi modest. Desigur un aşa suflet marenici nu putea fi altfel. De aici, de departe, doresc, gândul meu să fie floarea pusă peinima defunctei cântăreţe dispărută atât de absurd şi crud dintre noi. Dormi în pace,regină a cântecului românesc.

Pe poetul A. Baconsky îl ştiam de la Cluj: era de o frumuseţe olimpiană, prototip albardului romantic. Pe lângă harul poeziei a avut parte de dragostea aleasă a soţiei salecare l-a urmat credincioasă până dincolo de moarte. O pereche de îndrăgostiţi ce-audepăşit vârsta lui Paolo şi Francesca sau a lui Mihai şi Veronica, dar n’au ajuns pe ceaa lui Michelangelo şi Vittoria Colonna. Reprezentau perechea iubirii mature, în caredragostea şi moartea sunt surori.

Toma Caragiu, artist care de-atâtea ori ne-a descreţit frunţile, vărsându-ne în suflethidromelul veseliei gratuite, venim azi la mormântul tău, să ne rugăm şi să neînchinăm la Domnul, pentru odihna ta veşnică. Pentru tine şi toţi ceilalţi care au pieritîn noaptea aceea absurdă, imposibilă şi crudă.

Pătrund adânc mărturiile scrise ale acelora care au trăit cele 30 de secunde de neuitat.Cei prinşi la etaj au avut senzaţia de a fi turtiţi între ziduri, cei cu picioarele pepământ au fost copleşiţi de zgomotul ce se ridica din măruntaiele adâncului care caun balaur se svârcoleau salbatec. Oamenii sunt demoralizaţi, trişti, neuitând c’au fostatinşi de aripa morţii. De fapt, cred că au trăit ceea ce se chiamă câteva clipemetafizice. În general, setea şi teroarea metafizicului le au filozofii şi poeţii.Eminescu îi dă glas în versurile:

Din chaos Doamne-am apărutŞi m’aş întoarce’n chaos ...Şi din repaos m’am născut,

Mi-e sete de repaos.

Noi ceilalţi, ca să mă exprim în termenii lui Schopenhauer, ne ducem destinul,conduşi de oarba voinţă de a trăi, considerând de cele mai multe ori trăirilefilozofizice drept lucruri inutile, ce nu merită să le dăm prea multă atenţie. Şi iată căvin clipe când omul pregătit să mai guste o seară plăcută, este deodată rupt de lumealui exterioară, izolat, fără lumină, telefon şi televizor şi de tot ceea ce îi dă viaţa zisăcivilizată, trezindu-se singur el, în faţa marelui haos. Ordinea instalată de om pepământ rămâne undeva afară, nemai simţindu-se decât întunerecul şi confruntareaabisală.

Nu sunt vorbe ceea ce scriu ci realităţi: înaintea acestei catastrofe, a acestei ruperi deviaţa proprie, Omul este obigat să fie el însusi un trăirist în metafizic. În câteva clipeviaţa se desfăşoară pe alte portative, între alte coordonate. Este aruncat din matcapropriei sale sorţi în premoarte. Secunde în care Omul îşi dă seama că nu numai eleste pieritor dar şi toată lumea ce-l înconjoară:

Şi pe toţi ce’n astă lume sunt supuşi puterii sorţiiDe-o potrivă-i stăpâneşte raza Ta şi geniul morţii.

Deodată va înţelege că febra poetului, terorizat de gândul că într’o zi Italia cu toatefrumuseţile ei, se va putea scufunda, aşa cum scrie Platon că s’a întâmplat cuAtlantida sau în timpul potopului biblic, aşa dar nu este o rătăcire a minţii ci un gândcât se poate de real. În marea lui suferinţă, Omul, poate trăi şi o înălţare, fiecare înacele momente reuşeşte să citească în cartea vieţii, aşa cum au făcut-o până atuncinumai firile alese, dăruite cu har. Şi ar fi posibilă o trăire şi mai intensă. Căci dacăDante a avut viziunea Infernului, cel ce trăieşte o noapte atât de zbuciumată, a trecutprin infenul însuşi. Depăşindu-l Omul ajunge să fie pus la încercări, greu de închipuitîn alte condiţii. Jaspers spunea despre Hoelderlin că acest poet avea senzaţia de a-l fipipăit aevea pe Dumnezeu, aşa cum o mărturiseşte în unele poezii ale sale. Ori printrăirile lui, Omul nu a ajuns să atingă Absolutul având în marea întunereculuirevelaţia luminii divine?

La urma urnelor reflexiile mele au o valabilitate doar de meditaţie retrospectivă, înmomentul catastrofei domină singur sentimentul de panică, mare panică, acela ce stăscris în file de apocalips, exprimat într’un Dies Irae cu Tuba mirum de Requiemanunţând trâmbiţele de foc ale Judecăţii celei de pe urmă. Sentiment de cădere înveşnicie, l-a imortalizat Michelangelo pe unul din pereţii Capelei Sixtine.

Nu n’am visat, a fost realitate, incă în noaptea cu miros de praf şi pucioasă în careoamenii se căutau rupând pânza grea a întunerecului cu strigăt de desnădejde sau cucel de bucurie de a se fi regăsit cu ai săi, totul părea fantastic. Dar apoi a răsăritlumina zilei şi realitatea se putea citi pe feţele oamenilor ce nu mai ştiau să râdă,mulţi se simţeau brusc îmbătrâniţi, fie că pierduseră pe cineva apropiat, fie că nu. Demâine vor trebui s’o ieie de la început, deşi cu alt suflet, opărit de leşia unei tristeţi,răni care nu mai cu greu se vor tămădui. Realitatea e dată şi de sutele de mormintecrescute pe obrajii Bucureştiului, răpind parcă floarea şi aroma acestei primăveri,tocmai în pregătire şi îi oferă în schimb pulbere de ars şi de cadavru. Anotimpulrespectiv va rămâne o iarnă veşnică.

Realitate sunt şi locurile virane, goluri acolo unde ieri erau case şi viaţă şi iubire.Bucureştiul este lovit şi ştirb, multe din colţurile vechilor amintiri sunt distruse pentrutotdeauna.

Nu, nu am visat. Totul s’a întâmplat aevea. Să lăsăm viaţa nepăsătoare să curgăînainte. Ci noi cu paşii liniştii şi ai tăcerii să ne oprim la acele 30 de secunde prin care

ţara şi Bucureştiul nostru drag, a fost lovit de pala morţii şi năpădit de apele tulburiale haosului.

Sub umbra unui Crucifix, privind în fântâni din oglinda cărora ni se redă o lumeînversă de cum am căutat-o, să dibuim ca orbul găurile de flaut, pentru a ni se danotele de început ale unei Simfonii a reculegerii. Un adagio stingându-se încet, deMahler ne înăbuşe, ca un zbor de hulub alb prins în palme, acea disperare fărămargini provocată de ţara noastră asupra căreia se abat atâtea dureri.

Aşteptând să se înşire mătăniile inimilor la rugăciune pentru viaţa de mâine aneamului nostru, la răscruce de hotare m’am oprit, lăsând lucrurile să-şi regăseascărostul pierdut de noi. Pentru viaţa faptelor atât de dure şi pentru moartea oamenilor ces’au săvârşit cu ele, intrăm în cimitirul unde sunt îngropate, sub poienele de cipreşi -ca’ntr’un San-Michele marin - mai toate visele în care am crezut. Cel din urmă l-amucis în această primăvară, cu vălul şi cunună mireasă, ascunzând un chip de mort.Porţile grele s’au trântit în urma noastră. Dar noi nu le-am auzit. N’am simţit niciamurgul căzând pe umerii noştri, cu foşniri violete. Despărţindu-ne de atâtea amintiridragi, trecutul ne părăseşte ca o navă malul, pentru totdeauna.

Rămaşi singuri, zdrobiţi în inimă, purtăm regretul drumului fără de întoarcere“Acolo şezum şi plânsem”.

(O.V.) Martie 1977

Scrisoarea (11) din 4 Aprilie 1977 de la Pamfil Şeicaru

Iubite Vuia, mi-ai dat o veste bună că fiul dtale este bine şi pe curând îl veţi aveaacasă. Eram sigur că-ţi va place fierul roşu pus de Nitti pe fruntea lui Horty. Vezi,dragul meu, eu în emigraţie am continuat activitatea din ţară, neîntrerupând chiararticolul cotidian într’un ziar El Alcazar. M’a surprins plăcut că deşi din Transilvaniate simţi mai legat de dulcele pământ al Moldovei. Exact acelaşi fenomen s’a petrecutşi cu mine. Din Buzău îmi este familia şi după tată şi după mamă. În 1908 tatăl meufuncţionar la C.F.R, a fost mutat la Tecuci şi de atunci eu m’am simţit legat sufleteştede Moldova. Clasa 4 de gimnaziu am făcut-o la Tecuci şi liceul, cu o întrerupere deun an, la Bârlad unde am început primele dibuiri literare şi gazetăreşti. Am preparatclasa 8 în particular ca să mă întreţin la şcoală, uşurând pe tata scriam la două gazetesăptămânale. M’am simţit mult mai bine în Moldova. Realismul valah este în izbitorcontrast cu firea moldovenilor. De aceea evreii au cotropit-o în comerţ şi chiar caarendaşi de moşie. C. Stere a publicat în Viaţa românească un articol Fişerland. Unevreu Fischer avea arendate 1800 de hectare, diverse moşii ale proprietarilormoldoveni tare tembeli. Centrul acestei întreprinderi era în comuna Flămânzi - numecare spune tot. De aici a izbucnit revoluţia din 1907.

Eu am făcut războiul cu regimentul 77 Mehedinţi la Cerna. În Octombrie, primelezile, batalionul din care făceam parte a trecut la Jiu, prima parte din detaşamentDejoianu care, sub comanda lui Dragalina a atacat la Raşoviţa forţele germane care

erau la marginea Tg. Jiului, şi am izgonit forţele germane până la vechea frontieră. Omare ofensivă germană la sfârşitul lui Octombrie ne-a silit să ne retragem însuccesive proptiri zadarnice de rezistenţă. Jiu, Olt, Argeş, au marcat încercareanoastră de a opri avalanşa. La Argeş un moment victoria a înclinat în favoareanoastră, o divizie turcească a fost luată prizonieră, un regiment bulgar a fugit. Neluptam cu germanii şi turcii şi bulgarii. La 20 km de linia de luptă stăteau două diviziiruseşti care n’au mişcat. Atunci am auzit pe soldaţii din campania mea spunând: “nevând ruşii nemţilor.” Iţi voi trimite imediat lucrarea mea “La Roumanie dans lagrande guerre” (470 pagini) în care vei găsi adevăruri care istoriografia româneascădin 1920-1930 le-a ignorat. Vei rămâne înspăimântat ce ne pregăteau ruşii prinnegocierile de pace separată duse de Stuermer cu von Yagow. Situaţia noastră înlungul şi tragicei istorii a fost mereu ameninţată, de Polonia, Ungaria şi apoi deTurcia. De la 1711 a apărut pe scena istoriei Rusia cu Petru cel mare. Imperiul turcescs’a topit între 1877-78 şi final în 1912. Imperiul blestemat al habsburgilor s’a dislocatîn 1918. A rămas Rusia sovietică - aceeaşi ca tendinţă ca şi Rusia ţaristă. Chiar unromân cu inimă nealterată de anii emigraţiei, face eroarea de a ignora permanentaprezenţă ameniţătoare a Rusiei. Persoana lui Ceauşescu, partidul comunist formeazădoar o tristă paranteză în istoria României. Fac la tot pasul propagandă. De ce oare?Fiindcă ştiu că ţara nu poate deveni marxisto-leninistă. Propaganda politică esteasemănătoare publicităţii comerciale. Dar marfa pe care conducătorii partiduluicomunist o laudă, miroase urât ca produsele ruseşti şi românii nu iubesc nimic din cepoartă pecetea moscovită. Lenin spunea: “Principalul este agitaţia şi propaganda întoate straturile Poporului.” Hitler sublinia importanţa vitală a propagandei pentruregimul nazist. Propaganda ne-a înleznit să păstrăm puterea, propaganda ne va înleznisă cucerim lumea: şi a cucerit-o oare? Dar atât Lenin cât şi Hitler uitau să adaogeorganizarea fioroasa a serviciilor de poliţie. Partidul comunist are păcatul originar: afost impus la guvernarea ţării de forţele de ocupaţie ruseşti. Orice vor face păcatuloriginar rămâne. Pentru înţelegerea situaţiei îmi îngădui să-ţi dau unele precizări.Scrii: “Românul are un eroism în faţa faptelor mari, fiind lipsit complect de cel dinfaţa evenimentelor de fiecare zi”. Eşti profund nedrept. Să presupunem o insurecţiegenerală a ţării împotriva regimului comunist. Ce s’ar întâmpla? Conform Pactului dela Varşovia forţele ungureşti şi bulgare s’ar adăuga imediat celor cinci divizii ruseşticare stau la Reni, în aşteptarea momentului de a reocupa România evacuată înDecembrie 1958. Cine ar reacţiona din Occident? Exact ca şi în 1968 când forţelePactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia. Anul 1977, notează bine, dragulmeu, prieten, este anul virajului total în politica internaţională. Rusia sovietică segăseşte în cea mai critică situaţie. Intern: inteligenţia este în cea mai făţişă răzvrătire,divorţ total cu regimul. Naţionalităţile care formează majoritatea aşteaptă momentulunei insurecţii generale. Eu aştept ziua de 4 Iunie când se va începe Conferinţa de laBelgrad privitoare la rezultatele celei de la Helsinki. Pentru guvernul comunist românse pune problema opţiunii în favoarea tezelor Occidentale sau rămâne fidel Rusieisovietice. Ori catastrofa din 4 Martie îl va obliga să opteze în favoarea tezelorOccidentale spre a obţine credite de lungă durată. Ca să poată reface tot ce s’a năruit.Combinaţiile de familie ale preşedintelui Ceauşescu sunt rătăciri care invariabil ausancţiunile fatale oricărei grave erori. Dar apelul la ajutorul Occidentului impune o

treptată liberalizare a regimului. Noi suntem subordonaţi geopoliticei. Eliberareapoporului român va fi consecinţa dislocării Rusiei. Extern? Statele-Unite a abandonatpolitica lui Kissinger-reluare idioată a politicei lui Roosevelt, de concesii continuiKremlinului. Operaţia lui Brejnev din Angola continuată în Zaire (Congo) ca şideclaraţia privitoare la Africa de Sud au deşteptat pe boii de americani. În plus înExtremul Orient, China şi Japonia. Americanii vor înarma la maxim China cu cei 900de milioane de locuitori. Ce înseamnă în faţa acestor forţe ce vor face marele viraj căCeauşescu îşi pregăteşte fiul ca succesor? Este ridicol. Câteva precizări. Am avut omisiune diplomatică în 1941 de o lună, luând contact cu mareşalul Petain, cuministrul de externe al Spaniei care era şi cumnatul lui Franco, iar la Lisabona cuSalazar. Nici vorbă de un expedient al bietului mareşal Ion Antonescu de a scăpa demine -. M’am întors după 45 zile, în care timp am trimis articolul meu la Curentul. ÎnAugust 1944 l-am văzut pe mareşal la Olăneşti iar pe ziua de 9 Aug. am ieşit din ţarăcu destinaţia Madrid. Secretul misiunii mele a fost comunicat de Ica Antonescu prinNiculescu-Buzeşti, regelui. Rezultatul: am fost blocat în Germania din 11 August1944 până la 14 Februarie 1945. Misiunea a fost zădărnicită: voi lămuri ticăloşiabandei capitularde, arătând obiectul misiunii.

In ce priveşte Cezar Petrescu. Cu el am plecat de la Iaşi la Bucureşti la 9 Decembrie1918. Este cel mai mare scriitor între 1919 şi 1944, nu exagerez: BalzaculRomâniei ...

Nae Ionescu? Voi face într’o zi portretul acestui mare şarlatan. Războiul din 1916 l-agăsit în Germania având o bursă dată de Rădulescu-Motru. Era ofiţer în rezervă. Înmai toţi românii aflaţi în străinătate şi ofiţerii de rezervă au primit ordin să se întoarcăîn ţară. Toţi s’au întors în ţară cu excepţia lui Nae Ionescu. Rămas în Germania, cumRomânia se afla în război şi relaţiile diplomatice rupte, Nae Ionescu trebuia să fietrimis într’un câmp de concentrare a supuşilor ţărilor cu care Germania se afla înstare de război. Ori Nae a obţinut un post la editura Reclam din Leipzig. Întors în ţarăimediat ce s’a terminat războiul, Nae a făcut Centrala Cărţii cu Banca Blanc. Cum aadministrat această instituţie care avea preşedinte pe Vasile Pârvan şi administratoridelegaţi pe Gusti şi Simionescu Râmniceanu? Nae Ionescu ca director publica înMonitorul oficial conform legii, bilanţul. Iscăliturile lui Vasile Pârvan şi a celor doiadministratori delegaţi Gusti şi Simionescu Râmniceanu erau falsificate. Restul vor fiprezentate în fotocopii. Şi ca să ai complect imaginea farsei: în 1921, când a fostarestat întreg congresul partidului comunist într’o revistă “Ideea europeană” întreprotestatari semnează Nae Ionescu. Eu l-am dus la Cuvântul în Mai 1925. Nu ştiamde aventura lui de la Centrala Cărţii. Lingău şi intrigant m’a decis să părăsescCuvântul şi să fac la 10 Ianuarie 1927, Curentul. Unii adversari mă servesc. Curentula ajuns în 1938 o instituţie cu incă două ziare, Evenimentul şi Rapid cu o revistăsăptămânală care avea tiraj 120.000, “Curentul familiei”. Cuvântul a dispărut în 1942din lipsă de cititori.

Cum la începutul lui 1978 voi începe să redactez “Memoriile unui gazetar” vei aveaputinţa să cunoşti activitatea mea din Aprilie 1918 la 1978, plus anii ce-i voi mai trăi.

Că conducătorii comunişti fac prostii este în logica destinului lor. Sfârşitul nu poatesă fie decât socoteala destinului care este implacabilă. Când ne naştem destinul nostrueste fixat. Să nu crezi că este o absurditate horoscopul. Am la Madrid o carte a unuiom de ştiinţă care scrie că amprentele degetelor ale unui om pot să se repete, ipoteticla un miliard 7 milioane să se afle un om cu aceleaşi amprente.

Doresc ca românii din ţară, acolo se decide soarta ţării, să fie cuminţi şi cei ce sefălesc azi, vor dispărea fără urmă dat fiind că soarta Rusiei sovietice este decisă. Vomasista - cred eu în Oct. 1977 la contra revoluţie faţă de cea leninistă din 1917. Cred cutărie în această întoarcere anti marxisto-leninistă.

Omagii doamnei, însănătoşire baiatului iardtale o calda îmbratisare

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Maestrul a fost sigur că o să-mi facă plăcere trimiţându-mi câteva pagini din cartealui Fr. Nitti, Democraţia, prim-ministru al ultimului guvern Italian înaintea venirii laputere a lui Mussolini, mare adversar al regimurilor totalitare, profesor de finanţe launiversitatea din Napoli, prin care pune fierul roşu pe fruntea lui Horty, din cauzafalsificarii banilor francezi.

Mai departe, scriindu-i că deşi din Transilvania sunt mai legat de pământul dulce alMoldovei, mi-a mărturisit că acelaşi fenomen s’a petrecut şi cu dânsul. Deşi familia îi era din Buzău şi după mamă şi după tată, în 1908părintele lui funcţionar la căile ferate a fost mutat la Tecuci şi de-atunci se simte legatsufleteşte de Moldova. Descrierile lui se bazează pe o memorie bine păstrată aevenimentelor, aş putea spune, cu un sentiment de cucernicie. Clasa 4-a de gimnaziua făcut-o la Tecuci, apoi liceul cu întrerupere de un an la Bârlad, unde şi-a începutprimele dibuiri literare şi gazetăreşti. La 19 ani avea preocupări de critic literar, cumam demonstrat-o, în cele anterioare: “M’am simţit mult mai bine în Moldova,oamenii sunt mai puţini aşprii, chiar şi limba o bemolizează. Realismul valah este înizbitor contrast cu firea moldovenilor“. Bine se ştie, în Bârlad au activat un EmilGârleanu, Al. Vlahuţă şi mai puţin cunoscutul azi, Tutoveanu. Din Tecuci eraufilozoful Ioan Petrovici, artistul Petre Liciu şi prietenul meu, eseist şi literat alexilului, N.Şt. Govora, cel mai apropiat colaborator al maestrului în emigraţie, i-amdedicat un capitol în partea doua a cărţii de faţă. Tudor Arghezi la moartea lui G.Tutoveanu, omagiindu-l, aşa cum se pricepe a s’o facă doar el, pentru uitarea sa atâtde rapidă îi acuză pe români că entuziasmul lor momentan e dublat de o memoriemult prea scurtă.

Peste toţi, străluceşte marele poet G. Bacovia, pseudonimul lui G. Vasiliu, ceea ce arînsemna calea lui Bacchus sau mult mai comun al Bacăului, oraş din sudul Moldoveiunde s’a născut şi a trăit o bună parte a vieţii.

Comuniştii au făcut din el un bard al suferinţei proletare opus după comentariilestupide ale lui Ov. Crohmălniceanu, altui mare poet în persoana lui Ion Minulescu, cel ce ar fi cântăreţui burgheziei îmbuibate. Asta mai zicşi eu ca e marxism pus în practica întocmai, în aşa fel încât l-ar fi invidiat şi bârbosulMarx, dacă trăia. De fapt, cu largul concurs al dnei Agata Grigorescu Bacovia,sprijinită de favoriţii partidului Cicerone Theodorescu şi Eugen Jebeleanu, pentru a-lpremia i-au umflat volumul cu multe poezii minore, neînţelegând că valoarea luiBacovia, e dată, nici de o sută de poeme, dar fiecare atinge înalţimi apropiate decreaţiile nemuritoare ale lui Eminescu. Nu cantitatea ci calitatea garantează nemurireaPoetului, în cazul nostru, G. Bacovia.

În rândurile ce urmează marele ziarist se opreşte iar la primul război mondial, la care,stim, a participat cu regimentul 77 Mehedinţi la Cerna. Cunoscând bine faptele chiardin cartea lui P. Şeicaru, ne vom mărgini să amintim faptul că batalionul maestrului atrecut pe Jiu, unde ca detaşament Dejoianu, sub comanda lui Dragalina au reuşit sărespingă trupele germane, în lupta de la Raşoviţa.

Împotriva românilor au luptat bulgari, turci, austro-ungari şi nemţi şi am fi obţinut ovictorie strălucită dar trupele ruseşti situate la 20 km de locul luptei au rămasnemişcate. În focul bătăliilor, P. Şeicaru a învăţat ce mare pericol sunt ruşii pentruexistenţa neamului românesc încât se miră că pot exista români neîntinaţi demaşinaţiile emigraţiei, să nu accepte acest mare adevăr pe care autorul nostru ni-ltransmite ca pe un mesaj şi de dincolo de morminţi. Prin opera sa auzim glasui unuiLaocoon, profet antic în versiune românească, avertizându-ne: “Teme-te de ruşi chiarşi atunci când îţi aduc daruri. ”Şi s’ar cuveni să rostim aceste cuvinte, în fiecare searăîn loc de rugăciune alături de Doina lui Eminescu, pe care Aron Cotruş ne dă sfatuls’o repetăm şi noaptea în vis.

În legătură cu primul război mondial trebuie să mai insistăm asupra unui aspect important. Pentru Pamfil Şeicaru şi toţi cei ce au luat distincţia ordinuluiMihai Viteazul, acest război a fost unul drept, chiar sfânt, odată ce prin el şi jertfa luiam reuşit să realizăm România mare. Nu există, pe tot parcursul cărţii maestrului ominimă îndoială asupra împlinirii acestui ideal, “însoţit de o autentică renaştereromânească”. Aşa dar, generaţia respectivă nu a mers alături de pacifiştii anului 1918care denunţau războiul ca pe o calamitate a omenirii şi de pildă, la Zuerich TristanTzara a pus bazele, într’un bar al oraşului, mişcării Dada, de fapt un manifest detotală disoluţie a oricărui fel de artă, caracter pe care filozoful Heidegger îl atribuie,în general, oricărei manifestări moderniste. Mai mult, în Germania, odată cuîntemeierea grupării Bruecke în 1906, se desvoltă curentul expresionist care faceexcepţie de la devierile moderniste fiindcă el exprimă cel mai specific caracter al arteigermane, prezent din epoca statuilor de pe vremea lui Carol cel mare, pe când marele

Gruenwald a ilustrat acest curent, în mod magistral, dar nu numai, în celebra saRăstignire de la Colmar. Se poate spune că expresionismul a însoţit de totdeaunaspiritul creator german, în secolul al XX-lea a luat aspecte uneori vehemente,sălbatece. Dacă am compara pe fauviştii francezi cu expresioniştii germani vom fisurprinşi să constatăm că Matisse şi în cele mai zise fauviste picturi nu depăşesteechilibrul, şi armonia pentru care spiritul francez este comparat cu cel elin, cei dintâifiind grecii epocii moderne, pe când expresioniştii germani sunt mereu în căutareaechilibrului pe care nu-l găsesc, din contră se depărtează de el întocmai ca modelullor absolut, Gruenwald.

Dar dacă acest expresionism constituie un capitol de artă fie şi modernă în paralel înliteratură – proză şi poezie - tot mai mult expresionismul german capătă o tentăpacifistă sub care se preconiza distrugerea societăţii burgheze, Th. Mann proclamândnoul humanism colectiv sau numit direct comunist. Drept urmare majoritateascriitorilor şi poeţi germani ai epocii erau membrii partidului comunist şi la distanţăei poartă vina revoluţiei bolşevice din Germania, ca în Austria şi Ungaria, şi fiindcămişcarea n’a fost distrusă total, tot ea a declanşat războiul civil din Germania anului1933, de care istoria nu prea vorbeşte, astfel că Hindenburg cu sinceră credinţă căsalvează Germania de invazia bolşevică a dus la putere pe Hitler şi partidul săunazist.

Desigur că lucrurile s’au liniştit cel puţin deocamdată, dar spre deliciul comuniştilorromâni scrierile comuniste germane expresioniste au devenit opere de propagandă,mai ales că fenomenul fals interpretat, a fost întrebuinţat tendenţios insistându-seasupra pacifismului şi revolutionarismul antiburghez al acestui curent destul depolimorf pentru a fii dus la acelaşi numitor comun.

Spre cinstea lor, artiştii români au rezistat expresionismului, nu au mers pe urmelelui, ca şi a niciunuia alt curent modernist, şi astfel oricât ar fi daţi la o parte, se poatesusţine că ceea a încercat să facă marele Derain şi nu a reuşit, au realizat-o mariinoştri pictori cu tradiţie în Grigorescu, Andreescu şi Luchian, marii maeştri au refuzatsă-şi schimbe locurile cu nişte cabotini atalentaţi şi astfel indiferent că vrem sau nu,există un fenomen românesc în cultură care şi-a urmat drumul propriu şi rămâneviitorului sarcina să le dea sau nu dreptate, reţinând faptul că în anii lui 20' Derain,cum am mai scris marele pictor întemeietor cu Matisse al fauvismului, a fost dat afarădin cultura apuseană din cauză că a socotit cubismul lui Picasso drept o prostie şivroia să se întoarcă la adevărata artă clasică, pe care să o recunoaştem nu au părăsit-ocu totul nici Matisse nici Braque, dar cine mai vorbeşte astăzi de revenirea la artaclasică şi a acestui ultim pictor zis suprarealisto-cubist.

Se înţelege că sub forma neclasificabilă, după care oricine fără temei poate fi făcutexpresionist, în literatura română s’au făcut unele comentarii lipsite de orice temei.Astfel, după mulţi cercetători literaţi, Aron Cotruş e socotit un expresionist pentrufaptul că a fost un luptător pentru drepturile celor mulţi dar mai ales pentru a-i explicainvenţia formală care nu are nicio legătură cu arta expresionistă, ea se mulează pe

expresia inimii sale, este destinul său poetic înscris în formele cuvântului. Se mergepână acolo că Lucian Blaga înrâurit de expresionism până la denunţul de plagiat, înorice caz de influenţă mai mult decât permisă, e declarat puţin influenţat deexpresionism (Ovidiu Cotruş) în schimb Aron Cotruş e socotit mai mult decât tributaracestui curent şi nu e uşor de găsit motivaţia, culturalnicii comunişti fiind încă laputere nu admit că prin marea sa personalitate şi mare poet, Aron Cotruş este al unuiexil ce spiritual nu a avut nimica în comun cu cei ce în ţară mergeau pe drumuriocolite tendentioase, atribuind expresionismului german o mai mare influenţă decât aputut-o avea. Aron Cotruş rămâne marele poet al exilului românesc pe care în zadar cautăculturalnicii, cu educaţie marxistă de-acum intrată în sângele lor, să şi-l însuşească,cu cât cred că au reuşit, la urma urmelor, nu au făcut decât să-l înstrăineze de ceea ceconstituie esenţa poeziei cotruşiene.

Din cele discutate mai sus se poate trage concluzia că primul război mondial apregătit o generatie din care face parte şi P. Şeicaru, politic, dar nu numai, atunci le-ainsuflat o credinţă, în ceea ce înseamnă românismul nostru, cel de toate zilele, darmai ales când e luat în considerare spiritul său creator, prin care-şi exprimă propriulsău suflet, în ce are mai valoros şi neprefăcut de mâini străine.

Pentru a termina acest capitol, în scrisoarea din 4 Aprilie 1977 există un aliniat pecare l-am omis şi trebuie să-l reproduc deoarece cu el se încheie pentru PamfilŞeicaru marea aventură naţională a războiului prim mondial: “Partea doua acampaniei am făcut-o în Moldova, sfârşind-o la Cireşoaia.”

Pretractând mersul istoriei, continuă autorul nostru, observăm că imperiul otoman s’atopit între 1877-1878, şi final în 1913. Imperiul blestemat al habsburgilor a dispărutîn 1918. A rămas încă Rusia sovietică, aceeaşi ca tendinţă ca şi Rusia ţaristă. În cursullungii şi tragiceilor istorii, românii au fost ameninţaţi de Polonia, de Ungaria şi din1711 a intrat pe scenă Rusia, condusă de Petru cel mare.

În această lumină a datelor, Ceauşescu, partidul comunist formează doar o tristăparanteză a istoriei. Răspunzând la întrebarea mea, marele ziarist admite căcomuniştii fac, la tot pasul, propagandă ştiind că ţara nu poate deveni marxisto-leninistă. Propaganda politică e la fel ca publicităţile comerciale, dar marfa lăudată deconducătorii comunişti miroase urât, căci românii nu iubesc nimic din ce poartăpecetea moscovită. Eliberarea poporului român va fi consecinţa dislocării Rusiei, noifiind subordonaţi geopoliticii.

Atât Lenin cât şi Hitler au întrebuinţaţ propaganda dar uitau să adaoge organizareaserviciilor de poliţie. Totuşi oricât s’a lăudat, Hitler că va cuceri lumea n’a reuşit înacţiunea sa.

Şi aşa vor păţi şi partidele comuniste fiindcă fiecare dintre ele are un păcat originar: afost impus la guvernarea ţării de forţele de ocupaţie ruseşti. Orice ar face păcatul

originar rămâne.

Pentru înţelegerea situaţiei vrea să dea unele precizări, pornind de la urmatoareapărere a mea; “Românul are un eroism în faţa faptelor mari, fiind lipsit complet de celdin faţa evenimentelor de fiecare zi.”

Consideră că sunt nedrept şi interpretează just că mă refeream la totala abdicare aromânului de la dreptul sau de a protesta la unele nedreptăţi comise de putere, totuldădea impresia că e în cea mai perfectă ordine.

Maestrul pune problema insurecţiei la care mă gândisem şi o combate într’un modintransigent. Dacă ar izbucni o atare revoltă împotriva partidului comunist ea ardetermina conform pactului de la Varşovia să intervină alături de diviziile ruseştiaflate la Reni şi forţele ungureşti şi bulgare. Ruşii vor reocupa România pe care auevacuat-o în decembrie 1958. Din apus nu va reacţiona nimeni, cum s’a întâmplat şicu Cehoslovacia.

Şi mai departe îmi prezintă propria viziune pe care o redau în continuare. Dupăconvingerile sale anul 1977 este anul virajului total în politica internaţională. Rusiasovietică se găseşte într’o situaţie critică. Intern, inteligenţa e în divorţ total curegimul comunist pe când naţionalităţile aşteaptă momentul insurecţiei generale.Marele ziarist, aşteaptă ziua de 4 Iunie când va începe Conferinţa de la Belgrad,atunci partidul comunist român va trebui să se hotărască dacă va adopta tezeleoccidentale sau vor rămâne fideli Rusiei sovietice (în legătură cu această conferinţă,după încherea ei Pamfil Şeicaru va scrie un articol în Curentul seria nouă din exil,“Requiem pentru conferinţa de la Belgrad” ceea ce nu mai cere nici un comentar).

Consideră că şi extern Statele-Unite au renunţat la politica lui Kissinger, reluareidioată o politicii lui Roosevelt, americanii vor înarma masiv China, existând şialianţa dintre China şi Japonia.

Ce înseamnă in faţa marelui viraj de forţe politice, faptul că Ceauşescu îşi pregăteştefiul succesor? E ridicol.

La aceasta se mai adaogă şi mesajul final al scrisorii adresat românilor din ţară, undese va decide soarta ţării, să fie cuminţi fiindcă soarta Rusiei sovietice e decisă; vomasista, crede el, la contrarevoluţia faţă de leninismul din 1917, rezumând cea maifierbinte credinţă a lui: “Cred cu tărie în această întoarcere antimarxisto-leninîstă.” În primul rând dorim să subliem că întreaga viziune aparţine unui om aflat în slujbaideilor democrate occidentale, orice alte păreri ar fi compromiţătoare pentru cei ceîncă s’ar încumeta să-l facă pe maestru un vândut regimului din ţară.

Mai mult, în această fază a politicii sale, Pamfil Şeicaru oricât se arată a fi adeptulmarilor puteri apusene în frunte cu americanii, nu crede că ei ar face război cu Rusiasovietică pentru salvarea popoarelor din Estul Europei.

I-am jigni memoria să-l apropiem de felul cum judeca Maniu lucrurile în anii lui 44'şi n’o facem fiindcă maestrul spera într’o ciocnire iminentă pe care însă totamericanii au intervenit, să nu aibe loc.

În cele următoare nu doresc să-l contrazic pe maestru, mai ales că a prezis disclocareaRusiei sovietice, după cum s’a şi întâmplat chiar dacă ceva mai târziu faţă de data1977. Dar aici e vorba de un fenomen ce s’a desfăşurat după moartea lui, mai precis acunoscut o desvoltare deosebită după anul 1980 până în Dec. 1989. Am mai pomenitde el dar acum aş dori să-l pun în comparaţie cu cel din Ungaria şi Cehoslovacia. Edrept că aceste două ţări nu au avut atâtea jertfe, victime ale regimurilor comunistedar, în schimb, au pornit două insurecţii ce-au zguduit din temelie imperiul marxisto-comunist. Fără îndoială, represiunile partidului comunist ştiindu-se strain de spiritulpoporului român a recurs la represalii ce au venit în preîntâmpinarea oricărui fel deîmpotrivire dictaturii comuniste. În loc de aşa ceva, odată cu îmbătrânirea celor doidictatori, descoperindu-se vanitatea lor de a fi lăudaţi, supuşii lipsiţi de orice credinţă,au purces la cele mai umilitoare târnosiri, am urmărit în de-aproape aceasta epocădeci nu-i nevoie să mai viu cu exemple, do-ar se ştiu, ca bun comunist cel cu laudadevenea un iubit fiu al poporului şi în domeniul pe care-l conducea, devenea unstăpân absolut. Ţara se zbătea într’o cumplită anarhie, nimeni nu mai credea înconducătorii ţării, dar îi aclama a fiindcă prin ei ajunseseră cei mulţi să-şi asigure osituaţie bună şi sigură, neamintindu-le de zilele când nu ştiau dacă se scoală în patulîn care s’au şi culcat. Era un fel de simbioză, din ea câştigau cu toţii inclusivsecuristul de sector responsabil, deci toţi erau mulţumiţi. În această situaţie oameniinu mai doreau schimbarea şi când i-am spus unui coleg din ţară, la mijlocul luiNoembrie 1989 că zilele lui Ceauşescu sunt numărate, a rămas cu gura căscată şi num’a crezut. Nenorocirea poporului român în acele zile a fost faptul că la fel denepregătiţi i-a surprins şi pe şefii politici ai partidelor istorice, ca de pildă dl. Coposu,semn că şi el s’a săturat să tot viseze la o schimbare ce nu mai venea. Să ne amintim că i-am văzut la televizor, lângă tov. Iliescu erau adunaţi comuniştiizişi dizidenţi, şi în primele zile se socoteau reprezentanţii comunismului reformat deGorbaciov, se şi adresau unul altuia cu “tovarăşe”, doar mai târziu şi-au dat seama cănu se cuvine ca atunci când popoarele din jur aclamau democraţia, ei să rămână ceeace sunt, comunişti get-beget. Poporul de pe străzi îi aclama, de unde se poate constataun lucru evident: Ungurii şi cehii trăgeau acum roadele revoluţiei lor, pe când noiromânii nu puteam decât să ne folosim de simbioza cultivată zeci de ani cu regimulcomunist, să credem în continuare în el. Ceea ce nu şi-ar fi închipuit Pâmfil Şeicaru,mai ales după 1980, desvoltarea a fost atât de strânsă încât din convieţuirea dată s’anăscut un monstru, naţia în anul 2000 e pervertită nu-i mai - miroase urât marfaţigănească, comunistă, dacă ar fi prevăzut acest lucru Pâmfil Şeicaru, nu le-ar fi cerutromânilor să stea cuminţi, pentru că prin eliberarea sa şi după dislocarea Rusieisovietice să-şi dea ţara tot pe mâna comuniştilor!

Astăzi după 30 de ani trebuie să recunoaştem că insurecţia a dat popoarelor ceh şiungur distanţarea definitivă de comunism, pe când poporul român e mai apropiat de

el şi reprezentanţii lui, cum noi, părinţii celor de astăzi, nu am fost niciodată!

Maestrul pune în discuţie o serie de probleme interesante de care ne vom ocupa, rândpe rând din cele următoare.

În 1941 Ion Anonescu i-a încredinţat o misiune politică, de o lună timp în care a luatcontact cu mareşalul Petain, cu ministrul de externe al Spaniei, cumnatul lui Franco şila Lisabona cu Salazar. S’a întors după 45 de zile, trimiţându-şi articolul său laCurentul.

În August 1944, la început, l-a văzut pe mareşal la Olăneăşti iar pe 9 Aug. a ieşit dinţară cu destinţia Madrid. Secretul misiunii diplomatice pe care i-a incredinţat-o IonAntonescu, a fost comunicat de Ică Antonescu prin Niculescu-Buzeşti regelui.Rezultatul a fost blocarea lui în Germania din 11 August 1944 până la 14 Februarie1945, maestrul încheind: “Misiunea a fost zădărnicită. Voi lămuri ticăloşia bandeicapitularde arătând obiectul misiunii.”

Pamfil Şeicaru va mai reveni asupra respectivei misiuni diplomatice insistând asuprascopului ei, acuma dorim să atragem atenţia, în cele, prezente asupra unui alt aspect.Plecarea în 9 August 1944 din ţară se făcea in condiţii nesigure privind soartarăzboiului, chiar marele ziarist şi-a luat toate măsurile în acest sens demisionând dinfuncţia de director al Curentului şi lăsând un înlocuitor administrativ pe timpulabsenţei sale. Dar cu ocazia aceasta putem lămuri o problemă în ce-l priveşte pePâmfil Şeicaru. A fost calomniat pe toate căile că i-ar fi plăcut mirosul banilor, deunde şantajele la care recurgea, fiind figura cea mai odioasă de ziarist venal dintre toţipe care i-am avut. I s’a imputat ridicarea palatului Curentul, nimănui trecându-i princap că resursele cinstite pe care i le aducea ziarele editate, în primul rând Curentul,plus şi un garantat împrumut bancar i-a putut permite finanţarea unicei înterprinderifără să apeleze la mijloace necinstite. Ori, la 9 August, Pamfil Şeicaru pleca înnecunoscut, cu perspectiva de a nu se mai întoarce curând înăţară, deci ar fi trebuitsă-şi asigure viaţa viitoare printre străini, mai ales dacă ar fi fost în posesia averii ce îse bănuia că o are, strânsă, în urma diferitelor santaje pe care le-ar fi făcut. Ca şi alţicolegi de breaslă, care şi-au asigurat un trai bun în Apus, Pamfil Şeicaru ni sedesvăluie ca un om sărac, abea şi-a dus viaţa de pe o zi la alta datorită faptului că amai găsit câte un sprijin de la oamenii pe care-i cunoscuse în timpul misiunilordiplomatice pe care le-a avut înainte de 44'. Tot ce s’a scris despre venalitatea acestuiom, intenţionat mă repet, în fond slujind un ideal nu de toate zilele, se demască dreptminciuni, dacă nu chiar oridinare injurii, invenţii ale celor ce după o activitatecondamnabilă, se vedeau pe drept criticaţi de marele nostru ziarist. Deodată tot ce s’ascris împotriva lui, în primul rând de presă şi literaţii comunişti e simplă maculatură,hârtie ce nu poate fi întrebuinţată nici la necesităţi igienice. Aduc dovada peremptorieîn cele de faţă. Dacă Pamfil Şeicaru ar fi fost omul venal, lipsit de scrupule cum l-auprezentat duşmanii lui burghezi, întrupaţi de L. Rebreanu în necinstitul Belcineanu,urmaţi de politrucii comunişti aliniaţi partidului, cine l-ar fi împiedecat să-şi deschidăun cont la o bancă elveţiană, nu ar fi ştiut nimeni acest lucru şi ar fi trăit comod în

Apus, unde demnitatea omului e dată de banii pe care îi are în buzunar? în loc de astaa înfruntat o cruntă sărăcie, împărtăşind destinul neamului său robit comuniştilor. CăPamfil Şeicaru ca orice om a fost şi el supus greşelii e de necontestat, dar păstrândcultul închinat cunoaşterii adevărului, pe care nu poţi să-l exprimi decât nefiindînfeudat nimănuia deci bucurându-te de deplină libertate creatoare.

Viaţa de martir al scrisului, dusă de Pamfii Şeicaru, arată adevărul unui destin care afost mânjit cu toate gunoaie e posibile şi imposibile. Se vorbeşte la modul general deşantajele lui Pamfil Şeicaru, dar ar fi cazul să se nominalizeze, unul din care să fi luatel în schimb o sumă considerabilă de bani, căci santaj nu poate fi socotită demascareadublei morale de care considerau unii că se pot bucura, spre deosebire de muritorii derând.

Am siguranţa, că Pamfil Şeicaru, a fost şi este cea mai neîndreptăţită personalitate aculturii româneşti, care tocmai, cum nu e numai cazul său, fiindcă a fost prea marepentru strâmta şi oarba cultură comunistă a trebuit să fie scos din rândurile celor ceerau prea mărunţi pentru a-l putea înţelege. Cu toate că vom reveni asupra respectiveidefăimări a lui Pamfil Şeicaru, de pe acum am adus argumentul principal că mareleziarist nu a fost aşa cum l-au înfăţişat contemporanii săi români.

Este locul sa mai amintesc că în locuinţa sa din Madrid, de pe Av. Reina Vittoria, încare după mutarea maestrului în Germania, locuia N.Şt. Govora, am descoperit ocomoară, dar una ce nu se măsoară în bani pământeşti ci în aurul spiritual din inimaomului. Adică avea o colecţie minunată de mari maeştrii ai picturii româneşti, pe caresigur i-a achiziţionat în timpul şederii la Madrid. Şi ca să-i liniştesc pe cei ce ar vedeao dovadă că maestrul ar fi dorit să se îmbogăţească în exil, le-aşi aminti că lucrărilepictorilor români nu au nicio valoare în Apus, sunt pedepsiţi pentru îndrăzneala de anu fi adoptat aiurelile de ultimă oră ale modernismului, printre “capodoperele” luiînscriindu-se liniştit şi unele aberaţii semnate de P. Picasso. Maestrul ştia desiguracest lucru dar ca de atâtea ori în viaţă căuta să-şi satisfacă o iubire cereascăsentiment avut, spre cinstea lui, pentru marea pictură românească.

În legătură cu Cezar Petrescu, cu el a plecat maestrul de la Iaşi la Bucuresţi la 9decembrie 1918. Şi marele ziarist adaogă: “Este cel mai mare scriitor între 1919 şi1944, nu exagerez: Balzacul Românilor”.

Faţă de Nae Ionescu are păreri chiar inverse, şi-ar dori să-i facă într’o zi portretulacestui mare şarlatan. Războiul din 1916 l-a prins în Germania, având o bursă dată deRădulescu-Motru. Era ofiţer de rezervă şi deşi a primit ordin de a se întoarecere înţară, el nu a făcut-o. Rămas în Germania în loc să fie internat într’un câmp deconcentrare a lucrat ca angajat al editurii Reclam din Leipzig. Imediat dupăterminarea războiului a revenit în România înfiinţând Centrala Cărţii cu Banca Blanc.Preşedintele instituţiei era Vasile Pârvan iar administratori, delegaţi D. Gusti şiSimionescu Râmniceanu. Publicând în Monitorul oficial bilanţui cu iscăliturilecelorlalţi falsificate, Nae Ionescu e concediat din postul de director. Nestiind aventura

lui Nae Ionescu de la Centrala Cărţii, Pamfil Şeicaru îl întroduce la Cuvântul de unde“lingăul şi intrigantul” filozof îl determină să părăsească ziarul Cuvântul şi să bunăbazele la 10 Ianuarie 1927 Curentului,

Întreaga chestiune nu a fost uitată până la sfârşitul vieţii sale, în cadrulcorespondenţei noastre va reveni mult mai detailat asupra faptelor de neiertat, reacţieprobabil provocată şi de faptul că eu nu am reuşit să mă despart total de figurafascinantă a filozofului Nae Ionescu. Dar fără nicio reticenţă îi dădeam dreptatemaestrului. În relaţie cu el filozoful a călcat cele mai elementare reguli deontologice,asta nu înseamnă însă nicidecum desfiinţarea profesorului şi filozofului Nae Ionescupe care maestrul o urmărea cu toată stăruinţa. De aceeaşi părere se arată şi autorul“Genezei unei gazete”, Ion Vinea care descrie conflictul de la Cuvântul, îl condamnăpe filozof dar în romanul Lunatecii insistă asupra gândirii sale pe care o preţuieste şinumai intervenţia cenzurii comuniste care l-a obligat pe Vinea să-l scoată pe filozofdin contextul romanului, să-l facă pur şi simplu dispărut, fără nicio cauză, i-a luatromancierului prilejul de a-i descrie apogeul pe care-l merită şi i se refuză şi astăzidreapta recunoaştere.

In rândurile de faţă, Pamfil Şeicaru arată cum în 1938 Curentul a devenit o instituţieprosperă, pe lângă Curentul au mai apărut ziarele Evenimentul şi Rapid cât şi orevistă săptămânală care avea un tiraj de 120.000 exemplare, “Curentul familiei” pecând Cuvântul a dispărut în 1942 din lipsă de cititori. (Nae Ionescu a murit în 1940,la vârsta de 50 de ani, in condiţii destul de misterioase, ceea ce îi fac pe unii să susţieipoteza otrăvirii).

Deci maestrul încheie şi acest capitol, asigurându-mă că la începutul anului 1978 vaîncepe să redacteze “Memoriile unui gazetar”, prin ea voi avea putinţa să-i cunoscactivitatea din aprilie 1918 până la 1978, plus anii ce îi va mai trăi. Această lucrare nuva apărea însă, din cauză că probabil autorul nu se arăta mulţumit cu ce scrisese dejadespre acest subiect, menţionând că îi lipseşte o bibliografie care să-i dea oinformaţie precisă.

În scrisoarea mea din 3 Aprilie 1977, îi mulţumeam pentru fotografia ce mi-a trimis-oînsoţită de o caldă dedicaţie: “Amicului meu Ovidiu Vuia cu aleasă preţuite pentrunobila sa sensibilitate Pamfil Şeicaru. 4 Aprilie 1977.” Şi răspunsul pupiluluisugrumat de emoţie, în drum spre sublim, îi dezvăluie învoita stângăcie: “Vămulţumesc pentru frumoasa fotografie, pe care imediat am înrămat-o şi am pus-oîntre lucrurile mele cele mai dragi,” Giessen. 7 Aprilie, 1977.

Am mai vorbit de această fotografie pe care am publicat-o la începutul cărţii mele, cao efigie pe un Arc de triumf, în ea îl vedem pe maestru şezând, cu un chip iluminat deun zâmbet al sufletului, se simte dar nu se vede, ochii săi privesc plini de unoptimism entuziasmant către o lume care îi dă la 80 de ani prilejul să înceapă ocarieră nouă, în ziaristica germană. Sprâncenele stufoase, podoaba figurii sale şiaupăstrat tinereţea şi energia nietzschenîană de altădată. Marele vizionar al politicii

internaţionale şi interne româneşti ar corespunde prin firea lui, unui Balzac, ce a ajunsla vârsta de 80 de ani cu aceeaşi dragoste neştirbită de viaţă, cu alesul rodfundamental împlinit ca şi creaţie a spiritului.

Dacă însă l-am plasa în mijlocul exilului românesc, ne-am gândi la ilustrulGaudissard, erou de Balzac, cu puterea de transfigurare a realităţii într’o lume în careoamenii vorbesc fiecare pe limba lui încât nu reuşesc să se înţeleagă aşa ca cei doisoţi din Cântăreata cheală de E. Ionescu. Sigur această parte dureroasă a activităţii luine provoacă de-a dreptul plânsul, mai ales că raporturile lui au rămas cu duşmanii,aceleaşi: neschimbate. Desigur, nu un Gaudissart din Touraine, stăpânit de unsentiment de grandomanie lipsită de subiect, ci unul de la poalele Carpaţilor străbătutde timidităţile unui Don-Quijote, încrezător numai în visele sale ce niciodată nu sevor realiza. Un blestem ca cel al Atrizilor din tragedia antică planează asupra sa şiastăzi şi ne demonstrează cum calomnia surpă fiinţa omului cu atât mai repede cu câtea e mai mincinoasă şi plină de noroi, îndepărtează adevărul de la autenticul destinuman, oricât ar fi el de curat.

În scrisoarea respectivă mă arătam de acord cu tot ce a scris maestrul privitor la rolulruşilor în primul război mondial şi-apoi în toată existenţa contemporană a României.Îi percepeam rolul de vizionar politic una din însuşirile marelui său geniu ziaristic şide istoric. Dacă în toamna lui I977, România îşi va scutura jugul comunist îlîntrebam, odată ce regimul comunist va fi dislocat curn va fi guvernată România?

Îi mai mulţumeam pentru informaţiile date privind legăturile sale cu Cezar Petrescuurmate şi cu alte amintiri avute cu cele două personalităţi, e vorba şi de Nae Ionescu.

Îi ceream să-mi scrie cine este Grigorescu la moartea căruia se susţinea în ţară că încalitatea sa de director al ziarelor “Timpul” şi “Ecoul” a făcut mari servicii partiduluicomunist, punându-se la dispoziţia lui încă de pe vremea lui Ion Antonescu. Deci cineera acest Mircea Grigorescu?În legătură cu Spania îi ceream lămuriri în legătură cu activitatea regelui Carlos careridicat de Franco, venit la putere, s’a transformat în duşmanul feroce ale acestuiregim, aliindu-se cu toţi marii comunişti. De unde se vede că Statele Unite nu-şi uitănici în acest caz alianţa cu partidele comuniste, republican numit în Spania, duşmanulnumărul unu rămân partidele naţionaliste ceea ce mă făcea să-i scriu că în acest cazconcernul democraţiilor vestice sugrumând revoluţia naţionalistă a lui Franco devineanticamera comunismului.

Închei, cu urările mele de sfintele Paşte adresate maestrului cu inimă de adevăratexilat: “În încheiere, vă urez Sărbători fericite şi un tradiţional “Cristos a înviat” fieca la anul să prăznuim Învierea Domnului într’o Românie liberă şi democrată:Românie a Românilor!”

Ceea ce, din păcate, nici până astăzi nu s’a împlinit, România anului 2001 nu e niciliberă şi nici democrată ci este tot a comuniştilor hulpavi, care nu au înţeles în

nostalgia lor ca vremea regimurilor marxisto-leninîste a trecut de mult, oricât ei o maipoartă, cu voinţă la putere, în sângele lor.

Scrisoarea (12) din 11 Aprilie 1977, de la Pamfil Şeicaru

Dragul meu prieten. Îţi răspund la scrisoarea din 9 Aprilie, care m’a interesat prinîntrebările pe care le formulezi. Încep prin a-ţi comunica o informaţie pentru minedecisivă, o aştept de un an de zile. În ziarul “Le Monde” cu data de 6 Aprilie citesc:“Le Japan et la Chine ont conclu un acord comercial à long terme a annoncévendredi, 1 avril, l’agence Chine nouvelle qui precise que Pekin livrera du petrole etachetera des equipements industriels au Japan.”

În 1972 China a exportat în Japonia 10 milioane 500 de mii tone de petrol. Azi,productia Chinei este de 400 milioane de tone de petrol, putând să exporte în Japonia300 milioane tone anual, acoperind două treimi din consumul Japoniei. Va urma untratat de pace şi amiciţie. Pentru Japonia este avantajos importul de petrol din Chinaaşa de aproape în raport cu importul de petrol din ţările arabe, iar plata se face înechipamente industriale economisind valuta. Poţi să-ţi imaginezi ce efect a produs laMoscova, când Kremlinul se aşteaptă ca Japonia să facă investiţii în Siberia pentru a-şi asigura aprovizionarea cu petrol, care ar fi subordonat-o, Rusiei sovietice. Dta îmiscrii: să zicem că în toamna lui 1977, România îşi va scutura jugul comunist,întrebarea mea este: odată comunismul izgonit cum va fi guvernată România? Vă rogsă daţi toată atenţia întrebării mele fiindcă unii îşi închipuie că întoarcerea la regimuldemocratic dintre cele două războaie va fi idealul! Îţi răspund: emigraţia a dat dovadăîn curs de 33 de ani de nulitatea ei politică ignorând mutaţia social-economică ce s’aprodus de la 1945 şi până azi în România. În atâţia ani de când sunt plecaţ împlinescla 10 August 33 de ani şi în tot acest timp n’am întâlnit nici un emigrant care să seambiţioneze să fie, primul în oraşul lui, toţi se visau miniştri, deci se credeau vrednicisă fie şefi de guvern. De aici, bisericuţele din emigraţie şi apriga ostilitate dintre ele.Citează-mi lucrările de serioasă analiză a transformărilor prin accelerataindustrializare şi ce ecou a avut în satele din raza de 15- 30 km din preajmaindustriilor, apărute în emigraţie. Dta rosteşti un adevăr pe care îl aud pentru primaoară: “Cred că nu este suficient numai să urăşti comunismul dar să ştii ce pui în locullui.” Aceasta cere studiu, cunoaşterea exactă a situaţiei din ţară şi a soluţiilor valabilece s’ar putea da. Este uşor să foloseşti slogane fără nici un ecou în societatearomânească ce s’a format în acest timp. Fă socoteala că un copil care s’a născut în1944 are azi 33 de ani, cel care avea 10 ani are 43 şi cel care avea 20 de ani are 53, casă-ţi dai seama de noutatea ce s’a produs în structura României şi noua concepţie deviaţă a celor ce s’au format în curs de 33 de ani. Comunişti de adânci convingeri sereduc la marii beneficiari ai regimului care îşi dau seama că orice modificare s’araduce în structura politică a României, îi elimină. Ceilalţi? Simplii funcţionari airegimului existent, care şi-au făcut din tăcere cuirasa care îi fereşte de necazuri.Emigraţia este în total divorţ cu realităţile din ţară. În toate formele se agită problemabisericii care ar fi persecutată de un regim ateu. Au început să-şi dee seama căbisericile au credincioşi, mai numeroşi decât oricând, atunci au declarat că de fapt nu

este liberă ci numai tolerată. Dar cum poţi susţine că cel care se duce la biserică şi seroagă lui Dumnezeu cu fervoare poate fi clătinat în credinţa lui de propagandaregimului? Emigraţia este convinsă că misiunea ei este să elibereze biserica prinînlocuirea prelaţilor existenţi care au păstorit în epoca comunistă şi aducând prelaţidin emigraţie. Întreb când în cursul istoriei noastre biserica a jucat un rol politic? Esteo eroare de apreciere asupra posibilităţilor celor din emigraţie de a ajuta eliberareabisericii când se va prăbuşi regimul. Îti citez un caz. Un tânăr agronom Nacu a făcut oteză de doctorat la Paris asupra kholhozurilor. Era de aşteptat să continue studiileasupra agriculturii din România după ce ţăranii au fost colectivizaţi cu sila şi în cemăsură ţăranii şi-au uitat pământul ce le-a fost răpit. Ce se va petrece când regimul seva prăbuşi? După ani şi ani aflu că agronomul (legionar) este secretarul general albisericii ortodoxe din afara hotarelor ţării. N’am putut să-mi explic abandonarea uneifrumoase formaţii de inginer agronom pentru un loc de teolog. Caută şi dta explicaţia.Îmi dai o informaţie: “Am avut ocaziă să vorbesc cu un vechi naţional-ţărănist caretrăieşte de 30 de ani în Apus şi care mi-a mărturisit că nu vede ce am putea noi oferiţării în locul comunismului.” Emigraţia nu poate oferi decât ambiţii, pretenţii şiimpostura care o caracterizează. Dar acest om politic presupune că noi cei din afarahotarelor, vom juca un rol în momentul prăbuşirii regimului instalat de Vâşinschi, înFebruarie 1945. Este o gravă eroare. Orice regim care durează de atâta vreme (vezicazul partidului socialist din Suedia care în alegeri libere a căzut după 40 de ani deguvernare) se uzează şi cu atât mai mult un regim care are păcatul originar: a fostimpus de trupele de ocupaţie sovietice. Un prim hop de trecut îl are regimul în Iuniedacă conferinţa de la Belgrad se va ţine. Eu mă îndoiesc că Brejnev va accepta să sediscute problema liberei circulări a ideilor şi a oamenilor. Şi de ce ar accepta când înlumea liberă publicaţiile comuniste apar nestânjenite?

Carter este încăpăţânat şi nu vrea să accepte ţinuta de compromis oferită de Brejnev.Eu nu citesc ziare din ţară, mi s’a spus că o violentă campanie se duce împotrivaStatelor Unite pe tema liberei circulaţii a ideilor etc. Şi Statele Unite au dat 20milioane de dolari ajutor, iar, Rusia sovietică ... medicamente. Indicaţie pentru mine aatitudinii ce va avea România la Belgrad: va susţine atitudinea Rusiei sovietice. Daraceasta nu are nicio importanţă. Întrebarea este: toţi corifeii comunişti - în afară demembrii familiei Ceauşescu - aprobă această politică? S’ar putea să se producă olovitură din partea unor corifei ai partidului care n’au fost mulţumiţi etc. Fireşte,îndoielnic. Însă dacă în Rusia sovietică vor izbucni acţiuni revoluţionare anti-sovietice, atunci regimul comunist din România va fi în dramatică situaţie. O criză deregim va putea fi dominată de cadrele tehnice din industrie şi agricultură, admirabilpregătite. Mai este un factor: armata. Îmi este total necunoscută starea de spirit acadrelor armatei. Inginerii de toate categoriile nu sunt aderenţi ai comunismului şicentralismului democrat = îl suportă de nevoie. Îsi dau prea bine seama de defectelece le are acest sistem pentru buna funcţionare şi rentabilitate a producţiei. Haos nus’ar putea produce fiindcă atât cadrele tehnice cât şi muncitorii sunt legaţi defabricele la care lucrează. Poate la sate sa’r putea produce unele reacţii împotrivacolectivelor ce le-au fost impuse. Însă e bine să stim că satele nu mai sunt ce-au fost.În locul caselor de vălătuci şi chirpici au apărut case facute din cărămizi. Ţăranii au

“tilivizor” şi neputând să-şi cumpere pământ îşi cumpără mobilă şi unii strâng banisă-şi cumpere automobil. Sloganurile nu ar putea avea ecou, s’ar izbi de spiritul critic nativ al ţăranilor. Emigraţia îşi imaginează că întorcându-se va fi primităcu flori pentru atitudinea ei anticomunistă. Eu, am studiat emigraţia franceză dintimpul marei revoluţii franceze. Am luat cu mine când am plecat de la Madrid înNoembrie 1975, între alte cărţi, una “Vie d’une femme pendant l’emigration”. Până labătălia de la Valmy, trupele franceze antirevoluţionare au izbutit să ocupe unele oraşe.Citez: “Les émigrés entrent en France le 29 aout 1792, harassés par les mauvaischemins, trempés par une pluie abondante et continuelle. L’accueil des populations nerepondit pas a leurs esperances. Longwy, qui avait capitulé (23 aout) Verdun, dont lareddition (2 septembres) semblaît presager le succes, avaient accuelli les freres deLouis XVI avec un froideur significative (pag. 96).

Revenus dans le pays ou s’etaient accomplis tant de changements, les emigréssemblaient etrê des Francais d’une autre âge. Les destructions jacobines et lesreconstructions de la nouvelle, leur montraient une France ou ils ne retrouvaient pluscelle qu’ils avaient quittée (pag. 298-)”.

Ceva similar se petrece cu emigraţia noastră. Îţi las să meditezi aceste două citate şi tevei convinge de eroarea celor care îşi închipuie că vor intra triumfători în ţară. Bieţi,oameni intoxicaţi de propriile lor iluzii. Eu mă ţin la curent pe cât îmi este posibil cuceea ce se pulică în domeniul istoriei. Uimitor ce serioasă pregătire au tinerii carepublică monografii de severă documentare. Să nu ne lăsăm obsedaţit de faţada roşie,dincolo este ţara reală care a suferit, a îndurat eroic condiţiile amare ale acestor ani.Când citesc în publicaţiile emigraţiei “luptăm pentru eliberarea ţării” mă întreb,naivitate sau şarlatanie, care nu poate afla ecou în ţară. Se uită că a trecut peste biaţaţară o ocupaţie rusească de 16 ani şi revoluţia comunistă. Cum s’ar putea, să găsimţara asupra căreia s’a abătut consecinţele capitulării en rase campagne din 23 August1944 operată de cretinul regal, arestând pe mareşalul Ion Antonescu? Ori sinistruldobitoc îşi trimisese în secret pe ajutantul lui să participe la conferinţelecomplotiştilor comunişti prezidate de Bodnăraş. Voi căuta să-mi procur ceea ce ascris şi publicat aghiotantul regelui Mihai.

În ce priveşte pe Mircea Grigorescu. A debutat la Adevărul şi Dimineaţa cu o serie dereportaje asupra regimului nazist publicate în 1934 sau 35. Foarte bine scrise. Ştiu căa trecut la Timpul lui Gafencu şi în 1943 a fost numit de Mihai Antonescu directorulgeneral al presei. Ca orice gazetar fără convingeri, practica şi asigurarea progresistă.Însă în 1972 când a fost la Madrid şi a venit să mă vadă l-am găsit îmbătrânitprematur, consum de alcool.

În ce priveşte Spania, am cunoscut-o în 1941, când am fost, urmând, să-l văd peSalazar la Lisabona. Am revenit în Februarie 1945 şi am stat până în 1975 Noembriecând am venit la Muenchen. Deci în 30 de ani mi-am putut da seama de opera luiFranco: a modernizat Spania între 1939 când s’a terminat războiul civil - cea maimare nenorocire ce s’ar putea abate asupra unei ţari - şi până în 1974 când a murit. El

a fost monarhist şi a făcut ce era util spre a pregăti Spaniei un rege. Din nefericireSpania este republicană şi greu de guvernat. Nu ştiu ce vor da alegerile dar cred căeste o eroare supralicitarea stângii. Nu exclud o reacţie a armatei, în cazul cândsocialiştii şi comuniştii ar prelua conducerea. Cine poate şti ce va ieşi din urne?

Te îmbrăţişez Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

În scrisoarea de faţa maestrul îmi aduce la cunoştinţă o informaţie pe care o aşteptade un an de zile, publicată în sfârşit, în “Le Monde” privind acordul comercial dintreChina şi Japonia, prima îi va satisface partenerei sale aproape întreaga nevoie depetrol, plătit în echipamente industriale, deci Japonia va economisi şi valuta pe carealtfel ar fi trebuit s’o plătească depărtatei Arabii saudite.

La Moscova, surpriza va fi mare, odată ce cu petrolul livrat Japoniei Kremlinulplănuia să facă unele investiţii în Siberia.

Problema principală dezbătută de Pamfil Şeicaru se referea la întrebarea pusă demine: odată comunismul izgonit cum va fi guvernată România? - Desigur vomaborda câteva aspecte mai importante din vastitatea subiectului înteresându-ne înprimul rând situaţia ţării noastre.

De la început subliniem că Pamfil Şeicaru nu numai că a prevăzut dislocarea Rusieisovietice, dar a mai specificat că va veni din interior, fără intervenţia unei alte puteriexterne, în mod concret, istoric, la un moment dat, Gorbaciov conducătorul partiduluicomunist rus s’a trezit cu finanţele în pragul falimentului şi pentru a-şi salva imperiul,cu ajutorul unor formule, a vândut Berlinul şi Germania de est prietenului mai bogat,Germania şi odată cu acestea a dat libertate şi sateliţilor moscoviţi, printre care senumăra şi România.

Este interesant că imediat, pe ziua de 22 Dec. intră în scenă doar comuniştii avându-lîn frunte pe vechiul favorit al lui Ceauşescu, Ion Iliescu, trecut pe linie moartă decând dictatorul şi-a numit fiul drept urmaş. Dar pe noi ne interesează unde eraopoziţia democrată, care ulterior a declarat cu seninătate că fiecare se afla pe la casasa, revoluţia ce se pregătea era una comunistă, cuvântul dizident ne apare de prisos,deci nu-i priva deloc. Şi în tot acest timp poporul român pe străzi, lipsit de oricedemnitate aclama pe cei ieşiţi la balcon. Aici s’a jucat pentru mult timp soartaRomâniei, căzută pe mai departe sub cnutul mai voalat dar cu nimic mai crud, alcomuniştilor, care au continuat să trăiască şi după executarea marelui lor şef.

Prin urmare, salvarea ţării nu putea veni din interiorul României, cum însăşiîntârzierea unor partide istorice timorate, o dovedesc cu prisosinţă.

Cu toate acestea Pamfil Şeicaru mai avea dreptate în ce priveşte incapacitateaemigraţiei politice să mai conducă destinele patriei cu principiile avute între cele două războaie. Lucrurile au fost confirmate întocmai dupăpierderea alegerilor având ca şi candidaţi pe emigranţii politici I. Raţiu şi R.Câmpeanu. Oameni mediocrii, lipsiţi de orice strălucire în cariera lor, mai mult,primul s’a retras din preşedinţia organizaţiei pe care o conducea, numită emfatic aromânilor liberi, debarcare executată chiar de oamenii săi de inimă, plictisiţi debraşoavele lui referitoare la marea lui avere, din care da puţin şi cu greu pentrugruparea pe care avea pretenţie că o conduce. Fiind în acele zile în corespondenţă cudl. Coposu, i-am scris urgent despre modul său de comportare în exil, delocrecomandabil pentru un viitor preşedinte al României dar nu mi s’a dat niciunrăspuns, motiv să închei definitiv respectiva corespondenţă. De altfel, ulterioara saorientare spre un homuncul, ruşinea peltică a pseudoziaristicei româneşti, mai multpretinsă decât reală, I. Cristoiu, spune totul despre capacităţile intelectuale ale acestuiurmaş, cum se lăuda a unui mare om politic transilvănean, I. Raţiu.

În legătură cu dl. Radu Câmpeanu lucrurile stau şi mai lămurite. Fără să-şi justifica,prin nimica, aerele de înţelept pe care şi le dădea, se banuia de el că e favoritul unordomni, altfel destul de obscuri ai emigraţiei, care probabil îl suştineau în cârjilecelebrităţtii pe care doar ei i-o recunoşteau; totuşi mărturisesc deschis nu-l ştiam atât,de lipsit de bun simţ încât să se considere, în drept, să urce cea mai înaltă treaptă înierarhia ţării, făcând excepţie de pretenţiile candidatului Iliescu cel ce se considerălegat, cu un cordon ombilical de soarta ţării, de care nu se lasă până nu ofalimentează, în mod ireversibil.

Am asistat la o şedinţă festivă la Paris, închinată Basarabiei, în care la discuţii venivorba de Consiliul de Coroană în cursul căruia, N. Iorga şi incă vreo câţivapreconizau să nu cedăm ruşilor Basarabia, dobândită de la nemţi prin pactulRibentropp-Molotov. Desigur majoritatea vroise altfel. Şi-atunci îmi veni ideea delocneprietenoasă să-l întreb pe dl. Câmpeanu cum ar fi votat dacă ar fi făcut parte dinacel Consiliu de Coroană, dominat de celebrul Apostol al neamului, Nicolae Iorga. Şipoate nu voi fi crezut, dar dl. Câmpeanu a tăcut chitic, deşi i-am mai repetat odatăîntrebarea. Nici astăzi nu înţeleg ce gânduri negre bântuiau în conştiinţa acestui om,şi curând am ajuns să mă consider mândru că cei de la Paris ştiau de frica mea, căci îiatacam ades pentru rătăcirile lor, într’o revistă românească din Statele Unite şi îmipărea bine să constat că ea ajunge şi la Paris, unde reusea să bage în sperieţi pe dl.Câmpeanu. În orice caz, o fire de om cu un caracter prea tare, nu poseda respectivulviitor candidat de preşedinte, R. Câmpeanu. Personal, nu-i dădeam absolut nicioşansă şi am avut dreptate.

Dacă, în privinţa emigraţiei politice maestrul avea dreptate, în ce priveşte intervenţiacelor din ţară simţeam că argumentaţia sa schiopatează, după ce în epistola anterioarăîndemna ca românii să rămână cuminţi până Rusia sovietică va disloca, de-acumîncepe să socotească pe degete ce forţe pot să se opuie comuniştilor şi enumerăarmata, inginerii, forţele industriale şi agricole, şi la urmă ţărănimea pe care o

consideră instabilă aşa cum era în 1980 dar se va schimba în cei zece ani următoricând situaţia ei se înrăutăţeşte progresiv.

Mă miră faptul că marele ziarist nu a luat în socoteală pătura inteligenţei, pe care faruşi o considera potrivnică regimului sovietic alături de naţionalităţile ce aşteptausemnalul insurecţiei.

Doresc să amintesc faptul că nu am fost niciodată membrul unui partid socotit fiind şicel comunist, am preferat să observ de pe margini evenimentele, să le cântăresc înlumina adevărului ştiut de mine, deci să joc rolul, ce-l atrăgea şi pe tatăl meu, dechibiţ al contemporaneităţii mele. Nu am înjurat pe nimeni, nu mi-am bătut joc deeventualele sale defecte fizice, dar am fost aspru, cu individul, indiferent, de poziţialui socială sau de clan, când am considerat că cel ce-şi satisfăcea interesele personale,în acele timpuri atât de vitrege pentru neamul său, se făcea vinovat în primul rândfaţă de poporul lui român. Din această cauză, după experienţa mea lungă în exil,consider pentru situaţia dată, vinovată intelectualitatea românească, pentru acea înprimul rând, generală închinare necondiţionată stăpânirii comuniste, acel “capulplecat sabia nu-l taie” ne-a dus la încheierea unor compromisuri neimaginabile,săvârşite zi de zi.

Dar dacă cei din ţară au scuza terorii ce n’a încetat niciodată să se exerciteze asupralor, ce scuze vor avea intelectualii, stabiliţi într’una din ţările libere apusene, care înloc să se unească şi să lupte ca un singur braţ uriaş pus în slujba aceluiaşi crez, s’audispersat în zeci şi sute de bisericuţe, fiecare din ele considerându-se un autenticomphalos delphic, demonstrându-şi originea tracică în modul cum l-a definit istoriculelen, Herodot.

Din multele manifestări mă voi referi la câteva din cele mai importante.

Cum am mai spus-o, exilul era înţesat de trimişii Bucureştiului, samsari care puneausufletul neamului la vânzare.

Ne oprim în cele dintâi la problema religiei pe care o aminteşte şi P. Şeicaru, aceastaîn loc să apropie oamenii prin iubire, îi îndepărta cu biciul urii.

Oricât ne-ar durea, ierarhia ortodoxă din ţară a făcut jocul puterii şi dacă nu a fostînlocuită, după cum interesele ţării o cereau, se datorează faptului că, bine stimcomuniştii ramânând la putere, nu s’a simţit nevoia unei atare purificări spirituale. Unom de duh, afirmă despre români că în 1989 comuniştii îşi dădeau în cap că au fostcomunişti, ca după mai bine de zece ani de zisă democraţie să se lovească mândrii înpiept, pentru această apartenenţă. Aici am ajuns!

Marele poet al exilului, Aron Cotruş, dându-şi seama că lumea e împărţită de la Volgala Mississipi, între dolar şi rublă, consideră că salvarea omenirii nu poate veni decâtde la Roma, din această cauză a trecut la catolicism, dedicând un excepţional Cântec

lui Ramon Lull, rod a meditaţiilor trăite în mănăstirea Montserratului. Ultima sadorinţă a fost aceea de a fi pus în mormânt îmbrăcat în sutană de călugăr iezuit, ceeace s’a şi realizat.

În tot acest timp, biserica ortodoxa supusă unui regim ateu în ţară, îi urmeazădispoziţiile, ca în exil să concureze bisericile exilaţilor, care refuzau să se închinepreoţilor supuşi regimului din Bucureşti, aceasta cuprinsă de febra unui falsprozelitism, de fapt, slujeau pe dictatorul comunist, încercat de diavol de a supune cuforţa pe cei ce-l respingeau, din toată inima. Aşa dar, sub stindardul ortodoxismului seducea un adevărat război contra celora care-au ales drumul libertăţii, sprijiniţi şi deautorităţile apusene care pe această cale, credeau ei, garantează libertatea cultuluifiecărui cetăţean român ajuns în străinătate, neglijânduse faptul minor, în aparenţă, căse încuraja întinderea comunismului sub chipul blajin al bisericii ortodoxe. Am puteaspune că preoţii din ţară, trimişi în misiune politică peste graniţă, constituiau a cinceacoloană a comunismului, tulburând viaţa celor ce nu mai vroiau să audă nici denumele satrapilor ce stăpâneau samavolnic, România.

Am vorbit de acţiunea pornită de regimul comunist împotriva episcopiei de la Vatra,slujită aproape un deceniu de Bartolomeu Anania, demonstrând cât de uşor trece unom din tabăra răsculaţilor anticomunişti din Cluj, în cea a foştilor adversari, tentaţiade a trăi în Statele Unite a învins orice altă mare ispită trădându-şi principiile.

Tot atât de furibund au evoluat lucrurile şi la Paris unde era în joc biserica ortodoxădin rue Jean de Bauvais, ctitorită de generaţia din 48, în timpul unui exil ce părea sănu se mai sfârăşească.

După 23 August 1944, regimul ateu din Bucureşti nu s’a mai îngrijit de acest lăcaşsfânt, astfel că au ajuns să o scape de totală paragină un grup de credincioşi exilaţi,care i-au redat vechea funcţie de a sluji ca lăcaş de cult ortodox. Totul a mers bine, până Ceuşescu venit la conducerea ţării comuniste s’a hotărât săîntrebuinţeze religia ca obiect de propagandă a propriului său partid, nu se ştie de cedictatorul ţinea morţis să realizeze unirea tuturor românilor din exil sub sceptrul său,rolul acestora fiind acela de a-l aclama în marşurile sale de imperator, parcurse într’oEuropă ce se afla tăvălită la picioarele sale. Pentru împlinirea acestui vis, în fond,deşart, dictatorul a cheltuit sume enorme, fără să-i pese că poporul pe care-l conduceaîncepuse să cam moară de foame. În acest sens trebuie că nu s’a simţit chiar bine,atunci când în timpul unei călătorii în Canada anului 1988, fiindcă localnicii nu aufost mulţumiţi de propunerile sale, au lăsat coloanele de manifestanţi români să seapropie nespus de mult de maşina deschisă a celor doi tirani, şi să le strige sloganurica: Ceauşescu-Scorniceşti, Criminal eşti. A fost o mare senzaţie printre toţi oameniide buna credinţă, eveniment fără nici o influenţa asupra dictatorilor care dacă ar fiavut o picătură de inteligenţă ar fi înţeles că partida e pierdută, ca să-şi salveze măcarviaţa ar fi trebuit să-şi dea demisia. La urma urmelor pe soţii Ceauşescu i-a dus pedrumul morţii, încrederea în ei, nemărginită, arătată de poporul român, prinmanifestările sale de dragoste prefăcută, de acest caracter singuri dictatorii nu-şi

dădeau seama cât era e de înşelător.

Astfel, nu va mai mira pe nimeni că Ceauşescu, descoperind că biserica din Paris eraproprietatea statului român, fără nicio altă formalitate, trimite o delegaţie de preoţi săia în primire biserica. E bine să nu uităm că cel ce conducea grupul de preoţi reseriştinu era altul decât viitorul mitropolit al Banatului, Nicolae. Desigur, rezistenţaexilaţilor români a fost totală şi numai moliciunea firii părintelui Nicolae a evitat unschimb de pumni, care cine ştie cum s’ar fi terminat. Urmează un proces întrepărintele Boldeanu, parohul bisericii din rue Jean de Bauvais şi guvernul comunistromân, sentinţa judecătorilor dând câştig de cauză părţii româneşti din exil şi aicivom aminti că preotul Boldeanu cunoscut în trecut pentru activitatea sa de comandantlegionar, a avut meritul de a convinge de dreptatea sa înaltele autorităţi francezeinclusiv francmasoneria, care au reacţionat împotriva pretenţiilor statului comunistdin România, cu străvezii intenţii politice şi deloc religioase.

Astăzi, după 11 ani de eliberare “democrată”, s’au reluat vechile discuţii în legăturăcu biserica românească din Paris, cu sorţi de izbândă pentru biserica ortodoxă dinBucureşti să-şi însuşească ceea ce nu a fost niciodată a ei. Şi de data aceasta, partidulcomunist e la datorie, sprijinind acţiunea nedreaptă a prelaţilor săi.Iată cum biserica ortodoxă, sub comunişti, a avut un efect de dezbinare asupraromânilor, bisericile închinate Bucureştiului erau puse fără nicio rezervă în coastacelor aprţinând exilaţilor, cum s’a întâmplat la Offenbach, concurându-ne biserica dinFrankfurt. Preoţii îşi negau apartenenţa dar cum aveau bani destui, mai organizau câteun banchet unde după ce s’a băut un pahar de vin mai mult, câte un stimabil se ridicaîn picioare, închinând, în onoarea „tovarăşului Nicolae Ceauşescu“. Iată cumcontribuia biserica noastră ortodoxă la unitatea poporului român, în vedereacombaterii regimului comunist din ţară, de fapt era cu totul supusa să executeordinele pe care le primea.

Nu făceau excepţie nici alte instituţii ale exilului, în primul rând, m’as referi laEuropa liberă în care credeau mulţi români din ţara, ori pentru aşa ceva trebuie săposezi o naivitate prostească sau rea intenţie, şi cuvintele mele sunt valabile şi dluiPaler, aflat în fruntea acestor admiratori de duzină.

Dl. Al. Gregorian, primul director al Europei libere, m’a asigurat că americaniidădeau multă libertate colaboratorilor săi - postul era finanţat de ei - astfel cădeosebita coloratură năştea din spiritul balcanic al angajaţilor români, care pe aceastăcale se achitau de gestul de iobag de a săruta mâna stăpânului lor.

De fapt, postul aparţinea clanului Ierunca- Lovinescu, insuficienţi ca pregătire pentrumisiunea pe care şi-au luat-o, pusă în slujba de a-şi lustrui numele dacă prin valoarenu era posibil. Vom mai reveni asupra acestui subiect, dar cine ar putea-o salva pelătrătoarea dnă Lovinescu de pactizare cu regimul din ţară, atunci când oricât demulte se ridicau, sigur pe nemerit, tăicuţului ei, ea tot mai avea câte ceva de obiectatcelor din ţară, parcă ar fi fost vorba de argaţii domniei sale, de pe moşia numită de C.

Stere, Fisherland.

Ierunca şi-a compensat lipsa totală de har scriitoricesc promovând poeţi careîntrebuinţau celebrul vers al lui “mă piş”, dar când barometrul bunului său simţ seapropia de nulul absolut, atunci el, o omidă, se lega de monumentalitatea de stejar alneamului, reprezentată de Tudor Arghezi; şi fiindcă nu reuşea nici când considera căRomânia e studioul în care Noel Bernard caută să intre în dialog cu excelenţa saCeauşescu, abordează un domeniu ce i se potriveşte ca mănuşa pe mâna-i de aranjor,când se ocupă de soarta celor fugiţi în Apus, după ce au scris cu regularitate laScânteia, şi astfel şi-a câştigat un renume fals printre scriitorii din ţară, care vedeauîn el protectorul magnanim de la Paris. Unde e aici vorba de interesele României, mairămâne fanilor lui să ni o demonstreze.

Tot clanul Ierunca-Lovinescu i-a permis lui Ion Caraion să declanşeze cea maimurdară şi prin nimic sprijinită campanie împotriva lui Eugen Barbu, denunţându-lde plagiat, adică romanul Groapa nu-i a lui ci al tatălui sau nelegitim Crevedia, elfiind un copil din flori, o puşlama iar mama-sa, una de-aia. Totul bazat pe nişteargumente de vânzătoare de morcovi în piaţă, partea comică, puţin ştiută o constituiefaptul că în timpul şederii lui Barbu la Paris, imaculata dnă Lovinescu i-a tradus înfranceză romanul Groapa şi s’a supărat pe autor atunci când acesta i-a adus lacunoştiinţă că se întoarce în ţară. În ce-l priveşte pe Ion Caraion, radio Europa liberăi-a dat prilejul să se răzbune pe E. Barbu deoarece acesta a publicat documentul princare Ion Caraion, după atâţia ani de închisoare, a devenit colaboratorul turnător alSecurităţii. De altfel, noi am fost siguri de această postură a zisului poet, când înCuvântul românesc sub un titlu furat de la Anton Pann, Spitalul Amorului, mărturiseacă la un moment dat ieşit din temniţă, a câştigat. Primind de la comunişti (se înţelegesecurişti) zilnic suma de 3000 de lei şi - asta pe când un cercetător principal alAcademiei avea 2000 lei, salar lunar.

Este încă de specificat că dnul Ierunca e manipulat de afară, în exil se manifesta caom de stânga până intelectualii francezi şi-au schimbat poziţia şi din acele zile adevenit peste noapte un democrat pur sânge, că aşa-i românul îşi schimbăconvingerile de pe o zi la alta.

Pentru merite deosebite dl. Ierunca a fost declarat cetăţean de onoare a oraşuluiVâlcea, faptă meritorie sancţionată de celălalt regim numai că unii intelectuali, poeţiai urbei, erau scandalizaţi că vizitând Vâlcea, dl. Ierunca a refuzat să-şi viziteze satulnatal, în cimitirul căruia îşi dormeau somnul de veci, părinţii dânsului. Dar se vede cănu-l interesa decât marea distincţie, câştigată cu greu odată ce consilierii primăriei nuau fost de acord cu respectiva numire, dar a urmat o acţiune de constrângere dinpartea primarului Zamfirescu, un agramat ce trebuia să ducă la împlinire misiuneadată, discuţia a ajuns şi la postul Vâlcea al. dlui Frâncu şi m’a revoltat atitudineamoderatoarei tendenţioasă dorind să impună consilierilor hotărârea de la centru,demonstrându-ni-se că fie unii fie alţii, nu au nicio legătură cu principiile democrateprin care s’ar fi recomandat respectarea hotărârilor consilierilor Vâlcii, care au cedat

până la urmă. Am căutat să intervin în discuţie pentru a arăta, în sprijinul consilierilornedreptăţiţi, modul obiectiv de prezentare în exil a personajului pus în discuţie, delocmăgulitor pentru el, dar tot după obicei comunist nu mi s’a dat posibilitatea să intru înemisiune, procedeul e aplicat constant de cei ce conduc posturile noastre naţionale deteleviziune, făcându-ne să înţelegem că şi-au umplut buzunarele cu bani, fără să-şi ficurăţat scofârlia de tarele trecutului.

Dl. Ierunca se plângea odată că îi întrebuinţez numele de familie de Untaru (pe atunciîncă nu şi-a ales un altul) pe când şi el ca alţi mari scriitori, îl dădea iar exemplu peTudor Arghezî, a avut dreptul să-şi aleagă un pseudonim. Eu nu-i tăgăduiam acestdrept, chiar dacă nu-l socotesc decât un scriitor submediocru; dar aş vrea să-i atragatenţia că numele sau e cu tâlc deoarece Untaru e unul pe cinste, în timp ce Ierunca eo pasăre proastă şi leneşă apropiată de genul ciorii, ori dacă el crede că-lcaracterizează aevea, noi nu avem nimic împotriva să-l poarte.

Regret că mi-am pierdut timpul atât de mult cu postul de radio Europa liberă, dar eranevoie să i se arate adevărata faţa, şi nu am epuizat subiectul, dar promit să revinasupra perioadei comunist-dizidente al acestui post inaugurată de numirea ca directoral istoricului Vlad Georgescu.

Câteva cuvinte iar despre Biblioteca de la Freiburg, înfiinţată de venerabilul VirgilMihăilescu, pe această cale continuându-şi meseria de bibliotecar avută în ţară şi înexil. Sprijinit de autorităţile germane şi de cotizaţiile membrilor români, în decursulanilor a arătat o atitudine binevoitoare regimului din Bucureşti, temele abordate laacest institut fiind neutre, nu se atingea nici din întâmplare de unele faptecontemporane ce ar fi trebuit să preocupe un atare institut de cultură.

Fiindcă tendinţa institutului de la Freiburg devenise tot mai evidentă, m’am retras dincercul sprijinitorilor săi. Îmi amintesc, odată vizitând biblioteca de la Freiburg amcunoscut o doamnă Sturza, fostă pensionară a închisorilor comuniste, suferinţele eim’au mişcat în mod deosebit şi se înţelege înfieram aşa procedee, mult mai sălbatecedecât cele aplicate în zisul întunecat Ev-Mediu. Dl. Mihăilescu trecând pe lângă noi aîncercat să ne calmeze deşi nu eram decât noi trei de faţă, totuşi pe dl. director îlderanja sincerul nostru entuziasm anticomunist. La toate acestea s’a adăogatconcedierea dneî Szurza din motivul că prezenţa ei devenise periculoasă pentrupaşnicul domn Mihăilescu.

În astfel de condiţii dl. Mihăilescu s’a inconjurat tot mai mult cu oameni, dacă nuchiar credincioşi Bucureştiului, sigur cu cei ce nu vroiau să intre în conflict cu el.Fără să-şi dea seama, comuniştii români nu au avut nicio greutate să-şi introducăoamenii în conducerea bibliotecii de la Freiburg, mai ales că directorul îi preferaputând să arate că instituţia sa nu are o orientare politică, inclusiv anticomunistă.

Conflictul s’a declanşat odată cu retragerea, dlui Mihăilescu, când comuniştii aurefuzat să-l aleagă pe urmaşul destinat de fostul director şi mai mult, o făceau

conştienţi că vor trebui să renunţe la ajutorul substanţial al nemţilor, astfel că sedemascau fără reticenţă, urmau să fie finanţaţi de cei din ţară, la început de comunişti,mai maşcat, dupa 1989 pe faţă de noul regim procommunist din România. Nu are rostsă pomenesc nume, le-aş face o cinste deosebită, dar biblioteca din Freiburg devinetot mai mult o pepinieră a culturii romaneşti din ţară, nu mai are rolul de a promovavalorile, în primul rând ale exilului, cum încerca dl. Mihăilescu să ne convingă.

Pentru a demonstra modul de lucru al acestei biblioteci a Bucureştuluî, aş da caexemplu cartea unui oarecare Al. Ruja care caută să-l incă dreze pe Aron Cotruş,culturii proletcultiste din ţară, deci să ni-l fure ca la uşa cortului, când de fapt e vorbade cel mai mare poet al exilului românesc, nici autorul, nici cei de la Biblioteca de laFreiburg nu pot să se apropie de acest uriaş al adevăratului destin românesc fiindcănu-i lasă apartenenţa polică, total străină, de credinţele marelui bard.

Nu e greu de văzut, că în loc ca dl Mihăilescu să lupte pentru a realiza unitatea decare avea nevoie exilul românesc, el s’a trudit prin toată activitatea lui să dechidăcalea comuniştilor spre instituţia lui, de unde falimentul de ultimă oră. Dl. Mihăilescua refuzat sprijinul prinţului Nicolae, fratele lui Carol II mult mai credicios poporuluiromân decât fostul rege. Directorul bibliotecii a respins atunci o ofertă care ar fi pututsă asigure unitatea de luptă a românilor, i-a fost frică atât de adversarul comunist câtşi de atitudinea nemţilor, care nu i-ar fi permis o independenţă prea mare faţă deprietenul rus din răsărit. Veniturile prinţului Nicolae ar fi putut garanta independenţade care dl. Mihăilescu nu avea nevoie, iar Prinţul ar fi putut fi puntea de unire întreromâni, fiindcă ajutorul său era desinteresat, nu avea nicio pretenţie la tronulRomâniei, pe care nu l-a ocupat niciodată.

Dar parcă nu ar fi fost destul ce ne ofereau principalele instituţii ale exilului, înacelaşi ritm alert se desfăşurau şi abdicările unor personalităţi dintre ele voi aminti,pentru mine cea mai discutabilă şi totodată dureroasă în acelaşi timp. E vorba dedefecţiunea lui Mircea Eliade pe care s’o înţelegem va trebui să ne referim, mai întâi,la unele evenimente ale exilului.

Existau în exil unii oameni cu o viziune proprie şi dintre aceştia cel mai original, frizând chiar demenţa, era Horia Stamatu. Pe baza unui premiu depoezie primit în adolescenţa sa acuma era autor de poezii pur şi simplu trăznite, pecare el le numea suprarealiste. Mi-a trimis şi mie volumul Cairos de care i-ammulţumit, se înţelege dar totodată mi-am arătat nemulţumirea faţă de un articol al săupublicat In Cuvântul românesc, în care se referea total neortodox la romanul lui LiviuRebreanu ceea ce fiindcă mă durea, i-am adus-o la cunoştiinţă, în modul cel maicivilizat posibil, cunoscându-mi pacientul, fiindcă sigur Horia Stamatu, la aceavreme, era un caz psihiatric. Dar surpriză, îmi trimite îndărăt scrisoarea fără niciuncomentar, un gest bizar, să-i spun, odată ce dacă aş fi fost de nivelul lui i-aş fiînapoiat cartea, ceea ce nu am făcut-o. Deci Horia Stamatu era un fel de oracol al luiPytia, ale cărui sentinţe nu se mai discutau, erau aprioric deasupra tuturor altora. Iată,cum se putea intra în dialog cu un român căruia, zic eu, îi erau tulburate minţile, dar

poate că nu era decât o simplă grandomanie proprie unor intelectuali români, şi aici l-aş încadra pe Macedonski paranoic ce se purga de ideile sale patologice prin poeziilelui, fenomen descris de Salvador Dali mai târziu, ceea ce nu ar fi trebuit să-i scapebiografului Adrian Marino.

Pentru dl. Horia Stamatu cel mai mare scriitor al româniior, din ultima vreme, era E.Ionescu chiar dacă a scris în franceză.

Dar cu adevărat şi-a dat drumul acest domn în revista, numită pompos, academicăromână din exil, editată de un oarecare I. Sporea, economist de meserie, fără niciuncontact cu literatura. Acestui om îi dădeau nemţii bani să mai facă şi niţică literaturăromânească, şi fiindcă nepriceputul rămâne nepriceput, unele nume consacrate dinexil au ajuns să publice în revista lui Sporea tot ce le trecea prin cap, să numaivorbesc de antipoezia din care voi da câteva mostre sub titlul:

“O tristă dare de seamă”.

Revista Scriitorilor români, Muenchen, 1986, nr. 23 publică “în extenso” unmănunchi de colaboratori care parcă s’au înţeles să-şi bată joc, pur şi simplu, desfânta artă a poeziei.

Primul este D. Ichim, cu ale sale poeme Tanka. Pentru ca cititorul ocazional depoezie, să-şi dea seama cam ce absurdităţi, superioare trufandalelor suprarealiste alepsihiatrului André Breton, debitează domnul în cauză, am să citez un singur fragmentedificator:

Măslinul e porc, Şi o să-i spun totdeauna. A râs de porumb

Că-şi începuse nunta Cu pruncii subsuoară.

Şi aşa mai departe, tilinca, tilinca, pe 11 pagini albe ca spuma mării din care a ieşitVenus dar nu de Botticeli ci Anadiomene a lui Rimbaud, cu un şancru pe anus.

Şi să nu uităm că rândurile sunt scrise de un preot, pentru domnia sa măslinul subpacea căruia s’a rugat Măutuitorul nu-i altceva decât ..., un porc. Puşchea pe limbă,părinte, să nu te audă Diavolul!!!

Parcă să ne demonstreze că prin dl. D. Ichim nu-i spus ultimul cuvânt, apare maidezvoltat, dl. Ioan A. Mirea, de astădată pe mărimea harului său de a bate câmpii, i sepun la dispoziţie, prin mărinimia dlui I. Sporea, zeci de pagini.

Iată mostră de antipoezie, mai de paişpe carate ca cea a lui Tristian Tzara (complimentul crede că-l măguleşte pe cel vizat):

X + Y X + Y = doi

Zvârl cu pietre într’un cotoi.

Ceac-pac, iată întreg cometarul meu.

Dar mai departe cade în trivialitate, spurcă şi raiul cu “balele Beatricei” (descrisă înaltă parte):

Într’o vineri din mai am cerut să intr’n rai la intrare am cerut să mă spele pe picioare

Nici deşuchiatul Ubu-roi nu-şi permite să fie aşa periculos de obraznic. Darurmătoarele:

o cucernică zugrăvită’n pielea goală se făcea că trupul îşi spală pe mătasea despicată (şi nu era despicată) arăta că are o pată (şi nu avea pată).

Nu mai am ce zice. Dl. Ioan Mirea mi-a luat piuitul. Mare maestru de ceremonii!!! Săse observe însă că, citire de la Apollinaire, nu cunoaşte semnele de punctuaţie, suferăde-o regretabilă amnezie a lor. Remarc în Gândurile dlui I.A. Mirea o autodefiniţie pe care nu am de ce să o contest:“Exilul?! ... Exilat? ce sunt eu? sunt un exilat, sunt alungat, sunt proscris, sunttrădător, renegat, dezertor, sunt un vântură lumea, sunt haimana?” Gura păcătosuluiadevăr grăieşte.

Cred că Ion Caraion s’ar bucura văzându-şi elevii sârguincioşi în acţiune, şi încă cefel de acţiune. Bineînteles, aşa se va simţi şi propagatorul în exil at antipoeziei lui“Mă piş”, eminenţa cenuşie Virgil Ierunca-Untaru.

Dintre poeţii consacrati, N. Novac şi Sergiu Grossu prin versurile lor corecte, nu potreface nimic din obrazul grav avariat al revistei. Deschis îi întrebăm, cum se simtdomniile lor, într’o atare societate carmino-tankistă?

Nu putem elogia în schimb, din păcate, pe ceilalţi doi poeţi cunoscuţi ai exilului.Primul, Vintilă Horia în Agonia dedicată lui Hans Diplich, este de un prozaism de-adreptul vătămător urechilor şi reusşte, deosebita performantă prin neologismele şicuvintele dure, uzitate, ca: un viitor cu răspunderi, obscure intenţii, piepturi unanimeşi iar durerea răspunderii. (Se vede că totuşi pe undeva ceva îl frământă pe dl. VintilăHoria: răspunderea pierdută fată de confraţii săi mai tineri, că altfel toată perspectiva

dânsului este numai a prietenilor cât ar fi de impostori, dar prieteni să fie).

Am dori să ne arate unde se ascunde sâmburele de poezie în proza banală publicată,că noi nu o găsim, deşi. o căutăm ca pe un ac în carul cu fân, atâta e molozul deabundent.

Ştefan Baciu cu “havaismele” lui, a căzut de-acum într’o penibilă manieră, astfel căprobabil îl mai acceptă cel ce-l citeşte întâia oară deci îi sunt străine monotonele sale repetări de parcă ar fi o placă stricată din caleafară de învechită.

Consecvent credinţelor sale socialiste pe linia lui Ştefan Voitec şi Ion Pas, stâlpiiculturii comuniste (detalii vezi în Praful de pe tobă) de câte ori are ocazia mai vârăprintre noi pe câte unul de-ai lui. Acum pe lângă Nicu Carandino este vorba deLaureţiu Fulga întors în România ca ofiţer voluntar al diviziei “Tudor Vladimirescu”cu trupele sovietice şi de comentatorul marxist, de ultimă oră, al lui Faust de Goethe,Şt. Augustin Doinaş.

Dar asta nu e totul. Ca pentru a justifica orientarea antieminesciană a domnilor maisus citati, dl. Mihai Niculescu este autorul unui articol întitulat Actualitatea luiEminescu; în acesta sub cuvinte împrumutate de la G. Călinescu, deci sunătoare dargoale în conţinut, până la urmă desfiinţează poemul Luceafărul, capodopera absolutăa literaturii române. Pentru domnia sa poemul “nu-i oare expresia tipică a orgoliuluimasculin, intolerant şi posesiv?” (Unde eşti, voinice Grama, să-ţi auzi urmaşul !!!)

În ce priveşte “aventura Hyperionistă” poate sugera, în planul “norocului” versiuneaîntre sublim şi grotesc - mai degrabă grotescă - a fiecăruia.”

Bravo, dlor redactori, că aţi publicat o astfel de bătaie de joc la adresa celui mai marepoet al nostru şi încă sub firma zişilor Scriitori români şi a unei Societăţi academiceromâne !???

Îmi amintesc prin anii lui 60, am ajuns ca din întâmplare, dus de un prieten, la cenaclul literar din Bucureşti, G. Bacovia. Prezenţi acolo o sumă de rataţidin toate genurile, se întreceau pe rând fiecare să citească din creaţia proprie, de fapto colecţie de absurdităti şi nimicuri prozaice. În faţa unei astfel de manifestaţii nuştiai dacă să râzi ca de-o farsă reuşită sau să plângi pe mormântul culturii româneşti.

Astăzi mănunchiul de poeţi mai sus trecuţi în revistă, au izbutit ca din libertatea undetrăiesc şi crează după cum îi taie capul, să se aşeze cu mult sârg la nivelul deodinioară al confraţilor de la cenaclul George Bacovia din Bucureşti.

Confruntat cu un atare merit, sincer, nu ştiu din nou dacă va trebui să râd homeric sausă plâng cu atâta mai amarnic.

Oricum de-acum am să mă socot un exilat al exilului. Şi consider că nu sunt singurul.

11. Martie. 1987

Cel care domina selecta distribuţie a revistei era acelaşi Horia Stamatu, ca exeget aloperei lui M. Eliade. Nu voi intra în amănunte dar comentatorul Stamatu întrebuinţaun vrednic limbaj de dicteu suprarealist fără un înţeles clar, înafara numelor pe care lecita destul de rar. La noi există un obicei, că atare discursuri sunt aplaudate la scenădeschisă, fiecare din ascultător sau cititor simţindu-se nevrednic de a-l înţelege peunicul învăţat, prinde din zbor, unele noţiuni ce nu aveau legături între ele, darprezenţa lor stau mărturie unicului monolog ţinut de o minte cu adevărat genială.

Drept urmare, fiindcă aveam un mare respect faţă de savantul Mircea Eliade, măîntrebam cum admite el să se scrie atâtea elucubraţii chiar trăznăi sub firma numeluisău şi mî-1 închipuiam tare nemulţumit de atare aiureli ce nu aveau nicio legătură cuştiinţa religiilor. De fapt, Horia Stamatu căuta să exemplifice părerea altui extaziat deopera lui Eliade pe care îl defineşte ca o galaxie pe cerul omenirii, uitând dl. N.Caranicu autorul acestei mirabile metafore, că Eminescu, marele, se mulţumea cu unsingur astru, Luceafărul.

Mai târziu, confruntat cu elogiile adresate de M. Eliade editorului său Ion Cuşa amînceput să mă îndoiesc de distanţarea maestrului de cei ce-l ridicau în slava slăvilor,când din contră el îi admira, nu rar, adoptă acelaşi limbaj gongoric.

L-am onorat pe M. Eliade atunci când a editat un număr din revista Ethos dedicând-omarelui său profesor Nae Ionescu, silindu-i pe duşmanii săi de moarte Ierunca şiLovineasca să scrie fiecare câte un articol bun şi adevărat despre hulitul profesor.

Dar nu mi-era greu să-mi dau seama că în jurul savantului se crease o atmosferă ceavea darul să-l convingă de faptul că ar fi posesorul unei duble morale, una cepermite geniului să se considere deasupra muritorului de rând, înzestrat cu drepturi cei se cuvin numai lui, peste bine şi rău.

În acest mod, savantul şi în aceeaşi măsură scriitorul Mircea Eliade va trebui săîmpartă şi celorlalţi din secretele activităţii sale, încât ceea ce se înfierează ca un actde trădare pentru ceilalţi, în cazul dat devine o necesitate, oamenii nu pot fi privaţi demarile cunoştiinţe ale unicului maestru, se înţeleg cei din ţară.

Sa nu ne amăgim, M. Eliade se va publica în ţară ca şi scriitor de nuvele şi romanefiindcă arta lui deşi, în parte tradusă în alte limbi, nu s’a bucurat de succesul aşteptat,astfel că scriitorul îşi mângâia vanitatea rănită prin publicarea în România unde de laînceput va avea succesul garantat de cei ce-l editau.

Mai exista şi un alt aspect de care va trebui să ţinem cont. Mircea Eliade fusese

considerat şeful generaţiei sale, dar prin începuturile lui destul de anevoioase, dacă negândim la Isabel sau Apele diavolui ori la Huliganii nu-i justificau distincţiarespectivă, nici chiar după ce s’a întors din India, când îl urmăreau cuvintele luiEugen Ionescu, destul de usturătoare: “Noi îl ştiam pe Eliade studiind religiile indienepe când el s’a întors cu un roman de dragoste.” Pe tonul glumeţ al dramaturgului serostea un mare adevăr pe care nu ştim dacă M. Eliade l-a uitat vreodată.

Însfârşît, oricât am întoarce-o pe faţă şi pe dos, M. Eliade s’a lăsat editat în ţară, ceeace pentru un adevărat exilat a constituit o lovitură tare dureroasă, oare omul căruia ise admitea o dublă morală îşi dădea seama cât rău a făcut celor ce credeau îneficacitatea luptei lor anticomuniste? A trecut, pur şi simplu, dincolo la duşman!Întotdeuna mi-am spus că nu am cedat comunismului, unde de multe ori mă aflamsub presiunea ordinelor partidului, dacă am rezistat în acele condiţii inumane,socoteam mai mult decât absurd să trec de partea asupritorilor ţării, acum când măaflu într’o societate cu adevărat liberă.

Şi totuşi M. Eliade a făcut-o, neforţat de nimeni, aflat în culmea carierii saleamericane, ori dacă astfel de personalităţi ajung să întărească poziţiile duşmanilornoştri, cum să ne mai gândim la vreo insurecţie când lucrurile sunt pecetluite capentru veşnicie?

Iată-l deci figurând în vitrinele librăriilor comuniste, unde îşi afişă poza de gurumodern, aprinzându-şi cu nonşalanţă pipa.

Oare omul şi scriitorul Mircea Eliade se simţea ca în editurile din Apus, uitând că peaceste locuri nu publică decât unii, cenzura fiind mai actuală ca oricând? Cum pot sănu mai ieie în seamă unii scriitori libertăţile de care se bucură şi să se lase târâăţi,chiar şi în mod simbolic, în beznele cele mai dese, nevăzute pentru trup, puternicpercepute de ochiul sufletului, ca să vorbim de dualitatea portretelor semnate depictorul Ţuculescu.

Urmează, ca sobolii ieşiti din închisoare, laudele ziarelor amintind românului de pestradă că e silit să mai înghită un moment, al lui M. Eliade, după ce au trecut, pestecele ale lui Lucian Blaga şi Iosif Drăgan.

Vor urma şi studii scrise la comandă, de unde, după cel mai statornic obicei alromânului, nu-şi au locul decât laudele cele mai exagerate si nici un fir din prafulcriticii discrete.

Adrian Marino se plângea deja că nu a fost primit la Paris, aşa după cum o meritădupă munca depusă la cartea tratând despre hermeneutica lui Mircea Eliade, care nicinu ţine de specialitatea sa. De pe acum regretă că a intrat în afacerea respectivă. Enemulţumit şi de primirea istoricului religiilor, probabil că trebuia să-i coboare şi lunade pe cer. Oare la ce i-a slujit această aventură stupidă istoricului şi scritorului Eliadeînafară de a-şi murdări numele şi a-şi compromite prestigiul?

Consider că un mare rol au jucat totuşi cei din exil, când l-au convins că e atât degenial încât se bucură de morala celor aleşi. Toate laudele lui H. Stamatu au copt iarabcesul se cerea golit tocmai în România. Pentru o clipă chiar Eliade să-şi fi pierdutechilibrul şi adevărată măsură? Greu de crezut.

Scriitorul cunoştea situaţia din ţară, de la întâmplarea profesorului Fârâmiţă, interogatde mme Vogel, Ana Pauker în persoană, a trecut ceva vreme, lucrurile sau maischimbat, adversarii erau mai stilaţi dar ori când gata să te ucidă cu o injecţie deaconitină, cum aflăm, din povestirea Cele trei Graţii. Din această cauză nici nuacceptă să vină în ţară, ceea ce ar vorbi pentru el, dacă puterea nu ar fi fost mulţumităcu ce a dobândit. Dar ce ar fi vrut sa vadă în ţară, unde ar fi putut să aibe chiar şiunele surprize?

Mai mult, oficial teoriile lui Eliade sunt acceptate formal, dar când apare gruparea meditaţiei transcendentale, practicanţii ei au intrat în închisoare.

Ci atâta nu e destul, pentru a-şi regla raporturile cu comuniştii Mircea Eliade ajungesă stea de vorbă cu trimisul lui Ceauşescu în persoana lui A. Păunescu, ceea ce pentrumine personal nu poate fi iertat, M. Eliade a căzut pe ultima treaptă acolaboraţionismului, de unde mai departe se întinde întunerecul infernului.

În Limite, Mircea Eliade se plânge că dialogul avut loc între el şi A. Păunescu a fostmodificat şi în bună parte maltratat. Politicos, să nu zic puţin bine pervers, Ieruncă nupublică nici originalul prezentat probabil de A. Păunescu şi nici cel publicat decomunişti, cu toate că reprezentantul ceauşist i-a promis că nu va fi deloc schimbat. Reclamaţiile lui M. Eliade să recunoaştem sunt pur platonice şi dau naştere la noidiscuţii, deloc măgulitoare pentru savantul grăbit să intre în graţiile dictatoruluiromân, parcă cele americane nu i-ar fi ajuns.

Evoluţia de după 1989 al acestui personaj dubios A. Păunescu, este grăitoare pentrulipsa de demnitate a românilor, de astăzi. După ce a fost de câteva ori păruit derevoluţionari, devine conducătorul partidului muncii, de unde îşi dă demisia şi intră înserviciile Antenei, post de televiziune comunist pe linia PDSR-ului, unde ne apare închip de erou care a scăpat oamenii din ghiarele fostului sau şef, căruia de fapt îi pupadin supuşenie şi praful lăsat de nobilele sale încăltari. Şarja reuşeşte şi încetul cuîncetul, poetul naţional al românilor prinde contururi tot mai mari, fizice mai mult,fiindcă poezia lui e un discurs patriotard, căreia eu îi contest orice valoare.

Se poate spune astăzi că România în noile sale straie comuniste are doi eroi aitrecutului: politic, Ion Iliescu fost prim secretar de partid devenit peste noaptesalvatorul ţării, iar alături de el lingăul absolut al dictatorului, făcând pe poetulnaţional al noii Românii comuniste, ridicat la rangul de senator al tuturor minciunilorpe care le-a prefabricat cu bună ştiinţă.

Cu cât vor trece anii, întâlnirea lui Mircea Elîade va apăsa greu pe umerii prestigiuluisău de om şi totodată va arunca umbre grele pe opera sa ştiinţifică, cea scriitoriceascăavând unele limite peste care nimeni nu va putea trece.

Tot ce s’a scris despre el, mai mult decât laudativ în epoca lui Ceauşescu se va risipiaşa ca frunzele uscate în toamnă, neavand nicio valoare. Pentru stabilirea valorii luiMircea Eliade se vor pronunţa în numele savantului specialiştii în materie, la fel şiprivitor la analiza operei literare, exegetul va renunţa la elogii goale lipsite de oriceconţinut, altfel spus, munca va fi reluată de la începutul începutului.

Pentru, orice exilat anticomunist, rămâne stabilit că pentru a câştiga unele favoruridin partea comuniştilor români, Mircea Eilide a lăsat să se surpe in conştiinţa sa,lumea lui Nae Ionescu şi nu în cele din urmă şi a lui Corneliu Zelea Codreanu, pecare-l admira ca să fie solidar cu dascălul său, ca nelegionar. Dovada o aduce chiarşeful legiunii în timpul procesului intentat lui, din cauză că l-a jignit pe Apostolulneamului, Nicolae Iorga. Printre altele, în apărarea sa Codreanu citeazăţ un fragmentdintr’un articol scris de un nelegionar, şi acesta era Mircea Eliade. Mai mult, ajuns săfie internat într’un lagăr alături de legionari, cuprins de un şoc nervos, Eliade începusă strige ca din gură de şarpe, că s’a făcut cu el o greşală, fiindcă el nu e legionar.Camarazii din jurul lui, sesizaţi de manifestarea laşă a tânărului, au depus în cormărturie că respectivul nu are nimic în comun cu legiunea, astfel că până la urmăEliade a fost pus în libertate. Asta şi ca aviz duşmanilor săi care după ce l-auexploatat în viaţă, acuma încearecă să-l denigreze vorbind de legionarismul său,pentru ei o adevărată crimă. În acei ani, mişcarea legionară reprezenta un partidadmis de legile ţării, încât M. Eliade putea ca nelegionar să scrie elogios despre şefulunui partid, fie şi legionar.

În exilul american, Mircea Eliade întâlnindu-se cu Vasile Posteucă autorul articolului“La desgroparea Căpitanului”, probabil şi pentru a-i întări sentimentele, i-a promis căva scrie şi el despre Căpitan, aşa cum l-a cunoscut. Peste câteva luni reîntâlnindu-se,savantul îi mărturiseşte că în atmosfera nou creată, îi era imposibil să scrie adevaruldespre un om dinainte condamnat, fără niciun drept la apărare.

Personal, am fost atacat de o revistă apărută în româneşte la Tel-Aviv, redactorul eraun cunoscut colaborator al regimului comunist, în care eram făcut legionar fiindcăscriam într’o publicaţie, condusă de un tânăr care făcea pe legionarul în memoriaunui unchi al său, mort în temniţele comuniste, şi eu i-am răspuns insolitului acuzatorlămurindu-l că în activitatea mea de medic în Bucureşti şi în Germania, am fostprietenul multor evrei colaborând cu ei. După ce a acceptat cu jumătate de gurăargumentaţia mea, şi-a reconfirmat părerile după ce am scris câteva rânduri despre ocarte a bunului domn Boacă, în care îşi scria amintirile din tinereţe, pomenindmarginal de unii fraţi de cruce a domniei sale. Eram făcut legionar fiindcă în loc săridic în slăvi pe cotropitorii ţării am scris câteva cuvinte de mulţumire unui om caredeşi trăieşte de zeci de ani departe de ţara sa, îşi aminteşte de ea cu mult drag şi totatâta nostalgie.

Dar pot să dau un exemplu major în care criteriul politic a călcat cu violenţă pevaloarea ştiinţifică a drului N. Paulescu, descoperitorului insulinei, i s’a refuzatdecernarea premiul Nobel care a fost dat ostentativ lui Banting şi Best, un student înmedicină şi un biochimist. Cauza acestei erori nu era deloc întâmplătoare şi trebuiespus deschis că i s’a refuzat premiul drului N. Paulescu, deoarece era membru defrunte al partidului naţionalist condus de A.C. Cuza. Şi cum în catastifele insitutuluiNobel sunt trecute motivele neacordării premiului Nobel drului Paulescu,descoperitorul adevărat al insulinei, ne va explica eşecul prof. Pavel diabetologromân de seamă, acesta a adus argumente clar doveditoare că Paulescu a descoperitinsulina înaintea lui Banting şi Best, cu toată evidenţa comisia a considerat că nu ecazul să se revie asupra gravei greşeli, motivaţia fiind puerilă dând dreptate lui Sartrecare a refuzat premiul Nobel, căzut definitiv în mrejele politicianismului, în numelecăruia se persistă în greşala primordială, dovadă că substratul ei e unul aplicat cubună ştiinţă.

Se pare că relaţiile lui M. Eliade cu ţara comunistă nu au evoluat decât satisfăcând,cum era de aşteptat, partea celor pe care îi reprezenta tovarăşul Adrian Păunescu. Înorice caz pe patul de moarte i-a dat savantului ultima împărtăşanie un preot deculoare, anglican. După moarte, ceremonia a avut loc în aula universităţii, unde sigurnu a mai participat niciun preot.

Cu toată respectiva confruntare, bisericile ortodoxe româneşti din Statele Unite aubătut clopotele, pentru ca Dumnezeu să primească sufletul robului său şi să-lorânduiască printre cei drepţi.

Pentru încheierea acestui capitol, am aminti că Ion Negoiţescu, printre atâtea inepţiipe care le-a pus pe hârtie, a mai scris una de totului compromiţătare şi anume căgeneraţia de aur a culturii noastre a avut în Nae Ionescu un dascăl pur şi simplu,prost. Afirmaţie de circumstanţă, ea însăşi stupidă, fiindcă dintr’un maestru prost prininfluenţă nu pot ieşi decât elevi, tot, proşti.

Dar mai mult, pe lângă faptul că Mircea Eliade şi-a venerat dascălul până la moarte,i-a preluat anumite idei, dar nu altfel procedează şi cel mai strălucit reprezentant algeneraţiei de aur, M. Vulcănescu, pe când C. Noica nu numai că preia ideile lui NaeIonescu, dar se poate, susţine că el le-a plagiat în “Despărtire de Goethe”, temafaustianismului fiind dezbătută pe larg de profesorul Nae Ionescu pe care elevul C.Noica nici nu s’a încumetat să-l citeze. În ce-l priveşte pe E. Cioran, dacă-i cernempesimismul său dizolvant prin gândurile proprii, vom da de foarte multe paradoxurice-şi au surse în gândirea ionesciană.

Ţinerea sub cenzură strictă, în numele unor false acuzaţii de plagiat, al unui filozof detalia lui Nae Ionescu, nu poate avea decât vechi origini tot comuniste, deoarecemarxiştii români nu au posedat înţelegerea filozofiei ionesciene nici atunci cândcăutau s’o definească sub termenul gol de “trăirism”. Se poate susţine că sistemul

filozofic al lui Nae Ionescu, împreună cu profundul său ortodoxism metafizic,aşteaptă să i se facă dreptate într’o Românie cu adevărat liberă.

Ar mai fi să-l amintesc pe venerabilul Al. Ciorănescu, acesta a publicat într’o editurădin Cluj cartea Barocul şi naşterea dramei pe care am citit-o şi am putut înţelege căautorul, ajuns la o vârstă onorabilă, stabilit într’o depărtată insulă spaniolă, vroia săse adreseze tineretului român cu o lucrare în care a pus atâta muncă şi năzuinţă de ainstrui pe cititor chiar dacă problema poate fi contestată, incită la discuţii mai multdecât fructuoase. Publicarea s’a făcut fără niciun tam-tam politic, deci departe dedepăşirea domeniului literar, ştiinţific, cum s’a întâmplat în cazul lui Mircea Eliade,făcându-ne să bănuim că este ceva putred în România, mă refer la popularizareatendenţioasă a autorului. Este de reţinut că în domeniul său Al. Ciorănescu nu era cunimic mai prejos de istoricul religiilor M. Eliade, ceea ce îi desparte e faptul căultimul e profesor la Chicago, pe când primul trăieşte pe o insulă spaniolă abeacunoscută. Prin urmare, nu am avut nimic împotriva publicării cărţii lui Al.Ciorănescu în România, l-aş da exemplu de corectitudine cetăţenească, nu trece, cuma făcut-o Gurul, Eliade, de partea comuniştilor cum faptele îl acuză.

Tot atunci intrase pe scenă la târgul de carte din Frankfurt, dl. Paul Goma în posturăde opozant al regimului comunist, cu minima corecţie că el se întoarce în România, şiluptă să cadăţ Ceauşescu pentru a-şi găsi un loc în ierarhia comunistă dizidentă, pecare o reprezenta.

În standul de cărţi româneşti figura cartea şi sa “Ostinato” tradusă în germană pe caremă grăbisem s’o cumpăr. Încercând s’o lecturez de la început, adică de la primelepagini te izbeau redarea înjurăturilor deţinuţilor de drept comun în cele mai diverseforme, numai că tălmăcite cuvânt cu cuvânt, în limba germană nu aveau nici unînţeles, lucru verificat de doi colegi nemţi care nu mi-au putut explica ce înseamnărespectivele înjurături, de Dumnezeu şi Isus Cristos şi asta pentru simplul motiv că înlimba germană nu există decât două înjurături mult prea dulci pentru repertoriulpolimorf românesc. Cu greu am dus lectura până la capăt dându-mi seama cărespectivul autor, Paul Goma, e lipsit de cel mai minim talent literar. Mi-am publicatpărerile, nemai lăsând nicio îndoială asupra laudelor dnei M. Lovinescu aduse acestuiscriitor suferind de un minus talent, strigător la cer. Fiindcă lucrul era atât de evident,şi alţi oameni au protestat împotriva criticilor pozitive iscălite de “marea” critică aexilui, care strânsă cu uşa a recunoscut că Paul Goma e lipsit de talent dar intenţia eiera, să facă din el un Pasternak român. Cu această ocazie îşi putea da seama oricinede valoarea exegezei dnei Monica ce-şi dirija criticele după bunul ei plac, a rămas depomină întrebarea unui românaş care iritat de felul cum lâuda calităţile soţului ei,Virgiluţ, vroia să ştie dacă se referă la calităţile lui literare sau ale bărbatului pe care-lsimte în pat, lângă ea? De altfel, în această privinţă îl declar pe dl. Ierunea erou,probabil când se culcă cu urâta lui soţie, se gândeşte la E. Lovinescu căruia îidatorează bruma de pseudocelebritate.

Dna Monica L. îşi închipuia că un oponent de talia lui Pasternak se poate prepara de

un critic abil, ceea ce o degradează şi ca om politic dar şi în ce priveşte valoareasubiectivă pe care o împarte scriitorilor de care se ocupă aplicându-le dictonulleninist, cine nu-i cu noi e contra noatră, vorbind tot timpul şi în numele răbdătoruluiei soţ, Ierunca cea leneşă.

Cu dl. Goma m’am mai întâlnit la Paris la o şedinţă dedicată Basarabiei, avută loc înincinta bisericii unite din str. Ribera, păstorită de părintele Cosma. Scriitorul întretimp se stabilise în Franţa, iar din prezentarea sa am aflat că e de origine basarabeanăşi că la vârsta de nouă ani s’a refugiat în timpul războiului cu părinţii în Româniaunde şi-au găsit adăpost într’un sat din Ardeal, la nişte ţărani. La un moment dat,după 23 August 1944, conform ordinelor primite, se punea problema, susţinută de doiţărani “mioritici” - scrie Goma - să fie repatriaţi în Basarabia, ca până la urmălucrurile să se aranjeze şi să rămâie în continuare în satul respectiv.

Acesta era punctul nevralgic al raportului său, de altfel în pauză venise la mine să seplângă de faptul că l-am desfiinţat ca scriitor, la care am dat din umeri, şi ca să-lconsolez luam de data asta în considerare âi traducerea prea fidelă textului românesc,de multe ori neinteligibil pentru un neamţ.

La discuţii am luat din nou cuvântul atrăgându-i atenţia că batjocorirea pe care o dăţăranului “mioritic” nu are o bază reală fiindcă dintre cei trei baci numai celmoldovan era cel bun, pe când, ceilalţi doi urmăreau să-l omoare. Deci, ţăranii carevroiau să-l repatrieze în URSS, erau din spiţa celor răi pe când ţăranul mioritic a fostduhul bun, hotărând să-i menţie ca oaspeţi în satul lor. Dl. Goma urmărea un lucrucondamnabil să pună în discuţie mioritismul neamului nostru, unul din caracterelespecifice ale spiritualităţii româneşti. Toată asistenţa mi-a dat dreptate, şi dl. PaulGoma, salvatorul Parsifal cum îl vedea dna Lovinescu, se erija în iconoclastulsufletului românesc, cel mai autentic. Încăpăţânat cum e orice spirit mărginit, Goma arefuzat să-şi schimbe batjocura adresată spiritului mioritic românesc şi şi-a retras“geniala” lucrare, rămasă în acest mod nepublicată.

Probabil că dărâmarea mioritismului constituie baza concepţiei de comunist dizidenta lui P. Goma şi probabil că şi-a desvoltat ideile şi în alte cărţi de-ale sale, eu nu l-amcitit fiindcă nu am obiceiul să mă ocup de scrisul unor nulităţi, cum pentru mine PaulGoma rămâne în continuare, căci se ştie de unde nu e nici Dumnezeu nu poate lua,dar mite să mai adaoge fie şi vrăjitoarea din Ozul românesc cum se consideră coanaMonica, una din manipulatoarele sfintei literaturi româneşti, mai bine ar fi fericitbucătăria cu harurile ei cât şi şuietele la o cafea duse cu gaiţele stafidite, tot aşa cumşi dânsa este.

Ar mai fi de adăogat că “mioritismul” lui Paul Goma a făcut discipoli printrepoliticienii din ţară, de pildă, pe când era şi el ministru, tov. Berceanu vorbea cudispreţ de românii “mioritici” probabil fiindcă îi încurcau iţele nelăsându-se păcăliţide braşoavele unui ministru ce şi-a greşit biroul de lucru, acestă nu avea niciolegătură cu industria românească pe care ar fi dus-o la faliment total, dacă nu i-ar fi

expirat mandatul, tocmai la timp.

După cele scrise de P. Şeicaru, la cererea mea, despre Mircea Grigorescu, trebuie sămai adaog că la ziarele Ecoul şi Timpul lui Gafencu în timpul celui de al doilearăzboi mondial, au activat o serie de scriitori de stânga, patronaţi de Miron RaduParaschivescu, după cum urmează: Ion Caraion, Geo Dumitrescu şi Virgil Untaru(acesta din urmă cunoscut mai târziu cu numele de Ierunca), umbla sub braţ cu Ulisede Joyce, după unii socotit romanul secolului al XX-lea. După război, îşi continuăactivitatea stângistă, conform unor versiuni ar fi fost în acest timp redactor laScânteia tineretului, de-aici primeşte o bursă prin care ajunge la Paris de unde nu semai întoarce. Rămâne, şi ca angajat al Europei libere de orientare politică de stânga,şi după credinţa că banii nu au miros, îi înjură pe naţionaliştii de dreapta finanţat delegionarii Răuţă din Madrid şi N. Petra din Mexic, amândoi mult mai arivişti decât săaibe un crez politic stabil.

Cum îi descrie Marin Preda în Viaţa ca o pradă, cei mai sus numiţi, se manifestau pefătă împotriva războiului contra Rusiei sovietice, numit Sfânt, Ion Caraion sălta debucurie atunci când reuşea să-l păcălească pe ofiţerul cenzor, strecurând câte-o ştireinterzisă. Se pare că tinerii uitau că datorită lui Ion Antonescu au scăpat de front fiindconcentraţi pe loc cum se spunea pe-atunci respectivei scutiri de a gusta din foculrăzboiului.

Această atitudine i se poate reproşa chiar şi post-mortem mareşalului: scutea de frontpe toţi adversarii lui, ca să îmbrace în haine de ofiţer pe învăţători care au murit cuduiumul, cum puteam eu ca şi copil să-mi dau seama, citind lungul pomelnic cuînvăţătorii morţi la datorie, publicarea lor se făcea în Biserica şi scoala pe care mamaca directoare o primea gratuit. Să mai punem la socoteală pe legionarii internaţi laSărata, care, regimului mizer al lagărului îi preferau frontul, avem efectivul aproapecomplet al armatelor care duceau greul bătăliilor. Şi toate acestea pentru ca o mână deindivizi apţi de luptă să se comportă ca niste besmetici, trădători de ţară. Cu atareelemente inconştiente să nu ne mire dacă am ajuns, unde am ajuns!

Când unul dintre ei, şi-a permis să publice într’un alt ziar decât cel al lor, un articol încare elogia războiului nostru sfânt, toţi s’au repezit asupra lui şi l-au ameninţat dacăva mai recidiva, îl vor da afară de la ziarul propriu.

Cu aceşti tineri fără căpătâi, spera Ică Antonescu, desigur şi prin numirea ca directorgeneral al presei al lui M. Grigorescu, să salveze viaţa, nu a României ci a sa proprie.Comportarea sa în faţa plutonului de execuţie a fost lamentabilă, mai ales ca aveadreptate a participat la toate comploturile îndreptate împotriva lui Ion Antonescu,protectorul său, şi acesta deşi era informat îl lăsa în pace să facă tot ce crede că ar fimai bine pentru a-şi salva pielea proprie. Nimeni însă nu-l asculta, înafaramareşalului care în faţa plutonului de execuţie îl îndemna să aibe o purtare demnă,căci lacrimile lui sunt de prisos nimic şi nimeni nu-l mai pot ajuta.

În legătură cu situaţia din Spania maestrul îmi scrie că a vizitat-o pentru întâia oară în1941, apoi a locuit la Madrid din Febr. 1952 pănâ în 1975 când s’a mutat laMuenchen. Sigur, Franco, după terminarea războiului civil din 1939 până în 1974 amodernizat Spania, iar ca monarhist a pregătit ţării un rege.În 1970 când personal am vizitat pentru prima oară Spania, îmi apărea sleită deizolarea economica în care se afla. Venind din Germania, ţara şi oamenii îmi păreausăraci dar cinstiţi.

Nu ştiu cum se prezintă Spania la ora asta, mă refer la anul 1999 când am vizitat-oultima oară, dacă, trece printr’o situaţie înfloritoare, adusă de schimbarea de direcţiea regelui, şi astfel a reluat relaţiile întrerupte cu Apusul, de pe vremea lui Franco.

Personal, cred, că aşa cum s’a realizat şi în alte ţări democraţia a îmbogăţit o anumeclasă socială, pauperizând şi mai mult pe cei ce oricum au fost săraci.

În ţara lui Franco cinstită de ieri încă de la intrare eşti avertizat împotriva hoţilor detoate felurile, de la cei de buzunare până la cei de automobile. Este o inovaţie la carenu te aşteptai. Dar ce o să păţesc în continuare nici prin vis nu aş fi crezut că e posibilsă mi se întâmple.

Ca de obicei nu puteam să nu vizitez perla metropolei, vestitul muzeu Prado dinMadrid. Este unul din cele mai frumoase ale Europei, şi bineînţeles m’am oprit lacolecţiile de artă, doar aici de găsit, mă refer la operele lui El Greco, Velasquez şiGoya. Am trecut cu bine primele două sectoare unde am putut admira netulburaţifrumoasele picturi, ca în faţa lui Maya îmbrăcată şi goală de Goya să fie adunată maimultă lume, ceea ce nu ne-a stingherit în meditaţiile noastre. Totuşi ca să capătliniştea, mai potrivită, interioară m’am aşezat în dosul şi înafara mulţimii pe cândsoţia mea se amestecase cu ea, dorind să pipăie cu ochii, unicele capodopere ale luiGoya.

Însfâşit am terminat vizita şi ne îndreptam spre un restaurant, fiind ora mesei, deprânz, când constat că portmoneul cu toate actele şi banii mi-au dispărut şi asta întimp ce priveam extaziat capodoperele Pradoului. Am revenit la locul faptei unde amdat de nişte paznici mult prea duşmănoşi, ca să nu-i bănuim de complicitate. Am mersia poliţie unde ni s’a confirmat că ce ni s’a întâmplat în muzeul Prado e la ordineazilei, există bande organizate care acţoinează până şi în marele muzeu, ceea ce mi s’apârut monstruos şi de neuitat. Poliţistul nu ne-a dat nicio speranţă că ar putea găsi pefaptaşi, de unde am primit siguranţa, nu că ar colabora cu ei, dar că-i lasă în pacefiind altfel expuşi la cine ştie ce complicaţii sociale. Şi aşa s’a întâmplat, am rămas cupaguba!

Gândindu-ne la situaţia Italiei unde democraţia dă semne cu fiecare cădere de guverncă se prăpădşte, dar revine cu tot haosul la normal, vom putea susţine că la acestpopor există un mecanism social secret care-l ţine în viaţă. Nu altfel se întâmplălucrurile în România, chiar în Franţa, de Gaulle a conferit preşedintelui ţării,

prerogative speciale, tocmai pentru a opri căderea guvernelor de la putere.

Max Weber a lansat ideea că popoarele protestante - deci de origine germanică -, princalităţile lor psihice sunt înclinate a introduce şi consolida capitalismul mult mai uşorca celelalte comunităţi. Observaţia noastră nu numai că dă dreptate lui Max Weberdar pledează pentru existenţa unui fenomen de cezarism la naţiunile de origine latină,care le împiedică de a deveni capitaliste, în acelaşi mod ca cele protestante.

Adică, şi pe acest drum, conform tradiţiei istorice, primele au nevoie de unconducător politic înzestrat cu carismă pentru a le asigura succesul. Aşa se explicăfaptul că zisa dictatură a lui Franco, Mussolini, la noi al lui Ionel Brătianu sauAntonescu au fost acceptate ca sisteme bune de guvernământ prin care s’au adusmodernizări salutate de poporul ce le realiza, respinse mai mult din exterior deputerile democrate apusene, preferând alianţa cu comuniştii împotriva existenţei unoratare regimuri care probabil au arătat că pot să lucreze independent de ele. Deci princezarism înţelegem un specific spiritual rămas în conştiinţa popoarelor, urmaşe aleromanilor, cu epoca lor imperială, pe care catolicismul prin forţa pământească papalăau considerat că o reprezintă în continuare. Atitudinea respectivă, reese din studiulistoric al unui popor, nu are coloratură politică, defineşte cezarismul ca o necesitatesufletească evidentă la popoarele de origine latină, absentă la popoarele germanicepentru acestea principiul libertăţii stă pe prim plan.

Ceea ce nu înseamnă o incapacitate de a consolida capitalismul, dar cu uneleelemente ce trebuiesc luate în seama. De altfel cezarismul lui Ionel Brătianu (dupăIorga o dictatură mascată) oricum a slujit o societate democrată.

Diferenţele de structură spirituale, devin actuale astăzi, când e luată în discuţie totmai mult consolidarea Europei unite, care nu se poate realiza decât plecându-se de laceea ce deosebeşte pe europeni, ca să-i unească cu adevărat. Este un fapt istoric, denecontestat, că pe când Statele-Unite ale Americii sunt un produs istoric urmatinconştient până la formarea lor, în schimb Europa a născut naţiuni, puternicindividualizate şi ideea acestei noi Europe e produsul voinţei a doi oameni, Adeneuarşi de Gaulle, de unde scepticismul multor cetăţeni apuseni că aşa ceva nu poate aveadurată decât trecătoare. Ori dacă mai asistăm şi fa fenomenul de globarizare posibilsă se desvolte spre o dictatură capitalistă, un comunism în straie burgheze visat de Th.Mann, vom înţelege rezistenţa chiar a unor popoare europene faţă de respectiva nouăEuropei unite.

Din contră, la noi, indiferent de partid, toţi politicienii români au declarat ca Româniatrebuie să intre în Europa ca să se salveze din mizeria actuală. Oare să fie chiar aşa?

Partidul unic de factură comunistă al d-lui Iliescu a început să adopte măsuri tipictotalitare, împotriva celor ce nu doresc intrărea noastră în Europa. Măsurileconstrictive încep în cadrul organelor care asigură siguranţa statului român, dar nu vafi greu ca ele să se aplice în curând şi la functionarii de stat, aşa cum numai o minte

de comunist le putea concepe.

Problema Europei unite se complică prin faptul că democraţiile de astăzi nu acceptăca formulă de guvernământ decât democraţia proprie, ceea ce iar ne aminteşte dedominaţia vechiului imperiu sovietic.

În ce priveşte cezarismul poporului român subcomunişti s’a desvoltat în modpernicios din cauză că drumul apucat nu rezolva nici una din chestiunile arzătoare aleţării. Înţelegem, poporul nu a avut puterea insurecţiei dar atunci considerând cădomina comunistă e veşnică ar fi trebuit să ieie mai în serios principiile sistemului,aşa după cum au făcut-o, în mod paradoxal popoarele ce au recurs la insurecţie,aceasta le-a dat înţelegerea, că e vorba de viitorul ţării lor şi nu de cine ştie ce joc de-a baba oarba, executat de Bulă, zeflemistul.

Urmarea a fost catastrofală. Intelectualitatea română numai credea în nimic şi astfelexecuta ordinile noilor stăpâni din pură teamă, ceea ce le dădea celorlalţi şi mai multăîncredere în forţele proprii. Prin periere dementă a dictatorului, au transformatcezarismul într’o formă derizorie dar şi tragică, încât au ajuns să aibe conducătorii pecare-i meritau, un nou Caligula care-şi punea ministru propiul cal. Aceasta eraRomânia în ultimii ani de tiranie comunistă. Noi am avut cel mai rău comunismfiindcă aşa l-a dorit poporul român şi intelectualii lui, să-l aibe.

Să încheiem prin două alte trăiri ale mele.

Mama plângându-se de inima, colegul meu I. o internează la Medicală I din Clujîntr’o rezervă de la etaj unde erau internaţi ştabii, considerând că şi mama unui colegse putea bucura de privilegiul de a ocupa un pat în respectiva rezervă, nu numai,membrii fideli ai partidului comunst.

Ca vecină de pat avea o femeie de speţă mai mult decât ordinară, sigur nevastă demare ştab, care încontinuu îl înjura pe profesorul Aurel Moga, şeful Clinicii, dinpricini greu de aflat, şi asta de dimineaţa până seara, încheind automat, “las că-i arăteu când va veni la vizită” Şi întradevar venise şi ziua cea mare când profesorul,cunoscut pentru pedantismul său excesiv, intra pe uşa însoţit de convoiul de medici şistudenţi, în alb. La prima întrebare pusă femeii în cauză, aceasta începe să-l atace peprofesor adresându-i cele mai josnice epitete, subliniate de “cine te crezi, mă” “ai săvezi cine sunt eu” şi aşa mai departe înjurăturile de mamă erau mult prea blânde, înrepertoriul desfăşurat cu o repeziciune de invidiat, a femeii parcă terorizată de gândulcă ar fi putut lăsa ceva nepronunţat. Profesorul se făcuse alb ca varul şi începuse sătuşească sec, semn de mare nervozitate. Dar fără să spună un cuvânt părăsise în grabăsalonul, urmat de toţi ceilalţi medici. Prof. Moga cunoscut pentru severitatea cu carepedepsea abaterile cele mai mici, că potase înaintea unei servitoare, în modlamentabil. Cu orice risc, cei de faţă, aşteptau ca profesorul să reacţioneze cerândimediata externarea ignobilei persoane. Dar n’a făcut-o, semn de unică laşitate, dr.Moga preferă să cureţe toate lăturile ce îi erau adresate, răzbunându-se platonic, pe

mamă-mea cerându-i ieşirea din clinicăţ, parcă ar fi fost vinovată de cele întâmplate.Dr. Moga se salvase dar marea lui laşitate a rămas vie până astăzi încât eu pot vorbide ea, în rândurile de faţă. Personal, îi port o amintire din cele mai frumoaseprofesorului Moga, nu am avut nimic rău cu el, dar cedarea iui în faţa duşmanului,detestat şi de el, nu poate fi uitată, ea nu ţine de relaţiile dintre noi ci de felul cum aînţeles să-i slujească pe cei ce profitau de slăbiciunile firii sale, care în acele zile erauşi ale neamului nostru.

O întâmplare asemănătoare îmi vine în minte, avută loc în Parlamentul german cândcancelarul Germaniei Kissinger, în plină şedinţă, a fost scuipat în obraz de o evreicărevoltată că un fost ofiţer al armatei lui Hitler, a ajuns să conducă Germania. Cu oprezenţă de spirit de invidiat Kissinger îşi şterge obrazul cu batista, exclamând: “Cu ofemeie nu mă bat.” Aceste câteva cuvinte, pentru a-i şterge onoarea călcată în picoare,i-au lipsit profesorului român, Aurel Moga.

În contrast voi povesti cum am procedat eu într’o situaţie asemănătoane, nu pentru amă înălţa pe mine în detrimentul profesorului meu ci a demonstra că nu supuşeniapână la laşitate era atitudinea potrivită în acele momente ci posibilitatea ce îi rămâneaomului să lupte împotriva comuniştilor cu propriile lui arme. Eram singur şef şi medic consultant neurolog peste o secţie de bărbaţi, cu mai bine decinzeci de paturi, situaţie care mă pasiona deoarece fiind vară colegii ceilalţi erau înconcediu, şi eu puteam să-mi demonstrez capacitatea de a mă descurca profesional deunul singur, chiar dacă profesorul venea în fiecare săptamână, odată, la vizită. Poateau fost cele mai frumoase zile ale carierei mele de medic.

Se internează la un moment dat un bolnav care pleca în fiecare zi, după masă în oraşşi se întorcea noaptea târziu în clinică. Mi-a ajuns la urechi că e mare ştab, dar eu num’am simţit mişcat de funcţiile sale de partid, mai ales că pe acea vreme nu ştiam ceînseamnă a fi secretar de partid. Cum veneam cu o conştinciozitate matematică înfiecare zi la contravizita de după masă, nu mi-a fost greu să constat absenţelebolnavului-ştab din clinică. Am stat de mai multe ori cu el de vorbă, atrăgându-iatenţia că ceea ce face calcă regulile de funcţionare a clinicii şi când mi-am dat seamacă tot ce-i spun îi intră pe o ureche şi îi iese pe cealaltă, i-am făcut într’o dimineaţăieşirea punându-i actele pe pat, căci nu era în salonul său, formalităţi prin care îldădeam afară din clinică.

A luat cunoştiinţă de hotărârea mea, a părăsit spitalul pentru ca după masă cândvenisem la clinică să-l văd că intră în cabinetul profesorului. După ce-au terminatdiscuţiile de câteva ore, individul vine la mine aşigurându-mă că el ar fi putut să-mifacă mult rău, dar s’a hotărât să mă ierte, fiindcă vedea că îmi fac datoria faţă debolnavi, cu prisosinţă. Eu nu mă lăsasem intimidat şi îi repetam, că nu am nimicpersonal cu el, omul îmi era chiar simpatic, dar nu era să trec cu vederea că el calcăregulile spitalului şi în această privinţă oricine ar fi fost, numai eu puteam să primescdreptate şi nimeni altul.

Am dat mâna prieteneşte, fiecare fiind convins de dreptatea lui. A doua zi profesorulera foc de supărat că-i fac greutăţi cu oamenii mari de partid, dar eu o dădeam tot culegea interioară a spitalului pe care în primul rând oamenii de partid nu aveau dreptulsă o calce. Şi îl linişteam şi pe profesor că indiferent la cine s’ar fi plâns, tot eu aş fiprimit dreptate. Profesorul dându-şi seama că îi dădeam lecţii, eu nemembru departid, lui, om cu vechime în domeniu, mă părăsi cu cuvintele: “Mai dute la dracu cudreptatea ta.”

Desigur îţi trebuie o doză de nebunie să-i pui la încercare pe noii stăpâni roşii, darsincer mărturiesc de câte ori am aplicat criteriile date am reuşit, în niciun caz nu amavut de pătimit după urma lor. Deci, existau două posibilităţi: ori recurgeai la insurecţie ori căutai să apliciprincipiile partidului, dar acest lucru n’a fost posibil fiindcă românii au ales potecamistificării, adică au făcut din dictatori eroii omenirii, crezând că astfel o să-şigăsească salvarea visată. Iată de ce pe noi ne urmăresc stafiile trecutului, în timp ceungurii de mult nu mai au de-a face cu ele. Ori lucrurile încep chiar din aniicomunismului în care marele fiu al poporului cu nevastă-sa erau aclamaţi în toatefelurile şi în toate locurile, pe când ungurii l-au redus pe Kadar, şeful comunist, laproporţiile lui de om comun, se ducea ca orice ungur să-şi facă piaţa, ori dacă intraîntr-o sală de teatru, se aşeza cuminte la locul său, nimeni nu părea să-l bage înseamă.

Dacă cezarismul este o categorie specifică a sufletului latin, bazată pe o lungătradiţie, la noi la români, el se dilată mult peste proporţiile cuvenite, şi pune în luminăcât se poate de proastă un neam înzestrat cu atâtea calităţi. Am zice, mă repet, căhipertrofia cezarismului la români este un apanaj nu al elitei ci a ceea ce numeşteHeidegger prin anonimul lui “se din, se face”, adică a ceea ce este retrograd înpoporul nostru, prins de condeiul marelui Caragiale, dar asta nu acoperă întregulneam şi potenţialul său creator.

Pentru a scăpa de pervertirea cezarismului caracteristic oricărui popor de originelatină, e nevoie să se lucreze la regenerarea morală a poporului român, ceea ce nu secapătă prin influenţe apusene, în niciun caz.

Exista un refuz de a intra în Europa dominată de omul nietzschenian aşezat peste bineşi rău, deci dezlegat de rigorile imperativului categoric kantian, omul- Dumnezeu?

Personal nu pot da un raspuns, mai ales că trăiesc încă de mult în condiţiile omuluiapusean, faţă de care am un respect dar nu o totală adeziune. Aici las lectorul săjudece singur lucrurile, dar numai cu conditia să nu sufere nicio influenţă de ordinexterior, fiind vorba de viaţa lui, nu mai el e chemat să-i dea şi direcţia ce o considerăcea mai bună.

Scrisoarea (13) din 3 Mai 1977 de la Pamfil Şeicaru

Iubite prieten,

mi-ai cerut unele lămuriri asupra căpitanului Alfred Dreyfus. Sunt în măsură să vi ledau. Serviciile secrete franceze ale Statului major al armatei aveau în femeia deserviciu al ataşatului militar german un agent a cărei misiune era să strângă toatehârtiile pe care, ataşatul militar când lucra le arunca într’un coş. Aceste hârtii rupte lecercetau cu mare grijă spre a avea o cât mai exactă informaţie asupra activităţiimilitarului german. Într’o zi din reconstituirea unei informaţii foarte preţoase s’a găsito foiţă de la Statul major francez în care se dădeau informaţii privitoare lareorganizarea artileriei franceze. La acea epocă nu exista maşina de scris, deciinformaţia era scrisă de mână. Confruntând textul reconstituit cu caligrafia tuturorofiţerilor din secţia artileriei franceze a Statului Major s’a constatat o izbitoareasemănare cu scrisul căpitanului Dreyfus. Nu putea fi judecat în şedinţă publicăpentru a nu avea complcaţii cu Germania, deci fiind un act de delaţiune a unui ofiţerce echivala cu o trădare, s’a judecat şi condamnat căpitanul de artilerie Dreyfus, ladeportare. Condamnarea nu a stârnit nici un interes în opinia publică franceză.Căpitanul Dreyfus aparţinea unei familii burgheze evreieşti care avea guasimonopolul cerealelor. Era firesc ca prestigiul familiei să nu fie pătat cu un act despionaj săvârşit în favoarea Germaniei de un membru al ei. S’au făcut eforturi spre ase obţine revizuirea procesului şi rejudecat, s’a menţinut condamnarea. Trebuie să-ţiimaginezi atmosfera politică din Franţa la zece ani după înfrângerea lui Napoleon altreilea, prăbuşirea imperiului, comuna din Paris etc. Un ofiţer francez, evreu deorigine, operând un act de spionaj în favoarea Germaniei, nu lovea numai o famileburgheză ci întreaga comunitate a evreilor din Franţa. De aici reacţiunea sub formaunei defăimări a statului major al armatei. Presa franceză s’a împărţit în două: contralui Dreyfus, pentru el partea cealaltă jumătate îi susţinea cu violenţă nevinovăţia.Madame de Caillavez, evreică, a recrutat pe Anatole France pentru a susţine cauza luiDreyfus. Bine înţeles recrutarea s’a făcut nu cu bani ci cu graţiile doamnei. Salonuldoamnei de Caillavez - soţul aparţinea unei vechi familii franceze - a devenit centrude raliere a Dreyfusarzilor. Alte saloane erau antidreyfusarde. Edouard Drumontautorul acelei lucrări în două volume “La France Juive”, în care denunţa documentardominaţia economică şi politică a Franţei de către burghezia evreiască: în ziarul luiLibre Parole ducea campania contra lui Dreyfus. Aici a colaborat şi Leon Daudet, maitârziu codirector al lui Charles Maurras la l’Action francaise. Greu de imaginat ceclimat s’a creiat în Franţa din cazul căpitanului Dreyfus. O caricatură din epocăreprezenta o sala de cafenea cu scaunele, mesele invalide şi explicaţia era: “lls ontdiscuté l’Affaire”.

Clemenceau scotea ziarul “La justice”. În acest ziar a publicat Emile Zola faimoasascrisoare “J’accuse”, în care acuza Statul major de falsificarea unui document. Întretimp un colonel de origine maghiară, i-am uitat numele, s’a declarat culpabil demârşavul act. Era pur şi simplu plătit de familia Dreyfus. Dar justiţia nu s’a lăsat influentaţă şi a menţinut condamnarea. La procesul lui EmileZola a fost marele avocat în procese penale Labori care l-a apărat pe Zola. Cum s’a

sfârşit procesul? Prin 1902, dacă nu mă înşel Dreyfus a fost amnistiat. Esteinimaginabil cât rău a făcut Franţei această afacere. Maurice Barrès într’un articol arezumat astfel cazul Dreyfus: “Nu ştiu dacă Dreyfus este vinovat sau nu, dar ceea ceştiu este că Franţa nu este vinovată.”

Cum eu m’am născut în 1894, nu ştiam nimic de acestă istorie. În timpul războiului,în Februarie 1917 eram la o şcoală de mitraliere unde în două luni trebuia să fiorganizat din soldaţi ieşiţi din spitale, după ce suferiseră de tifos exantematîc, undetaşament cu care trebuia să revin la regiment. Când am început războiul am avutdoar 4 mitraliere de regiment şi în partea doua aveam 8 de batalion. Cum instrucţiadura 6-7 ore, aveam timp liber şi ne strângeam la câte un camarad. Ducându-mă la uncamarad, Petculescu, - ofiţer activ - care stătea în gazdă la o evreică bătrână, doamnaAltmann. Mă intriga un tablou, fotocopie în care la mijloc era căpitanul Dreyfus şi înjurul lui fotografiile lui Emile Zola, Labori etc. Era la Bacău în casa unei bieteevreice destul de nevoiaşă, căpitanul Dreyfus era prezent, dând sentimentul mareisolidarităţi a evreilor. După război când am început profesia mea în 1918 mi-am adusaminte de acel tablou de la Bacău şi am studiat afacerea Dreyfus. Rămân la ceea ce ascris Maurice Barrès: “Franţa nevinovată a suferit consecinţele acestui nefricitproces.” Vezi, nu mi-am imaginat că aş putea să-mi fac drum în presă fără ocunoaştere cât mai amplă a evenimentelor ce au avut repercursiuni politice în ţărileApusului.

Acum puterea propagandistică a evreimii s’a concentrat asupra Rusiei sovietice.Statele Unite, mai exact Carter va fi intransigent în problema drepturilor omului.Conferinţa de la Belgrad, dacă Rusia sovietică va accepta să participe, nu va sfârşiîntr’un fel de tranzacţii aşa cum ştiu diplomaţii ruşi să-i opereze pe Occidentali ciîntr’o ruptură. Ruşii nu pot ceda şi nici statele Pactului de la Varşovia să seconformeze cu executarea actului final din rezultatul Conferinţii de la Helsinki.Climatul în aceste ţări este pentru recunoaşterea drepturilor omului.

Mi-ai scris cu admiraţie de generalul de Gaulle. Îmi pare rău că trebue să tedezamăgesc. El a devenit agentul politicii engleze de a creia rezistenţa în Franţa. Celcare l-a recrutat a fost ataşatul militar al Angliei la Paris, de origină evreu. Rezistenţa, ce serviciu a făcut Franţei? A prilejuitcomuniştilor al cărui şef o ştersese la Moscova să-şi mărească toate cadrele, iar evreiisă-şi asigure o situaţie privilegiată în Franţa. O ambiţie inumană, el a prezidat aceajustiţie a tribunalelor populare în care comuniştii formau majoritatea juriului. Ceea cea realizat bun a fost alegerea Preşedintelui Franţei nu de cameră şi senat ci direct denaţiune. Această nouă autoritate a preşedintelui Republicii a dat o statornicieguvernelor, o pacoste a celei de a treia republică. Ca să fi convins că nu sunt pornit îţitrimit articolul publicat de marele avocat Isorni din Le Monde 10 Oct. 1975 pe care l-am fotocopiat. După ce-l vei citi, te rog, să mi-l restitui. Este luat din arhiva mea,necesară să completeze memoria.

Cu drag o îmbrăţişare de la Pamfil Şeicaru

p.s. Scrisoarea a fost uitată 3 zile. Cer scuze, Şeicaru

Note şi Comentarii

În scrisoarea sa din 3 Mai 1977, maestrul îmi dă lămuriri despre căpitanul Dreyfus şiceea ce a rămas în istoria Franţei cunoscută drept afacerea Dreyfus. Expunereamarelui ziarist se desfăşoară într’un mod atât de obiectiv încât se poate înlătura oriceurmă de antisemitism, sentiment pe care i l-au atribuit cei răuvoitori sau indiviziconvinşi că însăşi pronunţarea cuvântului evreu, e totuna cu un act de antisemitism.

Şi când vorbesc de obiectivitatea scrisului lui Pamfil Şeicaru, mă refer la adevărulurmărit prin studiile sale, nu ţine cu nimeni, insistă asupra vinovăţiei unora şidreptatea altora şi le formulează aşa cum ele există indiferent de neamul din care faceroii, parte.

Expunerea este atât de clară încât ne vom mărgini a o rezuma, oprindune asupra unoraspecte mai interesante, de altfel subliniate şi de cel ce a intrat în presa românească în1918, nu fără a studia mai întâi, unele evenimente cu deosebite repercursiuni politiceasupra ţărilor apusene şi printre ele, afacerea Dreyfus era una de acest calibru.Căpitanul Dreyfus aparţinea unei familii evreieşti-burgheze, care avea quasimonopolul cerealelor. Condamnarea lui, petrecută la 10 ani după înfrângerea luiNapoleon al III-lea, cu prăbuşirea imperiului şi a Comunei din Paris, s’a făcutaproape în secret pentru a nu stârni Germania, fiind vorba de un spion care lucra înfavorul intereselor ei.

Ulterior prin reacţia întregii comunităţi evreieşti din Franţa, presa s’a împărţit în douătabere, proDreyfus şi contraDreyfus.Reţinem că mme de Caillavez, evreică, soţul ei aparţinea unei vechi familii franceze,l-a câştigat de partea lui Dreyfus pe Anatole France, ceea ce a făcut din salonul ei unputernic cerc dreyfusard.

Reacţia anti Dreyfus se grupa în jurul cărţii lui Ed. Drumont “La France juive” încare denunţa documentat, dominaţia economică şi politică a Franţei de cătreburghezia evreiască. Ziarul “Libre Parole” avându-l colaborator pe Leon Daudet duceo campanie antiDreyfus. Ultimul a colaborat şi la l’Action francaise, fiind codirectorcu Charles Maurass, a publicaţiei.

Clemenceau în ziarul său La Justice a publicat faimoasa scrisoare a lui E. Zola“J’accuse” (1898) în care scriitorul francez acuza statul major de falsificarea unuidocument. Întretimp un colonel maghiar Esterhazy, plătit de familia Dreyfus arecunoscut săvârşirea mârşavului act, dar Justiţia franceză nu s’a lăsat amăgită, astfelcă a menţinut condamnarea. Chiar lui Zola i s’a intentat un proces de calomniere aStatului major francez, drept urmare a trebuit să plece în 1898-1899 în exil în Anglia.Zola a fost apărat de marele avocat, specialist în procese penale, Labori.

Însfârşit, în 1902, procesul se încheie cu eliberarea lui Dreyfus care a fost reîncadratca ofiţer în armata franceza (1906), în acelaşi timp statul major a fost curăţat de oserie de cadre militare valoroase şi fidele Franţei. Înlocuiţi de militari mult mai slabpregătiţi, după mulţi din această lovitură dată armatei franceze ea nu s’a mai pututreface moral, de unde Franţa îşi va pierde, treptat calitatea de a mai fi o puteremilitară. Astfel, războiul prim mondial a fost de fapt ceea ce se cheamă în şah, un pat,dacă nemţii ar mai fi rezistat două săptămâni francezii s’ar fi predat, pe când al doilearăzboi mondial pentru francezi a evoluat catastrofal, cu un armistiţiu mai mult decâtumilitor.

Curios că la câtva timp după gratierea lui Dreyfus, Emil Zola moare (1902) la masade scris, noaptea, în urma unei intoxicaţii cu monoxid de carbon, gazul paralizantlipsit de miros a fost emanat de căminul său al cărui horn era înfundat. Accidentul,cum nu e chiar rar, nu ar mai avea nevoie de niciun comentar, totuşi mulţi au vrut săcreadă că Zola şi-ar fi pus capăt vieţii, în urma remuşcărilor avute, confruntat cugrava realitate că a distrus armata franceză, la care se mai putea adăoga şi, cel putin,nedreptul rechizitoriu făcut de scriitorul naturalist bisericii catolice, pe care ocondamnă ca şi criminală. Noi nu credem în astfel de speculaţii. E. Zola a murit cutotul satisfăcut de ce-a făcut inclusiv în Afacerea Dreyfus, pe care a influentat-o înmod decisiv prin discutatul, încă şi astăzi, articol J’accuse. Moartea lui a survenitprint’un accident ce i-a curmat viaţa, fără ca el să fi putut interveni.

Recent, am citit o carte foarte documentată despre Afacerea Dreyfus în care autorul,al cărui nume nu l-am reţinut, ajunge la concluzii foarte interesante. După cercetărilelui, căpitanul Dreyfus a fost un spion dublu, deci nu numai că a întreţinut legături cunemţii dar ele erau cunoscute de francezi, aceştia îi puneau la dispoziţie materialul pecare urma să-l aşeze pe masa nemţilor, fiind lipsit de o valoare anume, se înţelege,militară. Prin urmare, statul maior a găsit un document compromiţător pentru căpitan,care nu se mai putea apăra fiindcă, şi asta e foarte important, omul de legătură, carecunoştea misiunea de dublu spion în favoarea Franţei al lui Dreyfus, era un ofiţersuperior care prin dispariţia sa fizică, nu mai putea lămuri situaţia. Pentru a se ţinesecretul activităţii agentului dublu el, nu are legături decât cu o singură persoană, deunde se poate deduce că statul major francez nu a falsificat niciun document cumsusţinea E. Zola, acesta era scris de Dreyfus, şi el la rândul său, ca agent dublu,nevinovat, dar nu mai avea cum s’o dovedească.

Se ştie, căpitanul Dreyfus a fost deportat în temniţele groaznice ale Guineei franceze,în care condiţiile de viaţă erau atât de grele încât cu fiecare zi mai mult, şanseledeportatului de supravieţuire deveneau tot mai mici. Aşadar, pot fi explicatedemersurile familiei Dreyfus şi a comunităţii evreieşti din Franţa, să-l salveze dingroaznica lui deportare, şi astfel adevăraţii vinovaţi de felul cum s’a terminat procesulDreyfus prin sacrificarea Statului major, în drept să judece cum a făcut-o, erau cei ceîn spiritul Comunei din Paris căutau să dea, pe această cale, o lovitură mortală,Franţei însăşi.

P. Şeicaru refritor la Afacerea Dreyfus împărtăşea părerea lui M. Barrès, exprimatăastfel într’un articol al său: “Nu ştiu dacă Dreyfus este sau nu, vinovat, dar ceea ceştiu este că Franţa nu este vinovată”. Cine ar putea contesta acest adevăr, adaogămarele ziarist, privind răul făcut Franţei de această afacere?

De fapt, cazul căpitanului Dreyfus se transformase, după 1899, în lupta înverşunatădintre dreyfusarzii, antimilitartşti grupaţi pe linia drepturilor omului (nu şi alenaţiunii) şi antidreyfursarzii care pur şi simplu îşi apărau nevoile şi neamul, declaraţiantisemiţi, ultranaţionalişti grupaţi pe linia patriei formând apoi comitetul Acţiuniifranceze, drept urmare prin divizarea opiniei franceze între 1894 şi 1906,prodreyfusarzii au reuşit să aducă la putere Blocul partidelor de stânga, de unde, defapt, începe decadenţa politică şi militară a Franţei. De-acuma înţelegem de ce fostuldirector al ziarului La Justice Clemenceau, publicând articolul lui Zola J’accuse caom de stânga a ajuns să facă parte din Consiliul suprem al păcii din 1919, orientarealui spre stânga explică şi atitudinea negativă avută faţă de liberalul Ionel Brătianucăruia îi imputa că a făcut pace cu nemţii, în loc de a-i urma planul de a opune maideparte, duşmanilor o rezistenţă ucigătoare, în sudul Moldovei şi că a refuzat să-şimute armata şi guvernul în Rusia.

Cât despre generalul de Gaulle maestrul regretă că trebuie să mă dezamăgească. DeGaulle a devenit agentul politicii engleze, creind rezistenţa franceză care permiteacomuniştilor şi evreilor să-âi consolideze puterea în Franţa, dându-le prilejul săprezideze şedinţele tribunalelor populare îndreptate contra unor adevăraţi patrioţi.Astfel dupa Afacerea Dreyfus, de Gaulle a umilit pentru a doua oară Franţa. Ceea ce afăcut bine, continuă maesrul, de Gaulle a dat autoritate activiţăţii Preşedinteluirepublicii, acesta fiind ales nu de Cameră şi Senat ci de direct de naţiune.

Şi ca să mă convingă de faptul că nu e deloc pornit împotriva generalului de Gaulle,Pamfil Şeicaru îmi promite că-mi va trimite articolul publicat în Le Monde de mareleavocat Isorni, unde se arată întreg adevărul despre generalul francez.

Desigur îi eram recunoscător maestrului pentru toate informaţiile pe care mi le dădeacu atâta pasiune şi viu interes. Mă făcea să înţeleg de ce la mai bine de 50 de ani de lasfârşitul celui de al doilea război mondial, reprezentanţii tribunalelor populareacompaniaţi de foştii rezistenţi, creaţi cum am văzut de gen. de Gaulle, umblă şiastăzi după colaboraţioniştii francezi cu nemţii, deşi după anii trecuţi, ei trebuie demult să-şi doarmă somnul de veci. Înainte de a muri omul de stânga preşedinteleMitterand i-a scandalizat pe purii rezistenţi prin declaraţiile sale prin care recunoşteacă guvernul lui Petain de la Vichy a salvat tot ce se mai putea salva, a fost un răunecesar pus în slujba poporului francez, şi suştinea acest lucru ca fost funcţionar alregimului Petain. Rechinii politici l-ar fi sfâşiat pe Mitterand dacă el nu ar fi fost pepatul morţii, când omul fie şi politician îşi asumă dreptul de a spune, însfârşit, şiadevărul.

Problema este cât se poate de clară. Faptul că Franţa a căzut atât de uşor invazieinemţeşti trebue căutat în propria ei istorie, Oare au fost traşi la răspundere autoriicelebrei linii Maginot, care nu a servit la nimic fiindcă nemţii pur şi simplu au ocolit-o? Oare cei care au ridicat această linie de apărare nu erau conştienţi că fac o afacerebună de a-şi umple buzunarele şi încă vreo câţiva saci în plus? Dar adâncind lucrurilevom putea constata că mizeria Franţei a început odată cu instalarea partidelor destânga la putere, adică exact din 1906.

Nu au declarat ei că sunt antimilitarişti şi că apară drepturile omului detestând pe ceice vorbesc de Patrie şi natiune?

Ori despre aşaceva nu se vorbeşte în Franţa lui de Gaulle, fiindcă s’ar cere ca opiniapublică să-şi revizuiască vederile depăşite şi ar trebui să înceapă cu ofiţerii daţi afarădin statul major pentru vina de a-şi slujit cu credinţă Patria. Şi scriu asta, convins căevreul Dreyfus a fost nevinovat, dar lucrurile s’ar fi putut rezolva mult mai raţional,dar asta nu era nici atunci nici astăzi posibil, deoarece Blocul stângii urmăreadistrugerea Statului francez şi să recunoaştem că a reuşit pe deplin.

Dacă între noi, adică între mine şi Pamfil Şeicaru, cu toată diferenţa de vârstă, s’aînfiripat o prietenie adevărată, atunci şi dânsul ca şi mine, trebuia să cântărească greutot ce-i relatam, cu atâta sinceritate, întocmai cum le-am trăit sub tirania comunistă,pe care maestrul n’a cunoscut-o pe viu.

Din toate aceste cauze am convingerea că rândurile mele nu-l lăsau indiferent, şi căpropriile-mi insistenţe, supărătoare uneori prin persistenţa şi repetarea lor, au avutdarul să-l îndepărteze de ţara comunistă pe care vroia s’o viziteze, cum mi-amărturisit-o, chiar la a doua scrisoare a corespondenţei noastre. Nu puteau rămânefără ecou în sufletul său rândurile pe care i le scriam din toată convingerea, luate fiinddin focul experienţei mele deci nu numai că le-am văzut dar le-am şi pipăit, până înmiezul esenţei lor. Prin urmare îi scriam: “Pentru mine este o mare durere că dvoastrăluaţi apărarea intelectualităţii româneşti, fara să neg valoarea unor tineri istorici lacare aş putea adăoga şi pe alţii, dar ei constituiesc o infimă parte pe lângă a-cei caredupă activitatea dvoastră valoroasă ce-aţi pus-o în slujba poporului român, carecompensă nici nu vă amintesc în Enciclopediile lor şi când o fac, mai dosnic, vătratează ca pe un ziarist retrograd şi venal, ori vă amintesc, sub povara aceloraşicalomnii, cum au învăţat poezia la învăţământul de partid, în subsolul unei obscurepublicaţii comuniste, considerând că înjurăturile lor vă fac o mare cinste.”

După ce, în treacăt, citesc părerile maestrului despre conferinţa de la Belgrad şi luptaStatelor Unite pentru a determina Uniunea Sovietică şi sateliţii săi să respectedrepturile omului, nu putem încheia fără să nu ne referim la o întâmplare relatată demaestrul nostru, oarecum ca un epilog la discutata Afacere Dreyfus.

Deoarece, născut în 1894, nu ştia nimic despre această istorie, în Februarie 1917, deciîn timpul războiului prim mondial, se afla la o şcoală de mitraliere unde în două luni

trebuia să organizeze - din soldaţii ieşiţi din spitalele unde au fost internaţi cu tifosexantematic - un detaşament cu care urma să se întoarcă la regiment.

Situaţia se schimbase mult, pe când la începutul războiului avea 4 mitraliere la unregiment, acum în a doua parte a războiului existau 6 de batalion. Cum instrucţia dura6-7 ore, aveau destul timp liber să se adune la câte un camarad. În acest mod l-auvizitat pe ofiţerul Petculescu, care avea ca şi gazdă pe o evreică bătrână, doamnaAltmann. Îl intriga în casa ei un tablou, fotocopie în care la mijloc era căpitanulDreyfus, în jurul său se distingeau chipurile lui Emile Zola, Labori etc. Se afla taBacău unde în casa unei evreice nevoiaşe, era prezent căpitanul Dreyfus demonstrândmarea solidaritate a evreilor.

După război când şi-a început maestrul în 1918 profesia de ziarist şi-a amintit de aceltablou şi a studiat afacerea Dreyfus.

De unde concluzia sa urmată până la capăt după un intens studiu, confirmă cuvintelelui M. Barrès: “Franţa nevinovată a suferit consecinţele acestui nefericit proces.”

Şi urmează câteva rânduri privitoare la instruirea oricărui ziarist autentic, aşa cumastăzi România nu mai are: “Vezi, nu mi-am imaginat că aş putea să-mi fac un drumîn presă fără o cunoaştere cât mai amplă asupra evenimentelor ce au repercursiunipolitice în ţările Apusului.”

Scrisoarea (14) din 19 Iunie 1977 de la Pamfil Şeicaru

Fiule, îţi aşteptam scrisoarea menită să-mi vestească întoarcerea ta din Italia.Ilustratele trimise îmi anunţau cucerirea acelui farmec specific acestei Ţări. În Franţaam încercat o similară emoţie, de câte ori am fost în Provence din iubire pentruFrederic Mistral şi Charles Maurras. Restul Franţei mă emoţionează intelectual àtravers son histoire. Provence este aproape de emotivitatea noastră. Am trăit-o în1930 când din iniţiativa mea am decis să fie o delegaţie de reprezentanţi ai scrisuluiromânesc la centenarul lui Frederic Mistral. Am comandat un basorelief lui OscarHan: profilul lui Mistral şi a lui Vasile Alecsandri. Am fost cu Cezar Petrescu şiNichifor Crainic. Ce aproape sunt provensalii de noi românii. Italia am iubit-o din1926 când am fost prima oară şi până în 1940 am fost regulat de 2-3 ori.

Scrisoarea ta m’a emoţionat şi nu-mi este ruşine să mărturisesc că am plâns,regăseam notată în scrisoarea ta emoţia pe care am trecut-o în 1926. Aveam 32 de ani.Am fost cu soţia mea şi cu fata Viorela care avea doar 2 ani şi cinci luni. Te-amîntovărăşit în tot pelerinajul tău. Am retrăit primind ilustrată cu data de 27 Mai 1977trimisă din Assisi. Contemplând ilustrata am retrăit intens emoţia din 1926 când amfost la Assisi cu prilejul celui de al şaptelea centenar de la moartea sfântului Francisc.Am asistat la serviciul divin oficiat de un cardinal în biserica de jos zugrăvită deGiotto. Cum eram preşedintele ziariştilor români mi s’a înlesnit să fiu în faţă lângă

gratiile care ne despărţeau de altar. Eu ţineam pe Viorela în braţe şi eram străbătut deo emoţie religioasă de o zguduitoare profunzime. Sunt de atunci 51 de ani. Îmiamintesc că ta câţiva kilometrii înainte de Assisi am intrat într’o vastă catedrală carecuprindea în mijlocul ei o biserică tare micuţă construită de sf. Francesco. În faţaacestei bisericuţe stăteau în genunchi şi se rugau femei din toate categoriile sociale.Alternau ţărănci cu doamne din aristocraţia italiană, toate adâncite în muta lorrugăciune. În rândurile din urmă bărbaţi la fel de dominaţi de emoţia religioasă. Dinilustrata trimisă din Florenţa cu data de 4 Iunie reprezentând Piazza della Signoria,am retrăit zilele din 1926. Era exact în luna Iunie. Ai impresia că la Florenţa, geniuluman a atins culmea perfecţiei în artă. Îmi amintesc am luat masa într’o Catedrală dinsecolul al Xll-lea părăsită în care, cu secole în urmă, Dante predicase. Şi muzeele încare pictorii italieni îşi fixaseră pe pânză sentimentele lor în faţa vieţii pentru secolelece au urmat. Mi-ai trimis o ilustrată din Rimini, 21 Mai. Ilustrata redă RivieraAdriatică pe care din nefericire n’am vizitat-o. Am cunoscut-o ca o irealizabilăchemare, din notele de călătorie ale lui Paul Bourget care redă tot farmecul acelororaşe ce păstrau pe la 1900 nobleţa lor arhitecturală nealterată de modernismul stupidinspirat din arhitectura americană. Eu regret că n’am străbătut Riviera Adriaticei. Teinvidiez. Dacă te mai duci în Italia te sfătuiesc să vezi Perugia şi Siena. La Perugiaurmând pe la Puerta Etrusca am urcat panta şi am ajuns la un templu al zeiţei Venus,rămas intact dar lăcătuit. Ne-am aşezat cu soţia mea lipiţi cu spatele de zidultemplului. Era o linişte desăvârşită şi în zare - la 30 km - se vedea Assisi. Fără săvrem gândurile noastre oscilau între templul păgân şi Assisi. Perugia a avut un marepictor Pietro Vannucci detto Perugino - maestrul lui Raffael. Ceea ce m’a surprins înitinerarul dtale că nu-mi scrii de Roma, n’ai făcut popas în cetatea eternă? Nici nustiu de câte ori am fost la Roma, degradată de ticăloşia democraţilor creştini care auadminisrtrat politic Italia din 1945 până astăzi, înlesnind prin formula lui Moro,centru stânga, creşterea partidului comunist, datorită brigăzilor roşii. Ce liniştită eraItalia în epoca lui Mussolini. L-am văzut prima oară în 1926. Ce defăimare metodicăs’a făcut acestui om de stat care a stăvilit în 1923 comunismul să domine Italia. Auînlesnit-o demo-cristiani, azi.

La Roma am văzut în biserica Sân Pietro în Viconli statuia lui Moise. Ne întovărăşeaîn vizitele pe care le făceam în catedralele Romei micuţa mea fată. Cum intra într’obiserică alerga grăbită şi se aşeza în faţă şi începea să se roage cu ardoare. În SânPietro în Vincoli s’a oprit brusc din fuga ei spre altar. Dintre două coloane a apărutMoise de Michelangelo. Punându-şi mânuţa la gură ne-a şoptit “Doamne, Doamne”cum spunea ea, atunci, în loc de Dumnezeu. Şi după 51 de ani acea oprire bruscă aViorelei care avea doi ani şi jumătate şi şoapta ei “Doamne, Doamne” - o găsesc ceamai desărvâşită emoţie în faţa monumentalei statui a lui Michelangelo. Evreiihabotnici sunt contra picturii figurative, de azi, arta abstractă încurajată de muzeulGugenheim din New York care a fost dotat, de evreul căruia îi poartă numele, cu unmiliard de dolari. Nu cumpără şi nu încurajează decât arta abstractă. Mă întreb,adesea, fără arta figurativă adoptată şi încurajată de creştinism, ce s’ar fi ştiut deevrei? Meditează la această problemă. Văd că ai fost şi la Capri şi ai vizitat casa de laSân Michele a lui Axel Munthe. Să îţi povestesc o întâmplare cu Axel Munthe. El a

suferit de ochi, orbise aproape dar o îngrijire medicală l-a salvat. Găsindu-se la Parisa intrat într’o librărie. A văzut expusă cu mare atenţie cartea lui. A întrebat pe librardacă se citeşte acest autor. Răspuns “foarte mult, dar mă doare, pare că acest om aorbit. Ce nenorocire.” Zâmbind Axel Munte l-a consolat spunându-i că a fost vindecatşi acuma vede. Sceptic librarul “Sunteţi un om bun şi vreţi să mă consolaţi, eu nucred şi mă doare”, Axel Munthe a mărturisit că el este, şi i-a cerut un volum ca să-iscrie o afectuasă dedicaţie. Sunt în buna parte de acord cu dta în ce priveste peLombroso, pentru mine are o alta opera: fata lui, Gina Lombroso care în 1935 apublicat “L'envers du machinisme” în care reda toate consecinţele industrialismului.Ceea ce ea a scris în 1935 se verifica dupa 32 de ani. Venetia este sortită să disparădatorită industriei de chimicale de la Mestre. Oamenii politici ai Italiei sunt ciocliifrumusetii Italiei. Este la acesti ticalosi delirul inconstientii.

Am fost în Sicilia, am fost în nord la Stresa, pe Lago Maggiore cu acea insulăBorromeo unde ingeniozitatea italiană a realizat arhitectura vegetală a acestei insule.Ce farmec au lacurile italiene! M’au năpădit toate amintirile legate de Italia citindscrisoarea ta. Ce aproape te-am simţit, dragul meu.

Îţi dau o veste bună: îmi vor apărea curând Davai-Ceas în englezeşte şi ”Belgrad 15Juni 1977”. Am primit din Statele Unite o scrisoare de la un român, Halmaghi carecitind Davai Ceas mi-a cerut să-i îngădui traducerea şi publicarea în engleză. Eu îlcunoscusem în 1959, era în trecere prin Madrid. Un tânăr foarte comunicativ. L-amuitat. Acum mi-a mărturisit că a lucrat la ziarul Evenimentul care făcea parte cuRapid din grupul de ziare editate de mine. Chiar dacă nu ştii engleza, eu îţi voi trimitetot ce apare şi va apărea din lucrările mele dactilografiat în engleză. Voi da să fiedactilografiat textul manuscris al cărţii “Belgrad 15 Iunie 1977” dacă nu ştii limbaengleză cum nu o ştiu nici eu. Sper să-mi apară şi o carte “Karl Marx - însemnăridespre români- manuscrise inedite şi un comentar” făcut de mine: Textul însemnărilorlui Karl Marx a apărut în România în 1964. Cele douăzeci de mii de exemplare s’auepuizat într’o săptămână. Notele lui Karl Marx sunt cel mai teribil rechizitoriu alocupaţiilor ruseşti în principate. Reacţia Kremlinului nu a întârziat şi nu a mai apăruto nouă ediţie. Între altele Karl Marx ridică răpirea Basarabiei susţinând că Turcia nuputea ceda ce nu-i aparţinea dat fiindcă ea era Suzerana, nu Suverană. Am scris luiHalmaghi dacă vrea să publice această carte în engleză, ar fi o formă indirectă de aridica problema Basarabiei la Conferinţa de la Belgrad. Acum se va lucra pentrufixarea programului care urmează să fie desbătut în Septembrie. Amânarea au cerut-oRuşii. Dacă până atunci aş mai putea publica în germană şi engleză Karl Marx.Însemnări despre români - căreia îi va urma Naţionalităţile în Rusia sovietică.

Acum să-ţi dau o lămurire. Dacă s’a putut publica sub această formă Karl Marx,patronând problema Basarabiei şi făcând acel penibil rechizitor al ocupaţiilor ruseştiîn principate se datoreşte momentului favorabil din 1964: accentuarea tensiunii întreChina şi Rusia sovietică. Trebuie să înţelegem că liberarea României de tutoratulKremlinului, legalizat de Roosevelt şi Churchill la Teheran, este în funcţie de marearăfuială din Oceanul Pacific. Rusia sovietică se găseşte în faţa revendicărilor juste ale

Chinei şi Japoniei. Nu există soluţie de compromis care să înlăture războiul înExtremul Orient. Care este atitudinea Statelor Unite? Îţi pot da o informaţie pe care odesprind din “Defense Nationale”, revista Statului major al armatei franceze pe lunaIunie.

Foreigne Affaires a publicat în luna Aprilie 1977 un studiu semnat A. Doak Barnettasupra relaţiilor chino-americane în materie de apărare. Autorul nu exclude ocooperaţie făţişă chino-americană. Citez: “orice demers ţinând să stabilească relaţiioficiale în domeniul militar va avea mari consecinţe atât pentru Statele Unite cât şipentru China în raporturile cu Uniunea sovietică, de unde necesitatea de a conduceaceste tratative cu o mare prudenţă.” De fapt operatia înarmării Chinei este şiîncepută. Acum o lună “Le Monde” dădea această informaţie: “S’a reînnoit un acordeconomic de lungă durată între China şi Japonia. China exportă petrol şi importă dinJaponia instalaţii industriale. Va urma tratatul de pace între China şi Japonia şi untratat de amiciţie de lungă durată. Rusia sovietică este izolată. Caută să-şi asigureliniştea în Europa ca să poată duce forţele ei militare în Extremul Orient. Ecuaţia estesimplă: China are 900 de milioane de locuitori, Japonia 150 de milioane. China are oproducţie de petrol de 400 milioane de tone anual, exact producţia Arabiei saudite.Rusia trebuie să-şi concentreze forţele militare pe frontiera Chinei, la 12 mii deChilometrii de Urali. Avem uşor de tras concluzia”. Rusia sovietică va cunoaşte unmai mare dezastru militar decât în 1905 când - în consecinţă - a intervenit cunoscutarevoluţie ce a clătinat regimul ţarist. Rusia se va disloca. Cuminţenia noastră nu poatefi decât să aşteptăm răfuiala din Pacific. Regimul de la Bucureşti este în funcţie deRusia sovietică deci i se aplică principiul din medicină: suprimă cauza ca să eviţiefectul. Aş adăoga un pricipiu de drept, “accesorium sequitur principalem.”

Regimul comunist din România urmează soarta regimului sovietic. Tot ce scriu, tot cevoi publica atât în germană cât şi în engleză are ca obiectiv să se cunoască politicaseculară a Rusiei faţă de poporul român.

Închei monologul. Omagii doamnei dtale iar dtale o caldă şi iubitoare îmbrăţişare Pamfil Şeicaru

p.s. în ce priveşte starea medicală îţi va scrie sora mea. Ce valoare are armatachineză? Opinia unui specialist militar sovietic care a lucrat mai mulţi ani în China,Primacov: Notele unui voluntar, Moscova, 1967: “Soldatul chinez este superiorsoldatului nostru, rezistent la frig şi la foame. Nu este înclinat să murmure, el estebrav, atitudinea lui de manevrare este mare. Un marş de 70 km pe jos nu este odificultate pentru el. Infanteriştii noştri au fost încremeniţi de infanteria chineză şi auajuns la concluzia că este cea mai bună din toate.” (pag. 212)

Note şi Comentarii

De la începutul scrisorii maestrul mi se adresează cu “fiule” ceea ce se înţelege că mi-a plăcut mult şi regret astăzi că nu i-am scris despre acest subiect pe care, să

recunosc, l-am luat, ca de la sine înţeles, având în vedere relaţiile dintre noi.

Ma asigura că va aştepta vestea întoarcerii mele acasă din Italia. Ilustratele ce i le-amtrimis i-au amintit de farmecul specific al acestei ţări. Un sentiment asemănător asimţit în Franţa de câte ori a fost în Provence. Şi a trăit-o din iubire pentru Fr. Mistralsi Ch. Maurras.

În 1930 la iniţiativa lui a fost trimisă o delegaţie română la centenarul lui Misral,fiind însoţit de Cezar Petrescu şi Nichifor Crainic. Oscar Han a realizat un basoreliefcu profilurile lui Mistral şi Vasile Alecsandri.

Italia a cunoscut-o şi a iubit-o din 1926 când a vizitat-o pentru prima oară, de-atuncipână în 1940 a vizitat-o de nenumărate ori.

Scrisoare mea l-a impresionat şi nu-i era ruşine să recunoască faptul că a plâns,notaţiile mele i-au provocat emoţiile pe care le-a trăit în 1926 când a fost însoţit desoţia şi fiica sa, cea din urmă doar de doi ani şi cinci luni. (Regret, că nu am păstratnici una din scrisorile trimise de mine lui Pamfil Şeîcaru, tratând despre nobilulsubiect al Italiei).

A văzut Assisi, cu prilejul celui de al şaptelea centenar de la moartea Sf. Francesco. Aasistat la un serviciu divin în biserica de jos zugrăvită de Giotto. Desigur maestrul auitat că în acel loc sfânt în biserica înălţată în jurul mormântului lui Sân Francesco,au participat marii artişti ai Trecento-oul italian; pe lângă Giotto au executat minunatefresce, Simone Martini, Ambroggio şi Piero Lorenzetti, Cimabue şi însfârşitmiraculosul pictor al vălurilor, mult timp confundat cu Giotto dar, astăzi, specialiştiii-au despărţit definitiv, îl menţin printre genialii artiste anonimi. În biserica de jos dela Assisi, între artă şi religie nu mai există nicio delimitare, picturile fresce sunt înaceeaşi măsură trăire sublimă a inimii turnată în forme şi culori cât sacră rugăciunerostită în prezentă bunului Dumnezeu, coborât şi el ca o lumină-giulgiu pentrumormântul Sfântului.

Maestrul îşi aminteşte de o mare catedrală, situată la câţiva kilometri de Assisi înmijlocul căreia se afla o biserică mai micuţă, se spune zidită de Sân Francesco. Evorba de Sta Maria degli Angeli în care se venerează capela Porziuncula din sec. alXll-lea unde Sfântul a fondat în 1200 ordinul franciscan şi capela del Transito în carea murit, Sân Francesco a zăcut pe pământul gol, atunci când s’a contopit cu sorahuma.

În faţa acestei bisericuţe, îşi aminteşte marele ziarist a văzut femei îngenunchiate,rugându-se una lângă alta, tărănci şi doamne din aristocraţia italiană. Toate erauadâncite în muta lor rugă. În rândurile din urmă se vedeau bărbaţi dominaţi de aceaşiemoţie religioasă.

Din ilustrata din 4 Iunie reprezentând Piazza della Signoria, maestrul retrăieşte zilele

din 1926. “Ai impresia că la Florenţa geniul uman a atins culmea perfecţiei in artă”.Şi mai departe: “ Şi muzeele în care pictorii italieni îşi fixaseră pe pânză sentimentelelor în faţa vietii pentru secolele ce au urmat.”

Regretă mult că nu cunoaşte Riviera Adriatică pe care a simţit-o ca pe o chemare irezistibilă în notele de călătorie ale lui Paul Bourget, în care redăfarmecul oraşelor păstrate în nobleţea lor arhitecturală, diferit de modernismul stupid,inspirat din arhitectura americană.

Se opreşte la Perugia cu marele pictor Pietro Vannucci detto ii Perugino, maestrul luiRaffael. Urmând în acelaşi oraş puerta etrusca, au descoperit un templu ridicat zeiţeiVenus, bine păstrat dar lăcătuit. De-acolo au putut oscila între imaginea templuluipăgân şi vederea în zare la 30 km, a mândrului Assisi, săpat în piatra cenusie deSubasio dominând în jurul lor o linişte desăvârşită, de început de veac ar zice poetul.Însfârşit, ajunge şi la Roma, pe care mărturiseşte că a vizitat-o de nenumărate ori şi arămas surprins să constate că nu am introdus în itinerarul meu şi Roma, cetateaeternă. E adevărat că nu am mai ajuns să-i trimit o ilustraţie şi desigur că o făceamdacă aş fi bănuit entuziasmul şi emoţia cu care mi-a primit scrisoarea şi ilustraţiiletrimise de mine din Italia.

Dar cum în tot răul este şi un bine, cu această ocazie l-am lăsat pe el să mă plimbe înce direcţie vrea şi îl duc cele mai autentice impresii ale sale. Astfel, îi denunţă pedemocraţii creştini că prin ticăloşia cu care au administrat politic Italia, din 1945 audegradat-o. Formula lui Moro de centru stânga a înlesnit creşterea partiduluicomunist şi apariţia brigăzilor roşii. Confruntat cu desmăţul demo-cristianilor, P.Şeicaru îşi aminteşte cât de liniştită era Italia în epoca lui Mussolini pe care l-a văzutprima oară tot în 1926.” Ce defaimare metodică s’a făcut acestui om de stat care astăvilit în 1923 comunismul să domine Italia. Cum au înlesnit-o democristianii, azi.

Simpatia lui P. Seicaru pentru Mussolini e bine întemeiată şi nu e singurul care aajuns la astfel de concluzii. Dictatorul italian nu a fost antisemit, de altfel cel puţinprin etrusci, italienii erau bănuiţi că ar purta, în sângele lor amestecat şi o sămânţăsemită. A realizat câteva lucruri extraordinare, punând poporul la lucru. Printre celemai mari realizări mussoliniene se înscrie asanarea terenurilor mlăştinoase dinLatium, pe care începând cu împăratul Nero, mai fiecare regim le avea în plan să-lrealizeze dar nimeni până la Mussolini nu a reuşit să-l pună în aplicare.

Se ştie că Mussolini, în relaţii bune cu Churchill, nu-l agrea pe Hitler, acesta a trebuitsă se deplaseze la Roma, unde prin discursurile ţinute în piaţa del Popolo, dictatorulitalian a fost nevoit să cedeze insistenţelor führerului german, într’o vreme cândnumai putea să-şi mai găseacă un alt aliat, Hitler era stăpânul Europei.

Ori cum războinic nu era , i-a încurcat pe aliatii săi, înpotmolindu-se în Grecia,italienii au trebuit să fie ajutaţi de nemţi, ceea ce a întârziat aplicarea planuluiBarbarosa, adică expediţia în Rusia a putut să înceapă doar în iunie şi astfel Hitler

întocmai ca Napoleon, a fost învins de iernile prea grele ale stepei ruseşti.

În cele din urmă Mussolini a fost ucis în mod barbar de nişte partizani, faptă pe carealiaţii nu au aprobat-o. Oare Mussolini ar fi fost achitat la judecata tribunalui de laNuernberg? Noi credem că aşa ca Antonescu, ar fi fost, cu acte în regulă condamnatla moarte şi asta fiindcă războiul ultim mondial a fost, dacă nu în primul rând, dar celpuţin în egală măsură, unul ideologic, demonstrat de sistemul democratic deguvernământ cel mai ideal, deci este impus întocmai ca perceptele sovietice deodinioară. Declarând propriul sistem politic aproape ca absolut, nu-i mai permitedezvoltarea ori această atitudine nu are altă perspectivă decât o deschidere spretiranie.

Şi cu această ocazie am putut demonstra, la un popor latin cum e cel italian, odemocraţie cu caracter cezaric e mult mai bine venită decât una pur democratică, şi laatare rezultate ajungem dacă vom compara dictatura zisă a lui Mussolini, în carepropriu zis doar duşmanii ţării simt că sunt persecutaţi, cel puţin aşa era pentruromâni “dictatura lui Antonescu”, opusă haosului social-politic ce domneşta astăzi înItalia, şi ne este teamă că niciun partid politic democrat nu va putea face ordine într-oastfel de ţară cu un alt spirit creator decât al protestantului, făcut să construiascădemocraţia. Dar oare, Ionel Brătianu, cel mai mare politician al nostru, ori să zicemunul dintre cei mai mari, nu a făcut o democraţie potrivită sufletului românesc, nuîmprumutată căci în acest domeniu imitarea este egală cu renunţarea de bună voie lalibertate şi afirmarea de sine.

În acest cadru al cezarismului, românii şi-au râs de el ridicând pe tronul aleşilor pe unCeauşescu ori după uciderea perechii de dictatori, pe alţi oameni lipsiţi de oricecharismă.

Acum vreo câţiva ani, o nepoată de-a lui Mussolini, studiind viaţa şi mai ales operapolitico-socială a înaintaşului ei, a ajuns la concluzia că de un astfel de om are nevoieItalia de astăzi. Dar a putut ea să întemeieze un partid după cum ar fi vrut? Realităţilene arată că această nepoată a lui Mussolini a dispărut de pe scena politică, una dincredinţele democraţiilor de astăzi e aceea că omul e un animal coruptibil, deci poate ficumpărat pe bani, ceea ce nu cred totuşi că le-a reuşit cu urmaşa lui Mussolini.

Mărturisesc aici deschis că sunt partizanul democraţiilor apusene dar pe de altă partenu înţeleg partinitatea lor, căci dacă nu le este frică de umbra lui Mussolini cu ce rostîntăresc metodic defăimarea unor oameni care nu merită acest lucru?

Percepând o înclinare spre a susţine că adevărul e tot ce afirmăm noi înşişi o atareatitudine mă îngrozeşte, fiindcă ea nu garantează viaţă lungă, unei atari democraţii. Deci, fiindcă iubesc democraţia şi mă îngrijorează soarta ei, trag aici un semnal dealarmă, îmbrăcând haine de împrumut comuniste căderea ei este de-acum asigurată.

Astăzi există un caz Aldo Moro, foarte puţin elucidat. După unii, camarazii lui de

partid au refuzat să-l răscumpere, voind să scape de el. Pe această cale democraţiacristiana, nu numai că nu a obţinut nimic pozitiv dar pentru mult timp şi-a pierdutorice speranţă să mai ajungă la putere. Am citit multe în legătură cu acest A. Moro, num’am lămurit de ce trebuia să moară dar ştiu precis că, indiferent de motiveleinvocate, nu se impunea să moară. Politicianul democrat cristian a trebuit să plăteascăîndrăzneala de a fi vroit să unească pe italieni, atunci când ei nu mai vor acest lucru.

Mi-e teamă că A. Moro a crezut în misiunea sa de politician într’o ţară în care fiecareîncearcă să trăiască pe spinarea altora, nu adevărata democraţie e pentru ei ci anarhia,şi cu cât e mai mare e mai pe măsura lor. Nu departe de situaţia descrisă şi în Spania.Spre cinstea italienilor ei nu fură pe vizitatorii muzeelor, fiindcă acel loc este pentruei sfânt, unde după modelul marilor înaintaşi ei urmează să se dăruie, închinânduse camulţumită zeiţei Frumuseţii că i-a învăţat să-şi ridice ochii la stele.

E de prisos să mai spun că iubesc acest popor italian, nu numai fiindcă au peisaje cumexistă doar în rai, de care pomeneşte şi Miron Costin, cronicarul învăţat, dar încăpentru concepţia lor de viaţă, au înlocuit Fatumul destinul grecilor, cel ce neurmăreşte acelaşi de la naştere până la moarte, cu Norocul schimbător de la o zi laalta, chiar într’o zi, poate fi variabil de la un moment la altul.

Trăind pe o cismă vizitată de calamităţi mai ales cutremure, s’au obişnuit cu marilecapricii ale naturii, astfel că iau totul uşor, înafară de credinţa în Dumnezeu, deciopun acestei lumi trecătoare una eternă, unde după platonismul lor înnăscut se vorîntâlni toate cele create, în forma lor ideală.

La ultimul mare cutremur a fost lovită biserica Sân Francesco din Assisi, de undesuferinţa sufletului meu că acest vis nu mai poate fi ca cel de altădată.

Maestrul mi-a povestit că a vizitat la Roma biserica Sân Pietro în Vincoli, unde Moisede Michelangelo apărând în mod miraculos, a impresionat-o şi pe Viorela, fetiţă abeatrecută de doi ani şi cinci luni. Dreptate avea Pamfil Şeicaru copilul prin inocenţa sa aadus cel mai mare omagiu lui Moise de Michelangelo, pietrei care s’a transfigurat şis’a făcut Om.

Aflând că am fost şi la Anacapri unde am vizitat Casa de la Sân Michele a lui AxeiMunthe, despre el îmi relatează şi o întâmplăre. Cu această ocazie îmi, mai vorbeştede cartea lui Lombroso Gina, pe care autoarea a publicat-o în 1935 “L’envers dumachinisme”. Ceea ce a scris in 1935 se verifică după 32 de ani. Veneţia este sortităsă dispară datortită industriei de chimicale de la Mestre.

Mai aminteşte că a fost în Sicilia şi la Stresa cu acel ostrov al luminii al lui Boromeo,în care geniul italian a realizat arhitectura vegetală a insulei.

M-au încântat ultimele cuvinte prin care maestrul încheie această parte a epistolei:“Ce farmec au lacurile italiene! M-au năpădit toate amintirile legate de Italia, citind

scrisoarea ta! Ce aproape te-am simţit, dragul meu.”

Trebuie să recunosc că Pamfil Şeicaru e primul om care mi-a apreciat trăirile italieneşi l-a regăsit în ele pe pelerinul ce a fost, de pildă în 1926, însoţit de soţie şi fiica lor,Viorela. Pe această cale ni se demonstrează că întâlnirea nu eu a fost delocîntâmplătoare, sentimentele noastre băteau pe aceeaşi lungime de undă şi mai alesaveau aceleaşi iubiri ideale.

În partea a doua a scrisorii, maestrul mă anunţă că încurând îi vor apărea Davai Ceasîn englezeşte şi “Belgrad 15 Iunie 1977”. A primit o scrisoare din Statele Unite,Halmaghi citind Davai Ceas i-a cerut permisiunea să o traducă şi s’o publice înengleză. Deşi, îl cunoscuse în 1959 când acesta a trecut prin Madrid, îl uitase. AcumHalmaghi i-a mărturisit c’a lucrat la ziarul Evenimentul care făcea parte împreună cuRapid, din grupul de ziare editate de P. Şeicaru.

Personal, am avut ocazia să corespondez cu John Halmaghi atunci când mi-am arătatdisponibilitatea de a contribui în mod esenţial, la editarea cărţii aflate în manuscris semnată de Vasile Posteucă, una, după părerea mea,din excepţionalele realizări ale exilului românesc “Băiatul drumului”.

Nu mi-a fost greu să constat, că John Halmaghi e un veleitar, mare în vorbe, mic înfapte, deşi se lăuda cu prietenia lui Posteucă editându-i revista Drum, care apărea dinan în Paşte, până la urmă a dat bir cu fugiţii -, fără vreun motiv plauzibil a renunţat laeditarea cărţii lui Posteucă, devenind umbra dnei Zamfira ce nu vroia în niciun fel săpericliteze viitorul fiului ei Puîu, amintind anumite activităţi din biografia tatălui său.Aşa i se mulţumea memoriei poetului, că prin protestele ziarelor americane,autorităţile comuniste din Bucureşti i-au eliberat dnei Posteucă şi odoarelor sale, unpaşaport să-l vadă pe soţul şi tatăl lor aflat pe patul morţii, suferind de un cancergastric, în ultima lui fază.

Mă miră cel puţin reacţia lui Pamfil Şeicaru la prima solicitare venită din partea unuiom pe care nici nu-l cunoştea, recomandat şi el discutabil, ca un anonim colaboratoral Evenimentului, unul din ziarele editate de Pamfil Şeicaru. Total stăpânit de unentuziasm fără baze reale mă asigura că îmi va trimite toate lucrările sale publicate înengleză şi dacă nu cunosc limba îmi va trimite şi o copie a manuscrisului din limbaromână. Fără îndoială Pamfil Şeicaru începuse să trăiască într’o lume visată, fărărădăcini înfipte în lumea măcar a posibului. Marele ziarist îşi imagina o lume cum arfi trebuit să fie şi nu cum era ea în realitate. Oare Halmaghi prin simplul fapt căposeda cunoştinţe de limbă engleză, putea să execute pretenţioasa traducere? Ori cummaestrul nu cunoştea engleza, ar fi avut nevoie de un intermediar, pentru a-i citi şirăsciti textul în ambele limbi, pentru ca nu cumva să se strecoare erori ce ar ficompromis conţinutul ştiinţific prezentat.

Ori, P. Şeicaru credea că odată cu predarea manuscrisului românesc se aranjeazăautomat şi problema traducerii în engleză, când dificultăţile abea începeau. Conştient

că se minte pe el însuşi,vorbind de contribuţiile sale din limba engleză, nu le-a fostgreu aparţinătorilor să îi promită marea şi sarea, cu intenţia însă de a-l amăgi, ceea cede-acuma e uşor, căci toate premisele erau date de la început şi vom reveni la acesteaspecte atunci când vom aduce în discuţie dispariţia unor manuscrise preţioase ale luiP. Şeicaru, toate redactate în limba română, formă în care de altfel, se dădeau lucrărilemaestrului la tradus.

În acest context marele ziarist ne mărturiseşte că ar vrea să vadă în engleză şi studiul “Karl Marx. Însemnări despre români, manuscrise inedite cu uncomentar” scris de P. Şeicaru. Şi ne informează că această carte a apărut în Româniaîn 1964 în douăzeci de mii de exemplare, epuizate într’o săptămână. Notele lui Marxsunt cel mai teribil rechizitoriu al ocupaţiilor ruseşti în principate. Desigur, Kremlinulnu a întârziat să reactioneze încât o nouă ediţie n’a mai văzut lumina tiparului. Printrealtele, Karl Marx ridică problema răpirii Basarabiei susţinând că Turcia nu aveadreptul să cedeze ceea ce nu-i aparţinea căci ea era Suzerană şi nu Suverană.

Cum reese din rândurile de mai sus Pamfil Şeicaru a publicat notele lui Karl Marxcomentate de el însuşi în 1964 la Bucureşti în 20.000 de exemplare epuizate într’osăptămână, dovadă că a avut un succes deosebit. Se poate incă presupune cărespectiva lucrare nu purta numele niciunui autor, sigur că nu pe al condamnatului lamoarte, Pamfil Şeicaru. Deci, anumite legături dintre maestru şi regimul comunist dinţară, înţelegem pe reprezentanţii lui, au existat încă din 1964, dar să recunoaştemsincer, astfel de lucrări istorice aveau o valoare mai mare decât Povestirile lui MirceaEliade sau consideraţiile asupra barocului aparţinând lui Al. Ciorănescu, publicateceva mai târziu. Deşi frecventam destul de des librăriile bucureştene, nu mi-a atrasatenţia această carte, sigur din cauză că de numele lui Karl Marx mi-era lehamite decât trebuia să ne referim la ideile sale, de unde încăodată deduc că această carte aapărut la Bucureşti dar fără să poarte numele lui Pamfil Şeicaru. Şi acest studiu, vroiasă-l roage pe Halmaghi, să-l traducă în engleză, dar eu contest că el ar fi făcut-o cumprobabil se lăuda în scrisorile scrise maestrului. În orice caz, din promisiunea mareluiziarist că-mi va trimite tot ce va publica în limba engleză, n’am primit nici măcarDavai Ceas. Comportament tipic pentru dl. John Halmaghi, demonstrându-ni-se câtera de singur în exilul românesc marele om de cultură românească Pamfil Şeicaru, şiîn ce consta marea sa trădare de carel învinuia caracuda emigraţiei, lipsită de oricebusolă şi omenie.

Maestrul dorea să-mi deie o lămurire în privinţa lucrării publicate în Româniasubliniind că în 1964 era un moment favorabil pentru a face un rechizitoriu Rusieiimperialiste, cu ajutorul notelor lui Karl Marx.

Pot să confirm acest punct de vedere, eu fiind pe-atunci în ţară, angajat ca cercetătorprincipal al Institutului de neurologie de pe str. Povernei. Mi se aduce la cunoştinţăîntr’o zi că va trebui să fiu prezent la o şedinţă ţinută la Academie, şi fiindcă euvroiam să mă eschivez, doar nu eram membru de partid, nu am putut scăpa sub nicioformă. Am intrat în sala cu înfăţişare de vagoane puse unul după altul, intenţia mea

era să-mi găsesc un loc cât mai în spate pentru a trage şi un meritat pui de somn.Începuse şedinţa şi deodată aud ca primul conferenţiar înjura de mama focului pe unduşman, cum eram forţaţi s’o recunoaştem, că nu poate fi decât imperialistulamerican. Dar ceva nu se potrivea, din această cauză ca să mă asigur că aud bine, amîntrebat pe vecinul, ce-mi era total necunoscut: “Tovarăşul ăsta, înjură pe ruşi?” “-Da, domnule”, cea ce mi-a trezit un interes deosebit, numai scăpam niciun cuvânt dindiscursul celorlaţi vorbitori. A fost una din zilele frumoase ale vieţii mele, căci serostea adevărul despre foştii nostri aliaţi, dacă până atunci numele lor se pronunţa însecret şi totdeauna cu ameninţarea că poţi oricând să înfunzi puşcăria comunistă,spunând ceva nepermis despre ei.

Era hotărârea lui Gh. Gheorghiu-Dej să se despartă de Rusia şi cine ştie cum ar fi evoluat lucrurile dacă şeful comunist nu ar fi murit, în condiţii destul desuspecte. Desigur, ca muncitor la căile ferate a fost tipul de conducător comunist carefăcea uz de tot repertoriul terorist ce-i stătea la dispoziţie, totuşi meritul acestui omconsta în faptul că nu şi-a dezminţit niciodată originea, deci nu ar fi alunecat pe pantacezarismului găunos, cultivat de Ceauşescu. Acesta s’a remarcat prin revenirea laprietenia cu marele Colos de la răsărit, aşa dar iniţiativa lui Dej a avut o durată scurtădar cu un efect de neuitat asupra conştiinţei de independenţă a românilor.

După cum se poate vedea, Pamfil Şeicaru nu putea lipsi de la lovitura pregătităîmpotriva Rusiei, din Bucureşti.

Mai se cuvine să insistăm asupra teoriei maestrului că Rusia va disloca în urmarăzboiului ce se va declanşa în Pacific, odată cu primele ciocniri dintre chinezi şi ruşi,a declarat, că al treilea război mondial a şi izbucnit.

Studiul făcut părţilor beligerante a fost realizat cu ochi de maestru, a subliniatînarmarea Chinei de către Statele Unite cât şi acordurile economice semnate între China şi Japonia.

Credem, că marele ziarist era preocupat să vadă Rusia sovietică distrusă, mai rău caîn războiul din 1905 urmat de revoluţia, care a clătinat regimul ţarist.

Personal, considerăm, că maestrul, influenţat de publicaţiile apusene nu a mai avutclaritatea de a descoperi rolul adevărat jucat de Statele Unite, aşa cum l-a descris încel de al doilea război mondial când comentariile şi concluziile sale au fost cuadevărat geniale.

Marele ziarist s’a lăsat antrenat de declaraţiile belicoase ale unor instituţii militareamericane, care profitau de voinţa chinezilor de a-i învinge pe ruşi, secondaţi demarea putere industrială a Japoniei. Dar oare Statele Unite aveau vreun interes săsusţie marea răfuială, cum o numeşte P. Şeicaru, şi să transforme Oceanul Pacificîntr’un unic teatru de război? Sigur că nu. Ei erau stăpânii marelui Ocean, şi aş zicecă niciodată tactica lor nu a fost mai inteligentă. Duşmanul Statelor Unite nu era

Rusia ci Japonia, motivul declanşării celui de al doilea război, pentru americani. Darîn formula actuală Japonezii, aceşti nemţi ai Asiei, nu mai vroiau războiul, bombeleatomice de la Hiroşima şi Nagasaki i-a vindecat pentru mult timp de a mai face unrăzboi. Deşi rivalitatea dintre Japonia şi Statele Unite continuă, ea se desfăşoară îndomeniul economic şi industrial nu se recurga la ajutorul armelor de foc.

Ruşi în acest context nu contau decât ca un potenţial concurent, deocamdată eraulegaţi prin diferitele tratate de americani, ori aceştia urmăreau ca şi aliaţii lor să nuducă un război cu un adversar atât de fanatizat cum erau chinezii, în faţa cărora nuaveau nicio şansă. Prin cartea excepţională a lui Primakov, citată de P. Şeicaru, defapt se dă un avertisment ruşilor că nu vor putea câştiga războiul cu China, în caz căar accepta confruntarea propriu-zisă.

În ce priveşte China, ea putea fi înduplecată prin ajutoarele industriale ce urmau săvină de la marele ei aliat, Statele Unite.

America a făcut o manifestaţie de forţă, ca să-i impresioneze pe adversari, în primulrând, părerile maestrului rămân în picioare, toate condiţiile unei confruntăriinternaţionale erau prezente, dar mai ales pentru Statele Unite războiul ar fi avut unefect mai mult decât catastrofic, fiindcă nu ar fi putut scăpa să nu aibe jertfe omenşti,mai ales că şi ruşii şi chinezii preferau lupta dusă de soldaţii lor infanterişti, fatalăpentru soarta oricărui preşedinte. De-aici obiceiul deja încetătenit ca americanii sălupte cu ultimii soldaţi ai altor puteri.

Ori în marea răfuială din Pacific nu şi-ar fi putut permite nici cele mai mici pierderi.Poate că greşita evaluare a Statelor Unite l-a determinat pe maestrul Pamfil Şeicaru săprevadă izbucnirea unui război care niciodată nu va avea loc, cel puţin, în condiţiilecunoscute.

Scrisoarea (15) din 20 August 1977 de la Pamfil Şeicaru

Iubite prieten,

Sunt realmente emoţionat de grija pe care o ai de sănătatea mea. Mărturisesc că aşdori să mă pot menţine în situaţia de azi când ideaţia are un ritm aşa de tineresc,măcar 3-4 ani, ceea ce mi-ar da răgazul necesar spre a scrie o serie de lucrări. Îţicomunic că anul viitor voi începe “Memoriile unui gazetar”. Gândeşte-te că amînceput activitatea mea în presa cotidiană la 12 April 1918, ceea ce revine în 1978, la60 de ani de activitate. Ţin să-ţi remarc că în Spania am continuat aceeaşi activitate:

câţiva ani am scris la ziarul El Alcazar un articol zilnic. La acest ziar în afară dearticolul zilnic consacrat, exclusiv politicei externe, am publicat ca foileton o lucrare:Formaţia ideilor revoluţionare în Rusia. Ar forma o carte de 300 de pagini, cred. Înţară am scris un articol zilnic din 6/18 Aprilie 1918 până în 1944. Ultimul meu articola apărut în ziua de 8 August 1944, deci am publicat un articol în fiecare zi. Prinsituaţia pe care am avut-o chiar din primele zile ale activităii mele, am avut contacteîn lumea politică cu factorii de conducere. De la guvernul Al. Marghiloman (Aprilie1918 până în Noiembrie) şi succesiv în toate guvernele ce s’au succedat până la 10August 1944, când am ieşit din ţară, viaţa politică internă nu a avut taine pentru mine.Vei înţelege ce contribuţie voi putea aduce pentru istoricii de mâine care vor căuta săredea epoca neutralităţii pe care am trăit-o ca student, în 1914 aveam 20 de ani şi apoirăzboiul pe care l-am făcut de la Jiu, la Olt, la Arges, Siret până la ultima bătălie laCireşoaia, deci de la 14 August 1916 până în Septembrie 1917, când au încetatostilităţii. Războiul trăit zi de zi cu riscurile inerente. Cum în aceste Memorii nu amde apărat un partid, eu n’am aparţinut nici unui partid, cred că aş putea să fiu conformnormei fixate de Tacit: sine ira et studio adică fără ură şi părtinire.

Acum trei săptămâni mi-au fost trimise articolele publicate de mine în Curentul, între1 Ianuarie 1944 şi 9 August acelaşi an. Le-am recitit uimit: formează cronica politiceiinternaţionale. Eu din primele zile ale războiului, adică din 1939 am instalat un teletipcare înregistra toate emisiunile posturilor de telegrafie fără fir. Avea traducători dinengleză, rusă, elveţiană (atât în germană cât şi în franceză), turcă şi arabă. Traducerilese dactilografiau şi aveam la 10 dim. când veneam la ziar, toate emisiunile captate dedimineaţă, la 2 cele de ora 12 şi la 8 seara, ultimele. Pe baza acestor trei emisiuni euredam în sinteza unui articol, pulsul politic al războiului. Reieşea din aceste articolesubordonarea anglo-americană politicei lui Stalin. Tot ce s’a publicat după 1945 înlucrările consacrate luptei contra. Axei, stau virtual cuprinse în această cronică zilnicăa războiului.

Prietenii mei mi-au spus “trebue publicate într’o carte”. Eu am adăogat, cu publicareaşi a articolelor apărute între 1 Ianuarie 1943-1944: an în care Stalin a obţinut laTeheran tot ce a visat. Niciodată în istoria ei, Europa Occidentală, în care includ şiStatele Unite, nu a fost mai umilitor îngenunchiată Rusia. Când vor apărea aceste filede cronică, fiecare român va înţelege, cutremurat, de inconştienţa celor care auîmpins la capitularea fără condiţii cerută nu de ruşi care tratau la Stockholm un acordde armistiţiu cu mareşalul Antonescu, ci de Roosevelt şi Churchill. Precum vezi,dragul meu, această culegere de articole - File de cronică 1943-1944 - va puteaprecede memoriile unui gazetar. Dacă voi avea 3-4 ani de plenitudine a puterilor meleîn stadiul lor actual, voi putea să spun că mi-am făcut pe deplin datoria. Îti datoramaceste destăinuiri pentru grija pe care o porţi sănătatii mele. Eşti tânăr, deci veisupravieţui şi îţi vei aduce aminte de bătrânul singuratic care până la ultima bătaie ainimii şi-a făcut datoria faţă de neamul românesc, căruia i-a aparţinut prin toată fiinţalui.

Te îmbrăţişează al dtale

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

În legătură cu grija pe care i-o port sănătăţii sale maestrul ar dori să-şi menţină ideaţiaîn ritmul actual tineresc, deci să mai aibe încă 3-4 ani de viaţă pentru ca în acest impsă mai scrie o serie de lucrări importante pentru el.

Îmi promite că anul viitor când Ia 18 Aprilie 1978 va împlini 60 de ani de activitateziaristică, începută la 18 Aprilie 1918, va începe să scrie “Memoriile unui ziarist”,după cum se ştie proect pe cât de mult dorit, a rămas până la urmă nerealizat.

Îmi repetă că la Madrid şi-a continuat activitatea la ziarul El Alcazar, unde pe lângăarticolul zilnic consacrat exclusiv politicii externe, a mai publicat în foileton olucrare: Formaţia ideilor revoluţionare în Rusia.

În ţară a scris zilnic un articol de ziar începând din 18 Aprilie 1918 până la ultimuldin 9 August 1944.

Îmi aduce la cunoştinţă contribuţia importantă adusă de el pentru istorici, descriereaepocii neutralităţii urmată de războiul făcut de la Cerna, la Arges, Siret până la ultimabătălie avută loc la Cireşoaia (Sept. 1917). Cum nu a făcut parte din niciun partid înrespectivele Memorii va putea să adopte normele istoricului Tacit de a scrie istorie“Sine ira et studio”, adică fără ură şi părtinire.

În continuare îmi dă vestea primirii articolelor publicate de el în Curentul, între 1Ianuarie 1944 şi 9 August, acelaşi an. Ele formează cronica politicei internaţionale.

Totodată ne redă metoda sa de lucru: “Eu din primele zile ale războiului adică din1939, am instalat un teletip care înregistra toate emisiunile posturilor de telegrafiefără fir. Avea traducători în engleză, rusă, suedeză, elveţiană (atât în franceză cât şi îngermană), turcă şi arabă. Traducerile se dactilografiau şi aveam la 10 dim. cândveneam la ziar toate emisiunile captate de dimineaţă, laorale 2 cele de ora 12 şi la 8seara ultimele. Pe baza acestor trei emisiuni eu redam în sinteza unui articol, pulsulpolitic al războiului.”

Cum articolele demonstrau subordonarea anglo-americană politicei lui Stalin, prietenii i-au dat sfatul să republice articolele într’o carte dar el ca autor erade părere că ar fi trebuit să li se adaoge şî cele dintre 1943-1944 an în care Stalin aobţinut la Teheran tot ce a visat. Maestrul consideră, pe drept, că niciodată in istoriaei Europa Occidentală, în care include şi Statele Unite, nu a fost mai umilitorîngenunchiată de Rusia. Din aceste file de cronică fiecare român va înţelegecutremurat inconştienţa celor care au împins la capitularea fără condiţii, cerută nu deruşi care tratau la Stockholm un acord de armistiţiu cu condiţii cu mareşalul

Antonescu, ci de Roosevelt şi Churchill.

Să adâncim problema ridicată de Pamfil Şeicaru referitor la faptul că anglo-americanii, cei mult aşteptaţi de poporil român să le aducă mult visata eliberare,cereau de la noi capitularea fără condiţii pe când ruşii tratau cu Antonescu o pace cucondiţii, aşa cum ne va sta drept martor însuşi marele ziarist.

Dar după cum îi cunoaştem pe ruşi, ei nu duceau aceste trattive pentru a ne face cineştie ce favoruri ci din propriile sale interese, Stalin se grăbea să ajungă la Berlindintr’un motiv bine întemeiat, trecut astăzi sub tăcere. Şi anume, Hitler era pe cale săfabrice o armă secretă de mari proporţii. În acest sens, ne putem referi la mai multemărturii ce nu pot fi contestate atât de uşor.

În primul rând, m-aşi opri la cuvintele lui W. von Braun rostite cu ocazia retrageriisale din NASA, prin care mărturisea că la sfârşitul războiului nemţii, din tabăra cărora făcea parte şi el, erau gata să lanseze o armăsecretă cu o acţiune atât de puternică, încât ar fi fost destul să arunce una asupraMoscovei şi alta asupra New-Yorkului ca aliaţii să ceară imediat pacea.

De altfel, doar pe această bază Hitler de pilda la 22 August, o zi înainte de actu de la23 August declara că victoria nemţilor e la fel de sigură, precum doi cu doi fac patru.

Se ştie că după blocada de la Stalingrad, Ion Antonescu nu mai credea în victoriaAxei şi a făcut câteva încercări de a-l convinge pe Hitler să-l lase să încheie pace, darîn mod onorabil, demn pentru un brav soldat, fără să-şi trădeze foştii parteneri deluptă, de unde avea nevoie de consimţământul lor. În acest sens, în 1943 la sfârşit dean l-a trimis în Italia pe dl. Al. Gregorian, mult apreciat de mareşal, de altfel preţuireaa fost reciprocă, pentru a-l ruga pe Mussolini să intervină pe lângă Führer să-l lase săîncheie pace cu ruşii, cât şi cu aliaţii lor. Dl. Gregorian a rămas impresionat dedescompunerea morală a dictatorului italian care avea înfăţişarea unui “uomo finito”de unde şi răspunsul său cu totul sincer că după cum au evoluat lucrurile ar fi penibilsă mai creadă că intervenţiile lui l-ar mai putea influenţa pe Hitler.

Întrevederea respectivă e reţinută de istoricii italieni, nu am văzut-o semnalată de ceiromâni, parcă nu ar mai fi jucat niciun rol important, cel puţin, în a demonstraeforturile depuse de mareşal incă din 1943 să capituleze, dar nu fără condiţii cumvroiau anglo-americanii.

Dar în luna Aprilie 1944, conducătorul României se hotărăşte să ceară directconsimţământul nemţilor pentru a încheia pace, deci să pună capăt unui război de-acuma pierdut. Generalul Ion Gheorghe ambasadorul României la Berlin, povesteştecă Antonescu, fiind cazat la ambasadă s’a întreţinut cu el până noaptea târziu,considerând că Hitler va avea toată înţelegerea că România va trebui să iasă dinrăzboi. Dimineaţa, îmbrăcat de mare gală, cu toate medaliile pe piept, stiind că esteţinuta prin care a câştigat respectul dictatorului german, Antonescu a avut

întrevederea cerută la care gen. Gheorghe nu a asistat. Ce au vorbit cei doi, nu se ştie,dar Antonescu nu s’a mai referit la o eventuală capitulare, Hitler l-a convins săcontinue războiul. Ce altceva ar fi putut să-i spună decât că nemţii erau pe cale săpună în circulaţie o armă secretă teribilă, de care amintea şi W. von Braun, dupărăzboi intrat în soldă americană. Mai mult, savantul german susţinea că erau patruoameni de ştiinţă care au lucrat împreună la planurile acelei arme secrete nemţeşti pecare nu au mai ajuns să o termine şi mai adăoga că unul dintre ei a murit, pe când dinplanurile ruşilor îşi poate da seama că ceilalţi doi se aflau în mâinile lor. Numai că, întimp ce americanii nu aveau de ce să ascundă meritle lui W. von Braun, ruşii maiprincipiali puneau înaintea prizonierilor lor câte un nume rusesc de Popov sau altul,de aceeaşi origine.

Revenind la ruşi graba lor spre Berlin avea aceeaşi cauză, distrugerea bazelor decercetare nemţeşti, înainte de a-şi lansa mortala armă secretă germană, pe care oaminteşte W. von Braun şi în condiţiile date nu putea minţi.

De unde, Stalin era gata să împlinească toate condiţiile cerute de Antonescu, numai sădeschidă armatelor ruseşti porţile Carpaţilor pentru a nu întârzia prea mult. Nemţii în1944, au îndemnat pe unguri să ocupe Aradul şi să înainteze pe valea Mureşului, undevor veni la întâlnire şi trupele germane. Dar acestea din urmă nu au mai venit, deunde soldaţii unguri cuprinşi de panică s’au retras în grabă, îngrozindu-i gândul că arputea cădea, în mâinile ruşilor, care intraseră deja în Deva.

Stalin era informat de capacitatea slabă a nemţilor de a le rezista în Carpaţi, dar le erateamă de rezistenţa românilor, în conştiinţa lui mai dăinuiau amintirile părinţilor,uimiţi că soldţaii români au refuzat să facă o revoluţie, cum îi îndemnau, ruşii, aflaţiîn tranşeele de lânga ei.

Prin urmare, Stalin îl trata pe mareşal ca pe cel mai important adversar al său, nu i-aadmis dnei Kollontay să dea atenţie tinerilor, reprezentanţii regelui, pe care pur şisimplu îi considera nişte neserioşi, cum de fapt, se prezenta gigoloul de o viaţă, G.l.Duca, trimisul lui Niculescu-Buzeşti pe lângă mme Kollontay, trădând misiuneasuperiorului său, Nanu.

Credem că abia când regele a trimis pe gen. Aldea la ruşi, pentru a-i ruga să intesificeofensiva împotriva armatei sale proprii, respectiva faptă l-a determinat pe Stalin săînţeleagă trădarea ce o pregăteau politicienii români şi astfel a rupt învoirea cu IonAntonescu, regele aducându-i pe tavă România şi capitularea ei fără condiţii.

Nu chiar întâmplător în anul 2001 regele Minai se întoarce în ţară unde îşi reprimeştecastelele confiscate, în timp ce o buna parte din populaţie se zbate într’o mizerie neagră. Duşmanul de ieri, Ion Iliescu se arată foartemărinimos, cu această ocazie demonstrând că teama lui de rege era nejustificată,odată ce şi unul şi altul au practicat trădarea, e drept mult mai la fostul rege, care şi-apus sub ghilotina comunismului întregul neam, pe când fostul prim-secretar de partid

al Iaşului nu şi-a trădat decât partidul şi se va vedea dacă nu cumva stăruinţa cu carese lipeşte de tronul prezidenţial nu va împlini în cele din urmă, ceea ce trădarea ex-regelui nu a putut atinge, e vorba de viaţa, ca existenţă a neamului românesc.

Trebuie să mai spunem că până la urmă pierderea războiului de catre Hitler aînsemnat un mare bine adus Omenirii, dacă ar fi învins ideologia nazistă, ar fi existatun război continu, purtat de organizaţiile Gestapoului, transmise tuturor popoarelor.Îmi amintesc am vizitat pe când eram la Muenchen pe un văr al unei cunoştinte bune,ducându-i un mesaj din partea celor din România. Am observat că are o mână, credstânga mutilată şi admiram casa cu o mare grădină cu un bazin de înot în centru şidacă eu am văzut toate acestea înseamnă că arătau extraordinar. De unde gazda asimţit nevoia să se explice: “Eu am fost soldat SS, calitate în care mi-am lăsat mânastângă în război, pe care sincer vă spun îmi pare bine că l-am pierdut. Dacă-lcâştigam cumva, eu astăzi nu puteam să trăiesc în condiţiile pe care le vedeţi, ar fitrebuit să păzesc pe ruşi, undeva in stepele Rusiei.”

Şi oare nu avea dreptate? Cei mai câştigaţi din pierderea războiului au fost chiarnemţii şi pentru ca au primit şansa să îsi refacă propriul destin înviind, fără nimicmetaforic, din proprie cenuşă, reprezentată de oraşele distruse ale ţării lor în timpulrăzboiului.

Rămâne să mai atragem atenţia că fără să vrea, puterile învingătoare în cel de aldoilea război mondial, pe lângă toate defăimările, multe nedrepte, aduse adversarilor,nemţi, le-au ridicat un monument în mijlocul Berlinului, dedicat puterii militareextraordinare pe care monstrul nazist l-a avut. Dupa cum se ştie înainte de a atacaRusia, Hitler l-ar fi trimis pe unul din oamenii săi, la englezi, pentru a le propune oalianţă împotriva bolşevismului. Să mă corectez, exprim nişte presupuneri odat ceChurchill l-a arestat pe Hess, emisarul lui Hitler, iar naziştii l-au declarat nebun,predându-se duşmanilor cei mai înverşunaţi.

S’o spunem clar, Hess a trecut de partea englezilor foarte de timpuriu încât nu puteafi făcut răspunzător de holocaustul nazist.

Cu toate acestea a fost închis până la sfârşitul războiului, ca după această dată să fieţinut într’o închisoare ce nu-i servea decât lui, păzită ziua, noaptea, de patru soldaţi,un american, un francez, un englez şi un rus. Fără îndoială, ei dădeau onorul zilnicunui individ care oficial era declarat nebun, diagnostic acceptat şi de partinicultribunal de la Nuernberg.

Cererea familiei lui Rudolf Hess de a fi eliberat din cauza vârstei (1894-1987) a fostrefuzată, fără drept de apel. Mai mult, când îl vizita fiul său, erau supravegheaţi,trebuind să păstreze o distanţa anumită între ei, ca să nu le permită cumvatransmiterea cine ştie căror secrete de stat. Astfel, Hess moare în închisoare la ovârstă patriarhală, şi se susţine că s’ar fi sinucis, când cei mai mulţi bătrâni prezintăsemne evidente de demenţă, au uitat de mult de ce semenii lor i-au pedepsit atât de

rău.

Oricum, cazul Rudolf Hess rămâne o enigmă, nimeni nu mai poate crede că el nu posedă sau mai bine spus nu a cunoscut nişte adevăruri usturătoarepentru conducătorii Angliei de-atunci, în frunte cu Churchill. Faptul că nu l-auomorât când puteau uşor s’o facă, pledează încă pentru cruzimea lor înăltându-şi visulde glorie pe scheletul unui bătrân care li s’a predat mult înainte de a putea fi făcutresponsabil de faptele foştilor săi camarazi. Cazul Hess, ne demonstrează încăodatăcă cele mai mari şi mai adevărate comedii tragice ni le oferăţ, viaţa.

Francezii sărbătoresc la 14 Iulie ziua lor naţională şi respectăm acest eveniment, darnu putem să ascundem realitatea că în celebra şi “fioroasa” Bastilie erau doar treipensionari, printre care şi mai cunoscutul marchiz de Sade.

Reîntorcându-ne la scrisoarea lui Pamfil Şeîcaru vom constata din multe puncte devedere prin scrisul său a jucat rolul Casandrei, din mitologia antică, adevărurile ei nuaveau căutare, mai precis nu erau crezute, astfel că regele a preferat să introducăvestitul cal troian, azi ruşii în Cetatea României. Şi pentru a le înlesni intrarea, mulţiau lărgit porţile prea strâmte, cu propriile mâni, fără să ştie ce fac, dărâmând,definitiv, zidurile de apărare. Ceea ce a urmat a fost mai groaznic decât cădereaTroiei, descrisă de urmaşii lui Homer, marele rapsod, primul mare poet al Omenirii,n’a vrut să zugrăvească atâta trădare şi măcel. Poporul român a trăit fapte mult maiodioase decât cea săvârşită de Neoptolemos, fiul lui Ahile, când l-a ucis pe Astianax,odrasla lui Hector, aruncându-l peste zidurile cetăţii iar pe nefericita reginăAndromaca, mama sa îndurerată, a făcut-o sclava lui.

Vom încheia cu mişcătoarele rânduri ale maestrului, purtând în sine, rostul aleseivieţi, închinată unui ideal sublim: “Precum vezi, dragul meu, această culegere dearticole - File de Cronică 1943-1944 - va putea precede memoriile unui gazetar. Dacăvoi putea avea 3-4 ani de plenitudine a puterilor mele în stadiul lor actual, voi puteaspune că mi-am făcut pe deplin datoria. Îti datoram aceste destăinuiri pentru grija pecare o porţi sănătăţii mele. Eşti tânăr, deci îmi vei supravieţui şi îti vei aduce amintede bătrânul singuratic care până la ultima bătaie a inimii şi-a făcut datoria faţă deneamul românesc, căruia i-a aprţinut prin toată fiinţa lui.”

Aceste rânduri ar trebui săpate pe marmura nemuririi definind un om între oameni, cuinima scăldată în mireasmă de cer, cu numle Pamfil Şeicaru, trecut în legendă, subnimbul aurit al stelelor.

Scrisoarea (16) din 10 Sept. 1977 de la Pamfil Şeicaru

Iubite prieten, azi a venit Traian Popescu si mi-a adus numărul 4 din Carpaţii, dedicatcentenarului independenţii. L-am citit cu nesaţ. Am regăsit paginile lui Al. Vlahuţădin volumul N. Grigorescu, în care nici un rând, nici un cuvânt, nu e de prisos, şitotul are ritmul unei melodii de o infinită înduioşare. Aşa este destinul nostru să

plătim scump fiecare pas pe care îl facem în suişul anevoios al istoriei noastre. Darpână la sfârşit lăsăm în urmă mereu mormintele celor ce au făcut din trupurile lortreptele suişurilor noastre spre înălţimi. I-am scris lui Govora felicitându-l pentruironiile svârlite poltronului neruşinat Petre Constantinescu-Iaşi. Îl cunosc înmonotona lui mediocritate. Am avut însă o surpriză citind, neaşteptata apariţie,articolul “In memoriam” semnat dr. Ovidiu Vuia. Este unicul articol privitor latragedia bietei noastre ţări, în care simţi parcă băţaile inimei, ecou al unei adânciemotii autentice care şi-a găsit expresia unei nobile dureri intens simţite. M’a durut cătoată cumplita tragedie a ţării a fost politizaţă vulgar până la abjecţie. Am citit într’ofoaie ce apare în Statele Unite “Cuvântul românesc” un articol în care se scria că,cutremurul a fost pedeapsa lui Dumnezeu aplicată poporului român fiindcărabdă stăpânirea lui Ceauşescu şi a partidului comunist. Acest Dumnezeu al uriicolective cu sancţiunile teribile nu este Dumnezeul creştin al iubirii şi al ertării esteJahvetul evreilor. Nu s’au gândit cei de la acest ziar că au pierit sub dărâmături fiinţenevinovate, nu s’au gândit la sute de cazuri de oameni, români de-ai noştri de acasă,când s’au întors blocul era un morman de sfărâmături de ciment şi sub ele soţia, fatăşi copila. Nu am avut curajul să citesc scrisoarea colonelului pensionar Dumitrescufost director al liceului Mănăstirea Dealului, trimisă surorii mele, şi a venit şi a douascrisoare ... am primit o scrisoare, mai exact a primit Veguţa, scrisoarea jurnal a unuiarhitect şi soţia tot arhitect, care au descris momentul cutremurului şi zileleurmătoare. În ultima notaţie scrie că dorm cu cheia în uşă şi cu papucii şi celenecesare, să poată eşi la preludiul cutremurului, în stradă. Este dovada dâreicutremurătoare pe care a lăsat-o cutremurul în sensibilitatea oamenilor. Suntdesrădăcinaţi, zeci şi zeci de ani de când au plecat, au pierdut contactul cu ţara şioamenii care sunt ai naţiei noastre. Glasul dtale m’a mângăiat, ai acoperit cu acestarticol ruşinea ne simţirii emigraţiei. Acum ca meseriaş al condeiului şi mareconsumator de cerneală şi hârtie, citind “In memoriam” nu-mi vine să cred că eştipentru prima dată când aşterni meditaţiile dtale pe hârtie, de aceea mă bucur că nu seştie când voi putea să te întreb: nu eşti dispus să colaborezi la publicaţia mea? Aisiguranţa rânduielii în frază a cuvintelor, arta de a da frazei toanlitatea cuvenită careindică fără greş un real talent de a exterioriza ideile, sentimentele şi emoţiile, încheispunându-ţi:

Îti sărut fruntea dragul meu prieten

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Maestrul, trăind cu pietate prezentul, îmi scrie că Traian Popescu i-a adus Carpaţii dedicat centenarului independenţei, număr pe care l-a citit cu multnesaţ, se înţelege intelectual.

Înainte de toate a descoperit paginile lui Al. Vlahuţă din volumul N. Grigorescu

considerând că totul în scrisul său are ritmul unei melodâ de o infinită înduioşare. Şide-aici apropie destinul lui Vlahuţă de cel al neamului românesc: “Aşa este destinulnostru să plătim ficare pas pe care îl facem în suişul anevois al istoriei noastre. Darpână la sfârşit lăsând în urmă mereu mormintele celor ce au făcut din trupurile lortreptele suişurilor noastre.”

Sunt câteva gânduri dedicate marelui suflet care a fost Al. Vlahuţă, pe nedrept uitat astăzi, poate moralitatea lui severă stânjeneşte trădările şi vânzărilede fiecare zi ale proletcultiştilor de astăzi, şi de ieri. Ascultând pe literaţii noştri, prinunul poţi să afli ce gândesc toţi, fără excepţie, atât i-a uniformizat partidul comunistşi îi păstrează cu sfinţenie principiile. Nici vorbă de şcoli, care să diversifice părerile,combătând ideile false ale unora mai de grabă dandy cu mutre de gorile, cum ar fizisul N. Manolescu, politician în poezie şi literat în politică.

Fără îndoială, P. Şeicaru scrie rânduri demne pentru o antologie a literaturii române,reabilitându-l pe surghiu nuitul Vlahtă, dovedindu-şi că eminentul critic de artă dintinereţe nu a dispărut, cu talentul acestuia înalţă ziaristica pe culmi nebănuite şi sigurAl. Vlahuţă face parte din trupurile acelora ce alcătuiesc treptele suişurilor noastrespre înălţimi.

Cu această ocazie aş dori să pun în discuţie rolul ce ar trebui să-l joace UniuneaScriitorilor români clar pe care, tot pe urme comuniste, îl trădează în mod mai multdecât lamentabil.

Între cele două războaie mondiale înscrierea, stătea la îndemâna oricui, asociaţia eraun fel de al doilea sindicat. În orice caz, ea nu hotăra cine este scriitor sau nu, acestprivilegiu îl deţineau criticii şi Academia, de pildă. Cu totul altele au devenitprerogativele acestei instituţii sub comunişti, când nu aveau voie să publice decât ceiînscrişi în Uniune, instituţia devenea al doilea filtru de control al partidului, cunoscpersoane cărora li s’a interzis să publice de către partid, deoarece nu erau membrii aluniunii şi acolo li se refuza dreptul să se înscrie, fiindcă nu avea activitate pusă înslujba partidului, care renumera pe unii membrii, chiar dădea pensii viagere unorindivizi ce nu se ştie dacă erau în stare să ţină în mână, un condei. Principiilepartidului, totalitare, nu au putut rezista într’o democratie fie oricât de oloagă, daracum se răspândesc alte născociri tocmai pentru a menţine Uniunea pe un post maimult decât privilegiat. În acest mod astăzi se consideră că Uniunea este aceea carehotăreşte, cine este scriitor şi cine nu. Iată un tipic obiceiu comunist care ar putea ficontestat citând nişte nulităţi care sunt înscrise în Uniunea a scriitorilor români, darcu domiciliul în străinătate. Noi nu o vom face, considerăm că cei ce conduc Uniuneanu împărtăşesc părerea indivizilor care se cred înălţaţi valoric dacă se pot mândri căfac parte din Uniune, lucru compromiţător pentru ei, deoarece ne întoarcem lavremuri când oamenii, inclusiv scriitorii erau mânaţi cu biciul din urmă.

Personal aş dori să uităm astfel de vremuri, mai mult decât întunecate.

Maestrul îl felicită pe Govora pentru articolul scris despre Petre Constantinescu-Iaşi,pe care marele ziarist, cunoscându-l îl consideră un poltron neruşinat, caracterizat deo monotonă mediocritate.

Pe urmă se opreşte asupra articolului meu In memoriam pe care l-am reprodus încartea de faţă atunci când a avut loc cutremurul pe data de 4 Martie 1977, cândemoţia durerii era vie în sufletul tuturora şi nu la întârziata lui publicare în Carpaţii,din luna Septembrie. Totuşi am reţinut unele idei ale maestrulului, scrise mie, cuocazia citirii articolului, când a primit revista şi a putut să se ocupe de conţinutul săudoar în scrisoarea din 10 Sept. 1977. Astfel “îmi mărturiseşte că articolul meu eunicul din emigratie privitor la tragedia bietei noastre ţări în care simţi parcă bătăileinimei, ecou al unei adânci emoţii autentice care şi-a găsit expresia unei nobile dureriintens simţite”. Consider că maestrul în câteva cuvinte grele, a atins esenţialularticolului meu “In memoriam”.

Dar pe el îl durea faptul că în emigraţie toată cumplita tragedie a ţării a fost politizatăvulgar până la abjecţie. Dă ca exemplu un articol din ziarul Cuvântul românesc ceapare în Statele Unite (de fapt în Canada) în care se scria că marele cutremur a venitca o pedeapsă a lui Dumnezeu aplicată poporului român, fiindcă rabdă stăpânirea luiCeauşescu şi a partidului comunist. Desigur acest Dumnezeu nu putea fi creştin, celal iubirii şi al iertării.

Fac o paranteză, pentru a arăta că acest ziar, Cuvântul românesc, reprezintă cu“demnitate” toate cusurile congenitale ale unui exil, condus de doi amatori înziaristică, unul Bălaşu, celălalt Bârsan, amândoi lipsiţi de cea mai elementarăexperienţă publicistică, iar pregătirea lor culturală şi politică era cât se poate desăracă. Am colaborat la Cuvântul românesc până mi-am dat seama că ziarul epublicat de nişte capete pătrate, motiv care m’a determinat să renunţ la colaborarea cuei, şi trebuie să o scriu că n’am regretat gestul meu, niciodată.

Calitatea acestei publicaţii e crasa ei mediocritate şi a urmat acest drum fără nicioabatere nici în sus, nici în jos, de unde plafonarea ce a împiedecat evoluţia în bine aziarului respectiv. Neavând nici un fel de principii orientarea tor era determinată denumele autorului, chiar dacă ajung să-i elogieze unul lângă altul, pe un social-democrat cu nuanţe comuniste ca şi Ştefan Baciu alături de un legionar cu originiliberale şi ca haosul să fie total îl mai publică şi pe Ion Caraion, democratul convertitde circumstanţă în torţionar comunist.

Se înţelege, că prin acest ghiveci, chiar şi unii scriitori mai cunoscuţi ca Vintilă Horia(pe numele lui, Caftangioglu) copleşit de laudele ce i se aduceau devia de la măsuralui obişnuită, şi probabil considerând că ziarul Cuvântul românesc e un produs pecare scrie “Bonne pour l’Orient”, a scris nenumarate articole, mai mult decâtdiscutabile, autorul susţinea nişte idei fără niciun suport, parcă numele sau ar fi pututsă le întărească în aberaţiile lor, când efectul e chiar contrar, suferă prestigiulautorului, chiar dacă îl cheamă Vintilă Horia. Dau exemple mai mult decât

edificatoare. Dovadă că omului i s’au urcat elogiile goale la cap, era articolul dedicatlui N. Crainic pentru ca la urmă, să ajungă la concluzia că el şi Ovid Caledoniu auconcurat Gândirea şi activitatea gândiriştilor prin minuscula revistă publicată tot decei doi, “Meşterul Manole”. În aceeaşi serie “laudabilă” V. Horia aducea în discuţiepoezia lui Mihai Eminescu. Cărţile şi total aberant considera că marea dragoste apoetului pe lângă Shakespeare şi Schopenhauer, ar fi Dumnezeu şi nu iubita lui, adicămarele nostru poet ajunge, să fie atât de apropiat de Dumnezeu încât poate să-l ia înbraţe, apoi să-l sărute ceea ce e deadreptul absurd. Trimit pe sceptici la D. Murăraşucare nu numai că subliniază prezenţa iubitei ca al treilea motiv al poeziei Cărţile, darface legătura cu atitudinea lui Goethe, asemănătoare cu a poetului român, adusăomagiu femeii iubite.

Şi în sfârşit ca să închei problema respectivă, tot Vintilă Horia a mai scris în acelaşiCuvânt românesc un articol despre, misticismul lui L. Blaga, uitând că teoria mareluianonim reprezentând un dumnezeu care se izoleaza de om, prin cenzuratranscendentă pusa între ei, deci este chiar antimistic, nu descoperă pe drumurile saledecât paradise în destrămare. Mai mult, în a doua parte a poeziei sale, L. Blaga sedeclară lipsit de credinţa în Dumnezeu, stăpânit de mirabila sămânţă a materiei şi decoapsa câte unei fetişcane evidenţiată de mularea rochiei dealungul ei, operă săvârşităde marele vânt.

Am dat respectivele exemple pentru a demonstra nivelul de jos al Cuvântuluiromânesc care poate molipsi de mediocritatea ei, până şi spiritele cele mai alese, cume cazul lui Vintilă Horia.

Desigur a face o paralelă între zisul Cuvânt românesc şi activitatea lui Pamfil Şeicaru,din cauza distanţei astrale dintre cele două tabere, ar însemna să săvârşeşti cu bunăintenţie o unică profanare, un sacrilegiu. Dar cum cei mediocrii prosperă fiind căutaţide sprijinitorii sponsori, în timp ce Pamfil Şeicaru a rămas un singuratec al exilului,ne întăreşte credinţa că trăim într’o epocă a răsturnării tuturor valorilor, s’a consolidatrevolta maselor de care vorbea Ch. Maurras, idee preluată şi de Marin Preda în Celmai iubit dintre pământeni de unde situaţia anticulturii ce domină astăzi în ţărileapusene europene.

Fără îndoială, cei de la Cuvântul românesc, uitând că sub dărâmăturile blocurilorbucureştene au pierit fiinţe nevinovate, români de ai noştri dreptate avea maestrul,sunt nişte dezrădăcinaţi, care şi-au pierdut contactul cu ţara şi oamenii naţiei noastre.

Mă bucura gândul că am reuşit să aduc o mângăiere marelui ziarist şi să acopăr cuarticolul meu ruşinea nesimşirii emigraţiei.

Ca meseriaş al condeiului şi mare consumator de cerneală, Pamfil Şeicaru îmicaracterizează calităţile scrisului şi e convins de talentul meu, nu-i mai repetcuvintele, de altfel sunt publicate în scrisoarea lui de mai sus. Oricât aş fi consideratlipsit de modestie marele meseriaş al condeiului, ca de-obicei, a prins, într’o unica

sinteză ceea ce alţii nu pot defini, pe parcursul a sute de pagini de carte.

În singurătatea în care mă aflam, soră bună cu cea a marelui ziarist, recunosc deschiscă aprecierile lui Pamfil Şeicaru îmi dădeau în primul rând încrederea în mine, pecare în atare condiţii ar fi trebuit să posezi forţe titanice ca să n’o pierzi, în cele dinurmă.

Propunerea maestrulului de a deveni colaboratorul lui atunci când va avea ziarul său,cum se va întâmpla cât de curând, nu a putut avea loc din cauza unor colaboratori de-ai săi, în frunte cu arivistul V. Dumitrescu.

Dar acest lucru nu a avut darul să ne înstrăineze şi asta fiindcă o prietenie ca a noastrăavea nevoi spirituale ce nu se pot împiedeca în interese meschine cum ar fi publicareasau nu, în ziarul la care el însuşi era prizonierul ambiţiilor deşarte ale unor oameni cenu puteau înţelege că în Viaţa omului pe drept numită de Marin Preda ca o pradă, maiexistă şi alte relaţii decât cele interesate, ele se numesc ideale. Pecetea o pune chiarmaestrul când încheie scrisoarea cu “Îţi sărut fruntea, dragul meu, prieten”. Oare pringestul său, inconştient nu dă viaţă nouă acelui sărut sacru din icoanle bisericeştiortodoxe numit Dulcea sărutare, motiv dezvoltat şi în opera lui Brâncuşi, cea care-iaşezată intenţionat într’un cimitir, pentru că prezenţa ei ştie să calce pe moarte.Întreagă acţiune, subliniată şi în epistola din Scrisoarea III-a de M. Eminescu, tânărulse adresează iubitei sale ca Maica Domnului pe Fiului ei mort, exprimând o curăţeniece nu mai are nimic din dragostea pământească, ea s’a purificat câştigând din harurileSfinţeniei ceresti. De aici acel profund sentiment care e şi auroră şi lumină lină, înacelaşi timp: “Îti sărut fruntea, dragul meu, prieten, Pamfil Şeicaru”.

p.s. Pentru a încheia acest capitol aş aminiti că tot de Cuvântul românesc ţine şiRomfestul, care a început să-şi cultive şedinţele şi în ţară. Afilierea la acest Romfestşi a părintelui Calciu, a avut darul să-l coboare ca pe Vintilă Horia, mediocritateaavându-şi legile ei. M’am despărţrtit definitiv nu numai de Cuvântul românesc dar şide Romfest, atunci când întrunirea românilor a avut loc la Cleveland şi niciunul dinpreoţii sau episcopii prezenţi nu s’au gândit ca s’ar cuveni să treacă şi pe la cimitirulHolly Cross din localitate, să spuie măcar o rugăciune la mormântul marelui poet alexilului, Aron Cotruş. A fost a doua umilinţă adusă memoriei poetului dacă prima şicea mai de neiertat a constituito înmormântarea sa într’un cimitir în care nu sepermite ridicarea niciunui monument care să depaşească nivelul plăcii sub caredoarme marele poet, între arabescurile respective se poate descoperi cu greu şi ocruce mică, ce pare că ţine de un simbol, străvechi păgân, şi nu de religia catolică înritul căreia s’a convertit Aron Cotruş, fiind convins că într’o lume împărtită întredolarul american şi rubla rusului, salvarea popoarelor robite de comunism, nu poateveni decât de la Roma oraşul, etern al Papilor, urmaşi ai Sf. Apostol Petru.

Sfârşitul Volumului I