PRIMĂVARA

ARABĂ

Sevinci Gemaledin Septar

masterand, anul II, Analiza și Soluționarea Conflictelor - Departamentul pentru

Relații Internaționale și Integrare Europeană - S.N.S.P.A.

PRIMĂVARA ARABĂ

For more than half a century, the Arab world has lived under a cloud. From Algeria to

Yemen, dictators and authocrats grab and held on to power enforcing their will on their long

suffering people. Tunisia became the birth-place of the Arab Spring when a vegetable seller,

Mohamed Bouazizi, set fire to himself in protest at government repression. His suicide prompted

a wave of unrest which forced president Zine al-Abidine Ben Ali to step down. Tunisia's

revolution inspired revolutions which ousted entrenched rulers in Libya and Egypt. In the Arab

world, citizens mobilised rapidly after they broke through the wall of fear. The Tunisian

experience is perceived as a reference ; no one can deny the democratic evolution that has

actually brought “moderate Islamists” to power. But the example of Tunisia might play out more

as hope, as a potentially misleading example, a distorting screen. The Tunisian “spring” might

stop us from seeing other countries clearly. We think of the Arab spring as a movement, a

domino effect, while instead it should be seen as a chess game. As you advance your pawn, your

knight or your bishop against the dominant political and economic powers, you might sense

victory. But the strategic centre of the board, centering on the king and queen, are under close

control. Your temporary emotional victory might, in the long term, turn to failure, an unachieved

revolution1.

De mai mult de o jumătate de secol, întreaga lume arabă trăiește sub un nor. Din Algeria

și până în Yemen, dictatorii și autocrații și-au impus voința în mod tiranic în fața cetățenilor

statelor pe care le conduceau. Drepturile omului au fost ignorate, închisorile au fost ticsite în

această perioadă lungă cu deținuți politici, tortura a devenit o practică comună a autorităților,

presa independentă a fost inexistentă (ziarele indenpendente au fost închise, iar posturile de

televiziune banate). 140 de milioane de arabi trăiesc și acum sub limita nivelului sărăciei, iar

peste 50% din cetățenii din țări precum Yemen, Algeria și Irak sunt șomeri.

1 http://www.tariqramadan.com/Arab-Spring-One-Success-Many.html , consultat la 1 decembrie 2011

Marile puteri occidentale au susținut, au sprijinit regimurile așa-zis democratice din

regiune. În raportul Congresului din 1963 numit “Ajutorul Extern al Statelor Unite ale Americii

pentru 10 țări din Orientul Mijlociu și Africa” se exprima în mod pozitiv: Tunisia este renumită

pentru unitatea și stabilitatea ei politică internă. […] Acest fapt, unic printre statele Orientului

Mijlociu, poate fi explicat prin existența conducerii unui singur partid. […] Sub conducerea

viguroasă a Președintelui Bourguiba, Tunisia oferă un climat politic stabil și favorabil, în

perspectivă progresiv, în care se poate vorbi de dezvoltare economică. Ajutorul Statelor Unite

ale Americii ar trebui continuat la același nivel sau chiar mai înalt.2 Deși, în ultimii ani, poziția

Statelor Unite a fost oarecum diferită, în sensul că sprijinul s-a datorat regimului laic din Tunisia,

cooperant la “Războiul împotriva terorii” și pentru faptul că Ben Ali aducea “reforme economice

liberale”. În realitate, Statele Unite ale Americii erau foarte conștiente de regimul dictatorial al

lui ZeinelAbidin și al celorlalte conduceri din zona arabă atât de coruptă.

În vara anului 2009 cuvântul de pe buzele tuturor era Iran, toată lumea solidarizându-se

cu opoziția iraniană. S-a vorbit de o “revoluție Twitter” – timp de multe săptămâni cel mai

utilizat hashtag fiind #iranelection. Iranienii nu au răsturnat puterea mullahilor, însă ca urmare a

activismului digital, atenția tuturor, și mai ales a Occidentului, s-a întors asupra nedreptății din

Iran. În primele zile, chiar săptămâni ale revoluției din Tunisia, atenția Occidentului se pare că

era oriunde altundeva. Pe străzile orașelor tunisiene, pe străzile Tunisului se scanda “Libertate!”,

aveau loc ucideri, arestări și tratamente inumane aplicate protestatarilor de mult prea multe zile,

în timp ce mass-media occidentale își astupau urechile și își acopereau ochii pentru a nu vedea și

a nu auzi strigătele de ajutor și libertate ale tunisienilor disperați. Este cunoscut faptul că asemeni

Iranului și Chinei, Tunisia aplică metode complexe diverse de filtrare a informațiilor cu conotație

politică sau religioasă și a siteurilor de socializare. Într-un raport recent s-a evidențiat faptul că

statul manipulează DNS-uri, filtrează IP-uri și blochează selectiv pentru a-și atinge scopurile.

Tunisia folosește din 2006 software american SmartFilter (achiziționat de McAfee în 2008)

pentru a-și implementa regimul de filtrare și blocare de siteuri din diverse categorii, incluzând

siteuri de promovare a drepturilor omului, rețele de socializare (precum blogger și twitter),

siteuri de video-sharing și multe alte categorii de siteuri. Cercetarea The OpenNet Initiative

2009-2010 a scos la iveală cenzura internetului, aliniind Tunisia alături de Iran și China.

2 Datele din raport au fost preluate dintr-un articol semnat Mark LeVine, profesor de istorie la UC Irvine și

cercetător consultant la Centrul de Studii asupra Orientului Mijlociu din cadrul Universității Lund din Suedia.

Revoluția tunisiană din ianuarie care a declanșat în serie revoltele pro-democratice în

celelalte țări arabe, ne-a pus față în față acum cu un rezultat electoral pro-islamic. Un rezultat

similar este așteptat atât în Egipt, cât și în Libia. Aceste evoluții nu ar trebui să trezească alarme

în regiune și nici în alte părți ale lumii. Ele ar trebui tratate ca rezultate firești ale luptei

popoarelor arabe pentru auto-determinare.

Partidul islamist EnNahdah (în traducere Partidul Renașterii) a câștigat în cadrul

primelor alegeri democratice din istoria Tunisiei (și a statelor arabe) cele mai multe locuri în

parlament. EnNahdah va avea un rol determinant în formularea noii constituții a Tunisiei și în

tranziția spre democrație a statului. Partidul En-Nahdah este condus de un veteran reformist

islamist, Rachid Ghannouchi, condamnat la închisoare de doua ori în cursul anilor 80 pentru

opoziția sa față de regimul dictatorial al lui Zine El Abidine Ben Ali, dar și cu interdicție în Iran

pentru criticile pe care le-a adus conducerii islamice iraniene. Ghannushi a trăit în exil timp de

22 de ani, întorcându-se în Tunisia abia după răsturnarea puterii lui Ben Ali de către revoltele

populare. El a susținut o reformare pașnică a politicii și societății tunisiene, în conturul unui

islam ijtihadic3 sau a unei interpretări a Islamului bazată pe raționamentul uman independent și

aplicată în conformitate cu timpurile și circumstanțele aflate în continuă schimbare. Ghannushi a

reprezentat de-a lungul vremii un liberal în ideologia și practica sa, promovând cauza drepturilor

și libertăților democratice, egalitatea de gen, statul de drept, educația liberală compatibilă cu

Islamul în cadrul unei ordini politici pluraliste. Atât Ghannushi, cât și partidul condus de el nu

pot fi definiți cu un alt termen decât moderați. Ghannushi și-a exprimat sprijinul deplin pentru un

sistem de guvernare democratic pluralist, aflându-se în prezent în proces de negociere cu două

partide mici seculare pentru a forma o majoritate parlamentară.

După luni întregi de instabilitate, speculații și anticipări anxioase, sosește momentul în

care Adunarea Constituțională deschide o nouă pagină în istoria Tunisiei. Palatul Bardo, situl în

care se semnase prima constituție a lumii arabe moderne în 1861, care promitea

constituționalism, însă care avea să fie urmat la puțin timp de Tratatul de la Bardo care impunea

colonia franceză. După 150 de ani, tunisienii speră să aibă o conducere formată în mod

3 Ijtihad înseamnă străduința de a lua o decizie (fatwa) în ceea ce privește o temă legată de șeriah, decizie luată în

mod independent de orice școală de jurisprudență. Ijtihadul se opune taqlidului, care înseamnă copierea sau supunerea în fața unor reguli fără a obiecta.

independent, care să reflecte diversitatea lor de opinie, un organism care va contura libertățile lor

și va reflecta idealurile și aspirațiile lor. Semnificația acestui moment de importanță colosală

pentru lumea arabă nu poate fi supraestimat. Acum abia un an, orice perspectivă de schimbare în

apele stagnante ale politicii arabe ar fi fost doar un vis. Stabilitatea politică era doar un pretext

pentru brutalele abuzuri de putere.

Tunisia are acum șansa de a repara unele din multele disfuncții ale aparatului politic arab

– lipsa de responsabilitate, corupția, o elită politică străină și nepăsătoare față de problemele

societății largi, accesul limitat al femeilor în conducerea politică și o dihotomie islamist-seculară

înrădăcinată prin propaganda de stat. Noua Adunare Constituțională se mândrește cu un

procentaj mai mare de femei decât cel din Franța, Belgia, Irlanda, Marea Britanie și Statele

Unite. 42 din 49 (numărul total) de femei - mai mult de 85% - provin din partidul islamist

EnNahda, transformându-l astfel în cel mai progresist partid tunisian în termenii reprezentării

politice feminine și unul dintre cele mai progresiste la nivel mondial. O politiciană din cadrul

EnNahda a fost numită recent vice-președinte al Adunării.

Noua coaliție formată reunește islamiști, liberali și partide politice de stânga, o vastă

platformă democratică rar întâlnită în lumea arabă. Fără o contextualizare istorică este dificil de

apreciat nivelul atins pe scara realizărilor în ceea ce privește caracterul democratic al Tunisiei. Pe

timpul regimului condus de Zine Elabidine ben Ali oameni aleși (de obicei, aliați foarte

apropiați) se bucurau de numeroase privilegii și locuri în parlament cu costul unei opoziții false.

Partidul aflat la conducere și aparatul său de stat îi ajutau pe acești oameni să creeze partide

ireale cu tot ceea este necesar unui partid, inclusiv ziare, birouri și altele. Aceștia trebuiau să

aprobe fiecare decizie luată de Ben Ali și să susțină tot ceea ce el făcea, neavând, de fapt, nici un

membru real. Singurele activități pe care ei le desfășurau erau de a elibera telegrame prin care își

aratau suportul necondiționat lui Ben Ali si politicienilor lui. În timpul alegerilor aceste partide

făceau campanii false și creau iluzia că în Tunisia exista democrație și o competiție corectă.

Aceste campanii sfârșeau prin susținerea partidului aflat la conducere și a lui Zine El Abidine

Ben Ali, de către partidele ireale. În cele mai multe cazuri aceste partide își propuneau să păteze

imaginea adevăratei opoziții și să o atace.

Începand din Tunisia și până în Egipt, islamiștii câștigă votul popular. Departe de a

reprezenta o amenințare la stabilitatea regională, aceste evoluții reprezintă o reală opțiune.

EnNahda, partidul islamic din Tunisia, a obținut 41% din locurile în Adunarea

Constituțională tunisiană, trezind consternarea Occidentului. Dar Ennahda nu va fi o exceptie pe

scena politică arabă. De curând Partidul Islamic Justiție si Dezvoltare a obținut cel mai mare

număr de voturi în Maroc și a început să conducă noua coaliție de guvernare pentru prima dată în

istorie. Exemplele ar putea să mai apară o dată cu înlăturarea dictatorilor de la conducerea

statelor arabe. În Yemen se așteaptă ca după căderea regimului, majoritatea semnificativă a

voturilor să fie câștigată de Congregația Yemenită pentru Reformă (tot islamică).

În occident acest feomen a dus la o dezbatere amplă a problemei ascensiunii islamului

politic. În lumea arabă, de asemenea, s-au creat tensiuni între islamiști și seculariștii care sunt

iritați de succesul avut de grupările islamice pe care încearcă să le prezinte în mod demonic de

multe decenii. Multe voci avertizează că primăvara arabă se va transforma în iarna islamică, și

că islamiștii care se arată democratici se vor intoarce curând împotriva democrației.

Termenul de islamist este folosit în lumea musulmană pentru a-i descrie pe acei

musulmani care se implică în sfera publică, având un bakground islamic. Se înțelege prin aceasta

că această participare nu este contară democrației. În Occident, termenul islamist este folosit

pentru a-i desemna pe acei musulmani care folosesc violența ca un obiectiv în împlinirea

scopului lor – asemeni salafismului gihadist exemplificat de Al Qaida. Aceștia sunt numiți

islamiști, deși ei resping ideea de participare politică democratică4. Percepția diferită aupra

termenului islamist din Occident și lumea musulmană a fost deseori speculată de regimurile

arabe despotice care oprimau mișcările islamice care aveau programe politice democratice.

Înțelegerea istoriei întregii regiuni reprezintă un factor foarte important. În discursul

occidental, islamiștii sunt percepuți ca fiind noi veniți în politică, cei zeloși care sunt cultivați de

o ideologie radicală și de o lipsă a experienței. De fapt, ei a jucat un rol major pe scena politică

arabă începând încă din anii 1920. Mișcările islamice s-au aflat deseori în opoziție, dar începând

cu anii ’40 ei au participat în alegerile parlamentare. Au intrat în alianță cu seculariști, cu

naționaliști, grupările socialiste fiind parte de-a lungul vremii a mai multor guverne – în Sudan,

Iordania, Ymen și Algeria. Ei au intrat în alianțe cu regimuri neislamice precum regimul Nimeiri

din Sudan - 1977.

4 Ayman Al-Zawahiri, liderul Al Qaida a criticat Hamas când aceștia din urmă au participat la alegerile în consiliul

legislativ palestinian și au criticat dur în mod repetat Frații Musulmani pentru nerecurgerea la violență.

Experiența cu Partidul Dreptate și Dezvoltare (AKP), care a câștigat alegerile în Turcia în

2002, este de departe cea mai influentă. Acest partid și experiența câștigată de membrii lui au

reprezentat și reprezintă în continuare o sursă de inspirație pentru multe mișcări islamice. AKP

nu se identifică a fi un partid islamic, și cu toate acestea, mulți islamiști consideră cei zece ani de

experiență politică ai AKP a fi un real succes. Modelul creat de aceștia are trei caracteristici

importante: un cadru de referință general islamic, o democrație multipartidică și o creștere

economică semnificativă. Aceste experiențe politice au avut un impact profund asupra

flexibilității și filosofiei islamului politic și a capacității de acțiune politică a acestuia.

Nu trebuie să uităm că islamul politic s-a confruntat cu presiuni enorme din partea

regimurilor arabe dictatoriale, presiuni care s-au intensificat foarte mult după 11 septembie 2001.

Instituțiile islamice au fost închise, reprimate, activiștii islamiști au fost închiși, torturați și

omorâți în număr mult mai mare decât înainte. În acest context, erau cumva de așteptat

sloganurile excesive de zel ale unora dintre activiști. Unii dintre cei care se află acum față în față

cu campaniile electorale sunt nou eliberați din închisorile politice, astfel că nu ar fi întocmai

corect ca așteptările de la ei să fie la nivelul vocii diplomaților profesioniști. Și totuși, discursul

islamului politic a fost în general echilibrat, iar în acest sens, mișcarea islamică tunisiană

Ennahda a reprezentat un exemplu. Deși Ennahda a avut de suferit enorm sub regimul lui Ben

Ali, liderii acesteia au purtat mereu un discurs tolerant, moderat, rămânând deschiși spre

ideologiile seculare moderate și de centru-stânga. De asemenea, mișcările islamice au rămas

echilibrate și în abordarea și relaționarea cu Occidentul, în ciuda faptului că statele occidentale

sprijineau regimurile arabe despotice.

Încă din 2008 în Egipt manifestațiile de stradă împotriva regimului nu constituiau

evenimente rare. În 2010, rezultatele alegerilor parlamentare anunțau ca de obicei așa-zisa

victorie zdrobitoare a partidului aflat la putere, rezultate care au atras atunci nemulțumiri

exprimate prin proteste. Criticat de poporul egiptean pentru regimul dictatorial impus, pentru

sărăcia extremă în care trăiesc majoritatea egiptenilor în ciuda bogăţiei şi a resurselor naturale

oferite în mod generos de condiţiile geografice ale Egiptului, pentru cooperarea cu Israelul în

politica ultimilor ani ai ocupaţiei, pentru aplicarea blocadei în detrimentul palestinienilor, pentru

administrarea bunurilor Egiptului în scopuri personale sau în favoarea altor mai puteri care ar

avea interese în ţara faraonilor, pentru cenzura aplicată presei, pentru cenzura aplicată

formaţiunilor politice din opoziţie, pentru trădarea intereselor naţionale, regimul Mubarak

instaurat în urmă cu 30 de ani a continuat să afişeze pe scena internaţională o imagine de așa-zisă

democrație, însă serviabilă marilor puteri ale lumii.

Alegerile din această perioadă din Egipt scot mai mult în evidență pozițiile diferite ale

celor două partide islamiste principale Partidul Dreptate și Libertate (mișcarea Fraților

Musulmani) și Paridul An-Nour (mișcarea salafită). Deși musulmanii sunt familiarizați cu

divergența de opinie dintre cele două ideologii (wasatiyyah și zahiriyyah) care stau la baza celor

două mișcări, pentru publicul din afară imaginea spațiului arab islamic capătă claritate abia în

aceste momente. Salafiții sunt cei noi intrați pe scena politică egipteană. Ei s-au opus pentru o

lungă perioadă de timp principiilor democratice, susținând că democrația permite omului să

abolească legea Divină. Mișcările salafite de pretutindeni din lume au fost cele care au criticat

dur mișcări precum Frații Musulmani sau AKP din Turcia pentru participarea lor la viața politică

și pentru viziunile lor politice mult prea liberale. Însă, după căderea lui Mubarak, salafiții au fost

dintre cei care s-au organizat politic pentru a participa la alegeri democratice (care contraziceau

principiile viziunii lor) în scopul participării la formularea noii constituții egiptene.

În contrast, Mișcarea Frații Musulmani a fost interzisă politic pe vremea regimului lui

Mubarak, însă a organizat o rețea de activiști și și-a creat o reputație oferind servicii celor săraci

și nu numai, implicând în activități sociale cetățeni din diverse pături, cu pregătiri diferite, creând

oportunități și responsabilități civice pentru fiecare egiptean. Pentru acestea, mișcarea a avut

foarte mult de suferit din partea regimului acum căzut, ei fiind persecutați și calomniați la nivel

internațional de către dictaturile arabe care acum se află într-o poziție mai puțin comodă. În

aprilie, mișcarea avea să creeze Partidul Dreptate și Libertate, cel mai puternic și mai bine

organizat dintre toate partidele politice din Egipt. Era de așteptat ca acesta să primească cele mai

multe voturi din partea cetățenilor, având în vedere imaginea Fraților Musulmani în societate.

Violența reprezintă una din acuzațiile aduse în Occident dintotdeauna Fraților Musulmani

și de câte ori se vorbește despre grupările violente se face trimitere și la Frăție. Frații Musulmani

nu au permis folosirea forței și nu au încurajat-o. Frații Musulmani sunt constant acuzați că

grupările care revendică acte de violență și-ar avea rădăcinile în Frăție, grupări precum Jihad, Al-

Jama’ah al-Islamiyyah, At-Takfir și multe alte grupări care recurg la violență pentru a-și atinge

scopul. Unele din aceste grupări, At-Takfir de exemplu, sunt o grupare ruptă din Frații

Musulmani, însă ei nu reprezintă o extensie a Fraților Musulmani. Această ruptură își are

originea în perioada în care ei au avut parte de persecuții și torturi inumane în închisorile

egiptene; atunci persecutorii, liderii egipteni care au ordonat torturile și chiar și oamenii simplii

care au avut o atitudine pasivă au fost catalogați drept "necredincioși" de către Takfir. Mai mult,

această grupare s-a separat de Frații Musulmani chiar din zilele în care erau închiși împreună,

refuzând să împlinească rugăciunea împreună cu ei. Fondatorul și liderul ei Shukri Mustafa i-a

acuzat pe liderii Fraților Musulmani de trădare pentru că ei nu au rezistat presiunilor lăsându-i

pe colegii lor să fie trimiși în taberele de concentrare, torturați și spânzurați. Mass-media arabe și

occidentale au fost și sunt cele care au insistat în a îi prezenta indentificându-i cu Frații

Musulmani. Grupările “Jihad” și “Al-Gama’ah al-Islamiyyah5” nu își au rădăcinile în Frații

Musulmani, ba chiar ei sunt dintre cei care îi critică cel mai dur și îi acuză pe Frați de deviere de

la principiul de jihad prin nefolosirea violenței în procesul de rezistență în fața liderilor care nu

conduc în conformitate cu principiile revelate de Allah, iar acest fapt spun ei, este o manifestare

a necredinței.

Șeikh Yusuf Al-Qardawi6 afirmă următoarele: Grupările care înalță motto-ul jihadului în

Algeria, Egipt și alte țări liptă fizic omițând diferența fantastică dintre cele două părți implicate;

ei uită faptul că un soldat în forțele armate execută cu sau fără voia lui ceea ce i se ordonă. El

nu poate să refuze executarea ordinelor; așadar de ce ar trebui el omorât? Pe de altă parte,

acele grupări violente sunt indiferente cu privire la persoanele nevinovate precum bătrâni, femei

și copii care sunt uciși în asemenea dispute, ele neavând cu nimic de a face cu cele întâmplate.

Profetul interzice musulmanilor să ucidă femei, copii și bătrâni în lupta lor împotriva

necredincioșilor și astfel le este permis să îi ucidă doar pe cei care iau parte la luptă în mod

activ. Pe scurt, înțelegerea Fraților Musulmani cu privire la Jihad și reformă este diferită de

aceea a grupărilor extremiste care comit acte de violență neconforme principiilor Jihadului.

Frații Musulmani cred că reforma ar trebui să înceapă cu sufletul omului. Coranul afirmă:

„Allah nu schimbă starea unor oameni până ce ei nu schimbă ceea ce se află în sufletele lor.7

Mai mult decât atât, grupările violente adoptă interpretări diferite de cele acceptate de Frații

Musulmani în aspectele politice, sociale, intelectuale, artistice și reformatice. Ei sunt cei

5 organizată și ea politic după căderea lui Mubarak

6 Președintele Ligii Internaționale a Teologilor și Cercetătorilor Musulmani

7 Ar-Ra’ad: 11

îndârjiți în ceea ce privește subiectele legate de statutul femeilor, pluralitatea politică și metode

democratice precum alegerile, votul și consfătuirea. Ei de asemenea au aprecierile lor aparte cu

privire la relația musulman-nemusulman, la relația cu alte state, indiferent că ele sunt pașnice

sau ostile și în ce măsură statul ar trebui să interfereze cu economia. Așadar, este ilogic să

atribuim Fraților Musulmani aceste manifestări ale grupărilor violente odată ce ele se contrazic

în gândire și aplicare.”8

Mișcarea Frații Musulmani este cea mai răspândită, cea mai mare și cea mai influentă

mișcare islamică. De asemenea, ea este şi cea mai controversată mișcare, condamnată atât de

reprezentanţii opiniei convenționale în Occident, cât și de reprezentanţii opiniei radicale în

Orientul Mijlociu. Comentatorii și analiștii americani i-au desemnat pe Frații Musulmani ca fiind

„islamiști radicali” și au considerat că reprezintă o componentă vitală a forței beligerante,

profund ostilă Statelor Unite. Ayman Al-Zawahiri și Al-Qaidah îi disprețuiesc pentru atragerea

tinerilor în politică în locul atragerii lor în rândurile gihadului armat. Gihadiștii detestă Frații

Musulmani (ar. Al-Ikhwan Al-Muslimin) pentru refuzul lor de a se angrena într-un gihad militar

global şi pentru preferinţa manifestată de către aceştia faţă de democraţie. Aceste poziții par să îi

plaseze în aria moderaților, a celor atât de vânați până acum de Statele Unite și dictaturile arabe

în lumea musulmană.

Un alt stat în care islamiștii au câștigat putere în guvern este Marocul. Partidul islamist

moderat Justiţie şi Dezvoltare a câştigat alegerile, obţinând 107 din cele 395 de locuri din

parlament, după ce a promis o democratizare semnificativă a ţării şi o deschidere mai mare spre

lume. În luna iulie, regele Mohamed al VI-lea al Marocului a încercat să calmeze protestele

apărute odată cu Primăvara Arabă printr-o reformă a constituției. În urma unor proteste similare

celor desfășurate în alte țări arabe, care au dus la miscarea numită Primăvara Arabă, regele

Marocului a decis inițierea unor reforme constituționale, progrese pe calea democrației și mai

ales consolidarea rolului premierului ca șef al unei puteri efective. Regele a rămas șeful statului,

al armatei și al instituției religioase, însă prim-ministrul a devenit astfel șef al Guvernului.

Constituția nu a creat însă o monarhie constituțională după cum ceruseră protestatarii, însă noua

8 Shaikh Yusuf Al-Qardawi, “Al-Ikhwan Al-Muslimun seb’une ‘aamen fiy-d dawah uat-terbiyeh ual-jihad” – „Frații

Musulmani- 70 de ani de da’wah, educație și gihad” pag.242-243, ed. New Vision, Cairo, 2003.

Constituție oferă și mai multe drepturi femeilor și consacră limba berberilor ca limbă oficială, pe

lângă arabă.

Benkirane a fost ales lider al Partidului Justiție și Dezvoltare în luna iulie a anului 2008,

preluând conducerea partidului de la Saadedine Othmani. Politica lui Benkirane este considerată

a fi una democratică și islamistă. El afirma cu puțin timp în urmă: Dacă voi fi ales în guvern, nu

voi fi preocupat de câți centimentri vor avea fustele ce acopră picioarele tinerelor. Aceste

lucruri nu mă interesează. Este imposibil ca cineva să amenințe libertățile civile în Maroc9.

PJD susține că este un partid inspirat de Partidul Justiție și Dezvoltare – AKP – din

Turcia. Atât Saad Eddine el-Othmani, cât și Bekreine și ideologia partidului sunt considerate a fi

moderate. Partidul a inclus pe platforma de activități: reforma în educație, parteneriate

economice cu alte state, încurajarea investițiilor, unitatea arabă și musulmană, sporirea

democrației și a drepturilor omului.

Pe fondul revoluţiilor din lumea arabă, întregul Orient Mijlociu Extins a aşteptat reacţia

marilor puteri ale lumii, şi a Statelor Unite ale Americii în mod particular. Televiziunea Al-

Jazeerah a difuzat ore întregi imagini cu libieni dornici să elimine existenţa lui Qaddafi la putere,

care nu au ezitat să ameninţe Occidentul cu tăierea conductelor în cazul neintervenţiei şi a

urmăririi din umbră a acţiunilor de masacrare a poporului libian de către Qaddafi.

Chiar dacă până acum o perioadă de timp se credea că Qaddafi a permis poporului sa-si

exprime opiniile prin congresele populare din ’77 când a schimbat denumirea tarii in ''Marea

Jamahiriyeh Araba Libiana Populara si Socialista'', criticii au considerat regimul său o dictatură

militara, acuzandu-l de represiune împotriva societatii civile şi de înăbuşire fără milă a

disidentei. Regimul de la Tripoli a aruncat în închisoare sute de persoane pentru încălcarea legii,

iar unele au fost condamnate la moarte, potrivit Human Rights Watch. Politica domestică a lui

Qaddafi a fost aceea de reprimare sângeroasă a oricărei urme de nesupunere politică, cu atât mai

mult cu cât ea avea o bază cu tentă islamică. Qaddafi a fost un admirator al liderului egiptean

Gamal Abdel Nasser si al ideologiei lui arabe socialiste si nationaliste. În septembrie 2009,

9 Bellem, Rahim (25 November 2011). "Benkiran : "Le Maroc a besoin d'une autre âme, islamiste"". Le Parisien.

http://www.leparisien.fr/international/benkiran-le-maroc-a-besoin-d-une-autre-ame-islamiste-25-11-2011-

1738359.php. Retrieved 26 November 2011

Gaddafi a vizitat SUA pentru prima data in cadrul primei sale prezente la Adunarea Generala a

ONU. Discursul lui Gaddafi la ONU, care trebuia sa dureze 15 minute, s-a intins pe o durata de o

ora si jumatate, iar în cadrul acestei adunări el a rupt o copie a cartei ONU, a acuzat Consiliul de

Securitate ca este un organism terorist asemanator organizatiei Al Qaida si a cerut despagubiri de

7,7 trilioane de dolari pentru Africa din partea regimurilor ei coloniale din trecut. În cursul unei

vizite in Italia in august 2010, invitatia lui Gaddafi adresata catre sute de tinere femei de a se

converti la Islam a umbrit vizita sa de doua zile care avea drept scop consolidarea relatiilor dintre

Tripoli si Roma.

Ca şi Saddam Hussein, Qaddafi a avut o politică cu atât mai de neiertat în ochii populaţiei

pe care o conducea, cu cât a încercat să “intre în istorie” prin acte de aşa-zisă evlavie, precum

difuzarea la fiecare timp de rugăciune (de cinci ori pe zi) a momentelor de rugăciune ale

tiranilor, argumentarea permanentă din surse islamice, începerea discursurilor cu formula

Bismillahi-r Rahman-ir Rahim (În numele lui Allah, cel Milostiv, Îndurător). Populaţia arabă

vorbeşte despre Coranuri scrise cu sânge (nu este vorba de vreo metaforă) pe care unii dintre

aceşti dictatori le-ar fi pus la “loc de mare cinste”. Şi cu toate acestea, ei se încadrează perfect în

tiparul dictatorilor din lumea arabă care şi-au concentrat toate eforturile în eliminarea acelor

musulmani cu viziune islamică moderată prin care se avea în vedere inclusiv o viziune politică

pluralistă, şi nu a acelor musulmani cu ideologii extremiste de interpretare limitată şi literală a

surselor islamice în care nu se putea discuta măcar de un eventual pluralism politic. Având în

vedere popularitatea mişcărilor islamice moderate în lumea arabă şi probabilitatea crescută de

câştig a votului majoritar în cazul existenţei unor alegeri libere cu adevărat democratice,

schimbarea regimului de la Tripoli reprezintă o provocare la adresa marilor puteri, deşi nu s-a

demonstrat care ar fi acea tragedie în cazul venirii la putere a unor partide politice cu background

Islamic.

Pana la un punct, Siria seamana perfect cu Libia. Acelasi tip de regim dictatorial care

concentreaza toata puterea în mâinile sale şi suprimă drepturile omului, acelaşi val de revolte

populare, acelaşi tip de reacţie în care guvernul înăbuşe în sânge demonstraţiile. Şi totuşi, NATO

a intervenit in Libia, dar nu în Siria. Regimul de la Damasc e mult mai puternic, mai bine

conectat şi cu o capacitate de retaliere mai mare decat cel al lui Gaddafi. Regimul dictatorial

impus de partidul Baas este similar celui impus de Qaddafi, însă pe plan extern dacă Qaddafi este

izolat, nu acesta este şi cazul lui Bashar care are aliaţi destul de puternici. Primul dintre ei este

Iranul, al carei regim islamist radical sprijina Siria din toate puterile pentru ca acesta e

antiamerican si antiisraelian, dar mai ales pentru ca e la randul sau unul dintre putinii sustinatori

ai regimului de la Teheran, acceptat drept amenintator de multe state din regiune si din lume.

Daca regimul de la Damasc ar cadea, Iranul ar pierde nu numai un aliat, dar ar avea un vecin

mult mai putin prietenos, dar mai inclinat spre Occident. Un conflict cu Damascul ar insemna

poate, în acelaşi timp, un conflict cu Teheranul, dar şi cu gruparea Hezbollah, din Liban. Deşi se

încearcă o negare a crimelor săvârşite împotriva civililor paşnici inclusiv prin unele canale de

media europene, fragmente de filmări cu demonstranţi paşnici protestând care sunt supuşi unor

tehnici de tortură greu de imaginat, împuşcături, sniperi, gropi commune ce au început să fie

descoperite continuă să oripileze întreaga comunitate internaţională. Şi totuşi, se pare că nu a

sensibilizat-o destul pentru a putea vorbi despre o intervenţie umanitară în Siria.

Schimbări mai mult sau mai puțin semnificative se mai produc în mai toate țările arabe:

în Kuwait, Bahrein, Iordania, Algeria, fără să mai amintim de Libia și Siria – țări în care

revoluția s-a transformat în măcel, în băi de sânge.

Tariq Ramadan, specialist în studii islamice și relații internaționale, contrazice teoria

efectului de domino a primăverii arabe și susține că aceste revoluții ar trebui percepute mai

degrabă ca un joc de șah. Cu cât avansezi pionul pe tabla de șah, calul sau nebunul împotriva

puterilor politice și economice dominante, vei avea impresia că victoria îți este garantată. Dar

centrul de comandă strategic, regele și regina, sunt sub atentă supervizare și control. Emoția

victoriei tale ar putea fi de surtă durată și s-ar putea ca în multe părți ale lumii arabe să ai de-a

face mai târziu cu revoluții nereușite, cu eșecuri.

Bibliografie:

Davutoglu, Ahmet, Profunzimea strategică – rolul internațional al Turciei, ediția 45,

Ed. Kure, Istanbul, 2010

Al-Hudaibi, Muhammad M., The principles of politics in Islam, Ed. New Vision,

Cairo, 2000

Luizard, Pierre-Jean, Modernizarea țărilor islamice, Editura Artemis, București,

2008

Ramadan, Tariq, Islam, the West and the challenges of modernity, The Islamic

Foundation, UK, 2009

Ramadan, Tariq, Islam - Confruntarea civilizațiilor. Care proiect pentru care

modernitate?, Editura Anka, Istanbul, 2003

Ramadan, Tariq, What I believe, Oxford University Press, 2010

Ramadan, Tariq, - Rădăcinile renașterii islamice, Ed. Anka, Istanbul, 2005

Shakman Hurd, Elizabeth, The Politics of Secularism in International Relations,

Princeton University Press, Princeton and Oxford, 2008

Tamimi, Azzam, Rachid Ghannouchi: a democrat within Islamism. New

York: Oxford University Press, 2001