PARTICIPATION OF THE FAMILY IN THE SOCIAL INSERTION ... 05 33.pdf · și/sau emoțională a...

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

239 Section: Social Sciences

PARTICIPATION OF THE FAMILY IN THE SOCIAL INSERTION PROCESS OF THE

INSTITUTIONALIZED CHILD – OBJECTIVE OF THE SPECIFIC INTERVENTION PROGRAM

IN CASE MANAGEMENT

Ecaterina Croitor PhD Student, University of Oradea

Abstract:Responsibility for developing their own social integration capacities and active

involvement in solving difficult situations, as it emerges from the provisions of Law 292/2011 of

social assistance, belongs to every person, as well as to his family, the state authorities

intervening by creating equal opportunities and, in in the alternative, by granting social assistance benefits and adequate social services. According to the principle of subsidiarity, which

is the basis of the national social assistance system, if the person or family cannot fully assure

their social needs, the local community and its associative structures and in addition, the state, intervene.

The family environment is the first area of education and training of the child, where the basis of

the becoming of the child is established. Given that the family is little involved in the development

of their own children, they face financial problems, social marginalization situations and implicitly social insertion difficulties, limited understanding of the role of education, the

environment in which the child grows is tense or unstable. The worsening of these situations

makes the child's separation from the family, at least temporarily, inherent. When prevention activity and social service plans fail, the child's best interest, his or her right to good health,

decent living conditions, the right to education require special protection measures. In agreement

with the family, or sometimes (in situations of exploitation, abuse or neglect) despite it, the

placement in a maternal assistant or in a specialized institution is taken into consideration.

Separated from the family, the child adapts to a new environment in which he receives hosting,

care and education. An important aspect in the process of family reintegration or, if this is

impossible to achieve, in the socio-professional insertion, is to maintain family ties - with direct consequences on the child's sense of identity and self-esteem.

The purpose of this article is to highlight the active involvement role of family in a successful social

intervention and by consequence in raising of quality life of institutionalized children and, at the same

time, to present a viable and sustainable working methodology, allowing empowering of family in the social insertion process of their own children.

Keywords: social intervention, institutionalization, social insertion, family responsibility, child's best

interest.

O privire de ansamblu asupra familiei din toate tipurile, atrage atenția asupra reperului

pe care aceasta îl reprezintă pentru dezvoltarea ființei umane. Plecând de la acest aspect, au

fost elaborate o serie de definiții ale familiei, însă cea cu relevanță asupra prezentei lucrări

este următoarea: ―familia reprezintă o formă de comunitate umană, alcătuită din doi sau mai

mulți indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin

latura biologic și/sau cea psihosocială‖1. Așa cum preciza Jack Goody în Familia europeană.

O încercare de antropologie istorică, indiferent de schimbările înregistrate de-a lungul

timpului în ceea ce privește structura familiei, legătura dintre generații, etc, ―familia nu

1I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1997, Psihologia relațiilor dintre sexe, București, Editura Alternative, p. 17



cunoaște sfârșit‖ iar ―pentru marea majoritate a umanității, un tip oarecare de uniune sexuală

sau de îngrijire a copilului este obligatoriu‖2. Mai mult decât atât, Goody atrage atenția

asupra faptului că ―nicio societate nu tratează legăturile dintre mamă și copil, și, în

majoritatea cazurilor, nici pe cele dintre tată și copil ca fiind lipsite de importanță

sentimentală sau juridică‖3.

Indiferent de forțele care acționează asupra sa, familia constituie un sistem a cărei

funcționalitate depinde de modul în care membrii care o compun se raportează unul la

celălalt. Rolul cel mai important în cadrul ei îl au cei doi parteneri, care pun bazele familiei

și decid să o dezvolte prin nașterea copiilor. Apariția copilului în familie produce o serie de

schimbări în dinamica familiei, dar elementele esențiale care structurează conceptul de

parentalitate sunt4: asigurarea unui nivel economic care să permită satisfacerea nevoilor

familiei, urmărindu-se repartizarea veniturilor astfel încât să acopre atât necesarul general cât

și al fiecărui membru; construirea unei baze cât mai solide pentru dezvoltarea școlară și

profesională a copiilor, susținerea lor emoțională și financiară pentru a urma cel puțin

învățământul obligatoriu; asigurarea unui cadru relațional și emoțional care să permită

creșterea și dezvoltarea armonioasă a copilului; desigur, stabilitatea și unitatea familială

permit atât dezvoltarea personalității copilului, dar și- esențial pentru dezvoltarea sistemului

familial- dezvoltarea și maturizarea individului în rolul său de părinte și nu în ultimul rând,

diferențierea între rolul și nevoile părintelui și rolul și nevoile copilului în cadrul sistemului

familial, astfel încât să se acorde importanța cuvenită și să se asigure plenitudine fiecărui rol

în parte. ―Parentalitatea este un proces, nu devii părinte doar dând naștere unui copil‖5.

Discursurile actuale despre parentalitate aduc în atenție dimensiunea drepturilor și

îndatoririlor părinților- pliate pe conceptul de responsabilitate. Până la Emmanuel Levinas,

responsabilitatea a reprezentat o categorie morală tratată fie drept virtute, fie drept principiu

etic, fiind văzută în calitate de capacitate a conștiinței umane sau însușire morală6.

Responsabilitatea față de binele celuilalt- definitorie pentru structura constitutivă a ființei

umane- e singura care poate fi instituită ontologic și reprezintă fundamentul viziunii

levinasiene- care proclamă primatul eticului asupra deonticului7. În contextul prezentat,

parentalitatea e ca o direcție cu două sensuri: unul orientat către trecut, ce vizează

socializarea copiilor și pe cale de consecință se face și răspunzătoare pentru rezultate

catalogate drept abateri impunându-se de către societate educația sau reabilitarea parentală;

celălalt sens este unul prospectiv, de căutare, de identificare a noilor forme de relaționare

părinte-copil în contextul schimbărilor societale, de adaptare a membrilor săi pentru

atingerea echilibrului familial. ―Parentalitatea nu se desfășoară în circuit închis, ea suferă

multiple influențe din partea societății prin modelele parentale pe care aceasta i le propune,

de importanța intervențiilor profesioniștilor, de contextele economic, social, cultural, juridic,

în care ea se desfășoară‖8.

Încondiţiileîncarefamiliaestepuţinimplicatăîndezvoltareapropriilorcopii,seconfruntăcuproblem

efinanciare, situații de marginalizare socială și implicit dificultăți de inserție socială, dacă în

plus areoînţelegerelimitatăasupraroluluieducaţiei,mediul în care copilul crește este

unultensionatsauinstabil. Agravarea acestor situații, face ca separarea copilului de familie, să

devină cel puțin temporar, inerentă. Identificarea copilului aflat în risc de separare de familia

2 Goody, J., 2003, Familia europeană. O încercare de antropologie istorică, Editura Polirom, p. 11 3Goody, J.op. cit. , p. 13 4Vasile, D.L., 2012, Trauma familială și resursele compensatorii, Editura Sper, București, p. 40 5Sellenet, C. (2013)- Parentalitatea pe înțelesul tuturor. Pertinența și derivele unui concept. – Editura Universității

Al .I. Cuza, Iași, p. 71 6 Sorin Tudor Maxim, 2010, Peripathetice, Editura PIM, Iași, pp 168-173 7Ecaterina Croitor, 2017, Etica responsabilității în societatea bazată pe cunoaștere, 2017, Editura Lumen, Iași,

p. 200 8Catherine Sellenet-op. cit. , 2013, p. 200



sa presupune din partea autorităților locale- prin serviciile publice de asistență socială- lucrul

cu familia aflată în situație de vulnerabilitate socială și activități specifice de prevenire a

sepărării copilului de familie. Inițierea prevenției, presupune clarificarea unor aspecte

precum9: a)dacă sprijinulsolicitat de către familie în sensul de rezolvare a stării de

vulnerabilitate în care se află este unul autentic și nu speculativ, care ar putea să genereze

venituri pe fondul unor nevoi inexistente ale copilului; b) dacă părinții sau familia lărgită au

ca deziderat creșterea copilului în familie; c) dacă într-adevăr copiii își doresc să rămână

alături de părinții lor; d) dacă au fost identificate în familie elementele ce conferă siguranță

mediului respectiv; e) dacă părinții nu recurg la abuz, neglijență sau exploatare a copilului; f)

dacă situaţiadeprevenireaseparăriicopiluluidefamilieîipermiteacestuiasă fie școlarizat și să

beneficieze de serviciidesănătate; g) dacă serviciile și prestațiile propuse în planul de servicii

permit ca într-o perioadă de 6 luni, până la un an, familia să poată ieşi din situaţiadecriză, să

scadă considerabil riscul de separare, iar copiii să simtă siguranța și confortul familiei; h)

dacă este fezabilămonitorizareafamilieivulnerabile,cuviziteperiodice la domiciliul acesteia.

Dacă factorii decizionali din domeniul social, în urma evaluărilor făcute, plecând de la

situațiile menționate, consideră că în familie nu este asigurată respectarea unora dintre

drepturile fundamentale ale copilului, se solicită instituirea unei măsuri de protecție specială,

care, pentru motivele mai sus prezentate, în conformitate cu prevederile Legii 272/2004

privind protecția și promovarea drepturilor copilului pot fi măsura plasamentului sau a

plasamentului în regim de urgență, cea din urmă măsură fiind luată de către instanța de

judecată în cazul copilului abuzat, neglijat sau exploatat. Întrucât pentru copilul care este luat

din propria familie de către autoritățile competente (în speță Serviciul Urgențe din cadrul

Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului) fără acordul părinților,

deoarece aceștia prin abuz, neglijență și/sau exploatare au pus în pericol sănătatea fizică

și/sau emoțională a copilului – procesul de reabilitare a părinților are un caracter sinuos,

inclusiv cu implicații juridice diferite, în funcție de evoluția cazului, vom face referire în

lucrarea de față doar la acele cazuri în care măsura de protecție a copilului (implicit

separarea copilului de familie) s-a realizat cu acordul părinților. Vorbim astfel despre familii

aflate în stare de vulnerabilitate socială care și-au conștientizat neputința de a-și asuma pe

deplin parentalitatea fie din cauza precarității situației materiale, din cauza bolii

părinților/părintelui care au redus gradul de autonomie al acestuia/acestora și au generat

dificultăți de asumare a rol-statusurilor, din cauza plecării părinților la muncă în străinătate

pentru redresarea situației financiare a familiei, etc.

Neexistând resuse în familia lărgită, copiii proveniți din aceste familii ajung fie în

grija unui asistent maternal, fie într-o instituție rezidențială de ocrotire, cum ar fi casa de tip

familial sau centrul de plasament.

Primele forme de intervenție asistențială în regim rezidențial datează din 1889 când

Ellen Gates Star și Jane Adams înființează în SUA casele sociale10

, intrând în istoria

asistenței sociale prin Hull House- instituție cu rol marcant în profesionalizarea asistenței

sociale prin realizarea de cercetări cu privire la condițiile de viață ale oamenilor, probleme de

sănătate, păstrarea ordinii sociale și dezvoltarea centrelor rezidențiale în scopul ajutorării

celor aflați în nevoie.

9 Ecaterina Croitor, 2017, Prevenirea separării copilului de familie- premisă pentru reușita integrării socio-profesionale a viitorului adult. Asemănări și deosebiri ale intervenției asistențiale în regiunea Siret- Prut-

Nistru în Dezvoltarea economico-socială durabilă a euroregiunilor și a zonelor transfrontaliere, Editura

Performantica, Iasi, p. 127

10 Bulgaru, M., Dilion, M, 2000, Asistența socială în perioada de tranziție: problem și modalități de soluționare,

Chișinău, USM,



În România regimului comunist sistemul de instituții de asistență socială funcționa cu

un număr redus de personal angajat, de cele mai multe ori insuficient pregătit. Fundamentăm

informația pe faptul că, așa cum se știe, între anii 1949 şi 1952 a funcționat în România

Şcoala Superioară de Asistenţă Socială „Principesa Ileana‖, transformată ulterior în „Institutul

de Prevederi Sociale‖- cu o perioadă scurtă de existență; a urmat perioada în care formarea

asistenţilor sociali s-a realizat până în anul 1969 în cadrul Şcolii postliceale de asistenţă

socială, când învăţământul românesc de asistenţă socială se desfiinţează complet11

. Munca

socială reprezenta inițial o experiență practică spontană, fragmentată, plecând de la idei

individuale și experiența empirică a fiecăruia dintre lucrători. Intervențiile erau vagi si lipsite

de precizie, iar metodele erau insuficient definite si nu permiteau aplicarea lor unitară la nivel

de comunitate/societate.

Copiii erau plasați în instituții de ocrotire uneori chiar de la naștere în așa numitele

„leagăne de copii‖, fiind lipsiți de o bază sau de figura de atașament. Ulterior erau transferați

în ―case de copii‖, doar pe criteriul vârstei, fără a se ține cont de individualitatea lor; poate că

cea mai mare dramă era că la împlinirea vârstei de 18 ani, din cauza incoerenței sistemului de

asistență socială și a lipsei unei strategii e dezvoltare a acestuia, a lipsei specialiștilor și a

ruperii în timp a contactului dintre copii și familiile de origine, acești beneficiari ajungeau în

stradă, mulți dintre ei cu studii incomplete, fără deprinderi de viață independente formate și

fără șansa inserției sociale. Supuși la abuzuri de diferite forme, cu pierderea sentimentului de

apartenență la o familie, în case de copii supradimensionate, dezvoltau forme severe de

întârziere mentală, iar în cel mai fericit caz, sfârșeau în cămine-spital destinate persoanelor cu

dizabilități.

Temeiul legal în baza căruia copiii erau ocrotiți de către stat era Legea nr.3/1970 care

introducea un sistem de protecție a copilului – aproape exclusiv instituționalizat; casele de

copii ―nu se străduiau să păstreze contactul cu părinții copiilor internați,(…) Atmosfera

interioară era adesea caracterizată prin primitivism, lipsă de participare a copiilor, disciplină

bazată pe subordonare și pedepse fizice, program strict, abuzuri fizice asupra copiilor,

tratamente degradante, situații umilitoare, mergându-se pâna la abuz sexual din partea

copiilor mai mari, dar uneori și a adulților, a personalului. Toate acestea în situația în care

instituțiile pentru copii trebuie să reprezinte, mai înainte de toate, un substitut al familiei, un

mediu socio-emoțional vital pentru dezvoltarea copiilor‖12

.

Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, ca parte

dintr-un pachet legislativ consolidat pe parcursul a câțiva ani și armonizat cu legislația

europeană din domeniul social, dintre care amintim Legea 466/2004 a asistentului social,

Legea 292/2011 a asistenței sociale, Ordinul 288/2006 pentru aprobarea Standardelor

minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecției copilului, Ordinul

Nr. 21/2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru

protectia copilului de tip rezidențial, schimbă radical atât viziunea asupra sistemului de

protecție a copilului cât și intervenția asistențială propriu zisă. Se ia în calcul

funcționalitatea societății și cerința acesteia de a asigura echilibrul dintre nevoile şi

capacităţile membrilor săi, pe de o parte, şi cerinţele mediului social, pe de altă parte.

Refacerea funcţionalităţii sociale se realizează prin acţiunea bine conturată a unor instanţe

sociale cum ar fi: familia, biserica, şcoala, instituţiile de drept civil şi penal etc., instituţii

cu roluri şi mijloace de acţiune specifice, a căror colaborare efectivă dintre ele permite

11 Mănoiu, F., Epureanu, V., 1996, Asistența socială în România, Editura All, București, 12Onica-Chipea, L, Stanciu, S., Chipea, F., 2008, EfecteleinstitutionalizariiasupracopiilordinRomânia, -

StudiuconcretînjudetulBihor-, în Revista Psihologie: Psihologie specială și asistență socială, Nr.4, Chișinău,

, p. 2



reducerea disfuncţionalităţilor care apar la un moment dat în relaţia individ-mediu social13

Legea 292/ 2011 privind sistemul național de asistență socială, precizează unul din

principiile care stau la baza sistemului național de asistență socială, respectiv subsidiaritatea,

potrivit căreia, în situaţia în care persoana sau familia nu îşi poate asigura integral nevoile

sociale, intervin colectivitatea locală şi structurile ei asociative şi, complementar, statul14

.Pentru prevenirea si combaterea saraciei si a riscului de excluziune socială, prin politicile

publice inițiate, statul instituie măsuri de sprijin conform nevoilor particulare ale persoanelor,

familiilor si grupurilor defavorizate15

. În domeniul organizării, administrării şi acordării

serviciilor sociale, autorităţile administraţiei publice locale iniţiază, coordonează şi aplică

măsurile de prevenire şi combatere a situaţiilor de marginalizare şi excludere socială în care

se pot afla anumite grupuri sau comunităţi și identifică familiile şi persoanele aflate în

dificultate, precum şi cauzele care au generat situaţiile de risc de marginalizare socială16

.

Acesta este contextul care crează premisele pentru intervenția asistentului social care

devine practic interfața, elementul ce face legatura între persoană și mediu, asigurând succesul

interacțiunii prin organizarea activităților și sarcinilor, organizare ce poate fi numită generic

intervenție17

. Această intervenție se realizează cu scopul ajutorării indivizilor, grupurilor sau

comunitătilor pentru întărirea sau instalarea capacităților funcționale din punct de vedere

social și generează interacțiuni reciproce benefice între indivizi și societate -absolut necesare

pentru îmbunătațirea calității vieții pentru toate pățile implicate.

Revenind la copilul instituționalizat, amintim schimbările radicale produse dupa

arminizarea legislației românești în domeniu cu cea europeană: după referirea cazului din

partea serviciului public de asistență socială din unitatea administrativ teritorială în care

locuieşte familia cu copilul sau după ce directorul general/executiv al Direcției generale de

asistență socială de la nivel de judeţ/sector a dispus plasamentul în regim de urgenţă, se

elaborează de către echipa pluridisciplinară (compusă din asistent social, psiholog și alți

specialiști) planul individualizat de protecţie18

. Principala finalitate a planului individualizat

de protecție este reintegrarea în familie a copilului, iar prestaţiile şiserviciilecuprinseînplanul

individualizat de protecție se adreseazăatâtcopilului, câtşi

familiei/reprezentantuluilegalşipersoanelorimportantepentrucopil; programul individualizat

de protecție estedezvoltat înprogramedeintervenţiespecifică, urmărind satisfacerea

nevoilordesănătate, de îngrijire,a nevoilorfiziceşi emoţionale, educaţionale, etc dar și

modalităţiledemenţinere a legăturilor,dupăcaz, cupărinţii,familialărgită, prietenii şicu

altepersoanefaţădecare copilula dezvoltatlegături

deataşament;dezvoltareadeprinderilordeviaţăindependentă;reintegrareaînfamilie. În perioada

instituționalizării copilului, părinții și copilul reînvață să se raporteze unul la celălalt,

asumându-și noi sarcini parentale sau învățând și integrând noi conduite. Copiii menţinrelaţii

cu familiiledeorigine, iar acestea se realizează prinpetrecereavacanţelorîn familie, vizite ale

copiilorînpropriilefamilii,vizite alerudelorîninstituţii,corespondenţă,discuţiitelefonice. Sunt

încurajateşi stimulatecontactele dintrecopil şipărinţi,precum şicu persoanelefaţă decare

copilul adezvoltatlegăturideataşamentatât prin informăriperiodicedespre

situaţiacopilului,însoţitede invitaţiadeavizita copilul,stabilirea unuiprogram devizite

saualtemodalităţiconcretecaresă facilitezecontactul directcu copilul. Consilierea socială și

13Sandu,A.(2013).Asistenţăsocialăaplicată.Tehnicidecercetareşimodeledeintervenţie.Iaşi,România:EdituraLUMEN,

pp.9-28 14Legea 292/ 2011 privind sistemul național de asistență socială, Art 5 lit. b). 15

Legea 292/ 2011 privind sistemul național de asistență socială, Art. 53. alin (2), lit. b 16Legea 292/ 2011 privind sistemul național de asistență socială, Art. 112, alin. 3, lit c si d). 17 Neamțu,G., 2003, Tratat de Asistenta Sociala; Polirom, pp. 33-34 18Ordin nr. 286/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea Planului de

servicii şi a Normelor metodologice privind întocmirea Planului individualizat de protecţie



psihologică sunt elemente esențiale pentru reușita procesului de reintegrare familială și

eliminarea stării de vulnerabilitate socială a familiei. Familia devine partener activ în

procesul de schimbare, pe măsură ce îi sunt identificate resursele, punctele tari pe care le are

(și poate nu le-a conștientizat până în acel moment). ―În loc să se concentreze asupra

vulnerabilităților, practica participativă accentuează rezistența. O abordare participativă

eliberează sistemele client de sarcina eliminării problemelor, promițând să genereze

soluții.19

‖

Rolul de părinte se învață, în complementaritate cu dobândirea unor abilități și

competențe necesare pentru accesarea pieței muncii (finalizarea învățământului obligatoriu

prin școala de tip ―a doua șansă―, calificare și recalificare profesională, identificarea

cerințelor de pe piața muncii, permanenta adaptare necesară în condițiile globalizării).

Familia astfel se ―autosalvează‖ într-un proces în care este acompaniată de către asistentul

social și rețeaua de specialiști dezvoltată în comunitate, și o dată cu ea, copiii din aceste

familii au o șansă reală de a dezvolta armonios. Paternurile lor vor fi din ce în ce mai

ancorate într-un sistem societal viabil, în care, chiar dacă vor exista stări anomice, ponderea

lor vor influența într-un grad scăzut procesul de inserție social.

―Fiecare copil merită relații stabile, afective cu un adult care să-l poată proteja, educa și

ajuta să-și dezvolte întregul potențial‖20

, iar dacă prin intervenția asistențială se reușește ca

acest adult să fie chiar părintele/părinții copilului, efectele negative ale instituționalizării

copilului vor fi considerabil reduse, iar copilul va primi șansa la o viață împlinită de adult.

BIBLIOGRAPHY

Bulgaru, Maria; Dilion, Marcela (2000), Asistența socială în perioada de tranziție: probleme și

modalități de soluționare, USM, Chișinău,

Croitor, Ecaterina (2017), Prevenirea separării copilului de familie- premisă pentru reușita

integrării socio-profesionale a viitorului adult. Asemănări și deosebiri ale intervenției

asistențiale în regiunea Siret- Prut- Nistru în Dezvoltarea economico-socială durabilă a

euroregiunilor și a zonelor transfrontaliere, Editura Performantica, Iasi,

Croitor, Ecaterina (2017), Etica responsabilității în societatea bazată pe cunoaștere, Editura

Lumen, Iași,

Goody, Jack (2003), Familia europeană. O încercare de antropologie istorică, Editura

Polirom,

Maxim, Sorin Tudor (2010), Peripathetice, Editura PIM, Iași,

Mănoiu, Florica; Epureanu, Viorica, (1996) Asistența socială în România, 2000, Editura All,

București,

Miley, Karla Krogsrud; O‘ Melia, Michael; DuBois, Brenda (2006), Practica asistenței

sociale, Polirom, Iași

Mitrofan, C. Ciupercă (1997), Psihologia relațiilor dintre sexe, București, Editura Alternative,

Neamțu, George(2003), Tratat de Asistenta Sociala; Polirom, Iași,

Onica-Chipea, Lavinia; Stanciu , Simona ; Chipea, Floare (2008), Efectele institutionalizarii

asupra copiilor din România, - Studiu concret în judetul Bihor, în Revista Psihologie:

Psihologie specială și asistență socială, Nr.4, Chișinău,

Sandu, Antonio. (2013). Asistenţă socială aplicată. Tehnici de cercetare şi modele de intervenţie.

Editura LUMEN, Iaşi,

Sellenet, Catherine (2013)- Parentalitatea pe înțelesul tuturor. Pertinența și derivele unui

concept., Editura Universității Al .I. Cuza, Iași,

19 Karla Krogsrud Miley, Michael O‘ Melia, Brenda DuBois, 2006, Practica asistenței sociale, Polirom, Iași 20 Șoitu, C.T, 2014, Dezvoltarea copilului și adolescentului. O perspectivă entru asistenții sociali, Editura

Universității Al. I. Cuza, Iași, p.217



Șoitu, Conțiu Tiberiu (2014), Dezvoltarea copilului și adolescentului. O perspectivă pentru

asistenții sociali, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași,

Vasile, Diana Lucia (2012), Trauma familială și resursele compensatorii, Editura Sper, București,

Ordinul 288/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind managementul de

caz în domeniul protecției copilului,

Ordinul Nr. 21/2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru

protectia copilului de tip rezidențial,

Ordin nr. 286/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea Planului de

servicii şi a Normelor metodologice privind întocmirea Planului individualizat de protecţie,

Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului,

Legea 466/2004 privind statutul asistentului social,

Legea 292/2011 a asistenței sociale.

PARTICIPATION OF THE FAMILY IN THE SOCIAL INSERTION ... 05 33.pdf · și/sau emoțională a...

Documents

Transcript of PARTICIPATION OF THE FAMILY IN THE SOCIAL INSERTION ... 05 33.pdf · și/sau emoțională a...