Metoda.interviului.elemente.fundamentale

8/12/2019 Metoda.interviului.elemente.fundamentale

http://slidepdf.com/reader/full/metodainterviuluielementefundamentale 1/8

Metode de cercetare – tema 4 – anul univ. 2013-2014_____________________________________________________________________________________________________________________

1

Metoda interviului

Elemente fundamentaleTema nr. 4

Planul temei1. Introducere2. Criterii de clasificare3. Directivitate, structurare, standardizare, profunzime4. Intervievarea unor categorii deosebite de persoane

1. Introducere

Alain Blanchet (1985) consider ă că o definiţie minimală a interviului ar trebui să fie următoarea: Interviul este o convorbire între dou ă persoane, un intervievator şi un intervievat, condus ă şiînregistrat ă de intervievator. Scopul acestei convorbiri este de a favoriza producerea unui discurs pe otemă definit ă de un cadru de cercetare. Ce este un interviu? Un fapt de vorbire , o interac ţ iune social ă în care se schimbă informaţii verbale. Dar interviul esteşi o improviza ţ ie, deoarece cercetătorulîncearcă adaptarea la o situaţie nouă şi, implicit,un itinerar , un produs al interacţiunii sociale (Blanchetşi Gotman, 1998).

Încă din 1926, Jean Piaget ar ăta importanţa interviului în cercetarea unei probleme psihologice,folosind, pentru a denumi această cale, un termen preluat din psihopatologie:metoda clinic ă . În studiilesale asupra construcţiei realităţ ii la copil, asupra dezvoltării inteligenţei sau a genezei judecăţ ii morale,

Piaget a optat pentru investigarea fenomenului psihic într-o manier ă liber ă, nestandardizată, în care,spune autorul elveţian, “arta clinicianului const ă nu în a provoca r ă spunsuri, ci în a provoca vorbirealiber ă şi în a descoperi tendin ţ ele spontane, în loc s ă le canalizeze şi să le st ă vileasc ă” .

În perioada interbelică, metoda interviului se dezvoltă rapid, pe de o parte prin deschiderile realizatede psihanaliză, iar pe de altă parte prin derularea marilor anchete sociale, în special cele desf ăşurate deŞcoala de la Chicago. În această perioadă, în cadrul celebrelor cercetări de la Western Electric Co.(1929), tehnica interviului începe să se contureze cu ceva mai mare claritate. Fritz RoethlisbergerşiWilliam Dickson publică în 1943, în cadrul unui volum mai mare, un capitol întreg dedicat principiilorşi regulilor intervievării, enunţând, cu această ocazie, câteva principii generaleşi sfaturi tehnice: (1)intervievatorul trebuie să trateze toate elementele interviului ca inseparabile decontextul situa ţ ional încare au fost obţinute, (2) intervievatorul nu trebuie să fie atent doar la ceea ce respondentul vrea să spună, ci şi la ceea ce acestanu vrea s ă spun ă sau nu poate să spună f ăr ă ajutor, (3) diversele atitudinimentale exprimate în regula anterioar ă pot fi interpretate şi considerate ca relevante pentru problemarespondentuluişi (4) intervievatorul trebuie să situeze problema respondentului încontextul social încare a fost elaborată.

Nu exista, însă, o clarificare metodologică în ceea ce priveşte taxonomia, regulile de utilizare, precauţii etc. De aceea, după r ăzboi, în 1948,Centrul Na ţ ional de Cercetare a Opiniei Publice (Universitatea din Chicago) a decis desf ăşurarea unor ample cercetări cu scopul izolării şi controlăriiefectului de intervievator asupra opiniilor colectate prin interviu. Obiectivul acestor programe a fost dea creşte fiabilitatea condiţiilor de utilizare a interviului, darşi de a face o anumită ordine în diversitateaabordărilor de după anii ’30. Această muncă remarcabilă a fost realizată sub conducerea lui Herbert H.Hyman. Grupul de cercetători organizat de el a reevaluat interviul ar ătând principalele sale merite,redându-i locul de metodă ştiinţifică principală şi ar ătând importanţa standardizării.




2

Opţiunea lui Hyman pentru standardizare a fost însuşită şi de Alfred Kinsey. Acesta a condus ocercetare uriaşă pe tema comportamentului sexual uman. Din 1938 până în 1947, el a realizat cuajutorul unui protocol detaliat de peste 300 de itemi nu mai puţin de 12.000 de interviuri. Munca sa esteremarcabilă în istoria interviului, pentru că pune problema “artei interviev ă rii” şi a abilităţ ilorintervievatorului.

Interviul pus la punct de Kinsey în studiul său este unul de formă standardizată, aplicat la eşantioanereprezentative (diverse grupuri sociale studiate în baza unor caracteristici). De asemenea, el a vizat o prelucrare statistică riguroasă. Remarcabilă, la cercetarea lui Kinsey, a fostabordarea standardizat ă relativ ă deoarece, datorită varietăţii subiecţilor şi mediilor sociale abordate, s-au f ăcut permanentmodificări în derularea interviului. De exemplu, aceleaşi întrebări aveau sensuri diferite pentru diferiţisubiecţi – se impunea aşadar re-elaborarea lor păstrând, evident, sensul de bază. De asemenea, nu de puţine ori se recurgea la schimbarea ordinii întrebărilor. În ciuda acestor modificări, caracterulstandardizat s-a păstrat, iar metoda aceasta a intrat în istoria cercetării ca “tehnica interviului ghidat”.

Arta intervievării (pe un subiect atât de dificil, psihologia relaţiilor sexuale) nu a constat numai încontextualizări la nivelul standardizării, ci şi în atitudinea cercetătorilor faţă de subiecţi. Aceştiamanifestau o dorinţă sincer ă pentru cunoaştere, împărtăşeau problemele subiecţilor, manifestausimpatie pentru respondentşi prezentau situaţia ca fiind în favoarea subiectului, în interesul său.Cercetătorii nu au fost doar culegători de date, cişi adevăraţi confesori, terapeuţi etc. Însă, rezultatelestudiului lui Kinsey, datorate f ăr ă îndoială inovaţiilor sale metodologice, auşocat opinia publică.

Orientarea metodologică aspre standardizare a lui Hymanşi Kinsey, caşi a altora, a fost percepută,în special în psihologie, ca un soi de contra-reformă, care a generat o reacţie adversă la nivelul anilor’50, odată cu dezvoltarea remarcabilă a interviului non-directiv. În această perioadă, s-a desf ăşurat oadevărată campanie în favoarea non-directivităţ ii, sprijinită în principal pe argumentul eliminăriiefectelor de influenţă şi sugestie datorate întrebărilor.

Carl Rogers este cel care a fundamentat cuplul de noţiuni directivitate/non-directivitate, iniţial în psihoterapie ( Rela ţ ia de ajutor în psihoterapie , 1942). Apoi, prin intermediul unui scurt articol din1945, transfer ă tehnica în domeniul cercetării psihologice. În interviul non-directiv, respondentul îşiorganizează singur discursul plecând de la o temă care îi este propusă (stimul sau consemn). El alegesingur ideile pe care vrea să le expună şi le dezvoltă liber, f ăr ă un cadru prestabilit. Intervievatorul joacă rolul de stimulatorşi facilitatorşi, prin intervenţiile sale, el arată că ascultă şi înţelege ceea cespune intervievatul. El trebuie să manifeste o atitudine neutr ă (neutralitate binevoitoare ), care să eviteevaluarea sau argumentarea discursului respondentului. Prin crearea acestui climat de încredere,informaţiile obţinute pot fi bogateşi nuanţate, tehnica de bază fiind aceea a asociaţiilor de idei.Abordarea non-directivă presupune ca, după ce clientului (pacientului) i se ofer ă o temă de discuţie,clinicianul (cercetătorul) să identifice, să recunoască şi să interpreteze stările emoţionale ale acestuia pe perioada intervievării. Demersul se bazează pe o structurare liber ă a discursului respondentului, cu punctări (clarificări) precise din partea intervievatorului. Aceasta înseamnă o reducere la nivelulvolumului de intervenţii ale operatorului (de exemplu, după Rogers, consilierii sau cercetătorii non-directivi vorbesc de 6 ori mai puţin decât cei directivi).

2. Criterii de clasificare

Sunt mai multe criterii după care interviurile pot fi clasificate. În continuare, prezentăm pe cele maiimportante dintre ele.

a. Repetabilitatea interviului (num ă rul interviurilor) Se pot distinge trei categorii de interviuri:unice , multiple şi repetate (panel). Interviul unic este cel

mai des utilizat. Totul se derulează cu ocazia unei singure întâlniri cu subiectul. Interviul multiplu presupune mai multe întâlniri cu acelaşi subiect. Scopul este de a pune întrebări diferite pentru a

completa datele, a aduce noi precizări, a pătrunde în profunzimea unor evenimente sau situaţii, a




3

cunoaşte mai bine personalitatea intervievatului. Limita principală a acestui tip de interviu este dată dedisponibilitatea subiectului. În sfâr şit, interviul panel este o tehnică de intervievare a aceloraşi subiecţi,la intervale de timp variabile, utilizând aceleaşi întrebări.

b. Num ă rul persoanelor participante La un interviu individual , evident, participă un singur subiectşi aceasta este situaţia cea mai

frecventă. Se întâmplă, deşi rar, ca această relaţie diadică să se transforme într-o triadă: un intervievatorşi doi subiecţi. Intrarea unui al doilea subiect în joc prezintă avantajul unor date în plus, dar sporeştedificultatea intervievării. Interviul de grup se bazează pe interacţiunea participanţilor, schimbul dereplici, de opiniişi idei. În acest tip de interviu, nu ne interesează în primul rând câţi spun un lucru saualtul, ci ce anume spun oamenii, cum o spun, cum se modifică pe parcurs cele spuse etc. (Iluţ, 1997).Interviul clasic de grup necesită existenţa a patru condiţii generale: (1) Să fie grup natural (preexistenţastructurii grupului); (2) Să se discute liber (f ăr ă întrebări prestabilite); (3) Să existe o problemă dinviaţa grupuluişi (4) Să se realizeze sub conducerea unei persoane competente, specializate (Mucchielli,1968). O variantă a interviului de grup este focus-group -ul. Acesta presupune o dezbatere la care participă între 6şi 12 persoane sub conducerea unui moderator (sau facilitator ). Nu este obligatoriu casubiecţii să se cunoască dinainte. Tema este indicată de cercetător şi discuţia este focalizată (centrată)asupra temeişi bazată pe un ghid de interviu.

c. Func ţ ia interviului în cercetare Distingem, după acest criteriu, următoarele tipuri:de explorare, principal şi de completare a

datelor . Primul tip,interviul de explorare , poate fi folosit în precizarea obiectivelorşi strategiilor uneicercetări mai ample, în identificarea variabilelorşi a eşantioanelor posibile în cadrul unei cercetări, în precizarea temelor care vor fi abordate printr-o cercetare mai extinsă sau în construcţia unui instrumentmai precis de cercetare (scală, chestionar, ghid de interviu mai amplu etc.). Interviul principal estevarianta care sprijină fundamental un demers de cercetare. O variantă este interviul de testare, care areca scop colectarea unor date foarte riguroase necesare testării unor ipoteze de cercetare. Formastructurată a interviului este predilectă pentru această abordare. Prininterviul complementar se culegdate suplimentare celor obţinute prin alte metode sau tehnici. De exemplu, recurgem la un experimentca metodă principală a cercetării şi dorim apoi să aprofundăm datele; interviul este în acest caz metodacea mai potrivită.

d. Tipul de subiec ţ i Vârsta apare ca diferenţiator din perspectiva tipului de subiecţi, la anumiţi autori (Chelcea,

Mărgineanşi Cauc, 1998; Chelcea, 2001). Aceştia disting între interviuri cu subiecţi copii, adolescen ţ i, adul ţ i şi bă trâni. Distincţiile sunt justificate întrucât există diferenţe uneori destul de mari de abordare aintervievaţilor. Alţi autori vorbesc despreinterviul cu persoane s ănă toase şi interviul cu persoane cudeficien ţ e sau bolnavi (Boutin, 1997). În sfâr şit, Loubet Del Bayle (1991) face distincţie întreinterviulcu persoane obi şnuite şi interviul cu personalit ăţ i (lideri, elite) .

e. Modalitatea de comunicare Sunt două posibilităţ i. Prima dintre ele,interviul face-to-face, este cea mai veche, clasică, şi înacelaşi timp cea mai utilizată formă de interviu. Are multiple avantaje: posibilitatea corectării pe

parcurs, obţinerea tuturor r ăspunsurilor, „citirea” reacţiilor subiectului, posibilitatea lucrului cumateriale ajutătoare (planşe, cartonaşe, postere, filme etc.). Interviul telefonic , al doilea caz, a că pătatamploare după anii ’70, în special în SUA. Două explicaţii pot fi date (Chelcea, 2001). Prima se bazează pe creşterea numărului persoanelor posesoare de telefon (de exemplu, în 1968, doar 72% din populaţia SUA deţinea telefon, în timp ce în 1976 numărul posesorilor de telefon a urcat la aproximativ98%, iar astăzi se apropie de 100% la populaţia adultă). A doua explicaţie se sprijină pe dezvoltareaeşantionării RDD ( Random Digit Dialing ), care presupune utilizarea listei abonaţilor telefonici ca bază de eşantionareşi de generare aleatorie a numerelor corespunzătoare subiecţilor din eşantion.

f. Gradul de libertate a cercet ă torului (directivitate, structurare, sistematizare)

Acest criteriu este tratat pe larg mai jos.




4

g. Calitatea informa ţ iilor ob ţ inute (profunzime) Profunzimea informaţiilor obţinute se corelează deseori cu durata intervievării; cu cât interviul este

mai lung, cu atât profunzimea este mai mare. Se disting două forme: interviul extensiv şi interviulintensiv. În interviul extensiv (numitşi superficial ) se urmăreşte obţinerea unor date simple, preciseşiîntr-o manier ă standardizată. Numărul de întrebări puse este limitatşi, în general, se aplică unui numărridicat de subiecţi. Dimpotrivă, prin interviul intensiv (numit şi de profunzime ) cercetătorul esteinteresat de aspecte ale personalităţ ii subiectului. Datele obţinute sunt mai nuanţate, durata interviuluieste mai mare, dar numărul de persoane este mai mic.

3. Directivitate, structurare, standardizare, profunzime

Dintre criteriile enumerate mai sus, cea mai mare importanţă s-a acordat raportuluidirectivitate –non-directivitate . Acesta corelează, la rândul lui, cu alte criterii: structurare , profunzime şi

standardizare . În literatura metodologică, numeroşi autori consider ă interviurile nestructurate ca fiindcvasi-sinonime cu cele non-directive, iar cele structurate similare, evident, cu cele directive. NicoleBerthier (1998), de exemplu, vorbind despreinterviul non-directiv , consider ă că pentru acesta suntvalabile următoarele sinonime: interviul liber, interviul deschis, nestructurat, aprofundat, în profunzime, explorator etc. La fel se întâmplă şi în cazul formei intermediare, adică interviul semi-structurat sau semi-directiv, care este cazul cel mai frecvent folosit în cercetareşi are la bază ghidul deinterviu. Vorbind despre acest tip de interviu, Delhommeşi Meyer (1997) menţionează că interviulsemi-structuratşi cel semi-directiv reprezintă unul şi acelaşi lucru. Diferiţi autori combină acestecriterii încercând să individualizeze anumite interviuri, ca forme particulare, după cum se observă înschema următoare (Grawitz, 1996; Mayerşi Saint-Jacques, 2000; Boutin, 1997).

a. Interviul clinicEste interviul utilizat, de regulă, în psihanaliză şi psihoterapie. Non-directivitatea presupune un

număr redus de întrebări, formularea spontană a întrebărilor, obţinerea unui volum mare de informaţii.Convorbirea are rol terapeutic, cercetătorul creează cadrul de manifestare a subiectuluişi explorează personalitatea acestuia. Derularea acestui interviu este centrată, în general, pe client. Gradul de libertatea interviului este maximşi nivelul foarte profund. Terapeutul sau cercetătorul adoptă o atitudine non-directivă, preferând mai mult să „acompanieze” interlocutorul decât să-l dirijeze în exprimarea sa. Într-un interviu clinic, apar fenomene de interacţiune mai profundă între participanţi (empatia,identificarea, proiec ţ ia etc.). Reformulările (reflectarea , clarificarea etc.) sunt strategii care stau la

baza acestei tehnicişi nu se regăsesc decât par ţial în cazul altor tipuri de interviuri.

Tipuri principale de interviu

Libertate

Profunzime

Directivitate

Nivel 1Interviul nestructurat

Nivel 2Interviul semi-structurat

Nivel 3Interviul structurat

Interviul clinic Interviul în profunzime

Interviul ghidat Interviul focalizat

Interviul cu într. deschise Interviul cu într. închise




5

b. Interviul în profunzime (sau liber, depth interview)În linii mari seamănă cu interviul clinic, cu deosebirea că interesul ne poartă nu numai spre

persoană, ci şi spre teme exterioare subiectului. În general, scopul este obţinerea unor date valide pentru cercetareşi nu pentru rezolvarea unei probleme a individului. Interviul liber are în vedere profunzimea unui faptşi permite exprimarea liber ă a personalităţii respondentului. Utilitatea acestui tipde demers se poate argumenta prin cel puţin două avantaje: (1) pe de o parte obţinem nu numaiinformaţii, ci şi semnifica ţ ii ale acestora, iar (2) pe de altă parte, maniera de conducere a interviului,non-directivă, este mai facilă, astfel că efortul intervievatorului este mai redus în partea de acumulare adatelor cercetării (deşi trebuie remarcat faptul că activitatea se complică în partea de interpretare).Utilizarea sa este multiplă: diagnosticul persoanei, studii de motivaţie, explorarea în profunzime a practicilorşi proceselor (Boutin, 1997). În practică, se întâlnescşi alte variante ale acestui tip deinterviu:interviul biografic (memorial, maximalist),interviul narativ (istoria vieţii sau povestirea vieţiiîn variantă minimalistă), interviul etnografic etc.

c. Interviul ghidat (cu r ă spunsuri libere)Acest interviu ofer ă un grad de libertate mai redus decât un interviu nestructurat, întrucât derularea

sa are la bază o serie de teme sau întrebări pregătite dinainte. Spre deosebire de formele anterioare,interesul pentru persoană tinde să scadă şi mai mult în favoarea celui pentru o temă anume.Caracteristica fundamentală este aceea că are la bază, cu funcţie orientativă, ghidul de interviu .Cercetătorul recurge la ghid pentru a dirija slab discuţia, se inspir ă din ghid, dar formulează întrebărisuplimentare atunci când consider ă de cuviinţă . Spusele intervievatului sunt stimuli pentru astfel deîntrebări spontane. Ordinea întrebărilor prezintă importanţă relativă, dar în general este indicat să existeo logică a expunerii acestora pentru a nu deruta subiectul. În cazul în care se merge pe comparaţiadatelor de cercetare, epuizarea ghidului este obligatorie.

d. Interviul focalizat (centrat)Această formă de interviu a fost dezvoltată de R.K. Merton în anii ’40. Pentru interviul focalizat,

tema este foarte bine conturată, întreaga discuţie se poartă în jurul temei. Se apropie de formastructurată a interviului, însă este mai deschis, oferind mai multă libertate intervievatorului. Persoana prezintă o importanţă mai mică, non-directivitatea tinde să se schimbe spre directivitate. Sarantakos(1998) consider ă că este numitinterviu focalizat deoarece trimite la o temă anume pe care respondentultrebuie să o discuteşi să-şi prezinte opiniile, r ăspunsurile la întrebările cercetării. Mai concret, scrieautorul citat, intervievatorul introduce un stimul familiar subiectului (o temă, un film, un articol, osituaţie) şi discută acest aspect cu intervievatul.

e. Interviul cu întreb ă ri deschiseDeja este un interviu structurat, directivitatea este destul de mare, libertatea respondentului r ămâne

numai la nivelul formulării r ăspunsului, nuşi la ansamblul discuţiei. Temele din ghid sunt respectate custricteţe, atât ca ordine, câtşi ca formulare. În interviul structurat, discuţia este centrată pe un obiect destudiu, iar libertatea intervievatorului este aici redusă. El rosteşte întrebările care sunt explicit redactateîntr-un protocol de cercetare (lista întrebărilor): formularea, numărul întrebărilor şi ordinea suntimpuse. Respondentul păstrează o anumită marjă de libertate, de asemenea limitată, în nuanţarear ăspunsurilor.

f. Interviul cu întreb ă ri închiseSe apropie de structura chestionarului, unii autori considerând acest tip de interviu ca fiind chiar

sinonim cu chestionarul. R ăspunsurile subiectului pot fi de tipul da/nu sau cu alegeri prestabilite.Madeleine Grawitz, (1996) consider ă că este cel mai structurat dintre tipurile de interviu. Arată ca unchestionar standardizat, cu întrebări stabilite dinainte, dispuse într-o anumită ordine pe careintervievatorul trebuie să o respecteşi la care intervievatul nu poate r ăspunde decât prin alegerilimitate, aşa cum am precizat deja.




6

4. Intervievarea unor categorii deosebite de persoane

Există o serie de recomandări în literatura metodologică privind intervievarea anumitor categorii de persoane, cum ar fi copiii, adolescenţii, persoanele în vârstă sau cele cu nevoi speciale.

Orice intervievator va trebui să aibă în vedere câteva aspecte, care să asigure validitateaconţinuturilor verbale obţinute de la aceste categorii de subiecţi: (1) cunoaşterea particularit ăţ ilor

psihologice caracteristice acelui grup, (2) înţelegereacontextului social , a condiţiilor de dezvoltareşimanifestare a personalităţ ii, general valabile pentru un anumit segment mai dificil de populaţie, (3)cunoaşterea barierelor, blocajelor şi piedicilor posibile în realizarea interviului, specifice grupuluirespectivşi (4) stă pânireamodalit ăţ ilor de contracarare a aspectelor enumerate mai sus.

a. Intervievarea copiilorGerard Boutin (1997) observa faptul că sunt relativ puţine lucr ări metodologice care să trateze

problema intervievării copiilor. Este posibil ca acest aspect să reflecte numărul redus de cercetări careutilizează copiii ca subiecţi. În general, se poate vorbi totuşi despre o creştere a numărului de studii deacest tip, pe teme cum ar fi reprezentările eului, ale succesului sau eşeculuişcolar.

Trecând în revistă mai multe studii, se constată deseori formulări inadecvate ale întrebărilor (slabă raportare la mediul de viaţă şi vârsta copiilor, dificultate ridicată) şi încălcări ale eticii cercetării(Boutin, 1997). Se neglijează adesea faptul că la acest tip de subiecţi familiaritatea contextului în carese realizează interviul are un impact mai mare asupra discuţiei, iar influenţa personalităţ iiintervievatorului este net ridicată.

Intervievarea copiilor ridică cel puţin două întrebări majore: (1) sunt copiii capabili să spună adevărul? şi (2) există riscul tulbur ării echilibrului lor psihologic? O serie de cercetări au r ăspuns pozitiv la prima întrebare. Astfel, pentru copiii din ciclul primar, studiile metodologice au indicatcapacitatea acestora de a spune adevărul, de a manifesta responsabilitatea afirmaţiilor, de a diferenţiacomportamentele observate în funcţie de conotaţiile afectiveşi normele sociale existente (Blumenfeldşi alţii, 1982). În ceea ce priveşte a doua problemă, riscul există, dar precauţiile şi pregătirea bună aintervievatorului pot reduce sau anula această influenţă . Pentru copil, situaţia de interviu este una deinterogare sus ţ inut ă , uşor asimilabilă unei situaţii cotidiene, deseori de tip conflictual sau punitiv:încălcări ale disciplineişcolare, nerealizarea unor sarcini, acte de „nesupunere” faţă de normele familieietc.

Pentru a proteja copilul, încă de la început, intervievatorul îi va propune acestuiao disociere deaceste situaţii dificile, prezentând întreaga acţiune sub forma unui joc . Ideea de joc va fi permanent înatenţia cercetătorului: elemente ale jocului vor însoţi întrebările şi chiar întrebările vor aminti, înformularea lor, despre joc etc. Elemente precum desenul, jocul de rol, poveştile, teatrul, căr ţile voracompania interviul în funcţie de vârsta copilului. Aceste mijloace nu au întotdeauna efectul scontatşinu trezesc aceleaşi reacţii copiilor. Mai mulţi factori,ţinând în special de educaţie, temperament, mediude formare îşi spun cuvântul în situaţia utilizării jocului sau desenului (Chiland, 1999).

Idei de reţinut: Orice cercetare prin interviu, privind copiii, trebuie precedată de observa ţ ii sistematice asupracomportamentelor acestora, a mediului în care aceştia tr ăiesc şi a relaţiilor pe care le dezvoltă cuadulţii din preajmă;

La copiii de vârst ă pre şcolar ă , interviurile non-directive sunt mai indicate; cele semi-directive,dacă se folosesc, trebuie să conţină doar câteva întrebări simple, prin care se pot solicita discursuridescriptive; deseori, aceste întrebări pot fi însoţite de planşe, desene, obiecte reprezentative etc.

La copiii de vârst ă şcolar ă , se vaţine cont, în demersul de cercetare, de faptul că există, adesea, oruptur ă între „lumea lor”, guvernată de norme valabile în grupurile de elevişi în familiile deorigine,şi „lumea adulţilor”.




7

b. Intervievarea adolescen ţ ilor Deşi, în linii mari, intervievarea unui adolescent decurge aproape la fel cu a unui adult, câteva

particularităţi, generate de transformările identitareşi de personalitate ale acestuia, atrag atenţia.Adolescenţa este una dintre perioadele cele mai dificile ale vieţii unui individ. Este o perioadă decăutare a propriei identităţ i şi de reevaluare permanentă a relaţiilor cu adulţii. Această relaţie dificilă cuadulţii poate fi translatată la nivelul interviului.

Castarèdeşi Chiland (1999), analizând aceste aspecte, observă că relaţiile dintre adolescenţi şi adulţi(în special părinţi) sunt determinate, în această perioadă, de reevaluarea imaginii adulţilor pe de o parteşi de reacţiile deseori nepotrivite ale acestora, pe de altă parte, în contactele cu adolescenţii. De laînceput, intervievatorul trebuie să se propună o relaţie de egalitate de statut, adolescentul solicitândrespect, tratament egal cu al adulţilor. Intervievatorul va insista asupra acestui aspectşi-l va reamintidacă consider ă necesar pe parcursul intervievării.

Se vaţine cont, in intervievare de următoarele aspecte: (1) de impactul foarte ridicat al grupurilor de prieteni; (2) de faptul că societatea are, de regulă, cerinţe mai ridicate de la adolescenţi decât de la altă vârstă; (3) dificultatea de clarificare a raporturilor dependenţă-independenţă ; (4) dificultatea „definirii” propriei identităţ i.

Idei de reţinut: Este o greşeală să se cear ă permisiunea intervievării adolescenţilor de la unele„autorit ăţ i”, deseori

nerecunoscute ca atare de acesta (diriginte, părinte etc.); Dacă în aceeaşi cercetareşi adolescenţii şi adulţii sunt subiecţi (de exemplu, în aceeaşi familie),

adolescen ţ ii vor fi intervieva ţ i primii ; Se recomandă, spre deosebire de adulţi, să se spună şi apoi să se reamintească adolescenţilor că pot

evita r ă spunsul la o întrebare dacă nu doresc să r ăspundă; Este indicat ca adultul să cunoască pe cât posibillimbajul, expresiile curente ale adolescen ţ ilor şi

să le folosească cu precauţie pe parcursul interviului (Boutin, 1997).c. Intervievarea persoanelor în vârst ă Cercetările cu subiecţii din această categorie au dintre cele mai diverse teme. De exemplu, s-au

studiat reprezentări din domeniul medical-farmaceutic (impactul unor terapii sau medicaţii, influenţaunor medii speciale ca azilul sau casele de bătrâni, hobby-uri, etc.), reprezentări ale evenimentelortrecute (memoria individuală şi cea socială), reprezentări ale eului (legate de procesele involutivespecifice vârstei), r ela ţ ii sociale (interpersonaleşi comunitare, familia) etc.

Paradoxal, deşi considerate în viaţa de zi cu zi ca dificile, persoanele în vârstă manifestă deseori omare disponibilitate pentru a acceptaşi participa ulterior la un interviu de cercetare. Faptul poate fiexplicat prin nevoia crescută a acestor oameni de a vorbişi de a se face utili, generată de retragerea lordin activitatea socială şi restrângerea ansamblului de relaţii umane.

Idei de reţinut: Să se menajeze obişnuinţele persoanei respective, mult mai elaborateşi rigide decât la altă vârstă

(program, ore de masă sau somn); Ar ătarea respectului pentru vârstă este esenţială; Să se aştepte mai mult pentru formularea ideilorşi să se tolereze într-un grad mai ridicat divagaţiile,

parantezele; Intervievatorul trebuie să fie atent că este auzitşi înţeles; Intervievatorul trebuie să se asigure că nu suprasolicită prin prezenţa şi acţiunile sale persoana în

vârstă (să testeze aşadar rezistenţa sa la un efort mai intens).

Metoda.interviului.elemente.fundamentale

Documents

Transcript of Metoda.interviului.elemente.fundamentale