Matei, 6, 33 BUCURIEI · 2020. 7. 23. · În sacrificiu sunt obştile-ntre popoare şi oameni. Pe...

REVISTĂ DE CREDINȚĂ, ATITUDINE, CULTURĂ ȘI CIVILIZAȚIA ORTODOXĂ Publicație a ASOCIAȚIEI PENTRU CIVILIZAȚIA ORTODOXĂ

L U M I N A L U I H R I S T O S L U M I N E A Z Ă T U T U R O R !

„Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui...”!Matei, 6, 33

4 MAI- IUNIE 2017 Director fondator: Ioan Nicolae Mușat

Icoană pictor iconar preoteasă

Ana Necula-Avram

Sf. Ioan Botezătorul, ul�mul profet al Vechiului Testament

Pr. Prof. Dr. Mihail Milea

Sf. Ioan Botezătorul, precursorulCivilizației Creș�ne

Pr. Prof. Dr. Aurelian Damian

Sf. Ioan Botezătorul și Civilizația Creș�nă

Ioan Nicolae Mușat

Experiența pocăinței ca revenire în sine

Prof. Univ. Dr. Nicușor Nacu

Fiu de preotProf. dr. Mihai Constan�n Popescu

Prietenii ASCIOR poet diplomat George Călin

„Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui...”!Matei, 6, 33

ORIZONTURILE

BUCUR I E IBUCUR I E IBUCUR I E IBUCUR I E IBUCUR I E IBUCUR I E I

parohia naŞterii maicii domnului(Parohia Ghencea II) - pag. 38

TRIPLA LANSARE DE CARTE ASCIOR 29 APRILIE 2017(pag. 47)

Orizonturile BUCURIEi

1M A I – I U N I E

Editorial

3. Paştile Tău, Doamne, ţine pruncilor toate obştile

(Poem Nr 3 tip glosă din GETARĂ, volumul „Paștile Tău, Doamne!”)

Paştile Tău, Doamne, ţine pruncilor toate obştile,Găştile-n delir văd cum li se-ncurcă toate chestiile,Împărăţia se-aşează pe-oblăduirea pruncilor,În drag şi nădejde stă interpretarea poruncilor,În sacrificiu sunt obştile-ntre popoare şi oameni,Pe recuperare-n drag de copii stau planuri de cremeni.Al vieţii vânt împinge-omenirea-n moara deciziilorSilind popoare să intre ferm pe poarta conciziilorÎn zăpăceală, alergând pe rău-tăinuite poteci,Ambiţiosul papă-şi însângerează haina de veciCând lumea se-agită-plinind împărăţia cerută,Religiile lumii stârnesc în dărnicie ciufută.Ortodoxia AŞA se separă de contrafaceriVădit dărâmându-se pe planetă multe afaceri,Zădărnicind oneroase lucrări şi toate găştilePaştile Tău, Doamne, ţine pruncilor toate obştile.

Paştile Tău, Doamne, ţine pruncilor toate obştileÎmpărăţia Copiilor(121) dă obștilor oiștileFocalizând în bună rodire toate nădejdile, Înlăturând prin bună credinţă toate primejdiile,Rostuind în puritate lucrările fiinţării,Chivernisind în Duhul calapoadele bunăstării,Păzind copiii-n prudenţă în cele trei cardinale,Sfinţirea, învăţăturii și conducerii dând cale,Academia, regalitatea, la Altar sfinţiteÎnmănunchează pe Cale cele ce-n lume-s gătite,Liturghie după Liturghie mereu făcându-se,Adunări și popoare-n Biserică îndreptându-sePe Calea nouă, a pruncilor, dulce, blândă, candidă,Civilizaţia hristică-i necurmat mai solidăCu greu, dar lumea-și dezleagă definitiv cătușile…Paştile Tău, Doamne, ţine pruncilor toate obştile.

Găştile-n delir văd cum li se-ncurcă toate chestiileVăd cum le ies la iveală rând pe rând aberaţiile,Escroci, tâlhari, înșelători, îmbătători cu cuvinte,Cu-ncetul le piere succesul ce-l aveau înainte.Colegii de rele cu-ncetul se apucă de treabă,Riscurile sunt mult prea mari eficienţa prea slabă…Ieşirea din Cataclism(122) peste tot schimbă regulile,Adunările fructifică oportunităţileDupă cum pot să elimine găștile fraudelorCe lucră cumplit zădărnicirea metamorfozelorLa nivelul de jos, mai ales la nivele înalteSădind cu-nverșunare pretutindeni varii revolte…Așa, după cum l-au făcut și pe Pilat să se teamăPotrivnicii din orice fac negre scenarii și blamă.Hoarde turbate-nveninează orice cu prostiile,Găştile-n delir văd cum li se-ncurcă toate chestiile.

Împărăţia se-aşază pe-oblăduirea pruncilorCurăţând popoare de neagra magie-a speluncilor,În Duh curăţând gândirea, mărturisirea, lucrareaDe toată distrugerea-n lume ce-a adus inversareaDe-au iubit oamenii mult mai mult răul decât binele,De-au iubit mai mult păcatul și moartea decât sinele,De-au ajuns în Cataclismul cel Mare(123) al distrugerii,De-au rătăcit prin iadul morţilor și al disperării.Iar Acum, în Domnul, resfinţesc toate lăcașurile,

Sfântul Ioan Botezătorul şi Civilizaţia Creştină

Am început în urmă cu doi ani, în 2015, prin publicarea cărţii de teologie politică numită „Catedra Sf. M. Mc. Sava” demersurile pentru Civilizaţia Creștină- Civilizaţia Ortodoxă, demersuri care au continuat cu conferinţa „ERGOGETICA –Viitorul model de civilizaţie” din martie 2016, cu cartea de poeme teologice „Paștile Tău, Doamne!” din 2016, și continuă cu lansarea revistei Orizonturile Bucuriei din 2016 și înfiinţarea Asociaţiei pentru Civilizaţia Ortodoxă ASCIOR, a cărei înregistrare juridică și fiscală se încheie în această minunată lună mai, 2017. Civilizaţia Creștină nu este doar un concept filozofic derivat din dreapta credinţă, un concept care să fie înlocuit cu un altul peste câteva decenii sau secole, Civilizaţia Creștină este Dogma Milostivirii lui Dumnezeu pentru om și omenire, este și esenţa dar și rodirea întregii lucrări a lui Dumnezeu în ce privește omul, este acel final frumos (în tot și toate, ca persoană și specie) despre care se certifică încă din primele pagini ale Sfintei Scripturi, final frumos al împlinirii dumnezeiești a omului și omenirii. Omul Nou despre care se vorbește în Sfânta Scriptură, omul născut din apă și Duh, nu este și nu poate fi al lumii căzute, al lumii care L-a găsit vinovat pe Iisus Hristos, a lumii care L-a răstignit pe Hristos, Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu, ci Omul Nou este al Lumii Noi, al acelei Lumi născute de Hristos Domnul prin Sfânta Sa Evanghelie a Învierii. Necunoașterea lui Hristos Domnul duce la necunoașterea Lucrării Sale cu omul și omenirea, la necunoașterea Dogmei Milostivirii și din această cauză sunt mii și zeci de mii de interpretări ale Lucrării lui Hristos Domnul, ale Bisericii Sale, ale Voii și Planului Mântuirii, ale Adevăratei credinţe ceea ce a dus la propovăduirea atâtor „chipuri și asemănări” , adică atâtea secte care-și revendică dreptul de-a fi numite și tratate ca „Biserici” , atâţia „hristoși” propovăduiţi care se vrea a fi adoraţi în locul lui Hristos Domnul. Fără cunoașterea Voii și Planului lui Dumnezeu nu se poate cunoaște în plenitudine nici Nașterea și Învierea Domnului, nici Ridicarea Sa la ceruri, nici Pogorârea Duhului Sfânt, nici lucrarea crucială, cardinală, fundamentală a Maicii Domnului, nici rolul Bisericii Ortodoxe în om și lume, nici trecutul, prezentul sau viitorul omenirii, nici ce este Evanghelia Veșnică sau Civilizaţia Creștină și, iată, nici „Legătura ioanică”, menirea, lucrarea asupra omenirii a Sfântului Ioan Botezătorul. Toate sunt legate de Voia și Planul lui Dumnezeu, care nu sunt „voile și planurile” lui Dumnezeu și toate, prin Sfânta Evanghelie, (care descoperă toată Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiţie), ne descoperă nouă CUM și CE să lucrăm noi creștinii în Via Domnului. Găsim o „Civilizaţie adamică” ce se întinde pe sute și mii de milenii (Sfânta Scriptură nu spune cât), o civilizaţie în care, în cele din urmă Sudul (cei de jos, Cain), biruie Nordul (cei de sus, Abel), dar în care despre Cain se spune că a făcut „cetate” fiilor săi: „...și a zidit o cetate si a numit cetatea după numele fiului sau, Enoh” (Facerea 4,17) și „Iar lui Enoh i s’a născut Irad 6; lui Irad i s’a născut Maleleil; lui Maleleil i s’a născut Matusal, iar lui Matusal i s’a născut Lameh.” (Facerea 4,18) și „Lameh le-a zis femeilor sale:”Ada si Sela, ascultaţi glasul meu; femei ale lui Lameh, luaţi aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea și un tânăr pentru vânătaia mea. Dacă pentru Cain fi-va răzbunarea de șapte ori, pentru Lameh de șaptezeci de ori câte șapte”” (Facerea 4, 23, 24). Iată „direcţia” civilizaţiei Evei decăzute, căci, dacă ar fi fost vorba de o familie Adam-Cain-..-Lameh, atunci Cain nu zidea „cetate” ci „casă” fiilor săi.... Fără a înţelege că aici este vorba de o „civilizaţie a căderii”, a morţii, a răzbunării, care pedepsește de șaptezeci de ori câte șapte, nu înţelegem „Civilizaţia Ridicării”, a vieţii, a iertării pe care a adus-o Hristos Domnul, civilizaţie unde trebuie să-l ierţi de șaptezeci de ori câte șapte pe aproapele tău: „Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greși faţă de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori? Zis-a lui


2 M A I – I U N I E

Editorial

Regalitatea, învăţătura, așternuturileGândurilor, cuvântărilor și a toată lucrareaÎn smerita creștere-a pruncilor ce dă înălţareaDin cele ce-au fost în cele ce se cuvine să fie,Din sălbăticie-n blânda, sfânta de sus omenie,Împărăţia omeniei(124) - nădejdea străbunilor,Împărăţia se-aşează pe-oblăduirea pruncilor.

În drag şi nădejde stă interpretarea poruncilorPentru acei ce lucrează-mplinirea moștenirilor,Dar acestea sunt cazne, obsesii, ofense, provocăriPentru potrivnicii plini de injurii, blesteme, ocări…Şi-n legănare-i Biserica, mulţi sunt răi și potrivniciŞi câștigă des căci se folosesc intens de bicisnici,Căci dulce le e în gură împărăţia luminiiDa-n pântece le este amară cumplit de urlă cum câinii,Căci una-i să zici că vom face, așa, de complezenţăŞi alta-i voia să-ţi tai continuu, întru abstinenţă.Doar câteva decenii, secole stau în ascultare…Şi-n răzvrătire-i Magog că strânsoarea este prea tare…Doar cei a căror nădejde-i mai mare ca zilniciaŢin a sfinţilor cale și-n cele de sus vrednicia….Şi-n dragoste întăresc în Magog puterea sfinţilorÎn drag şi nădejde stă interpretarea poruncilor.

În sacrificiu sunt obştile-ntre popoare şi oameni,În ele lovesc și toate neputinţele din semeni,De ele trag academia, regalitatea, la jugIar cele de sus în cele de jos greu se conjugCele de jos spre cele de sus strigă neputinţeleŞi prin ele popoarele-și duc mereu concordanţele…De-aceea-nvierea popoarelor nu e cu putinţăFără-nvierea de obște-n tânguire cu căinţă,Cum nu-i posibil ca toată făptura-n EvanghelieSă-și afle trăirea, de obștea nu-i Scripturii solie.Gog face orice să şteargă această obligaţie(125),Nici Magog nu privește aceasta cu satisfacţie…Încai obștile trebuie oamenii să-mpăciuiască Încetul cu încetul trăgându-i pe calea cereascăAdesea cu-Așa jertfă-mpărătească de Mari BrâncoveniÎn sacrificiu sunt obştile-ntre popoare şi oameni.

Pe recuperare-n drag de copii stau planuri de cremeni.Cele ce-au fost, trecute sunt toate prin foc viu de cumpeniCe-arată ce, cum, cât au, ce pot fi de folos treceriiCe pot ajuta, pe-oarecine, pe timpul prefaceriiCioburi de gând și idei, scântei de iubiri și credinţăTrecute-s prin focul noii zidiri, întru folosinţăCum egiptenii-au dăruit pe evrei întru plecareŞi cum, sosind pe Tărâm, mâncat-au din strugure mareCăci, orice rodire-i, lucrarea Duhului spre ajutorDoar potrivnicia l-a făcut rău, crunt, batjocoritorDiscernământ ce nu-l aveau mâncătorii de azimăAșa raderea locului cucerit era maximăSe știe că darul catolicului nu-i de la PapăNu de la Luther îţi dă luteranul cana cu apăDoar dorul de Domnul l-au folosit făcându-și ei numeŞi faptele bune se strâng, Duhul lucrat-a în lumeLucrul Duhului în duhovnicie iarăși să semeniPe recuperare-n drag de copii stau planuri de cremeni.

Al vieţii vânt împinge-omenirea-n moara deciziilorCând popoarele-nvolburate n-au starea concluziilor,Când nu cei mai vrednici, deslușiţi, pot ajunge la centruŞi când nu cei mai cunoscători sunt pe post de arbitru,

Iisus: Nu zic ţie până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte”(Matei 18, 21,22). Iată că matricea „de șaptezeci de ori câte șapte”, această multiplicare infinită, este în cazul „Civilizaţiai căderii” factorul căderii infinite iar în cazul „civilizaţiei ridicării” care este „Civilizaţia Vieţii și Mântuirii”, „Civilizaţia Creștină”, este factorul ridicării infinite, factorul mântuirii. Matrice care, este și factorul legăturii și descoperirii celor două civilizaţii extreme, cea din începutul căderii omului și omenirii și a celei din sfârșit, a ridicării, a mântuirii omului și omenirii. Linia „civilizaţiei căderii”, – Adam-Cain-Enoh-Lameh au ca limită superioară pe Iuda Iscarioteanu și cei care au fost și sunt în lucrarea asemenea lui de-a lungul istoriei lumii, iar linia „Civilizaţiei Creștine” începe cu Noul Adam, care este Iisus Nazarineanul și cu Maica Domnului, Sfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu care este Noua Evă a noii lumi. Dar, începerea noii lumi nu este spontană și necunoscută neamurilor sau neamului evreu, ci ea are rădăcinile foarte adânci, de la Set și Enoh din Set, Melchisedec, continuând cu linia nădejdii Avraam-Isaac-Iacov, Patriarhul Moise, Regele David și regele Solomon, Sfântul Ilie Tesviteanu până la Ioan Botezătorul în Vechiul Testament, continuându-se cu cei ai Noului Testament, Sf. apostol și evanghelit Ioan și ceilalţi sfinţi apostoli și evangheliști, ceilalţi sfinţii de până în zilele noastre și cei de azi! Doi patriarhi sunt de-o importanţă crucială, cardinală, fundamentală și structurală în înţelegerea pregătirii „Trecerii omenirii de la moarte la viaţă” pe care a făcut-o Hristos Domnul, Patriarhul Melchisedec, din alt neam decât cel evreu, Regele Salemului și Patriarhul și Sfântul Ioan Botezătorul din neamul evreilor. Patriarhul și Regele-Preot Melchisedec este cel care binecuvintează linia nădejdii Avraam-Isaac-Iacov, linie patriarhală din care se va naște Regele David și regele Solomon, linie din care se vor naște apoi, sfânta Fecioară Maria, Hristos Domnul prin Sfânta Fecioară Maria dar, din aceeași familie lărgită și Patriarhul, sfântul Ioan Botezătorul. Atât de mare este acest Patriarh-Rege-Preot din alt neam decât cel evreu, încât însuși sf. Apostol Petru spune: „Vedeţi, dar, cât de mare e acesta, căruia chiar patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din prada de război” (Evrei 7,4), încât Regele David prorocește chiar despre Hristos Domnul: „Juratu-S-a Domnul și nu-I va părea rău: „Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”” (Psalmi 109,4), iar Sf. Apostol Petru binecuvintează: „Iar dacă preoţia s-a schimbat urmează numaidecât și schimbarea Legii. Căci Acela, despre Care se spun acestea, își ia obârșia dintr-o altă seminţie, de unde nimeni n-a slujit altarului, Ştiut fiind că Domnul nostru a răsărit din Iuda, iar despre seminţia acestora, cu privire la preoţi, Moise n-a vorbit nimic. Apoi este lucru și mai lămurit că, dacă se ridică un alt preot după asemănarea lui Melchisedec, El s-a făcut nu după legea unei porunci trupești, ci cu puterea unei vieţi nepieritoare, Căci se mărturisește: „Tu ești Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”.” (Evrei 12-17). Iată că, Patriarhul-Rege-Preot Melchisedec, exponentul unei alte „rânduieli”, (LEGI), cu mult mai mari, cu mult mai adâncă decât cea dată prin Moise evreilor, rânduială ancestrală venită prin Set-Enoh-Moise-Ilie al cărui exponent este Sf. Ioan Botezătorul prin care a făcut Dumnezeu botezul Fiului Domnului care este și Dumnezeu, Iisus Nazarineanul,


M A I – I U N I E 3

Editorial

Când moara făinării luminii nu-i încă pornităŞi când vatra coacerii luminii nu-i încă-ntocmită,Când popoarele încă nu-și fructifică darurile,Cei răi le-ncurcă, deturnă, zădărnicesc planurile.Dar congruenţa, doar în ce le găseşte le judecă,Nici popoare nici oameni necesitatea n-o-nduplecăDe Însuși Hristos, Legea, legii în tot, smerit S-a supusCine-n cer sau pe pământ, poate Legii să-i fie opus?Planul divin de mântuire-a lumii n-are piedică(126)Chiar dacă răul și-ai lui, cu-așa greutate abdică…Obosită, bolnavă, lumea cedează iluziilor,Al vieţii vânt împinge-omenirea-n moara deciziilor

Silind popoare să intre ferm pe poarta conciziilorÎntru cu grabă-n temei folosire a ocaziilor,Când n-aduc mileniile ce-aduce a Domnului OraCe-n cruce DELTELE conlucră pe-nălţimea Tabora (127)A râului celui de pe pământ și-a sfinţilor rugăCe-n așezare-n lucru a dragostei păci se-njugăPe singura Cale ce-i din veci Re-Legarea cu cerul (128),Pe când așa zise „religii” batjocoresc misterulUnicităţii metodei de-a cucerii veșnicia,Batjocorind jertfirea hristică și Evanghelia,Negând-o sau interpretând-o dup-a lor interese,Cu reglementări, obiective, metode perverse,Necesităţile vieţii-i obligă să hotărască:De-a stânga-n Gog, sau în Magog pe veci de veci să rodeascăDecizia-i grea când toţi colcăie-n marea confuziilorSilind popoare să intre ferm pe poarta conciziilor.

În zăpăceală, alergând pe rău-tăinuite poteci,Papalităţile-ncearcă soluţiile-n biblioteci,Dar se-ncurcă-n prea lungi sutane vechi, deja cunoscuteInfaibilitatea nu le poate da revoluteCu puterea de-a face orice închisu-și-au porţileDe-a-și rezilia sau reinterpreta inepţiile…Imaculata nu poate imacula tot trecutul…Stârnind rumoare, aprindere, ciudă-n tot orientul…Turbanul mare-și găsește motiv în vechi cruciade…Când Norul în piaţă-i simţit(129), și occidentul decade…Din fugă, la ras dă turbanul-n creștini de orice rasăCăutându-l febril pe infailibil la el acasă…Când mulţi dezertează sătui de cacialmaua papalăTurbanului se fac avangardă, cad morţii în poală…(Căutând călătorul pe drum găsește poamele seci)În zăpăceală, alergând pe rău-tăinuite poteci,

Ambiţiosul papă-şi însângerează haina de veciDe starea-n confraţi (ca Ceaușescu surprins da către beci)Cardinali vor insurecţie, cardinală-ntoarcere(130)Se rupe conclavul de-așa șocantă conciliere…Vești vin cu grămada, dar nu vrute, nu în bunul augurCerul e plumb iar ambiţiosul pe pământ e singurDisperarea-i în toate când cade cortina papală,Contaminate-n zădărnicie-n ţoală triumfală,Dar sunt adunări decât Papa cu mult mai catoliceCe provoacă-n popoare confuzii, lupte dramatice,Adunarea papală nu cade nici decapitatăZvârcolirea-i lovește mai tare, fiind disperată.Şocuri ce-ajută turbanul spre-a rade cu biruinţăO lume zdrobită de-o tocă, ce-i în grea neputinţă.Regrete tardive, sudoare arsă, multe lacrimi seci…Ambiţiosul papă-şi însângerează haina de veci

Când lumea se-agită-plinind împărăţia cerutăToca lui grea îmbracă popoare în haină cernită,

botez, TRECERE, recunoaștere și lucrare preoţească alta decât a leviţilor, botez prin care Hristos Domnul trecând, a început minunata Sa Lucrare, propovăduirea, lucrarea și definitivarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, „Civilizaţia Creștină”. Trecând Hristos Domnul prin botezul sfântului Ioan a recunoscut și validat Însuși Dumnezeu Sfânta Treime, în faţa întregii lumi, LEGEA ANCESTRALĂ imuabilă a vieţii, RÂNDUIALA duhovnicească dar practicată în mijlocul altor neamuri decât cel evreu, după cum se vorbește de Cetatea Salemului, cetate reală, condusă după o rânduială duhovnicească reală, aplicabilă, cetate condusă de un om minunat, Patriarh-Rege-Preot în duh dar și în carne și oase, real cum sunt oamenii. Iată că problema „cetăţii” se pune din început, chiar de la Cain și parcurge toată Sfânta Scriptură până în sfârșit, arătată Apocalipsa lui Ioan: „Şi strigau, uitându-se la fumul focului în care ardea, zicând: Care cetate era asemenea cu cetatea cea mare! Şi își puneau ţărână pe capetele lor și strigau plângând și tânguindu-se și zicând: Vai! Vai! Cetatea cea mare, în care s-au îmbogăţit din comorile ei toţi cei ce ţin corăbii pe mare, că într-un ceas s-a pustiit! Veselește-te de ea, cerule și voi sfinţilor, și voi apostolilor, și voi proorocilor, pentru că Dumnezeu a pronunţat judecata voastră asupra ei.”... „Şi s-a găsit în ea sânge de prooroci și de sfinţi și sângele tuturor celor înjunghiaţi pe pământ” (Apocalipsa 18,18-20...24), arătându-se căderea cea mare a Cetăţii Lumii, căderea Civilizaţiei lamehiene după Cain. Şi iată ridicarea Cetăţii lui Dumnezeu în mijlocul lumii, neamurilor și popoarelor, prin „pogorârea” ei din ceruri, Cetatea lui Dumnezeu, CIVILIZAŢIA CREŞTINĂ care va rămâne: „Şi am văzut cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut; și marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii și El va sălășlui cu ei și ei vor fi poporul Lui și însuși Dumnezeu va fi cu ei. Şi va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut. Şi Cel ce ședea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare și adevărate.” (Apocalipsa 21,1-5) Doar în acest context al schimbării „Civilizaţiei căderii” cu „Civilizaţia ridicării” putem vorbi despre Patriarhul, prorocul, sfântul și Înaintemergătorul Ioan Botezătorul, în acest context al întregii istorii a umanităţii, ca OM de trecere a oamenilor și omenirii de la moarte la viaţă prin Iisus, Hristosul oamenilor și popoarelor și lumii. De aceea el, sfântul Ioan, ca exponent al civilizaţiei ancestrale trebuia să-I aducă din partea acesteia recunoaștere lui Iisus, așa încât, civilizaţia ancestrală al cărei exponent din neamuri era și este Patriarhul, Regele, Preotul Melchisedec, nu numai acceptându-l pe Iisus ca Hristosul oamenilor și popoarelor și lumii, ci chiar așteptându-L și închinându-I-se, așa cum Ioan Botezătorul s-a închinat Mântuitorului. Demonstrându-se astfel că Civilizaţia ancestrală pornită de la Set și Enoh din Set, civilizaţie în „neamuri” cu mii de ani anterioară civilizaţiei iudaice este validă și prin Ioan Botezătorul și Melchisedec se închină propriei transformări cerești pe care a făcut-o Hristos Domnul pe Sfânta Cruce după modelul arătat în Sfânta Evanghelie că Iisus este fiul lui David deși este infinit înaintea lui și mai mare decât David. De aceea „Ioan”-„Iona”-„Ianus” ba chiar și „Iov” sunt modele de-a lungul mileniilor a tipologiei ioanice sacerdotale precursoarele de fapt și de drept ale preoţiei care urma să fie instituite de Hristos Domnul. Iar Proorocul Iona s-a dus cu mesaj de la Domnul în cetatea Ninive și, nu întâmplător, acela care L-a descoperit oamenilor că Iisus este Hristos, „...Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”(Matei 16,16), este fiul lui



Editorial

Mii de turbane-a făcut minţind adunarea-i semeaţă…Cu turbanele-piept Europa e plină de greaţă.Zdrelită viaţa merge nainte lăsând ortul la vămi,Trecând suferinţă și moarte, bătăi, reproșuri, sudălmi,Seva din icoane arde răul din toate veștile,Nădejdea mai ţine pământul, oameni, ţarini, obștile.Părinţi-ntru copii își dau spre tărie izbânzile,Rămas-au ciclopii finanţelor plătind dobânzile…Căci multe mărfuri, lucrări, servicii nu au căutareGeografia planetei e-n continuă schimbareÎn foame de viaţă, certitudine, identitateStandardele vieţii căzând zilnic cu celeritate…De mii de ani Ortodoxia în Biserică-i cheamă Abia Acum, oameni, popoare înţeleg că e MamăCreștinismele se strâng în Biserica Absolută(131)Când lumea se-agită-plinind împărăţia cerută.

Religiile lumii stârnesc în dărnicie ciufutăPrimesc oprobriu modest în vremea așa de cernutăCăci oamenii sunt năuciţi de griji, vești, temeri, sloganeDe răzbunările aspre ale obștilor dușmane.De-aceea-n ascuns, în hurube au sfat cu BisericaLa ieșirea din catacombe vădindu-și politica.Mai ales că preoţi-s rari și ursuzi de pătimirePentru cei ce-au căzut rău, evident, din sfânta slujire,Pentru vânătoarea cu care-s vânaţi de cei înșelaţiŞi insistenţa cu care-i sufocă cei abandonaţi…Că nu de-o dat bisericile false pot să renunţe,Nici chiar după ce-au fost vădite și au grele sentinţe…Zeii deveniţi dumnezei îi subjugă prin datină,Păcatele vechi pe cele noi le schimbă și domină,Popoarele-s prinse-n capăt de drum, în zarvă acută,Religiile lumii stârnesc în dărnicie ciufută.

Ortodoxia AŞA se separă de contrafaceriCanoanele dragostei sunt primite ca binefaceriAșezând în adânc, în rit și concept dreapta credinţă,Cum pentru oameni şi pentru popoare de conștiinţăCe pentru fii, până la Dumnezeu sunt răspunzătoare Şi, respectând fiii, în legea lor, le sunt ajutoare…AŞA intrând, cu toate-ale lor, în Sfânta BisericăÎn Domnul, cu fiii lor, popoarele se cuminică(132)Întru civilizaţia vieţii, civica hristicăÎntru sfinţire, duhovnic regală, academică…Evanghelia Veșnică viu le hrănește pe toateDin Trunchiul Hristos în bucurii vrednice, nesecateNicio falsă biserică nu poate da popoarelorAceeași lege nevrednicilor și împăraţilor,Ca celui ce are încă să-i crească mai mult puterea,Iar cel ce n-are încă să-i scadă mai abitir vrerea,Dreptatea Domnului stăpânește noile prefaceri,Ortodoxia AŞA se separă de contrafaceri.

Vădit dărâmându-se pe planetă multe afaceri,Datorită schimbărilor mari, violente-n convingeri,Datorită căderii vieţii și așezării altfel.În noua covată măcinate sunt toate fel de fel,Ca fiece fir să-și găsească loc în noua slujire,Ca pâinea cea nouă s-aducă în toţi nouă hrănire,Desfăcute sunt dar, morile vechi, încai vechii morari,Întru noile mori, să-și prindă slujbe, măcar de plugariDe n-au ştiut să-şi facă prieteni când mai erau pe valCa-n noua grilă, să aibă crezare-n mai bun interval…Cum nu te opui primăverii ghioceii să-i scoată,Tot astfel, noului trai, opozanta e blestemată,Toate se pierd într-un fel spre-a fi în alt fel câștigate

„Iona”, așa cum nu întâmplător Ioan Botezătorul propovăduia în afara cetăţii, iar Hristos Domnul a fost răstignit în afara cetăţii Ierusalimului. Şi tot, nu întâmplător, ci cu necesitate, când vorbea despre sfântul Ioan Botezătorul și lucrarea acestuia, Hristos a certat și prorocit cetăţilor: „Atunci a început Iisus să mustre cetăţile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, căci nu s-au pocăit. Vai ţie, Horazine, vai ţie, Betsaida, că dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac și în cenușă, s-ar fi pocăit. Dar zic vouă: Tirului și Sidonului le va fi mai ușor în ziua judecăţii, decât vouă. Şi tu, Capernaume: N-ai fost înălţat până la cer? Până la iad te vei coborâ. Căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi. Dar zic vouă că pământului Sodomei îi va fi mai ușor în ziua judecăţii decât ţie!” (Matei 11, 22-24) (Vezi citatele de mai sus din Apocalipsă. Şi iarăși, nu întâmplător s-a spus despre „Ioan” (Sf. Ioan Botezătorul):„Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă și cei ce se silesc pun mâna pe ea. Toţi proorocii și Legea au proorocit până la Ioan. Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină.” (Matei 11,12-14) Iată că Însuși Mântuitorul vorbește despre tipologia ioanică (în cale-l include pe însuși Sf. Ilie Tesviteanul văditorul dreptei credinţe), dar vorbește Mântuitorul și despre începerea, prin El Însuşi, începând de la Ioan, a cuceririi Împărăţiei Cerurilor aici pe pământ. De aceea, pentru noi, cei de AZI și ACUM este întrebarea teologică atât de dificilă a sfântului Ioan (nu întâmplător prin ucenici): „Tu ești Cel ce vine, sau să așteptăm pe altul?” (Matei11,3), întrebare năucitoare după ce, la Botezul Domnului a zis: „Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine?” (Matei3,14) Răspunsul îl aflăm ridicându-ne de la teologia privind persoana umană la nivelul teologiei globale privind și persoana umană și cea socială (mulţimile), a grupurilor sociale, până la nivelul popoarelor. De aceea erau întrebările mulţimilor adresate lui Ioan: „Așadar, ce să facem?”/ „Învăţătorule, noi ce să facem?”/ „Dar noi ce să facem?” (Luca3,10/12/14) De aceea a fost răspunsul dat de Mântuitor ucenicilor lui Ioan referitor tot la mulţimi și nu persoane particulare: „Orbii își capătă vederea și șchiopii umblă, leproșii se curăţesc și surzii aud, morţii înviază și săracilor li se binevestește” (Matei 11,5), adică exact elemente ale „învierii de obște”, elemente ale Pogorârii Noului Ierusalim, adică, ale fiinţării pe pământ a Cetăţii Cerești. Elementele milostivirii Mântuitorului faţă de mulţimi sunt divers tratate în Sfânta Evanghelie și necesită o abordare separată, în acest articol arătăm, din acest punct de vedere, doar raportul mulţimilor cu sfântul Ioan Botezătorul, raport care se definitivează minunat prin Hristos Domnul, iar structural prin Masa Apostolică a celor doisprezece apostoli lucrând în tandem cu „unul”, acel „unul” luminat de Duhul Sfânt, căci de aceea i s-a spus „Fiului lui Iona”-Piatră, căci, prin Duhul L-a descoperit pe Iisus ca fiind „Fiul lui Dumnezeu Celui Viu”. Astfel, atât prin „Ioan”, apostolul de la poalele Crucii Mântuitoare cât și prin „Simon-fiul lui Iona” căruia i s-a promis conducerea celor trei stadii ale Împărăţiei Cerurilor pe pământ, „Funcţia ioanică” se arată a continua și în lucrarea Împărăţiei pe pământ prin Biserica Domnului, nu numai primirea și botezul Mântuitorului. „Mișcarea” sfântului Ioan, în pântecele mamei sale, la glasul Sfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu, arată dependenţa plinirii funcţiei ioanice pe pământ de Maica Domnului și în timpul plinirii celor trei stadii ale Împărăţiei Cerurilor pe pământ prin sinergia om-Dumnezeu, prin conlucrarea om luminat de Duhul Sfânt în și prin Biserica Ortodoxă! Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu! Doamne ajută! Ioan Nicolae Muşat, (ASCIOR, USEM)



Binecuvântările duhovnicului

Întru Lumea Nouă, unde-s toate altfel aşezate,Schimbare de fond ce provoacă incredibile pierderi,Vădit dărâmându-se pe planetă multe afaceri.

Zădărnicind oneroase lucrări şi toate găştileÎn adânc schimbându-se structurile cad rău măștile,Întorsura luminii strică tuturor planurile,Cei ce pierd strigă nedreptăţile și abuzurileCum n-au strigat când prin ale lumi-au făcut jefuireIar cei jefuiţi stăteau în cumplită nedreptăţire…Cum cade stânca, AŞA cad planurile popoarelorCum rupe stânca, așa se rup visele oamenilor,Căci sădite-au fost pe lumea prădătoare a minciunii,Peste toţi se întorc pedepsele crunte ale vinii…Peste cei ce răul făcură însutite pedepse,Peste cei mai curaţi că n-au oprit aceste abcese…Că lege au mai întâi să facă dreptatea din ceruri.Ca prin aceasta să plinescă pe pământ dragi lăcașuri.Dar tăvălugul mult strică oamenilor asigurările,Zădărnicind oneroase lucrări şi toate găştile.

…………………………………………………………..

Paştile Tău, Doamne, ţine pruncilor toate obştile,Zădărnicind oneroase lucrări şi toate găştile,Vădit dărâmându-se pe planetă multe afaceri,Ortodoxia AŞA se separă de contrafaceri.Religiile lumii stârnesc în dărnicie ciufutăCând lumea se-agită-plinind împărăţia cerută.Ambiţiosul papă-şi însângerează haina de veciÎn zăpăceală, alergând pe rău-tăinuite poteci.Silind popoare să intre ferm pe poarta conciziilorAl vieţii vânt împinge-omenirea-n moara deciziilor.Pe recuperare-n drag de copii stau planuri de cremeni,În sacrificiu sunt obştile-ntre popoare şi oameni,În drag şi nădejde stă interpretarea poruncilor,Împărăţia se-aşază pe-oblăduirea pruncilor.Găştile-n delir văd cum li se-ncurcă toate chestiilePaştile Tău, Doamne, ţine pruncilor toate obştile.

Ioan Nicolae Muşat, Buzău, (ASCIOR, USEM)

Absolutul libertăţii

Mintea noastră – albă rază, condusă de-un suflet-vis -are-n faţă trei imperii, de parcurs și de deschis -OMUL, LUMEA, UNIVERSUL - vii creaţii creative,ce se vor, prin devenire, Taine-adânci, definitive.Un cazan hrănit cu flăcări este inima flămândă,ce ne cere, cu ardoare, informaţia plăpândă,scăpată din Drona Firii, propulsată-n Infinit,spre-a colecta Neștiutul încifrat în neunit.Vrem doar porţile intrării în Răul originar.Cheia știm că e ascunsă sub al vrerii noastre har.Ea ne-așteaptă lucitoare, ca nectarul, pe albine,să scăpăm din întuneric Astrul Totului, prin Bine!Absolutul Libertăţii nu e pierdere de sine,ci-nsoţirea Ariadnei, pe coridoarele plinede monștri alunecoși ce și-au găsit adăpostîn labirintul uman, adormind mintea, în post...

Maria Rugină, Piatra-Neamţ

Sfântul Ioan Botezătorul, ultimul profet al Vechiului Testament

Venirea Mântuitorului Iisus Hristos din ceruri pe pământ a fost pregătită cu mii de ani înainte de nașterea Lui. Toţi patriarhii și profeţii Vechiului Testament au avut ca prim obiectiv misionar această lucrare sfântă. Ioan, ultimul dintre proorocii Vechiului Testament, propovăduia venirea lui Mesia (Hristos) și necesitatea pocăinţei pentru a-L primi cu adevărat. Despre activitatea misionară a Sfântului Ioan Botezătorul, profetul Isaia scrie că Ioan este glasul celui ce strigă în pustie: „gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru”. (Isaia 40,3) Botezul lui Ioan era un simplu ritual înainte de a fi botezat Iisus Hristos, pentru a-i face conștienţi pe oameni cu privire la starea de păcătoșenie din fiecare om. Sfântul Apostol Pavel ne spune, în Epistola către Romani, că toţi oamenii de pe pământ au păcate și că toţi avem nevoie de pocăinţă: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el“ (cap. 5,12). Sfântul Ioan le spunea tuturor care veneau la râul Iordan pentru a fi botezaţi cu apă: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (adică venirea lui Hristos). (Matei 3,2) Prin pocăinţă înţelegem părerea de rău pentru greșelile săvârșite, străduinţa de a nu le mai repeta, de a schimba viaţa în bine. Căinţa pentru

păcatele pe care le-am făcut trebuie să ne însoţească toată viaţa. Trebuie să ne străduim să ducem o viaţă curată, cu fapte bune. Pocăinţa în Vechiul Testament nu era deplină, deoarece lipsea spovedania la duhovnic, care aduce cu adevărat iertarea păcatelor. Pocăinţa fără o spovedanie sinceră nu are eficienţă și nu aduce mântuire, adică salvarea sufletului. După Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos s-a adresat Apostolilor Săi spunându-le așa: „Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. (Ioan 20, 22-23) Mântuitorul Hristos știa că va părăsi pământul prin înălţarea Sa la ceruri și de aceea i-a pregătit din vreme pe acești 12 apostoli, ca ei



Binecuvântările duhovnicului

Iubim cu patimă deplină

Iubim ca tineri, plini de dor,Cu inima și-al nostru gând,Apoi, cu simţurile-arzândFiinţa dragă-mbrăţișândNe vom topi, într-un fior.

Iubim cu patimă deplinăCel chip ce-l venerăm icoană,Copilă tânără, codană,Smerită, fără de prihană,A vieţii rază de lumină.

Ajunge-o strângere de mână,Apoi o lungă-mbrăţișare, Iară dorita sărutareVa face-a inimii-nălţareCu tine-alăturea, ca zână.

În rai vom fi, când bolţi cu steleAsupra noastră legănând,În nouri luna ascunzând,Va tăinui în al nost’ gândDorinţi și simţuri vii, rebele. *Departe-s timpurile careAu fost clipite lungi de miere,Visări și zbateri în durere,Amare lacrimi ca de fiere,Divină clipă în visare.

Acum, tot scormonesc în gândSă caut timpurile celeCe mă urcau până la steleŞi-o clipă să rămîn în eleÎmbucurat și lăcrimînd,Şi-a ta icoană sărutând,Cât zile-or fi, mereu la rând.

Mircea Dorin Istrate, Târgu-Mureş (LSR)

Mai sunt pe lume...mai sunt destule bucurii in noise-acund în picăturile din ploiadânc pitite în fiinţă,din nepăsare, necredinţămai sunt pe lume sărbătoritrase vremelnic între noridar azi tot cerul se deschideo bucurie ce cuprindeîntreg pământul sus și josastăzi s-a născut Hristos.dar ce-am iubit e bucurieaș vrea ca lumea azi să știecă am primit de la un preot harţinut de mână de bunica la altar.Sunt fericit că azi e rândul meusă-l rog pe Bunul Dumnezeusă-mi ierte-o parte din păcatesă duc și eu de mână la altar o nepoţică să primească harsfânta împărtășanie cereascănădejdea noastră creștinească.Aurel Anghel, Buzău (LSR, USEM)

să continue lucrarea Sa de evanghelizare și sfinţire a lumii în cadrul Bisericii, care este „Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului”. (I Timotei 3,15) Apostolii au avut o altă chemare dată de către Mântuitorul Iisus Hristos. Cuvântul „apostol”, în traducere, înseamnă „trimis”. După Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos le-a zis ucenicilor Săi: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”. (Matei 28, 19-20) Sfântul Ioan Botezătorul face parte dintre proorocii sau profeţii Vechiului Testament. El s-a născut înaintea Mântuitorului Hristos, în perioada Vechiului Testament. Sfântului Ioan Botezătorul i se mai spune și Înaintemergătorul Domnului, pentru că el a pregătit calea sau drumul venirii lui Iisus Hristos în lume, după cum el însuși mărturisește: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Matei 3,11). Şi tot Ioan a mai spus ceva profetic atunci: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). Prin aceste cuvinte, Ioan a profeţit că Iisus va fi jertfit asemenea unui miel de Paște, lucru care s-a și întâmplat. Botezul lui Ioan era doar cu apă, formal, fiind doar o etapă de conștientizare a păcatelor din om și nevoia harică de a le curăţi. Apa poate spăla cel mult trupul de murdărie, însă sufletul nu poate fi spălat cu apă și nici hrănit cu alimente pământești. Este o mare deosebire între botezul lui Ioan și botezul pe care ni-L cere fiecăruia dintre noi Mântuitorul Iisus Hristos. Sufletul are nevoie de o altă hrană, după cum ne spune Însuși Mântuitorul Hristos: „Scris este: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu»” (Matei 4,4).

Pr. prof. dr. Mihail Milea, Buzău (USR)

Copiii şi copilăria Nu este o noutate ca am o sensibilitate aparte pentru bătrâni și copii.De ce? poate pentru că ambele , au nevoie de foarte multă dragoste, de protecție, de vorbă bună și de zâmbete. O să spuneți că printre bătrâni sunt și taciturni, răutăcioși, lipsiti de acest sentiment nobil, Iubire. Da, aveți dreptate, și acolo de multe ori lucrăm degeaba, fiindcă și-au înmagazinat aceste lucruri rele într-o viață ...dar copiii, copiii sunt cele mai pure ființe, au iubirea neîntinată, sunt puri, așa cum ni i-a dat Domnul. Cu ei trebuie să avem grijă, să nu-i maturizăm prea devreme, prin ingnoranța, lipsa de timp, problemele noastre la care sunt obligați de multe ori să ia parte și să le pună ca povară pe umerii lor. Copiii noștri se bucură de tot ce le punem în față, de multele și nefolositoarele cadouri ca răsplată a lipsei noastre fizice de lângă ei, fie că suntem departe fie că suntem aproape cu trupul dar nu cu sufletul. Să nu uităm însă, că ei au nevoie de iubirea noastră, de înțelegerea noastră, de încredere și foarte important, de comunicarea cu ei. Eu am primit la un moment dat un reproș de la una din fiicele mele, cum că ar fi trebuit să plec în afară pentru ca ele să aibe ce aveau ceilalți copii cu posibilități mai mari decât ale noastre. I-am răspuns atunci, o spun și acum, cred cu tărie că am făcut ceea ce trebuia făcut... să le stau aproape și să le dăruiesc iubire. Cu acest sentiment nu se mai întâlnesc nicicând. Eu o să plec la un moment dat, ele vor rămâne cu amintirea clipelor petrecute împreună. Nu am vrut să-mi reprosez că am pierdut cea mai frumoasă perioadă din viața lor. Eu nu-mi propun să fac procese de conștiință nimănui, nici să aduc reproșuri cuiva, pur și simplu văd din ce în ce mai multe chipuri de copii triști și prea devreme maturizați. Să nu–i privăm de anii frumoși ai copilăriei! Ce ar mai fi de spus....?

Elena Vişan, Buzău



Teologie fundamentală

Armonie

Luna tragică privește Într-o mută contemplare, Unde toate au să spună Nopţii păsul său rănit. Când credinţa din credinţă Naște-alături o lumină Şi durerea din durere Poate naște un sfârșit. Lăcrămând adie visul Singuratice izvoade Fremătând în agonie Lucruri simple și compuse. Întrebări ispititoare Într-o mută armonie Răvășesc în amintire Tot ce-n viaţă am iubit. Frunza ramul ce-și desface Se desprinde de la trup, Unde toate au să spună Nopţii păsul său rănit. Când credinţa din credinţă Naște-alături o lumină Şi durerea din durere Poate naște un sfârșit...

Tatiana Dabija, Chişinău (USEM)

Ochiul curat Curăţește-mi ochii să văd cu ei, Frumuseţea verii, florile de tei, Curcubeu boltit, colorat pe zare, Răsăritul lunii, asfinţit de soare. Ploaia mănoasă căzută-n zi de vară, Macii sângerii din lanul de secară, Grâul copt în holde să-l văd aurit, Unduind ca marea, când e de cosit. Să văd pâinea bună, în spicul de grâu Şi sămânţa vieţii în apa din râu. Pe Iisus să-l văd, răstignit pe Cruce, În prescura care la altar s-aduce. Curăţește-mi gândul, inima o spală,Să nu am în gură vorbe de ocară. Fă să piară, Doamne, răul tot din mine, Să rămână doar ce-i frumos și bine. Versul meu să fie apă cristalină, Zâmbetul deschis, privirea senină, Fapta înţeleaptă, trupul potolit Şi câţiva dușmani să-i am de iubit.

Dorina Stoica, Bârlad (AB, AATC, USEM)

Drumul sângelui

Pe lumeNe aduce Mama,AvemO viaţă de trăit,Câte ceva e dat de sus,

Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul

– precursor al civilizaţiei creştine – Ambele calităţi și posturi ale Sfântului Ioan, adică de Botezător și Înaintemergător al Lui Hristos, consacrate în memoria și percepţia bisericească, îl recomandă din start, și-l îndreptăţesc, sperăm noi, în finalul acestui demers pe Sf. Ioan să-l socotim și să-l numim așa cum în însuși titlul de mai sus adăugam precursor al civilizaţiei creştine. Să le luăm pe rând -în legătură cu calitatea și renumele său de ”Botezătorul” mai întâi, amintim că substantivul desemnând – în cazul nostru o persoană, pe Ioan, fiul lui Zaharia și al Elisabetei- are la bază, are ca suport acţiunea (verbul) a boteza, ceea ce în limba greacă însemna și înseamnă a naşte duhovniceşte, a naște în plan spiritual, a mijloci în acest plan naşterea spirituală a altei persoane, care și ea ”se naşte”, în procesul respectiv, nu doar ”e născută” – cum despre nașterea biologică a unei persoane îndeobște se spune. Dacă naşterea biogică înseamnă asemănare fizică a fiilor cu părinţii din care ei s-au născut în conformitate cu legile predominante ale eredităţii, naşterea spirituală înseamnă și ea asemănare, în planul spiritual, dintre ”cel ce naşte” (părintele, mentorul, autoritatea spirituală respectivă) și ”cel născut” prin mijlocirea aceluia, dar, de data aceasta, rod al libertăţii, consecinţă în chip liber fiind asemănarea cu pricina!

Cu aplicare la Ioan Botezătorul, așadar, toţi cei care se botezau de către renumitul (și-n epocă!) prooroc deveneau, prin actul respectiv, fiii săi spirituali, ucenicii săi, deoarece îi acceptau, îi receptau, îi împărtășeau ideile, învăţătura, viziunea despre ceeea ce trebuia să fie viaţa omului. Şi așa cum punctul în mișcare descrie o linie iar linia printr-o mișcare curbură în jurul punctului iniţial care prin deplasarea rectilinie a și creat-o, acum, la rândul ei, creează o suprafaţă, o arie, un areal, tot așa, o idee, un sentiment, un act personal transmis de o persoană la altă persoană creează, prin această extensie, o spiritualitate, un ”spaţiu spiritual”, un patrimoniu de acest tip. În acest înţeles, de ”părinte spiritual”, Ioan Botezătorul a fost acum 2000 de ani, indubitabil, părintele lui Israel, de nimeni contestat și unanim recunoscut și receptat ca atare.



Teologie fundamentală

Câte ceva Am moștenit.Prin veneCurge-același sânge,Când fierbe,Greu e de oprit,El curgeÎntre două maluriDe inimă îndrăgostită,Pe unde trece, Dumnezeu,Lasă-o fiinţăFericită.

VicCo, Conf. Univ. Cobzac Victor

Îmi este dor!Departe de tine, mă simt stingherit,De zâmbetul cald, al viselor reci,De umbre ce în veci ard pe poteci,De lutul cel cald ce forma își lasă,Îmi este dor de ai mei,Îmi este dor de a mea casă.Sunt singur aici, doar patul cel moale,Şi albele flori rotunde ce zacPe masa de lut, în triste borcane,Şi scaune rupte, dulapuri ce tac,Îmi este dor de ai mei,Îmi este dor și mi-e drag.Pereţii sunt reci, iar ţevile sunt moarte,Pământul duhnește a mâl, și argilă,În inimă îmi bat doar ceasuri de noapte,Şi steaua cea grea adulmecă în șoapteÎmi este dor de ai mei,Îmi este dor de dreptate!

Mihail Rujoiu, Cîmpina

Sunt doar…Eu sunt doar forţă gravitaţionalăTe ţin pământului, o caldă steaOr tu ești legea frunzelor ce zboară, Sau ești imponderabil fulg de nea?

Eu sunt pe străzi, doar vânt bătând în spateTe mișc spre casa simţului pierdutDar tu ești briza mărilor deșarteŞi-albastrul, copt de liniște, în Prut.

Eu sunt doar o iluzie ciudatăIar tu ești însăși starea mea de faptOr eu sunt doar o aparentă fatăIar tu, cu-adevărat, ești un bărbat.

Eu sunt doar un cuvânt pe jumătateSau îs poet, crescut din muze noiTu, pare-mi-se, ajuns-ai prea departeIar versul meu dă timpul înapoi.

Diana Hristisean, Chişinău (USEM)

S-a întâmplat ceva...S-a întâmplat ceva cu timpul...Şi cine e de vină?El nu trece,

Despre nimeni altcineva dintre oameni nu s-a mai consemnat așa ceva precum în Sfânta Scriptură se spune despre Ioan și impactul pe care l-a avut el asupra oamenilor săi, și anume un impact de anvergură iar acesta în înţelesul de nu doar asupra unor oameni aparţinând tuturor categoriilor sociale, ci asupra grupurilor umane cărora astăzi le zicem ”instituţii”. Ne referim, desigur , la farisei și la toate celelalte grupări aristocratice care formau partidele politice iudeice ale vremii aceleia, la vameși – care reprezentau Ministerul de Finanţe, cum am zice azi, la ostași , care reprezentau Armata, la meseriașii tuturor breslelor, la negustori, la bogaţi și săraci, într-un cuvânt, la toată ”suflarea” iudaică din vremea aceea, care, venind la Ioan, îl întrebau cu toată responsabilitatea conștiinţei de sine ori a grupului din care făceau parte ” Noi ce să facem?” Şi Ioan îi sfătuia pe fiecare sau laolaltă, ( ”pe grupe de lucru”am zice astăzi, în viziune pedagogică medermă!) oferindu-le soluţii concrete, practice la nedumeririle, slăbiciunile, carenţele lor. N.B. Din această perspectivă l-am putea îndreptăţit numi, ”avant la lettre”, pe Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, prototipul duhovnicului din Biserica ”ce avea să vină”(iminentă), pe de o parte și al ”mentorului” personal ori colectiv, al ”directorului de opinie” din lumea modernă și post modernă care nu poate evita, în fond, paradigmele Bisericii- pe care o neagă, o contestă, o ignoră și pe care valori și paradigme le afirmă și le folosește din plin în numele umanismului automatizat sau atașat altor duhuri, pe de altă parte. Revenind, pentru că avea, așadar, ”priză” la popor, pentru că ceea ce le spunea el avea efect în sufletul oricărui om evreu, Ioan era pentru ei un veritabil părinte, un ”născător”, un seducător și prolific ”progenitor”- calitatea lui și renumele de ”botezător” la care ne referea dintru început. Cum a devenit el și ”Înaintemergătorul” concomitent cu exercitarea misiunii de ”Botezătorul” ? Asumându-și-o și pe aceea de a fi și Vestitorul (Profetul, Solul) realităţii aceleia care dă sens absolut faptului de a naşte și de a fi născut, de a fi o persoană ori o comunitate de persoane, o cetate (”civitas”) și o civilizaţie. Care era, în viziunea Sfântului Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul, cetatea și civilizaţia aceea? ”Împărăţia cerurilor”, iar fondatorul ei ”Mielul lui Dumnezeu”, identificat de el, profetul lui Israel în Persoana Lui Iisus din Nazaret, Cel Care avea ”să ridice păcatele lumii”, să binevestească lumii ”Anul Domnului” (o eră nouă, adică) și ”un popor nou” (omenirea încreștinată, adică), într-o ”împărăţie nouă” (Biserica, adică) împărăţie care nu este doar una dintre mai multele cele consemnate în istorie, ci Împărăţia prin ”excelenţă” (ex.cello), din cer, a ”Tatălui Care este în cer”, împărăţie pentru care a și fost creat, născut (prin Botez) și destinat tot omul istoriei, dar în care istorie omul, prin păcat, a tot denaturat sensul acestei împărăţii pentru care el fusese creat și a proiectat și realizat tot felul de împărăţii surogat faţă de aceasta care îi trebuia și-i trebuie, care-l împlinea și-l împlinește. Așadar, în viziunea lui Ioan, ”Împărăţia Cerurilor” pe care el o vestea că este aproape, că vine …., se inaugura și se întemeia în fapt prin Iisus din Nazaret, pe care Ioan nici măcar nu-L cunoștea, deși erau rude (Ioan crescuse și vieţiuse în pustie!) dar despre a Cărui Identitate și menire profetul n-avea nici o îndoială după cum însuși mărturisește ”Eu nu-L ştiam pe El, dar Acela Care m-a trimis să botez mi-a zis peste Care vei vedea Duhul pogorându-Se, să ştii, Acela este … Iar eu am văzut şi am mărturisit”. Ce-a văzut și a mărturisit Ioan? A văzut Sfânta Treime și pe Acela din Treime Care avea s-o facă cunoscut întregii lumi prin lucrarea Lui și opera Lui, numite Biserica sau Împărăţia Lui Dumnezeu, adusă, arătată oamenilor pe pământ, unde ei au ajuns să trăiască, să vieţuiască, să fiinţeze în arvunirea însă a adevăratei vieţi și a desăvârșitei vieţi care numai într-o astfel de Împărăţie, ”a cerurilor”, este cu putinţă, deoarece Împăratul acesteia este Însuși Domnul Vieţii, Iubirii și Frumuseţii. Dacă l-am numit pe Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Lui Hristos ”precursor al civilizaţiei creștine” și am căutat să și demonstrez întrucâtva adevărul acesta, acum, spre finalul acestui demers, ţinem să atragem atenţia că nu atât



Din istoria Bisericii noastre

el fuge, zboară, din urmă nu-l mai prindem...El înapoi nu vrea să vină.Şi noi, cu el... fugim...De cum mă scol eu dimineaţa, mă-nvârt, mai fac câte ceva și iată, vine seara... Când să-ţi mai trăiești... viaţa?... S-a întâmplat ceva cu mine? S-a întâmplat ceva cu Universul, cu planeta, cu clima, cu oamenii... Nu se mai înţeleg nicicum, nu au conexiune, căci fiecare-și urmăreștenumai al său drum.S-a întâmplat ceva! E rău!Cei ce puteţi s-o faceţi, luaţi măsuri! Să nu cădem în... hău!... Sau... s-a întâmplat ceva...numai cu mineși eu... nu știu?Nina Gonţa, Iaşi (USEM)(O carte pentru tine)

În amintirea ochilor tăiÎn amintirea ochilor tăi...Vreau la ochii tăi, visându-i Să mă-nchin, ca la icoaneSpulberând întunecimeaDin trăirile-mi orfaneTare-aș vrea, de amintirea-ţiSă mă las înduplecatCând se zbat, pe gene-mi, zoriiSă mă-mbăt de-adulmecatÎntr-a dragostei vâltoareSă-mi uit tragicul, durereaGura mea, sorbind iubireaSimtă numai mângâierea...Într-o dulce-nfiorareSoarbe-mi-te ochi hapsâniCând iubirea-mi mi te-aduceSă-ţi scot strigăte din sâniIar când gândurile-mi ardSă mă adâncesc prin tineNoaptea-ntreagă, pânʼ la ziuăCa și-un vis, prin ape line...Doar luminilor din ochii-ţiPână mor, am să mă-nchinPoate-așa, prin veacuri trece-oiFără tragicul meu chin...Sandu Cătinean, din Bonţida(Cel care vine din brazi)

ceea ce am arătat sau ar mai fi putut constitui argumente la teză în dreptul posturii sale de reformator spiritual, social, politic- chiar, îl legitimează pe Ioan în ipostaza aureorală de ”luceafăr” al ”Soarelui” mesianic-Hristos, cât mai ales smerenia lui (”cel mai mare născut din femeie” al lumii vechi) și certitudinea lui că Hristos este Mesia Căruia îi încredinţează întreaga lume veche (căreia el i-a fost apogeul – cel puţin pentru naţiunea ebraică!) prin predarea ștafetei de ”învăţător” Acestui, de toţi profeţii vizat, Mesia, către Care va îndrepta și pașii foștilor săi ucenici Petru şi Andrei, Ioan şi Iacov, fii lui Zevedei, care, împreună cu ceilalţi până la doisprezece, vor mijloci, apostolicește, taina Biserii Lui Hristos la toate neamurile. Care este taina Bisericii Lui Hristos? Este taina Sfintei Treimi! Care este taina Sfintei Treimi în civilizaţia creștină vizată prin propăvăduirea și trăirea Evangheliei Lui Hristos în istorie? Este taina persoanei și a comuniunii sale cu alte persoane ca valori supreme și veșnice, iar nu lucrurile, către care filosofia și practica de veacuri ale acestei lumi abandonarde şi ignorante de Dumnezeu ne îndeamnă în chip idolatru. Iar luminătorii și îndrumătorii noștri consacraţi întru cunoașterea și îndrumarea spre Adevărul Hristos, Dumnezeu-Omul, au fost și rămân ca repere esenţiale ale oricărei teologii și vieţuire creştină – Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul. Adică celebra și consacrata îngemănare întru relevarea Dumnezeirii icoană Deisis!

Pr. prof. dr. Aurelian Damian, Buzău

MĂNĂSTIREA BÂRSANA şi bisericile Bârsanei (I)

În general, despre istoria vechii Mănăstiri Bârsana sunt puţine informaţii, iar cele care există au fost deformate de interpretarile celor care s-au ocupat de acest subiect. De asemenea, informaţiile despre Bisericile din localitatea Bârsana și Mănăstirea Bârsana sunt în mare parte bazate pe tradiţia orală, transmisă din moși-strămoși, de multe ori fără o bază documentară faptică, ci pur și simplu ca o poveste. Contrar însă părerii unor cercetători, Mănăstirea Bârsana este atestată ca existenţă în documentul emis la 21 iulie 1390 de către Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, diplomă prin care dezmoștenește familia lui Stanislau Bârsan de Bârsana.Voi încerca în rândurile urmatoare să vă prezint câteva dintre erorile făcute de către cercetători în stabilirea locaţiei Mănăstirii Bârsana, dar și a Bisericii din localitatea Bârsana. Conform unei tradiţii locale, „la Bârsana au existat două vetre monahale, la aproximativ 8-9 km depărtare una de alta: una în partea sud-estică a hotarului, în locul numit Valea Slatinei, iar alta în partea sud-vestică a hotarului, pe dealul Humâna, la izvoarele văii, care astăzi se

numește Valea Hotarului, iar în documentele secolului al XIV-lea e amintită cu numele Valea Mănăstirii.” (http://www.crestinortodox.ro). Mergând pe firul acestei tradiţii, arheologul Radu Popa (n. 1933 – d. 1993), în baza documentului regal din 1390, trăgea concluzia că ar fi fost posibil ca pe formaţiunea de dealuri care separa Valea Izei de Valea Cosăului să fi existat o „mănăstire, o vale a mănăstirii și un deal Preotul”. Această Mănăstire fiind localizată undeva în centrul triunghiului alcătuit de localităţile Bârsana, Nănești și Cornești. În sprijinul acestei ipoteze, prof.dr.Nuţu Roșca motivează existenţa mănăstirii pe dealul Humâna (formaţiunea de dealuri care separa Valea Izei de Valea Cosăului) prin apariţia ulterioară a unor toponime referitoare la această mănăstire dispărută în timp: La Mănăstire, Mănăștiur, Dosul Mănășturului, Faţa Mănășturului, Vârfu Mănășturului ș.a.m.d.




Ce-i fericireaCuvântul se face steaTimpul devine prezent mărgelatOferindu-ţi avantajul îndoieliiCureaua strânsă a certitudinii cedează Pentru a lăcrima doi bănuţi de argintOchii ce pândesc din tufișul inimiiAu misiunea de-a îndepărtaSituaţia tatuată cu sângele tăuEmoţia își mușcă buzeleDupă ce a făcut lunii contur cu spini Punând în pericol fruntea dimineţiiNu sensul îţi va fi negatCi ieșirea din matcă Revărsarea în albPlutirea pe spate sub formă de cruceÎn cercul esenţialCare și-a numărat adepţiiŞi i-a făcut să planeze deasupra timpuluiAi libertatea de-a sluji mai mulţi stăpâniCamuflaţi în eroi de povești nemuritoareCare își deschid larg braţeleObsedate de bucuria primiriiDe întrebarea pusă Pe notele sunetului vibrantCe-i fericirea

Ana Ardeleanu, Mangalia, (USEM)

Lăsaţi-L, pe Iisus, să vină azi la noi ,,Lăsaţi copiii să vină la mine!’’... așa spunea, Iisus, după o zi de trudă curmând din neputinţa cernită de suspine acelor mame care doreau doar să-L audă

cu glasul Lui curat și plin de-nţelepciune cum le ghidează pasul lipsindu-i de nevoi cu vorba lui preadulce cu zâmbetu-i minune, visăm pentru o clipă să fim copii și noi...

să mergem la Iisus cu-acea-ndumnezeire cu care doar copiii se-ndreaptă spre biserici cu sufletele pure să semănăm iubire... acolo printre îngeri... cântări din trupuri mici,

dar cât de mare-i crezul, puterea și voinţa și-n ochii lor, lumina, cât de frumos pătrunde, zâmbesc și serafimii simţindu-le credinţa și Maica lăcrimează, durerile-și ascunde.

,,Lăsaţi-ne să mergem cu toţii la Iisus!’’ strigau în cor copiii ce nu puteau s-ajungă doar să-i atingă haina, acolo-n munte, sus, scurtaţi-le cărarea ce pare-a fi prea lungă.

Lăsaţi-L, pe Iisus, să vină azi la noi copii fiind în suflet... n-avem alte nevoi.

Ana Podaru, Bacău (USEM)

Pentru a-și susţine teoria, Radu Popa menţionează în lucrarea sa „Ţara Maramureșului în veacul al XIV-lea” și despre un document emis de Conventul Bisericii de la Lelesz, la 17 decembrie 1405, în care se menţionează despre un „Câmp al Mănăstirii - Monostormezeu”, locaţie identică cu cea prezentată în documentul din 1390, conform părerii domniei sale. Or, cele doua documente vorbesc despre lăcașuri diferite ca locaţii, situate în spaţii geografice diferite, chiar dacă evenimentele sunt oarecum asemănătoare. În documentul de la 1390 se face hotărnicia moșiei Bârsana, urmare a pierderii acestei proprietăţi de către urmașii Cneazului Stanislău de Bârsana, în favoarea lui Balc, Comitele Maramureșului (!), iar în documentul de la 1405 se face hotărnicia proprietăţilor de pe Văile Marei și a Cosăului, urmare a pierderii acestor proprietăţi de către același Comite Balc, respectiv de urmașii săi. Pentru a întelege aceste fapte vom prezenta evenimentele care au dus la pierderea moșiilor de pe Valea Marei și a Cosăului, proprietăţi care fuseseră ale familiei Drăgoșeștilor, ramura Giuleștenilor. La 28 aprilie 1401, nobilimea maghiară, nemulţumită de politica autoritară a regelui, în frunte cu Ioan Kaniszai, arhiepiscopul de Esztergom, și palatinul Detric Bebek l-au arestat pe Sigismund, ţinându-l prizonier în castelul său de la Buda. În complotul împotriva regelui s-au

coalizat și alţi mari baroni maghiari, dar și comitele Maramureșului, Balc, și fii săi. Conflictul dintre rege și opozanţi va duce inevitabil la un război civil intern. Balc va solicita și ajutorul lui Alexandru cel Bun, care va trimite pâlcuri de oaste în ajutorul voievodului maramureșan, acesta împreuna cu trupele

magnaţilor maghiari ajungând să asedieze și să dea focului cetăţile regale. În anul 1404, coaliţia baronilor maghiari a fost înfrântă. În urma unui acord cu regele, aceștia au fost lăsaţi în viaţă, amnistiaţi și cu dreptul de a-și păstra proprietăţile, acceptând în schimb autoritatea regală a lui Sigismund de Luxemburg. În schimb Balc, fostul comite de Maramureș, și urmașii lui își vor pierde toate proprietăţile dobândite până atunci în Maramureș! Documentul din 17 decembrie 1405 este în sine un act de împroprietărire a lui Vinţ, Dragoș, Şandor și Bud din Cosău, ca urmare a participării lor alături de regele Ungariei Sigismund de Luxemburg împotriva coaliţiei opozante a magnaţilor maghiari. Vinţ, Dragoș, Şandor și Bud au solicitat pentru meritele lor militare împroprietărirea cu fostele moșii ale familiei Drăgoșeștilor, ramura Giuleștenilor, la acea vreme ale lui Balc și fiilor săi. Urmare cererii lor vor obţine satele, respectiv fostele moșii ale Giuleștenilor aflate pe Valea Marei și a Cosăului. Printre aceste moșii era și actualul sat Mănăstirea, care este menţionat pe hărţile austriece sub denumirea de „Mănăstirea Şugatag”, iar in hărţile maghiare sub denumirea de „Gyulamonostor”, respectiv Mănăstirea Giuleștenilor! Spre a lămuri ipoteza greșită a lui Radu Popa, această Mănăstire a Giuleștenilor amintită prin toponimul Câmpul Mănăstirii în documentul de la 1405, aflată vizavi de satul Şugatag, peste Valea Marei, la poalele dealurilor (conform hărţilor austriece) nu are nicio legatură documentară cu menţiunea de la anul 1390 despre Mănăstirea Bârsana de pe Valea Izei din Podurile Mănăstirii, dar nici cu o ipotetică Mănăstire aflată pe dealul Humâna!



Pagina de literatură

EroiiEroii n-au mai apucat să plângăS-au închinat cu mâna stângăÎn dreapta ţineau dragostea de ţarăAu apucat doar să se-nchine și să moară.

Azi trupul lor ascuns pe sub pământEste-n istorie CuvântDe rugăciune și iubire pentru ţarăEi au știut doar să se-nchine și să moară...

Cu gândul la copii și la părinţiAu murmurat Cuvântul către sfinţiSimţind că nu e rană să te doarăMai tare decât dragoste de ţară.

Eroii noștri dorm cuminţiCu gândul la copii și la părinţi.

Eroii nu mai au nevoiEroii ne mai au pe noiCât mai trăim să nu-i uitămUn semn de dragoste le dăm.

Eroii nu mai au nevoiEroi ne mai au pe noiCât mai suntem, câţi mai trăimCu dragoste de ei să-ne-amintim.

Eroii noștri dorm cuminţiCu gândul la copii și la părinţi.din cartea mea, copile, te roagă.

Aurel Anghel, Buzău (LSR)

Îmi umplu sufletul cu tine,Sunt fericită că iubesc!Un zâmbet drag îmi aparţineŞi simt de dor că ameţesc!

Orchestre îmi destramă ceaţaŞi vreau să merg, dar simt că zbor,Sunt gând nebun, sunt cub de gheaţă,Ce se topește de amor...

Dorina Codreanu, Chişinău, (USEM)

Rătăcesc să uit

rătăcesc printre florile timpuluiculeg un mănunchi de gânduri albecrescute în adâncul sufletului

roua sălbatică a dimineţilormi-a spălat amintirea,înfiripând în colţul inimii zboruri de fluturi roșii care dansează în ritmul ploilor de primăvară

pe colina înverzitămurmură întunericul ce arde cuvântulîmprăștie cenușa timpului

Mănăstirea Giuleștenilor a fost ctitorită de Giula (Iuliu), fratele lui Dragoș, cel care a fost comandantul oștilor maghiare în Moldova, cunoscut în istoria noastră ca Dragoș-Vodă. Giula și fii sai, originari din Bedeu, au fost împroprietăriţi în anul 1349 de către Regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, urmare a participării lor la campaniile din Moldova, cu satele de pe Valea Marei și Valea Cosăului. Giula și-a stabilit curtea cnezială la Giulești - Gyalafalva (Satul lui Gyula), pe râul Marei, nu la mare depărtare de confluenţa râurilor Mara cu Iza și în vecinătatea Cnezatului lui Stanislău Bârsan. Balc, comitele Maramureșului, a dobândit aceste moșii ale stră-unchiului său în jurul anului 1390, ca urmare a morţii fiilor lui Giula, dar și a politicii sale de acaparare a satelor și moșiilor din Maramureș și nu numai. Între anii 1405 și 1407, Balc și fii săi, Dumitru și Alexandru, urmare a trădării lor, au pierdut aproape toate proprietăţile și moșiile din Maramureș, pe care de cele mai multe ori și le-au însușit, nedrept și fraudulos, prin simplul fapt că Balc, fostul markgraf al Moldovei (1359) a fost Voievodul și Comitele supus al Regilor Maghiari, începând din anul 1365. Despre localitatea Mănăstirea din Maramureș Sorin Preda (n. 1951 – d. 2014), prozator, publicist și profesor de jurnalism, nepot de frate al lui Marin Preda, a scris un articol extrem de șocant. Prezentăm un mic fragment din acest articol: „Mănăstirea – satul blestemat de călugări De mai multe sute de ani, oamenii cred că satul lor se afla sub blestemul de a nu spori niciodată, de a nu se mai înmulţi. E un blestem ciudat şi fără dezlegare – blestemul unor călugări cărora sătenii le-au furat cândva fântâna, interzicându-le să ia apă. Nici acum oamenii nu ştiu prea bine ce s-a întâmplat. Repetă aceeaşi istorie auzită din moşi-strămoşi, tot mai convinşi de adevărul ei. Cândva, în apropiere de sat, a existat o mănăstire ortodoxă, dar răutatea oamenilor i-a alungat pe călugari care încotro, risipind mănăstirea, din care nu a mai rămas decât o stingheră bisericuţă de lemn. Pustiul blestemului s-a întins peste tot. La o casă nou construită, două se dărămau; la un cocon abia născut, doi oameni mureau în aceeaşi zi. Blestemul lucrează şi astăzi... ... În Mănăstirea, oamenii ori sunt bătrâni, ori sunt bolnavi. Ca toţi cei din sat, Vasile Șteţ nu se mira când cineva moare în floarea vârstei sau dispare pur şi simplu de acasă (aşa cum s-a întâmplat de curând), fără ca cineva să-l mai găsească vreodată, viu sau mort.„ (Formula AS, nr.1265/2017) - va urma - Capitol din lucrarea în curs de elaborare: „Numele meu este Bârsan! 700 de ani de istorie a neamului Bârsanilor” Vezi mai jos ! Biserica de lemn a vechii Mănăstiri a Bârsanei, aflate în zilele noastră în localitatea Bârsana, în judeţul Maramureș, pe dealul numit Jbâr.

Ing. Cornel Bîrsan, Bistriţa

„Devotament şi Demnitate... Patriei şi Neamului!”

Moto: „De se află Patria în nevoie şi în primejdie, atunci ai prilej de a-ţi arăta inima. Egoistul caută să scape, iar patriotul să se împărtăşească de primejdiile ei pentru ca să o mântuiască prin unire şi statornicie”.Gheorghe Asachi (1788-1869),cărturar umanist, poet și scriitor român

Ţara noastră trece prin situaţii foarte delicate de aproape 28 de ani. Am crezut că am scăpat de o mare dihonie a minciunii roșii, dar, din păcate, am dat peste o altă mare minciună și nedreptate: Marea democraţie. Am așteptat-o toţi românii cu sufletul la gură, după ce l-am dat jos pe „așa-zisul Odios” din toate sferele și frâiele ţării, mergând



Devotament şi demnitate neamului

peste pietrele destinuluiscări de lumini se aratăle simtîmi vorbescîn timp ce hoinăresc prin culorile deșirate în tainele visării

florile mângâie tăcerea pașiloruit de plânsul asfinţituluide dantela norilor care mă însoţește în seri cu început fără sfârșit.

Călinescu Maria, Galaţi (USEM)

Un colţişor de rai

În cupele albite, trei crini adună mirulCând cerul își desface în taină patrafirul,Iar busuiocul verde se-aprinde la icoanăPrin jertfa Ta supremă se vindecă o rană!

Un orb prinde Lumină în inimă și plângePe cruce vede Cristul și lacrima-i de sânge,O Maică îndurerată jelește lumea toatăPrin ruga ei aprinsă am fost și eu salvată!

Izvoarele ţâșnesc chiar și din piatră seacăSă potolească setea și lumea cea posacă,Gheţarii se topesc și se prefac în pâine,Un bob a încolţit în liniștea din mâine...

Pescarii Tăi de Oameni aruncă iar năvodul,Când marea-i liniștită își dă ofrandă rodulÎn două se desface și îţi sărută pasul,Pioasă-i și supusă când îţi aude glasul!

Furtunile ascultă când poruncești să tacă,La talpa Crucii Tale chiar frunţile își pleacăŞi înfloresc narcise, bujori și lăcrămioareŢes un covor de flori să-Ţi pună la picioare...

În clopot și în toacă îţi auzim chemarea,Ne lepădam de griji, sfidăm îngrijorareaŞi ne îmbrăcăm în haina Luminii ce ne-o daiAm prins în suflet pace și-un colţișor de rai!

Camelia Cristea, Bucureşti (USEM)

Vei rămâne taina sufletului gol

Ce culoare are dragostea ta urlătoare,când se pierde cerul stelelor în soare?Când ai chipul mirat deși nu minţise,oglinzile tăcerilor de ce mai pierise?Versanţi de iubire cu sute de scări,le urci dimineaţa până peste zări.Spune-mi să te-aștept ca apoi să tac,flacăra din trupuri nu mai are leac.Vei rămâne taina sufletului gol,eu încet spre moarte o întind domol.

Trandafir Sîmpetru,

Buzău, (ASCIOR, USEM)

până la obștescul sfârșit prin împușcare. În locul lui s-au cocoţat alţi „Odioși” care folosesc și deţin aproape 78% din averea și truda ţării. Pentru aceștia democraţia este un moment benefic, lăudabil; lor li s-a îndeplinit profeţia binefacerilor democraţiei. Ei fac legile, ei le contestă, ei scot oamenii în stradă, dar tot ei sunt aceia care își fac concediile și plăcerile în locuri exotice, pe care noi poporul simplu și de jos nu le putem concepe sau cum nu le-au putut concepe nici chiar unele dintre aceste căpuşe însângerate cu jertfa românilor umiliţi în numele democraţiei cu ceva timp în urmă. „A fost odată un odios... astăzi ţara este plină de ei...???!!!” Acestora ar trebui să le reamintesc cuvintele memorabile ale marelui istoric căzut și el pe baricadele falsei înţelegeri românești, Nicolae Iorga: „DEMOCRAT ÎNSEAMNĂ CINEVA CARE VREA SĂ SE ÎNALȚE POPORUL PE UMERII SĂI, NU CINEVA CARE VREA SĂ SE ÎNALȚE EL PE UMERII POPORULUI”. „Ca la noi la nimenea...” În timp ce mai marii legiuitori ai ţării, parlamentari și senatori, se ceartă zilnic pentru ciolanul propriu, Transilvania este din nou pusă la mezat, tot în numele democraţiei, dar și a lipsei implicării acelora care sunt îndrituiţi, unși și juruiţi, în speţă toţi parlamentarii ardeleni, din judeţele Mureș, Cluj, Harghita, Covasna și celelalte. Cum este posibil ca „luatul în braţe” Orban să ne sfideze în toată lumea, să sfideze o Uniune Europeană, să ne mintă pe tot globul, iar noi, cei puși să apărăm hotarele Patriei Românești, ne facem că lucrăm și arăm alte ţelini, străine de moșii și strămoșii noștri? Scriitorul ungur Sami Laszlo spunea odinioară: „Principiile democraţiei sau, cu alte cuvinte, ale libertăţii adevărate, sunt întocmai ca farurile, aducând chiar acest serviciu. Farurile arată navigatorilor că primejdia e în apropierea malurilor stâncoase, iar siguranţa e în largul mării. Şi principiile democraţiei propovăduiesc că, de vrem să trăim, trebuie să ne îndepărtăm de vechile valuri”. Numai că acest fals democrat și cu aptitudini duplicitare, (după cum i aruncă osul..), Orban, cu a lui șleahtă de udemeriști autohtoni nici nu vor să piară, dar nici să nu se lase de vechile valuri ale autonomiei, autodeterminării, ale umilirii și subjugării majorităţii românești. Pentru ei nu mai există lege românească, constituţie românească, Trianon internaţional, ci numai viziunea lor sălbatică a falsei Ungarii mari. Ion Heliade Rădulescu spunea că „DEMOCRAȚIA ŞI LIBERTATEA ADEVĂRATĂ, MAI ÎNAINTE DE TOATE, CER MORALITATE”. Care moralitate, domnilor? Când preoţii reformaţi, catolici, unitarieni, protestanţi, uniţi cu Roma sunt în fruntea dihoniei autonomiste, ei, care ar trebui să fie Port-Drapelul lui Hristos”: „PACEA MEA AM ADUS VOUĂ, PACEA MEA LAS VOUĂ, SĂ VĂ IUBIȚI UNII PRE ALȚII PRECUM V-AM IUBIT ŞI EU”. S-a mers la București pentru Liceul Teologic Catolic din Tg. Mureș. Toată lumea știe că este o falsă problemă, dar toţi tac, se pitulesc, se ceartă, se pupă și, până la urmă, ei vor câștiga în numele unei false democraţii, dar și a unei lașităţi și trădări din partea românilor puși să apere democraţia și Neamul Românesc. Am înţeles că acest duplicitar Orban nu l-a primit în audienţă pe ministrul nostru de externe... Așa ne trebuie, dacă tot plecăm capul și nu luăm taurul de coarne, cum ar spune românul nostru de altădată. Nu uitaţi, domnilor puși să ne conduceţi: „CAPUL PLECAT SABIA NU-L TAIE, DAR NICI SOARELE NU-L VEDE”. Cu câteva zile în urmă, la un meci de handbal între două reprezentative, una românească și una ungurească, susţinut la Budapesta, câteva mii de huligani descreiaraţi ne făceau ţigani și cerșetori; au aruncat în portăriţa noastră cu un litru de urină după spusele antrenorului suedez, au scuipat-o timp de 10 minute, au aruncat cu obiecte în capul ei... dar federaţia internaţională, marea democraţie europeană NU funcţionează și în cazul Românei! Tot zilele trecute, marele campion și patriot Ilie Năstase, fiindcă a adus unele injurii unor jucătoare străine la un meci de tenis, a fost scos afară de pe teren cu ajutorul poliţiștilor. Mai mult, la Paris, pe terenul unde el a fost campion, nu i s-a permis să intre, deși avea biletul cumpărat, deoarece, chipurile,




Trecere

Cei ce se duc vremelnic AcoloAscund în priviri prea multe regrete, Şi zboruri nepornite și ……..Şi-ar vrea să mai stea pentr-o clipăÎn tren.

Mai trec fără glas pași repezi pe drum,Răsare, apune prea repede-n cer, Soarele viu din ziua de ieri în ziua de aziCa ultim popas al trecerii lor spre înalt.

Vestalele vin se pierd în cele ce-au fost,Zbor nenăscut se apride în zborul născut,Şi vis de întoarcere din-nalt spre pământÎntr-a Doua venire se vrea repornit!

Şi cred ce-i ce-au fost pentru o clipă ca noiCă răul din lume va apune din nou,Într-o trecere lină, într-un nou începutÎntr-o altă lume mai bună,Într-un alt timp pierdut.

Şi cred ce-i ce-au fost pentr-o clipă ca noi,Că vestalele vechi se pierd în vestalele noi,Că cei care trec cu pași repezi pe drumSe duc și se-ntorc vremelnic de-AcoloDin nou.

Ei cred…Ce e rău în a crede din nouCă ziua de ieri,În cea de mâine se-nchide?

George Tuzu, Buzău

Durere neîmpărtăşită !!!

De mă privești acum ,în faţă,Găsești atâta siguranţă,Nimic nu lasă să trădezeA mele suferinţe treze,Durerea timpului trecutO las în urmă și …o uit !

O uit de dragul vostru doar ,O uit , că ar fi în zadar,De ce să pun poveri prea grele,Pe umeri șubrezi de durere?

Eu nu voiesc nicicând să fiuPovară, pentru mai târziu,Mi-e frică Doamne că mă duc,Şi las în urmă plâns de cuc,Las zbucum-n suflet de copiiŞi știu ,că toţi vor suferi.

Vor plânge zâmbetul pierdut,Vor plânge sufletul plapând,Vor plânge dorul așteptând,Să-i vadă pe cei dragi venind.

Mă rog la Tine, Doamne sfânt,Să ma mai ţii pe-acest pamânt,Mi-e inima plină de dor,Mi-e sufletul un lung izvorDe dragoste,pe care vreauSă-l dăruiesc, celor ce au Nevoie, de acest izvor,Şi de cuvântul plin de dor…..

Elena Visan, Buzău, (ASCIOR)

a adus democraţiei europene o notă de subsol... Democraţiei!!!! Să ne aducem aminte și de „prietenii” noștri francezi, care tot timpul ne fac ţigani; să ne aducem aminte că o mână de falși gazetari francezi au adus „lezmajestate Maicii Domnului (cum ar spune marele gânditor Țuţea) și credinţei noastre Ortodoxe (vă mai amintiţi cum i-a pedepsit Dumnezeu?). Mai nou, suntem discriminaţi și alimentar: pentru marile democraţii, numai mâncare calitatea I, iar pentru noi este de ajuns calitatea a II-a: „Poftim, democraţie, moncher”, cum ar spune Caragiale. Dar... Unde sunteţi voi, mari judecători Wizel-işti, sau ai comitetului de discriminare? La unguri, francezi, nemţi, totul este permis și funcţionează, iar când este vorba de Români și România, este posibil orice fiindcă suntem... „cetăţeni de rangul II”, cum le place unor vizitatori autohtoni să se autocompătimeaască pe la porţile Europei și nu numai.... Dar... dragilor români, așa ne trebuie, când peste o majoritate covârșitoare punem minorităţi cu aspiraţii revanșarde, autonomiste, cu aere de grofi medievali și alţii... mici la număr, dar tari în cerbicie!!?? Au trecut 28 de ani de umilinţă, minciună, făţărnicie și, cred eu, la noi românii nu mai funcţionează... mintea românului cea de pe urmă... Ce bine ar fi să mă înșel! NU ESTE TÂRZIU NICI ACUM! De aceeea vă reamintesc tuturor românilor ce spune Sfânta Scriptură și Imnul Sfânt Românesc: „DEŞTEPTĂ-TE, ROMÂNE, DIN SOMNUL CEL DE MOARTE...” și „DEŞTEAPTĂ-TE, TU CEL CE DORMI”. Deocamdată, confundăm democraţia cu demagogia: acelora care nu prea sunt democraţi și sunt mai mult demagogi le lipsește... demnitatea... Îi salvează înţelepciunea românului, cea a lui Bolintineanu: „NU POATE FI CINEVA CEL DINTÂI, ÎNTR-UN STAT, DECÂT CU CONDIȚIUNE SINE QVA NON A FI CEL MAI DEMN”. Cei ce au urechi de auzit, să audă!

Preot Ortodox Român Ilie Bucur Sărmăşanul„REFLECȚII SUFLETEȘTI” vol. II

Mitropolia Proilaviei Secolul al XVI-lea reprezintă apogeul puterii otomane, marcat prin noi anexiuni teritoriale în Orientul Mijlociu (Siria, Palestina, Egipt), în Mediterană (Rodos, Cipru și alte insule), în Africa de Nord (Tunisia), în sud-estul Europei (Belgradul - 1521) și chiar în Europa Centrală (pașalâcul de Buda – 1541). Acestea au avut urmări și asupra Ţărilor Române. Ţara Românească și Moldova își continuă existența, ca state separate, cu administrație și instituții




Scrum de monolog

Înainte să îmi odihnesc visele,Mai respir scrumul feliat Al foilor cu pumni și strigăte.

Sufoc prin cenușă pură,Dacă prin apa noastră tulbureAm ars spre a nu arde...

Scrumuiesc scrumuindu-teScrumuindu-mă scrumuindu-neTrecutul și prezentul toxicităţii.

Ești renăscut în setea nisipoasă.Ești întemniţat în izul descompuneriiŞi în al inimii autism.

Diana Ciugureanu-Zlatan, Chişinău,

Preşedintă fondatoare USEM, Vicepreşedinte ASCIOR

Suntem acelaşi neam Suntem…Același neam,La fel avem trecutul,Născuţi pe baricade,Dar…Ne desparte Prutul, Suntem…De o credinţă,Bătuţi de vânt și ploi,Chiar și în faţa morţiiNoi…Nu dăm înapoi. Unul ca unul,Fraţi,Demni Ţara să-și iubească,Români, jos pălăria,Avem un singur grai,Şi-o Mamă,România!

Conf. Univ. Dr. Victor Cobzac, (Ungheni, Rep. Moldova,

USEM)

Cred, Doamne! Primite în dar la sfântul Botez În suflete ard comorile-ascunse, Sunt căile Lui nepătrunse, Creștini, trăim legaţi prin Crez. În vară, iarnă, în viu și neviu, În viaţă, moarte, întuneric, lumină, Suntem cu toţii sămânţă divină Iar pentru trezire nu-i încă târziu. Doar prin credinţă ne curăţim de rele Vom reuși cu post și rugăciune Fecioarei Maria azi fac plecăciune. „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”

Dorina Stoica, Bârlad (AB, AATC, USEM)

proprii, dar se înregistrează pierderi teritoriale, intrate în stăpânirea otomană, cu raiale și pașalâcuri. Bugeacul și Tighina, dincolo de Prut, ocupate în 1538, Brăila și ținutul înconjurător în 1539-1540, la care se adaugă Dobrogea, ocupată încă din 1417.Până în 1540, Brăila a aparținut de Episcopia Buzăului (1503), împreună cu Județele Buzău, Râmnicu-Sărat și Săcuieni. Odată cu stăpânirea otomană, aceste teritorii au constituit o unitate bisericească aparte, sub numele de Mitropolia Proilaviei, numele grecesc al Brăilei, cu reședință în acest oraș.

Preotul Mircea Păcurariu, profesor la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, apreciază în lucrarea „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” (1993): Se pare că a luat ființă numai după 1524, anul constituirii raialei Brăila... era cârmuită de ierarhi greci și subordonată direct Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol. În tot decursul existenței sale (până în 1828) a fost ajutată de domnii, ierarhi și unii credincioși din Ţara Românească și Moldova, căci majoritatea credincioșilor erau de neam român.

1. Deci, s-au păstrat strânse legături. Cel mai de seamă ierarh a fost Meletie (1639-1655) și, în timpul său, marele paharnic Gheorghe, fratele domnului Vasile Lupu din Moldova, a refăcut din temelie biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Ismail.

Important este actul Sinodal al Patriarhiei din Constantinopol (mai 1590) , prin care se înființa Patriarhia din Rusia, document semnat de 108 ierarhi, între care sunt menționați „Nectarie, fost al Proilaviei” și „Antim al Proilaviei”.

2. Autoritatea Mitropolitului Brăilei era asupra tuturor creștinilor din raialele Dunării de Jos: Turnu, Giurgiu, Brăila, Ismail, Chilia, asupra celor de la Nistru, adică Cetatea Albă, Tighina (Bender), inclusiv Căușenii și Hotinul, asupra celor din Dobrogea și de pe malul stâng al Nistrului, precum și asupra celor din întreaga regiune de la răsărit de acest fluviu, formând Ucraina hanului tătăresc, deci și dincolo de Bug.

3. Într-un document din 4 iulie 1772, ierarhul Brăilei se intitula Mitropolit al Proilaviei, al Tomorovei (Reni), al întregului țărm al Dunării, al întregii Basarabii și al Ucrainei.

4. Toți ierarhii Mitropoliei Proilaviei erau de origine greacă sau cel puțin aveau nume grecești, așa cum arată istoricul Nicolae Iorga, erau obiceiuri încă de la începutul creștinismului ca ierarhii să poarte nume grecești, încât nu se puteau recunoaște după nume alții, de alt neam, de greci.

5. Dintre Mitropoliții Proilaviei în sec. al XVIII-lea putem aminti pe Ioanichie, cu o păstorire îndelungată

(1713-1743), Calinic II (1743-1748), un renumit cărturar, care va ajunge Patriarh Ecumenic, Daniil (1751-1773) român de neam și ctitorul unei biserici în Căușeni – Tighina și Partenie (1793-1810). În 1716, Mitropolitul Ioanichie al Proilaviei a avut un proces cu episcopul Hușilor, Iorest, pentru hotarul de nord al eparhiei, ce se învecina cu Episcopia Hușilor, în care a avut câștig de cauză. 6. Reședința Mitropolitului Proilaviei a fost la Brăila și uneori la Ismail sau la Căușeni dincolo de Prut. Prof. dr. și directorul Muzeului de Istorie Brăila, Ionel Cândea, a dedicat bisericii Mitropoliei Proilaviei și necropolei din zonă șapte studii publicate în vol. „Comunitatea greacă de la Brăila din cele mai vechi timpuri până în sec. al XIX-lea”, apărută la Editura Istros în 2004.

În urma cercetărilor arheologice și a studiilor făcute pe teren s-a constatat că biserica era pe strada Malului, în partea de est a orașului, lângă malul (Faleza) Dunării, și care a avut hramul „Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril”. Localnicii i-au spus




Aş vrea să fiuÎn prag de primăvară, în zodie de mărţișorAi răsărit, de unde, nu știu și nu știu cine eștiEști zână? ești o stea? sau înger păzitor?Fecioară din buchetul cu frumuseţi lumești?

Mi-ai încurcat gândirea și logica-i pe dosŞi prizonier mi-e gândul în sfera ta de farmecProgramul nu-mi mai este la fel de rigurosM-ai derutat și sufletul mi-ai luat ostatec.

Te simt aproape, dar nu te pot atingeNu vreau să tulbur perdeaua de pudoareCe ne păstrează puri și delicat înfrângePorniri mai îndrăzneţe făcute cu candoare.

Aș vrea să fiu eșarfa ce-ţi mângâie obrazulSau îţi constrânge părul să stea cuminte-n vântSau leneșă se lasă învăluind grumazulSau ferm îţi strânge haina sub gulerul răsfrânt

Aș vrea să fiu condeiul ce-n mâna ta se lasăÎn strâgere ușoară și dirijat cu gingășieÎn degetele-ţi calde ce delicat l-apasăAscultător așterne cuvinte pe hârtie

Aș vrea să-ţi fiu jurnalul ce gânduri găzduieșteCu grijă le păstrează și le transformă-n mitŞi tainică speranţă, un loc ascuns găsește Sau unde-ncet se-nșiră, dorinţe de-mplinit.

Aș vrea să fiu ceea ce sunt, iar tu să știi de mineCă s-a-ntâmplat ceva ciudat, ce n-a mai fostŞi nu știu cum, dar vreau să fie totul bine Cred că-i iubire, iar inimă-i e gingaș adăpost.

Florin Zirbo, Buzău (ASCIOR, USEM)

Prin ochi de pământeanăSpre tine ochiu’ mi-l ridicÎn haină tulburatăDe neputinţă să-ţi explicEu tac, înlăcrimată.

Tu m-ai scăpat pe un pământDe greutăţi astraleSpre tine-n grabă mă avântDe patimă și jale.

Ce mică sunt, de nu mă veziPrin coama ta cu steleO alunică pe pomeţiSub noaptea ta de piele.

Iubește-mă, și-atunci promit,Te completez, cu seamăO, Universul meu cumplit...M-arunc în tine, iară...

Diana Hristisean, Chişinău, (USEM)

Biserica Veche, ajungându-se la Mahalaua Bisericii Vechi și Strada Veche. Biserica Veche apare în planul urbanistic al orașului din anul 1836, iar peste un deceniu, în 1846, datorită surpării malului Dunării, a fost părăsită. Obiectele de cult au fost transferate Bisericii Sf. Spiridon, demolată ulterior.

7. În Necropola Proilaviei s-au descoperit morminte cu multe monede, brățări din sticlă albastră și paftale ornamentale cu scoici marine, realizate în atelierele brăilene, renumite în epocă.

8. Hramul Sf. Arhangheli a fost dat bisericii reînființate în 1831, în locul geamiei din centrul orașului. Am spus reînființată pentru că cercetările arheologice au descoperit temeliile și zidurile din piatră ale unei construcții mai vech

Matei, 6, 33 BUCURIEI · 2020. 7. 23. · În sacrificiu sunt obştile-ntre popoare şi oameni. Pe...

Documents

Transcript of Matei, 6, 33 BUCURIEI · 2020. 7. 23. · În sacrificiu sunt obştile-ntre popoare şi oameni. Pe...