MANUAL_AS_AN_2_SEM.1.pdf

8/14/2019 MANUAL_AS_AN_2_SEM.1.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/manualasan2sem1pdf 1/361

Coordonator ID:

Prof. dr. Petru BEJAN

Editura Universităţii “Al. I. Cuza”

Iaşi – 2010

UNIVERSITATEA “AL. I. CUZA” FACULTATEAIAŞI DE FILOSOFIE

ASISTENŢĂ SOCIALĂ Volumul III

Învăţământ la distanţă Anul II

Semestrul I



POLITICI SOCIALE ...................................................................7 Prof. dr. George POEDE

TEHINICI DE INTERVENŢIE ÎNASISTENŢA SOCIALĂ .......................................................... 87 Conf. dr. Gabriela IRIMESCULect. dr. Nina Mihaela – MIHALACHE

METODOLOGIA ELABORĂRII PROIECTELORDE INTERVENŢIE .................................................................. 163

Conf. dr. Ştefan COJOCARU

DEONTOLOGIA PROFESIEI DEASISTENT SOCIAL ............................................................... 213

Prof. dr. Carmen COZMA

PSIHOSOCIOLOGIA ORGANIZAŢIILOR ...................... 301 Prof. dr. Doina BALAHUR



I. Introducere în studiul polit icilor sociale

II. Perspective istorice asupra politicilorşi programelor sociale

III. Sistem polit ic şi polit ici sociale

IV. Agenţi ai politicilor sociale

V. Analiza problemelor sociale

VI. Ghidul de analiză pentru un program social

VII. Cadrul general de analiză a unei pol itici sociale

VIII. Poli tici sociale în perioada de tranziţieVIII.1. Politici sociale centrate pe copilVIII.2. Cadrul de lucru pentru controlul serviciilor socialeVIII.3. O perspectivă britanică asupra standardelor şi criteriilor

în managementul serviciilor sociale pentru copii(reglementări guvernamentale)

VIII.4. Politici sociale destinate combaterii săr ăciei

POLITICI SOCIALE

Prof. dr. George POEDE

C U P R I N S



Probleme fundamentale ale unităţii de curs :

(a) sistem politic şi politici sociale ;

(b) agenţi ai politicilor sociale ;(c) ghidul de analiză a unei politici sociale ;

(d) politici sociale în perioade de tranzitie ;(e) politici sociale centrate pe copil ;

(f) politici sociale destinate combaterii săr ăciei ;

Scopul şi obiectivele unităţii de curs :

(a) familiarizarea studenţilor cu conceptele fundamentale legate de teoria politicilorsociale ;

(b) formarea deprinderilor de elaborare a unor programe sociale ;

(c) iniţierea studenţilor in practica politicilor sociale din România ;

(d) participarea studenţilor la organizarea politicilor sociale legate de sar ăcie,abandon, droguri ;

Modalităţi de evaluare :

(a) aprecierea cunoştintelor teoretice în domeniul politicilor sociale ;(b) elaborarea de documentaţii prtactice pe probleme de politică socială ;



Politici sociale

7

I. Introducere în studiul polit icilor sociale

Preocupările sociale ale diverselor sisteme politice au fost determinate de nevoiade a rezolva o serie de probleme sociale. R ăspunsurile date acestor probleme au fostinfluenţate de tipul de societate, tradiţională sau modern ă, de gradul de dezvoltareeconomico-socială şi tehnologică şi de sistemul de valori şi credinţe religioasedominante. Soluţiile găsite de diverse societăţi s-au caracterizat prin eforturile de arealiza o schimbare instituţională pentru a veni în întâmpinarea unor nevoi, pentru arezolva o problemă social ă sau a corecta o injusti ţie ori pentru a ameliora calitatea vieţii.Aceste eforturi s-au tradus prin acţiuni ale unor grupuri şi instituţii, legitimate prinvalori religioase sau moderne printr-un dispozitiv social creat de grupuri sau de state.

Intrucât sistemul economic nu poate asigura satisfacerea tuturor nevoilor sociale, statul

trebuie să asigure servicii sociale orientate spre realizarea unor obiective care dep ăşesc pe cele strict economice.

În acest sens, politica social ă cuprinde activit ăţi şi principii ale societăţii careorientează modul în care statul intervine şi reglementează rela ţii între indivizi, grupuri,comunităţi şi instituţii sociale.

Aceste principii şi activităţi determină distribu ţia resurselor şi nivelul bunăstăriimembrilor societăţii. Astfel, politica socială include planuri şi programe pentru aasigura securitatea economică şi bunăstarea socială, accesul la educaţie şi sănătate,combaterea criminalităţii şi efectelor negative ale crizelor economice identificate în

şomaj, săr ăcie şi excludere socială.În literatura româneasca de specialitate, Liliana Mihuţ precizeaz ă c ă: ,,Politica socială este, sau

ar trebui să fie, un raspuns la problemele sociale ale unei anumite comunit ăţ i, respectiv ale anumitor

grupuri expuse în mai mare masur ă diferitelor riscuri" 1

Cartea ce a marcat perioada de debut a fundamentării politicii sociale in România apar ţine

profesorul Catalin Zamfir , ce afirma că politica social ă poate fi în ţeleasă ca ansamblul reglement ărilor,

măsurilor şi activit ăţ ilor întreprinse în principal de stat în scopul modificării parametrilor vie ţ ii sociale a

unei comunit ăţ i, într-un sens considerat dezirabil la un moment dat . 2 Altfel spus, politica socială se

concretizează în prevederi legislative specifice, hot ărâri şi reglement ări administrative, programe

sociale, transferuri de venit (impozite, taxe, respectiv pensii, aloca ţ ii, îndemniza ţ ii, burse, etc. din cadrul

sistemelor de asigur ări şi asisten ţă socială) finan ţ area, producerea şi furnizarea de bunuri şi servicii

sociale pentru popula ţ ie, conform unei definiţii ,,de dicţionar" formulată de I. Marginean 3 .

1 Mihut, L., Lauritzen, B.- Modele de politici sociale = Models of social policy , Editura Didactica si Pedagogica ,Bucuresti, 1999 ,p42 Zamfir,E.,Zamfir,C(coordonatori )- Politici sociale.Romania in context european ,Editura Alternative,Bucuresti,1995 ,p 233 Marginean,I.- Proiectarea cercetarii sociologice,Editura Polirom,Iasi,2000 ,p 15



George POEDE

8

Politicile sociale îndeplinesc o serie de funcţii care, la rândul lor, sunt influenţatede contextul social, economic şi cultural al societăţii.

Funcţiile reglative sunt legate de faptul că mecanismele de reglare specifice pie ţei nu pot prin ele însele să asigure bun ăstarea socială fiind nevoie de interven ţia

statului. Prin caracterul lor, intervenţiile caută s ă reglementeze o serie dedisfuncţii sau conflicte prin mecanisme de negociere contribuind astfel lamenţinerea ordinii sociale.

Funcţiile compensatorii se mobilizează împotriva unor consecin ţe negative asuprasocietăţilor care-şi au originea într-un anumit tip de dezvoltare ce nu utilizează în totalitate for ţa de muncă şi nu poate contracara inegalitatea social-economică.

Funcţiile de apărare caut ă s ă lupte împotriva unor perturb ări interne cauzate de orată înalt ă a criminalit ăţii, folosirea drogurilor, violenţă.

Funcţiile protective au în vedere protejarea populaţiei în raport cu anumite situaţii derisc care au devenit din ce în ce mai numeroase în societăţile contemporane. Aici

intr ă asigur ările de bătrâneţe, de boală sau incapacitate de munc ă. Tot în acestcontext se înscrie şi politica de protecţie a unor grupuri sociale defavorizate cum arfi persoanele cu handicap, familiile numeroase, adolescenţii şi tinerii.

Funcţiile de satisfacere a unor nevoi colective sunt legate de acele nevoi colec-tive care nu pot fi acoperite eficient prin mecanismele de funcţionare specifice pieţei. Învăţământul, sănătatea, cultura , ştiinţa într ă în sfera politicilor sociale

prin acele programe care au drept obiectiv asigurarea accesului la serviciieducaţionale, medicale, la ceea ce reprezintă dezvoltare tehnologic ă şi ştiinţifică

Dezvoltarea politicii sociale în statele moderne este motivată şi prin modul în

care documente importante internaţionale au prezentat o serie de drepturi economice şi

sociale. Spre exemplu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptat ă deOrganizaţia Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948 a proclamat o serie de drepturi politice, sociale, economice şi culturale inerente persoanei umane recomandând statelormembre să le transpun ă în practic ă al ături de alte drepturi integrate în unele documenteale Consiliului Europei.

Astfel, Declaraţia Universală prevede c ă orice persoan ă, în calitatea sa de membru alsocietăţii, are dreptul la securitate socială precum şi pe acela de a obţine satisfacereadrepturilor economice sociale şi culturale. De asemenea, orice persoană are dreptul lamuncă, la protecţie împotriva şomajului, la condiţii de muncă echitabile şi

satisf ăcătoare precum şi la o remuneraţie care să asigure fiec ărui individ şi familieisale o existenţă corespunz ătoare demnităţii umane. În cazul absenţei resurselornecesare, statul trebuie să asigure servicii sociale necesare pentru a contracaraconsecinţele negative ce decurg din funcţionarea nesatisf ăcătoare a pieţei muncii sau a

altor politici publice ca cele de sănătate, educaţie, de apărare a securităţii indivizilor.



Politici sociale

9

Asemenea drepturi au intrat în constituţiile statelor contempoane reprezentând ocomponentă însemnat ă a sec ţiunii dedicate drepturilor omului.Asistenţa medicală, educaţia, eliminarea sau diminuarea săr ăciei au devenit obiectiveale unor politici sociale, statul asumându-şi funcţii tot mai largi în aceste domenii.

Politicile sociale reprezintă un teren al confrunt ărilor dintre diferite curente

ideologice şi practici politice care au promovat fie creşterea rolului statului în reglareaunor fenomene economice cu rezultate sociale negative, fie reducerea implicării statuluiatât în economie cât şi în intervenţiile sociale.

Perspectiva critică la adresa amplific ării politicilor sociale în societate decurgedin unele abordări de esenţă liberal ă sau neoliberal ă potrivit c ărora politica socială areun impact negativ asupra dinamismului economic.

Mulţi economişti neoliberali consider ă c ă marile programe sociale au generat transferuride fonduri din sfera productivă şi au produs o reducere semnificativă a cre şteriieconomice. Totodată, s-a apreciat că politica social ă activ ă de redistribuire a veniturilor prin impozite progresive constituie o nedreptate pentru cei care produc venituri întrucât

acestea se îndreaptă spre persoane care devin dependente de politicile şi programelesociale. Injustiţia provine din faptul ca indivizii activi economic sunt demotivaţi în performanţele pe care pot să le produc ă. Apoi, nu există mecanisme eficiente de atransforma beneficiarii serviciilor sociale în persoane active, responsabile pentru areveni în sfera productivă. O altă critic ă pune accentul pe efectele negative ale unor politici şi programe care în loc să reduc ă amploarea unor fenomene negative dinsocietate contribuie la amplificarea lor prin stabilirea a unor intervenţii care au efectecontrare subminând atât eforturile cât şi resursele financiare mobilizate în scopulrespectiv. Rolul statului este contestat de economiştii neoliberali din cauza uriaşelordeficite bugetare pe care le-au generat politicile sociale precum şi din perspectivaeficienţei reduse în raport cu costurile uriaşe implicate.

Există îns ă o serie de argumente prin care politicile sociale legitimeaz ă ac ţiuneastatului în societăţile democratice. Astfel, politicile sociale de suport pentru grupuriledefavorizate bazate pe valori de dreptate socială şi solidaritate contribuie la un nivel maiînalt al aspiraţiilor sociale evitîndu-se „căderea unor grupuri în săr ăcie” fenomen asociatcu resemnare şi lipsa motivaţiei depăşirii acestei situaţii. În acelaşi timp, politicile şi programele sociale dezvoltă o motiva ţie ce susţine comunitatea şi societatea în general.

Prin mecanismele solidarităţii, grupurile sociale sprijinite prin diverse programesociale evită pericolul excluziunii sociale care genereaz ă clivaje sociale şi inegalităţi profunde. Apoi, politicile sociale coerente promovează un climat social destins

caracterizat prin reducerea tensiunilor şi conflictelor sociale acţionând pozitiv asupra performanţelor vieţii economice şi politicilor de investiţii. Investiţiile şi viaţaeconomică eficient ă vor genera noi locuri de munc ă, oferte salariale, noi posibilităţi deconsum.

Din toate aceste aspecte rezultă c ă politica social ă nu trebuie considerat ă ca oactivitate publică de consum de fonduri şi resurse umane ci ca pe un instrument esenţialal dezvoltării economice echilibrate în care pot fi planificate pe termen lung efectelesociale dorite şi chiar cele negative în sensul prevederii acestora. Politica socială



George POEDE

10

constituie astfel un potenţial important prin feed-back-ul produs în cadrul sistemului decreştere economică şi de ocupare a for ţei de muncă.

Dezvoltarea analizei politicilor sociale se integrează în contextul ra ţionalizăriistatului şi a activităţii politice ca „producătoare de strategii”. Presupunerea că lumea

este un ansamblu de probleme care ar putea fi rezolvate prin cunoa şterea umană

constituie fundamentul politicilor publice, deci şi a celor sociale. Dezvoltarea civiliza-ţiei industriale a condus la căutarea unor forme mult mai raţionalizate de organizare aactivităţilor statului. În acest mod au apărut politicile publice în administrarea problemelor sociale precum şi specialiştii din diverse domeni ca sociologia, ştiinţa politică, psihologia, ştiinţa economică şi management-ul administraţiei publice. Potrivitopiniei lui H. Laswell (The Emerging Conceptions of the Policy Sciences, 1970)specialistul contemporan în politici publice se concepe pe sine ca pe un integrator decunoştinţe, acţiuni, deci ca pe un specialist ce aduce la lumină ra ţionalitatea de careindivizii şi grupurile sunt capabile la un moment dat. El este un mediator între cei ces-au specializat în diferite arii de cunoaştere şi cei care au responsabilităţi publice.

Politicile sociale se structurează pe selectarea unei serii de probleme care prinrezolvarea lor determină atingerea unor scopuri bine definite de actori politici şi sociali.

Dimensiunea socială a Europei

Europa socială. Deoarece statele compomente prezintă modelele diferite de politici

sociale, autorităţile de la Bruxelles au încercat să formuleze şi să pun ă în aplicare o politic ă social ă

comună la nivelul Uniunii Europene. Aceast ă reprezint ă practic dimensiunea social ă a integr ării

comunitare, fiind sintetizată prin conceptul relativ recent de Europa social ă . Este un adevar binecunoscut

faptul că, în procesul de construcţie a Comunităţii Europene, obiectivele economice au fost întotdeauna

prioritare. Însuşi Tratatul de la Roma (1957), prin care s-a înfiinţat Comunitatea Economică European ă,vorbea de necesitatea unei pieţe europene unice -SEM - Single European Market - în care concurenţa şi

comer ţul liber să fie principiile de baz ă şi se dorea ca acestea să nu fie afectate de bariere na ţionale.

Aspectele sociale au fost încă de la început trecute într-un plan secundar. Totu şi, odata cu relansarea

integr ării la mijlocul anilor ’80 preocupările pentru dimensiunea socială s-au intensificat şi au culminat cu

elaborarea Chartei Sociale, care a fost semnată în decembrie 1989 de unsprezece din cei doisprezece

membri ai Comunităţii. Anii '90 au marcat o nouă dezvoltare a politicii sociale la nivel suprana ţional, cel

mai remarcabil succes fiind includerea acestui domeniu în tratatele de bază ale Uniunii Europene,

respectiv Maastricht (1992) şi Amsterdam (1997).

Existată patru argumente majore în favoarea unei politici sociale comune a Uniunii Europene:

libera circulaţie a muncitorilor, dumpingul social şi turismul social, eficienţa economică şi coeziunea

socială.4

Coeziunea socială - cel mai recent şi mai cuprinzator concept de la baza politicii sociale, conform

Tratatului de la Amsterdam (1997), susţine în fapt o politică mult mai larg ă a Uniunii Europene: politica

de coeziune . Acest uriaş domeniu de activitate este finantat din 3 fonduri structurale: - Fondul European

4 Naumescu,V.- Introducere in studiul politicilor sociale, Editura EFES,Cluj-Napoca



Politici sociale

11

pentru Dezvoltare Regională ( ERDF ) - Fondul European Social ( ESF ) - Fondul European pentru

,,Ghidare" (asistenta) si Garantare Agricola (FAGGF )

Libera circulaţie a muncitorilor (termenul oficial ,,workers" se refer ă la toate categoriile de lucr ători,

indiferent de domeniu şi de nivelul de calificare) decurge în mod evident din principiul fundamental al

liberei circulaţii a persoanelor în Uniunea Europeană. Pentru ca acest principiu să fie deplin func ţional

era nevoie să se asigure ,,transferabilitatea drepturilor lucr ătorilor dincolo de grani ţ ele na ţ ionale" 5 astfel

încât persoanele care se angajează într-o alt ă ţar ă s ă nu- şi piardă securitatea social ă de care s-au bucurat

în ţara lor de origine. Această mobilitate în domeniul pie ţei muncii este poate singura măsur ă social ă

importantă pe care o prevedea Tratatul de la Roma în art. 48-51, în sensul c ă muncitorii care se mut ă

dintr-o ţara în alta vor beneficia de drepturile sociale existente în ţara gazdă. Fireşte, în anii '60, sub

efectul Tratatului de la Roma, înca nu se punea problema unei politici sociale supranaţionale, ci doar a

,,coordonării" sistemelor naţionale de securitate socială în sensul reducerii incompatibilit ăţilor.

Eficienţa economică. Deşi poate părea paradoxal, eficienţa economică a constituit un argument

serios în favoarea dezvoltării politicii sociale a Uniunii Europene. Prin serviciile specifice pe care le

asigura, politica socială poate însemna, pe lânga legitimitate politic ă pentru regimul industrial-capitalist, o

for ţă de munc ă mai s ănătoasă şi mai bine educată, ceea ce se traduce într-o creştere a eficienţei

economice. Acest argument, în mod evident de inspiraţie neo-marxista, a sensibilizat totuşi factorii de

decizie din Europa occidentală şi a condus în timp la adoptarea unui buget sporit şi a unor măsuri

stimulative care au crescut considerabil performanţele în educaţie şi medicină.

Dumpingul social şi turismul social, ca riscuri majore ale inegalităţilor privind standardele de

viaţă din ţările membre, au apărut in anii '60 şi s-au intensificat în anii '70-'80 tocmai ca urmare a

realizării liberei circulaţii a muncitorilor pe teritoriul Uniunii Europene. Aceste situaţii au fost semnalate

de ţările puternic dezvoltate din nord-vestul continentului, care s-au văzut nevoite să fac ă fa ţă unui val de

muncitori din regiunile sudice ale Europei. În contextul dispariţiei frontierelor, ţările cu nivele joase de

protecţie socială puteau efectiv s ă-şi ,,exporte" surplusul de for ţă de munc ă intern ă spre ţările puternic

dezvoltate, prin această form ă de turism social. Admiterea Greciei, Spaniei şi Portugaliei în anii '80 în

Comunitatea Economică Europeana a sporit teama ţărilor bogate din nord-vestul Europei şi a facut ca,

prin reprezentanţii lor în Comisia Europeană, acestea să exercite presiuni pentru adoptarea unei politici

sociale rezonabile la nivel comunitar. Este de prevazut ca lărgirea spre Est a Uniunii Europene, în

deceniul următor, să produca un nou val de dumping social, dac ă nu se adopt ă din timp m ăsurile necesare

pentru reducerea inegalităţilor socio-economice existente în prezent.

Modelul social european

Conceptul de model social european este astăzi un concept r ăspândit la nivel european şi recunoscut

oficial, find menţionat frecvent în documentele oficiale ale Uniunii Europene. Deşi i se acordă diferite

responsabilităţi, modelul social european nu este definit explicit, ci doar caracterizat prin sisteme sociale

capabile să le ofere cet ăţenilor un nivel ridicat de protecţie socială şi coeziune socială. Coeziunea socială ,

concept european promovat la acelaşi nivel cu cele de pia ţă unică şi moned ă unică , reprezintă r ăspunsul

5 Mihut, L, Lauritzen, B, Modele de politici sociale/Models of Social Policy , Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica,1999 ,p 25



George POEDE

12

european la problema inegalităţilor sociale şi economice. Coeziunea socială a fost considerat ă principala

caracteristică a modelului social european. Prin promovarea coeziunii economice şi sociale, statele

membre au în vedere implementarea seturilor de acţiuni care să asigure oportunit ăţi pentru toţi cetăţenii

UE şi, în consecinţă, să reduc ă riscul excluziunii sociale.

Acest concept este întâlnit în mod curent atât în mediul academic cât şi în discursul politic, este

folosit pentru a descrie experienţa europeană în încercarea de promovare simultan ă a cre şterii economice

şi a coeziunii sociale, dar şi pentru a se marca o delimitare faţă de modelul american. În percep ţia multor

analişti economici şi decidenţi politici, termenul de model social european face referire în mod implicit

sau explicit la modelul american, pe care aceştia îl consider ă ca un contraexemplu 6 (mai exact un exemplu

negativ) faţă de care Europa î şi declină orice apropiere.

Termenul de „model social european” (MSE) a fost folosit iniţial de Jacques Delors la mijlocul

anilor ’907 pentru a defini o alternativ ă la forma american ă a capitalismului pur de pia ţă. Ideea

fundamentală a MSE este c ă progresul economic şi social trebuie să mearg ă „mân ă în mân ă”;

Una dintre primele definiţii formulate pentru MSE apare în „Carta Albă a Politicii Sociale”

(Comisia Europeană 1994), care face referire la termen mai mult într-o form ă normativ ă. Cu acest prilej,

termenul este definit printr-un set de valori comune ce trebuie respectate, şi anume: militare pentru

democraţie, libertate personală, dialog social, oportunităţi egale pentru toţi, solidaritate şi securitate

socială exprimat ă fa ţă de indivizii defavoriza ţi din societate.

Printre cele mai clare definiţii oficiale ale termenului se număr ă îns ă, cea menţionată în

Concluziile Preşedinţiei Consiliului European de la Nisa din decembrie 2000, şi anume în Anexa 1, unde

descrierea Agendei Sociale Europene stipulează: „modelul social european – caracterizat în particular de

un sistem care ofer ă un nivel ridicat al protec ţiei sociale, de importanţa dialogului social şi de serviciile de

interes general care acoper ă activit ăţile vitale pentru coeziunea socială – se bazeaz ă în ciuda diversit ăţii

sistemelor sociale ale Statelor Membre – pe un fundament comun de valori”8.

În definiţia enunţată se reg ăsesc deci elementele esenţiale ale modelului social european:

- un nivel ridicat al protecţiei sociale cu servicii de interes general

- existenţa dialogului social, care presupune coordonarea politicilor cu acordurile colective, negociate de

partenerii sociali

- o atenţie deosebită acordat ă coeziunii sociale

- un set de valori esenţiale comune, ca de pildă: pluralismul politic, politica nediscriminatorie, toleranţa,

solidaritatea şi egalitatea între femei şi bărbaţi, un nivel cât mai ridicat al ocupării, creşterea durabilă şineinflaţionistă, competitivitatea economică, calitatea vieţii şi a mediului înconjur ător.

6 Maria Jepsen, Amparo S.Pascual, „The European Social Model: an exercise în deconstruction” 2005

7Mihut,L,Lauritzen,- op.cit,p 308 Concluziile Pre ş eden ţ iei Consiliului European de la Nisa, decembrie 2000, Anexa 1, Agenda Social ă European ă , §11 in MODELUL SOCIAL EUROPEAN – IMPLICAŢ II PENTRU ROMÂNIA, Studiul nr. 4 Institutul Europeandin România – Studii de strategie ş i politici2006



Politici sociale

13

Modelul Social European este în acelaşi timp un concept normativ difuz, cu abordări diferite. O

definire europeană a sa este strâns legat ă de clarificarea modelului european de societate, pe m ăsura

validării opţiunilor constituţionale şi promovării schimbărilor anticipate. În prezent există o varietate de

accepţiuni, a căror grupare pe criterii de omogenitate evidenţiază9:

• tr ăsături comune (instituţii, valori …) inerente Statelor Membre, percepute a impregna moduri

diferite de reglementare ca şi un regim distinctiv de competiţie,

• exemple pozitive ce se regăsesc în diferitele modele naţionale,

• proiect european şi instrument de modernizare/adaptare la condiţii economice în

schimbare,

• un instrument de coeziune cu privire la extindere şi emergenţa modelelor noilor

membri.

Accepţiunea modelului social pentru care optăm în cele ce urmează este cea a unui proiect politic

vizând o identitate europeană, nu atât prin instituţii şi valori, cât prin politici sociale comune, adică o

soluţie europeană pentru probleme ce sunt comune într-o m ăsur ă variat ă.

La scara economiei, Europa încearcă s ă combine dinamica cre şterii economiei de piaţă cu

coordonarea dialogului social dintre partenerii colectivi. La scara statului, ţările Europene nu reprezintă

doar democraţii libere ci şi state ale redistribuirii, adică state ale bun ăstării, în care se încearcă s ă fie

ajutate persoanele dezavantajate – care şi-au pierdut capacitatea de a muncii, din diferite motive: boală,

şomaj, etc. La scara societăţii, pe lângă oferire oportunit ăţilor individuale de atingere a împlinirii

(fericirii), societăţile Europene promovează solidaritatea dintre indivizi care înt ăreşte de altfel, coeziunea

socială. Esenţa obiectivelor Europene (care denotă în opinia multor speciali şti însăşi superioritatea

societăţii Europene) a fost surprinsă magistral de Anthony Giddens (2005), când a afirmat c ă „modelul

social European combină dinamica economic ă cu justi ţia socială”

10

Temă

Realiza i un eseu cu tema: Problemele curente ale MSE

9 Mihut,L,Lauritzen ,- Op.cit,p. 45 10 Jens Alber, „The European Social Model and the USA”, Working Paper, pg. 2 in MODELUL SOCIALEUROPEAN – IMPLICA ŢII PENTRU ROMÂNIA, Studiul nr. 4 Institutul European din România – Studii destrategie ş i politici2006



George POEDE

14

II. Perspective istorice asupra politicilor

şi programelor sociale

Preocuparea societăţilor pentru asigurarea unui anumit standard material astfel

încât să se previn ă grave disfunc ţii sociale se regăseşte, din punct de vedere istoric,

chiar în societăţile arhaice sub forma unor modele de comportament induse printr-o

socializare specifică societ ăţilor tradiţionale sau printr-o codificare sub forma normelor

de drept. Astfel, în codul Hamurrapi se includea obligaţia oamenilor de ase ajuta între ei

ei în momentele de cumpănă. Filantropia este instituţionalizată în Ora şele-State greceşti,

cetăţenii fiind încurajaţi să doneze bani pentru scopuri publice. La Roma tradi ţia annona

civica este astfel reglementată încât familiile patriciene sunt încurajate s ă distribuiecereale la costuri mici sau gratuit.

Instituţiile religioase au reprezentat multă vreme cadrul teoretico-ideologic şi

acţional în eforturile de a găsi o rezolvare problemelor sociale dificile. Apar cunoscutele

„spitale” mai întâi în India apoi în Orinetul Apropiat şi Europa (primul la Lyon, Hotel

Dieu – 542 e.n.). Ele aveau rolul de a asigura un acoperiş pentru s ăraci şi persoanele cu

handicap. La anul 1100, Biserica Romană public ă Decretum, document ce cuprinde

legi canonice precum şi o interpretare a teoriei şi practicii carităţii, afirmându-se că

bogaţii au obligaţia morală de a-i ajuta pe cei s ăraci. În înţelegerea problemelor sociale

din Anglia se face distincţia dintre „worthy poor” – persoane în vârstă, cu handicap,

văduve şi copii abandonaţi - şi „unworthy poor” – persoane capabile dar care nu găsesc

de lucru.

În Europa evului mediu se imaginează planuri pentru ajutorul organizat, fapt ce

presupunea înregistrarea celor săraci, strângerea de fonduri şi crearea de locuri de

muncă pentru cei capabili de a muncii. Multe din ideile lui Juan Luis Vives au fost

folosite mai târziu în oraşele europene sau au influenţat acele Poor Laws din Anglia sau

din America în perioada colonială. În 1531 apar primele reglementări în Anglia cu

privire la ajutorul destinat celor săraci. Acestea împuternicesc judecătorii locali să

elibereze”certificate de cer şetor” pentru anumite categorii precum bătrânii şi persoanele

cu handicap, stabilind în acelaşi timp grave pedepse pentru ceilalţi cer şetori. In a doua parte a secolului al XVI-lea se introduce în Anglia pentru prima dată un impozit

denumit Parish Poor Rate pentru a acoperi cheltuielile determinate de întreţinerea celor

săraci. Procedurile stabilesc întocmirea unui registru al persoanelor care au nevoie de

ajutor, recunoscându-se că nu to ţi cei săraci îşi datorează lipsei dorin ţei de a munci.

Fondurile astfel colectate erau folosite pentru crearea de locuri de muncă.

Anul 1601 marchează apari ţia unei reglementări juridice extrem de importante,

Elisabethan Poor Law ce va codifica pentru aproximativ două sute de ani tratamentul

social al celor săraci şi dezavantajaţi. Ea stabilea administrarea ajutorului pentru săraci



Politici sociale

15

la nivel local prin taxe plătite de toţi membrii unei parohii, organizează programe de

ucenicie pentru copiii săraci, dezvoltă ateliere de lucru pentru persoanele dependente.

Problemele sociale extrem de dificile conduc la sporirea atenţiei Bisericii faţă de

problemele unei populaţii aflate la periferia societăţii. Vincent de Paul înfiinţează

organizaţii de caritate, reorganizează activitatea unor ordine şi seminarii religioase

pentru a face faţă problemelor cauzate de s ăr ăcie. În acest context apar workhouses şialmhouses ca expresie a specificităţii dispozitivului social de luptă împotriva s ăr ăciei,

bolilor şi consecinţelor handicapului. În 1795 este inaugurat în Anglia sistemul

Speenhamland prin care se introduce un prag al săr ăciei. Ori de câte ori veniturile

gospodăriilor se plasau sub acest prag se ofereau unele subsidii în funcţie de preţul

pâinii şi de numărul persoanelor dependente din respectiva gospodărie.

În prima parte a secolului al XIX-lea apar unele modificări în interpretarea

măsurilor cu caracter social cât şi în legătur ă cu responsabilitatea guvernan ţilor pentru

grupurile defavorizate. Accentul începe să se deplaseze spre „autoajutorare”, iar

guvernele nu se mai simt responsabile faţă de cei care nu au condi ţii de viaţă

corespunzătoare. Darwinismul social începe să inspire din ce în ce mai mult perspectivade interpretare a problemelor sociale.

În Germania, spre sfâr şitul secolului al XIX-lea, Otto von Bismarck pune bazele

unui sistem de asigurare a sănătăţii (1883), urmat de unul de asigur ări în caz de

accident. Apar programe de asigurare în caz de bătrâneţe şi invaliditate. Sistemul

german va deveni un model pentru programele de politică social ă pentru multe ţări

europene.

Perioada de după primul r ăzboi mondial se caracterizează prin crize sociale şi

economice de o mare extensiune, afectând grupuri mari de oameni şi categorii de vârstă

dintre cele mai diverse. Se remarcă , dup ă Marea Criz ă dintre 1929-1933, o nou ă

politică lansat ă de pre şedintele Roosevelt prin denumirea de New Deal caracterizată prin obiectivele de combatere a săr ăciei şi şomajului în rândul americanilor.

În acţiunile de protecţie socială un loc aparte îl ocup ă Raportul Beveridge din

Marea Britanie (1941). El recomanda un sistem integrat de securitate socială prin care

se încerca o protecţie globală a individului (from cradle-tograve).

Etape ale procesului de integrare socială11

:

• 1957 – in Tratatul de la Roma se găsesc articole referitoare la libera circulaţie amuncitorilor şi la libertatea de stabilire a acestora, în contextul creării pieţeiComune .Instrument de finanţare : Fondul Social European

• 1986 – in Actul Unic European (The Single European Act) se pune accentul pe

sănătate şi siguranţa la locul de muncă, introduce dialogul social şi conceptul decoeziune economică şi socială . Instrument de finan ţare : Fondul de coeziune

economică şi socială • 1989 - se adopta primul document programatic al politicii sociale – Carta

Socială , ce stabileşte drepturile sociale fundamentale şi direcţiile de acţiune ale politicii sociale.

• 1990 - in Tratatul de la Maastricht (ratificat în 1992) se stabile şte unul dintre

11 Mai multe detalii se gasesc in lucrarea POLITICA SOCIAL Ă elaborat ă în cadrul proiectului Phare RO0006.18.02 i disponibil ă pe : http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/Politica%20sociala.pdf



George POEDE

16

obiectivele Uniunii : atingerea unui „nivel ridicat de ocupare a for ţei de muncă şi protecţiei sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi [...] creşterea standardelor de viaţă şi acalităţii vieţii...”

• 1991 – in Protocolul Social (Social Policy Protocol) se clarifică obiectivele politicii sociale: combaterea excluziunii sociale, dezvoltarearesurselor umane, promovarea ocupării for ţei de muncă, îmbunătăţirea

condiţiilor de viaţă şi de muncă • 1993- Cartea Verde (Green Paper )- discu ii despre viitorul politicilor

sociale• 1994 - Cartea Albă (White Paper ) – se stabilesc priorităţile politicii

sociale până în anul 2000• 1997- prin Tratatul de la Amsterdam (ratificat în 1999) este abrogat

Protocolul Social, este lansat Acordul Social (Social Policy Agreement )şi este integrat un nou articol în Tratatul UE, un articol privind ocupareafor ţei de muncă şi cunoscut ca Titlul VIII

• 2000 - Strategia de la Lisabona ( Lisbon Strategy), prin care este stabilitobiectivul pe zece ani al Uniunii Europene, reprezentat de transformareaeconomiei comunitare în cea mai competitivă economie bazat ă pecunoaştere.

• 2000 - Agenda Politicii Sociale preia obiectivele specifice şi elementeale strategiei ce ţin de politica socială şi le converteşte într-un programde acţiune pe 5 ani, care constituie cadrul politicii sociale actuale

• 2007- Constitutia europeana, Lisabona : "Uniunea combate excluziuneasocială şi discriminările şi promovează justi ţia şi protecţia sociale,egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţiadrepturilor copilului. Aceasta promovează coeziunea economic ă, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre"

Temă Accesati Jurnalul Oficial al Uniunii Europene : http://eur-lex.europa.eu/JOIndex.do i

faceti o fi ă de lectur ă (pentru fiecare tratat in parte) cu reglementarile specifice politicii sociale.



Politici sociale

17

III. Sistem pol itic şi polit ici sociale

Studiul sistemului politic contribuie la înţelegerea modului în care societăţile

contemporane adoptă reglement ările de politică social ă dar şi a acţiunii unor agenţi

politici importanţi care mediază între diversele grupuri şi instituţiile politice.

Modelul sistemic în analiza fenomenelor politice a fost lansat de David Easton

în anii ’60. Analiza sistemică se centreaz ă pe tranzac ţiile dintre sistem şi mediul său.

Aici apare ruptura teoretică fa ţă analiza tradi ţională a proceselor politice politice. David

Easton arată c ă ştiinţa politică s-a preocupat mai ales de studiul structurii interne a

sistemului politic şi de mecanismele de luare a deciziilor.Easton propune considerarea sistemului politic ca o „cutie neagr ă”, analiza

centrându-se pe rela ţ iile dintre sistem cu mediul său. Mediul sistemului cuprinde

două categorii, mediul intra-societal şi extra-societal. Mediul intra-societal este

compus din sistemul social, ecologic, biologic, al sistemelor de personalitate, iar

cel extra-societal este compus din sistemele ecologice, sociale şi politice

internaţionale.

Din acest mediu provin o serie de intr ări (input ) împăr ţite de Easton în doua

categorii, exigenţe şi sprijin. Spre exemplu, un grup profesional cere autorităţilor să

voteze o lege prin care să satisfac ă unele cerin ţe formulate de muncitori aflaţi în pericolde a fi licenţiaţi. Aceasta reprezintă o cerin ţă, o exigenţă exprimat ă fa ţă de puterile

publice. Sprijinul (support ) reprezintă o manifestare favorabil ă fa ţă de puterile publice.

Dacă exprimarea unor exigen ţe numeroase şi contradictorii reprezintă o probabilitate

destul de mare de „stress” pentru sistemul politic, suportul nu face decât să înt ărească

capacitatea sistemului de a r ăspunde diverselor cerinţe care vin din partea grupurilor şi

instituţiilor sociale. Ieşirile (output ) conţin diverse decizii şi acţiuni ale autorităţilor

politice ca r ăspuns la intr ări.

Suportul ca întărire a sistemului provine dintr-un r ăspuns corect pe care acesta îl

elaborează fa ţă de exigen ţele ce provin din mediul social, r ăspuns perceput printr-o

evaluare a impactului prin studiul feed-back-ului.Funcţionarea sistemului politic evidenţiază o serie de probleme grupate de

Easton în patru probleme specifice unui sistem politic:

formularea cerinţelor,

reducerea cerinţelor,

problema susţinerilor,

retroacţiunea.



George POEDE

18

Problemele sociale ca obiect al studiului politicilor sociale pot constitui o sursă

de suprasarcină calitativ ă şi cantitativă pentru sistem. Aspectul calitativ provine din

complexitatea cerinţelor prezentate sistemului, iar cel cantitativ din coagularea numerică

a problemelor încât sistemul nu le mai poate trata. Abordarea sistemică a fenomenelor

politice arată c ă exist ă un prag de absorb ţie a problemelor care nu poate fi depăşit f ăr ă

punerea în pericol a capacităţii de reglare societală. De aceea există dou ă mecanisme dereglare a conversiunii nevoilor sociale în cerinţe politice, structurală şi culturală. Prin

reglarea structurală, o cerinţă politic ă apare ca rezultat al exprim ării ei în sistem prin

existenţa unor roluri specializate, parlamentari, notabili, partide politice, grupuri de

presiune, chiar autorităţi politice. Reglarea culturală pune accentul pe caracterul

admisibil al conţinutului unor exigenţe. Spre exemplu, folosirea violenţei în formularea

cerinţelor este limitată în societ ăţile democratice prin valorile acestora şi prin

prevederile constituţionale referitoare la manifestarea for ţei în societate.

Reducerea exigenţelor constituie procesul prin care cerin ţele sunt reduse la câteva

alternative pe care sistemul le poate trata. Structurile de reducere sunt

reprezentate de partidele politice care formulează o exigen ţă unic ă, parlament,

guvern. Capacitatea de reducere depinde de natura partidistă a sistemului

politic. Sistemele bi-partidiste contribuie în modul celor mai eficient la

procesul de reducere pe când sistemele multipartidiste prin capacitatea mai

redusă de reducere (coali ţii care impun compromisuri politice) se

caracterizează printr-un grad mare de instabilitate.

Susţinerile sistemului reprezintă un fenomen de compensare a c ărui intensitate

difer ă în func ţie de exigenţele adresate sistemului.Există trei elemente de

susţinere în sistemul politic, comunitatea, regimul şi autorităţile. Socializarea

politică, amenajări constituţionale în favoarea unor grupuri sociale, „regulile jocului” democratic cu valorile sale, structura puterii, normele de legitimitate,

sunt r ăspunsuri frecvente la „provocările” mediului.

În lucrarea sa „Welfare State in Transition – National Adaptations in Global Economies”,12

Gϑsta Esping-Andersen analizează o serie de schimb ări care au loc în diverse modele ale statului

bunăstării13.. Sunt trecute în revistă modelele consacrate ale statelor bun ăstării, însă nu se ignor ă nici

12 Esping-Andersen,G - Welfare State in Transition – National Adaptations in Global Economies

13 ,,Esenţa statului bunăstării este garantarea guvernamentală a unor standarde minime privind venitul,

alimentaţia, sănătatea, educaţia şi locuinţa, asigurate fiecarui cetaţean ca drepturi sociale"13 . Securitate socială

a luat forma unei asigurări sociale contra riscurilor de baza ale vieţii industriale: accidente la locul de muncă,

boli profesionale, şomaj, bătrâneţe" Standardele sociale minime, asigurări sociale contra riscurilor de bază ale

vieţii industriale , accidente la locul de munca, boli profesionale, şomaj, bătrâneţe, nu pot fi periclitate decât în

cazul pierderii veniturilor, deci la persoanele rămase f ără loc de muncă.

Denumirea ,,Welfare State" este relativ recentă, fiind legată de perioada anilor '40, de Marea Britanie şi

de numele economistului J.M.Keynes, respectiv al lordului W.H.Beveridge. Aceştia au dat o replică modelului

războinic ,,Warfare State" şi au prefigurat evoluţia democraţiilor occidentale după încheierea războiului.



Politici sociale

19

noile state apărute care dezvoltă, uneori, modele particulare; sunt avute în vedere state din Europa

Centrală şi de Est, ţările asiatice, Statele Americii Latine .

Conform clasificarii lui Gϑsta Esping-Andersen, se pot distinge trei mari tipuri de regimuri

politice ale bunăstării (Welfare State Regimes): regimul liberal (american), regimul conservator (german)

şi regimul social-democrat (scandinav). Mă voi opri pu ţin asupra acestor modele, nu înainte de a

menţiona că exista şi alte clasificări în domeniu, poate mai puţin utilizate în studiul politicii sociale dar la

fel de utile, cum ar fi : modelul nordic şi anglo-saxon (corespunzator regimului social-democrat

scandinav), modelul continental (corespunzator regimului conservator german) şi modelul sudic

(,,rudimentar", corespunzător statelor mai puţin dezvoltate ale Uniunii Europene).

Modelul social-democrat se bazeaza pe spiritul keynesian al anilor`40-50 şi încorporează

următoarele elemente: universalitatea drepturilor sociale, egalitatea beneficiilor sociale (indiferent de

nivelul veniturilor realizate în timpul vietii active), intervenţia planificatoare a statului în economie pentru

asigurarea ocupării depline a for ţei de muncă, finanţarea predominant bugetar ă a beneficiilor sociale (pe

baza unui nivel general înalt de impozitare) şi o puternică birocra ţie care să deserveasc ă re ţeaua

serviciilor publice.

Modelul conservator, aplicat în majoritatea ţărilor europene în frunte cu Germania, are o

pronunţată baz ă ocupa ţională şi asigur ă propor ţionalitatea beneficiilor sociale cu veniturile directe

obţinute din muncă. Având în centrul său sistemul tradiţional al asigur ărilor, securitatea socială este

finanţată nu din impozite pl ătite statului ci din contribuţiile angajaţilor şi angajatorilor la fondurile

autonome de asigur ări. Fiscalitatea este rezonabilă iar politicile economice au un pronun ţat caracter

liberal.

Modelul liberal este caracterizat de o responsabilitate mai redus ă a statului în garantarea

bunăstării, ponderea dominantă revenind sectorului privat (s ănătate, învăţământ, asigur ări), sectorului

non-guvernamental (servicii sociale personale sau comunitare) şi evident individului însuşi. Filosofia

beneficiilor sociale este selectivă şi restrictivă, bazată pe testarea riguroas ă a veniturilor, urmând ca statul

să intervin ă de o maniera minimal ă, numai în ajutorul celor efectiv săraci, prin acordarea de asistenţă

socialănon-contributiv ă. Nivelul general de impozitare este scăzut iar managementul serviciilor publice a

fost debirocratizat şi orientat spre eficienţă. Marea Britanie şi Irlanda au adoptat modelul Beveridge, în

cadrul căruia transferurile sociale merg îndeosebi spre cei angajaţi în muncă (de vârst ă activ ă), care

realizează venituri salariale relativ mici; acest sistem este complementat cu existen ţa unei plase de ultim

resort social, sub forma unei scheme de asistenţă social ă relativ dezvoltat ă ; este vorba de o abordare

Ulterior, autorii francezi au completat lista sinonimelor pentru noul sistem care se năştea: statul-providenţă sau asistenţial. Autorii germani, mult mai reticenţi în a atribui denumiri entuziaste s-au limitat la a aprecia acest

model drept ,,stat social", utilizând mai putin termenul de stat al bunăstării. În Statele Unite domina

interpretarea republicană, conceptul de Workfare condiţionând beneficiile sociale de muncă.13

“Statul bunăstării” pune in evidenţă dificultatea ideei că statul bunăstării îmbină relaţiile derulate în

sistemul public cu cele din domeniul privat, relaţii ce se subordonează obiectivului primordial al bunăstării

oamenilor, consta in punerea în practică.



George POEDE

20

liberală a bun ăstării, de un minim model social. Prototipul acestui model îl reprezinta Statele Unite, însă

repere importante de liberalism întâlnim şi în Marea Britanie, Canada, Australia, respectiv în cazul ţărilor

din Asia de Sud-Est.

Modelul Scandinav, denumit adesea şi Modelul Nordic, definit de experienţele din Danemarca,

Finlanda, Suedia, ţări care efectuează cele mai ridicate cheltuieli relative şi acordă beneficiile sociale pe

principiul cetăţeniei. Acestea practică totodat ă impuneri publice relativ ridicate şi utilizează o varietate

largă de instrumente şi politici sociale active.

Modelul Continental – cunoscut şi sub denumirea de Modelul Corporatist sau de Modelul

Renan, regăsit în Austria, Belgia, Franţa, Germania, care au adoptat modelul Bismark, bazat extensiv pe

scheme de asigur ări sociale, finanţate prin contribuţiile celor angajaţi în muncă care au dezvoltat o

puternică protec ţie socială; dintre noile membre ale UE, adepte ale acestui « puternic model social

european » se număr ă Ungaria, Cehia sau Polonia.

Modelul mediteranean, regăsit în ţările sud-europene - Grecia, Italia, Spania, Portugalia, care

au generat un model bazat extensiv pe sisteme de asigur ări sociale, în cadrul cărora beneficiile acordate

sunt larg segmentate, potrivit statusurilor contribuabililor. În cadrul acestor ţări se practică cheltuieli

sociale reduse combinate cu reţele de sprijin obţinut prin intermediul familiei. Acest lucru este posibil în

opinia specialiştilor, ca urmare a păstr ării în această zon ă a Europei a caracteristicilor societ ăţii agrare.

Modelul « catching-up », nu este încă elaborat, dar se refer ă la caracteristicile noilor state

membre ale UE, care au aderat în 2004. În aceste ţări au fost înfiinţate unele instituţii sociale abia după

perioada de tranziţie. Eforturile acestor ţări pentru realizarea unei bunăstări sociale sunt îngreunate de o

serie de dificultăţi financiare, ceea ce însă nu le opre şte să aspire la o atingere a nivelului de via ţă din

vechile membre UE , prin diverse metode. Tocmai datorită acestor eforturi, s-a n ăscut şi această denumire

de model « catching-up ».

Temă

Analiza i caracteristicile celor 3 modele consacrate : Liberal modern – SUA, Social

democrat- Suedia, Conservator modern -Germania



Politici sociale

21

IV. Agenţi ai politicilor sociale

Rolul statului în formularea, adoptarea şi implementarea politicilor sociale

reprezintă un domeniu privilegiat al studiului acestuia din perspectiva politicilor sociale.

Intrebarea fundamentală este aceea legat ă de condi ţiile care legitimează interven ţia

statală în via ţa socială, valorile politice care stau la baza acţiunii politice. Literatura de

specialitate a structurat studiul statului pe două ipostaze ale acestuia, statul protector şi

statul bunăstării generale.

Statul protector reprezintă o formul ă de a defini acele institu ţii statale care se

caracterizează prin minimum de interven ţie în viaţa socială şi economică, activitatea

acestuia limitându-se la asigurarea ordinii interne şi la garantarea şi apărarea

proprietăţii private.

Susţinerile ideologice ale statului protector pot fi găsite în două perioade distincte în

lucr ările filosofilor contractului (Hobbes, Locke) şi în liberalismul non-intervenţionist.

Liberalismulnon-intervenţionist este ilustrat de Adam Smith şi F.A. Hayek. In lucr ările

sale, mai ale în Avuţia naţiunilor, Smith consider ă c ă libera concuren ţă, liber-

schimbismul produce, printr-un joc al „mâinii invizibile”, prosperitate şi realizează

echilibrul pieţei. Orice intervenţie statală în economie este o atingere a liberei

concurenţe. De aceea, statul trebuie să aib ă în vedere func ţii precise cum ar fi acelea de

a asigura ordinea, de a respecta justiţia şi de a proteja proprietatea. Hayek a fost principalul adversar al lui Keynes care promova în anii ’30 o extindere a rolului statului.

Apăr ător al iniţiativei private şi a libertăţii individuale, Hayek este un promotor al pieţei

în reglarea fenomenelor sociale şi economice. De aceea statul este doar un garant al

democraţiei definită ca metod ă de organizare social ă a c ărei funcţie este aceea de a

asigura apărarea libertăţii fiecăruia împotriva oricărei puteri arbitrare.

Statul bunăstării generale sau Statul Providenţă este definit ca un ansamblu de

activităţi, servicii, de reglementare a veniturilor provenite din transferuri exercitate de

puterea publică în vederea cre şterii bunăstării colectivităţii naţionale sau modificării

repartiţiei bunăstării în cadrul populaţiei. Serviciile publice, politica socială şi politica

economică constituie dimensiunile specifice ale Statului Bun ăstării Generale.

Primul serviciu public instituit a fost acela al instrucţiei publice. El este

considerat ca un bun public, ca o nevoie a tuturor. Sunt asumate pe rând şi alte activităţi

încât Statul Bunăstării produce de-a lungul timpului o vastă re ţea de servicii publice.

Politica socială are un rol central între cele trei dimensiuni şi dă nota definitorie

pentru Statul Bunăstării sau, cum mai apare adesea, Statul Providenţă. Ea se exercită



George POEDE

22

printr-un sistem de servicii sociale şi asigur ări prin care sunt puse la adă post grupuri

sociale defavorizate ale căror drepturi social-economice sunt ameninţate de mecanis-

mele concurenţiale ale pieţei.

Dimensiunea economică se înscrie în perspectiva macro-economic ă deschis ă de

John Maynard Keynes în care controlul central necesar asigur ării unei depline ocupări a

for ţei de muncă implic ă în mod automat o extindere a func ţiilor tradiţionale ale statului.Prima mare experienţă economico-social ă a fost politica New Deal-ului a pre şedintelui

F. Roosevelt. Elementele politicii economice specifice formei bunăstării generale a

statului contemporan sunt politica preţurilor, acţiunea asupra ratei dobânzii, cheltuielile

publice în măsura în care ele implică activit ăţi economice, subvenţiile acordate

sectoarelor în dificultate sau în dezvoltare şi naţionalizarea întreprinderilor sau preluarea

cotelor de participare la capitalul întreprinderilor.

Extinderea rolului economic al statului transformă economia capitalist ă într-o econo-

mie mixtă.

Consecinţele activităţilor specifice statului bunăstării generale se manifestă prin cre şte-rea sectorului public în economie într-o propor ţie neatinsă pân ă acum în societ ăţile

contemporane, printr-o deplasare a maselor monetare din sfera productivă în aceea a

politicilor şi programelor sociale, prin creşterea raportului dintre cheltuielile publice

raportate la produsul intern brut şi prin apariţia unui deficit curent în finanţele publice

care se corelează cu o cre ştere a prelevărilor fiscale raportate la produsul intern brut.

Legitimarea ideologică a statului bun ăstării este preluată de doctrinele social-

democrate contemporane care şi-au propus o „îmblânzire a capitalismului” potrivit unei

expresii a lui Willi Brandt. Spre exemplu, Adolf Wagner promovează în lucrarea sa un

socialism în care rolul statului progresează în aceea şi măsur ă ca şi democraţia. În

„Fundamentul economiei politice”, Wagner constată c ă extinderea rolului statului este

legată de progresul civiliza ţiei şi de dezvoltarea nevoilor colective. Amplificarea

serviciilor publice r ăspunde apariţiei nevoilor colective (educaţie, sănătate, transporturi,

poştă) a căror satisfacere nu este rentabilă pentru o întreprindere privat ă dar care este un

imperativ moral. Temele pe care Wagner le lanseză în dezbaterea politic ă şi socială sunt

cele de civilizaţie asociate cu justiţia distributivă, cu serviciile publice şi democraţia.

Reprezentantul tipic al formei Statului Bunăstării Generale este John Maynard

Keynes.

Ideea fundamentală este aceea c ă redistribuirea bog ăţiei naţionale prin intermediultransferurilor sociale este profitabilă pentru cre şterea economică.

În lucrarea sa Teoria generală a utilizării for ţ ei de muncă , a dobânzii şi a monedei,

Keynes preconizează o larg ă extindere a func ţiilor statului, fapt ce implică o politic ă

economică (ac ţiunea asupra ratei dobânzii pentru a încuraja investiţiile şi cheltuieli

publice sub forma lucr ărilor publice care creează locuri de munc ă, stimulând prin salarii

„cererea efectivă”) şi o politică social ă (transferuri sociale sub forma presta ţiilor de



Politici sociale

23

securitate socială, creşteri salariale care măresc puterea de cumpărare şi favorizează

cererea efectivă). Cele două politici au drept consecin ţă o stimulare a a produc ţiei şi o

creştere a economiei globale care resoarbe for ţa de muncă neutilizat ă.

Critica Statului Bunăstării Generale este axată pe trei direc ţii:

Protestul împotriva fiscalităţii excesive; atunci când impozitele cresc prea mult

încasările fiscale tind spre zero. O politică de relansare gra ţie unei creşteri salariale nu favorizează în mod

necesar producţia naţională astfel încât s ă produc ă acele efecte din teoria lui

Keynes.

Costul factorului muncă la care se adaug ă sarcinile sociale constituie o frân ă în

calea competiţiei şi un handicap în concurenţa internaţională.

Partidele pol itice

Partidele politice reprezintă unul din actorii politici cu rol fundamental în

identificarea şi definirea problemelor sociale. Partidele reprezentate în parlament

precum şi partidele aflate la guvernare utilizează analiza problemelor sociale pentru a

formula politici şi programe sociale. Dimensiunea socială din activitatea partidelor este

explicabilă prin necesitatea de a da un r ăspuns problemelor sociale cu care se confruntă

societăţile contemporane. Definiţiile date partidelor politice pun accent pe acţiunea

politică a acestora care are drep obiectiv participarea la guvernare şi medierea dintre

guvernanţi şi guvernaţi. De aceea, partidul politic reprezintă o organiza ţie cu caracter

permanent, structurat ierarhic şi geografic a cărui finalitate este exercitarea puterii

politice pe baza unui program pentru care a primit un sprijin din partea electoratului în

cadrul unei competiţii politice libere. Există o varietate de partide dar majoritatea dintreele poate intra într-una din cele două tipuri generale propuse de Maurice Duverger,

partide de origine parlamentară şi partide de origine exterioară parlamentelor.

Primul tip apare în contextul existenţei instituţiei parlamentului în care grupurile parla-

mentare s-au format pe baza afinităţilor politice. Extinderea sufragiului popular a

generat necesitatea de a constitui comitete electorale precum şi legături între acestea la

nivel naţional. Ele au permis organizarea unei structuri cu caracter permanent sub forma

partidelor politice.

Partidele exterioare parlamentelor reprezint ă dintr-un punct de vedere chiar

rezultatul presiunii sociale pe care diverse sindicate, asociaţii, societăţi de gândire au

exercitat-o asupra parlamentelor pentru reprezentarea intereselor lor predominantsociale. Există o multitudine de clasific ări în cadrul partidelor politice dar evoluţiile

sociologice din societăţile contemporane explică apari ţia unui tip de partid denumit

„catch-all parties „care se ridică dincolo de clivajele sociale care au marcat mult ă vreme

realităţile socio-politice din secolul al XX-lea. Un astfel de partid implică o relativizare

a rigorii ideologice şi o creştere a preocupării pentru pragmatismul abordării proble-

melor politice inclusiv a celor sociale devenite probleme de interes major.



George POEDE

24

Mişcările sociale

Alain Touraine în „Sociologie de l’action” defineşte mişcările sociale ca

organizaţii structurate care apăr ă sau promoveaz ă interesele membrilor s ăi care pot fi

dintre cele mai diverse, cu mijloace care pleacă de la simpla publicitate pîn ă la

presiunea morală şi violenţa fizică. Acelaşi autor stabileşte trei principii şi trei funcţiiale mişcărilor sociale. Principiul identităţii ne arată pe cine reprezin ţă o mi şcare, ce

interese apăr ă sau promoveaz ă, dacă sunt grupuri specifice sau grupuri cu caracter

global (asociaţia consumatorilor). Principiul opoziţiei reflectă faptul c ă o mi şcare luptă

întotdeauna împotriva unui blocaj, rezistenţe, iner ţii, iar principiul totalităţii evidenţiază

tipul de valori în numele cărora o mişcare acţionează, valori considerate ca fiind ale

întregii societăţi. Touraine apreciază faptul c ă mi şcările sociale reprezintă un spa ţiu în

care se creează noi valori. De aceea orice studiu al schimb ării sociale trebuie să ia în

considerare şi valorile noi apărute în legitimarea acţiunii mişcărilor sociale. Mişcările

sociale înddeplinesc funcţii de mediere, de clarificare a conştiinţei colective şi de

presiune aupra autorităţilor publice.

Grupurile de interes şi grupurile de presiune consti tuie deja o realitate

tradiţională a sistemelor politice moderne

Grupurile de interes se transformă în grupuri de presiune atunci când încearc ă s ă

obţină de la puterile publice unele reglement ări cu caracter pozitiv pentru interesele lor.

Organizaţiile profesionale sau organizaţiile cu vocaţie ideologică intr ă în categoria

grupurilor de interes care pot desf ăşura şi presiuni în sistemul politic. Există unele

condiţii de eficacitate a acţiunii grupurilor de interese enumerate de Jean Meynaud în

„Les groupes de pression”. În cadrul lor reţinem numărul membrilor, capacitatea

financiară, capacitatea instituţională şi statutul social.

Temă

Alcătuiţi un text de trei pagini în care să analiza ţi politica socială a unui partid

politic din Romania.



Politici sociale

25

V. Analiza problemelor sociale

Întrucât analiza unei politici sociale este dependentă de modul de definire a problemei sociale este important să stabilim parametrii problemei sociale ce se situeaz ă în centrul politicii sociale şi care determină, în principal, obiectivele politicii. O astfel deanaliză (Rosenberg) se structureaz ă pe urm ătoarele componente:

1. natura problemei;2. cauzele acesteia;3. politici sociale operaţionale centrate pe respectiva problemă;4. scopuri obiective şi tipuri de intervenţii;5. concordanţa dintre intervenţiile sociale şi valorile profesionale;

Natura problemei

Lămurirea naturii problemei ce constituie preocuparea unei politici publiceimplică un efort de definire a acesteia. Într-un prim stadiu, analistul va c ăuta să investigheze semnificaţia respectivei probleme în spaţiul public, indivizii şi grupurileafectate precum şi modalităţile de identificare a grupurilor de risc. Apoi, este important

să ştim cine o defineşte ca fiind o problemă social ă precum şi motivaţia acestei acţiunisau cine nu o ia în considerare ca o preocupare deosebită pentru autorit ăţile publice.Aici, pot interveni factori şi valori personale, elemente ideologice sau credinţa în

inutilitatea rezolvării problemei. În acest context, trebuie identificate grupurile care

controlează puterea în cadrul unei comunit ăţi, societăţi, dar şi resursele ce influenţează evoluţia şi caracteristicile problemei studiate.

Cauzele problemei

În abordarea cauzelor problemelor sociale, analistul va reliefa două tipuri decauze: surse structurale ale problemei şi cauze legate de situaţia indivizilor afectaţi deacea problemă. În prima categorie intr ă valorile şi normele sociale, ideologiile politice,distribuţia puterii, politici şi programe destinate rezolvării problemei. În cea de-a doua,cauzele sunt reprezentate de factori socio-psihologici, cunoştinţe, deprinderi, valori

personale. De asemenea, este interesant de ştiut, măsura în care unele fenomenetranzitorii cum ar fi crize internaţionale, factori sezonieri sau alţi factori, pot constituicauze ale unor probleme sociale.

Politici şi programe sociale operaţionale

În acest stadiu al analizei problemei, analistul politic este preocupat decunoaşterea acelor politici şi programe care au avut sau vizează ca obiectiv, rezolvarea



George POEDE

26

problemei. Ştiut fiind faptul că definirea problemei este deosebit de important ă înîncercarea de evaluare a diverselor politici şi programe , analistul va căuta să reliefezeatât încercările de definire cât şi practicile de evaluare a rezultatelor programelor şi politicilor sociale precum şi aspectele concrete de utilizare a rezultatelor.

Cel mai dificil fapt este acela de a aprecia gradul în care programele şi politicile

existente au redus dimensiunile generale ale problemei analizate, au contribuit laagravarea ei sau nu au reuşit să determine schimbarea în sensul indicat de obiectiveleurmărite.

Scopuri , obiective şi intervenţii

Analistul este preocupat de scopul general al politicii şi de măsura în care acesta

reprezintă un ideal sau unul ce poate fi atins prin implementare şi funcţionare corectă a

politicii sau programului analizat. El va urmări acele obiective ce pot fi atinse, obiective

a căror determinare trebuie să ia în considerare constrângerile ra ţionale şi non-raţionale.

Obiectivele pot fi formulate în raport cu globalitatea problemei, cu câteva aspecte aleacesteia, cu grupul– ţintă şi grupurile de risc sau în funcţie de un sub-grup al populaţiei

studiate. Întrucât cauzele ce determină apari ţia şi formele de manifestare a problemei

analizate au fost împăr ţite în două categorii – structurale şi individuale – este important

de precizat natura şi tipul de intervenţii la nivel structural şi individual care vor conduce

la atingerea obiectivelor formulate în etapa iniţială. Analiza problemei sociale va

identifica instituţiile, organizaţiile şi centrele de decizie responsabile pentru rezolvarea

problemei. Analiza va evidenţia sursele majore de sprijin pentru realizarea scopurilor şi

obiectivelor fixate. Ele pot fi personalităţi politice influente, parlamentari, mass-media,

opinia publică, persoane cu vizibilitate socială.

În corelaţie cu sursele de sprijin, analistul va investiga şi găsi acele surse majorede rezistenţă la schimbare, pentru c ă ra ţiunea intervenţiilor la nivel structural şi

individual vizează o schimbare profund ă în situa ţia celor afectaţi de natura problemei

sociale. Cunoaşterea elementelor ce constituie o rezistenţă fa ţă de schimbarea avut ă în

vedere de program sau de politica publică are semnifica ţii profunde, conducând spre

alegerea unuia din tipurile posibile de strategie. Strategiile consensuale vizează schim-

barea prin utilizarea informării publice, schimbarea valorilor şi atitudinilor, strategiile

politice fac apel la negocieri şi compromis, iar strategiile conflictuale se centrează mai

ales pe confruntare şi protest.

Ultima parte a analizei problemei se concentrează asupra concordan ţei dintre

caracterul acţiunilor şi strategiilor cu valorile profesionale, cu deontologia profesiei

Temă

Alegeţi o problemă social ă pe care s ă o defini ţi prin modelul analizei problemei

prezentat anterior. (maximum 5 pagini ).



Politici sociale

27

VI. Ghidul de analiză pentru un program social

Scopul acestui paragraf este acela de a sugera câteva îndrumări pentru analiza

unui program social. În analiza programului trebuie ţinut cont de câteva elemente

printre care reţinem caracterul programului (naţional, zonal sau local) şi stadiul în care

se află acesta (recent implementat, în stadiu de formulare, un program mai vechi sau o

problemă pentru care nu s-a sugerat înc ă nici un program) . Structura unui astfel de

cadru ar putea avea următoarele componente:

Scopul şi obiectivele programului

A. Care sunt problemele umane specifice pe care programul încearcă să le rezolve?

1. Cum este definită esen ţa problemei abordate de către indivizi, familii, grupuri,

comunităţi, etc.);

2. În ce constă programul de ajutorare în interiorul popula ţiei ţintă ?- o mai buna

profesionalizare a individului, un venit mai ridicat pentru familiile cu venit

scăzut, maximizarea participării cetăţeneşti, etc.?

3. Care sunt caracteristicile persoanelor afectate de problema socială ?

4. Care sunt dimensiunile problemei (indicatori cantitativi, calitativi, arie de

r ăspândire, etc.) si ce propor ţie din grupul ţintă va fi acoperit ă de program?

5. Care sunt obiectivele dorite ale programului formulate în raport cu grupul ţintă?B. Care este nivelul la care intervine programul?

1. Prevenţie – atenuare sau eliminarea condiţiilor care generează sau agraveaz ă

dificultăţile sau lipsurile definite de analiza problemei

2. Intervenţie – limitarea si stabilizarea posibilităţii de a face faţă contextului ;

C. Care sunt obiectivele declarate oficial? Dacă exist ă mai multe obiective la nivele

diferite (plan local, zonal, naţional) este necesar ă identificarea diferen ţelor în

orientarea grupurilor în raport cu soluţiile la problema socială vizat ă de program.

D Care sunt obiectivele programului pe termen scurt şi pe termen lung ?

E Care sunt cunoştinţele fundamentale (relaţiile cauză-efect) pe care se bazează

obiectivele programului? Cât de realiste sunt obiectivele programului ţinând contde volumul de cunoştinţe referitoare la problema dată?

Factori istori ci si sociali

A. În ce context istoric (social, cultural, legal) a evoluat problema?

B. Care este semnificaţia problemei pentru societate?



George POEDE

28

C. Care sunt factorii majori care au generat problema sau care au contribuit la

agravarea ei?

D. Ce soluţii au fost aplicate, dintr-o perspectivă istoric ă, problemei aflate în

centrul programului social?

E. În ce măsura soluţiile aplicate au avut succes?

Natura programului

A. Care sunt serviciile ce urmează a fi incluse în program?

B. Care sunt planurile privitoare la utilizarea resurselor existente, la facilităţi si

folosirea si coordonarea facilităţilor deja existente?

C. Sub ce auspicii se va administra programul(locale, naţionale, private, publice,

etc.)?

D. Care sunt responsabilităţile atribuite fiecărui nivel, atunci când sunt implicate

mai multe nivele în administrarea, reglementarea şi evaluarea programului ?

E. Care este modul de finanţare? Care sunt cerinţele si mărimea angajamentuluifinanciar a diferitelor surse de finanţare?

F. Care este distribuţia planificată a resurselor financiare în cadrul programului

(construcţie, antrenarea mâinii de lucru, servicii directe, etc.)?

Implementarea programului

A. Care sunt cerinţele referitoare la personal ?

1. Cum va fi utilizată for ţa de munca existentă?

2. Ce for ţă de munc ă suplimentar ă va trebui s ă fie angajat ă?

3. Accentul programului cade pe utilizarea resurselor tradiţionale de for ţă demuncă sau pe folosirea liderilor din alte domenii şi surse non-profesionale?

4. Având în vedere constrângerile existente, care sunt alternativele utilizării

eficiente a for ţei de muncă?

5. În ce zone programul poate fi slab, cu for ţa de muncă limitat ă sau nepreg ătită şi

în ce zone poate r ămâne relativ puternic?

B. Cum este finanţat programul?

1. Care este propor ţia cu care fiecare grup contribuie la bugetul total?

2. Care sunt cerinţele acestor grupuri şi în ce mod interacţionează (antagonist sau

complementar) cu desf ăşurarea programului şi atingerea obiectivului?

3. Care sunt alternativele posibile pentru diferitele modele de finanţare?

4. Pentru anumite activităţi şi funcţii, este necesar suport guvernamental? Daca da,

este suficient interesul naţional pentru a justifica ajutorul guvernamental?

5. Care au fost schimbările semnificative în cadrul bugetului total, din momentul

iniţial al conceperii programului?

6. Ce alte agenţii, organizaţii, etc. au fost finanţate în vederea împlinirii unor

scopuri similare?



Politici sociale

29

C. Care sunt relaţiile externe cu instituţiile, agenţiile, grupurile de interes, deja

existente?

1. Care sunt sursele externe de care depinde programul ?

2. Ce surse externe sunt dependente de serviciile, for ţa de muncă, (altele) oferite

prin intermediul programului?

3. În ce măsur ă încearc ă programul s ă coopteze lideri locali şi persoane cedemonstrează antagonism fa ţă de program; în ce m ăsur ă aceast ă cooptare

înregistrează un succes semnificativ ?

D. Care sunt serviciile specifice pe care le oferă programul?

1. Până în prezent, ce propor ţie a populaţiei ţintă a atins programul si ce servicii a

primit?

2. Care este dimensiunea discrepanţei dintre serviciile actuale oferite – în ceea ce

priveşte tipul, numărul lor şi către cine sunt îndreptate – şi cele care au declarate

ca obiective ale programului? Dacă discrepan ţa este semnificativă, cum a

apărut?

3. Care este coeficientul de risc şi care sunt implicaţiile acestuia asupra eficacităţiisau eficienţei întregului program?

4. Sunt serviciile oferite realiste în ceea ce priveşte nevoile şi caracteristicile

clienţilor?

5. Livrarea serviciilor se bazează pe o singur ă orientare teoretic ă sau încorporeaz ă

o abordare multidisciplinar ă a problemei?

Influenţe politice

A. Care sunt principalele grupuri care influenţează şi controlează activit ăţile

programului ?. Care activităţi sunt cel mai mult constrânse de influenţa acestor grupuri?B. Care sunt principalele influenţe politice de la nivel local, zonal, statal care

influenţează eficien ţa programului?

1. În ce măsur ă, diversele paliere ale puterii politice sunt complementare sau

antagonice cu obiectivele programului ?

2. În ce mod a încercat personalul programului să minimalizeze sau s ă maximizeze

influenţa politică a unui grup?

C. Problema tratată prin program, a avut un aspect politic major? Daca da, ce interese

au fost reprezentate şi care a fost rezultatul programului în raport cu aceste interese?

Constrângeri majore şi factori favorizanţi

A. Care sunt principalii factori de constrângere pentru implementarea programului

şi atingerea obiectivului (lipsa cunoştinţelor privitoare la relaţiile cauză-efect,

grupul-ţintă, disputele politice, factorii administrativi, etc.)?

B. Ce factorii pot avea un impact pozitiv în abordarea planificării iniţiale a

programului?



George POEDE

30

C. Ţinând cont de constrângerile existente, care sunt strategiile alternative pentru

optimizarea serviciilor prezente?

D. Care au fost principalii factori responsabili în construirea cu succes programului

sau a unor păr ţi ale acestuia?

Evaluarea

A. Ce criterii au fost folosite de către personalul programului, pentru a stabili

măsura în care au fost îndeplinite scopurile propuse de program? Evaluarea este

stabilita direct sau dedusă indirect?

B. Tehnica de evaluare este una realistă, validă?

C. Ce criterii folosesc grupurile externe în evaluarea eficienţei programului? Cât de

realiste şi valide sunt aceste criterii ?

Temă Analizaţi un program social la alegere prin prisma modelului prezentat.



Politici sociale

31

VII. Cadru general de analiză a unei pol itici sociale

Una din cele mai semnificative dimensiuni ale stiinţei politice este analiza unei politici publice. Ea se bazează în parte pe ştiinţa management-ului şi în special peanaliza sistemelor. Scopul său este acela de a asigura o metodă euristic ă pentruidentificarea unor alternative politice preferabile. (Yehezkel Dror – Design for PolicyScience-New York: American Elsevier, 1971.)

Identificarea unor politici alternative preferabile implică dou ă elemente distincte dar,totodată, aflate în relaţie: inovarea alternativelor şi alegerea celor mai bune alternativedin cele aflate la dispoziţie. În condiţiile unor transformări sociale rapide, inovareaalternativelor politice este, în mod semnificativ, mai importantă decât selec ţia celor

relativ mai bune dintr-o serie de alternative.

În management, analiza politică aduce urm ătoarele componente:1. pătrunderea în universul valorilor, supoziţiilor şi teoriilor tacite, fapt ce

presupune explorarea valorilor ce determină politicile publice, studiul

scopurilor pe termen lung;2. luarea în considerare a variabilelor politice, incluzându-se aici analiza

fezabilităţii politice, a implicaţiilor puterii sociale asupra politicilor alternativeşi analiza consensului politic şi a structurii coaliţiilor, atunci când acest fapt seimpune;

3. tratarea unor aspecte mai largi şi mai complexe (noi scale de cuantificare,necesitatea satisfacerii unor scopuri diverse şi multidimensionale, schimbareainstituţională ca mod principal de schimbare a politicii, sensibilizarea celor ceelaborează politicile, educarea acestora, impactul major al politicii publice;

4. încurajarea creativităţii în inovarea politicilor ; 5. implicaţiile unor fenomene sociale cum ar fi ideologiile, fenomenele de masă.

Explorarea valorilor include un num ăr de aspecte importante, adesea ignoratein componentele practice ale implementării politicilor. Între acestea se regăsescurmătoarele:

1. aspectele ideologice;2. valori latente şi nevoi ce servesc drept motiv fundamental pentru activităţi şi politici, dar care nu pot fi explicate: emoţii, întărirea solidarităţii;

3. semnificaţii şi dimensiuni ale valorilor sociale de bază cum ar fi libertatea,democraţia, egalitatea, participarea, drepturile omului şi altele asemănătoare.

Făr ă tratarea acestora este aproape imposibil ă abordarea problemelor pe care le

presupune orice politică public ă.



George POEDE

32

Fezabilitatea politică

În raport cu analiza politicii, fezabilitatea politică poate fi definit ă în trei maniere

interdependente: a) în raport cu un actor , b) în raport cu o alternativă a politicii, c) în

raport cu o regiune a politicii.

Din punctul de vedere al unui actor (individ, grup, organiza ţie) fezabilitatea politică se

refer ă la spa ţiul unei acţiuni politice efective în care actorul este capabil cu o oarecare

probabilitate, să influen ţeze realitatea, politicile publice şi implementarea lor.

Din această perspectiv ă, fezabilitatea politică este strâns legat ă de conceptele de

influenţă, şi putere. Termenul de political leverage se refer ă la capacitatea unui actor de

influenţa, între alte fenomene, atât politici cât şi implementarea lor.

Din perspectiva unei politici alternative clar definite, fezabilitatea politică se refer ă la

probabilitatea ca aceasta să primeasc ă un suport politic suficient pentru a putea fi

aprobată şi implementată iar în raport cu o problem ă politic ă sau cu un spa ţiu politic,

fezabilitatea politică are în vedere o arie în interiorul c ărora diversele alternative sunt

fezabile din punct de vedere politic.

Termenul de domeniu al fezabilit ăţ ii politice poate fi utilizat ca referent pentru această

întreagă arie de alternative. Fezabilitatea politic ă este implicat ă în evaluarea ini ţială a

succesului unei politici publice, spre exemplu socială, pentru a estima grupurile care o

vor sprijini sau se vor opune acesteia, structura si organizarea lor cât şi puterea fiecărui

grup. Fezabilitatea politică se afl ă într-o rela ţie strânsă cu conceptul de ra ţionalitate

politică. Acesta pare a fi un tip fundamental de raţiune deoarece trateaza problematica păstr ării şi îmbunătăţirii structurilor de decizie, elemente ce se află la baza tuturor

deciziilor.

Lumea politicii sociale are o mare încărcătur ă politic ă cu o competi ţie dur ă între

diversele agenţii şi instituţii sociale centrate pe diferite ţinte sociale sau grupuri cu un

risc social ridicat sau în situaţii dificile. În anumite cazuri, instituţii administrative pot

implementa o politică în a şa fel încât să o conduc ă spre un e şec. De aceea, analistul

trebuie să ia în considerare posibilitatea ca unit ăţile administrative să se opun ă sau s ă

sprijine o politică social ă propus ă sau aflat ă deja în func ţiune.

Pentru a evalua fezabilitatea politică, analistul trebuie să cunoasc ă atitudinea public ă fa ţă de

politica socială, mărimea segmentului de populaţie preocupat de problema socială aflata în

centrul politicii sociale, modul în care se percepe influenţa consecinţelor implementării

politicii asupra situaţiei diverselor grupuri sociale, importanţa politică acordat ă problemei

sociale respective, compatibilitatea dintre climatul economico-social cu cel politic şi cu

valorile sociale. Analistul va trebui să estimeze, totodat ă, posibilităţile de reacţie negativă fa ţă

de politica publică analizat ă din partea unor grupuri care î şi reprezintă amenin ţările faţă de

unele avantaje deţinute până în acel moment.



Politici sociale

33

Fezabilitatea economică

Majoritatea, dacă nu chiar toate politicile sociale fac apel la surse directe şi

indirecte de finanţare. În aprecierea fezabilităţii economice a unei politici sociale

analistul trebuie să aib ă în vedere urm ătoarele condiţii:

care ar fi nivelul minim de finanţare pentru implementarea cu succes a politicii publice ;

dacă exist ă surse adecvate de finan ţare;

în cazul absenţei acestor surse, care ar fi atitudinea cetăţenilor faţă de realocarea

resurselor din buget;

nevoi viitoare de finanţare a politicii sociale

Dat fiind deficitul bugetar destul de mare, este evident faptul că ini ţiativele de

politică social ă vor fi bazate mai ales pe realocarea resurselor existente decât pe

obţinerea altora noi. Pericolul care apare este acela al finanţării insuficiente a tuturor

politicilor şi programelor sociale şi, de aici un grad scăzut de eficacitate a acestora precum şi o probabilitate mai mare a eşecului.

Fezabilitatea administrativă

Chiar dacă o politic ă public ă, socială are o valoare poten ţială deosebit ă, perspec-

tivele sale viitoare de evoluţie depind, într-o măsur ă apreciabil ă, de existenţa unor

instituţii capabile să o implementeze, s ă o dezvolte în practic ă. În acest sens, instituţiile

trebuie să aib ă personalul necesar, resurse, deprinderi, experien ţă. Directorii de program

şi coordonatorii acestora la nivele mai înalte trebuie să manifeste în ţelegere şi simpatie

pentru scopurile programului, obiectivele acestuia cât şi pentru grupul ţintă sau

grupurile aflate într-o relaţie strânsă cu acesta.

Cadrul general de analiză a politicilor sociale elaborat de David Gill (David Gill,

A Systematic Approach to Social Policy Analysis, în Social Service Review: Vol: 44, Nr.

4, December 1970, 421-425.) constă dintr-un set de elemente standardizate cu scopul de

a asigura acoperirea sistematică a tuturor aspectelor considerate ca relevante pentru

înţelegerea politicilor sociale şi a consecinţelor complexe ale acestora asupra societăţii.

În acest sens, autorul sugerează necesitatea de a lua în considerare câteva

prevederi referitoare la existenţa sau non-existenţa unor reglementări juridice în sensul

exprimării unei politici sociale sub o formă juridic ă sau a unor reglement ări administra-

tive ori sub forma unor propuneri legislative.

Cadrul analitic fixat de autor este destinat examin ării unor sarcini distincte, dar

care trebuie privite într-o strânsă interdependen ţă:

1. O primă sarcin ă const ă în în ţelegerea problemei ce se află în centrul unei

politici sociale, fapt ce implică investigarea reparti ţiei acelei probleme pe o

anumită arie geografic ă şi în cadrul anumitor grupuri sociale. Această



George POEDE

34

sarcină impune g ăsirea unor modele explicative şi fixarea obiectivelor avute

în vedere de respectiva politică social ă;

2. Totodată, este necesar să se identifice lan ţul de efecte concrete rezultate din

implementarea politicii sociale;

3. Apoi, atenţia trebuie să se concentreze şi asupra dezvoltării unor politici

alternative, analizată la rândul lor în aceea şi termeni pentru a permitecomparaţii din perspectiva atingerii obiectivelor sau a implicaţiilor pentru

sistemul general al politicilor sociale.

Analistul poate decide limitarea analizei sale la una, două sau trei sarcini, având în

vedere faptul că analiza cre şte în complexitate în raport cu numărul de aspecte abordate.

Tipul de analiză şi acurateţea acesteia depind de gradul de cunoaştere pe care îl posedă

analistul asupra structurii şi funcţionării societăţii şi asupra sistemului curent de politică

socială. Un element important care acţionează în direc ţia întăririi capacităţii descriptive,

analitice şi predictive a cadrului de analiză este reprezentat de tipurile de date precum şi

de tehnicile utilizate în investigarea problemei aflate în centrul politicii sociale. Aceastaimpune utilizarea indicatorilor demografici, biologici, psihologici, sociali, economici,

culturali-educaţionali, inclusiv dezvoltarea şi testarea unor noi indicatori dacă acest

lucru se impune cu necesitate.

Cadrul de analiză

Sec ţ iunea A va cuprinde o analiză a naturii şi distribuţiei problemei cu referire la

teoriile şi ipotezele explicative privitoare la evoluţia problemei supuse investigaţiei.

Sec ţ iunea B se focalizează pe obiectivele şi valorile politicii precum şi pe

consecinţele unei politici publice specifice. Analistul va prezenta obiectivele politicii, premisele axiologice pe care se fundamentează acestea, teorii şi ipoteze referitoare la

strategia şi prevederile concrete ale politicii. Tot în această sec ţiune, se va urmări o

radiografie a segmentului sau grupului ţintă, utilizându-se o serie de indicatori şi

caracteristici demografice, biologice, psihologice, sociale, economice, politice, culturale

precum si dinamica grupului-ţintă, analizată pe o perioad ă distinct ă de timp. Politica

publică va c ăuta să precizeze consecin ţele pe termen lung sau scurt ale politicii

respective asupra grupului ţintă dar şi asupra grupurilor care au relaţii complexe cu

acesta, în domeniul demografic, biologic, psihologic, social, economic, politic, cultural,

consecin ţ e inten ţ ionate în raport cu obiectivele politicii, consecin ţ e neinten ţ ionate dar

şi costuri şi beneficii, (sociale şi economice)

Sec ţ iunea C reliefează implica ţiile politicii sociale asupra structurii sociale şi

sistemului general de politică social ă a şa cum se reflectă ele în determinarea sistemului

de alocare a resurselor, bunurilor şi serviciilor, în schimbările intervenite în priorităţile

fixate de obiective şi în distribuţia drepturilor şi echivalentelor acestora către grupuri şi

indivizi. Finalitatea acestor intervenţii se reflectă în calitatea vie ţii sau în bunăstarea

grupurilor-ţintă interpretate printr-o serie de indicatori demografici, biologici,

psihologici, economici, sociali, culturali, politici. Premisele axiologice care au



Politici sociale

35

fundamentat politica socială se raporteaz ă la noile schimb ări intervenite în calitatea

vieţii sau în bunăstarea grupului-ţintă. Una din problemele mari cu care se confruntă

iniţiatorii programelor sociale este reprezentată de dinamica valorilor care ini ţial au

constituit o legitimare a programului dar care se confruntă, peste timp, cu posibile

neconcordanţe cu noile reprezentări despre valorile sociale fundamentale, cu conflicte

chiar generate de conţinutul diferit al valorile emergente, cu tensiuni între ideologii,sisteme de credinţă, obiceiuri, tradiţii pe de o parte, si sistemul politicilor sociale. In

funcţie de valorile dominante la un moment dat în societate, interesele unor grupuri pot

fi mai uşor apărate sau, dimpotrivă, unele politici nu mai primesc sprijinul public

necesar la nivelul la care acesta s-a remarcat la începutul iniţierii politicii sau

programului. Totodată, pot apărea interacţiuni şi consecinţe contrare în raport cu scopul

şi obiectivele formulate în fondarea politicii sociale la început, în raport cu alte

componente ale sistemului de politică social ă, cu sistemul legislativ, cu politicile sociale

externe sau cu reflexe în planul politicilor publice ce-şi au originea în credinţe, aspecte

relevante ce ţin de domeniul religios. De o deosebită importan ţă pare a fi rela ţia şi

rezultatele interacţiunii dintre politica socială şi gradul de dezvoltare economică,socială, tehnologică a unei societ ăţi. Deşi valorile sociale sunt favorabile intervenţiilor

sociale în sprijinul unor grupuri şi categorii multă vreme excluse de la includerea în

cadrul unor programe şi politici sociale, resursele aflate la dispoziţia celor ce se ocupă

de astfel de programe pot fi limitate ca rezultat al unui anumit tip de dezvoltare

economică.

Sec ţ iunea D se ocupă cu determinarea for ţelor sociale implicate în implemen-

tarea şi dezvoltarea politicii sociale. Analiza se centrează pe dou ă direc ţii:

aspecte legislative şi administrative ale politicii sociale;

tipul, mărimea, structura organizaţională, puterea politică, mărimea intere-

sului, şi motivaţia for ţelor politice implicate în politica socială respectiv ă.În sec ţ iunea E, analiza se centrează pe politicile sociale alternative în raport cu

obiectivul politicii sociale supuse studiului. Fiecare alternativă trebuie supus ă analizei

prin aceeaşi indicatori, pornind de la aceleaşi premise axiologice. Apoi, analistul va

putea compara politica socială cu celelalte politici alternative în termeni de:

1. Grad de atingere a obiectivelor stabilite;

2. Implicaţii pentru structura socială şi pentru sistemul politicilor sociale;

3. Efecte posibile adiţionale;

4. Costuri totale.

Temă

Alegeţi un aspect din modelul de analiză a unei politici sociale şi aplicaţi-l la

analiza legii venitului minim garantat.



George POEDE

36

VIII. Strategii, reforme, pol itici

VIII.1. Coeziune socială, Securitate socială, Inegalitate socială

Coeziunea sociala - Termenul de „coeziune sociala” a apărut pentru prima dată în Tratatul de

la Roma (art. 130 a) unde se precizează că «Comunitatea va dezvolta şi accentua acţiunile care sa conducă la

sporirea coeziunii sale economice si sociale».

Prin coeziunea socială se urmăreşte ca cetăţenii tuturor ţărilor participante să perceapă relativ la fel,

avantajele procesului inflaţionist. În acest sens Tratatul de la Maastricht a reiterat importanţa introducerii de

măsuri care să permită tuturor cetăcenilor din Uniunea Europenă să perceapă că sunt beneficiarii direcţi ai

adâncirii şi integrării. În tratat se specifică că «Uniunea va şi îşi va propune ca obiective viitoare promovareaprogresului economic şi social care să fie echitabil şi susţinut… prin întărirea coeziunii economice şi sociale»

(Art. 13 TEU) şi respectiv «Uniunea va avea ca deziderate proprii… un înalt nivel de ocupare a for ţei de

muncă şi protecţia socială, creşterea standardelor de viaţă şi a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială

între statele membre» (art. 2 TEU).

În acest sens în 1989 s-a adoptat Cartea Drepturilor Sociale Fundamentale (Carta Socială ) care

garantează o serie de drepturi fundamentale care se referă la locuinţe, sănătate, educaţie, locuri de muncă,

protecţie socială cât şi la nediscriminare. Acestea pot fi clasate în două categorii: a) condiţii de muncă şi b)

coeziunea socială.

Coeziunea socială garantează:

- dreptul la protecţia sănătăţii, dreptul la securitate socială şi dreptul la asistenţă socială şi medicală, dreptul de

a beneficia de serviciile sociale;

- dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie împotriva pericolelor fizice şi morale;

- dreptul familiilor şi al indivizilor care le compun la o protecţie juridică, socială şi economică;

- dreptul muncitorilor migranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă;

- dreptul persoanelor în vârstă la o protecţie socială.

Promovarea coeziunii sociale se realizează ţinând cont de următoarele elemente:

- amplitudinea inegalităţii în termen de venituri, îngrijire medicală şi condiţii de viaţă, care afectează diferite

categorii de populaţie precum persoanele în vârstă, copii, femeile, şomerii pe timp îndelungat, handicapaţii,

imigranţii;- eficacitatea cu care sistemul instituţional de protecţie socială, de înv ăţământ, de îngrijire medicală, poate

reduce aceste inegalităţi;

- evoluţia participării cetăţenilor la viaţa socială, mai bine zis, modul în care contribuie direct la construcţia şi

consolidarea coeziunii sociale luând mereu parte la viaţa politică şi socială;

- efectele asupra mecanismelor actuale ale inegalităţilor determinate de noile evoluţii macro-economice cum

sunt introducerea de noi tehnologii, globalizarea;



Politici sociale

37

- individualizarea în creştere conduce la fragmentarea socială sau creează la indivizi posibilitatea şi dorinţa de a

se angaja în activităţi care să întărească coeziunea socială.

Este posibil să se analizeze evoluţia coeziunii sociale examinând tendinţele din cel trei mari domenii 14 –venituri, educa ţ ie, s ă n ă tate – care influenţează calitatea vieţii cetăţenilor.O importanţă deosebită la nivelul comunităţii europene se acordă muncitorilor emigranţi, astfel prin

intermediul Cartei sociale europene le sunt garantate anumite drepturi de bază, atât pentru a înlesni accesul la

muncă cât şi pentru a-i proteja, pe ei şi pe familiile lor, împotriva unor anumite forme de discriminare odată

ce sunt angajaţi. Securitatea socială a muncitorilor emigranţi presupune respectarea următoarelor principii de

bază: principiul egalităţii, principiul cumulului – muncitorul emigrant poate beneficia într-o ţară, de aceleaşi

prestaţii sociale (boală, invaliditate, bătrâneţe, şomaj, deces) ca în ţara de provenienţă; principiul

exportabilităţii – prestaţiile sociale pot fi v ărsate în alte state comunitare; interdicţii ale prestaţiilor duble –

oricine a cotizat la regimul de securitate socială în două sau mai multe state membre, în aceeaşi perioadă, nu

poate beneficia de prestări similare. Toate acestea au fost necesare, pentru că, muncitorii emigranţi sunt prea

adesea victime ale discriminării în ceea ce priveşte locul de muncă.

„Coeziunea socială” presupune: armonizarea unor măsuri în domeniul social pentru a face posibilă

circulaţia lucrătorilor în interiorul grupării; un obiectiv general: de a proteja lucrătorii de potenţialele efectenegative ale realizării pieţei europene integrate şi liberalizate; accentuarea consensului ţărilor membre cu

privire la problemele specifice ale grupărilor sociale mai puţin favorizate într-o piaţă integrată. Această

prevedere se referea la tinerii în căutarea de loc de muncă, femei, persoanele în vârstă etc.

Dezideratul „coeziune sociala” rămâne încă retoric pentru că acţiunile guvernelor naţionale au un

aport limitat în raport cu acţiunile comunitare, în primul rând ca urmare a implicaţiilor politice ale transferului

de responsabilităţi şi, în al doilea rând, ca urmare a posibilelor consecinţe economice şi chiar fiscale.

Securitatea sociala15

Securitatea socială este, evident, unul dintre aspectele majore ale politicii sociale în prezent şi,

totodată, o preocupare constantă a statelor moderne. Una dintre principalele preocupări ale oamenilor este să

se apere împotriva diverselor riscuri. Pentru o lung ă perioadă de timp s-a optat, ca soluţie, fie pentru sprijinul

familial, fie pentru cel al bisericii sau al întreprinderilor.Această formă de acoperire a riscurilor a variat de la o

epocă la alta, de la un context cultural la altul16. Însă dimensiunea riscurior şi nevoilor sociale a impus crearea

şi dezvoltarea altor forme de protecţie socială, bazate pe o solidaritate mai amplă, precum securitatea socială.

Cu toate acestea, formele tradiţionale de protecţie împotriva riscurilor nu au

dispărut complet.

În opinia lui J. H. Richardson, scopul esenţial al securităţii sociale este acela de „a asigura sprijin

comunitar sau colectiv acelor persoane aflate într-o împrejurare din cauza c ăreia sunt lipsiţi, temporar sau

permanent, de resurse suficiente pentru subzistenţă sau îngrijire medicală de bază”17. Colectivitatea strânge de

14 O abordare comună întăreşte coeziunea socială în Europa, Bruxelles, 19 februarie 2007, www.europa.eu15 Sinteza de materiale disponibile pe www.biblioteca.ase.ro 16 John Henry Richardson: „ Economic and Financial Aspects of Social Security: An International Survey”, London,George Allen&Unwin, 1960, apud THE AMERICAN POLITICAL SCIENCE REVIEW, AmericanPolitical Science Association, 2003, disponibil pe http://links.jstor.org/journals

17 ibidem



George POEDE

38

la membrii săi, pe cât posibil proporţional cu capacitatea contributiv ă a acestora, cotizaţii care alimentează

fondurile de ajutor, securitate şi pensii, în beneficiul respectivilor membri şi al persoanelor care fac parte din

familiile acestora .

Acest sistem permite o compensare între riscurile şi costurile inegale care privesc fiecare membru al

respectivei colectivităţi şi, prin aceasta, acordarea unor prestaţii mai mari decât cele care ar putea fi obţinute

din economii individuale. Totodată, contribuţiile fiecărui membru sunt mai mici decât într-un sistemindividualist. Fiind responsabilitatea statului, sistemele de securitate socială au la bază legislaţia care

îndreptăţeşte anumite categorii de persoane, în anumite condiţii, să primească prestaţii. Aceste sisteme sunt

gestionate de obicei de instituţii ale statului, ceea ce nu exclude, însă, existenţa şi funcţionarea în acest

domeniu şi a unor societăţi de asigurare private.

Securitatea socială reprezintă un obiectiv de atins al societăţii. Aşa cum arătau Jacques Doublet şi

Georges Lavau 18, „scopul securităţii sociale este acela de a asocia tot avutul social unei acţiuni sistematice de

acoperire a nevoilor determinate de inegalitate, sărăcie, boală şi bătrâneţe”. În Preambulul Constituţiei

franceze19 din 1946 se arăta: „Naţiunea asigură individului şi familiei condiţiile necesare dezvoltării. Ea

garantează tuturor şi în special copilului, mamei şi lucrătorului vârstnic, protecţia sănătăţii, securitate materială,

pauze de lucru şi concedii. Orice persoană care, datorită vârstei, stării sale fizice sau psihice, situaţiei

economice se află în incapacitate de muncă are dreptul de a obţine de la colectivitate mijloace convenabile

pentru existenţă.”

De asemenea, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului20 din 10 decembrie 1948 menţionează:

„ Art.22 – Orice persoană, în calitate de membru al societăţii, are dreptul la securitate socială; aceasta este

îndreptăţită să obţină satisfacerea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile demnităţii şi

dezvoltării libere a personalităţii sale, datorită efortului naţional şi cooperării internaţionale, ţinând cont de

organizarea şi resursele fiecărei ţări.

Art. 23 – 1. Orice persoană are dreptul la muncă (...) şi la protecţie împotriva şomajului (...) 3. Orice muncă

are dreptul la o remuneraţie echitabil

ă şi satisf

ăcătoare (...) întregit

ă, dac

ă este cazul, de orice alte mijloace de

protecţie socială.

Art. 25 – 1. Orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea sa şi a

familiei sale, în special în ceea ce priveşte hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirile medicale, precum şi

serviciile sociale necesare; are dreptul la securitate în caz de boală, invaliditate, v ăduvie, bătrâneţe sau alte

cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, ca urmare a unor circumstanţe independente de voinţa sa. 2.

Maternitatea şi copilul au dreptul la sprijin şi asistenţă specială. Toţi copiii, născuţi din sau în afara căsătoriei se

bucură de aceeaşi protecţie socială.”

Unii autori au încercat să definească securitatea socială ca o compilaţie a prestaţiilor în bani

şi în natură, inclusiv servicii, acordate unor persoane. Se poate înţelege că este vorba despre acoperirea totală a

unor riscuri; ori securitatea socială nu ia în considerare doar riscuri (discuţia ar porni, deci, de la aspecteterminologice). Este vorba nu doar de riscuri, de pierderi, ci şi de spijin acordat în cazul unor evenimente

care, deşi fericite, conduc la diminuarea veniturilor lucrătorului, putând coborî sub un anumit nivel de via ţă

garantat. Societatea în sine este cea care trebuie să se protejeze, intern, prin scheme obligatorii, împotriva

18 Ştef ănescu, Tudor (coord.), Politicile Sociale ale Uniunii Europene , Institutul European din România, Bucureşti,2002

19 idem20 idem



Politici sociale

39

efectelor negative ale reducerii sau pierderii veniturilor unor membrii, împotriva voinţei sau responsabilităţii

acestora. Cetăţenii sunt încurajaţi sau chiar obligaţi de guvern să se asigure împotriva unor riscuri sociale. Şi

aceasta nu numai pentru a asigura veniturile cetăţenilor, ci şi pentru a evita transformarea acestora într-o

povară pentru restul societăţii21. Aceste efecte negative nu privesc doar individul, ci se reflectă asupra întregii

societăţi: de la influenţe culturale şi motivaţionale asupra copiilor celor aflaţi în astfel de situaţii, până la

instabilitate politică şi mişcări sociale. Acesta este motivul pentru care statele caută să se apere împotrivaacestor riscuri sociale, de aceea astfel de riscuri se numesc „sociale” şi de aceea trebuie acoperite prin sisteme

de asigurare obligatorii.

O definiţie de lucru destul de cuprinzătoare a fost formulată de Danny Pieters care considera

securitatea socială drept „corpul aranjamentelor vizând solidaritatea cu persoana care se confruntă cu o lipsă

de venituri sau cu costuri speciale.” În sistemele legislative naţionale ale statelor moderne industrializate,

legislaţia privind securitatea socială reprezintă un set de prevederi care reglementează asigurările sociale,

asistenţa socială şi diverse ramuri ale compensărilor sociale. Aceste reglementări stabilesc reguli care vizează

transferul în bani sau în natură de la unităţile publice către cetăţeni.22

În esenţă, securitatea socială este reglementată în dreptul intern. Fiecare stat stabileşte nivelul

prestaţiilor, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru deschiderea dreptului sau perioadele pentru care se

plătesc prestaţiile. Deci, sistemele de securitate socială sunt administrate de instituţii naţionale, guvernate de

reguli şi reglementări naţionale, iar eventuale litigii care pot apărea în acest domeniu sunt soluţionate în cadrul

sistemului judecătoresc naţional. Astfel, aria de aplicabilitatea a unui sistem de securitate socială este limitată,

de obicei, la teritoriul statului respectiv, iar uneori doar la o anumită regiune din acesta. În cadrul teritoriului

respectiv se pot stabili reguli care să dea dreptul la prestaţii doar cetăţenilor sau rezidenţilor statului în cauză.

Se conturează, deci, două principii care pot genera dificultăţi în ceea ce priveşte obţinerea drepturilor de

securitate socială: teritorialitatea şi naţionalitatea.

Sistemele de securitate socială s-au dezvoltat în condiţiile specifice fiecărui stat, ceea ce înseamnă că

reflectă caracteristicile economice, sociale, politice, istorice sau chiar geografice ale statului respectiv. Chiar

dacă au existat condiţii asemănătoare sau influenţe reciproce între două state, sistemele lor de securitate

socială nu sunt identice.23 Cele două principii care au ca rezultat diversitatea securităţii sociale pot determina

anumite probleme în cazul persoanelor care circulă, din diverse motive, dintr-un stat în altul.

Un cetăţean comunitar poate, în principiu, să se stabilească pe teritoriul oricărui alt stat din

Comunitate pentru a-şi desf ăşura activitatea, în căutarea unui loc de muncă, pentru studii sau doar pentru a-şi

petrece o parte din viaţă. De aceea, mobilitatea lucrătorilor nu trebuie să fie limitată de obstacole artificiale.

Desigur, în prezent, această mobilitate nu este aceeaşi la nivel comunitar ca pe pieţele naţionale ale muncii.

Există diferenţe lingvistice, de nivel şi mod de viaţă etc., însă acestea nu împiedică un număr mare de

persoane să-şi desf ăşoare activitatea, într-o anumită perioadă a vieţii, pe teritoriul unui alt Stat Membru.

În cadrul Uniunii Europene, necesitatea dezvoltării securităţii sociale s-a impus de la început. Liberacirculaţie a lucrătorilor a fost unul dintre pilonii Comunităţii Economice Europene, chiar de la crearea

acesteia. Libera circulaţie a fost şi este considerată favorabilă pentru dezvoltarea economică a Statelor

Membre. În prezent, ca urmare a evoluţiei permanente, securitatea socială reprezintă un domeniu principal al

21 ibidem22 Esping-Andersen,Op.cit., 23 Consiliul Europei: “Short Guide: Coordination of Social Security in the Council of Europe ”, draft, CSCR(2003) 2 Rev 1, septembrie 2003



George POEDE

40

politicii sociale comunitare. Datorită leg ăturii determinante care există între libera circulaţie a lucrătorilor şi

securitatea socială, protecţia lucrătorilor migranţi reprezintă o parte importantă a securităţii sociale europene.

Inegalitate şi schimbare socială

Dincolo de analizele de politică socială, paleta larg ă a inegalităţilor sociale reprezintă

o imagine a schimbărilor sociale. Astfel, deşi integrarea femeilor pe piaţa muncii este mult

mai pregnantă acum, cel puţin statistic, faptul în sine nu conduce la dispariţia diferenţierilor

dintre femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte salariul şi locul de muncă. În momentele de criză

economică ponderea femeilor în totalul şomerilor este superioară în raport cu aceea a

bărbaţilor, integrarea socio-economică a tinerelor absolvente pe piaţa muncii este mult mai

dificilă, iar contractul de muncă cu durată determinată este mult mai frecvent în angajareafemeilor. Inegalitatea reprezintă spaţiul de întâlnire dintre accesul la un loc de muncă,

structurile de încadrare socială şi fenomene complexe cum ar fi divorţialitatea sau disoluţia

familiei. În scopul diminuării inegalităţii femeilor în raport cu bărbaţii, legislaţia europeană

îşi propune realizarea unor acţiuni pozitive în favoarea femeilor, afirmarea obligativităţii

negocierii statutului femeilor pe baza principiului egalităţii, dreptul de a introduce recurs în

mod colectiv în faţa tribunalelor muncii în situaţii caracterizate ca discriminare faţă de

femei. În '' Manifeste pour une Europe sociale ''24 se afirmă f ără echivoc faptul că

diviziunea muncii între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte sarcinile domestice şi timpulpetrecut de acestea din urmă în cadrul căminului nu s-a schimbat prea mult ceea ce

conduce la o atenţie mai mare pentru elaborarea unor strategii care să vizeze o

compatibilitate mai mare între viaţa profesională şi imperativele şi nevoile pe care le

presupune munca menajeră, concilierea funcţiilor profesionale şi parentale într-un model

nou de diviziune a muncii în domeniul angajării remunerate şi a vieţii de familie. O altă

formă a inegalităţii ce se manifestă pe piaţa muncii îşi are originea în diversitatea

contractuală ce determină un statut precar pentru unele categorii de angajaţi. Aceasta

înseamnă că piaţa muncii trebuie analizată în termeni de deosebiri între persoane care au unloc de muncă şi persoane neangajate şi, de asemenea, în funcţie de diferenţe între grupuri

de salariaţi în cadrul cărora unii au contracte atipice cu durată determinată. Apare astfel, o

protecţie inegală a angajaţilor care nu sunt utilizaţi potrivit reglementărilor legale ce privesc

aspectul folosirii depline a forţei de muncă.

24 Ulrich Muckenberger, Brian Bercusson, Simon Deakin, Pertti Koistinen, Yota Kravaritou,Alain Soupiot,Bruno Veneziani- Manifeste pour une Europe sociale, Edition Desclée de Brouwer, Paris, 1996.



Politici sociale

41

Există apoi caracteristici geografice care ilustrează forme inegale de acces la

diversele servicii sociale. Statisticile actuale arată faptul că o prezenţă mai accentuată a

persoanelor cu statut social precar în unele colectivităţi se asociază cu o structură mai puţin

diversificată a acestor servicii în plan teritorial Faptul este explicabil prin diferenţele de

fiscalitate de la o colectivitate la alta, zonele mai pu ţin echipate solicitând o contribuţiefinanciară mai redusă din partea locuitorilor. Inegalităţile geografice constituie astfel una din

dimensiunile majore ''a matricei moderne a inegalităţilor'' potrivit unei expresii care aparţine

lui Jean-Paul Fitoussi şi Pierre Rosanvallon. Inegalităţile geografice se asociază cu

inegalităţi de acces la serviciile financiare ce pot influenţa profund posibilităţile de investiţii

personale mai ales în domeniul educaţiei şi locuinţei, cu inegalităţi de acces la echipamente

publice, la diverse forme de transport. Inventarul inegalităţilor se poate lărgi în funcţie de

natura şi intensitatea acestora, de probabilitatea cumulării lor în cadrul anumitor populaţii.

In final, multiplicarea formelor de inegalitate ridică problema redefinirii egalităţii, principiufundamental pentru funcţionarea societăţii precum şi pentru înţelegerea coeziunii acesteia.

Potrivit opiniei exprimată de Amartya Sen în '' Inequality Reexamined '', ideea

egalităţii se raportează la două categorii diferite de diversităţi, eterogenitatea fiinţelor umane

şi multiplicitatea variabilelor ce definesc o situaţie egalitară. De aici rezultă preocuparea de a

stabili variabila de referinţă, întrucât egalitatea este un concept multidimensional ceea ce

înseamnă că este posibilă manifestarea unei egalităţi într-un anumit cadru dar şi apariţia,

într-un alt context social, a unor inegalităţi specifice unor indivizi şi grupuri sociale.

VIII.2. Strategia europeană de OFM

VIII.2.1 Ocuparea- obiectiv UE25

Ocuparea forţei de muncă se numără printre cele mai serioase probleme cu care se confruntă lumea

de astăzi, indiferent de gradul de dezvoltare al diferitelor ţări, pentru că, pe de o parte, nivelul, structurile şi

eficienţa ocupării reflectă performanţele macroeconomice, precum şi capacitatea sistemului economic de a valoriza şi valorifica resursele disponibile, iar pe de altă parte munca este singura măsură a contribuţiei

individului la activitatea productiv ă, iar prin aceasta, individul îşi g ăseşte şi îşi defineşte rolul şi statusul în

societate.

Preocupările Uniunii Europene pentru ocuparea forţei de muncă s-au manifestat odată cu Tratatul de

la Maastricht din 1991, unde s-au anticipat obiectivele viitoarei Strategii Europene de Ocupare a For ţei de

Muncă, conturând cadrul necesar elaborării unei politici sociale europene. Numit şi Tratatul Uniunii

25 Adaptare după Daniela VARJAN- Economie si politici sociale



George POEDE

42

Europene acesta a urmărit două obiectiv: promovarea ocupării forţei de muncă şi îmbunătăţirea condiţiilor de

viaţă şi muncă şi să facă posibilă armonizarea lor, astfel încât, să se asigure o dezvoltare a resurselor umane şi

combaterea şomajului. Apoi, în 1994 Consiliul European de la Essen a identificat cinci domenii prioritare de

acţiune pentru promovarea ocupării forţei de muncă:

- îmbunătăţirea posibilităţilor de ocupare a forţei de muncă prin promovarea investiţiilor în formarea

profesională;- creşterea importanţei ocupării pentru creşterea economică;

- reducerea costurilor salariale indirecte;

- creşterea eficienţei politicilor privind piaţa muncii;

- îmbunătăţirea asistenţei acordate grupelor celor mai afectate de şomaj.

În decembrie 1996 la Consiliul European de la Dublin s-a prezentat un raport comun cu privire la

acţiunile lansate pentru atingerea celor 5 obiective, astfel încât, ocuparea forţei de muncă să devină o

problemă de interes comun la nivel european şi să încorporeze lupta împotriva şomajului într-o viziune pe

termen mediu şi lung. O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, în octombrie 1997, oferta

forţei de muncă a devenit unul din obiectivele Comunităţii Europene şi introduce conceptul de strategii

coordonate pentru ocuparea forţei de muncă. Pentru prima dată, politica de ocupare a forţei de muncă a fost

declarată ca fiind o sarcină europeană comună, iar şomajul este recunoscut ca „o problemă de îngrijorare

generală” pentru Europa şi subiect de maximă prioritate în toate Statele Membre. În termeni practici,

Consiliul trasează liniile directoare pentru ocuparea forţei de muncă, care sunt compatibile cu liniile politicii

economice, urmăreşte să existe o coordonare a mecanismelor stabilite la nivel comunitar şi consiliul poate

face recomandări statelor membre în baza raportului anual asupra politicilor de ocupare a forţei de muncă,

acţionând cu majoritate calificată pe baza recomandărilor Comisiei. Summitul de la Luxemburg din 21

noiembrie 1997 a lansat punerea în practică a noii metode, adoptând primele linii directoare (22 în prezent)

privind ocuparea, structurate în patru grupe de acţiune, numite pilonii liniilor directoare pentru ocupare: I

capacitatea de inser ţ ie profesional ă , II-promovarea ini ţ iativei ş i spiritului întreprinz ă tor; III-încurajarea adaptabilit ăţ ii dintre

sectoarele de activitate ş i angaja ţ ii lor; IV-promovarea egalit ăţ ii dintre b ă rba ţ i ş i femei. Consiliul European de la Cologne

din iunie 1999 a adoptat Pactul Economic European care are la bază trei piloni:

I coordonarea politicii economice ş i îmbun ă t ăţ irea dintre evolu ţ ia salariilor ş i politica monetar ă , bugetar ă ş i fiscal ă ;

II- dezvoltarea ş i continuarea implement ă rii strategiei ocupă rii for ţ ei de munc ă ;

III-reforma structural ă ş i moderniz ă ri pentru îmbun ă t ăţ irea capacit ăţ ii inovative ş i a eficien ţ ei pie ţ ei muncii, bunurilor ş i

serviciilor, ş i capitalurilor (acces la internet în toate şcolile, dezvoltarea comerţului electronic, modificarea

modului de organizare a muncii şi a timpului de muncă, crearea de noi locuri de muncă prin inovaţii şi

societatea informaţională ).

Consiliul European de la Lisabona (martie 2000) şi-a propus ca ţintă strategică pentru următorul

deceniu să devină cea mai competitiv ă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere, capabilă de o creştereeconomică durabilă, cu mai multe locuri de muncă şi o mai mare coeziune socială. A insistat pe un effort

susţinut în vederea reducerii numărului crescut de şomeri, a definit totala ocupare ca obiectiv prioritar pe

termen lung pentru noua economie europeană, sub forma 60% pentru femei).

Adaptările ulterioare ale liniilor directoare pentru ocupare au fost în principal motivate de concluziile

Summitului de la Stockholm, unde Consiliul European a completat obiectivele de la Lisabona cu altele

intermediare privind rata şomajului de atins în 2005: 67% pe ansamblu şi 57% pentru femei. Mai mult, a fost

fixat un nou obiectiv privind o rată a şomajului de 50% pentru persoanele în vârstă (2010).



Politici sociale

43

Consiliul European de la Nisa, din decembrie 2000, a probat Agenda Socială Europeană, care

defineşte priorităţile de acţiune pentru următorii 5 ani, identificate în 6 linii directoare majore: locuri de muncă

mai multe şi mai bune; crearea unui echilibru între flexibilitate şi securitate; lupta împotriva sărăciei şi a

tuturor formelor de excludere socială; modernizarea protecţiei sociale; promovarea egalităţii de gen;

accentuarea aspectelor de politică socială ale integrării şi relaţiilor externe ale Uniunii. Ceea ce a introdus nou

este aspectul calităţii ca punct central al agendei politicii sociale şi, în special, calitatea muncii ca obiectivimportant al Strategiei Economice Europene. Consiliul european de la Barcelona, din martie 2002, a reafirmat

importanţa luptei împotriva sărăciei şi excluderii sociale şi a invitat Statele Membre să stabilească măsuri

pentru reducerea, până în anul 2010 a numărului de persoane expuse riscului sărăciei şi excluderii sociale.

Priorităţile se îndreaptă spre politicile active de ocupare a forţei de muncă. Programul multianual va include:

adaptabilitatea firmelor la concedierile colective; moderarea salariilor; productivitate; preg ătire continuă; noi

tehnologii; organizarea flexibilă a muncii etc.

Cu toate aceste preocupări privind ocuparea forţei de muncă, Uniunea Europeană nu a reuşit să

rezolve unul din obiectivele sale de bază, acela de a crea oportunităţi de muncă pentru toţi. În acest sens există

mai multe motive care au condus la situaţia actuală, printre care amintim dificultăţile de a face faţă şocurilor

macroeconomice (1970, 1980 – criza petrolului şi tulburările de la începutul anilor ′90), şi lipsa de politici

economice coordonate, orientate spre realizarea creşterii şi stabilităţii economice; incapacitatea de a face faţă

transformărilor actuale de pe piaţă muncii, pentru că, pe de o parte mulţi şomeri, datorită educaţiei şi uzurii

abilităţilor şi calificărilor nu mai reuşesc să se reîncadreze sau să facă faţă noilor posturi care le sunt oferite, iar

pe de altă parte adaptarea Europei la noile tehnologii este relativ redusă, atât în termenii organizării muncii,

cât şi a lipsei de oportunităţi de reînnoire a abilităţilor de-a lungul perioadei active de viaţă.

De asemenea, la Summitul de la Lisabona (martie 2000) au fost identificate principalele caracteristici

ale deficitului de ocupare a forţei de muncă în Europa. Acestea sunt: capcana serviciilor (Uniunea Europeană

are un nivel mai mic al angajaţilor în sectorul serviciilor decât SUA); capcana generată de gen (numai jumătate

din femeile UE sunt angajate spre deosebire de 2/3 în SUA); capcana vârstei (rata angajării în grupa de vârst

ă

55-65 ani este scăzută ); capcana abilităţilor (abilităţile UE nu corespund suportului tehnic existent); şomajul

structural pe termen lung (mai mult de un an); dezechilibrul pie ţelor regionale atât în Europa cât şi în statele

membre (sudul Italiei, Spania, Grecia).

VIII.2.2 Metoda deschisa de coordonare

Metoda deschisă de coordonare (MDC) integrat ă, introdusă în 2006, înt ăreştecapacitatea UE de a sprijini statele membre în calea lor către o mai mare coeziune socială înEuropa. Aceasta începe să aib ă un impact din ce în ce mai mare în domeniu, f ăcândataşamentul UE faţă de valorile sociale mai vizibil pentru cet ăţenii europeni. MDC ajută laaprofundarea învăţării reciproce şi la creşterea implicării păr ţilor interesate la niveleuropean şi la nivel naţional.

Întocmirea MDC a urmat în mare măsur ă modelul Strategiei Europene pentru Ocuparea

Forţei de Muncă ( European Employment Strategy); obiectivele acesteia din urmă pentru anul 2010sunt:

- o rată de ocupare de 70%;- o rată de ocupare în rândul femeilor de 60%; - o rată de ocupare de 50% în rândul celor peste 50 de ani;- Accentul pus pe creşterea productivităţii muncii, caracterul inclusiv şi integrat al pieţei for ţei de

muncă, prestaţii sociale pentru cei care muncesc (trecerea de la welfare la workfare).



George POEDE

44

- Obiectivul MDC pentru 2010: injumătăţirea ratei de sărăcie în UE, de la 18% în 2000 la9%. Rata de s ăr ăcie se refer ă la deprivarea financiar ă, măsurată la nivel de gospod ărie relativ la pragul de60% din venitul median pe gospodărie într-o anumită ţar ă.- Combaterea săr ăciei în rândul copiilor: în Irlanda, Regatul Unit, Germania şi Austria rata desăr ăcie în rândul copiilor este cu 20% mai mare decât rata de săr ăcie la nivel de populaţie, în Franţa, cu10% mai mare; ratele de săr ăcie în rândul copiilor sunt mai scăzute decât cele în rândul adulţilor doar înţările nordice (scandinave);

După cum reiese din obiectivele MDC, promovarea egalităţii între femei şi bărbaţi este unelement esenţial în abordarea acestor chestiuni. În ansamblu, statele membre îşi asumă maieficient preocupările privind genul şi datele sunt mai des analizate având în vedere sexul.Consiliul european de la Lisabona, martie 2000, stabileşte ca obiectiv strategic, pentru următorii 10 ani,transformarea UE în cea mai competitivă şi dinamică economie din lume, bazat ă pe cunoa ştere,asigurarea unui număr sporit de locuri de muncă şi a unei mai mari coeziuni sociale ( growth, stability,

cohesion). Obiectivele Strategiei Lisabona (SL):Dezvoltarea unei economii dinamice, bazate pe cunoaştere,Intensificare ratei de creştere economică;Creşterea gradului de ocupare al for ţei de muncă;Modernizarea sistemului de protecţie socială/ MSE;Promovarea dezvoltării durabile şi a protecţiei mediului.Open Method of Coordination (OMC) – Metoda dechisă de coordonare ,reprezint ă un

nou instrument, caracterizat prin:- Determinarea unor ghiduri pentru politicile naţionale;- Stabilirea unor indicatori care să m ăsoare performanţele naţionale în raport cu

cele mai bune evoluţii;- Solicitarea adresată statelor de a adopta planuri na ţionale de acţiune prin care să

fie implementate aceste ghiduri;- Monitorizarea şi evaluarea rezultatelor.

OMC reprezintă deci instrumentul folosit pentru a coordona ac ţiunile decidenţilor politici din statele membre în vederea asigur ării coerenţei cu obiectivele comune. Se porneşte de la premiza că în timp, deciden ţii vor stabili un dialog fructuos,decoordonare deschisă (în sensul c ă nu se va urm ări atingerea unui singur tip de rezultate);Deşi SL a identificat un număr important de obiective politice, în cazul majorităţiiresponsabilităţile r ămân la nivelul statelor membre şi multe din acţiunile necesaredepind de comportamentul agenţilor economici. In fapt, SL se aplică unor domenii careau r ămas pana acum în afara procesului IE, precum educaţia, cercetarea, inovarea,crearea de noi firme, piaţa muncii, bunăstarea populaţiei.

VIII.3. Poli tic i sociale destinate combaterii săr ăciei

Săr ăcia: o privire istorică generală

Gândirea vestică, în aceasta privinţă, oscilează între plasarea responsabilit ăţii

pentru săr ăcie în intregime asuprea oamenilor săraci şi localizarea ei în condiţiile

sistemice, dincolo de controlul indivizilor. Distincţia este vizibilă în dezbaterile recente

despre dificultatea r ăzboiului împotriva săr ăciei, liberalii adoptând o perspectivă

sistemică, iar conservatorii mergând pe linia individualistă.

Liberalii consider ă c ă oamenii s ăraci sunt în această condi ţie nefericită datorit ă unor

circumstanţe dincolo de controlul lor. Deoarece sursa săr ăciei se află în sistemul socio-



Politici sociale

45

economic, soluţia ei trebuie să fie deasemenea la nivelul societal, prin interven ţii pe

scar ă mare în rectificarea inechit ăţilor sistemice. Reducerile drastice din bugetele

programelor şi politicilor sociale au facut imposibilă victoria asupra s ăr ăciei.26

Conservatorii consider ă c ă r ăzboiul a fost greşit conceput încă din start, n ăscut din

neînţelegerea situaţiei şi a naturii adversarului. Ei insista asupra faptului că s ăr ăcia arela bază o problem ă individual ă. Săracii ar trebui să-şi asume responsabilitatea pentru

propriile vieţi şi să se debaraseze singuri de s ăr ăcie prin obţinerea şi păstrarea unei

slujbe. Intervenţii pe scar ă larg ă ca programele guvernamentale de genul celor din

r ăzboiul cu săr ăcia nu ar reuşi decât să înr ăutăţească situa ţia prin întreţinerea

dependenţei persoanelor sărace faţă de dona ţii.27

Simpla oscilaţie între cauzele sistemice sau individualiste nu este suficientă,totuşi, să capteze istoria mult mai larga a s ăr ăciei. Încă din evul mediu, fiecare din celedouă puncte de vedere principale au dominat pe rând, îns ă fiecare moment a avut

caracteristicile sale unice.

Similarităţile şi diferenţele existente în versiunile săr ăciei pot fi surprinse în diverseleforme ale piet ăţ ii medievale, individualismului sălbatic, sistemului bunăst ării şiindividualismului contemporan.

În Evul Mediu timpuriu condiţia săr ăciei sau faptul de a fi “sărac” ( pauperes)nu era în mod necesar definit în termeni de lipsuri economice. În Anglia şi Franţa de

nord din secolele IX şi X categoria pauperi se referea la persoanele libere f ăr ă rang,oameni care nu erau nici nobili nici apartinind clerului. Fiind în circumstan ţe eonomice precare, trasatura lor distinctă era c ă nu purtau arme. Din aceast ă cauz ă, aveau nevoie de

protectie. Aceasta era datoria regelui şi a oamenilor de arme din Franta de a-i apăra, întimp ce în Anglia regele era dator să-i protejeze de “violenţa cavalerească”28.

Deşi săr ăcia a devenit asociată cu suferin ţele economice, nu era privită drept o patologie socială. Din contr ă, săr ăcii formau o parte intrinsecă a unei societ ăţi organice,cele trei ordine sau stări —razboinicii, clerul, agricultorii saraci si alti muncitori — carese credeau a fi reflectarea ordinii din ceruri.29

Dată fiind originea divin ă a ordinii sociale, s ăracii nu erau consideraţi în mod indivi-dual ca responsabili pentru condiţia lor. Prosperitatea şi săr ăcia, deopotrivă, erauatribuite graţiei lui Dumnezeu, şi toţi trebuie să-şi accepte soarta cu umilinţă. Săracii

nu erau stigmatizaţi şi se considerau superiori din punct de vedere moral celor bogaţi,în special daca ar fi renunţat voluntar la avere şi putere.

26 Quadagno J (1994) - The Colour of Welfare: How Racism Undermined the War on Poverty , New York,Oxford University Press.27 Murray C. (1984 ) - Losing Ground: American Social Policy, 1950-1980, New York, Basic Book, p.218.28 Mollat M. – The Poor in the Middle Age, New Haven, Yale University Press, 1986, p. 95, 98-99;Hyams P.R. – Kin, Lords and Peasants in Medieval England , Oxford, Clarendon Press, 1980, p. 261-262.29 Duby G. – The Three Orders: Feudal Society Imagined , Chicago, University of Chicago Press, p. 3-4,1980.



George POEDE

46

Călugari, nobili şi persoane avute, vor spăla picioarele săracilor şi-i vor invita să cineze.St. Louis, rege al Frantei în secolul al XIII-lea, a tăiat piine şi a turnat vin el insuşi pentru săracii pe care i-a hr ănit la chiar masa lui. Intr-o societate care condamnalucrurile lumesti, săracii reprezentau un ideal religios. Mai mult chiar, ei erau folositori

celor bogati, ca instrument spre ispasirea pacatelor prin crestineasca oferire de

pomeni.30

Individualismul

Tranziţia la următorul „construct social” al săr ăciei a fost una lungă, terminată în

linii mari în secolele XVIII-XIX. Probabil că procesul a început când oamenii au

început să confere semnificatie rela ţiei strânse dintre săr ăcie şi lipsa locurilor de muncă,

proces care poate fi situat spre sfâr şitul secolului al XIII-lea. Recoltele slabe, foametea,

ciuma, iernile grele au condus la piederea pamântului, mulţi ţărani nemaifiind capabili

să-şi hr ănească famiile. Ace şti indivizi formeaza un proletariat rural care s-a mută dintr-

un loc într-altul în cautare de lucru. Mollat a apreciat în „The Poor in the Middle Age”

că num ărul lor era atât de mare încât în 1300, jumătate din familiile de ţărani din Anglianecesitau salarii din exterior cistigate de capul familiei pentru a supravietui şi cam 35

până la 40% din popula ţia Europei putea fi clasificată drept s ăracă. Când nu se mai

găsea de lucru, săracii itineranţi aveau puţine opţiuni în afar ă de cer şit şi criminalitate.

Perspectiva unor hoarde de vagabonzi cer şind, jefuind şi atacând cu violenţă pe

drumurile ţinutului, îi determina pe oamenii pentru prima dată s ă considere c ă s ăr ăcia

era patologie socială. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea, imaginea

săracului pios şi umil suferea o transformare profundă, marcată de contrastul dintre

idealizarea săr ăciei spirituale şi realitatea mundană a s ăr ăciei materiale... Ce aveau în

comun cu Christ haimanale hidoase şi bandiţi de temut? Cum puteau tolera oamenii

rebeliunea şi violenţa împotriva ordinii stabilite şi a voinţei lui Dumnezeu? Ce justificare permitea unor oameni capabili din punct de vedere fizic să cer şească, contrar

legii naturale a muncii? Oamenilor le era teamă de indolen ţa, grosolănia şi anonimitatea

cer şetorilor. Nu mai ştiau de acum cu cine aveau de a face.

Numărul de pauperi itineranţi se măreşte foarte mult odată cu infla ţia incontrolabilă a

secolului XVI ceea ce conduce multe municipalităţi să scoat ă în afara legii cer şitul şi

darea de pomeni.31 Pân ă la aceast ă perioad ă no ţiunea de săr ăcie ca stare morală şi

spirituală superioar ă fusese de mult abandonat ă. Se practica deja diferenţa dintre

săracii de drept (vârstnicii, infirmii, orfanii, văduvele cu copii) şi cei care nu meritau

să fie considera ţi ca atare (pauperii capabili de a munci). În timp ce se manifesta bunăvoinţă în asistarea celor din prima categorie, cea de-a doua era dispre ţuită pentru

lene şi corupţie morală.

30 Geremek B. – Poverty: A History, Oxford, Blackwell 1994, p.7, 17-20, 42; Waxman C.I. – The Stigma

of Poverty: A Critique of the Poverty Theories and Policies, New York, Pergamon Press, 1977, p. 73-77;Mollat M. – The Poor in the Middle Age, New Haven, Yale University Press, 1986, p. 44.31 Geremek B. – Poverty: A History. Oxford , Blackwell, 1994, p. 133-134, 146-147, 211.



Politici sociale

47

Un al doilea ingredient în redefinirea săr ăciei o constituia filosofia umanistă a

Renaşterii. Imaginea pauperului umil exemplifica splendid idealul medieval al supunerii

pioase faţă de soarta dat ă de Dumnezeu, dar era în dezacord cu noua viziune umanist ă a

efortului, aspiraţiei individuale şi autorealizării. Din perspectiva acestor idealuri „săracii

capabili de a lucra au început să fie v ăzuţi ca incompetenţi, ridicoli şi epave umane

periculoase care nu meritau nici respectul faţă de sine şi nici respectul celorlalţi”32

Un al treilea ingredient, legat de umanism, era dezvoltarea capitalismului şi filosofia

politică a secolelor XVII şi XVIII. Relaţia dintre individ şi societate se schimbă de la o

comunitate organică în care grupurile erau mai importante decât indivizii spre o

societate formată din indivizi independen ţi ce acţionau pentru realizarea interesele

personale, fiecare ordonându-şi relaţiile prin mijloacele contractelor formale explicite.

În contextul noilor valori ale individualismului nu mai exista loc pentru săraci spre

deosebire de epoca evului mediu timpuriu.

Al patrulea şi ultimul component în transformarea semnificaţiei sociale a săr ăciei estelegat noţiunea de lege naturală. Potrivit acesteia, doar cei care se adaptează vor

supravieţui. Din acest punct de vedere pauperes apar ţin categoriei de neadaptaţi şi ar

putea fi mai bine, după cum spunea Ebenezer Scrooge într-o lucrare scris ă înainte de

opera fundamentală a lui Darwin, ca ei s ă moar ă şi să reduc ă volumul popula ţiei.

Cu aceste patru dezvoltări, condiţia săr ăciei a fost în întregime transformată de la

reprezentarea ei din evul mediu ca pietate ideală şi superioritate morală, până la plasarea

în intregime a responsabilităţii săr ăciei asupra săracilor înşişi.33

Sistemul bunăstării generale

Viziunea sistemică a s ăr ăciei urmăreşte subordonarea drepturilor şi intereselor indivi-

duale politicii publice şi binelui public prin articularea, planificarea şi administrarea

lor de către agenţii guvernamentale34.

Cu această transformare vine şi ideea că problemele sociale au cauze şi soluţii

sistemice. Elemente ale gândirii sistemului bunăstării sunt clar vizibile la gânditorii

sfâr şitului secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea ca Jean-Jacques

Rousseau şi Henri de Saint-Simon, însă primul teoretician care a dezvoltat o perspectiv ă

articulată asupra s ăr ăciei a fost Karl Marx. Procesele interne ale capitalismului produc

în mod inerent săr ăcie. Din aceasta cauză, responsabilitatea pentru săr ăcie trebuie

căutată în natura sistemului economic şi nu în eşecurile personale ale oamenilor săraci.

32 Waxman C.I. – The Stigma of Poverty: A Critique of Poverty. Theories and Policies. New York,Pergamon Press, 1977, p.25633 Gans H. J. – „Culture and Class in the Study of Poverty: An Approach to Anti-Poverty Research”, înDaniel P. Moynihan (editor), On Understanding Poverty: Perspectives from Social Sciences, New York,Basic Books, 1968, p. 201.34 Kamenka E. şi Tay A. – „Beyond Bourgeois Individualism: The Contemporary Crisis in Law and LegalIdeology”, în Kamenka E. şi Neale R.S. editori, Feudalism, Capitalism and Beyond , Edward ArnoldLondon, 1975, p. 126.



George POEDE

48

În timp ce pietatea medievală şi sistemul bunăstării împărtăşesc ideea potrivit

căreia săr ăcia nu-şi are cauza în pauperi ca indivizi, ele se deosebesc prin câteva

elemente cruciale. Pietatea medievală are o fundamentare teologic ă şi, prin procesele de

modernizare, face loc secularismului în sistemul bunăstării. Viziunea rigidă asupra

societăţii din pietatea medievală este înlocuit ă de idealurile fondate pe egalitate. Mai

mult, în timp ce în Evul Mediu săr ăcia era privită ca o condi ţie ideală de apropiere dedivinitate, teoria sistemului bunăstării consider ă c ă s ăr ăcia poate fi rezolvată cu alte

mijloace.

O importantă component ă a modului de gândire a sistemului bun ăstării oconstituia dezvoltarea, începând cu sfâr şitul secolului al XIX-lea, sociologiei şiantropologiei. Obiectul de studiu al acestor discipline se constituie din investigareasistemului social astfel încât rezultatele şi interpretările sociologilor reprezintă sinteze

utilizabile în proiecţiile sociale cu caracter novator. Ilustrativă aici este “culturasăr ăciei” introdusă de antropologul Oscar Lewis (1959). Potrivit acestui concept, s ăr ăciaeste un întreg mod de viaţă marcat nu numai prin lipsuri economice ci şi prin absenţa

unei copilării prelungite şi protejate, iniţiere timpurie în sex, rata scăzută a mariajuluiformal, abandonul frecvent al soţiilor şi copiilor, dominanţa maternală şi sentimente puternice de marginalitate, dependenţă şi inferioritate. Cultura săr ăciei este rezistentă laschimbare, deoarece, “până când copiii s ăracilor (slum children) ajung la vârsta de şasesau şapte ani, au absorbit deja valorile de baza şi atitudinile subculturii lor şi nu suntcapabili psihologic să profite din plin de condi ţiile în schimbare sau de oportunităţilecrescute care se pot ivi in timpul vietii lor” 35

Această idee are importante implica ţii pentru distincţia dintre săracii numiţiastfel pe drept şi cei care nu merită s ă fie numi ţi săraci. Din perspectiva individualistă,

pauperii capabili din punct de vedere fizic de a munci sunt vinovaţi de propria săr ăcie şi

nu merită s ă beneficieze de asisten ţa publică. Dacă, după cum pretinde Lewis culturasăr ăciei se autoreproduce în indivizi până la vârsta de şase sau şapte ani, este injust sa-i

consider ăm ca fiind responsabili de condiţia în care se află.

Michael Harrigton cu “Cealaltă Americ ă” (1962), aplică no ţiunea de cultur ă a s ăr ăcieioamenilor săraci din Statele Unite. El reuşeşte să sensibilizeze mul ţi americani să pledeze cauza celor care tr ăiesc printre noi şi care, datorită unor circumstan ţe dincolode controlul lor, sunt condamnaţi să tr ăiască vie ţi de neîmpliniri şi mizerie.

Altă lucrare cu influen ţă în paradigma sistemului bun ăstării a fost “The NegroFamily: The Case for National Action “. Acest raport confidenţial al guvernului a fost

realizat de Daniel Patrick Moynihan (1967), pe atunci secretar asistent la Office ofPolicy Planning and Research de la the Departmentul Muncii, si a fost prezentat preşedintelui Lindon B. Johnson în martie 1965. El susţinea că cercul s ăr ăciei negrilornu va fi rupt atâta timp cât modelele patologice ale naşterilor ilegitime, ale divor ţului şiale abandonului familial vor ramâne încă stabile. Acest raport a avut un impact major

35 Lewis O. – „The Culture of Poverty”, în Daniel P. Moynihan (editor) - On Understanding Poverty :

Perspectives from the Social Sciences, New York, Basic Books, 1968, p. 188.



Politici sociale

49

asupra politicii publice, iar preşedintele a ţinut cont de el în discursul de început ţinut laUniversitatea din Harvard asupra săr ăciei negrilor în 1965.36

Toate aceste idei au produs o schimbare major ă în abordarea s ăr ăciei ajungându-se la un consens intelectual asupra caracterului demodat şi reacţionar al explicaţiei

individualiste a săr ăciei. Săr ăcia nu mai era privită ca un rezultat al indolen ţei şi a unei

funcţionări incorecte a sistemului social.37

Cauza săr ăciei se află în structura institu ţională care neag ă oportunit ăţi egale claselor

şi grupurilor sociale cu statut social scăzut confruntate adesea cu discriminări rasiale.

Din această perspectiv ă, soluţia săr ăciei este furnizarea de mai multe oportunităţi

legate de programe de formare profesională, locuri de muncă şi sprijin financiar.

Strategia avea la bază o idee simpl ă şi anume aceea că prin aceste oportunit ăţi

grupurile defavorizate vor căuta să-şi îmbunătăţească situa ţia.

Expresia extremă a acestui punct de vedere a venit din partea unui oficial al

administratiei Johnson citat de Marvin Olasky: “Calea pentru eliminarea săr ăciei este să dai săracilor bani îndeajuns astfel încât să nu mai fie s ăraci de acum înainte.” 38

În ciuda neînţelegerilor asupra naturii unei asemenea chestiuni cum ar fi cultura

săr ăciei, promotorii sistemului bunăstării sunt de acord că vina pentru s ăracie nu

apar ţine oamenilor săraci. Această opinie face ca s ăr ăcia să-şi recâştige respectabilitatea

pierdută în timpul domina ţiei intelectuale a individualismului sălbatic. Săracii nu au

atins integral poziţia de respectabilitate pe care au avut-o în timpul pietăţii medievale,

scopul stării de bunăstare nefiind să se ajung ă din nou la s ăr ăcie, ci să scape de ea.

Întrucât vina existenţei săr ăciei apar ţine sistemului, soluţia vine din ameliorarea

sistemului în care să se gândeasc ă şi să se sus ţină o schimbare atât de important ă. De

aici, planificarea şi administraţia centralizată şi ridicarea politicilor sociale la rang deinteres fundamental de stat. Acest punct de vedere a dominat desigur, în ţările

comuniste, însă a prevalat deasemenea şi în democraţiile sociale ale Europei de Vest. In

Statele Unite conduce la stabilirea Social Security şi a sistemului de bunăstare federală

în anii 1930, iar treizeci de ani mai tirziu era reprezentat în legislaţia drepturilor civile,

acţiunea afirmativă şi R ăzboiul împotriva Săr ăciei.

Concepţii asupra săr ăciei

Abordarea biologică

36 Katz M.B. – The underserving Poor: from the War on Poverty to the War on Welfare, New York,Pantheon, 1989, p. 24,37 Chrales Murray - Losing Ground: American Social Policy 1950-1980, New York, Basic Books, 1984, p.29.38 Marvin Olasky - The Tragedy of the American Compassion, Washington, Regnery Gateway, 1992. p.174.



George POEDE

50

Amartya Sen îl citează pe Seebohm Rowntree (1901) care define şte familiile aflate în

săr ăcie primar ă atunci când totalul veniturilor lor sunt insuficiente pentru pentru a

obţine minimum de necesităţi pentru a-şi menţine eficienţa fizică.

Faptul că aprecierile de natur ă biologic ă au fost puse în rela ţie cu supravieţuirea

sau cu eficienţa în muncă nu trebuie s ă ne mire pentru c ă ele au fost frecvent utilizate îndefinirea pragului săr ăciei. Abordarea biologică a fost supus ă unei critici aspre în ultima

perioadă.

Iată câteva probleme legate de acest subiect:

există varia ţii semnificative legate de caracteristici fizice, condiţii climaterice şi

îmbr ăcăminte. În realitate este greu să define şti necesităţile nutriţionale pentru

un anumit grup într-o regiune specifică.Traducerea necesităţilor nutriţionale

minime în necesităţi alimentare minime depinde de alegerea articolelor de

vânzare.

itemii -non-food- sunt şi ei greu de definit. Problema poate fi par ţial rezolvată

prin aprecierea păr ţii din bugetul unei persoane sau a unei familii care va ficheltuită pe mâncare. Aceast ă propor ţie variază îns ă şi ea nu numai în relaţie cu

cultura şi obiceiurile regiunii dar şi cu preţurile relative şi cu existenţa bunurilor

şi serviciilor. De aceea, se pare că este corect ă presupunerea lui Martin Rhein

potrivit căreia aproape orice procedur ă de definire a s ăr ăciei prin nivelul de

subzistenţă poate fi pus ă u şor sub semnul întrebării39.

Problema care r ămâne de rezolvat după ce am pus sub semnul întreb ării

procedurile de definire prin abordarea biologica este fie de a ignora fie de a vedea ce

anume se poate realiza prin această abordare. Conceptul de necesit ăţi nutriţionale nu

trebuie interpretat ca unul ce poate trasa cu o claritate deosebită s ăr ăcia. Exista un

caracter vag în ambele concepte, atât în cel de săr ăcie cât şi în cel de necesităţi

nutriţionale. Apoi, nu trebuie neapărat să studiem nivelul venitului acelei persoane

pentru a controla dacă cineva are necesarul nutri ţional.

Săr ăcia ca judecată de valoare

Opinia potrivit căreia săr ăcia este o judecată de valoare a ap ărut destul de

frecvent şi cu o insistenţă deosebit ă în studiile mai multor autori. S ăr ăcia este condam-

nată din perspectiva moralit ăţii care inspir ă diverse tipuri de comportamente şi de

acţiune socială. Mollie Orshanski afirma că „s ăr ăcia ca şi frumuseţea se află în ochiispectatorului”40

Este important de reliefat diferitele modalităţi prin care rolul principiilor morale

se poate acomoda cu exerciţiul măsur ării săr ăciei. Este o diferenţă în a spune c ă faptul

măsur ării săr ăciei este unul prescriptiv şi alta de a spune că exerci ţiul trebuie să ţină

cont de opiniile membrilor comunităţii. Aşa cum arată Eric Hobsbawn, aceasta este

39 Martin Rhein – „Problems in the Definition and Measurement of Poverty”, în The Concept of Poverty, Peter Townsend (editor), London, Heinemann, 1971, 61.40 Mollie Orshanski - How Poverty is Measured , Monthly Labor Review , 1969.



Politici sociale

51

întotdeauna definită în raport cu conven ţiile societăţii în care se manifestă. Pentru

cineva care studiază şi măsoar ă s ăr ăcia, convenţiile societăţii sunt fapte şi nu probleme

de moralitate sau de investigaţie subiectivă.

Săr ăcia ca inegalitate

Ideea ca săr ăcia este în mod esenţial legată de inegalitate a c ă pătat o anumit

caracter de plauzibilitate. De altfel, transferurile de la cei bogaţi spre cei săraci au dus

aproape întotdeauna la o scădere a săr ăciei. Chiar pragul săr ăciei folosit pentru a

identifica pe cei săraci trebuie stabilit în acord cu standardele contemporane ale

comunităţilor respective, astfel încât săr ăcia poate fi privită ca inegalitate între grupul

cel mai sărac şi restul comunităţii. Miller şi Roby41 au folosit argumente semnificative

în prezentarea săr ăciei ca inegalitate. Ei spun ca tratarea problemelor săr ăciei în termeni

de stratificare conduce la examinarea săr ăciei ca o problemă a inegalit ăţii. În această

abordare, ne îndepărtăm de eforturile de măsurare a săr ăciei şi căutăm mai mult să

vedem care sunt diferenţele dintre cei 20% sau 10% cei mai bogaţi şi restul societăţii.Preocuparea noastr ă, spun autorii citaţi, este aceea a reducerii diferenţelor dintre cei de

sus şi cei mai puţin favorizaţi din fiecare dimensionare a stratificării sociale. Pot exista

însă şi opinii potrivit cărora inegalitatea este o problemă fundamental diferit ă de aceea

a săr ăciei. Cele două concepte sunt în legatur ă dar nici unul nu-l subsumeaz ă pe

celălalt. Un transfer de la cei din vârf, cei 10% sau 20% spre un grup cu venituri medii

trebuie să reduc ă inegalitatea dar las ă neschimbat ă problema s ăr ăciei. De asemenea, o

scădere generală a venitului ce p ăstrează neschimbate diferen ţele de inegalitate poate în

fapt să conduc ă la o sc ădere generală a resurselor grupurilor din chintilele inferioare

aducându-le într-o stare gravă de înfometare şi malnutriţie.

Nici inegalitatea şi nici săr ăcia nu pot fi reduse una la alta. Recunoaşterea naturiidistincte a săr ăciei permite tratarea acesteia ca o problemă de interes în sine ins ăşi.

Inegalitatea poate fi prezentă în analiza s ăr ăciei dar aceasta nu înseamnă c ă cele dou ă

concepte pot fi puse într-un raport de echivalenţă. Este cu totul o altă problem ă s ă se

afirme că inegalitatea şi săr ăcia sunt asociate una cu cealaltă şi, în consecinţă, să se

reţină faptul c ă o schimbare în sistemul de distribu ţie poate trata săr ăcia.

Deprivarea relativă

Conceptul „deprivării relative” a fost fructificat cu succes în analiza săr ăciei din

perspectivă sociologic ă. A fi sărac are o legătur ă puternic ă cu „a fi lipsit de o serie de

nevoi”. În cadrul termenului de „deprivare relativă” există câteva aspecte distincte. Una

din ele priveşte contrastul dintre „sentimentul de a fi deprivat” şi „condiţiile deprivării”.

Peter Townsend consider ă c ă ultimul aspect ar putea fi utilizat într-o manier ă

semnificativă pentru studiul s ăr ăciei în relaţie cu „ deprivarea relativă”. El apreciază42

41 Miller S.M, Roby P. – „Changing Social Stratification”, în The Concept of Poverty, Peter Townsend(editor), Heinemann, London, 1971.42 Wedderburn (editor) – Poverty, Inequality and Class Structure, Cambridge University Press, 1974, p. 4.



George POEDE

52

că termenul de „deprivare relativ ă” poate fi folosit într-un sens obiectiv pentru a descrie

situaţii în care oamenii posedă mai pu ţin decât alţii dintr-un atribut dorit, fie acesta un

venit, un loc de muncă sau putere.

Pe de altă parte, accentul pus pe condi ţiile deprivării nu poate fi independent de

sentimentele de deprivare. Obiectele materiale nu pot fi evaluate în acest context f ăr ă

referinţă fa ţă de modul în care ele sunt privite de oameni. Chiar dac ă sentimentele nu pot fi introduse într-o manier ă explicit ă în acest cadru ele au îns ă un rol important în

selecţia „atributelor „. Townsend a subliniat importanţa „ dorinţei de a defini stilul de

viaţă care este în general imp ărtăşit sau aprobat în fiecare societate şi de a găsi un punct

pe scala de distribuţie a resurselor sub care familiile considera că este dificil s ă

împărtăşească în comun activit ăţi şi regimuri legate de acel stil de viaţă''43.

Disocierea dintre condiţii şi sentimente este dificil de realizat şi de aceea o

diagnoză obiectiv ă a condi ţiilor înseamnă şi o înţelegere obiectivă a sentimentelor.

Un al doilea contrast priveşte alegerea “grupului de referinţă” pentru a realizacomparaţii. Trebuie să identific ăm grupul cu care cei analizaţi de noi se compar ă.

Acesta poate fi unul din aspectele cele mai complicate în studiul săr ăciei bazate pedeprivare relativă. Orizontul de comparaţie nu poate fi separat de activitatea politică dintr-o comunitate de vreme ce sentimentul de deprivare tr ăit de un individ este legat deaşteptări şi de opinia asupra a ceea ce este corect, echitabil. De aceea, noţiunea generală de deprivare relativă are o considerabil ă influen ţă asupra analizei sociale a s ăr ăciei. Esteimportant de reţinut faptul că analiza s ăr ăciei prin conceptul de deprivare relativă nueste singura bază a conceptului de s ăr ăcie. Într-adevăr, există un miez ireductibil aldeprivării absolute în ideea de săr ăcie, fapt ce ne dă imaginea foametei, a malnutri ţieitranslate în diagnoza săr ăciei f ăr ă a mai fi nevoie de demonstrarea atributelor acesteia.Abordarea prin deprivarea relativă vine mai mult s ă suplimenteze în termeni de absen ţă

a posesiei, decât să fundamenteze analiza s ăr ăciei. Abordarea săr ăciei prin conceptul dedeprivare lasă îns ă neatinse unele chestiuni. Prima, atunci când se compar ă s ăr ăcia dindouă societ ăţi cum poate fi găsit un standard comun de necesităţi de vreme ce astfel destandarde difer ă de la o ţar ă la alta. Exist ă de altfel dou ă tipuri distincte de exerci ţiu în

astfel de comparaţii intercomunitare. Unul are drept scop compararea măsurii deprivăriidin fiecare comunitate în relaţie cu standardele de necesităţi minime, iar celălalt priveştecondiţia celor două societ ăţi în termeni de anumite stardarde minime date.

Perspectiva poli ticilor publice în combaterea a săr ăciei

Măsurarea săr ăciei este bazată pe anumite standarde, dar problema care apareeste aceea a tipului de afirmaţii conţinute în aceste standarde. Ele sunt standarde de

politică publică ce reflectă fie obiectivele politicii aflate în func ţiune, fie opinii asupra

modului în care ar trebui să func ţioneze politica.44

43 Peter Townsend – „Poverty as Relative Deprivation: Resources and Styles of Living” , in Wedderburn,197444 În raportul Poverty amid Plenty, (1969) Preşedintele Comisiei de Menţinere a Venitului din SenatulStatelor Unite afirma că:



Politici sociale

53

Apar aici două dificult ăţi. Mai intâi, procesul de elaborare a unei politici depindede un număr de influenţe dincolo de noţiunile care trebuie să prevaleze într-unasemenea caz. (natura guvernului, sursele puterii sale, for ţele exercitate de alteorganizaţii). Se au în vedere de asemenea o serie de factori ce pot influenţa eficienţa

unei politici publice, factori legaţi de slă biciuni ale pieţei şi guvernării. Analiştii

recunosc că procesele democratice nu ofer ă întotdeauna o adev ărată imagine a valorilorsociale, fie că ele nu au consisten ţa necesar ă impunerii unor politici publice care s ă aib ă rolul de a corecta unele nedreptăţi, fie că procesul electoral nu permite p ătrunderea lorîn configurarea politicilor.

Există trei factori care influen ţează modul în care ac ţionează reprezentan ţii

politici ai comunităţilor. Ar fi o naivitate dacă am ignora c ă ei nu iau în considerare

bunăstarea lor personală precum şi pe aceea a familiilor lor.

Geneza unei politici implică confruntarea cu o problem ă, recunoaşterea ei ca o

preocupare major ă social ă. Acest fapt va influenţa dezbaterea publică ulterioar ă. O

problemă trebuie s ă fie definit ă, structurată şi localizată. Modul în care are loc acest proces va determina formularea viitoarei politici publice.

Ruth Lister în '' Concepts of Poverty '', publicat în 1991 în Social Studies Review

nr. 6, subliniază aspectul dinamic al concep ţiilor asupra săr ăciei şi faptul că felul în

care noi definim săr ăcia are un impact crucial asupra r ăspunsurilor date de acţiunea

politică. În definirea problemei s-au conturat mai multe abordări.

Abordarea pozitivistă exprim ă preocuparea pentru problemele sociale, cunoa ş-

terea acestora reprezentând posibilitatea rezolvării lor şi îmbunătăţirii sor ţii umanităţii.

Activitatea reformatorilor sociali din secolul al XIX-lea şi dezvoltarea unei analize

empirice a problemelor sociale cum ar săr ăcia, folosirea copiilor în activităţile

economice, sănătatea şi închisorile formează miezul pozitivist al cercet ărilor de politică

socială. Cercetători ca Henry Mayhew, Edwin Chadwick. Florence Nightingale,

Octavia Hill, Beatrice şi Sidney Webb, Charles Booth credeau cu fervoare că

problemele pot fi rezolvate, în ultimă instan ţă, prin cunoaşterea empirică a datelor

sociale. De aici avea să se dezvolte o tradi ţie a cercetării sociale centrată pe '' probleme''

şi pe ameliorarea şi soluţionarea acestora.

Abordarea sociologică porne şte de la recunoşterea disfuncţiilor sociale şi de la

posibilitatea identificării condiţiilor care le-au dat naştere pentru a le rezolva astfel

încât societatea să revin ă la echilibrul ini ţial.

„Dacă societatea crede c ă poporului nu i se poate permite s ă moar ă de foame, atunci ea va definisăr ăcia ca o lipsă a unei nutri ţii minime şi a acoperişului, necesare pentru a supravieţui. Dacă societateasimte o anumită responsabilitate pentru a asigura tuturor persoanelor un nivel stabilit de bun ăstare dincolode existenţa mizer ă, de exemplu, o bună s ănătate fizică , atunci va adauga la lista sa de necesit ăţi resurselecerute de prevenirea sau tratarea unei boli. În orice moment, o bună defini ţie a unei politici reflectă echilibrul dintre capacităţile şi dorinţele comunitatii. În societăţile cu venituri scăzute, comunitatea se află în situaţia de a nu se preocupa prea mult de altceva decât supravieţuirea fizică. Alte societăţi, mai capabilede a-şi sprijini cetăţenii săi dependenţi, încep să ia în considerare efectele pe care pauperismul le va aveaasupra celui sărac şi non-sărac.” (US President’s Commission on Income Maintenance, 1969, p. 8).



George POEDE

54

Sursele acestei abordări pot fi găsite la Emile Durkheim şi Talcott Parsons. Din

perspectiva lui Durkheim problemele sociale sunt inevitabile şi necesare; cele care se

depărtează de a şteptările comune asupra comportamentului ''normal'' contribuie la

definirea a ceea ce este '' acceptabil '' sau '' non-acceptabil'', bun sau r ău. Recunoaşterea

acestor îndepărtări de la normă poate conduce la promovarea schimb ării precum şi la

întărirea noţiunilor dominante asupra comportamentului acceptabil. Problema formulată de Durkheim era legată de p ăstrarea gradului de devianţă la un nivel care s ă nu pun ă în

pericol ordinea socială şi funcţionarea societăţii.

Influenţa lui Durkheim asupra analizei problemelor sociale ca formă de devian ţă

a fost extrem de puternică. Problemele sociale impuneau dezvoltarea unor forme de

analiză social ă ce puteau s ă conduc ă la un control efectiv al nivelului comporta-

mentului deviant.

Talcott Parsons este privit ca reprezentant tipic al abordării funcţionaliste a

problemelor sociale. Din perspectiva sa, societăţile tind spre echilibru iar problemele

sociale constituie ajustări şi posibile disfuncţii în interiorul sistemului social. Conti-

nuând această direc ţie, Merton şi Nisbet (Contemporary Social Problems, 1961)considerau că problemele au o dimensiune subiectiv ă şi subiectivă; problemele sociale

pot fi analizate în termeni de cunoaştere obiectivă – probleme sociale ca dezorganizare

socială – sau de comportament deviant ca dep ărtare de la normele sociale acceptate

instituţionalizate.

Abordarea istoric-naturală a problemelor sociale se caracterizeaz ă printr-o

abordare specific subiectivă a problemelor sociale. O problem ă social ă – afirm ă

Richard Fuller şi Richard Myers în „A Natural History of a Social Problem”, 1941 –

reflectă o preocupare social ă atunci când valorile sociale par a fi amenin ţate, urmată

apoi de dezbateri asupra opţiunilor de politică public ă pentru ca în final, politica

formulată s ă fie transpus ă în practic ă. Ideea explor ării istoriei naturale a problemei în„stadii” a fost dezvoltată de J.H. Bossard în American Sociological Review nr. 6 din

1941 în care dezvoltă cele trei stadii – preocupare social ă, dezbateri asupra opţiunilor

politice, transpunerea politicii în acţiune – într-o versiune cu douăsprezece etape:

1. recunoşterea unei probleme;

2. discuţii asupra gravităţii ei;

3. încercări de reformă;

4. sugestii de investigare socială;

5. câteva schimbări de personal;

6. accent pus pe factori largi de bază;

7. studiul cazurilor individuale;

8. alte schimbări de personal;

9. program stabilit inductiv;

10. rafinarea tehnicilor de studiu;

11. rafinarea conceptelor,

12. o altă schimbare de personal;



Politici sociale

55

La începutul anilor '70, Herbert Blumer (Social Problems as Collective

Behaviour în Social Problems, nr. 18 din 1971) a dezvoltat un model constructivist al

problemelor sociale prin rafinarea stadiilor ''formării problemei'' considerând că

problemele există atunci când ele sunt privite ca ''nedorite de c ătre un grup social'' . În

această situa ţie o problemă social ă intr ă într-un ciclu de definire cu urm ătoarele etape:

1. apariţia unei probleme sociale;2. legitimarea problemei ;

3. iniţierea unor acţiuni;

4. formarea unui plan oficial;

5. implementarea planului oficial.

În 1977 Spector şi Kitsuse45 au contribuit la abordarea constructivist ă prin

reformularea modelului istoric natural propus de Fuller şi Myers şi dezvoltat de

Blumer. Ei s-au concentrat pe construcţia problemei ca activitate de exprimare a unor

cerinţe. Contribuţia lor se remarcă prin luarea în considerare a ceea ce se întâmpl ă dup ă

ce politicienii au recunoscut o problemă social ă şi au înţeles şi impactul implementării politicii asupra problemelor curente. Stadiul al doilea din abordarea lui Spector şi

Kitsuse reprezintă exact stadiul la care ramân Fuller şi Myers. Stadiul al treilea şi al

patrulea implică o a doua existen ţă a problemei odat ă ce ea a fost determinat ă şi

implementată ca politic ă:

1. Grupurile încearcă s ă formuleze existen ţa unei anumite condiţii, pe care să o

definească fie ca nedezirabil ă, fie ca generatoare de efecte negative pentru

comunitate sau societate, să o fac ă public ă, să stimuleze dezbaterea de idei

asupra acesteia, să creeze o problem ă public ă sau politic ă;

2. Recunoaşterea legitimităţii acestor grupuri de către o organizaţie oficială,

agenţie sau instituţie. Aceasta poate conduce la declanşarea unei investigaţiioficiale, la propuneri de reformă şi la înfiinţarea unei agenţii sau instituţii care

să r ăspundă acestor exigen ţelor formulate;

3. Reapariţia cerinţelor formulate de grupurile iniţiale sau de altele noi, faţă de

modul de rezolvare a condiţiilor considerate ca nedorite în primul stadiu, faţă de

eşecul înregistrat în producerea încrederii în procedurile stabilite pentru

rezolvarea problemei sau a condiţiei sociale ce a generat preocuparea publică

sau politică;

4. Respingerea de către grupurile nemulţumite a r ăspunsului agenţiei sau instituţiei

sau a lipsei de r ăspuns faţă de cerin ţe şi dezvoltarea unor activităţi pentru a crea

alternative, instituţii paralele sau contra-instituţii ca reacţie la procedurile

stabilite.

Definirea problemelor sociale, a săr ăciei în primul rând, reprezintă un element

important dar nu este decât un pas în formularea politicilor publice. Capacitatea siste-

mului de a combate eficient săr ăcia, efectele sale asupra grupului ţintă, a beneficiarilor,

45 Spector M., Kitsuse J.I. - Constructing Social Problems, Cummings, Menlo Park, California, 1977.



George POEDE

56

trebuie să dep ăşească greut ăţi numeroase şi complexe. Adoptarea politicilor capătă for ţă

prin implementare. Adoptarea unei legi, a unor reguli administrative înseamnă, printre

altele, stabilirea scopurilor politicii, specificarea mijloacelor necesare pentru atingerea

lor. Implementarea descrie eforturile întreprinse pentru realizarea obiectivelor, eforturi

care nu conduc întotdeauna la atingerea scopurilor propuse. Eugene Bardach exprimă

metaforic rolul implementării ca proces de asamblare şi păstrare a tuturor elementelornecesare unei maşinării.46 Esen ţa problemei implementării constă în distribu ţia

elementelor politicii astfel încât aceasta să produc ă efectele inten ţionate. O autoritate

publică ineficient ă şi externalităţi fiscale într-un mediu marcat de distribuţia inegală a

bunurilor publice reprezintă amenin ţări majore pentru funcţionarea unei politici publici

de combatere a săr ăciei. În al doilea rând, chiar dacă politica înseamn ă doar recoman-

dări pentru o politică public ă, apar totuşi probleme în înţelegerea şi tratarea săr ăciei

pentru că recomand ările politicii depind de evaluările politice, economice şi administra-

tive. Exista o diferenţă clar ă între ceea ce se în ţelege prin noţiunea de deprivare şi ceea

ce se poate elimina prin acea politica publică a şa cum este formulată şi implementată.

Dacă aceast ă abordare este acceptat ă, atunci măsurarea săr ăciei trebuie văzută ca unexerciţiu de descriere a evaluării oamenilor în termeni de standarde de necesităţi. În

mod preponderent, procesul reprezintă mai mult un exerci ţiu factual mai degrabă decât

unul etic.

Operaţionalizarea conceptului de săr ăcie

Operaţionalizarea adecvată a conceptului de s ăr ăcie depinde par ţial de modul în

care are loc identificarea problemei. Conceptul trebuie să fie tradus în termeni

utilizabili, adică s ă fie opera ţionalizat, selectându-se indicatorii ce vor reflecta cât mai

bine conceptul de săr ăcie. Aici începe greul în domeniul cercetării întrucât sarcina de agăsi cei mai potriviţi indicatori este una complicată, fapt ce explică diversitatea de

poziţii teoretice şi metodologice. Unul dintre cele mai cunoscute exemple în Marea

Britanie este utilizarea standardului de săr ăcie denumit tested-means benefit . El a

devenit, datorită autorit ăţii ştiinţifice a lui Townsend, un standard naţional care a fost

apoi adoptat şi în alte ţări. Unul din motivele care a dus la acceptarea şi adoptarea

acestui standard poate fi explicat prin faptul că utilizarea unui prag de venituri pentru a

defini săr ăcia nu implică efectuarea unei cercet ări fundamentale. Apoi, un al doilea

motiv este legat de faptul că, fiind un element convenţional, constituie un cadru constant

de referinţă ce permite reliefarea altor chestiuni cum ar fi cauzele s ăr ăciei sau

categoriile cele mai vulnerabile f ăr ă a mai fi necesare eforturi de definire a problemei

sau de identificare a indivizilor şi grupurilor afectate de săr ăcie. Familiile personelor cu

handicap, spre exemplu, se găsesc într-o mai mare probabilitate de a se situa sub pragul

de săr ăcie. Aceasta nu ne spune cu exactitate câte persoane cu handicap se află sub

pragul de săr ăcie sau cât de mare este săr ăcia acestora, dar criteriul este suficient pentru

46 Eugene Bardach - The Implementation Game: What Happens after a Bill Becomes Law, Cambridge,MIT Press, 1977.



Politici sociale

57

a identifica persoanele cu handicap ca grup vulnerabil din perspectiva săr ăciei. În al

treilea rînd, ofer ă o baz ă de analiz ă pentru alte aspecte sociale ale gospod ăriilor.

Aceleaşi tipuri de argument ne trimit spre metoda utilizată de Luxemburg

Income Study (LIS). Acest studiu se bazează pe o serie de date luate din statistici din

diferite ţări, procesate apoi într-un format standard. În cadrul acestui studiu, săr ăcia este

definită pe o baz ă strict comparativ ă, in termeni de ''distanţă economic ă''. Standardulsăr ăciei este calculat ca jumătate din venitul mediu al unui individ. Utilizarea acestui

standard asigur ă informa ţii importante. Spre exemplu, se poate identifica poziţia relativă

a tipurilor de gospodărie din diferite ţări precum şi măsura în care sistemele de protecţie

socială reduc dezavantajele cu care se confrunt ă unit ăţile luate în studiu. Autorii stu-

diului LIS au incercat să clarifice şi problemele legate de definirea săr ăciei. Ei consider ă

că grupul cu cel mai sc ăzut nivel al veniturilor poate fi considerat sărac chiar şi în

societăţile bogate. Chiar dacă exist ă rezerve fa ţă de o astfel de tratare a problemelor

săr ăciei, atenţia se concentreaza întotdeauna asupra caracteristicilor grupului cu cel mai

mic venit.

Nivelul venitului de sprijin sau raportul faţă de venitul mediu sunt utiliza ţi caindicatori nu neapărat ca o măsur ă precis ă a problemei studiate ci mai degrab ă ca un

punct de referinţă fa ţă de o arie de probleme asociate. Dac ă nu este posibil întotdeauna

să m ăsur ăm cu precizie o problema specifică, prin utilizarea indicatorilor putem să ne

facem o imagine asupra dimensiunilor sau caracteristicilor problemei.

Criterii pentru indicatori

Validitatea

Un indicator valid reflectă problema sau condi ţia pe care se presupune ca o

reflectă. Există multe dificult ăţi legate de validitatea indicatorilor deoarece

majoritatea indicatorilor nu sunt decât aproximări ale problemei studiate.Statisticile asupra venitului sunt utilizate pe larg ca indicatori ai săr ăciei sau, mai

precis, ca un ghid asupra probabilităţii apariţiei săr ăciei întrucât venitul este un

indicator al consumului. Cu toate acestea, o identificare prea puternică a s ăr ăciei

cu un venit scăzut nu este prea satisf ăcătoare pentru că exist ă persoane cu

venituri scăzute care nu sunt sărace.

Credibilitatea (Reliability)

Indicatorii sunt reliable dacă ei reflect ă acela şi lucru în acelaşi mod. Aceasta

înseamnă c ă în condi ţiile în care un indicator nu este chiar o oglindire plină de

acurateţe asupra problemei studiate, cel puţin există sentimentul c ă respectiva

problemă este una serioas ă sau c ă ea se transform ă într-un mod sau altul. Din

păcate, multe din datele care sunt utilizate în mod larg sunt necredibile. Una din

problemele referitoare la valorile monetare este modificarea lor ca urmare a

inflaţiei. Este posibil să se controleze într-o oarecare m ăsur ă infla ţia, dar

metodele prin care se realizează aceasta se refer ă la valoarea b ănească. Retail

Price Index reflectă cât de fidel poate ''basket of goods'' cump ărat de un

consumator mediu. El va include, spre exemplu, costul locuinţei sau benzina



George POEDE

58

pentru automobil. Deşi majoritatea persoanelor îşi cumpăr ă locuin ţele în Marea

Britanie, cei săraci nu-şi pot permite acest lucru şi atunci ei vor fi direct afectaţi

de chiria locuinţelor; mai mult, hrana şi încălzirea reprezintă o mare parte din

bugetul celor săraci deoarece nevoile de hrană şi de încălzire nu se diminuează

în propor ţie cu venitul cuiva. De aceea, rata inflaţiei calculată prin RTP nu va

reflecta în mod necesar creşterea în costuri căreia trebuie să-i facă fa ţă cei s ăraci.Cercetarea lui Bradshow asupra ''bugetelor standard '' identifică itemii pe care

cei săraci îi include în costuri şi semnificaţia lor din perspectiva inflaţiei.

Disponibilitatea

Indicatorii care sunt deja disponibili au fost construiţi pentru un scop particular

şi de aceea ei pot fi adecvaţi sau neadecvaţi pentru evaluarea săr ăciei. Statisticile

asupra bunăstării se bazează pe defini ţii asupra bunurilor. Această evaluare este

complicată de posibilitatea existent ă de a pl ăti impozitele şi de preocuparea

pentru a determina potenţialul celor care plătesc impozitele de evita această

posibilitate.În mod efectiv, orice analiză se bazeaz ă pe ni şte aproximaţii ce folosesc date

disponibile pentru alte fapte.

Plauzibilitatea

Este de dorit ca orice indicator folosit să aib ă semnifica ţie. Cu toate încercările de a

măsura săr ăcia, rezultatele obţinute sunt destul de modeste. Studiul lui Townsend asupra

săr ăciei, spre exemplu, este bazat pe descrierea stilurilor de viaţă ale indivizilor s ăraci.

El arată c ă oamenii s ăraci nu pot servi, probabil, trei mese pe zi, iar copiii săraci nu-şi

pot permite să organizeze o petrecere de ziua lor de na ştere. Acest fapt poate fi adevărat

dar este greu de acceptat că ace şti factori în sine pot fi consideraţi ca săr ăcie. Acesteelemente au apărut în contextul descris de Townsend pentru că el a folosit o analiz ă

statistică pentru a alege itemii care caracterizeaz ă cel mai bine s ăr ăcia în loc să utilizeze

un model explicativ. Rezultatul poate fi valid din punct de vedere ştiinţific, dar foarte

adesea nu poate fi acceptat de '' simţul comun''. În fine, orice indicatori trebuie să fie

folositori ceea ce înseamnă c ă ei trebuie s ă poat ă fi aplica ţi la problema care se află în

centrul analizei. Cercetarea asupra săr ăciei nu are loc într-un vacuum politic sau

administrativ, ci se desf ăşoar ă în conformitate cu scopuri precise. De exemplu, analiza

implicaţiilor distributive ale unor politici se poate fonda pe date referitoare la venit

considerându-se că veniturile aflate la baza distribu ţiei pot reflecta săr ăcia chiar dacă ele

nu sunt echivalente cu săr ăcia. Cercetarea asupra distribuţiei spaţiale a resurselor, lucru

important pentru alocarea resurselor, tinde să se centreze pe alte tipuri de indicatori,

cum ar fi spre exemplu tipuri de probleme asociate cu săr ăcia întrucât ele sunt accesibile

în plan local. Cercetarea care va căuta să reflecte sistemul de beneficii impune

identificarea unităţii de analiză, de obicei, gospodăria sau în alte cazuri indivizii (spre

exemplu săr ăcia femeilor în interiorul gospodăriei). În acest context, problema este

aceea de a găsi acei indicatori care sunt adecvaţi scopului investigaţiei.



Politici sociale

59

Identificarea săr ăciei

Săr ăcia poate fi identificată, în general, prin două mari aspecte: prezen ţa deprivării şi

lipsa de control asupra resurselor. Identificarea deprivării poate fi abordată direct şi

indirect. Identificarea directă este realizat ă prin clasificarea anumitor tipuri de probleme ca serioase atingeri la adresa bunăstării unui tip asociat cu săr ăcia.

Identificarea indirectă este legat ă de asocierea s ăr ăciei cu factori, cauze şi

consecinţe cum ar fi şomajul, boala, nivel scăzut educaţional. Această abordare a fost

utilizată în studiile asupra depriv ării dar poate fi extinsă la studiile referitoare la indivizi

sau gospodării. Constituie în acelaşi timp şi o bază pentru o strategie distinct ă ca

r ăspuns la săr ăcie (indicator de ţintă -indicator targeting)

Este complicat sa se evalueze identificarea directă ca fiind superioar ă celei

indirecte. Amândouă se bazeaz ă mai mult pe indicatori decât pe m ăsur ări precise.

Controlul asupra resurselor este mult mai greu de identificat în mod direct. Prin

natura sa, ea se refer ă la un set poten ţial de circumstanţe. Resursele includ venitul care

semnifică un flux de resurse şi sănătatea care este o valoare importantă.. Venitul este

utilizat în general ca un indicator al săr ăciei sau ca un ghid al probabilităţii apariţiei

săr ăciei, dar o identificare prea strânsă a s ăr ăciei cu venitul nu este prea satisf ăcătoare.

Săr ăcia este un fapt multidimensional şi nu poate fi descris doar prin venitul

scăzut. Un al doilea motiv este legat de faptul că m ărimea venitului este mai puţin

importantă decât regularitatea şi stabilitatea sa. În al treilea rând, utilizarea acestui

indicator include prea multe persoane în categoria săracilor, persoane care nu pot fi

descrise ca sărace. În al patrulea rând, venitul este greu de măsurat într-o manier ă

credibilă.Bunăstarea se dovedeşte a fi o măsur ă a s ăr ăciei greu de convins. Bogăţia este

măsurată în termeni monetari numai c ă banii sunt importan ţi pentru ceea ce poti

cumpăra cu ei. In ciuda neajunsurilor lor, statisticile referitoare la venit sunt un ghid mai

bun pentru săr ăcie decât statisticile asupra bunăstării. Venitul este important pentru că

arată, pentru majoritatea persoanelor nivelul consumului altfel spus, ceea ce ei pot

folosi. Statisticile asupra venitului nu pot reflecta consumul unui individ sau al unei

familii.

O alternativă la utilizarea venitului sau bun ăstării este folosirea consumului ca o

măsur ă adev ărată a controlului asupra resurselor. Din p ăcate informaţiile referitoare la

consum nu sunt accesibile întrucât ele impun o înregistrare adecvată. Aparenta imposibilitate a măsur ării săr ăciei într-o manier ă obiectiv ă şi de necontestat provoacă o

nemulţumire specialiştilor din domeniu.

Definiţii operaţionale

Cercetarea supra săr ăciei se bazează pe o serie de presupozi ţii şi definiţii asupra

unor aspecte sau probleme ce par a traduce conceptul în practică şi a-l face operaţional.



George POEDE

60

Cercetătorii au produs o mare cantitate de materiale de ordin primar despre

săr ăcie în scopul operaţionalizării conceptului de săr ăcie, dar adesea, s-a spus acest

lucru şi cu intenţia de a viza un rezultat politic.

Booth: descrierea calitativă a săr ăciei

Charles Booth a exercitat o influenţă considerabil ă asupra dezvolt ării Şcolii deSociologie de la Chicago şi a inspirat numeroase anchete sociale de la sfâr şitul secolului

al XIX-lea şi de la începutul secolului a XX-lea. El a folosit cercetările sale pentru a

reforma viaţa şi legislaţia socială. Se consider ă, din motive variate, că studiul modern al

săr ăciei începe cu studiul lui Booth – Life and Labour of the People of London – început

în 1886 şi terminat în 1903. La acea dată era considerat ă a fi cea mai complex ă analiz ă a

săr ăciei. În raport cu predecesorii săi, metodele lui Booth erau distincte din cel puţin trei

privinţe: mai întâi, el a încercat să ''stabileasc ă faptele'', s ă descopere cât mai multe din

aspectele săr ăciei f ăr ă nici o prejudecat ă; în al doilea rând, el a căutat să folosesc ă

evidenţa empirică pentru a cuantifica amplitudinea problemelor; în al treilea rând, a

utilizat o varietate de metode pentru a identifica problemele, considerând că acest fapt arîntări descrierea săr ăciei.

Booth nu a încercat să defineasc ă s ăr ăcia în raport cu un standard prescris ci a

căutat mai degrabă s ă descrie condi ţia oamenilor săraci. El şi-a fundamentat analiza sa

asupra săr ăciei pe împăr ţirea dintre opt clase: clasa cea mai de jos a muncitorilor

ocazionali, posesorii de venituri nesigure, venituri intermitente, venituri regulate mici,

venituri regulate standard, clasa muncitoare superioar ă, clasa de mijloc inferioar ă, clasa

de mijloc superioar ă. Raţiunea acestei clasificări nu este destul de clar ă la prima vedere

deşi putem identifica criteriul veniturilor sau cel al statutului social. Se pare că Booth nu

a utilizat un criteriu bine definit în stabilirea claselor. Ele reprezintă mai mult rodul unor

observaţii care au permis diferenţierea grupurilor potrivit stilurilor de viaţă. Ceea ce aatras cel mai mult la studiul lui Booth a fost faptul că a utilizat un ''prag al s ăr ăciei'' prin

care distingea individul sărac de ceilalţi. El a stabilit acest prag la 18-21 de şilingi pe

să ptămână dar nu l-a determinat în func ţie de nevoi. Pragul reprezintă mai mult o

estimare a nivelului de venit care să previn ă s ăr ăcia.

Ideea unui prag al săr ăciei a fost întărită de încerc ările lui Rowntree de a

identifica nivelele minime de venit. Încercarea de a descoperi săr ăcia mai mult prin

descrierea condiţiilor acesteia decât prin definirea ei, a revenit în actualitate. Lucrarea

lui Bradshaw şi Holmes ia în considerare experienţa familiilor atinse de şomaj prin

identificarea modelelor de cheltuieli, a bugetelor, dietei şi circumstanţelor financiare.

Acest lucru ne întoarce la tipul de muncă ini ţiat de către Booth prin studiul bugetelor.

Accentul cade pe evaluarea calitativă a experien ţei săr ăciei. Pe linia lui Booth se

remarcă studiul lui Bradshaw şi Holmes care merită aten ţie nu pentru că ar fi original

cât mai ales combinaţiei de tipuri diferite ale metodei calitative. Autorii combină studii

ale bugetelor de gospodărie şi cheltuieli cu interviuri, observaţie şi analiză. Rezultatul

intenţionează s ă reflecte o anumit ă experien ţă în profunzime şi mai puţin evidenţierea

caracteristicilor oricărei persoane sărace. În descrierea '' circumstanţelor şi condiţiilor

vieţii'' şomerilor, Bradshaw şi Holmes găsesc o serie de itemi ce includ un regim



Politici sociale

61

alimentar limitat, un stoc neadecvat de haine, un stoc limitat de bunuri de consum

durabile sau într-o stare degradată, acces limitat la transport, o mare parte a timpului

petrecută în fa ţa televizorului. Itemii nu includ, în mod surprinzător şi condiţii proaste

de locuit ceea ce poate să semnifice faptul c ă familiile şomerilor nu sunt atât de sărace

ca celelalte sau că standardele de locuit din Marea Britanie sunt relativ înalte.

Rowntree şi ''abordarea biologică''

Definiţia dată de Seebohm Rowntree pragului s ăr ăciei a fost puternic influenţată

de dezbaterile asupra cercetărilor lui Booth.El şi-a propus să contribuie la dezbaterea

publică asupra naturii şi extinderii săr ăciei în York mai ales în ''Poverty: A Study of a

Town Life'' din 1901, ''The Human Needs of Labour'' din 1937, ''Poverty and Progress''

din 1941, ''Poverty and the Welfare State'' 1951, ''English Life and Leisure: A Social

Study'', 1951 Rowntree practică distinc ţia dintre săr ăcia primar ă şi secundar ă. Săr ăcia

primar ă caracterizeaz ă persoanele care nu au un minimum de venituri prin care s ă-şi

asigure nevoile minime de subzistenţă. Săr ăcia secundar ă apare atunci când veniturile

indivizilor deşi nominal fac faţă nevoilor minime, ele nu ating standardele din cauza

modelelor lor de comportament şi cheltuieli. Distincţia dintre săr ăcia primar ă şi

secundar ă a fost criticat ă pentru implica ţiile sale în condamnarea persoanelor aflate în

situaţia de săr ăcie secundar ă. Alocaţia a fost calculată pentru hran ă, chirie şi întreţinerea

locuinţei, cheltuieli de gospodărie legate de haine, lumină şi încălzire. Pe această baz ă,

Rowntree a găsit aproape 10% din cei investigaţi ca tr ăind în săr ăcie primar ă. Rowntree

a stabilit prin acest proces nu numai că un num ăr substanţial de oameni aveau venituri

atât de mici încât erau inevitabil săraci, dar şi că o mare propor ţie de indivizi erau

aproape de pragul săr ăciei. Ei se aflau în săr ăcie secundar ă. Nu există doar un prag al

săr ăciei în studiul lui Rowntree. Ca şi Booth, el este preocupat de mărimea segmentuluice poate fi considerat vulnerabil la săr ăcie. El conchide că un num ăr mare de indivizi

aflaţi în săr ăcie secundar ă î şi datorează situa ţia incapacităţii de a-şi dimensiona în mod

chibzuit bugetul sau unor vicii legate de jocuri de noroc, alcool.

Utilizarea ideii lui Rowntree despre săr ăcia primar ă a constituit un test pentru

indicatori. Ea a fost considerată ca un prag al subzisten ţei, al menţinerii eficienţei fizice.

Deşi a fost criticată, ideea este reconsiderată în mediile academice. Amartya Sen scrie,

spre exemplu, că '' mult criticata abordare biologic ă ce merit ă o substan ţială reformulare

dar nu o respingere, este legată de acest miez ireductibil al depriv ării ce păstrează

aspecte ca foametea în centrul conceptului de săr ăcie''.

Există dou ă obiec ţii principale ce pot fi aduse acestei abordări. Mai întâi, o

măsur ă (indicator) ce se bazeaz ă în mod primar pe hrana oamenilor poate s ă nu ia în

considerare alte nevoi. Potrivit acestei logici, o familie nu este săracă dac ă are ce

mânca, dar totuşi nu-şi poate permite haine, încălzirea locuinţei sau un acoperiş. A doua

obiecţie, o măsur ă a subzisten ţei biologice nu reflectă modul în care oamenii tr ăiesc şi

un standard al săr ăciei primare poate fi o bază pentru a judeca pe cei s ăraci pentru

modul în care îşi folosesc resursele. Obiectivul definirii regimului alimentar general



George POEDE

62

pentru subzistenţă nu trebuie s ă sugereze c ă oamenii trebuie s ă m ănânce într-un anumit

fel deşi, foarte adesea, pare că face acest lucru.

Abel-Smith şi Townsend: utilizarea nivelelor de beneficiu

Deşi descrierea săr ăciei din ''The Poor and the Poorest'' nu este asemănătoare

aceleia din lucrarea lui Booth sau Rowntree, ea ofer ă dimensiuni importante asupraconceptualizării şi analizei săr ăciei. Argumentul se bazează pe o analiz ă secundar ă a

statisticilor obţinută de la Family Expenditure Survey, o anchet ă guvernamental ă ce

descrie în detaliu venitul şi modelele de consum ale unei game largi de familii. ''Săr ăcia''

a fost considerată a fi echivalentul nivelului de beneficii oferit de Asisten ţa Naţională.

Ei cred că orice s-ar spune despre cât de adecvat este nivelul de beneficii acordat în caz

de săr ăcie, are cel puţin avantajul de a fi, într-un anume sens, o definiţie operaţională

''oficială'' a nivelului minim de trai într-un moment dat. Autorii s-au gândit s ă identifice

nu numai numărul persoanelor aflate la nivelul de bază, dar şi pe cei cu 20-40% mai

mult. Motivele pentru care au f ăcut asta erau par ţial legate de necesitatea luării în calcula unor nevoi ce nu erau cuprinse în minimum de bază dar şi de a a aduce în studiu pe cei

ce erau la marginea săr ăciei, a căror mod de trai nu era diferit de cei ce erau acoperiţi de

definiţia operaţională. Justificarea titlului lor era legat[ de abordarea lor ce distinge ]ntre

mai multe nivele la care indivizii pot fi consideraţi săraci.

Townsend – săr ăcia ca ''deprivare relativă''

Studiul lui Peter Townsend, Poverty in the United Kingdom, este considerat ca

unul din cele mai importante după cel al lui Rowntree. Townsend explic ă cercetarea sa

în termenii unei analize conceptuale dezvoltate asupra săr ăciei. Pentru a stabili cine este

sărac, Townsend pune în opoziţie pe cei care au suferit o serie de deprivări cu cei carenu au fost puşi în situaţii complicate. Abordarea lui Townsend se bazează pe observarea

circumstanţelor şi comportamentelor. Importanţa acestui studiu constă în faptul c ă, spre

deosebire de alte studii care se concentrau pe venit sau pe pragul săr ăciei, accentul cade

pe descrierea în detaliu a experienţei săr ăciei în rândul unei mari categorii de oameni şi

pe găsirea unei unei baze cantitative pentru comparaţii. În unele privinţe, analiza sa

teoretică precum şi examinarea detaliată a oamenilor în diverse tipuri de circumstan ţe,

par a fi mai interesante decât procesul de a stabili cine este sărac.Townsend începe cu

60 de factori care par a fi asociaţi cu săr ăcia şi apoi foloseşte o analiză statistic ă pentru a

selecta 12 factori care par a fi cel mai puternic asociaţi cu venitul scăzut:

1. nu a avut o să ptămână de vacan ţă departe de cas ă în ultimele 12 luni.2. (Doar adulţii). Nu a avut nici o rudă şi nici şi nici un prieten invitat acasă

pentru o masă sau o gustare în ultimele dou ă s ă ptămîni.

3. (Doar adulţii). Nu a ieşit în ultimele patru să ptămâni la un prieten sau o rudă

pentru o masă sau o gustare.

4. (Doar copiii). Nu a venit nici un prieten să se joace sau la un ceai în ultimele

patru să ptămâni.

5. (Doar copiii). Nu a avut o petrecere la ultima aniversare.



Politici sociale

63

6. Nu a avut o după-amiază sau o sear ă în afara c ăminului pentru distracţie în

ultimele două s ă ptămâni.

7. Nu are carne proaspătă patru zile pe s ă ptămână.

8. În ultimele două s ă ptămâni a trecut printr-o zi sau două f ăr ă prânz gatit.

9. Nu a avut micul dejun gătit în majoritatea zilelor să ptămânii.

10. Gospodăria nu are frigider.11. Gospodăria nu are de obicei un Sunday joint (trei din patru)

12. Gospodăria nu are pentru ea singur ă patru amenuit ăţi: toaletă cu ap ă,

chiuvetă, baie fixă sau du ş, maşină de g ătit cu gaz sau electrică.

Indexul pare caraghios pentru că analiza statistic ă are consecin ţe importante

pentru forma pe care o ia indexul.. Mai întâi, factorii selectaţi nu sunt în mod necesar

cel mai puternic asociaţi cu săr ăcia, dar ajută cel mai bine la descrierea acestei

probleme. Motivul este determinat de faptul că unii factori puternic asocia ţi cu săr ăcia

sunt frecvent însoţiţi de alţii cu care sunt de asemenea puternic legaţi, dar includerea

ambelor tipuri nu ajută mai mult la identificarea celor s ăraci. Fiecare item din index

reprezintă un num ăr de alţi factori asociaţi.Apoi, factorii care sunt selectaţi nu sunt în mod necesar semnificativi din

perspectiva ''simţului'' comun. Itemi care sunt mai plauzibili legaţi de săr ăcie cum ar fi

supraaglomerarea locuinţelor sau lipsa energiei pentru locuinţă sunt elimina ţi în

favoarea unora care sunt, aparent mai puţin importanţi, ca spre exemplu, cel referitor

dacă copiii au avut o petrecere de ziua de na ştere.

În al treilea rând, poate cel mai important, asocierile care s-au realizat în acest

fel depind de circumstanţele în care s-a desf ăşurat ancheta. Tehnica utilizată de

Townsend poate fi utilizată şi generalizată dar nu si rezultatele.Mai recent, Townsend a

extins factorii. În particular el s-a gîndit la distincţia dintre factori ''subiectivi'' şi cei

''obiectivi''. Cei subiectivi sunt legaţi de percepţiile publice despre itemii esenţiali pentrustudiul săr ăciei.

Bradshaw: bugetele standard

Cercetările lui Jonathan Bradshaw au avut un caracter eclectic, fiind mai mult

preocupat de identificarea problemelor săr ăciei decât de elaborarea unei definiţii a

acesteia. Ideea unui buget standard s-a bazat pe lucr ările lui Rowntree, Piachaud şi

Townsend precum şi pe cele apărute în Statele Unite, cu scopul de stabili nivele minime

de venit cu care oamenii să poat ă supravie ţui în mod rezonabil.

Definiţia ''bugetelor standard'' nu este direct echivalentă cu modul în care au fost

stabilite standardele de subzistenţă. Definiţiile lui Rowntree asupra subzistenţei au

permis conturarea unor normative privind nevoile oamenilor la un nivel minim. Apar

însă probleme majore atunci cînd se încearc ă specificarea unor bugete f ăr ă impunerea

neadecvată a unor standarde deoarece tipurile de cheltuieli se schimb ă pe m ăsur ă ce

veniturile cresc. Atunci cînd oamenii au resurse reduse vor trebui să cheltuiasc ă în mod

propor ţional pe anumiţi itemi cum ar fi mâncarea, trebuie să decid ă între diversele

cheltuieli, să echilibreze diferitele cerin ţe asupra bugetului lor.



George POEDE

64

Utilizarea unui buget normativ ar depăşi aceste dificultăţi, constituind un bun

indicator. Comitetul Watts sugerează c ă este posibil s ă se utilizeze modelele de

cheltuieli, evitându-se multe din judecăţile normative asociate cu această metod ă.

Bradshaw şi colaboratorii săi au avut în vedere în continuare studiul propor ţiilor

diferitelor tipuri de cheltuieli ale persoanelor cu venituri mici.

Tipurile de cheltuieli au fost comparate în bugetele studiate în raport cu itemireferitori la hrană, haine sau energie, trecându-se apoi la utilizarea lor în calculul

bugetelor de familie. Autori sunt modeşti în legătur ă cu poten ţialul cercetării

standardelor de buget, din cel puţin două motive. Mai întâi, nu toate cheltuielile

oamenilor sunt legate de bunăstarea materială. Apoi, în al doilea rând, există înc ă un

element normativ în selecţia comodităţilor luate în considerare. Dar abordarea difer ă de

aceea a lui Rowntree precum şi de aceea a tradiţiei generale a bugetelor normative prin

evitarea oricărei prescripţii asupra a ceea ce oamenii trebuie să cheltuiasc ă pe un item

anume. Măsura în care oamenii cheltuiesc reprezintă atât ceea ce este rezonabil s ă

cheltuiască cât şi ceea ce oamenii aşteaptă s ă cheltuiasc ă. Măsura ia în consideraţie

atunci, comportamentul oamenilor, costurile atingerii nevoilor de bază, cât şi normelesociale dominante. Această perspectiv ă difer ă de aceea a lui Townsend prin luarea în

considerare nu a ceea ce oamenii fac ci ceea ce oamenii îşi permit să fac ă, definind prin

aceasta, un prag al săr ăciei bazat pe modele comune de comportament la diferite nivele

de venit. Ea permite, totodată, identificarea modelelor de deprivare ca efect al nivelelor

diferite de venit.

Mack and Lansley: standarde consensuale

Una din importantele dezvoltări înregistrate în progresul cunoaşterii empiriceeste standardul consensual al săr ăciei . Problema centrală a majorit ăţii metodelor ce se

bazează pe defini ţia socială a s ăr ăciei este dificultatea determinării normelor aplicabile.Modul în care oamenii tr ăiesc nu duce în mod necesar la ceea ce ei cred despre stilurilede viaţă. Mack şi Lansley au încercat să stabileasc ă norme pornind de la aprecierileoamenilor asupra aceea ce este necesar şi nu de la studiul comportamentului acestora.Tabelul următor arată itemii considera ţi necesari de către mai mult de două treimi dincei chestionaţi.

Indexul deprivării

Itemi % considerate ca necesare % priva ţi de…….1983 1999 1983 1990

Locuinţă Incălzire 97 97 5 3Toaletă îninteriorul locuinţei 96 97 2 0Baie 94 95 2 0Starea decentă aaspectului locuinţei – 92 – 15Camere destule pentrucopii 77 82 3 7



Politici sociale

65

Locuinţă s ănătoasă 96 98 7 2Locuinţă cu statutindependent 79 – 3 –

Hrană Două mese pe zi

pentru adulţi 64 90 3 1Trei mese pe zi pentru copii 82 90 2 0Fructe proaspete şilegume zilnic – 88 – 6Carne, peşte şi legu-me la două zile 63 77 8 4

Îmbr ăcăminteHaină c ălduroasă 87 91 7 4Două perechi de

încălţăminte pentrutoate anotimpurile 78 74 9 5

Bunuri gospodăreştiPat pentru fiecare 94 95 1 1Frigider 77 92 2 1Covoare 70 78 2 2Maşina de spălat 67 73 6 4

Securitate financiar ă Asigurare – 88 – 10

Economii de 10 lire

pe lună – 68 – 30

Calitatea vieţiiTransport public 88 – 3 –

Jucării pentru copii 71 82 2 2

Sărbătoriri (Cr ăciun) 69 74 4 4

Cadouri(o data pe an) 63 69 5 5

Activităţi extra-şcolare – 69 – 10

Hobby sau loisir 64 67 7 7

Sursa: J. Mack şi S. Lansley, 1985, Poor Britain, London, Allen and Unwin, şi H. Frayman –

Breadline Britain 1990s –, London, Domino-London Weekend Television.

Efortul celor doi cercetători caută s ă rezolve controversele legate de standardele

care ar trebui aplicate în acord cu opinia publică. Prin acest efort, apare avantajul de a

identifica, în acelaşi timp, atât normele sociale dominante cât şi unui stabilirea unui

standard extern care poate fi apoi aplicat cercetării circumstanţelor oamenilor săraci.

Lista factorilor accentuează natura social ă a defini ţiei săr ăciei, unele preferinţe

fiind culturale cum ar fi, aprecierea covoarelor şi hobby-urilor ca necesare. Altele



George POEDE

66

reflectă schimbarea unor standarde fa ţă de acelea de acum şaizeci de ani prin

considerarea toaletelor în interiorul locuinţei ca un aspect esenţial al locuirii.

Importanţa abordării lui Mack şi Lansley rezidă în încercarea de a stabili un

standard al săr ăciei ce reflectă procesul unei definiri sociale. Metoda lui Bradshaw ajut ă

la stabilirea unei relaţii dintre deprivare şi lipsa resurselor pe cînd aceea a lui Mack şi

Lansley ajută la identificarea persoanelor din asemenea circumstan ţe

Patrick Valtriani: săr ăcia disjunctivă

Patrick Valtriani subliniază faptul c ă s ăr ăcia poate fi înţeleasă ca un fenomen cu

un cost economic şi social pentru comunitate reflectată în situa ţia indivizilor şi

gospodăriilor, marcată prin insuficien ţa resurselor, excluderea de la un mod de viaţă

material şi cultural dominant şi precaritatea statului social . precaritatea evocă ideea

fragilităţii statutului într-unul sau în mai multe domenii legate de venit, locuin ţă,

sănătate, loc de muncă sau altele cu poten ţial important în viaţa indivizilor şi grupurilor

sociale.

Această situa ţie47 exprim ă existen ţa a trei săr ăcii, monetar ă, sociologică şi psihologică reflectate în insuficien ţa capitalului economic (venituri, patrimoniu, loc de

muncă), a capitalului cultural (educaţie, formare profesională), a capitalului social

(relaţii), a capitalului psiho-sociologic (sănătate). Autorul consider ă c ă s ăr ăcia contem-

porană se poate caracteriza prin absen ţa sau insuficienţa veniturilor, a patrimoniului, a

unei remuner ări mulţumitoare a muncii, a capitalului cultural, a relaţiilor, sănătăţii,

consumului, timpului personal, a unei profesii care să valorizeze calit ăţile individului, a

loisir-ului, longevităţii, mobilităţii sociale, libertăţii şi calităţii vieţii. Lipsurile evocate

sunt prezente deja în unele definiţii ale săr ăciei cum ar fi cele elaborate de Peter

Townsend şi Lionel Stoleru. Acesta din urmă a inclus în mod metodologic în categoria

lipsurilor, capitalul cultural, social şi pe cel al sănătăţii. Ar trebui poate, studiate mai profund semnificaţia timpului personal sau potenţialul valorizator al meseriei pentru

calităţile personale ori rolul unei remuneraţii stimulante pentru creşterea eficienţei

activităţii profesionale a unui individ. Intersectând spaţiile precarităţii cu cele ale

insuficienţei şi cu cele ale excluderii, Valtriani găseşte şapte categorii de populaţii atinse

de una sau mai multe forme de săr ăcie.

În centru se găseşte populaţia care reuneşte toate lipsurile, condiţiile şi atributele

săr ăciei. Istoric, este populaţia ce are un caracter de universalitate, fiind compusă din

victimele '' marilor reforme '', lumpen-proletariatul, cei f ăr ă ad ă post, etc. Robert Castel a

căutat să descrie elementele configura ţiei săracului începând cu secolul al XII-lea şi al

XIII-lea precum şi pe acelea ale dispozitivului de luptă impotriva s ăr ăciei, compus din

acţiuni de clasificare şi selecţie a beneficiarilor ajutoarelor sociale, pluralismul

instanţelor responsabile laice şi religioase, publice şi private, centrale şi locale. Apariţia

a două categorii de popula ţie, aceea a săracilor ''f ăr ă ru şine'' şi aceea a cer şetorilor

autorizaţi semnifică faptul c ă societ ăţile din acea perioadă cunosc deja fenomene de

47 Patrick Valtriani - Un concept de pauvrete disjonctif. Economie appliquee. Grenoble, PresseUniversitaire de Grenoble, tom XLVI nr. 4, 1993 p. 151



Politici sociale

67

declasare socială cum ar fi mobilitatea descendent ă48 sau subutilizarea for ţei de muncă.

Statutum Serventibus din 1349 a lui Edward al III-lea cuprinde dispozi ţii pentru toţi

cei care trebuie să-şi câştige existenţa prin muncă procedând la o demarca ţie clar ă între

cei fixaţi în structuri rigide şi cei grupurile mobile, care migrează dintr-un loc într-

altul.Asupra acestora din urmă se concentreaz ă efortul de reglementare, reîntegrându-i

sub autoritatea colectivităţilor.În Portugalia, Aragon şi Castilia se stabilesc pedepse pentru cei care se

deplasează în c ăutarea unui loc de muncă. În Bavaria şi Tirol, servitorii şi muncitorii

zilieri sunt obligaţi, prin decretul lui Ludwig von Wittelsbach din 1357, să r ămână în

serviciul patronilor f ăr ă nici cre ştere de salar. Incălcarea acestui decret prevede

confiscarea bunurilor.

În majoritatea ţărilor în care începe să se afirme o putere central ă se iau m ăsuri

pentru a impune un cod rigid al muncii precum şi pentru a reprima mobilitatea mâinii de

lucru. Acesta pare a fi şi politica marilor oraşe din Europa ''civilizată'', Orvieto (1350),

Florenţa (1355), Metz (1356), Amiens (1359), demonstrându-se o voinţă de închidere a

muncii în cadrele tradiţionale, limitând cât mai mult posibil mobilitatea profesională şigeografică a muncitorilor manuali

A doua populaţie sufer ă de excludere şi precaritate. Ea este compusă din indivizi

cu handicap, cu precaritate fizică sau mental ă, dar care nu cunosc neapărat insuficienţa

resurselor. Spre deosebire de prima categorie, aceasta are un domiciliu.

A treia populaţie sufer ă de insuficien ţa resurselor şi de excluderea determinată

de inegalitate. Aici intr ă în special şomerii de lungă durat ă.

A patra populaţie este afectată de excludere f ăr ă ca statutul s ău să fie neap ărat

precar. Aici avem majoritatea populaţiilor sărace, muncitori, persoane în vârstă ie şite la

pensie care iau contact cu săr ăcia, diminuarea patrimoniului, inconfortul locuinţei,

absenţa timpului liber sau de recreere, calitatea mediocr ă a vie ţii.A cincea populaţie este afectată de precaritatea şi insuficienţa resurselor.

Populaţia este ilustrată de de tineri care şi-au terminat studiile şi care r ămân în mod

voluntar la părinţi, ţinând cont de situaţia lor instabilă şi de viitorul lor incert.

A şasea populaţie cuprinde pe cei care pot cădea în săr ăcie absolută ca urmare a

falimentului întreprinderii lor. Situaţia lor este relativ bună atâta timp cât locul de

muncă este asigurat.

A şaptea populaţie este afectată de limit ări a resurselor monetare. Populaţiile

atinse de săr ăcie pot intra în această categorie

Practic i existente în construcţia nivelelor de săr ăcie

Definirea unui tip de săr ăcie se află în rela ţie strânsă cu angajamentul unei

comunităţi de a-i lua în sarcină pe cei care se g ăsesc sub nivelul considerat a fi un prag

al săr ăciei. Desemnarea acestui nivel reprezintă o mare provocare pentru oamenii

politici şi profesioniştii care formulează implementeaz ă şi evaluează politicile sociale

48 Robert Castel - Les methamorphoses de la question sociale. Une chronique du salariat , LibrairieFayard, Paris, 1995, p. 71.



George POEDE

68

din acest domeniu. Dilema în care se află oamenii de ştiinţă, aşa cum arată Serge

Milano49 este aceea de a stabili un nivel conven ţional sau unul bazat pe norme

ştiinţifice. Specialiştii consider ă c ă acest nivel poate fi determinat în mod obiectiv, prin

recurgerea la norme dietetice, la teoria economică sau la nivele subiective. Normele

dietetice permit definirea subnutriţiei şi a malnutriţiei iar teoria economică ia în discu ţie

relaţia dintre venituri şi săr ăcie. Nivelul subiectiv este definit prin percepţiile şireprezentările sociale despre săr ăcie. Măsura nivelului de săr ăcie nu e un fapt lipsit de

semnificaţie pentru că ea izoleaz ă o mas ă destul de important ă de persoane care pot

formula revendicări fondate pe opoziţia dintre bogaţi sau săraci sau pe diferenţa dintre

condiţiile concrete de trai şi standardele moderne elaborate în societate şi cuprinse în

documente ale politicilor publice.

O altă problem ă este aceea referitoare la caracterul relativ sau absolut al

pragurilor. Un nivel absolut, constant în timp nu are legitimitate decât pe o perioadă

relativ scurtă, de ordinul unui deceniu. El este actualizat pe baza creşterii preţurilor, fapt

ce permite corelarea fluctuaţiilor conjuncturii economice cu evoluţia săr ăciei şi cu

modificările din domeniul protecţiei sociale.Un nivel relativ are drept rezultat măsurareamai degrabă a inegalit ăţii decât a săr ăciei pentru că este raportat adesea la procentaj de

venit.

Una din dilemele implementării politicilor publice cu care se confruntă admi-

nistraţiile publice este legată de întrebarea, dac ă este bine s ă se foloseasc ă unul sau mai

multe nivele ale identificării săr ăciei. Se prefer ă de obicei, un nivel unic ca nivel de

intervenţie. Administraţia americană folose şte două nivele, unul absolut şi unul relativ.

Comunitatea academică, preocupată de cunoa şterea fenomenului mai mult decât de

acţiune, recomandă folosirea mai multor nivele. Apoi, se opereaz ă adesea cu distinc ţia

dintre aspectele sintetice şi cele analitice ale pragurilor săr ăciei.Cel mai frecvent, venitul

este considerat ca un indicator sintetic, dar numeroase studii definesc un indicecompozit al săr ăciei care combină mai multe caracteristici socio-economice.

Metode de calcul a pragului săr ăciei

Prima metodă poate fi descris ă ca un standard politic. Parlamentul, guvernul sau

oricare autoritate relevantă stabile şte pragul săr ăciei şi îl ajustează în mod discre ţionar

sau pe baza unor calcule. În stabilirea acestui prag autorităţile pot utiliza mai multe

metode dar, în final, decizia asupra unuia sau altuia dintre praguri capătă un caracter

politic.

Există dou ă tipuri de praguri ale s ăr ăciei stabilite dintr-o perspectivă politic ă.

Primul este un instrument pur de măsurare, deci nu este legat de plăţile de susţinere a

venitului – income maintenance payments – către toţi indivizii care se află sub acest

prag. Un astfel de prag există în Statele Unite. Studiile comparative internationale ar fi

49 Serge Milano – „La Pauvrete”, în Dictionnaire Encyclopedique des Finances Publiques, Economica,Paris, 1991, p.1119.



Politici sociale

69

posibile pe aceasta bază dac ă toate statele ar utiliza astfel de instrumente de m ăsurare.

Ar fi de asemenea interesant să vedem c ăt de mult difer ă pragurile na ţionale ale săr ăciei

ca procent din venitul naţional mediu. Transferând instrumentul de măsurare dintr-o ţar ă

în alta, fie acesta un nivel absolut ce utilizează paritatea puterii de cump ărare sau unul

cu caracter relativ, ar însemna să ignor ăm rolul deciziei politice în acest proces. Al

doilea tip poate fi numit un prag politic al cvasi-săr ăciei – a political quasi-poverty line.El provine din nivelul plăţilor minime stabilite într-o ţar ă (spre exemplu, salariul minim,

pensia minimă.) În final, aceste praguri ale quasi-săr ăciei sunt întotdeauna dependente

de capacităţile financiare ale ţării şi fluctuează în mod tipic în func ţie de venitul mediu.

Dacă este folosit un astfel de sistem atunci numai cei ale c ăror venituri se situează sub

aceste plăţi minime sunt considerati săraci. Rezultatele vor fi distorsionate de vreme ce

nu este deloc sigur ca aceste plăti minime pot fi acordate tuturor.

O a doua metodă este descris ă ca standard expert. Exper ţii naţionali calculează un

coş de bunuri într-o cantitate adecvat ă pentru o perioada dat ă de timp, o lun ă sau o

să ptămână. Acesta este coşul pe care specialiştii îl consider ă a fi necesar pentru aatinge nivelul minim socio-cultural de subzistenţă.

Bunurile din acest coş sunt luate în considerare dintr-o perspectiv ă monetar ă

pentru a se ajunge la suma necesar ă. Întrucât şi exper ţii au o rază mare de interese şi pot

fi expuşi influenţelor politice şi culturale, ne putem aştepta ca şi această metod ă s ă nu

poată fi utilizat ă în compararea interna ţională a pragurilor de s ăr ăcie. Numai dacă

metodele de stabilire a coşurilor de bunuri ar fi uniforme şi exhaustive atunci ele ar

putea fi privite ca o opţiune reală în astfel de compara ţii.50, (şi Bradshow Jonathan-

Rediscovering budgets standards, în Berghman Jos/ Cantillon Bea (editori) – The

European Face of Social Security, Essays in honour of Herman Deleeck, Aldershot,Avebury 1993.

A treia metodă este aceea a stabilirii unui venit standard relativ sau standard

relativ al cheltuielilor de consum. Întrucât el poate fi stabilit de corpurile politice sau

de către cercetători se apropie de ceea ce am numit un standard politic sau de un

standard expert. Cu acest standard, un anumit procentaj din venitul net mediu sau o

medie a cheltuielilor de consum se stabileste ca prag al săr ăciei.

Un nivel de 50% este folosit cel mai frecvent, dar se utilizează totodat ă 40% şi

5o%. Cât de adecvat este acest prag se poate vedea atunci cand se calculează co şul de

bunuri ce se pot cumpăra cu sumă rezultat ă în fiecare ţar ă cuprins ă în studiu.

Este dificil de stabilit media ce urmează a fi folosit ă în diferitele calcule.

Cercetătorul are la dispoziţie următoarele alternative:

media aritmetică a venitului net sau cheltuielile de consum dintr-un sondaj;

mediana venitului dintr-un sondaj sau a cheltuielilor de consum:

50 Ruggles Patricia - Drawing the line, Alternative Poverty Measures and their Implications for Public

Policy, 1990, Wahington DC, Urbana University Press;



George POEDE

70

media aritmetica a venitului personal disponibil sau de consum din sectorul

gospodariilor luate in evidentele nationale.

Avantajele mediei aritmetice bazate pe sondaje ţin de o mai bună compara-

bilitate cu alte medii aritmetice asigurate de statistici şi sunt mai uşor de calculat.

Dezavantajul constă în e şantioane nereprezentative, cu prea puţini posesori de venituri

înalte, cu categorii ce subraporteaza veniturile distorsionând astfel rezultatele.Avantajele medianei se reflectă în sc ăzuta sa dependenţă de veniturile înalte ale

unor grupuri care se reflectă infidel în înregistr ările oficiale. Dezavantajul său constă în

faptul că nu exist ă prea multe posibilit ăţi pentru a o compara cu medii publicate. O

medie aritmetică ce deriv ă din date asupra venitului na ţional beneficiază de faptul de a

fi fondată pe metode standardizate interna ţionale de calcul. Calculul unor medii reclamă

o decizie clar ă asupra unit ăţii de referinţă. Se ştie acum că aceast ă unitate trebuie s ă fie

individul şi nu gospodăria sau familia nuclear ă ori cea extins ă. Cu toate acestea, dacă

folosim o „resource definition” obligaţiile mutuale dintre membrii familiei de a-şi

acorda sprijin nu pot fi ignorate. Viaţa comună şi nevoile diferite ale adulţilor şi copiilor

trebuie translate într-o scală de echivalen ţă ce confer ă capului familiei ponderea 1 şifiecărui alt membru, mai puţin de 1. Nu există metode obiective de determinare a

scalelor de echivalenţă. Când se alege o scală este nevoie de o alt ă judecat ă de valoare.

Apar probleme şi atunci când o singur ă scal ă este utilizat ă pentru toate ţările.Atunci

când se alege o scală de echivalen ţă, venitul net al gospodariei este divizat de suma

ponderilor membrilor gospodariei, ajungându-se astfel la un nivel de bunăstare conferit

fiecărui membru al gospodăriei. Media aritmetica sau mediana este determinată prin

luarea în calcul a nivelelor individuale de bunăstare. Scala de echivalenţă va avea, de

aceea, un efect dublu, atât asupra pragului săr ăciei cât şi asupra poziţiei fiecărui individ

din distribuţie, fie el sub ori peste pragul de săr ăcie. Atât nivelul ratei calculate a

săr ăciei cât şi structura populaţiei sărace depind de scala de echivalenţă utilizat ă.Utilizarea scalei uniforme de echivalenţă este preferabil ă în compara ţiile internaţionale.

Pentru OECD vechea scală era de 1.0, 0.7, 0.5; noua scal ă este de 1.0, 0.5., 0.3.

Alternativa este aceea de a determina o metodă de a deriva scalele de echivalen ţă

astfel încât ele să poat ă compara situa ţia diverselor ţări. Scalele specific naţionale ar fi

utilizate în studiile comparative asupra săr ăciei.

Tot aşa de important ca şi identificarea populaţiei sărace prin utilizarea

pragurilor de săr ăcie este şi stabilirea gradului de săr ăcie. Această problem ă poate fi

rezolvată atunci când se utilizeaz ă resource definition cu conceptul de poverty gap ori

cu măsur ări speciale de distribuţie în cadrul săracilor. In teorie, aceste măsur ători pot fi

aplicate şi cu definiţia living condition dacă diferitele dimensiuni sunt m ăsurate prin

indicatori ce pot fi consideraţi ca numere cardinale. Săr ăcia uşoar ă va putea fi atunci

diferenţiată de s ăr ăcia extremă

O a patra metodă poate fi descris ă ca behavioral mixed citizen-expert standard.

Ea fost dezvoltată de Peter Townsend in „Poverty in UK „1979. El utilizeaz ă elementele

din living condition pentru a determina pragul săr ăciei în sensul unei resource



Politici sociale

71

definition, adică a celui mai mic nivel al venitului la care nu apare marginalizare. El

defineşte un număr de aproape 60 de indicatori pentru a fi precis. Iată cateva exemple de

indicatori propuşi de autorul britanic:

posesia unui apartament de o marime adecvată şi cu un sisteme de încalzire

precum şi cu alte facilităţi interne.

posibilitatea copiilor de a invita ocazional prietenii de şcoală. dacă ei pot oferi mici cadouri atunci când sunt invita ţi în casele prietenilor;

dacă pot merge în vacan ţă cel pu ţin o să ptămână.

Dacă î şi permit sa fie membrii unui club.

Aceasta abordare impune contributia expertilor.

A cincea metodă poate fi descris ă ca standardul pur al cet ăţeanului. Ea foloseşte

evaluarea cetăţeanului asupra nivelului venitului lui de bază. In literatura de

specialitate, acest standard este adesea denumit ca “standard subiectiv:” Prin aceasta

metodă, un prag al săr ăciei poate fi derivat din r ăspunsul la întrebarea „Care este

venitul minim cu care familia dumneavostra ar putea face faţă nevoilor sale?”

Leyden poverty line este bazat pe r ăspunsurile date la evaluarea venitului:

“În condiţiile gospodăriei dumneavoastr ă, ce venit lunar ar fi considerat ca foarte

puţin;puţin: insuficient; suficient; bun; foarte bun”

Metoda CPS utilizează şi ea r ăspunsul la întrebarea legată de venitul minim dar în

plus pune urmatoarea întrebare: Cu venitul dumneavoastra actual va descurcaţi : cu mari

dificultăţi; cu dificultăţi; cu oarecare dificultăţi; destul de uşor; uşor; foarte uşor.

În construcţia acestor praguri s-au conturat două mari tendin ţe. Una este reprezen-

tată de optica cheltuielilor , iar cealaltă de aceea a veniturilor . În cadrul primei tendinţe, preocuparea esenţială este legat ă de definirea unui buget familial care s ă permit ă

acoperirea cheltuielilor considerate indispensabile. Guvernul american a definit încă din

1964 prin bugetul minim ştiinţific un nivel absolut al nevoilor minime pornind de la

minimum alimentar fixat de Ministerul Agriculturii în funcţie de studiile asupra nutriţiei

raportată la pre ţul produselor.Valoarea acestui minimum se multiplică cu trei pentru a

determina nivelul de săr ăcie în ipoteza că familiile s ărace cheltuiesc o treime din

veniturile lor pe alimentaţie. Apoi, nivelul obţinut este ponderat în funcţie de diferitele

caracteristici ale gospodăriilor. Incepând cu 1969, minimum alimentar stabilit nu a mai

fost recalculat, ci doar idexat la nivelul preţurilor bunurilor alimentare.Tot în optica cheltuielilor poate fi integrat şi bugetul minim convenţional speci-

fic politicilor anti-săr ăcie din Germania. Ajutorul social, Hilfe zum Lebensunterhalt,

poate fi considerat ca un venit minim garantat. Venitul minim este determinat după

sumele de referinţă calculate într-o manier ă conven ţională potrivit unei scheme ''

cantitative a nevoilor'' identice pentru toţi indivizii şi apoi majorate după situa ţia

specifică a fiec ărei persoane în funcţie de vârstă, profesie şi după alte costuri efective

legate de locuinţă. Apoi există studii asupra bugetelor normale sau curente conven-



George POEDE

72

ţionale. Ele pot fi considerate ca bugete de nevoi care au fost utilizate iniţial la

determinarea indicelui costului vieţii. Ele permit măsurarea în funcţie de un context dat

economic şi social a sumelor necesare în fiecare lună familiilor tip pentru satisfacerea

nevoilor considerate a fi normale.

Din perspectiva veniturilor se define şte un nivel de venit ca prag al săr ăciei.

Prin utilizarea metodei statistice, nivelul de săr ăcie corespunde venitului maxim al primelor x % din gospodării (10%, 25%) clasate în ordinea crescătoare a veniturilor. Se

verifică ulterior pertinen ţa identificării celor din grupul delimitat prin compararea

veniturilor acestuia cu acelea ale grupului imediat superior. Se apreciază c ă prin aceast ă

metodă se eviden ţiază mai ales '' cei mai s ăraci'' şi nu cei săraci în general.

Apoi, pragul de săr ăcie se poate exprima şi în procente ale venitului naţional,

mediu, median sau modal, or disponibil, net sau brut, repartizat pe unitate de consum

sau gospodărie. Decizia de a alege un procent din venitul naţional este un fapt

convenţional şi este mai mult legat de corespondenţa cu diferite minime ale protecţiei

sociale sau de a recunoaşte plafoane mai mici sau mai mari în funcţie de interesele politice. Spre exemplu, începând cu 1965 guvernul federal al Statelor Unite a calculat

un nivel relativ de săr ăcie fixat atunci la 44% din venitul median. Uniunea Europeană a

utilizat în 1978 trei praguri de săr ăcie pentru pregătirea raportului asupra săr ăciei: 40%,

50% şi 60% din venitul mediu pe unitatea de consum, înainte de reţine în raportul său

un prag intermediar de 50 %. Acelaşi prag utilizat în anii ’90 a condus la concluzia

potrivit căreia în Europa există 44 de milioane de s ăraci.

Există totodat ă, un prag al săr ăciei exprimat în procente ale salariului minim, iar

în ţările în care s-a calculat un salar minim garantat, acesta serveşte drept referinţă

pentru nivelul de săr ăcie. Acesta este cazul Olandei unde nivelul venitului mediu

garantat, care nu este în mod oficial un nivel de săr ăcie, este derivat din salariul minimgarantat pe economie. În Franţa, studii locale au utilizat un nivel de săr ăcie raportat la

SMIC, considerând drept săraci persoanele ale căror venituri sunt inferioare SMIC-ului.

Atât cu minimum fizic cât şi cu cel socio-cultural de subzistenţă putem diferen ţia

între definiţia living condition, ce pune accentul pe existenţa bunurilor şi serviciilor

pentru orice individ în dimensiunile selectate ale bunăstării sale şi definiţia resource

care se bazează pe resursele economice existente, venit şi posesii monetare şi fizice.

Definiţia centrată pe living condition impune o decizie asupra dimensiunilor bunăstării

individului considerate ca relevante (hrană, îmbr ăcăminte, îngrijire medicală, locuinţă,condiţii de locuit, educaţie, securitate în raport cu riscurile sociale, transport şi comuni-

caţii, securitate legală şi protecţie faţă de infrac ţiuni şi oportunităţi de a participa la

activităţi sociale, culturale şi politice din societate. Aici, minimum fizic de subzistenţă

difer ă de minimum socio-cultural de subzisten ţă prin faptul c ă este restrâns la câteva

dimensiuni ale bunăstării. Cu definiţia centrată pe resurse, trebuie s ă se hot ărască ce fel

de factori economici trebuie luaţi în considerare însă cu siguran ţă cei lega ţi de venit şi

bunuri (assets)



Politici sociale

73

O definiţie centrată pe resurse se bazeaz ă de asemenea pe judecata de valoare

potrivit căreia responsabilitatea pentru deciziile de cheltuieli trebuie să apar ţină acelora

care le iau.

O gospodărie trebuie să poarte responsabilitatea pentru o realizare echilibrat ă a

nevoilor membrilor săi. Definiţia condiţiei de trai a minimului socio-cultural de subzis-

tenţă impune determinarea unor standarde minime în toate dimensiunile bun ăstăriiconsiderate ca relevante. Aceste standarde minime care vor fi sub medie vor trebui puse

în relaţie cu pragul de marginalizare care şi el este dificil de stabilit. Cu o definiţie

living condition este totuşi necesar să se foloseasc ă judec ăţi de valoare pentru a stabili

un set de standarde minime în oricare din dimensiunile avute în vedere. Mai mult, va

trebui să se stabileasc ă dac ă s ăr ăcia este confirmată doar prin situarea sub standarde

într-un singur domeniu sau trebuie să se acumuleze anumite e şecuri în atingerea mai

multor standarde minime pentru a aprecia gradul sau statutul de săr ăcie. Cu o definiţie

centrată pe resource, o anumită frac ţiune a resurselor medii (spre exemplu, 40% or 50%

sau 60% este stabilită în mod uzual ca o linie a s ăr ăciei. Pentru că acesta este unstandard prea abstract, este greu sa se justifice un procentaj ca prag al marginalizării.

Calcularea unei medii implică totu şi o distincţie clar ă a indivizilor. Media se poate

raporta la populaţiile din anumite regiuni şi se obţin atunci mai multe praguri ale

săr ăciei, câte unul pentru fiecare regiune. Media poate cuprinde întreaga popula ţie a

unui teritoriu national. O astfel de decizie poate fi justificată prin cunoscutul obiectiv al

atingerii standardelor egale de trai în diferitele regiuni ale teritoriului naţional invo-

cându-se solidaritatea tuturor membrilor societăţii. Apoi, calculul mediei poate să se

bazeze pe o delimitare mai largă a popula ţiei relevante, spre exemplu populaţia din toate

statele membre ale Uniunii Europene.

Cazul Germaniei şi Marii Br itanii

Abordarea săr ăciei în aceste ţări se bazează pe unele prevederi legale care de

altfel reprezintă şi cadrul general al sistemelor de protecţie socială. Conform acestora,

cei consideraţi săraci primesc o alocaţie diferenţiată ce le permite atingerea unui nivel

de resurse determinat.

În Germania, studiile despre săr ăcie se refer ă la sistemele de asisten ţă social ă,

instrument guvernamental principal în lupta împotriva săr ăciei. Legea federală a

ajutorului social din 1962 a instaurat un ajutor un ajutor de subzistenţă garantat tuturorrezidenţilor care nu au resurse suficiente pentru a atinge un minimum socio-cultural de

subzistenţă. Suma garantată reprezint ă nivelul german al s ăr ăciei. El a fost fixat prin

raportarea la venitul considerat necesar pentru a satisface nevoile esenţiale considerate

normale şi a fost elaborat pe baza unor anchete asupra bugetelor de gospodărie.

Raportarea la un coş de consum zilnic ridic ă în acela şi timp problema percepţiei sociale

a nevoilor. Analistul trebuie să aib ă în vedere bunurile care intr ă în compozi ţia coşului

alimentar, precum şi preţurile acestora. Lista bunurilor normale este stabilită de



George POEDE

74

Asociaţia germană pentru asisten ţa publică şi privată – Deutscher Verein für öffentliche

und Private Fürsorge- şi transmisă guvernului. Costul real al vie ţii este fixat guvernul

landului.

În Marea Britanie exista în 1948 o alocaţie de asistenţă 51 denumit ă national

assistance, transformată în supplemetary benefit în 1966 şi apoi în income support în

1988. Cu excepţia celor care au un loc de muncă, income support garanteaz ă tututor persoanelor un nivel minim.

Spre deosebire de studiile de început asupra săr ăciei care aveau drept ţintă

veniturile mici, în prezent ele se interesează de gospod ăriile ale căror venituri sunt mai

mici decât venitul mediu. In acest mod are loc trecerea de la abordarea juridică a

săr ăciei la una în conformitate cu normele comunitare europene, fapt ce are drept

rezultat, printre altele, schimbarea unităţii de analiză, a modului de măsurare a venitului

şi a scalei de echivalenţă. Familia (benefit unit) a fost înlocuită cu gospod ăria pentru că

ea subestima economiile scalei potenţiale în cadrul unei unităţi mai mari.

Metoda juridică nu permite decât o percep ţie par ţială a s ăr ăciei fiindcă benefi-ciarii sunt persoane care pot avea acces numai în măsura în care invocă anumite

drepturi. Unii indivizi nu apelează la serviciile la care ar avea dreptul pentru c ă g ăsesc

umilitor acest lucru. De aceea, unii autori fac distincţia dintre săr ăcia combătută

(combatted poverty ) şi săr ăcia disimulată ( concealed poverty). Săr ăcia combătută poate

subestima numărul săracilor prin omiterea beneficiarilor potenţiali, diminuând cunoaş-

terea compoziţiei populaţiei sărace. Spre exemplu, minimum socio-cultural de existenţă

definit de legea federală nu mai este garantat în m ăsura în care nivelul pragului este

prost ajustat în raport cu alte surse de venit. Astfel, ar trebui introdus în categoria

săracilor, grupul persoanelor aflate chiar puţin peste prag. Din punct de vedere politic şi

financiar acest fapt este greu de realizat.

Temă

Comparaţi criteriile de eligibilitate din Legea venitului minim garantat cu

metodele de calcul al pragului săr ăciei practicate în alte state (10 pagini).

51 Anthony Atkinson, Sandrine Cazes - Mesures de la pauvrete et politiques sociales : une etude

comparative de la France, de la RFA et du Royaume-Uni, revue de l'OFCE, Paris, Presse de la Fondationnationale des sciences politiques, nr. 33, octobre 1990, p. 122.



Politici sociale

75

VIII.4 Globalizarea politicilor sociale

Critica adusă politicilor economice ale ţărilor bogate care le-au transformat pe cele sărace în surse de

materii prime şi pieţe de desfacere a generat apariţia conceptului de politici sociale de redistribuire între state.Potrivit lui B.Deacon, globalizarea politicilor sociale presupune, la nivel interna ţional, următoarele:

redistribuire socială globală, reglementări sociale globale şi resurse sociale globale şi empowerment52. Astfel,

statele devin din promotori ai politicilor sociale interne subiecţi ai politicilor sociale supranaţionale.

În politicile sociale globale nu se mai operează cu indivizi săraci, ci cu state sărace, cu redistribuirea

bunăstării între state şi categorii de state etc. Statele contribuie cu sume importante la fonduri regionale sau

mondiale, iar cele care se confruntă cu probleme (crize economice sau sociale, războaie, calamităţi naturale)

primesc ajutoare nerambursabile din aceste fonduri. În plus există forme regionale de reprezentare politică

(Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri al UE, Parlamentul European) sau mondiale (ONU), organisme

financiare regionale sau mondiale (BERD, FMI, Banca Mondială ), forţe militare regionale (NATO, viitoarea

organizaţie militară a UE) cu misiuni de intervenţie (din partea ONU) în ţări din lumea întreag ă, tribunaleregionale sau mondiale şi legislaţie internaţională care prevalează celei naţionale în anumite domenii. Deşi în

politicile sociale, comparativ cu economia, de exemplu, globalizarea nu este suficent de avansată, există

acorduri internaţionale privitoare la anumite domenii precum protecţia copilului, drepturile refugiaţilor şi

altele care se fundamentează pe Declaraţia Drepturilor Omului şi care completează adesea măsurile de

protecţie socială naţională devenind astfel o sursă de protecţie şi un furnizor de bunăstare pentru anumite

grupuri sociale din ţările în dificultate. În acest proces global de redistribuire a bunăstării sunt angrenate atât

organizaţii politice , cât şi organizaţii neguvernamentale cu acoperire internaţională precum Salvaţi Copiii,

Medicii Fără Frontiere etc. care sprijină cu resurse colectate în ţările dezvoltate filialele din ţările aflate în

dificultate.

În ciuda unor dezvoltări pozitive, nu putem vorbi doar de constituirea unui sistem global de

protecţie socială a indivizilor. Pe de o parte, nu se poate transfera total responsabilitatea guvernelor naţionale

asupra unor organisme internaţionale ( şi implicit a ţărilor bogate) pentru că nu sunt nici resurse suficente, şi

nici cadrul politic adecvat, iar pe de altă parte, generozitatea ţărilor bogate faţă de cele sărace este extrem de

limitată datorită intereselor interne şi adesea condiţionată politic, fapt neacceptat întotdeauna de ţările sărace.

În plus, procesul de armonizare a modelelor de protecţie socială chiar între ţările dezvoltate (de exemplu, în

interiorul UE) este anevoios şi datorită diferenţelor importante dintre ele, şi datorită intereselor naţionale

uneori divergente care fac foarte dificilă unificarea.

Şi România, ca ţară fostă comunistă aspirantă la un destin capitalist aflată în plin proces de integrare

în structurile politico-economice şi militare occidentale, dar în acelaşi timp în plină criză a tranziţiei, resimteacut problemele sociale majore şi nevoia unui sistem coerent. După părerea noastră, măsurile pe care ar trebui

să le ia România în perioada următoare trebuie să îmbine priorităţile legate de problematica internă, specifică,

de problemele sociale majore anterior ignorate sau rezolvate prost, cu priorităţile legate de integrarea sa

treptată în spaţiul nou european şi mondial marcat de alte reguli la care trebuie de asemenea să ne adaptăm.

Pe plan intern, suntem de părere că în mod evident politicile sociale puternic redistributive, universaliste (la

52 B. Deacon, M. Hulse, P. Stubbs, Global Social Policy, Sage Publications, Londra, 1997 disponibil pewww.biblioteca.ase.ro



George POEDE

76

care iată şi Suedia începe să renunţe) nu sunt viabile pentru România, unde nu sunt nici resurse suficente

pentru o astfel de abordare. Pe de altă parte, costurile enorme ale tranziţiei afectează şi vor afecta negativ

segmente largi de populaţie pe care politicile sociale trebuie obligatoriu să le protejeze, aduncâdu-le la un nivel

minim de subzistenţă prin utilizarea eficentă, focalizat şi condiţionat, a puţinelor resurse de care dispunem.

Potenţialul de resurse dinspre UE şi Banca Mondială va trebui, de asemenea, valorificat maximal. Deci, în ţara

noastră este necesară schimbarea culturii guvernamentale a sărăciei, bazată pe o economie bolnav ă, ineficentă,cu modelul bunăstării bazate pe muncă.

De asemenea, sunt necesare măsuri de adaptare externă a sistemului de politici sociale, de adaptare la

imperativele şi logica europenizării şi a globalizării, cum ar fi53:

• mutarea accentului pe creşterea eficenţei şi renunţarea la obiectivul reducerii inegalităţii sociale

• crearea de bunăstare prin muncă pentru a reduce cheltuielile bugetare şi implicit ratele de impozitare,

deci costurile cu forţa de muncă, şi a deveni astfel competitivi pe plan extern cu companiile noastre;

• privatizarea rapidă a companiilor de stat şi atragerea de companii străine multinaţionale pe piaţa

românească pentru a integra economia noastră în cea mondială şi a întări prin asocieri şi preluări

avantajoase ale unor firme româneşti de către mari companii poziţiile companiilor noastre (desigur

f ără a pierde complet controlul asupra unor zone strategice din economie).

Probabil numai adoptând astfel de măsuri (poate surprinzătoare pentru unii, deoarece schimbă

paradigma tradiţională a abordării politicilor sociale), care să ia în calcul imperativul eficenţei în politicile

sociale şi îmbinarea determinărilor interne legate de sărăcie şi excluziune socială, cu cele externe, legate de

europenizare şi globalizare, România are şanse să treacă pe termen mediu şi lung de la situaţia actuală,

caracterizată de cultura guvernamentală a sărăciei, la un model al unei bunăstări sociale, bunăstare bazată pe

muncă şi participare socială din partea tuturor.

Tema: Scrieti un eseu cu tema: Influenţa globalizării economiei asupra

domeniului social

53 idem



Politici sociale

77

IX. Modul de viata european - AnaMaria Popovici

Modul de viata european

Prezentarea nivelului de trai în Europa

Calitatea vieţii - pe primul loc în agenda Uniunii Europene. Condiţiile favorabile de viaţă depind

de o larg ă gamă de factori, ca de pildă: calitatea serviciilor medicale, oportunităţi de educaţie şi preg ătire

profesională sau facilităţi de transport, asta ca să numim doar câteva dintre aspectele care afectează viaţa de zi

cu zi a cetăţenilor. Uniunea Europeană şi-a propus să sporească constant nivelul de viaţă în toate Statele

Membre, şi să ia în consideraţie provocările lansate de o Europă contemporană, cum ar fi: excluderea din

punct de vedere social sau numărul ridicat al populaţiei bătrâne.

Locuri de muncă în Europa.Imbunătăţirea oportunităţilor de angajare în Europa reprezintă o prioritate pentru Comisia

Europeană. Avându-se în vedere tratarea problemei şomajului şi a creşterii mobilităţii între locurile de muncă

şi regiuni, o gamă larg ă de iniţiative ale Uniunii Europene sunt dezvoltate şi implementate pentru a sprijini

strategia de Angajare Europeană. Acestea includ Serviciul European de Angajare (EURES) şi programul ce se

va dezvolta în viitor numit Progres (2007-2013). Ultimul va înlocui toate programele actuale ale Comunităţii,

precum şi fondurile de buget din domeniile angajării, includere socială şi protecţie, condiţii de muncă, egalitate

între sexe şi anti-discriminare.

Sănătate şi sistem medical în Uniunea Europeană.

Sănătatea reprezintă o componentă esenţială, influenţând viaţa de zi cu zi a oamenilor şi, în consecinţă, oprioritate pentru toţi Europenii. Un mediu sănătos este crucial pentru dezvoltarea noastră individuală şi

profesională, iar cetăţenii Europeni sunt din ce în ce mai pretenţioşi când vine vorba de sănătate şi siguranţă la

locul de muncă, dar şi în ceea ce priveşte furnizarea la nivel superior a serviciilor medicale. Comisia

Europeană a dezvoltat o strategie bine pusă la punct în ceeea ce priveşte asigurarea de sănătate, punând în

aplicare o serie de iniţiative care vin în ajutorul eforturilor autorităţilor publice naţionale. Acţiunile şi

obiectivele comune ale Uniunii sunt incluse în programele şi strategiile de sănătate Europene. Actualul

Program de Sănătate Publică a Uniunii Europene doreşte să îmbunătăţească capacitatea Uniunii Europene de

a răspunde unei serii de ameninţări în ceea ce priveşte domeniul medical şi să crească nivelul de informare

privind ultimele schimbări în sectorul public medical. O nouă strategie a fost abordată în sectorul protecţiei

sănătăţii şi consumatorilor, care subliniază mai departe nevoia de a îmbunăţi sistemul de sănătate al cetăţenilorşi de a răspândi informaţiile de tip medical.

Educaţia în Uniunea Europeană.

Educaţia în Europa prezintă deopotriv ă, rădăcini adânci şi diversitate. Incă din anul 1976, miniştrii

educaţiei au decis să implementeze o reţea de informare cu scopul de a înţelege mai bine politicile şi sistemele

educaţionale ale celor 9 state ce constituiau pe atunci Comunitatea European ă. Acest lucru reflecta faptul că

principala trăsătură a sistemului educaţional în oricare din Statele Membre ar trebui să fie respectată în

totalitate, în vreme ce interacţiunea coordonată între sistemele de educaţie, training şi angajare ar trebui



George POEDE

78

îmbunătăţite. Eurydice, reţeaua de informare asupra educaţiei în Europa, a fost lansat propriu-zis în 1980. In

1986, atenţia s-a îndreptat dinspre schimburile de informaţie spre schimburile de studenţi, o dată cu lansarea

programului Erasmus, de multe ori considerat a fi una dintre cele mai de succes ini ţiative ale Uniunii

Europene. Experienţa dobândită în mai mult de un sfert de secol a fost consolidată şi pusă în aplicare în

cadrul programului Socrates, acoperind toate ariile de educaţie pentru toate vârstele şi la toate nivele de

abilitate. Pentru a facilita introducerea studiilor Europene în universităţi, Comisia sprijină, de asemenea,proiectul Jean Monnet, oferind subvenţii pentru instituirea locaţiei celor ce prezidează Jean Monnet-ul, cursuri

permanente, module legate de legea Europeană, economia Europeană, studii politice despre construcţia

Europeană, şi istoria integrării Europene. Proiectul sprijină, de asemenea, înfiinţarea Centrelor de Excelenţă

Jean Monnet.

Transportul în Uniunea Europeană.

Transportul a reprezentat una dintre cele mai comune politici ale Comunităţii Europene. Incă din

1958, atunci când Tratatul de la Roma a intrat în vigoare, politica transporturilor în Uniunea European ă s-a

concentrat asupra îndepărtării obstacolelor privind trecerea peste graniţă în cadrul Membrelor State, în

consecinţă, îng ăduind persoanelor şi bunurilor să circule rapid, eficient şi ieftin. Principiul este strâns legat descopul principal al Uniunii Europene, de a stabili o economie dinamică şi o societate unită.

Privire generală asupra condiţiilor de muncă în Europa

Calitatea muncii şi angajărilor – o problemă vitală, cu un puternic impact economic şi umanitar

Condiţiile bune de muncă sunt importante pentru bunăstarea angajaţilor Europeni. Acestea contribuie

la:

bunăstarea fizică şi psihologică a Europenilor, precum şi la

performanţa economică a Uniunii Europene.

Din punct de vedere umanitar, calitatea mediului de muncă are o influenţă puternică asupra muncii în

general, precum şi a satisfacţiei asupra vieţii a muncitorilor Europeni.

Din punct de vedere economic, condiţiile de muncă la standarde înalte reprezintă o forţă generatoare

de creştere economică şi o temelie în ceea ce priveşte poziţia competitiv ă a Uniunii Europene.

In consecinţă, a promova crearea şi menţinea unui mediu de muncă solid şi plăcut este o problemă

fundamentală pentru Uniunea Europeană – o problemă care promovează sănătatea şi bunăstarea angajaţilor

Europeni şi crează un echilibru perfect între orele de muncă şi cele de relaxare.

Imbunătăţirea condiţiilor de muncă în Europa: un obiectiv important pentruUniunea Europeană. Asigurarea de condiţii favorabile de muncă pentru cetăţeniiEuropeni reprezintă o prioritate pentru Uniunea Europeană. Prin urmare, UniuneaEuropeană colaborează împreună cu guvernele naţionale pentru a asigura un mediu demuncă plăcut şi securizant. Membrele State sunt sprijinite prin:

schimbul de experienţă între diferite ţări şi acţiuni comune;

stabilirea unor cerinţe minime în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, sănătatea şi siguranţa la

locul de muncă, acestea aplicându-se la nivelul întregii Uniuni Europene.

Criterii în ceea ce priveşte calitatea muncii şi angajarea. In scopul dezvoltării unor condiţii de

muncă bine puse la punct, este important să determinăm care sunt principalele caracteristici ale unui mediu de

muncă favorabil şi în consecinţă, criteriile privind calitatea condiţiilor de muncă.



Politici sociale

79

Fundaţia Europeană privind Imbunătăţirea Condiţiilor de Trai şi Muncă (Eurofound) cu sediul în

Dublin, reprezintă o agenţie Europeană ce asigură informaţii, consilieri şi expertize asupra, aşa cum şi numele

sugerează, condiţiilor de viaţă şi muncă. Această agenţie a stabilit o serie de criterii privind calitatea locului de

muncă şi angajarea, printre care:

sănătatea şi bunăstarea la locul de muncă – acesta este un criteriu esenţial, din moment ce

condiţiile bune de muncă presupun prevenirea problemelor de sănătate la locul de muncă, scădereariscului de expunere şi îmbunătăţirea organizării muncii;

echilibru între viaţa profesională şi cea privată – cetăţenilor ar trebui să li se acorde şansa de

a stabili un echilibru între timpul petrecut la locul de muncă şi timpul liber;

dezvoltarea calităţilor – un loc de muncă de calitate este acela care asigură posibilităţi de

preg ătire şi avansare profesională

Eforturile depuse de Eurofound vor contribui la planificarea şi îmbunătăţirea vieţii, precum şi a

condiţiilor de muncă în Europa.

Sănătate şi siguranţă la locul de muncă.

Comisia Europeană a recurs la o gamă larg ă de activităţi pentru a promova un mediu de muncă sănătos

în Statele Membre ale Uniunii Europene. Dintre acestea, a dezvoltat Strategia Comunitară pentru Sănătate şi

Siguranţă la Locul de Muncă pentru perioada 2002-2006. Această strategie a fost iniţiată cu ajutorul

autorităţilor naţionale, a partenerilor sociali şi NGOs. Strategia vizează promovarea cooperării Internaţionale

şi necesitatea unei puternice culturi de prevenire. O nouă strategie pentru perioada 2007-2012 urmează a fi

pusă în aplicare. Politica Comunităţii Europene în ceea ce priveşte sănătatea şi siguranţa la locul de muncă

urmăreşte îmbunătăţirea pe termen lung a bunăstării muncitorilor Uniunii Europene. Aceasta ia în

consideraţie dimensiunile fizice, morale şi sociale ale condiţiilor de muncă, ca şi provocările aduse de

extinderea Uniunii Europene către ţările din Centrul şi Estul Europei. Introducerea standardelor Uniunii

Europene privind nivelul de sănătate şi siguranţă, a contribuit enorm la îmbunătăţirea situaţiei muncitorilor

din aceste ţări.Recunoaşterea diplomelor şi a gradului de calificare.

Importanţa transparenţei şi a recunoaşterii reciproce a diplomelor - un factor crucial al gradului de

libertate al muncitorilor. Posibilitatatea de a obţine recunoaşterea gradului de calificare şi a competenţelor

unei persoane poate juca un rol important în decizia de a căuta un loc de muncă în altă ţară a Uniunii

Europene. Prin urmare, este necesară dezvoltarea unui sistem care să garanteze acceptarea reciprocă a

competenţelor profesionale în diferitele State Membre. Doar un asemenea sistem ar putea asigura că acea

lipsă de recunoaştere a calificărilor profesionale nu va deveni un obstacol în calea mobilităţii muncitorilor în

cadrul Uniunii Europene.

Principii de bază pentru recunoaşterea calificărilor profesionale în Uniunea Europeană . Caun principiu de bază, orice cetăţean European ar trebui să aibă libertatea de a-şi practica profesia, în orice Stat

Membru. Din păcate, implementarea practică a acestui principiu este adeseori împiedicată de cerinţele

naţionale privind accesul la anumite profesii în ţara gazdă. In scopul depăşirii acestor probleme, Uniunea

Europeană a elaborat un sistem în scopul recunoaşterii calificărilor profesionale. In cadrul acestor termeni ai

sistemului, se face o distincţie între profesii sistematice (profesii pentru care anumite calificări sunt necesare

din punct de vedere legal) şi profesii care nu sunt sistematice din punct de vedere legal în Statul Membru

gazdă.



George POEDE

80

Măsuri în vederea transparenţei calificărilor în Uniunea Europeană Uniunea Europeană a

f ăcut paşi importanţi în direcţia atingerii unei transparenţe a calificărilor în Europa:

cooperare crescută în educaţia şi preg ătirea profesională, cu scopul de a combina

toate instrumentele necesare transparenţei certificatelor şi diplomelor, într-un instrument unic şi

prietenos;

dezvoltarea de acţiuni concrete în domeniul recunoaşterii acestora şi calitatea îneducaţia şi preg ătirea profesională.

Depăşirea diferenţelor în sistemul educaţional şi cel de pregătire din întreaga Europă.

Sistemele educaţionale şi de preg ătire în Statele Membre ale Uniunii Europene indică încă diferenţe

substanţiale. Ultima lărgire a Uniunii Europene, incluzând diferite sisteme educaţionale tradiţionale, a avut

drept urmare sporirea diversităţii. Aceasta necesită stabilirea unui set de reguli comune pentru a garanta

recunoaşterea competenţelor. In scopul depăşirii acestei diversităţi privind standardele naţionale de calificare,

metodele educaţionale şi structurile preg ătitoare, Comunitatea Europeană a propus o serie de instrumente,

dorind să asigure o transparenţă mai bună şi recunoaşterea calificărilor din motive atât academice, cât şi

profesionale.Cadrul European al Calificărilor. Cadrul European al Calificărilor reprezintă o prioritate pentru

Comisia Europeană în procesul recunoaşterii competenţelor profesionale. Obiectivul principal al acestui

cadru îl constituie crearea de leg ături între diferitele sisteme naţionale de calificare, şi garantarea unui transfer

calm şi recunoaşterea diplomelor.

Centrele de Informare Naţională privind Recunoaşterea Academică (NARICs) .O reţea denumită

NARICs a fost înfiinţată în 1984 la iniţiativa Comisiei Europene. NARICs oferă sprijin în vederea

recunoaşterii academice ale perioadelor de studiu în străinătate. Localizate în toate Statele Membre ale Uniunii

Europene, la fel ca şi în ţările din Zona Economică Europeană, NARICs joacă un rol important în procesul

recunoaşterii calificărilor în Uniunea Europeană.

Sistemul European de Transfer a Creditelor (ECTS). Acest sistem îşi propune facilitarea perioadelor

de studiu în străinătate. Introdus în 1989, acesta funcţionează prin descrierea unui program educaţional şi

ataşarea de credite la componentele sale. Reprezintă o completare esenţială la binecunoscutul program

studenţesc Erasmus.

Europass. Europass-ul reprezintă un instrument ce asigură transparenţa aptitudinilor profesionale. Este

alcătuit din cinci documente standardizate: un CV (Curriculum Vitae); atestat de limbă; Înlocuitor de

certificate; înlocuitor de diplomă; un document de mobilitate Europass. Sistemul Europass are rolul de a face

aptitudinile şi calificările clare şi uşor de înţeles în diferitele părţi ale Europei. In fiecare ţară a Uniunii

Europene şi a Ariei Economice Europene, au fost înfiinţate centre naţionale de tip Europass, având rolul de aclarifica orice nedumerire în leg ătură cu sistemul Europass.

Auto-angajarea.

Cetăţenii Uniunii Europene au dreptul să îndeplinească muncă bazată pe auto-angajare, permanent sau temporar, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii italieni.Următoarele categorii de auto-angajaţi sunt incluse:

ce ce conduc propria afacere;

cei ce lucrează în cadrul uneia dintre profesiile individuale;



Politici sociale

81

cei ce lucrează ca persoane liber-profesioniste.

Finanţările pentru auto-angajare sunt dirijate de către Titlul 2 din Decretul Legislativ 185/2000, şi sunt

controlate de către Compania Italiană de Dezvoltare (Societa Sviuppo Italia). Finanţarea este disponibilă

persoanelor peste 18 ani care nu sunt angajaţi în momentul aplicării şi sunt rezidenţi în Uniunea Europeană –

ariile 2 ale Obiectivului Fondului Structural. Sunt 3 tipuri de activităţi finanţate de către Titlul 2:

a. angajare pe cont propriu;b.micro-întreprinderi;

c.francize.

Pregătire profesională. Termenul Educaţie şi Preg ătire profesională se referă la activităţi şi

cursuri practice, strâns legate de o anumită profesie sau vocaţie, rolul lor fiind de a preg ăti participanţii

pentru carierele lor viitoare. Preg ătirea profesională reprezintă un mijloc esenţial de a atinge recunoaştere

profesională, îmbunătăţindu-ţi şansele de a g ăsi un loc de muncă. Aşadar, este absolut necesar ca sistemele

de preg ătire profesională din Europa să răspundă la nevoile cetăţenilor şi ale pieţii muncii, în scopul

facilitării accesului la locuri de muncă. Educaţia şi preg ătirea profesională a reprezentat o parte esenţială a

politicii Uniunii Europene încă de înfiinţarea Comunităţii Europene. De asemenea, reprezintă un elementcrucial din aşa-zisa Strategie a Uniunii Europene de la Lisabona, care doreşte să transforme Europa în cea

mai competitiv ă şi dinamică societate bazată pe cunoaştere. In 2002 Cosiliul European a acccentat şi mai

mult acest rol vital, stabilindu-şi un alt ţel ambiţios – educaţia şi preg ătirea Europeană să fie recunoscută pe

plan mondial până în anul 2010 – prin susţinerea a numeroase iniţiative mondiale, şi în special prin întărirea

cooperării în zona preg ătirii profesionale.

Iniţiative Europene pentru promovarea cooperării în domeniul pregătirii profesionale . In

eforturile sale de a promova o strânsă colaborare în scopul dezvoltării sistemelor de preg ătire

profesională în Europa, Uniunea Europeană se foloseşte de o gamă larg ă de instrumente şi

implementează o serie de programe şi iniţiative.

I) Socrates. Socrates pledează pentru cooperare Europeană în toate domeniile educaţiei.

Această cooperare se desf ăşoară sub diferite forme:

1. mobilitate ( în întraga Europă );

2. organizarea de proiecte în comun;

3. înfiinţarea de reţele Europene (promov ănd idei şi practică excelentă ) şi

4. realizare de cercetări şi analize comparative.

In practică, Socrates oferă persoanelor în cauză, facilităţi cu privire la studii, predare, însuşirea

unui loc de muncă sau urmarea unui curs de preg ătire în altă ţară. Asigură sprijin pentru iniţiative educaţionale

ce vizează organizarea de proiecte de predare şi schimburi de experienţă. Ajută asociaţiile şi NGOs la

organizarea de activităţi cu tematică educaţională etc.

II) Leonardo da Vinci Programul Leonardo da Vinci, adoptat în 1994, are ca obiectiv principal implementarea politicii de

preg ătire a Uniunii Europene. Constituie unul dintre instrumentele principale de sus ţinere a mobilităţii

trans-naţionale în Europa şi asigură sprijin financiar organizaţiilor publice şi private, active în problemele



George POEDE

82

privind preg ătirea educaţională. Leonardo sprijină, de asemenea, locaţii şi proiecte de schimb, vizite de

studio şi reţele trans-naţionale, printe altele.

Educaţia pentru adulţi şi Inv ăţământul de lungă durată în Europa Inv ăţarea de lung ă durată

este un process care implică toate formele de educaţie – formal, informal şi non-formal – începând din

perioada pre-şcolară şi ţinând până după pensionare. Are rolul de a ajuta persoanele în procesul dezvoltării şi

păstrării competenţelor esenţiale de-a lungul vieţii, precum şi încurajarea acestora în a se deplasa cu uşurinţă între locuri de muncă, regiuni şi ţări. Inv ăţarea de lung ă durată este, de asemenea, un element esenţial al

Strategiei de la Lisabona, dar are un rol esenţial şi în dezvoltarea personală şi în creşterea competitivităţii şi

locurilor de muncă. Uniunea Europeană a adoptat numeroase instrumente pentru promovarea educaţiei

pentru adulţi în Europa.

Gruntving. Gruntving-ul constituie una dintre initiativele programului educaţional European

Socrates şi vizează în primul rând îmbunătăţirea calităţii educaţiei profesionale destinate adulţilor. De

asemenea, urmăreşte să promoveze schimburi şi cooperări care să faciliteze oportunităţi şi accesul la înv ăţarea

de lung ă durată pentru cetăţenii Uniunii Europene.

Carduri de sănătate.

Cardul European de Asigurare Medicală: acesta reprezintă un pas important către simplificarea

multiplelor noastre sisteme de sănătate. Introdus în iunie 2004, cardul facilitează substanţial accesul la

asistenţa medicală pentru cetăţenii Uniunii Europene care călătoresc către alt stat membru. Mai mult decât

atât, acesta garantează o rambursare rapidă şi eficientă a cheltuielilor realizate pe plan local, sau la scurt timp

după întoarcerea în locul de reşedinţă. Incepând cu 1 ianuarie 2006, Cardul European de Asigurare Medical ă

este folosit şi recunoscut de către toate ţările implicate în acest proces, el înlocuind formularele utilizate până

atunci, cum ar fi binecunoscutul E111.

Cine are dreptul de a folosi EHIC-ul? Cardul European de Asigurare Medicală este utilizat de către:

cetăţenii Uniunii Europene; cetăţenii Zonei Economice Europene (EEA);

cetăţenii elveţieni;

membrii familiei regale, indiferent de naţionalitatea lor;

cetăţenii altor ţări, care deţin un sistem de securitate social în una din statele

membre ale Uniunii Europene, EEA sau Suedia.

EHIC-ul ar trebui solicitat de către una dintre instituţiile de sănătate înainte de a pleca către altă ţară europeană.

Toţii cetăţenii Uniunii Europene sunt sf ătuiţi să poarte la ei cardurile europene de asigurare de sănătate atunci

când călătoresc către alte ţări.

Avantaje: In timp ce scopul principal al Cardului European de Asigurare Medicală este de a asigura

accesul la serviciile medicale în timpul şederilor temporare în altă ţară, acesta asigură totodată, şi o serie de

avantaje suplimentare, de care pot beneficia cei ce se ocupă cu furnizarea, dar şi pacienţii. Principalele avantaje

ale EHIC-ului pot fi rezumate astfel:

facilitează accesul la îngrijire medicală în strainătate;

rambursare rapidă şi eficientă a cheltuielilor;

asigurarea datelor;

încredere sporită;

mai puţină administraţie;



Politici sociale

83

proceduri simplificate şi rapide în obţinerea de servicii medicale.

In general, acest “card inteligent” conţine doar informaţii elementare cum ar fi numele şi prenumele

deţinătorului şi data naşterii, însă nu şi date medicale. Este simplu de utilizat, şi usor de recunoscut. De

asemenea, informaţia este prezentată într-o formă standardizată, astfel încât să poată fi citit indiferent de

limbă.

Ce reprezintă un “card inteligent”?: “Cardul inteligent” este un card de plastic, de mărimeobişnuită, fiind identic cu cardurile bancare. Cardurile ineligente au un cip minuscul plasat pe partea din fa ţă.

Atunci când este introdus într-un dispozitiv specific, cip-ul face contact cu conectorii electrici care citesc

informaţia de pe cip şi scriu informaţia înapoi. Ce tip de informaţii sunt păstrate pe card-ul de sănătate?

Singurele informaţii personale introduse pe Cardul European de Asigurare Medicală sunt: numele şi

prenumele deţinătorului, număr de identificare personal şi data naşterii. Cardul nu conţine informaţii

medicale. Unde este acest card acceptat? EHIC-ul poate fi folosit pentru a obţine orice tip de serviciu

medical, fie că e vorba de un medic profesionist, un spital sau o farmacie. Statele membre ale Uniunii

Europene sunt responsabile cu introducerea şi răspândirea cardurilor de sănătate, dar şi cu aprovizionarea

tuturor centrelor de sănătate cu bancomate de citire a cardurilor. Folosirea Cardului European de

Asigurare Medicală în străinătate: Este important de reţinut că acest card nu acoperă acele cazuri în care

pacientul hotărăşte în mod intenţionat să se trateze în străinătate. Mai degrabă, este folosit pentru a asigura

persoanele care călătoresc în alte ţări pentru o perioadă limitată şi astfel, să acopere îngrijirea medicală care

devine necesară în timpul şederii pe teritoriul unui alt stat membru. Când se iveşte necesitatea de a apela la

îngrijire medicală, tratamentul este aplicat în conformitate cu regulile respectivei ţări (de exemplu, dacă

îngijirea medicală este gratuită în acel Stat Membru, pacientul va avea acces liber la îngrijiri medicale, în cazul

în care prezintă Cardul European de Asigurare Medicală ).

Certificatul de înlocuire provizorie: In cazul în care persoana care are nevoie de îngrijiri medicale nu

se află în posesia unui Card European de Asigurare Medicală, el poate prezenta ca alternativ ă un certificat

provizoriu, care poate fi expediat cu uşurinţă prin intermediul faxului sau prin e-mail, de către InstituţiaNaţională de Sănătate din ţara de origine. Acest certificat reprezintă echivalentul EHIC-ului, şi oferă accesul

pacientului la aceleaşi condiţii de tratament şi rambursare.



I. Perspective practice în asistenţa socială (Gabriela Irimescu)

II. Teorii şi modele ale practicii în asistenţa sociala (Gabriela Irimescu)

III. Tehnici de bază în practica asistenţei sociale (Gabriela Irimescu)

IV. Procesul de ajutor (Gabriela Irimescu)

V. Managementul de caz în asistenţa socială (Nina – Mihaela Mihalache)

VI. Metode şi tehnici specifice asistenţei sociale (Gabriela Irimescu)

VII.Supervizarea (Gabriela Irimescu)

TEHNICI DE INTERVENŢIE ÎN ASISTENŢ A SOCIALĂ

Conf. dr. Gabriela IRIMESCU

Lect. drd. Nina – Mihaela MIHALACHE

C U P R I N S



Finalităţile cursului:

Prin conţinutul său, cursul prezintă studenţilor cunoştinţele necesare abord ării problematicii asistenţei sociale şi a metodelor şi tehnicilor specifice acestui domeniu.

Cursul se focalizează pe principalele valori pe care asistentul social trebuie să le respecte

în practică, pe dezvoltarea abilităţilor de relaţionare, pe evaluare corectă a nevoilor

clientului, pe întocmirea planului de intervenţie şi aplicarea acestuia în cadrul practicii de

specialitate. Cursul „Tehnici de intervenţie în asistenţa socială” se corelează cu celelalte

cursuri care vizează asistenţa socială acordată diferitelor categorii de persoane

defavorizate.

Obiectivele urmărite de curs:

- analiza conceptelor fundamentale ce stau la baza acţiunii în practica asistenţei sociale;

- cunoaşterea principalelor valori privind teoria şi practica asistenţei sociale;

- familiarizarea studenţilor cu metodele şi tehnicile specifice din asistenţa socială.

Evaluare:

Condiţii: Prezenţa şi participarea activă la tutoriale

Criterii: modul de înţelegere şi aplicare a cunoştinţelor în practică

Forme: realizarea aplicaţiilor 3 şi 4 şi test grilă

Formula notei finale:

- aplicaţia 3 studiu de caz - 2 puncte;

- aplicaţia 4 prezentarea cadrului teoretic privind realizarea unui grup de intervenţie - 2

puncte;

- prezenţa şi participarea activă la tutoriale – 1 punct;

- test grilă - 4 puncte;

- din oficiu – 1 punct



Tehnici de intervenţ ie în asistenţ a socială

87

I. INTRODUCERE

Asistenţa socială uzează de anumite aparate teoretice care o ajută să-şi creeze oimagine de sine stătătoare. Folosind teorii ale comportamentului uman şi ale sistemelorsociale, dar şi teorii specifice, asistenţa socială intervine acolo unde oameniiinteracţionează cu mediile proprii.

Teoria poate avea variate semnificaţii şi statusuri în cadrul diferitelor disciplinece ocupă poziţii particulare în câmpul academic, în cercetare sau în practica asistenţeisociale. Cunoştinţele ştiinţifice, ca bază de reflexie şi argumentare, sunt adesea formaleşi abstracte, în timp ce în cercetare teoria poate fi punctul de plecare, ce trebuie testat,sau obiectivul final, iar în practică teoriile sunt adesea transformate în studii de caz.

În literatura de specialitate se remarcă un interes crescut pentru modul în careeste folosită teoria în asistenţa socială, pentru modul de organizare şi sistematizare aunor concepte în scheme şi modele practice. Un model poate fi în mod diferit asociatanumitor teorii, dar el trebuie redactat, învăţat şi repetat în situaţii specifice.

Teoriile despre asistenţa socială sunt rezultatul contextului cultural şi social încare ele apar, influenţând acest context şi prin aceasta modificând atitudinile sociale faţă de asistenţii sociali, ideile şi valorile lor, pe de o parte, iar pe de altă parte contribuind la pregătirea continuă a practicienilor, transformându-i în „practicieni reflexivi”, pentrucare lucrul direct cu clientul este un proces intuitiv şi creativ, fondat teoretic.

Perspective practice

Asistenţa socială este construită social prin intermediul interacţiunilor cu

clienţii, prin formarea ca profesie într-o reţea de profesii înrudite şi prin for ţelesociale care o definesc prin contextul ei organizaţional şi social.

Asistenţă socială susţine schimbarea socială, rezolvarea problemelor derelaţionare şi împuternicirea oamenilor pentru a spori bunăstarea acestora. Unelement al cadrului de lucru al asistentului social îl constituie perspectiva practică,

perspectivă ce direcţionează asistentul social spre factorii specifici intervenţieisociale.

Orice construcţie teoretică îl obligă pe practician să adopte una sau mai multetehnici de lucru prin care să delimiteze şi să respecte etapele intervenţiei. Asistenţasocială fiind în mod prioritar o activitate practică şi mai puţin una teoretică estenecesar ă cunoaşterea diferitelor moduri de a gândi şi motiva activitatea practică.Chiar dacă efectele practice prevalează, asistenţa socială nu numai că se bazează peteorii derivate din baza de cunoştinţe sociale, ci este ea însăşi generatoare deconstrucţii teoretice.

Un bun practician nu se va limita la o acţiune simplistă, ci va încerca să înglobeze în schema de intervenţie atât modelele şi teoriile necesare înţelegeriifenomenului, cât şi pe cele necesare acţiunii practice.



Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

88

I.1. Perspectiva generalistă

Presupune abordarea de către asistentul social a clientului şi a fiecărei situaţiiîntr-o manier ă deschisă folosirii diverselor metode, teorii şi tehnici, axându-se pe mai

multe niveluri de intervenţie de la micro la macro.Practica în asistenţa socială a fost descrisă ca fiind inerent generalistă de cătreLandon (1995). Conform lucr ării American Heritage Dictionary, un generalist este„o persoană care are cunoştinţe şi abilităţi complexe în general în anumite discipline,domenii sau arii”. Astfel, termenii practică generalistă şi asistent social generalist serefer ă la un practician în asistenţa socială care are o serie completă de cunoştinţe şideprinderi, se bazează pe anumite teorii şi modele practice şi care poate trece cuminimă dificultate de la un domeniu de practică la altul.

Opusul practicii generaliste este una caracterizată pe specializare, fie printipul de client, fie prin metoda utilizată, fie prin nivelul de intervenţie, fie prin rolul

principal asumat de către asistentul social.Asistentul social utilizând perspectiva generalistă este dispus şi capabil să se

centreze asupra unei varietăţi de factori care pot contribui la problematizareafuncţiilor sociale. Acestea includ conflicte între valori şi credinţe, relaţii distruse,distorsiuni de gândire, lipsa unor cunoştinţe şi informaţii, modele individuale şi defamilie distructive, opresiune, rasism, săr ăcie, lipsa resurselor de bază, folosireadefavorabilă a puterii de către autorităţi, programe şi politici sociale greşit orientatesau f ăr ă aplicabilitate în practică etc.

Asistentul social generalist este pregătit să lucreze cu o varietate de sisteme-client: persoană, familie, grup formal (grupul de sprijin), o organizaţie, o agenţie sauo reţea de agenţii etc.

Dată fiind seria largă de activităţi, generalistul trebuie să fie pregătit să-şiasume o varietate de roluri. Acestea includ, spre exemplu, roluri de consilier,manager de caz, terapeut, moderator de grup, iniţiator al activităţilor de strângere defonduri, cercetător.

Generalistul urmăreşte schimbarea şi îşi fixează atenţia asupra situaţiei unice aclientului şi a relaţiilor acestuia, dar şi asupra caracteristicilor comunităţii locale. Înconsecinţă, generalistul evită să aleagă o metodă sau un demers anume înainte ca elşi clientul să fi lucrat împreună la completarea atentă a unei fişe privind problemasau nevoia clientului şi să fi avut în atenţie anumite modalităţi în care problema saunevoia clientului să poată fi definită şi conceptualizată.

Flexibilitatea oferită de această perspectivă este utilă mai ales atunci cânddescrierea muncii asistentului social necesită îndeplinirea unor roluri multiple.Perspectiva generalistă este, poate, cea mai cunoscută şi mai abordată de cătreasistenţii sociali.

I.2. Perspectiva sistemică

Un sistem este un tot identificabil ce constă dintr-o serie de păr ţi şi proceseinterdependente aflate în interrelaţie. Teoria sistemelor caută să descrie principiile pe

baza cărora sistemele funcţionează, se dezvoltă şi interacţionează cu alte sisteme.Aceste principii sunt atât aplicate pentru a diagnostica comportamentul sistemelorsociale cât şi pentru a formula strategii de schimbare a sistemului. Teoria sistemeloratrage asistenţii sociali deoarece se foloseşte de o anumită terminologie pentru a




89

descrie sistemele (spre exemplu, indivizi, familii, organizaţii) şi procesul deschimbare.

După cum am precizat, un sistem conţine numeroase păr ţi. Dacă, de exemplu,o familie este primul sistem luat în atenţie – un sistem central, este posibil să seidentifice câteva subsisteme: subsistemul soţilor, subsistemul parental, subsistemulfraţilor. Fiecare sistem este parte a unui macrosistem.

Între păr ţile unui sistem se cere să existe o relaţie de simbioză. Fiecarecomponentă este, la un anumit nivel şi într-o anumită măsur ă, afectată de toatecelelalte păr ţi ale sistemului. O schimbare a unei păr ţi le va afecta pe toate celelalte.Din această cauză, asistentul social trebuie să anticipeze cum anume o intervenţie îiva afecta pe cei din anturajul imediat şi din mediul clientului. De exemplu, asistenţiisociali care lucrează de obicei atât cu soţul cât şi cu soţia când se centrează pe o

problemă de căsnicie recunosc că o schimbare a unuia îl va afecta şi pe celălalt.Toate sistemele tind să funcţioneze în maniere care prezervă un echilibru

dinamic sau o stare stabilă. Deşi sistemele, în mod natural, se dezvoltă şi cresc, elerezistă la schimbări radicale, încercând să menţină un grad suficient de asemănare.Când se produce o schimbare semnificativă, sistemul tinde să se îndrepte repede spreun nivel mai stabil de funcţionare, stabilind astfel un nou stadiu de echilibru. Un

model de schimbare de stare tinde, aşadar, să fie una de platou mai degrabă decât progresul într-un ritm constant. Este util pentru fiecare asistent social să recunoască rezistenţa inerentă a oricărui sistem pentru o schimbare rapidă sau extensivă.

Această modalitate de a privi clientul şi situaţiile în care se află este mai utilă la începutul procesului de ajutor, în special, în timpul acomodării. Dat fiind

principiul că fiecare parte este influenţată de fiecare altă parte, această perspectivă aminteşte asistentului social că există, de obicei, câteva moduri de intervenţie care

pot ajuta clientul să se schimbe.

I.3. Perspectiva ecosistemică

Accentuează menţinerea atenţiei asistentului social asupra contextului în carese află persoana – în mediul său, într-o situaţie practică.

Această viziune conceptuală ajută la înţelegerea modalităţilor variate princare un client poate să se adapteze la mediul de schimbare în vederea depăşiriinevoilor. Această abordare este mai utilă în timpul etapelor de acomodare şi

planificare, deoarece, din punct de vedere conceptual, plasează clientul într-uncontext situaţional. Spre exemplu, se reaminteşte faptul că familia trebuie să funcţioneze în cadrul şi să se adapteze la o anumită vecinătate, comunitate şi mediucultural, iar instituţiile de asistenţă socială şi programele sociale desemnate să servească familiile trebuie să opereze şi să caute resurse într-un context economic şi

politic particular.Perspectiva ecologic

ă aminte

şte c

ă mediul în care tr

ăim se schimb

ă în mod

constant, iar indivizii, comunităţile şi societatea trebuie să se adapteze acestorschimbări. În plus, gândirea ecologică ajută asistenţii sociali să nu definească

problema clientului exclusiv ca un proces psihologic sau ca un factor de mediu.Germain şi Gitterman (1987: 488) explică acest fapt din perspectiva ecologică:„nevoile şi greutăţile oamenilor sunt văzute ca rezultat ale schimbărilor dintreindivizi şi mediu, nu doar ca produşi ai personalităţii sau mediului”. În mod evident,

perspectiva ecosistemică şi-a găsit aplicabilitate în teoria asistenţei sociale şi s-adovedit utilă, ajutând asistenţii sociali să-şi vadă scopurile şi clienţii din noi unghiuride vedere.




90

Modelul ecologic aplicat în asistenţa socială a fost preluat din teoriasistemelor având ca bază analiza şi înţelegerea relaţiei dintre individ şi propriul săumediu.

I.4. Perspectiva etnică

Această perspectivă este necesar ă ori de câte ori în practică este implicat unclient care are un mediu de provenienţă diferit de cel al asistentului social şi, maiales, când există motive să se creadă că opresiunea socială şi discriminarea pot filegate de problema sau situaţia clientului. Aceasta este relevantă pe durata tuturoretapelor procesului de ajutor.

Perspectiva conceptuală etnică atrage atenţia asupra faptului că mulţi dintreclienţii instituţiilor de asistenţă socială sunt membri ai unui grup etnic şi, de aceea,

practica de asistenţă socială şi sistemul de servicii trebuie să fie în acord cu realitatea.Clasa socială, culturală, etnică şi credinţa religioasă au un impact semnificativ asupracomportamentului din timpul ajutor ării şi asupra unui demers particular – sau chiar aunui tip specific de serviciu – ce va fi perceput necesar, relevant şi util. Acesta ofer ă

informaţii despre cum defineşte clientul o situaţie particular ă ca o problemă, ce posibile soluţii ar putea avea, cum se aşteaptă clientul să fie tratat de către sistemulde servicii şi de către cei care-i ofer ă serviciile.

Dolores Norton (1978) observă faptul că fiecare persoană este parte, simultan:a sistemului de sprijin, care include atât influenţele educaţionale, politice, legale şi asubsistemului de dezvoltare, care se constituie din majoritatea relaţiilor apropiate pecare le are o persoană, cum sunt cele stabilite cu familia, cu reţelele de sprijin şi cuvecinii. Dacă nu există congruenţă între valorile şi credinţele reprezentate de sistemulde dezvoltare al unei persoane şi acelea ale sistemului de sprijin, atunci pot rezultaconflicte, tensiuni etc. O astfel de incongruenţă apare mai ales la populaţiileminoritare şi la imigranţii noi.

Este important ca asistenţii sociali să cunoască mediul social şi modelulcultural al clientului, ceea ce Green şi Leigh (1989: 9) descriu ca fiind: „a acordaajutor sau asistenţă clienţilor în moduri care sunt acceptabile şi utile pentru ei,deoarece ei sunt în congruenţă cu mediul cultural şi aşteptările clientului.

Competenţa etnică se refer ă şi la abilitatea celui care ofer ă un serviciu de aînvăţa despre contextul cultural al unei probleme prezentate şi de a adapta şi aplicatoate cunoştinţele necesare într-o expunere, diagnoză şi intervenţie profesională”.

Dacă grupul etnic al unui client poate fi suspectat de agresiune şidiscriminare, asistentul social trebuie să aibă în atenţie frica şi neîncrederea clientului

bazate pe experienţele sale (în cadrul grupului).

I.5. Perspectiva feministă

Perspectiva aceasta este necesar ă ori de câte ori există un motiv să se creadă că discriminarea de gen este în măsur ă să atragă atenţia asistentului social. Esteaplicabilă de-a lungul etapelor procesului de ajutor, dar este importantă mai ales întimpul expunerii şi definirii problemei.

Din perspectivă feministă, credinţele societale referitoare la diferenţele de genşi sex afectează modul în care problema unui client este definită de către un

profesionist, natura relaţiilor dintre cel ce-i ofer ă ajutor şi client şi tipul de asistenţă adecvată clientului. Centrală pentru această perspectivă este prezumţia că problemele




91

unui client femeie şi problemele femeilor, în general, au întotdeauna o dimensiuneculturală şi politică. Asistenţii sociali trebuie să fie atenţi mai ales la impactulvalorilor societale şi a ideologiilor care conduc la dominarea şi exploatarea femeilorde către bărbaţi.Iată câteva dintre credinţele şi principiile ce au importanţă pentru această perspectivă

practică:

- relaţia client - asistent social este egalitaristă. Cel ce acordă ajutorul estevăzut ca un partener sau un coleg pentru client, nu ca un expert sau o figur ă autoritar ă;

- problemele şi nevoile clientului sunt urmărite într-un context socio-politic. Oatenţie specială se acordă relaţiilor de putere din viaţa clientului;

- ajutorul nu se limitează doar la un demers clinic; în plus, se mai adaugă acţiuni politice şi de consiliere pentru a schimba instituţiile societale (şi,implicit, acţiunile acestora);

- cel ce ofer ă ajutor trebuie să prezinte experienţe personale relevante;- procesul de ajutor presupune „împuternicire” şi are o componentă

educaţională puternică, incluzând lecţii despre sexism, stereotipuri privindrolul sexului, discriminarea după gen, precum şi factori istorici care au

influenţat atitudinile faţă de femei, dar şi cum anume se văd femeile pe eleînsele;

- se aşteaptă ca şi clientul să fie un participant activ în cadrul procesului deajutor, iar atenţia se centrează mai degrabă pe for ţa clientului decât pedeficienţă;

- un accent deosebit se pune pe reţelele sociale creative ale femeilor şi pegrupurile de suport.

Perspectiva feministă are în intenţie lucrul cu femeile, dar are multecaracteristici – cum ar fi accentul pus pe putere, dreptate socială şi acţiune politică –care pot fi aplicate în practică în toate situaţiile. Această perspectivă trebuie să fieînsuşită ca parte a cadrului practic de referinţă atât pentru asistenţii sociali bărbaţi,cât şi pentru femei.

I.6. Perspectiva puterii

După Saleebey (1992: 6), perspectiva puterii cere asistentului social să fie„ghidat mai întâi şi în principal de conştiinciozitate şi profund respect faţă deabilităţile şi atributele pozitive ale clientului, de talentul, resursele şi aspiraţiileacestuia”. Se presupune că toţi indivizii şi grupurile au depăşit rezervele de energie,capacitate, curaj, putere, integritate şi alte evaluări. Dacă aceste procese suntrecunoscute şi folosite în procesul de schimbare, ele sporesc motivaţia clientului şi

potenţialul pentru schimbarea pozitivă.

Dennis Saleebey (1992: 7) mai explică faptul că prin evaluarea puterii seîncearcă să se explice cum anume clientul „a fost condus să supravieţuiască, poatechiar să prospere într-un mediu agresiv sau chiar catastrofal”.

Weick, Rapp, Sullivan şi Kisthardt (1989: 353) consider ă că: „faptul că oamenii au lipsuri este cunoscut, dar cea mai bună strategie pentru a păstracâştigurile suplimentare este o accentuare conştientă asupra câştigurilor dejarealizate... Problema nu se refer ă la ce fel de viaţă a avut cineva, ci la ce fel de viaţă vrea, apoi care sunt toate resursele individuale şi sociale disponibile pentru atingereascopului propus... Capacităţile, for ţele cuiva nu sunt gândite pentru a desemnasimptome care reprezintă patologia. De aceea, nu e nevoie de un diagnostic clinic.




92

Aspiraţiile exprimate de un client sunt considerate a fi sincere. Acceptarea şivalidarea înlocuiesc scepticismul despre ce pot realiza efectiv clienţii”.

Se ştie că în fiecare mediu, oricât ar fi de ostil, există indivizi şi organizaţii careau grijă şi contribuie să facă ceva pozitiv. Pentru că perspectiva aceasta vede clienţiidrept nişte exper ţi rolul profesionistului este mai mult de intermediere sau deconsultant.

Această perspectivă este necesar ă în lucrul cu clienţii şi pe toată duratafazelor procesului de ajutor.

II. TEORII ŞI MODELE ALE PRACTICII ÎN

ASISTENŢ A SOCIALĂ

Asistenţa socială este complexă şi o putem înţelege doar în contextul social şicultural al participanţilor (asistent social, client). Teoriile despre asistenţa socială trebuie să fie rezultatul contextului în care ele apar. De asemenea, trebuie să influenţeze acel context şi prin aceasta să modifice atitudinile sociale faţă deasistenţii sociali, ideile şi valorile lor.

Fiecare profesie încercă să-şi creeze propriul câmp de acţiune, este interesată de anumite fenomene şi uzează de anumite aparate teoretice care o ajută să-şi creezeo imagine de sine stătătoare.

Butrym (1976) consider ă că “asistenţii sociali nu-şi mai pot permite folosireaşi formularea de generalizări, dacă vor în mod serios să-şi îmbunătăţească atâtcalitatea serviciilor oferite, cât şi procesul de pregătire profesională.”

Teoriile sunt unelte de lucru care le ghidează comportamentul şi intervenţia.“Funcţia cunoaşterii în asistenţa socială - notează Polansky - este de a creştecapacitatea practicianului de a-şi controla conştient şi deliberat mediul de lucru”.

Evans (1976) ofer ă o tipologie a teoriilor care pot fi regăsite în practică şiface distincţie între baza ştiinţifică şi cea experimentală de desf ăşurare a asistenţeisociale. El consider ă că această distincţie implică o alta între teoriile implicite şi celeexplicite. „Teoriile explicite mai sunt cunoscute şi ca teoriile ale practicii, derivatedin baza de cunoştinţe de ştiinţe sociale a asistenţei sociale, iar teoriile implicite suntteoriile practice rezultate din munca directă de asistenţa socială”.

Howe (2001:18-22) vede această formulă de prezentare a teoriilor dinasistenţa socială ca teorii ale practicii şi teorii practice, mai degrabă seducătoare,decât folositoare. Autorul menţionat descrie procesul de cristalizare a bazei teoretice

în asistenţa socială în şapte etape:- investigarea – asistentul social era un culegător de fapte, un investigator,neexistând o recunoaştere explicită a teoriei;

- psihanaliza – singura teorie folosită de asistenţii sociali era cea psihanalitică. Înaceastă etapă, accentul s-a mutat de pe practic / material, pe psihologic /terapeutic;

- Şcoala de diagnoză şi Şcoala funcţionalistă – asistenţii sociali şi-au dat seama că trebuie să-şi exercite profesia împreună cu clientul şi nu asupra clientului. Peaceastă bază, practica ia în considerare prezentul “aici şi acum”, realităţilesituaţiei curente care includ implicarea terapeutică a serviciilor sociale. În şcoala




93

de diagnoză, centrul de greutate al procesului de schimbare era asistentul socialcare diagnostica problema, prescria şi efectua tratamentul, în timp ce în şcoalafuncţionalistă centrul de greutate al procesului de schimbare este clientul, iarasistentul social este cel care facilitează şi încurajează potenţialul de dezvoltareal clientului (Goldstein, 1973);

- achiziţionarea – folosirea pe scar ă din ce în ce mai largă a ideilor inspirate din

sociologie şi psihologie, f ăr ă o sistematizare;- inventarierea – s-a realizat o listare a teoriilor din punctul de vedere al eficien ţei practice, s-a remarcat prezenţa abordărilor teoretice ale studiilor de caz şi s-aîncercat o descriere a câmpului de aplicare practică a fiecărei teorii;

- scopul comun şi unificarea teoriilor – exista convingerea că teoriile asistenţeisociale şi metodele practice de intervenţie aveau un scop comun, încercându-sedefinirea unei teorii unificante şi a unei abordări practice unitare, era înţeleseronat substratul cunoaşterii fiinţei umane în contextul societăţii şi se deschideadrumul spre ultima etapă de:

- clasificare a teoriilor de asistenţă socială ca: teorii pentru asistenţa socială -încearcă să explice oamenii şi situaţiile în care aceştia se află şi teorii aleasistenţei sociale – caută să precizeze natura, scopul şi caracterul asistenţei

sociale.O perspectivă practică nu poate fi aplicată singur ă. Ea se foloseşte împreună

cu diferite teorii şi modele practice. Spre exemplu, un asistent social operând din perspectiva generalistă poate alege să folosească tehnici comportamentale, teoriiasupra micro-grupurilor şi / sau teorii privind schimbarea organizaţională, în funcţiede rolurile ce pot duce la performanţă şi cerinţele impuse de situaţia practică.Practicienii mai specializaţi pot acţiona după un număr mic de teorii sau modele, daraplicându-le cu profundă abilitate şi conştiinţă.

II.1. Practica bazată pe modelul interacţionist

Modelul a fost dezvoltat de către şi pentru asistenţii sociali. Poate fi utilizatîntr-o mare varietate de cazuri, este aplicabil în lucrul cu indivizii, familiile şigrupurile mici, iar participarea clienţilor poate fi voluntar ă sau involuntar ă.

Acest model este asociat în asistenţa socială cu numele lui Shulman şi secentrează pe patru elemente majore: oamenii / clienţii / beneficiarii serviciilorsociale, interacţiunile cu şi între oameni, sistemele sociale şi oamenii cu care clientulinteracţionează şi pe durata şi etapele procesului de ajutor (vezi din capitolul II,Procesul de ajutor ).

Orientat asupra procesului de ajutor, modelul se centrează pe interacţiune caexperienţă curentă a clientului. Se presupune că atât clientul cât şi cei cu care acestainteracţionează fac eforturi pentru a se implica tot mai mult şi a păstra cât mai strânserela

ţiile interpersonale, chiar dac

ă uneori pot ap

ărea conflicte în cadrul acestor rela

ţii.

Un mare accent se pune pe contextul social. Nici relaţiile clientului cu ceilalţi,nici problemele clientului nu pot fi înţelese în afara contextului social şi de mediu.Şi, desigur, asistentul social face parte din acel context aflat mereu în schimbare.Modelul interacţionist cere asistentului social să fie foarte activ, responsabil şi uman – o „a treia for ţă” care acţionează ca mediator între oameni şi între oameni şi sisteme.

Lawrence Shulman (1992:21) descriere procesul de ajutor ca un triunghi: „înstânga este clientul cu tot ce deţine el, încercând să negocieze cu sistemeleimportante în timp ce, adeseori, se şi apăr ă, îndepărtându-le pe cele de care nu arenevoie. În dreapta, se află sistemele (familie, şcoală, spital etc.) căutând să




94

încorporeze şi clientul, dar, adesea, acţionând ambivalent. În centru stă asistentulsocial ale cărui direcţii de acţiune şi abilităţi sunt mobilizate în efortul de a ajutaclientul şi sistemul să depăşească obstacolele care îi blochează angajamentul.”

II.2. Practica bazată pe teoria behavioristă

Pentru a folosi această abordare cu succes, trebuie să se specifice şi să sedefinească în mod operaţional un comportament care are nevoie fie să sporească, fie să diminueze în frecvenţă, durată sau intensitate. Apoi, sau clientul, sau profesionistultrebuie să fie capabil să controleze schimbarea de comportament dorită. Acest model

poate fi folosit şi în cazul unui client involuntar dacă profesionistul are abilitatea de amonitoriza îndeaproape comportamentul clientului şi autoritatea de a recompensaclientul. Are o aplicabilitate mai restrânsă dacă nevoile clientului se centrează în primulrând pe procesele mentale, cum sunt luarea deciziilor, conflictele de valori.

Premisa principală a teoriei behavioriste este aceea că oamenii repetă comportamentele care sunt recompensate şi le abandonează pe cele pentru care nu suntrecompensaţi sau pentru care sunt pedepsiţi. Cu alte cuvinte, comportamentul este

determinat de consecinţele sale. Prin întărire, asistentul social poate ajuta clienţii să elimine comportamentele disfuncţionale şi îi învaţă modele dezirabile de acţiune.

Procesul de schimbare cere modificarea mediului înconjur ător imediat alclientului în aşa fel încât elimină şi recompensează comportamentele dorite şi nuîntăreşte comportamentele disfuncţionale.

Această modalitate, mai multe decât oricare alta, pune accentul pe observaţia behavioristă, adunarea datelor şi evaluarea datelor înaintea, în timpul şi după intervenţie. Deciziile care conduc procesul la schimbare se iau pe baza datelor şi nu pe

baza presupunerilor despre cum ar trebui să se comporte oamenii şi cum o fac de fapt.Tehnica behavioristă a fost preferată de profesioniştii ce lucrează asupra

comportamentului rezidenţial şi a cazurilor de corecţie atunci când este posibilă observarea recompenselor pe care ei le primesc. În multe aplicaţii, clientul este învăţatcum să-şi modifice comportamentul în funcţie de capacitatea sa de a se autocontrola.

II.3. Practica bazată pe modelul structural

Modelul este destinat intervenţiilor la nivel individual şi familial. Dat fiind că atenţia asistentului social este centrată pe persoana aflată într-un mediu anume şi că este inerentă dificultatea de a acorda atenţie ambelor dimensiuni (persoană şi mediu),asistenţii sociali au tendinţa de a alege fie o orientare clinică, fie o orientare deschimbare socială.

Metoda structurală pretinde ca practicienii să ia în considerare, mai întâi,mediul social. În timp ce majoritatea celorlalte orientări au în atenţie mai multajutarea indivizilor să se adapteze situaţiilor, metoda structurală vrea să modifice în

primul rând mediul înconjur ător pentru ca, astfel, să descopere mai bine nevoileindividului.

Gale Goldberg şi Ruth Middleman (1989:16) explică faptul că această metodă se sprijină pe două supoziţii:- „problemele nu sunt văzute drept patologie individuală, ci drept o manifestare a

unor ordonări sociale inadecvate. În acest fel, clienţii [...] nu sunt [...] văzuţi caindivizi cu deficienţe [...];




95

- schimbarea socială este obligaţia tuturor asistenţilor sociali, indiferent de locul pe care îl ocupă în ierarhia birocratică. În fapt, [schimbarea socială] începe cumodul în care practicienii direcţi conceptualizează r ăspunsurile lor unui anumitclient. Schimbarea socială nu este [...] transmisă sau ordonată de către asistenţiisociali ci mai degrabă este urmată la fiecare nivel de lucru, în fiecare zi, de cătretoţi asistenţii sociali şi, în special, de aceia care trebuie să se întâlnească direct

cu clienţii.”

Acest model identifică patru roluri pentru un asistent social (educator,mediator, consilier şi broker) şi afirmă că acesta poate trece de la un rol la altul înfuncţie de nevoile clientului. Modelul structural este construit pe baza câtorva

principii fundamentale: să se adreseze clientului, să întreprindă acţiuni prin care să identifice şi să-i aibă în atenţie pe alţii care au nevoi similare clientului, să maximizeze suporturile care există în mediul ambiant al clientului, să-l înveţe şi să-ireamintească comportamente şi abilităţi care vor ajuta clientul să-şi controleze

propria viaţă (vezi din capitolul II Rezolvarea problemelor).

II.4. Practica bazată pe teoria centrată pe client

Accentuează asigurarea activităţii sociale prin sporirea auto-înţelegerii şisentimentelor de auto-apreciere printr-un proces non-directiv de ajutor careaccentuează asupra ascultării active şi reflectării asupra gândurilor şi sentimentelorclientului.

Metoda cere clientului să fie voluntar, puternic motivat, altruist şi despovărat defactori externi sau de mediu. Avându-şi originile în tradiţiile umaniste şi filosoficeexistenţiale, această metodă arată unicitatea fiecărei persoane, percepţiile de sine şiînţelesurile date experienţei personale. Este construită pe o imagine pozitivă şioptimistă – oamenii sunt fundamentali buni, pro-sociali, str ăduindu-se spre auto-depăşire şi căutarea sensului vieţii.

Schimbarea se produce când sunt identificate şi examinate anumite bariere psihologice auto-impuse, în felul acesta împiedicându-se dezvoltarea personală pozitivă, a potenţialului înnăscut al clientului. Asistenţii sociali caută să demonstrezedeschidere, empatie, uzând frecvent de parafrazare, reflectare şi alte tehnici deascultare activă. Practicianul trebuie să nu emită judecăţi de valoare, să nu deasfaturi şi să evite etichetările şi diagnosticările. Atenţia se centrează pe „aici şi acum”mai degrabă decât pe experienţa trecută.

II.5. Practica bazată pe modelul intervenţiei în caz de criză

Modelul de intervenţie în caz de criză este aplicabil ori de câte ori acţiuneaunui individ sau a unei familii a fost afectată dramatic de o pierdere personală sau deo tragedie. Se foloseşte timp de 4-6 să ptămâni după evenimentul care a provocatcriza.

Modelul arată importanţa unei intervenţii focalizate şi limitate ca timp asupraunei persoane care este incapabilă să acţioneze din cauza unei crize personale.Howard Parad şi Libbie Parad (1990:4) explică faptul că intervenţia în caz de criză este un proces pentru „a acţiona activ influent psiho-social pe durata unei perioadede dezechilibru pentru a aplana impactul imediat al unor evenimente stresante,




96

neplăcute şi pentru a ajuta la mobilizarea [...] capacităţilor psihologice şi a resurselorsociale ale persoanelor direct afectate de această criză [...].”

Eforturile de intervenţie au două scopuri principale:- să liniştească sau să tempereze evenimentele;- să susţină persoana şi să o ajute [...] prin clarificare terapeutică imediată şi

orientare pe perioada crizei.

Această metodă difer ă de celelalte deoarece presupune:- luarea legăturii imediat cu clientul şi r ăspuns rapid din partea celui care ofer ă ajutor;

- lucrul într-un timp limitat;- atenţia focalizată pe configuraţia crizei (natura producerii evenimentului şi

sensul subiectiv al cestuia pentru client);- accentuarea deciziilor luate pentru ajutora clientului şi trecerea la acţiune; - mobilizarea resurselor de ajutor din cadrul reţelei sociale a clientului.

Malcolm Payne (1997:95) defineşte intervenţia în criză ca “o acţiune menită să întrerupă derularea unei serii de evenimente care ar duce la perturbări înfuncţionarea normală a persoanei“. După Robert W. Roberts şi Robert H. Nee, crizareprezintă o “tulburare în creştere“. Individul încearcă să-şi menţină echilibrul, iar în

momentul când acesta dispare, se instalează “situaţia de criză“. Caplan o consider ă drept o “perturbare situaţională acută“ iar L. Rapoport o defineşte ca fiind o “tulburare stabilizată“.

O criză nu înseamnă, în mod necesar, un eveniment tragic sau neobişnuit, ci poate fi o componentă normală a dezvoltării şi maturizării noastre. În asemeneamomente însă, modalităţile noastre obişnuite de a reacţiona, resursele utilizate nusunt eficiente. Incapacitatea de adaptare derivă fie din faptul că ne confruntăm cu osituaţie nouă, fie pentru că nu am putut-o anticipa, fie pentru că evenimentele ne-audepăşit. Dacă un individ este “depăşit“ de for ţe externe sau interne (intrapsihice) sauinterpersonale, atunci, o vreme, echilibrul este pierdut.

În situaţiile de criză, individul reacţionează în funcţie de posibilităţile propriide rezolvare a problemei, încercând să revină la vechiul echilibru. După o situaţie deacest gen, individul, familia, grupul pot să-şi regăsească vechiul echilibru sau să atingă unul nou ce poate fi calitativ superior sau inferior celui iniţial.

Cercetările arată că persoanele care au reuşit să facă faţă unor situaţii de criză anterioare şi să le rezolve într-un mod satisf ăcător vor trece mai uşor peste o situaţieasemănătoare ulterioar ă, decât cei ce nu au reuşit să le rezolve mulţumitor pe celedinainte.

Naomi Golan (1978) prezintă un studiu considerat printre cele mai completelegate de intervenţia în criză. Principalele puncte reliefate de aceasta au fost:

- fiecare persoană, grup sau organizaţie trece prin perioade de criză de-alungul existenţei;

- cauzele declanşării crizelor pot fi evenimente neobişnuite sau situaţii dificile

(evenimentele neobişnuite pot fi previzibile - probleme ale adolescenţei,căsătoria etc. - sau neprevăzute - decese, incendii, inundaţii etc.);- perioadele vulnerabile apar când aceste evenimente ieşite din comun duc la

pierderi importante;- echilibrul persoanelor se refer ă la capacitatea acestora de a face faţă

problemelor;- evenimentele stresante pot fi văzute în trei ipostaze: ameninţare, pierdere sau

încercare / provocare - cu cât problemele din trecut au fost rezolvate cusucces, cu atât sunt mai la îndemână diverse soluţii viabile de rezolvare anoii probleme şi cu atât este mai puţin probabilă apariţia unei noi stări de




97

criză; nerezolvarea cu succes a problemelor din trecut scade şansa rezolvării problemelor actuale şi, prin urmare, posibilitatea instalării crizei este maimare;

- toate crizele îşi găsesc o modalitate de soluţionare în 6-8 să ptămâni;- persoanele aflate în situaţii de criză sunt mai deschise la sugestii, adică mai

cooperante;

- persoanele care au trecut cu succes peste o perioadă de criză învaţă noimetode de rezolvare a problemelor care le măresc astfel capacitatea de a facefaţă problemelor viitoare.

Golan (1986) prezintă nivelurile intervenţiei în criză:- primul nivel este acela în care asistentul social evidenţiază simptomele,

readuce clientul la stadiul funcţional anterior crizei sau încearcă să-iamelioreze situaţia actuală, ajută familia şi comunitatea să asigure suportulnecesar clientului;

- cel de-al doilea nivel presupune o intervenţie mult mai complexă, şi anume:asistentul social ajută clientul să înţeleagă legătura dintre situaţia de criză din

prezent şi cele din trecut, îi ajută să dezvolte noi modalităţi eficiente derezolvare a problemei.

Deşi este foarte greu de delimitat şi de tratat fiecare fază a procesului deintervenţie în parte, literatura de specialitate arată că intervenţia în criză poate fiîmpăr ţită în trei faze: faza iniţială, de mijloc şi faza finală.

O schemă condensată a fazelor intervenţiei în criză ar putea fi următoarea:

I. Faza iniţială 1. focalizarea pe situaţia de criză (concentrată pe “aici şi acum“, concentrată pestarea emoţională a clientului şi pe evenimentele care au condus la apariţia ei);2. evaluarea (se evaluează tulbur ările determinate de criză, se evaluează priorităţileclientului şi decide care sunt problemele cele mai importante de abordat);3. contractul (se definesc scopurile, sarcinile pentru client şi pentru asistentul social).

II. Faza de mijloc1. culegerea datelor (obţinerea datelor care lipsesc, clarificarea unor informaţii,selectarea subiectelor de discuţie mai importante);2. schimbări comportamentale (verificarea mecanismelor de învăţare a noicomportamente în aria de interes pentru caz, stabilirea scopului, stabilireaobiectivelor specifice, combinarea de sarcinilor cognitive cu sarcinilecomportamentale).

III. Faza finală 1. decizii finale (verificarea perioadei care a trecut de la primul interviu şi stabilirea

/sau reamintirea datei ultimei şedinţe, propunerea de întâlniri mai rare pentru pregătirea clientului în vederea încheierii contractului de asistare);2. evaluarea (sumarizarea progreselor f ăcute, revederea celor mai importante subiecteatinse, revederea sarcinilor, obiectivelor stabilite şi a modului în care au fostîndeplinite sau nu);3. planificarea pentru viitor (discutarea problemelor actuale, discutarea planului deviitor al clientului, ajutarea clientului să se acomodeze cu ideea întreruperii situaţieide asistare/ a contractului, ajutarea clientului să accepte ideea reîntoarcerii laagenţie/organizaţie cu alte probleme dacă va mai fi cazul).




98

II.6. Practica bazată pe modelul centrat pe sarcină

Această metodă poate fi folosită în cazul indivizilor, cuplurilor, familiilor şigrupurilor mici şi poate fi adaptată şi pentru lucru cu un client involuntar. Din cauza

accentului pus pe acţiune şi pe încheierea acordului, metoda este mai utilă clienţilorcare încearcă să-şi rezolve problema provocată de resursele insuficiente (loc demuncă, locuinţă, grija zilei de mâine, transport etc.).

După discutarea problemei sau a situaţiei lor, unii clienţi ştiu de ce au einevoie să facă, dar sunt incapabili să acţioneze şi să ia măsurile necesare pentru a-şischimba situaţia în mod semnificativ. Accentul în cadrul acestui model este pus peajutorarea clientului să acţioneze, acţiunile specifice fiind numite sarcini.

Sarcinile ce trebuie îndeplinite / realizate pot lua mai multe forme: luarea uneidecizii într-un anumit interval de timp, asigurarea resurselor de care este nevoie,învăţarea unei deprinderi, exprimarea grijii pentru cineva implicat etc. Sarcinile maimari sunt transformate în sarcini mai mici în aşa fel încât clientul să aibă succes şi să fie motivat. Prioritare sunt preocupările pentru limitarea numărului de sarcini la două

sau trei pe să ptămână. O astfel de structurare şi limitare temporală ajută clientul să r ămână focalizat şi să-şi mobilizeze resursele proprii. Modelul este unul empiric,accentuând monitorizarea şi măsurarea sau evaluarea îndeplinirii sarcinilor.

Accentul pus, în cadrul acestui model, pe acţiune şi pe îndeplinirea sarcinilornu ar trebuie interpretat ca o lipsă de interes pentru sentimentele şi gândurileclientului. Cu toate acestea, această metodă se bazează pe credinţa că oamenii suntmult mai dispuşi pentru schimbare ca rezultat al unei acţiuni decât al simplei discuţii

privind gândurile şi sentimentele lor.Intervenţia centrată pe sarcină vizează următoarele domenii problematice:

conflictele interpersonale, insatisfacţia în relaţiile sociale, dificultăţi în performanţelede rol, probleme comportamentale (Coulshed, Veronica, 1993: 76).

Etapele procesului de ajutor sunt :- explorarea problemei – selectarea, clarificarea, definirea problemei în termeni

comportamentali şi stabilirea priorităţilor. (ex. “Când îţi duci fiul la şcoală, cinete ajută? Cum reacţionezi? Ce se întâmplă după aceea?”)

- acordul cu clientul – stabilirea împreună cu clientul a obiectivelor schimbării.(ex., “Ai putea face asta până la următoarea întâlnire? / Este clar pentru tine ceam convenit împreună?”)

- formularea obiectivului imediat de intervenţie (“Se pare că soţul tău nu te ajută în rezolvarea problemelor casnice. Ce s-ar putea face ca să te ajute mai mult?”)

- realizarea sarcinilor (ex. “Cine – ce are de f ăcut?”)- încheierea este programată de la începutul procesului de ajutor şi se realizează

prin analiza rezultatelor, a eforturilor realizate de client, a eforturilor asistentuluisocial, ale membrilor re

ţelei de ajutor (ex. “De cât timp crezi c

ă avem nevoie?” /

“Timpul nostru se apropie de sfâr şit, am convenit că…” )

II.2. Practica bazată pe modelul focalizat pe solu ţie

Metoda se foloseşte în cazul indivizilor şi al familiilor şi este utilizată însituaţiile în care clientul şi asistentul social sunt limitaţi în ceea ce priveşte timpulacordat întâlnirilor lor.




99

O serie de influenţe, unele dintre ele economice, obligă asistenţii sociali să pună mare accent pe eficienţă şi să limiteze numărul întâlnirilor cu clientul. Acestfapt a dat naştere la noi modele ce presupun o limitare a timpului, modele deconsiliere şi terapie realizate în intervale scurte de timp. Intervenţia focalizată pesoluţie se bazează pe câteva supoziţii şi principii:

- schimbarea rapidă şi rezolvarea rapidă a problemelor sunt posibile

(cercetările nu au demonstrat încă că terapia de lungă durată este maieficientă decât terapia de scurtă durată);- toţi clienţii (indivizi, familii) au ideile necesare, for ţa şi resursele pentru a

începe rezolvarea problemelor lor, acestea trebuiesc identificate, mobilizateşi susţinute de către asistentul social;

- nu este necesar să se înţeleagă cauza unei probleme pentru a o rezolva.Deoarece problemele sunt construcţii sociale, există mai multe moduri de avedea şi de a defini o situaţie şi multe modalităţi de a rezolva o problemă.

Nu există doar o cale de a aborda o situaţie neplăcută;- schimbările pozitive mici sunt necesare deoarece, în timp, au un impact

pozitiv asupra tuturor celorlalte păr ţi ale sistemului client.Acest modele se focalizează mai mult pe natura soluţiilor date de client la o

problemă decât pe natura problemei. Soluţia găsită de client este mai importantă decât rezolvarea problemei de către profesionist. Sarcina profesionistului este de aajuta clientul să identifice şi să aplice propriile soluţii. Sunt folosite diferite tehnici

pentru a ajuta clientul să recunoască faptul că el deţine un oarecare control asupra problemei şi are unele idei aplicabile pentru a o rezolva cel mai bine.

II.8. Practica bazată pe terapia familială

Condiţia necesar ă pentru a se folosi diferite modele de terapie familială esteca membrii familiei să aibă cel puţin un nivel minim de interes unul pentru celălalt şisă dorească prezervarea sau întărirea familiei lor. Cel puţin unul dintre membri artrebui să fie clienţi voluntari, deşi se aşteaptă ca şi ceilalţi să fie cooptaţi şi să

participe.În acest cadru larg de lucru există numeroase teorii şi modele care au foarte

multe în comun: sistemul familial este unitatea supusă atenţiei, toţi sau majoritateamembrilor familiei sunt angajaţi în procesul de schimbare, atenţia este îndreptată spre interacţiunea membrilor în interiorul sistemului familial, accentul este pus pe„aici şi acum” şi se utilizează tehnici active (spre exemplu, sculptura familială, joculde rol etc.). Practicianul, în terapia familială, trebuie să fie eclectic. Pentru a lucra cufamiliile practicianul trebuie să cunoască o serie de metode cum ar fi:- metoda comunicării (Satir, 1988) presupune că problemele familiei sunt cauzate

mai ales de comunicarea deficitar ă. Schimbarea se produce atunci când membrii

familiei învăţă să-i asculte realmente pe ceilalţi şi se exprimă ei înşişi deschis şionest. Practicianul modelează comunicarea şi foloseşte diferite exerciţii pentrua-i ajuta pe membrii familiei să se exprime;

- metoda structuralistă (Minuchin, 1993) se centrează mai ales pe structurilefamiliale. O atenţie aparte este acordată interacţiunii dintre subsistemeleconjugal, parental şi fr ăţesc, precum şi interacţiunii din interiorul fiecăruisubsistem. Alianţele neacceptate dintre aceste subsisteme şi orice alte neajunsuriconstituie surse majore pentru disfuncţiile familiale. Schimbarea intervine doaratunci când rolurile şi responsabilităţile membrilor familiei sunt clarificate şiacceptate de toţi;




100

- metoda sistemelor familiale (Papero, 1990) este focalizată pe lupta membrilorfamiliei de a fi simultan şi parte a grupului familial, dar şi indivizi separaţi desistemul familial. Apar probleme atunci când un individ fie îşi anihilează

propriul eu şi este implicat în familia lui, fie, la cealaltă extremă, refuză conexiunea sau legătura cu familia lui. Metoda aceasta recunoaşte şi tendinţaunei familii de a respecta modelele stabilite de generaţia anterioar ă (transmiterea

intergeneraţională a disfuncţiei) şi este sensibilă să urmeze ciclul vieţii defamilie;- metoda terapiei familiale strategice (Haley, 1987) acordă atenţie în principal

regulilor de familie (credinţele sau convingerile familiei despre cum anumetrebuie să fie şi să gândească membrii acesteia) şi distribuţiei şi folosirii puterii.Termenul strategic are înţelesul de rol activ şi directiv din partea terapeutului înalegerea strategică a intervenţiilor care vor schimba familia după un model decomportament considerat de dorit de către terapeut;

- metoda învăţării sociale (Sanders, 1993) îşi ia conceptele şi tehnicile din terapia behavioristă. Se presupune că problemele şi conflictele familiale apar deoarecemembrii acesteia nu au învăţat abilităţile şi deprinderile fundamentale, cum suntcomunicarea, rezolvarea conflictelor, interrelaţionarea, iar comportamentul

propriu fiecăruia nu este încadrat în sistemul familial. De aceea, practicianul pune mare accent pe învăţarea deprinderilor. Terapia familială funcţională (Alexander, 1982) se aseamănă cu metoda învăţării sociale, dar mai examinează şi contextul social în care apar problemele familiale şi disfuncţiile cauzate decomportamentele problemă. Comportamentele problemă sunt văzute drepteforturi f ăr ă succes ale membrilor familiei pentru a trece de la dependenţă laindependenţă, de la libertate la control şi de la intimitate la distanţă;

- metoda narativă (Gilligan, Price, 1993) se focalizează pe povestirile şi istoriilecomunităţii sau culturii (spre exemplu, biografii, documentare, filme etc.) pecare oamenii le folosesc drept cadre de referinţă pentru a descrie situaţiile lor şi

pentru a le da sens şi valoare. Este recunoscută for ţa limbajului şi modelele degândire înr ădăcinate în societatea noastr ă pentru a ar ăta modul în care noigândim despre noi înşine, ne construim „realitatea” şi definim problemelenoastre individuale şi de familie. Tehnicile speciale de intervievare se folosesc

pentru a ajuta membrii familiei să reexamineze modul lor de a gândi şi să construiască povestiri alternative care să conducă la noi modele decomportament.

Majoritatea metodelor de terapie familială au fost dezvoltate în urma lucruluicu familiile din clasele de mijloc şi de sus, clasele mai înstărite. Nu se poate lucra lafel de bine cu familiile sărace sau cu membrii grupurilor minoritare. Asistenţiisociali sunt determinaţi să aleagă metodele care se pot adapta practicii de bază şi să accentueze mai mult pe acţiunea socială şi pe construcţia mediului înconjur ător

persoanei.Pentru a-i ajuta să facă această alegere, Allie Kilpatrick şi Thomas Holland(1995) ofer ă un model integrativ care leagă folosirea diferitelor metode sau tipuri deintervenţie asupra familiei de patru nivele de funcţionare a familiei. În modconsecvent, metoda recomandată pentru o familie care se confruntă cu nevoi de bază difer ă de metodele recomandate pentru familiile care au probleme economice, ca şicele ce apar în urma unor limitări sau lipsei de intimitate din cadrul relaţiilorfamiliale.




101

II.9. Practica bazată pe modelul păst r ării unite a familiei

Metoda se aplică atunci când copilul se află se află în situaţii de risc şi cândexistă motive de a crede că o intervenţie intensă şi bine focalizată, precum şi

monitorizarea frecventă vor reduce suficient de mult şansele ca acel copil să fieabandonat, neglijat sau abuzat.Există câteva modele desemnate intervenţiei în familiile disfuncţionale unde

există risc de abandon şi / sau risc de neglijare şi care au următoarele caracteristici:- asistentul social stabileşte şi menţine o relaţie de suport, educativă cu

familia;- serviciul de asistenţă socială este disponibil 24 de ore pentru apeluri în caz

de criză sau pericol;- numărul de cazuri pentru un asistent social este mic (2-6);- serviciul are o durată limitată de cel mult 4 luni;- domiciliul este locul principal pentru oferirea serviciilor;- se ofer ă o mare varietate de servicii;

- accentul cade pe identificarea şi consolidarea puterii familiale;- se folosesc resursele informale şi formale de ajutor (familia extinsă, biserica,

vecinătatea, grupurile de suport etc.);- părinţii r ămân responsabili pentru familia lor ca principali îngrijitori.

II.10. Pract ica bazată pe teoriile privind microgrupurile

Propune optimizarea activităţii sociale a indivizilor sau grupurilor prin participarea la experienţa unui grup mic sub conducerea unui profesionist.

Clientul trebuie să dorească să participe la discuţii şi la activităţile micro-grupului şi să se comporte în aşa fel încât să nu se rupă de grup sau să-i r ănească pe

ceilalţi membri. Experienţele grupului pot fi desemnate pentru un anumit număr descopuri (spre exemplu: educativ, terapeutic, sprijin mutual, acţiune socială). Unconducător de grup abilitat va fi capabil să angajeze clienţi ce nu sunt participanţivoluntari.

Lucrul cu grupurile presupune o mare varietate de situaţii pentru omultitudine de scopuri. Cu toate că sunt unele diferenţe de metodă, aceste diferenţesunt, de obicei, o manier ă de accentuare sau stimulare. Diferenţele sunt legate descopul grupului (spre exemplu, liderul grupului, terapeutul, profesorul, mediatorul,

persoana care ofer ă anumite facilităţi) şi atenţia, care este focalizată mai mult pecomportamentul indivizilor ce formează grupul sau pe activitatea grupului ca sistemsocial.

Numeroase teorii privind grupurile mici ofer ă asistenţilor sociali cunoştinţetemeinice, cum ar fi cele legate de relaţiile de grup, scopuri, structur ă şi norme,coeziunea de grup, conflict, stadii de dezvoltare a grupului şi comunicarea în cadrulgrupului. Pentru ilustrare, este util să identificăm câteva căi prin care poate diferimunca cu grupul şi câteva cadre de lucru care influenţează practica.

Sarcina grupurilor sunt comune pentru practica serviciilor indirecte. Acestegrupuri orientate spre un scop tind să fie doar structurale sau formale. Astfel degrupuri sunt comitetele, personalul agenţiilor, grupurile de întâlnire şi grupurile de

planificare din comunitate. Grupurile acestea lucrează după un orar, o agendă de




102

lucru şi clarifică sarcinile şi rolurile conducătorilor sau liderilor de grup, dar şiresponsabilităţile membrilor.

Modelul de mediere plasează asistentul social în rolul unui mediator întremembrii grupului şi între grup şi mediul său, incluzând şi agenţia care a aprobatformarea grupului. Această metodă pune o mare valoare pe auto-determinareaclientului.

Metoda tratamentului de grup vede grupul ca un mediu terapeutic cu oinfluenţă pentru schimbarea comportamentului membrilor săi. Atenţia este centrată mai mult pe membrii ca indivizi şi pe problemele pe care le au ei în afara grupului.Cu toate acestea, comportamentul unui client în interiorul grupului poate fi luat ca omodalitate de exprimare şi ilustrare a atitudinii sale şi a modelelor salecomportamentale. În cadrul acestor grupuri, asistentul social îşi asumă rolul deterapeut, expert şi lider de grup.

În unele grupuri, cum ar fi acelea destinate tratamentului persoanelor abuzatesexual şi a celor dependente de alcool şi droguri, este greu să se facă apel laconfruntare, iar membrilor li se cere să respecte cu stricteţe regulile. În astfel degrupuri, auto-determinarea nu constituie o prioritate. În alte situaţii, grupurile suntfolosite pentru a susţine creşterea normală şi dezvoltarea, dar şi învăţarea

deprinderilor obişnuite pentru a tr ăi, mai degrabă decât pentru a depăşi problemeleserioase sau corectarea comportamentului disfuncţional.

Multe grupuri sunt păr ţi ale unor programe, tabere de var ă, programe în afaraşcolii şi programe oferite adulţilor.

Grupurile acestea folosesc metoda dezvolt ării. Lucr ătorul social îşi asumă, deregulă, rolul de lider, planificator şi organizator al activităţilor de grup.

Când grupurile sunt destinate învăţării şi educa ţ iei, ele sunt bine orientate, iarasistentul social îşi asumă rolul de lider şi de profesor.

În funcţie de destinaţie (de exemplu, educaţia părinţilor învăţarea abilităţilorde comunicare etc.) şi de numărul întâlnirilor cu grupul, există sau nu o mulţime deaccente puse pe interacţiunea membrilor, construirea adevărului şi dezvoltarea unuisentiment de apartenenţă la grup.

O serie de influenţe teoretice din afara profesiei de asistent social au avutimpact asupra modului în care asistenţii sociali acţionează în practică cu grupurile şi,desigur, cu indivizii şi familiile.

Este vorba despre teoria gestaltistă, analiza tranzacţională, grupurile deconflict, psihodrama, modificarea comportamentului şi cultura pozitivă amembrilor/sentimentul apartenenţei la grup (Encyclopedia of Social Work , 1995).

II.11. Pract ica bazată pe modelul de auto – ajutor

Această metodă se sprijină pe convingerea că un individ poate fi ajutat de

aceia care au experimentat probleme similare şi prin care, în procesul de ajutor acelorlalţi, oamenii învăţă să depăşească propriile probleme. Alcoolicii anonimi, părinţii singuri, părinţii adoptivi sunt doar unii dintre cei care formează grupuri deauto-ajutor. Grupurile au reguli şi un lider. Rolul de conducător este preluat pe rândde către toţi membrii grupului.

Majoritatea grupurilor de auto-ajutor sunt desemnate pe baza a cinci supoziţiişi convingeri:

- oamenii au nevoie să-şi spună povestea şi să fie ascultaţi de către ceilalţi. Eisunt receptivi mai ales la sugestiile celor care au probleme şi experienţe deviaţă similare;




103

- toţi oameni au for ţe care pot fi mobilizate – oamenii pot primi ajutor după cum pot şi oferi ajutor celorlalţi;

- oamenii se simt mai confortabil în cadrul grupurilor mici care suntinformale, necompetitive, nebirocratice, neelitiste;

- oamenii vor şi pot folosi reguli şi principii simple care ofer ă un ghid practicdespre cum se pot rezolva problemele zilnice;

- ajutorul şi grija pentru ceilalţi este o activitate umană necesar ă şi nu o marf ă de schimb.Pentru ca această metodă să fie eficientă, clientul trebuie să aibă o participare

voluntar ă, să dorească să participe la o serie de întâlniri de grup, să îi asculte peceilalţi şi să ofere informaţii şi păreri personale. Asistenţii sociali pot avea legături cugrupurile de auto-ajutor în câteva moduri: apropierea clienţilor de grupurile potrivite,acordarea consultaţiilor atunci când este nevoie, activitate în sprijinul comitetuluiconsultativ al grupului.

Concluzii

Metodele de intervenţie în asistenţa socială pot avea asemănări sau pot fidiferite în funcţie de ceea ce au în atenţie. Unele difer ă în termenii supoziţiilor principale prin modul şi cauza pentru care se produce schimbarea, iar altele difer ă prin caracteristicile clienţilor. O activitate de lungă durată a asistentului social estealegerea atentă a schemei de perspective, teorii şi modele care marchează stilul său

practic şi care satisfac cel mai bine nevoile clienţilor. Nu se poate afirma că o metodă este superioar ă alteia şi că asistentul social

trebuie să stă pânească doar câteva. O practică bună trebuie să includă perspectivemultiple şi un număr crescut de teorii şi modele de practică.

Asistentul social trebuie să se orienteze spre perfectarea instruirii şi educării profesionale prin intermediul cunoaşterii fundamentelor teoretico-metodologice. Înafara gamei de cunoştinţe acumulate în timpul pregătirii academice, practica este

inoperabilă f ăr ă cunoaşterea tehnicilor specifice fiecărei etape din cadrul procesuluide ajutor.

Bibliografie

1. Alexander, J., Parsons, B., Functional Family Therapy, California, Brooks /Cole, 1982

2. Bricker-Jenkins, Mary, Lockett, Patricia, Women: Direct Practice înEncyclopedia of Social Work, vol 3, Washington, D.C.: NASW., 1995

3. Coulshed, Veronica, Practica asisten ţ ei sociale, Editura Alternative,Bucureşti,1993

4. Encyclopedia of Social Work, 19th, Washington, D.C.: N.A.S.W., 1995 5. Germain, Carel, Gitterman, A., „Ecosystems Perspective” în Encyclopedia of

Social Work, vol 1, Washington, D.C.: N.A.S.W. 19876. Gilligan, S., Price, R., eds. Terapeeutic Conversation, N.Y. W.W. Norton, 19937. Golan, Naomi, „Crisis Theory” în Social Work Treatment. Interlocking

Theoretical Approaches, third edition, Free Press, S.U.A., 19868. Goldberg, G., Midellman, Ruth, The Structural Approach to Direct Practice in

Social Work, N.Y., Columbia University Press, 1989 9. Greene, Roberta, Ephross, P., Human Behavior Theory and Social Work

Practice, N.Y., Aldine,1991




104

10. Haley, Jay, Problem-Solving Therapy, 2nd edition, San Francisco, 198711. Howe, D., Introducere în teoria asisten ţ ei sociale. Importan ţ a aplicării teoriei

în practică, Editura MarLink, Bucureşti, 200112. Irimescu, Gabriela, Tehnici specifice în asisten ţ a socială. Curs, Editura Univ.

„Al.I.Cuza” Iaşi, 200213. Klipatrick, A., Holland T., Working with Families: An Integrative Model by

Level of Functioning, Allyn & Bacon , 1991 14. Landon, Pamela, „Generalist and Advanced Generalist Practice” înEncyclopedia of Social Work, vol 2, Washington, D.C.: N.A.S.W., 1995

15. Midellman, Ruth, Goldberg, G., Skills for Direct Practice in Social Work, N.Y.,Columbia University Press, 1990.

16. Miftode, V. (coord.) Sociologia popula ţ iilor vulnerabile, Editura Universităţii„Al.I.Cuza’ Iaşi, 2004

17. Minuchin, S., Nichols, M., Family Healing, N.Y. Free Press, 1993 18. Papero, D., Family Sistem Theory, Allyn & Bacon, 1990 19. Parad, H., Parad, L., Elements of Crissis Intervention, Pacific Grove, California,

1990 20. Payne, M.S., Modern Social Work Theory, 2nd edition, Macmillan Press, S.U.A.

199721. Perlamn, Helen Social Casework: A Problem Solving Process. Chicago,1957 22. Rodway, Margaret, „Systems Theory” în Social Work Treatment, coord. Turner

F., N.Y. Free Press., 198623. Saleebey, D. The Streghts Perspective in Social Work Practice, N.Y. Longman,

199224. Sanders, M., Dadds, M., Behavioeral Family Intervention, Allyn & Bacon ,

1993 25. Satir, V., Conjoint Family Therapy, 3rd, Editura Palo Alto, California, 198326. Schlesinger, E. Devore, Wynetta, „Ethinic Sensitive Practice” în Encyclopedia

of Social Work, vol 1, Washington, D.C.: N.A.S.W. 199527. Sheafor, W.B. , Horejsi, R.C., Horejsi A. Gloria, Techniques and guidelines for

Social Work Practice, 4th Edition, Allyn and Becon, S.U.A., 199728. Shulman, L., International Scial Work Practice: Toward an Empirical Theory,

Itasca, 199129. Smith, R., Elements of Ecology, N.Y. Harper & Row, 198630. Weick, Ann, Rapp C., Sullivan, P., A „Streghts Perspective for Social Work

Practice” în Social Work Journal, nr. 35, 198931. Woods, Mary, Hollis Florence Casework: A Psychosocial Therapy, 4th Editura

N.Y., Mc.Graw-Hill, 1990

Aplica ţ ia 1

Reciti ţ i teoriile asisten ţ ei sociale din manualul ID, anul I.




105

III.TEHNICI DE BAZĂ ÎN PRACTICA

ASISTENŢEI SOCIALE

Delimitări practice

Asistenţa socială este o activitate profesională centrată pe ajutorul indivizilor,grupurilor şi comunităţilor, orientată spre sporirea şi restabilirea capacităţilor deadaptare socială şi crearea condiţiilor favorabile din punct de vedere social pentru a-şi îndeplini scopurile. (N.A.S.W., 1973: 4-5 )

Asistenţii sociali întâlnesc în activitatea lor oameni ce provin din diversemedii şi categorii sociale, trebuind să dea dovadă de flexibilitate. De asemenea, ei

trebuie să fie deschişi spre acţiune şi să înveţe să acorde atenţie modului în carecomportamentul personal afectează alţi oameni. Întâlnirea cu clientul, faptul că leeste permis să cunoască trecutul clientul, să le exploreze viaţa îi ajută pe de o parte să înţeleagă lumea clientului, ce a determinat decizia lor, dar şi să contribuie ladezvoltarea lor personală.

Uneori, asistenţii sociali, şi în speciali debutaţii, se aşteaptă să existe modelede intervenţie, metode şi tehnici universal aplicabile, neglijând unicitatea persoanei şifaptul că ei trebuie să aleagă dintre mai multe variante pe cea mai potrivită. Adesea,ei doresc să motiveze clientul pentru a-şi extinde reţeaua de suport, deşi, la rândullor, au nevoie de o reţea de profesionişti capabilă să ofere feed-back şi susţinere.Munca asistenţilor sociali este ghidată de un cod etic, de valori şi normedeontologice .

III.1. Construirea relaţiei de ajutor

Pepinsky & Pepinsky definesc relaţia de ajutor ca o construcţie ipotetică necesar ă pentru a desemna caracterul implicit al interacţiunii observabile dintre doiindivizi, în timp ce Sheizer & Store o definesc drept începutul interacţiunii cu o altă

persoană / client ce contribuie într-un mod uşor şi pozitiv la îmbunătăţirea situaţieiacestuia, iar C. Rogers o defineşte ca pe o relaţie în care cel puţin una dintre persoaneare intenţia de a-şi promova, creşte, dezvolta şi îmbunătăţi viaţa.

III.2. Concepte ce caracterizează relaţia de ajutor

- congruen ţ a – abilitatea persoanelor care ajută de a fi ei înşişi f ăr ă necesitatea de a prezenta o mască profesională clientului. În relaţia cu clientul suntem autentici fiindconştienţi de sentimentele şi reacţiile clientului aşa cum le-a tr ăit el;

- empatia – abilitatea de a adopta sistemul de referinţă al clientului;- în ţ elegerea empatică - r ăspundem sincer şi precis la sentimentele şi experienţele

clientului;




106

- atitudinea pozitivă - clientul este stimat ca o persoană cu valoare şi demnitate; nu seemit judecăţi la adresa clientului, ci se acceptă atitudinile, valorile, comportamenteleacestuia;

- concrete ţ e – r ăspunsul dat clientului trebuie să fie foarte aproape de sentimentele şiexperienţele clientului, ajutându-l pe acesta să opereze cu domeniile problemei şi cuconflictele emoţionale pe care le are.

III.3. Deprinderei de comunicare folosite în relaţia ajutor

Prezen ţ a efectivă , deprindere folosită pentru dezvoltarea relaţiilor interpersonale şi a relaţiei de ajutor în asistenţa socială. În practică este folosită împreună cu ascultarea activă, dar în scopul învăţării acestor deprinderi, în acest capitol, vor fi

prezentate separat.A fi prezent efectiv se refer ă la modul în care asistentul social, care ofer ă ajutor,

poate fi împreună cu clientul din punct de vedere fizic şi psihologic. A fi prezentefectiv implică:

- a sta cu clientul faţă în faţă sau cu corpul orientat la 900 f ăr ă bariere fizice între

client şi asistentul social;- a adopta o poziţie deschisă, nondefensivă care poate fi citită de client ca semn de

încredere şi implicare;- a sta aplecat, cu interes, a da corpului flexibilitate şi un grad de r ăspuns care

întotdeauna este gândit ca favorizând şi uşurând relaţia cu clientul;- a menţine contactul vizual cu clientul.

Este important să ţinem seama de modul în care corpul nostru este folosit ca sursă de comunicare, să fim conştienţi de acest lucru. Citirea reacţiilor propriului corp este un

pas important pe care trebuie să-l facem înaintea citirii reacţiilor clientului.Încercaţi să fiţi relaxaţi şi naturali în comportament, să nu aveţi mişcări rapide,

compulsive care să-l facă pe client să se gândească “Ce vă face să fiţi aşa de nervos?”Oamenii sunt diferiţi din punct de vedere cultural şi individual şi modul în care-şi arată unul altuia atenţia este diferit. De aceea trebuie să fiţi cu clientul prin întreagadumneavoastr ă atitudine, trebuie să ar ătaţi clientului că vă este familiar procesul deajutor şi că sunteţi capabil să lucraţi cu el.

Calitatea prezenţei dumneavoastr ă împreună cu clientul, atât în comunicarea verbală cât şi în cea non-verbală, trebuie să indice foarte clar clientului că sunteţi dornic să lucraţi cu el şi credeţi că puteţi să-l ajutaţi. Nu trebuie să existe neconcordanţe întremesajele verbale şi cele non-verbale pe care le transmiteţi clientului. Comunicarea non-verbală este strâns legată de comunicarea verbală, în diferite moduri( Knapp, 1972) :- prin repetare, atunci când unele indicaţii verbale privind direcţia sunt acompaniate

de indicaţii gestuale;- prin contradic ţ ie, ca în cazul unei persoane care spune: ”Ce, eu nervos?” înainte de

un examen, deşi respir ă agitat şi îşi frânge degetele. Acesta poate fi un bun exempludespre faptul că mesajele non-verbale pot exprima cu mult mai mare claritateadevăratele tr ăiri pe care le încearcă o persoană la un moment dat;

- prin substituirea mesajelor verbale cu cele non-verbale, ca în cazul unui managercare se reîntoarce la birou având o expresie necă jită, ce spune: “Am avut o întâlnireoribilă”, f ăr ă ca vorbele să fie rostite;

- prin completarea mesajelor verbale cu sublinieri non-verbale, ca în cazulmanagerului care pune mâna pe umărul colaboratorului său, utilizând o anumită tonalitate a vocii pentru a indica importanţa ataşată mesajului;




107

- accentuarea - mesajele non-verbale le pot accentua pe cele verbale, adesea pot măriimpactul mesajului verbal. Ex., dacă se comunică clientului îngrijorarea, mesajul

poate fi mai puternic dacă este însoţit de indicii non-verbale (ridicarea sprâncenelor,încruntare);

- reglarea – mesajul non-verbal ajută la reglarea cursului conversaţiei. Dacă aprobămdin cap o persoană care vorbeşte, ea continuă să vorbească, dar dacă ne uităm în altă

parte persoana poate, momentan, să-şi întrerupă discursul.

Ascultarea activă

Abilitatea asistentului social de a formula întrebări este complementar ă abilităţii de aasculta activ; aceste calităţi definesc un bun practician care acordă sprijin clientului încurajându-l să accepte forme active ale schimbării.

Ascultarea poate fi prezentată prin intermediul a trei procese: receptarea mesajului,interpretarea mesajului, transmiterea mesajului.

Receptarea reprezintă un proces închis, eşecul în receptare intervenind în momentele

când asistentul social încetează să asculte cu atenţie.Interpretarea mesajului este, de asemenea, un proces închis, presupunând analizamesajului receptat şi înţelegerea semnificaţiei acestuia. Erorile se pot instala datorită distorsiunilor care împiedică înţelegerea cu acurateţe a mesajului transmis de client. Problemeleapărute se centrează pe tendinţa asistentului social de a asculta ceea ce doreşte să audă de laclient (se anulează comunicarea bidirecţională).

Transmiterea mesajului reprezintă secvenţa finală a ascultării. Se consider ă că unasistent social poate recepta corect un mesaj, dar, datorită lipsei abilităţilor de comunicare, poateavea dificultăţi în transmiterea mesajului; oricum, aceste probleme par a fi mai uşor de corijatdecât în procesele anterioare.

Se poate vorbi de patru tipuri de r ăspuns specific ascultării:

- clarificarea- parafrazarea- reflectarea- rezumarea

Clarificarea

Are următoarele scopuri:

- face explicit mesajul clientului;- confirmă acurateţea perceperii mesajului de către asistentul social;- verifică corectitudinea înţelegerii mesajului.

În conexiune cu clarificarea trebuie să se realizeze distincţia dintre partea cognitivă şicea afectivă a mesajului. Partea din mesaj care ofer ă informaţii despre situaţie sau eveniment,care include referinţe la persoane, obiecte reprezintă secvenţa cognitivă a mesajului. Iar parteadin mesaj care poate releva sentimente, emoţii şi se caracterizează prin folosirea unor expresiisemnificative pentru tr ăirile emoţionale reprezintă secvenţa afectivă a mesajului.




108

Parafrazarea

Reprezintă o reformulare a mesajului clientului de către asistentul social care utilizează propriile expresii; scopul parafrazării constă în a ajuta clientul să se concentreze asupra ideilor pe care le-a formulat incoerent şi să încerce o analizare a acestora.

Reflectarea

Poate fi considerată sinonimă cu r ăspunsul la partea afectivă a mesajului. Scopul reflectăriiconstă în:

a) a încuraja clientul să exprime cât mai multe dintre sentimentele sale; b) a sprijini clientul în a experimenta stări emoţionale intense;c) a ajuta clientul să devină conştient de sentimentele care l-ar putea domina.

Rezumarea

Poate fi definită ca un ansamblu de două sau mai multe parafrazări şi reflectări careexprimă, în mod concentrat, mesajul clientului. Scopul constă în a realiza legătura dintreelementele mesajului, a oferi şi a asigura feed-back, a identifica teme repetate înmesajul clientului. ( Carkhuff, R., 1986)

Bariere

- Ascultarea neadecvat ă - în conversaţie este foarte uşor ca atenţia să ne fie distrasă.Adesea ne trezim implicaţi în propriile gânduri, preocupaţi de propriile nevoi, preadornici de a ajuta clientul, atraşi de clientul care are probleme asemănătoare cu alenoastre.

- Ascultarea evaluativă - pe măsur ă ce clientul spune problema instinctiv, clasificăm,ierarhizăm faptele sale: “Ceea ce spune acum clientul este bun / r ău; acceptat /neacceptat; important / neimportant; plăcut / neplăcut”. A înţelege punctul devedere al clientului nu este acelaşi lucru cu a accepta punctul de vedere. Suntmomente când nu putem face o judecată de valoare decât după ce a fost înţelescomplet şi apoi trebuie ajutat clientul să-şi depăşească punctul de vedereneproductiv pentru el. Nu emitem judecăţi decât după ce am înţeles clientul şi

punctul său de vedere. Forme ale ascultării evaluative:a) Ascultarea filtrant ă - în procesul socializării, în familie sau în grupul de prieteni

ne dezvoltăm diferite filtre prin care ne ascultăm pe noi înşine şi îi ascultăm pealţii. Modelul cultural propriu desemnează lucrurile cărora le acordăm atenţie şicele ignorate. Filtrele noastre personale introduc prejudecăţile (proces careacţionează uneori inconştient) ce influenţează abilitatea de a asculta. Cu câtfiltrul cultural este mai puternic, cu atât este mai mare posibilitatea ca ascultareasă fie influenţată sau supusă prejudecăţilor. Fiecare avem prejudecăţi (în legătur ă cu sexul, rasa, naţionalitatea, statutul social, convingerea religioasă, preferinţele

politice, stilul de viaţă) care distorsionează înţelegerea despre client şi, de aceea,clientul, pentru a fi ajutat, trebuie ascultat. Teoriile studiate pot ac ţiona ca unfiltru ce distorsionează percepţiile. Teoriile ne ajută să vedem clientul în toată complexitatea, dar nu trebuie să anihileze abilitatea de a asculta pentru că ceeace spune clientul nu se încadrează în nici una din teoriile studiate.




109

b) Ascultarea centrat ă pe fapte mai mult decât pe persoane – este o problemă aîncepătorilor care cer foarte multe informaţii clientului. O posibilă soluţie ar fiascultarea în mod contextual prin introducerea faptelor în sistemul social şiconcentrarea pe temele şi mesajele cheie transmise de client.

c) Ascultarea simpatetică - majoritatea profesioniştilor ştiu că, dacă lucrează cusimpatie, devin simpatici, sentiment care poate deveni foarte puternic, iar

percepţia asupra situaţiei clientului să fie deformată. Ex., simpatia =complicitate: dacă simpatizez cu o clientă care spune că soţul ei este oribil f ăr ă să-mi dau seama, sunt, de fapt, de partea ei şi s-ar putea ca soţul să nu fie chiaraşa de r ău precum îl descrie.

d) Întreruperea – situaţia în care întreruperea este bine venită este în timpul unuimonolog al clientului (excepţie - clientul vorbeşte despre sentimentele/ emoţiilesale) sau pentru clarificare. ( Carkhuff, R., 1986)

Empatia (Egan, 1986) este abilitatea de a pătrunde şi de a înţelege lumea clientuluişi de a comunica acest fapt şi clientului.

Printr-un r ăspuns empatic, ascultătorul comunică vorbitorului faptul că el înţelege şiacceptă sentimentele clientului ca şi motivele care stau la baza acestor sentimente.

Pentru a comunica empatic, ascultătorul trebuie să îndeplinească următoarelecerinţe: (Turock, A., 1993)

- (de) receptare: evitarea elementelor personale de distragere a atenţiei; ascultarea,atât a ceea ce se spune, cât şi a modului în care se spune; repetarea de cătreascultător a ceea ce clientul a spus;

- (de) procesare: identificarea sentimentelor dominante; luarea în considerare amotivelor care stau la baza sentimentelor clientului; luarea în considerare amotivelor pentru care un anume eveniment este atât de important pentru client;

- (de) r ăspuns: r ăspunsul va utiliza termeni puternici legaţi de descriereasentimentelor, termeni precişi şi concişi; termeni noi (în măsura posibilului) când vadescrie semnificaţia evenimentului aşa cum îl vede clientul; pentru a începe să r ăspunzi empatic, întrebuinţează următoarea structur ă: Te sim ţ i... (cuvântul careexprimă sentimentul) pentru că... (conţinutul).

Pentru a r ăspunde empatic trebuie să identificăm: esenţa mesajului transmis, să ascultăm contextul în care a fost formulat mesajul şi să r ăspundem selectiv la unuldin cele trei domenii (comportament/ sentiment/ experienţă).

Atunci când ascult clientul îmi pun întrebarea dacă mesajele de bază sunttransmise în termenii unor experienţe, sentimente sau comportamente care subliniază sentimentele. Este foarte important să verific înţelegerea mesajului cu clientul, să mă asigur că percepţiile sunt corecte. Folosim formula:“Simţiţi că…pentru că…”“Vreţi să spuneţi că…pentru că…”

Când începem r ăspunsul cu “Simţiţi că…,” trebuie urmat de categoria corectă de sentimente şi cu intensitatea corectă. Declaraţii ca: “Vă simţiţi deranjată, supărată,furioasă”, îmbracă grade diferite de emoţii din aceeaşi categorie.

Când clientul vă împărtăşeşte emoţii, sentimente, s-ar putea ca sentimentele să fie sau nu asociate cu situaţia lor problemă. Ex., un client îşi exprimă supărarea dincauza faptului că este cuprins de teamă când vorbeşte cu tatăl său. Dacă în reacţiaempatică selectăm frica şi nu supărarea, clientul se va simţi neînţeles. În această situaţie, reacţia empatică corectă ar putea fi: “Vă simţiţi supărat pentru că lăsaţi teamasă vă învingă când discutaţi cu tatăl dumneavoastr ă.” – Ar ătăm clientului că am înţelescă teama = supărare pe sine însuşi.




110

Formularea în sine nu este atât de importantă, ci doar ne furnizează cadrul pentru a comunica înţelegerea clientului. Mulţi dintre începători folosesc una dinformulările descrise mai sus pentru a comunica esenţa mesajului. Profesioniştiiexperimentaţi au tendinţa de a evita formulările tip.

Ascultarea contextului – o reacţia empatică se bazează şi pe contextul în care a

fost formulat mesajul.Ex., Iulian este un tânăr adolescent acuzat că a bătut un copil de ţigani pentru că acesta aîndr ăznit să vină în cartierul lui. Iulian este acum în spital, iar medicii au hotărât că este

bine ca Iulian să discute cu un consilier.- contextul trebuie să includă atitudinile sale care implică prejudecăţile fată de

minorităţi, şi manifestările de violenţă care apare în mod normal în cartierul său.Tatăl său a murit când era în şcoala elementar ă, iar mama sa consumă frecventalcool.

Asistentul social trebuie să ţină seama de factorii de mediu şi trebuie să-l provoace şi să-l ajute să-şi dea seama dacă el controlează mediul sau dacă mediul îl controlează pe el.

Răspunsul selectiv la unul din cele trei domenii: comportamente, sentimente,

experienţe.Asistentul social a ales să se concentreze pe sentimentele clientului, deoarece a

considerat că frustrarea şi iritarea sunt sentimente care predomină la client şi că ar fifoarte bine dacă acesta şi le-ar exterioriza.

Uneori este foarte dr ăguţ cu mama, dar majoritatea timpului este îngrozitor. Îicere tot timpul ceva, este morocănos şi sarcastic.”

Asistentul social pune accentul pe experien ţă, pe inconsistenţa comportamentală a tatălui, pentru că aceasta este esenţa mesajului pe care-l transmite clientul.Profesioniştii eficienţi nu se cantonează de o anumită formulare şi atunci când vor să transmită empatia ei se gândesc la contextul în care apare situa ţia evocată de client.Pentru unii clienţi, frica de intimitate face relaţia de ajutor foarte dificilă, se simtameninţaţi de discutarea sentimentelor lor, iar în aceste cazuri este bine ca asistentulsocial să se concentreze pe experienţe şi, comportamente şi gradual, să treacă laexplorarea sentimentelor.

Când asistentul social a încercat să se concentreze pe sentimente, a fostîntâmpinat de rezistenţa clientului, iar când a ales să reacţioneze în mod selectiv laexperienţă, i-a dat spaţiu clientului să reacţioneze. Acest mod de a aborda discursulfuncţionează atunci când clientul nu intr ă în profunzime în timpul unui moment sensibil.

În mesajul empatic vom evita:- să nu avem nici o reacţie sau să nu spunem nimic;- să r ăspundem cu un clişeu;- să r ăspundem cu o interpretare;

-

să dăm sfaturi;- să pretindem că înţelegem dacă nu înţelegem;- să repetăm ca papagalul cele spuse de client.

Avantajele empatiei

Empatia construieşte o relaţie de comunicare interpersonală, stimulează dezvăluirea despre sine, vă ajută să verificaţi dacă aţi înţeles cele spuse de client, este unmod de a r ămâne în contact cu experienţele, sentimentele şi comportamentele clientului.




111

Explorarea situaţiei problemă

Formulări de genul “Problema clientului nu este chiar atât de serioasă.”/“Clientul acesta ar trebui să-şi rezolve singur problema”./ “Nu am timp pentru problemeatât de simple”, nu sunt folositoare în timpul unui proces de ajutor. Profesioniştiiexperimentaţi nu optează pentru extreme, ci mai degrabă, r ămân în domeniul empatic,aproape de experienţa clientului, de hotărârea clientului de a cere ajutor şi explorează situaţia problemă.

Dacă problema este complexă, are mai multe dimensiuni, atât clientul cât şiasistentul social se vor confrunta cu situaţia de debut a relaţiei de ajutor, de stabilire a

priorităţilor.- Dacă clientul este într-o situaţie de criză, mai întâi ajutăm clientul să depăşească

situaţia de criză (există o formă specială de intervenţie în caz de criză).- Începem cu problemele pe care clientul le vede importante (chiar dacă noi am ajuns

la concluzia că acestea nu ar fi adevăratele probleme) şi ar ătăm, astfel, clientului că problemele sale sunt importante pentru noi.

-

Începem cu problemele care par să cauzeze cea mai mare durere, care-i facvulnerabili şi, în acelaşi timp, deschişi procesului de ajutor. Trebuie să fim atenţi că,în astfel de situaţii, clienţii cer foarte mult de la asistenţii sociali.

- Concentraţi-vă pe problema pe care clientul doreşte să o rezolve (indiferent degravitatea ei). Cooperarea clientului este importantă şi nu trebuie insistat preadevreme pe problemele sensibile.

- Începeţi cu o sub-problemă rezolvabilă dintr-o situaţie problemă mai gravă. Iată cum ajutăm clientul să se concentreze pe problema esenţială (Lazarus, 1978, 1981):1. cerem clientului să folosească doar un cuvânt pentru a-şi descrie problema şi 2.cerem clientului să formuleze cu acest cuvânt o propoziţie simplă care să descrie

problema sa.

Provocarea clientului – ajutarea clientului de a găsi noi perspective care să-lfacă să treacă la acţiune. Pentru a fi eficienţi, trebuie să înţelegem punctul de vedere alclientului şi modul în care clientul îşi vede propria lume. Uneori înţelegerea empatică aclientului nu este suficientă, de aceea, clienţii trebuie provocaţi pentru a se schimba.Provocarea într-o anumită formă este folosită pentru a induce schimbarea şi văzută caelement central al procesului de ajutor.

Farrelly & Brandsma (1974) au formulat următoarele ipoteze legate de provocare:- clientul se poate schimba dacă alege schimbarea;- clienţii au mai multe resurse de a se descurca cu problemele de viaţă decât îşi dau ei

seama sau presupun majoritatea asistenţilor sociali;- atitudinile şi comportamentele mal-adaptative şi antisociale ale clientului pot fi

alterate în mod semnificativ indiferent de gradul de severitate sau cronicitate.Dacă Egan a folosit conceptul de provocare, alţi specialişti au folosit conceptul de

confruntare, căruia i-au dat semnificaţii apropiate. Egan (1986) spunea că confruntarea pune clientul într-o situaţie neplăcută, o situaţie care trebuie evitată şi, de aceea,foloseşte cuvântul de provocare ca o invitaţie f ăcută clientului să-şi examinezecomportamentul interior şi exterior care pare să fie autodescurajator sau să cauzeze r ăualtora.




112

Domenii ce trebuie provocate la client (Carkhuff, R., 1986):- Întotdeauna clientul trebuie provocat în a-şi asuma r ăspunderea pentru propriile lor

probleme.Este foarte obişnuit pentru client să refuze să-şi asume r ăspunderea pentru propriile

probleme. De obicei, există o întreagă listă de for ţe externe şi persoane pe care îi placesă dea vina.

De aceea, unul dintre primele lucruri pe care trebuie să le facem este să aducem aminteclientului că problema este a sa. (ex., clienţii din închisoare ne pot convinge cu mareuşurinţă că nu au f ăcut nimic grav)- Clientul trebuie provocat atunci când nu reuşeşte să-şi definească problema. Este

ceva foarte obişnuit ca un client să-şi formuleze problema astfel încât nici asistentulsocial să nu vadă rezolvarea şi este probabil ca acest client să solicite milă şisimpatie din partea asistentului social.

- Clienţii trebuie provocaţi când fac greşeli sau distorsiuni în interpretarea pe care odau sentimentelor sau comportamentelor de importanţă major ă. Motivul pentru caretrebuie să provocăm clienţii aflaţi în această situaţie este acela că, adesea, ei nureuşesc să se descurce în situaţii problemă din cauza modului în care interpretează,înţeleg sau etichetează experienţa, comportamentul, sentimentele lor. Numim

aceasta greşeală sau distorsiune de interpretare.- Trebuie provocaţi întotdeauna clienţii care folosesc evaziunea, evadarea şi micile

jocuri în timpul intervenţiei.- Trebuie provocaţi clienţii care nu reuşesc să identifice sau să înţeleagă consecinţele

comportamentelor lor. Mulţi clienţi au probleme cu modul de a gândi pozitiv.Modul de gândire negativ stă în calea rezolvării problemelor clientului.

- Dacă clientul se simte bine în propriile iluzii şi profită de ele, înseamnă că încearcă să şi le păstreze. Dacă sunt recompensaţi pentru micile jocuri din timpul intervenţiei,vor continua să aibă o abordare în joacă a vieţii.

- Funcţia acestui pas de ajutor este crearea unei atmosfere care să descurajeze acestemici jocuri ale clientului cu asistentul social. Trebuie transmisă următoarea atitudine- dacă clientul încearcă să spună non-sensuri, o să provocaţi acest lucru în timpulinterviului. Motivul pentru care trebuie procedat astfel este că jocurile sunt moduricheie în care clientul îşi manifestă reluctanţa şi rezistenţa. Unii profesionişti ausugerat că e posibil ca în timpul jocului clientul să aibă o încercare de a limitareacţia asistentului social. Profesioniştii care sunt antrenaţi în astfel de jocuri suntfoarte uşor distraşi de client de la adevăratele probleme.

- Clientul joacă rolul de victimă a împrejur ărilor, a celorlalţi, a vieţii. Victima esteaceea care câştigă întreaga atenţie şi întregul sprijin. Clientul care joacă rolul devictimă nu trebuie să fie responsabil de comportamentul său, iar opresorii victimeisunt văzuţi ca r ăul suprem. În realitate, clientul, prin rolul de victimă, îşi exercită controlul.

- Clientul se scuză mereu – Wiheeler & Janis (1980) au stabilit patru categorii de

scuze care trebuie provocate:Complezen ţ a – clienţii nu reuşesc să vadă cât de serioasă este situaţia în care se află. Ra ţ ionalizarea – clienţii care se bazează pe presupuneri ce nu sunt adevărate sau peinformaţii distorsionate. Dacă nu provocăm acest lucru înseamnă că permitem clientuluisă evite ceea ce nu vrea să facă.

Amânarea – formularea de tipul “asta nu trebuie f ăcut acum” – trebuie provocată Clientul spune “Nu sunt eu acela care trebuie să acţioneze” – clientul aşteaptă caasistentul social să-i rezolve problema.




113

IV. PROCESUL DE AJUTOR

În literatura de specialitate, prima referire la procesul de ajutor apar ţine luiRichmond (1917), mai târziu (1957) Perlman descrie fazele de rezolvare a unei

probleme de către client: studierea problemei şi a contextului care a declanşat

problema, diagnosticul rezultat în urma analizării problemei, tratamentul care presupune schimbarea şi rezolvarea problemei.Plecând de la fazele procesului de ajutor descrise de Perlman, specialiştii în

domeniu au detaliat şi nuanţat etapele parcurse de către client împreună cu asistentulsocial după semnalarea problemei. Acestea sunt: identificarea şi definirea problemeiclientului şi a situaţiei problemă, culegerea datelor şi analiza situaţiei, evaluarea

problemei, stabilirea scopului şi a obiectivelor, elaborarea planului de viitor, iniţiereaacţiunii pe baza planului stabilit (intervenţia), monitorizarea progresului, atingereascopului. Procesul de ajutor, deşi prezentat ca o suită de paşi, în realitate are forma

Aplicaţia 2

Folosi ţ i aceste deprinderi în timpul practicii de specialitate. Pentru a vă verifica încerca ţ i să r ăspunde ţ i la următoarele întrebări:

1. Cât de atent sunt să nu suprainterpretez comportamentul non-verbal?2. Cât de bine observ comportamentul non-verbal al clientului şi cât de bine

sesizez discrepan ţ ele dintre comportamentul verbal ş acel non-verbal?3. Cât de atent ascult ceea ce spune clientul remarcând experien ţ ele,

comportamentul, sentimentele?

4.

Cât de eficient ascult punctul de vedere al clientului în special când simt că acest punct de vedere trebuie contrazis, provocat, modificat?5. Cât de u şor mă acordez la mesajele de bază transmise de client?6. Cât de eficient sunt în identificarea unor teme în povestea clientului?7. Ce mă distrage în a-l asculta cu mai mult ă aten ţ ie şi ce pot să fac pentru a

elimina distragerile?8. Cât de eficient observ indiciile care să –mi arate diferen ţ a dintre realitate şi

ceea ce spune clientul?9. În ce măsur ă pot identifica modurile în care clientul exagerează , se

contrazice, interpretează gre şit realitatea ?10. Cât de eficient ascult ceea ce se petrece în interiorul meu, pe măsur ă ce

interac ţ ionez cu clientul?




114

unei spirale, cu reveniri la fazele anterioare şi reajustarea obiectivelor propuse pentruatingerea scopului (Sheafor, Horejsi & Horejsi, 1997)

Caracteristici ale procesului de ajutor

- confidenţialitate – toate informaţiile pe care le ofer ă clientul suntconfidenţiale, secrete;

- creştere şi schimbare – relaţie dinamică ce se modifică pe măsurainteracţiunii cu clientul;

- sprijin – se ofer ă clientului un sistem de sprijin ce asigur ă stabilitateanecesar ă asumării propriei probleme şi schimbării comportamentului;

- onestitate – comunicare cinstită şi directă, astfel încât climatul stabilit întreclient şi asistentul social să fie caracterizat de încredere şi acceptare.

Bariere în constru irea procesului de ajutor

- a sf ătui – asumarea r ăspunderii de a ghida şi a rezolva problemele clientului

determină neimplicarea acestuia în procesul de schimbare, neasumarear ăspunderii personale, crearea dependenţei de serviciile sociale;

- a moraliza – când facem aceasta, evaluăm comportamentul şi indicăm ceeace ar trebui sau nu să facă, cum ar trebui să se simtă, inducând un sentimentde vinovăţie. Dacă procedăm astfel, schimbăm valorile clientului în direcţia

propriului sistem de valori, uitând să evaluăm şi să înţelegem clientul din perspectiva lui;

- a judeca şi a critica – comunicarea ineficientă şi neacceptată pune asistentulsocial în poziţia de a vedea problemele clientului dintr-un sistem de referin ţă exterior. În aceste situaţii nu mai suntem obiectivi, nu mai căutăm să identificăm comportamentele non-adaptative ale clientului, ci îl obligăm să renunţe la relaţia de ajutor, inducând sentimentul de vinovăţie;

- a lăuda şi aproba excesiv – se foloseşte de profesionişti cu precauţie.R ăspunsul pozitiv dat clientului nu trebuie să fie o încercare de a faceclientul să se simtă mai bine. În acest mod nu facem ca problema clientuluisă dispar ă, ci, dimpotrivă, lăudând în mod superficial, emitem un mesaj princare negăm problema.

Etape ale procesului de ajutor

În literatura de specialitate se pot regăsi mai multe modele ale procesului deajutor specifice asistenţei sociale. Propun spre analiză modele Egan (1990), Shulman(1991), Ivey (1988) şi Sheafor, Horejsi, & Horejsi (1997), Perlman (1957) şi

Doremus (1976) aplicabile în situaţii diferite şi cu clienţi diferiţi, dar şi metodele şitehnicile folosite în practică în diferite etape ale procesului de ajutor. Delimitareaetapelor şi subetapelor procesului de ajutor se realizează în special din considerentedidactice, în practică etapele / subetapele se corelează şi se întrepătrund.

În procesul de ajutor se porneşte de la dorinţele clientului, deşi, adesea, el seaflă într-o situaţie dificilă şi are o reţea minimă de susţinere, iar sarcina asistentuluisocial este aceea de a-l informa pe acesta de diversele posibilităţi, de a încerca să ajute clientul să-şi analizeze propria situaţie, de a găsi argumente pro şi contra şiastfel să-l ajute să ia decizii corecte.




115

Modelul Shulman (1991)

1. Faza de început: faza în care asistentul social clarifică rolurile şi tipul de servicii pe care poate să le ofere. În această fază sunt folosite următoarele deprinderi careajută la orientarea clientului spre relaţia de ajutor:

- Clarificarea scopului – afirmaţii clare din partea asistentului social care ajută ladefinirea aşteptărilor reciproce;

- Clarificare rolului – afirmaţii f ăcute de asistentul social prin care se ofer ă clientuluiinformaţii despre modalitatea în care poate fi susţinut, sprijinit şi ajutat;

- Încurajarea feed-back-ului - această deprindere ofer ă ocazia clientului de a-şiexprima diferitele puncte de vedere prin care r ăspunde asistentului social;

- Stimularea încrederii în acţiunea socială – se refer ă la demersul întreprins deasistentul social prin care se stimulează încrederea clientului faţă de posibileledimensiuni pozitive ale strategiei de ajutor.

1. Faza de lucru cuprinde trei subetape, iar asistentul social va folosi pentru fiecare

dintre acestea următoarele deprinderi care ajută la constituirea relaţiei de ajutor şisprijin:

1.1. Într-o primă etapă se stabileşte numărul, frecvenţa şi conţinutul întâlnirilorclientului cu asistentul social. Chiar şi acolo unde s-a stabilit un acord asupranumărului şi conţinutului întâlnirilor este necesar să se verifice, deoarece oschimbare în situaţia clientului poate anula unele priorităţi. În această fază seîncheie acorduri sau contracte între asistentul social şi client;

1.2. A doua etapă vizează:- comunicarea verbală şi non-verbală dintre cele două păr ţi şi demonstrarea

capacităţii asistentului social de a identifica şi înţelege sentimentele

clientului;- articularea de către asistentul social a ceea ce clientul a dorit să exprime, darnu a reuşit;

- ajutorul oferit clientului pentru a face o legătur ă între sentimentele sale,comportament şi acceptarea obiectivelor;

- manifestarea deschisă, f ăr ă bariere, de către asistentul social, a sentimentelor pozitive sau negative;

- împărtăşirea gândurilor şi sentimentelor personale (reflectă preocupare pentru încrederea acordată de client);

- sprijinirea punctelor puternice ale clientului exprimarea încrederii încapacitatea clientului de a învinge o situaţie dificilă.

- particularizarea preocupărilor clientului – abilitatea asistentului social de a

diviza o problemă care pare insolvabilă în mai multe componente uşor deabordat. Adesea, clienţii sunt imobilizaţi în faţa unor probleme complexe, iarasistentul social rezolvă cu greu o situaţie caracterizată prin amploare şicomplexitate. De aceea, este recomandată divizarea problemelor majore;

- orientarea spre concret – încercarea asistentului social de a ţine gândurileclientului orientate spre o preocupare sau sarcină. Această deprindere seutilizează în mod special în relaţiile cu clienţii care au tendinţa de a nu vorbidespre situaţii specifice;

- confruntarea dintre real şi iluzoriu asistentul social demonstrează clientuluică între comportamentul său şi exprimările verbale / non-verbale nu există




116

concordanţă. Lipsa concordanţei dintre exprimarea verbală şi modul deacţiune conduce asistentul social la identificarea formelor de rezistenţă laschimbare ale clientului. Clientul poate avea tendinţa să evite anumitediscuţii referitoare la propriile sentimente (dependenţa de alte persoane, jenă,ruşine pentru un anumit comportament sexual), la relaţiile familiale etc.; înacest caz, discrepanţele dintre ceea ce gândeşte clientul şi modul de

comportament sunt semnificative;- identificarea obstacolelor afective – se refer ă la mesajele prin care clientuleste stimulat să conştientizeze obstacolele de natur ă emoţională din relaţia sacu asistentul social.

Clienţii, adesea, sunt marcaţi de modul în care asistentul social le identifică obstacolele din comunicare şi, de aceea, ei trebuie să conştientizeze naturaobstacolului, cauzele, pentru ca, în acest astfel, să fie implicaţi în identificareasoluţiilor.

2.3. A treia etapă vizează următoarele deprinderi:- abilitatea asistentului social de a ajuta clientul să-şi exprime nemulţumirile

referitoare la procesul de ajutor;- a furniza repere – se refer ă la fapte, convingeri, valori pe care asistentul social le

cunoaşte ca rezultat al achiziţiilor cognitive din timpul pregătirii sale;- a încerca să modifici percepţia altora faţă de client;- efortul realizat de asistentului social pentru a stabili contactul între client şi alte

persoane.

3. Faza finală poate fi dificilă pentru client, fiind identificată uneori cu separarea / pierderea. În această fază, clientul are nevoie de timp pentru a se obişnui cu ideea desfâr şit. Se folosesc următoarele deprinderi:- evidenţierea sfâr şitului – se anunţa clientul cât timp a mai r ămas până la

finalizarea relaţiei;- solicitarea unui registru cu cele învăţate;- capacitatea înţelegerii sentimentelor legate de terminarea relaţiei de ajutor,

vizează abilitatea asistentului social de a stimula clientul pentru a-şi exprimasentimentele legate de sfâr şitul relaţiei.

Modelul Egan de rezolvare a prob lemelor (1990)

1.Scenariul prezent. Clientul identifică, explorează si clarifică situaţia-problemă şi oportunităţile neutilizate. În acest stadiu se realizează înţelegerea corectă a

problemei folosindu-se:- expunerea – clientul trebuie să-şi spună povestea, să expună şi să discute

situaţiile problematice şi oportunităţile ratate din viata lui. Unii clienţi întâmpină dificultăţi în acest demers, de aceea trebuie ajutaţi, acest pas fiind crucial

pentru întregul proces de ajutor;- identificarea – clientul este ajutat să dezvolte noi perspective asupra problemelor

prin utilizarea imaginaţiei şi păr ăsirea cadrelor rigide prin care s-a raportat lasituaţiile problematice până atunci;

- căutarea oportunităţilor – dacă problema clientului este complexă, clientul esteajutat să stabilească priorităţi şi relaţii între păr ţile componente ale problemei(modul în care rezolvarea unei păr ţi a problemei contribuie la rezolvarea întregii

probleme).




117

1. Scenariul preferat

Clientul stabileşte obiective şi scopuri bazate pe înţelegerea situaţiei-problemă.Se urmăresc:

- efectele scenariului preferat – noul scenariu nu este idealist, ci arată cum va fisituaţia problemă după ce se vor realiza amelior ările necesare. Unul dintre

motivele eşecului clienţilor în rezolvarea problemelor este faptul că nu-şiimaginează scenarii diferite de cel prezent, ci r ămân ancoraţi în situaţia- problemă;

- acţiuni posibile – clientul este ajutat să aleagă câteva obiective realiste, clare şirealizabile într-o durată determinată de timp. Obiectivele trebuie să fie binedefinite si corelate cu comportamente dorite;

- alegerea acţiunilor şi hotărârea aplicării lor – ajutarea clienţilor să identificesuporturile care îi vor susţine în realizarea acţiunilor în stilul lor propriu (de ex.,dorinţa de a dobândi o slujbă nouă reprezintă un mod de a susţinecomportamentul dorit - încetarea consumului excesiv de alcool ).

Planul de acţiune

Clientul este ajutat în această etapă să dezvolte strategia de acţiune pentru a-şiatinge scopurile, pentru a trece de la situaţia prezentă la scenariul dorit prin:

- identificarea unor strategii diferite pentru acţiune – ajutarea clientului în vedereaidentificării unei multitudini de strategii pentru a-şi atinge obiectivele propuse.Strategiile sunt cu atât mai eficiente cu cât sunt alese dintr-un număr mai marede posibilităţi. Dacă persoana se gr ă beşte să pună în aplicare primul plan care îivine în minte, acesta poate fi ineficient sau imprudent. Strategia reprezintă un setde acţiuni necesare pentru atinge obiectivului propus. Dacă scenariul preferateste complex, acesta trebuie divizat în componente mai mici, fiecare având

propria strategie;- alegerea celei mai bune strategii – ajutorul oferit clientului de a alege strategia

care este cea mai adecvată mediului în care se va desf ăşura acţiunea şi resurseleclientului. Strategiile sunt evaluate în funcţie de realismul lor şi trebuie să ţină seama de necesităţile, preferinţele, şi valorile clientului;

- formularea unui plan de acţiune pe baza strategiei – clientul este ajutat să-şistabilească un plan prin intermediul căruia să atingă treptat fiecare obiectiv dincadrul scenariului preferat, fiind necesare stabilirea unor durate de timp realiste

pentru fiecare acţiune. Clientului i se cere disciplină şi responsabilitate.

Scopurile stabilite trebuie să fie scopurile clientului, strategia trebuie să fiestrategia clientului, iar planul de acţiune trebuie să fie creat de client. Sarcinaconsilierului constă în suportul acordat clientului pentru realizarea acestor paşi. Modeluleste sistematic şi cumulativ – succesul în stadiul 2 depinde de calitatea muncii în stadiul

1 iar succesul în stadiul 3 depinde de stadiile 1 şi 2. Fiecare stadiu are trei paşi, dar în practică aceştia nu sunt aşa bine delimitaţi.

Modelul 4 P 4R 4M

Perlman (1957) şi apoi Doremus (1976) identifică 4P (persoana, problema, plasamentul clientului, procesul de ajutor), 4R (roluri, reacţii, relaţii, resurse) şi 4M(motivaţii, măsuri de securizare a sistemului de valori, management şi monitorizare).




118

4 PP1 – persoana. Întrebări:- Care aspecte ale structurii personalităţii sunt relevante pentru rezolvarea problemeiclientului?- Care este relaţia dintre personalitatea clientului şi relaţiile sale de rol?- Care este raportul dintre client - Altul semnificativ?

P2 – problema. Întrebări:- Care este natura problemei clientului (intensitatea, frecvenţă, durata)?- Cum defineşte clientul probleme în comparaţie cu alţii?- Poate fi schimbată, ameliorată sau soluţionată problema?- Care ar fi consecinţele pentru client dacă asistentul social nu ar interveni?P3 – plasamentul clientului într-o agenţie sau instituţie de asistenţa socială. Întrebări.- Ce semnificaţie atribuie clientul relaţiei sale cu instituţia?- Instituţia poate să ofere servicii necesare clientului?- Politica instituţiei permite rezolvarea problemelor clientului?P4 – procesul de ajutor . Întrebări:- Ce proces de ajutor este considerat de client ca acceptabil?- Ce abordare este mai eficientă?

- Care este impactul cerinţelor procesului de ajutor asupra performanţelor de rol aleclientului?

4RR1 – roluri. Întrebări:- Ce roluri are clientul (părinte, angajat etc.)?- Ce aşteaptă alţii(familia, colegii de serviciu etc.) de la rolurile clientului?- Ce capacităţi utilizează clientul pentru performanţele de rol?- Cât de mulţumit este clientul de performanţele sale de rol?R2 – reac ţ ii. Întrebări:- Care sunt reacţiile (fizice, emoţionale, comportamentale, psihologice) subiectuluifaţa de problemele existente?

- Comparaţi aceste reacţii cu alte reacţii ale clientului?- Este pentru client o situaţie de criză?R3 – rela ţ ii. Întrebări:- Care persoane (familie, prieteni etc.) sunt semnificative pentru client?- Cum influenţează relaţia socială situaţia clientului?- Care este raportul dintre comportamentul persoanei semnificative (Altulsemnificativ) pentru client şi problemele clientului?

R4 – resurse. Întrebări:- Ce resurse formale/informale a folosit clientul în trecut pentru rezolvarea

problemei?- Ce alte resurse sunt necesare în prezent pentru rezolvarea problemei?

- Clientul are acces la resurse?4MM1 - motiva ţ ii. Întrebări:- Ce doreşte să realizeze clientul în legătur ă cu problema sa?- Cât doreşte să realizeze clientul în legătur ă cu problema sa?- Cum poate fi sporită motivaţia clientului?M2 – măsuri de securizare a sistemului de valori. Întrebări:- Ce valori (morale, etice, religioase, sociale, economice) au relevan ţă în sistemulclientului?




119

- Cum sunt ele respectate?M3 – management . Întrebări:- Cum poate să-şi utilizeze asistentul social timpul, energia, resursele pentru a-lajuta pe client să depăşească problema?

- Care este planul de acţiune şi strategia folosită?- Cum afectează relaţia asistent social - client responsabilitatea profesională?

M4 – monitorizarea. Întrebări:- Cum va supraveghea asistentul social intervenţia sa în situaţia clientului?- Cum va evalua asistentul social intervenţia sa în situaţia clientului?

Este folosită de asistentul social pentru a-şi ordona ideile despre client şi situaţiaacestuia şi despre intervenţia profesională.

Modelul Ivey (1988)

1. Stabilirea raportuluiÎn aceasta etapă se construieşte o colaborare cu clientul care să permită

acestuia să se simtă în largul lui împreună cu asistentul social. Se stabileşte scopul şi

rolul fiecăruia în parte, furnizându-se clientului informaţii despre ce poate şi ce nu poate asistentul social să facă.

2. Strângerea de informaţii, definirea problemei, identificarea posibilităţilorşi a punctelor tari ale clientului.În această etapă aflaţi de ce are clientul nevoie de ajutor şi cum vede el

problema. Dacă folosiţi mai multe deprinderi în definirea problemei, acestea vă vorajuta să evitaţi trecerile de la un subiect la altul şi să identificaţi punctele tari,

pozitive ale clientului.

3. Determinarea rezultatelor (Ce doriţi să se întâmple?)În această etapă aflaţi care ar fi universul ideal pentru client. Cum ar dori

acesta să fie? Care ar fi situaţia dacă problema ar fi rezolvată? Această etapă permiteasistentului social să ştie ce doreşte clientul. Direcţia dorită de client şi cea adoptată de asistentul social trebuie să se împletească armonios.

4. Explorarea alternativelor şi confruntarea clientului cu discrepanţele şiincongruenţele.

În cadrul acestei etape, se avansează în direcţia problemei sau preocupăriiclientului. Aceasta poate să implice o abordare creativă a gener ării alternativelor şi adeciziei în favoarea uneia dintre acestea. De asemenea, poate implica o explorare maiatentă a dinamicii personale a clientului. Această etapă poate fi cea mai lungă.

5. Generalizarea şi transferul învăţării (Va face clientul asta? Va aduce elschimbările necesare?)

Această etapă facilitează schimbări în gândire, sentimente şi comportamente înviaţa zilnică a clientului. Mulţi clienţi nu fac nimic după întâlnirea cu asistentul social,nu realizează schimbarea în viaţa lor.

Modelul Sheafor, Horejsi & Horejsi (1997)

1. Întâlnirea iniţială identificarea şi definirea problemei clientului. Maniera în caredebutează procesul de ajutor este foarte importantă. Prima experienţă, impresiaînceputului îşi pun amprenta pe desf ăşurarea ulterioar ă a procesului de ajutor.




120

Pentru început, asistentul social va încerca să înţeleagă motivele ce l-au determinat pe client să solicite ajutor, aşteptările acestuia faţă de procesul de ajutor şi faţă deserviciile sociale, va defini problema împreună cu clientul şi va referi cazul.

2. Culegerea datelor şi evaluarea iniţială - analiza problemei şi a situaţiei -problemă (cetrebuie schimbat, când se poate realiza schimbarea; cât de mult se poate schimba).

Prin parcurgerea acestei etape, asistentul social urmăreşte explorarea următoarelordomenii:- voliţional: capacitatea persoanei de a lua decizii, maniera de îndeplinire a deciziei,

impactul deciziei asupra clientului / altor persoane;- familial: modul de interacţiune dintre membrii familiei, maniera de funcţionare ca

un grup, loialitatea, puterea etc.;- social: interacţiunea cu grupul de prieteni, locul ocupat în comunitate, rolul, statutul

social, etnia, maniera în care foloseşte resursele sociale în rezolvarea problemelor;- spiritual: religia, credinţa;- emoţional: sentimentul de apartenenţă, dragostea, furia, frica, ruşinea şi cum

generalizează clientul aceste sentimente;- intelectual: idei, cunoştinţe, modul cum sunt folosite pentru a lua o decizie,

înţelegerea de sine, abilitatea de a oferi semnificaţii anumitor evenimente, situaţii;- economic: resurse materiale, capacitatea persoanei de se îngriji, de a-şi căuta /

menţine un serviciu, de a-şi administra banii;- fizic: starea de sănătate, alimentaţia, bolile, mobilitatea, capacitatea vizuală, auditivă

etc.;- legal: drepturi, responsabilităţi, protecţie, implicarea ca cetăţean.

În această etapă, asistentul social îşi propune să înţeleagă problema clientului,motivaţia cu care se angajează în procesul de ajutor, capacitatea de a se schimba şidorinţa de schimbare.

3. Planificare şi contract - formularea obiectivelor, evaluarea posibilelor strategii,elaborarea planului de viitor. Planificarea este o etapă intermediar ă între culegereadatelor şi intervenţie şi presupune implicarea clientului alături de asistentul social înstabilirea planului de acţiune şi analiza diferitelor strategii. În timpul elabor ării

planului, clientul şi asistentul social se concentrează asupra scopului procesului deajutor şi elabor ării strategiilor de acţiune şi se propun alternative şi posibilităţi derezolvare a problemelor. Pentru o desf ăşurare optimă a planului de ajutor estenecesar ă încheierea unui contract. Barker (1995) defineşte contractul în asistenţasocială ca fiind un act scris sau o înţelegere verbală între client şi asistentul social încare sunt prezentate obiectivele, durata intervenţiei, rolurile şi responsabilităţileclientului şi asistentului social.

4. Intervenţie şi monitorizare - aplicarea planului, schimbarea planului în caz de eşec.

În această etapă, de transformare a planului în acţiune, rolul asistentului social estede acompaniere a clientului în schimbările comportamentale şi de relaţionare cumediul. Asistentul social poate ajuta şi încuraja schimbarea doar în situaţia în careclientul îşi asumă responsabilitatea schimbării. Tehnicile folosite de asistentul socialsunt diferenţiate în funcţie de caracteristicile şi nevoile clientului şi în concordanţă cu specificul serviciului social.Monitorizarea este un proces continuu de evaluare a eficienţei intervenţiei. Înfuncţie de rezultatele preliminare, intervenţia continuă sau se renegociază contractulşi planul de intervenţie.




121

5. Evaluare finală - evaluarea progresului, evaluarea relaţiei asistent social-client,evaluarea serviciilor sociale.

Pentru parcurgerea fiecărei etape a procesului de ajutor asistentul social va utilizametodele şi tehnicile specifice care se vor adapta cel mai bine clientului şi situaţiei

problemă.

V. IMANAGEMENTUL DE CAZ IN

ASISTENŢ A SOCIALĂ

Termenul deja cunoscut la noi cu înţelesul de autoritate în sensul de a conduce, îşi găseşte utilitate dar şi necesitate în activităţile şi acţiunile asistenţei sociale.Dacă odinioar ă managementul era asociat cu organizarea şi funcţionarea instituţională, astăziîl regăsim ca metod ă de lucru pentru gestionarea activităţilor.

NASW (1992:1) defineşte managementul de caz în asistenţă socială “o metodă de a oferi servicii, prin care asistenţii sociali profesionişti evaluează nevoile clientului şiale familiei clientului în colaborare cu acesta, coordonează, monitorizează, evaluează şisusţin clientul pentru a accesa servicii sociale care să corespundă acestornevoi.”(Cojocaru ,Cojocaru,2008:24)

Pentru Weil şi Karls(1985:2) managementul de caz este definit ca “un set logicde paşi şi un proces de interacţiune în cadrul reţelei de servicii prin care se asigur ă că

beneficiarii primesc serviciile de care au nevoie într-o formă de sprijin eficace, eficientă şi la un cost acceptabil”(idem)

Nicoleta Neamţu (2001:13), f ăcând apel la teorii contemporane, descrie

managementul ca “ proces prin care se realizează lucrurile” , printr-o serie de activităţirelaţionate între ele , concentrate asupra realizării scopurilor şi îndeplinite prinintermediul oamenilor şi a resurselor organizaţionale(Certo:1989)

În asistenţa socială românească, doar pentru managementul de caz privind protecţia copilului aflat în dificultate managementul de caz este definit prin Ordinulnr.288/2006, în mod restrâns ca “metodă de coordonare a tuturor activităţilor deasistenţă socială şi protecţie specială desf ăşurate în interesul superior al copilului decătre profesionişti din diferite servicii sau instituţii publice private”.

Pentru managementul de caz privind protecţia copilului aflat în dificultate există standarde şi norme metodologice de implementare a acestora , care să asigure omonitorizare standardizată a cazurilor.Standardizarea se refer ă la:

• stabilirea cu exactitate a condiţiilor pentru utilizarea metodei,

• responsabilităţile păr ţilor implicate,• respectarea etapelor managementului de caz,• utilizarea unor tehnici şi instrumente tip ,• perioadele de evaluare şi de realizare a rapoartelor precum şi a planurilor

de servicii (PS) precum şi a planului individualizat de protecţie(PIP,PIS)• monitorizarea şi postmonitorizarea

Într-un sens mai larg, conform Standardului 1/Ord.288/2006,managementul decaz este o” metodă de lucru obligatorie utilizată în domeniul protecţiei copilului şireprezintă ansamblul de tehnici, proceduri şi instrumente de lucru care asigur ă coordonarea tuturor activităţilor de asistenţă socială şi protecţie specială desf ăşurate în




122

interesul superior al copilului de către profesionişti din diferite servicii/instituţii publiceţi private”.

Obiectivul utilizării acestei metode constă în asigurarea unei intervenţiimultidisciplinare şi interinstituţionale, organizată, riguroasă, eficientă şi coerentă pentrucopil, familie, reprezentant legal şi alte persoane importante pentru copil.

Pentru utilizarea corectă a managementului de caz furnizorul împreună cu

coordonatorii serviciilor vor stabili criteriile de eligibilitate(de admitere)pentru accesulclienţilor la serviciile propuse dar şi metodologiile şi procedurile de lucru pentru fiecaretip de serviciu.

Tipologie

Definiţiile managementului de caz în asistenţă socială sunt dependente de tipulde intervenţie şi de coordonarea acesteia , de implicarea şi r ăspunsurile beneficiarilordar şi de modelul promovat de asistenţa socială.

În funcţie de strategia folosită în utilizarea resurselor pentru realizareaobiectivelor putem evidenţia patru forme ale managementului de caz inspirate de

modelul analizei SWOT(Cojocaru, 2005:165-170):1)managementul de caz centrat pe resurse- se refer ă la utilizarea resurselor beneficiarului dar şi a resurselor serviciilor sociale.Acest tip de management vizează suplimentarea resurselor lipsă a beneficiarului;

2)managementul de caz centrat pe rezultate – are în vedere atingereaobiectivelor stabilite prin activarea celei mai importante resurse a beneficiarului.Constă în stimularea şi motivarea beneficiarului sau reducerea / îndepărtarea barierelor care ar

putea împiedica atingerea obiectivelor;3)managementul de caz centrat pe problemă – se refer ă la analiză problemei, la

identificarea punctelor slabe ale problemei clientului , a disfuncţionalităţilor şi a barierelor în rezolvarea situaţiei sale;

4)managementul de caz apreciativ – este un management centrat pe utilizarea

punctelor forte şi a oportunităţilor clientului.(Cojocaru,Cojocaru,2008)

Funcţiile managementului

Principalele funcţii ale managementului sunt: (Nemţu,N., coord Neamţu,2003:369-371)

• Planificarea, prin intermediul careia sunt stabilite scopurile organizaţiei ,metodele de lucru pentru realizarea acestora.Este un proces criticdeoarece toate celelalte funcţii depind de ea.În cadrul planificării serealizează o serie de acţiuni:colectarea datelor, identificarea resurselor,evaluare,stabilirea scopurilor, politici şi standarde de lucru, proceduri de

lucru, planuri de acţiune, de activitate.Planificarea poate fi: strategică(politicile şi scopurile pe termen lung) şiopera ţ ională(planurile pe termen scurt şi intervenţia conform planuluistrategic);

• Organizarea, presupune abilităţi pentru colectarea resurselor, stabilireaechipei, a responsabilităţilor acestora, relaţiile şi autoritatea pentrufiecare poziţie în parte;

• Coordonarea, se refer ă la orientarea resurselor umane dar şi lacoordonarea activităţilor acestora;




123

• Dirijarea, este procesul de dirijare, ghidare, îndrumare a activităţilormembrilor organizaţiei spre realizarea scopurilor .Pe lângă acesteactivităţi dirijarea mai presupune rezolvarea problemelor pentru luareadeciziilor, rezolvarea conflictelor, conducerea pozitivă , monitorizarea

progresului.• Evaluarea , se refer ă atât la performanţele personalului angajat prin

tehnici specifice cât şi a serviciilor oferite beneficiarilor.Evaluarea serviciilor sociale se realizează prin:-comisii şi organizaţii care evaluează standardele profesionale şi calitateaserviciilor, utilizarea resurselor dar şi evaluarea riscului proceselor deîngrijire.

Dacă managementul clasic se caracteriza prin eficacitate şi eficien ţă, pentrumanagementul serviciilor sociale care lucrează cu valori umane, în acord cu respectareadrepturilor omului, se impune calitatea serviciilor şi nu cantitatea acestora.

Acest aspect a determinat apariţia unor noi concepte asociate managementului:

a) Managementul calit ăţ ii (Quality Management-QM) b)) Managementul calit ăţ ii totale(TQM)

Cristina D. Bodi descrie cele două tipuri de management (coord.Muntean,Sagebiel, 2007:42-49):

Managementul calităţii (QM) sau quality management este o disciplină nouă apreciată în cele mai dezvoltate tări ale lumii.

Primele standarde referitoare la calitate sunt publicate de ISO (Organiza ţiaInternaţională de Standardizare) cu sediul la Geneva, începând cu anii 1980.

Începând cu primele standarde ISO 8402/1994 până la cele din 2000 cu ISO9000, managementul calit ăţ ii este definit ca “ansamblul activităţilor funcţiei generale demanagement, ce determină politica în domeniul calităţii, obiectivele şi responsabilităţileşi le implementează prin mijloace ca planificarea , controlul, asisgurarea şiîmbunătăţirea calităţii, în cadrul sistemului calităţii”(Butu, Mihai, MihăilescuPinţia,2000:273)

Pentru beneficiar calitatea înseamnă:• Timpul si aten ţ ia acordată de către profesionişti în ceea ce priveşte

furnizarea serviciilor, momentul dar şi durata acestora;• Stabilitatea serviciilor, conform contractului stabilit;• Deferen ţ a – atitudinea personalului faţă de beneficiar;• Finalitatea- obtinerea rezultatelor aşteptate de beneficiar.

Criteriile de bază pentru acordarea unor servicii calitative, sunt corelate cudrepturile omului dar şi cu principiile etice ale muncii asistentului social.Acestea serefer ă la: respect şi simpatie pentru beneficiar, nondiscriminare, promptitudine,angajarea de personal calificat precum şi capacitatea acestuia de a utiliza deprinderilede comunicare îndreptate în special spre atenţie/ascultare activă şi claritateainformaţiilor.

Funcţiile managementului calităţii serviciilor sociale sunt corelate cu funcţiilemanagementului clasic dar accentul cade pe calitatea îndeplinirii scopurilor şiobiectivelor.




124

Pentru a putea realiza aceste funcţii, este necesar ca serviciul social să funcţioneze după căteva principii ce vizează standardele calităţii în asistenţă socială.Aceste standarde ale serviciului trebuie să fie vizibile şi cunoscute atât de

profesionişti cât şi de beneficiari.Managementul calităţii totale (TQM) , dezvoltat de Dr.W.E.Deming,

este”bazat pe participarea tuturor membrilor organizaţiei, prin care se urmăreşte

asigurarea succesului pe termen lung, prin satisfacerea clientului şi obţinerea deavantaje pentru toţi membrii organizaţiei ţi pentru societate” (Butu, Mihai, MihăilescuPinţia,2000:283)

Principiile de bază ale TQM au în vedere orientarea pe client, calitateaserviciilor, îmbunătăţirea continuă, viziunea sistematică şi argumentarea cu date.

În asistenţă socială , pentru oferirea de servicii de calitate există modelul celor şapte etape, utilizat ca instrument al calităţii.

Modelul celor şapte etapeEtape:1.Crearea unui climat prietenos, prin prezentarea personală şi a serviciului , prin

utilizarea corectă a deprinderilor de comunicare;2.Ob ţ inerea de informa ţ ii necesare prin ascultare şi întrebări, pentru a clarifica

situaţia/problema clientului(să nu fie necesar ă o altă întâlnire pentru completarea datelor pe care am omis să le obţinem);

3.Verificarea pentru în ţ elegerea complet ă, atât din partea asistentului social câtşi a clientului.Trebuie să ne asigur ăm că beneficiarul a înţeles explicaţiile asistentuluisocial dar şi că problema lui a fost bine înţeleasă de profesionist.

4.Propunerea unui plan de ac ţ iune, se refer ă la explicaţii legate de ceea ceurmează să întreprindem precum şi procedurile de lucru.Se explorează împreună cuclientul alternativele şi se explică abordările sugerate;

5.Ob ţ inerea unui acord asupra a ceea ce trebuie să se facă :cine?unde?când?cum? Se refer ă la o înţelegere detaliată , importanţa acestui acord

pentru a preveni acţiunile negative ale clientului.6. Asigurarea asisten ţ ei asupra căreia s-a convenit , prin respectarea contractului

şi explicarea situaţiilor nou apărute sau a celor neaşteptate.Dacă beneficiarii se declar ă toleranţi faţă de întârzierea îndeplinirii sarcinilor care le-au fost atribuite, nu vormanifesta toleranţă faţă de întârzieri ale serviciului şi se vor putea simţi “păr ăsiţi”.

7. Monitorizarea în vederea asigur ării de rezultate, prin asigurarea de-a lungulintervenţiei că beneficiarul a primit sprijinul aşteptat.

Etapele managementului de caz

Managementul de caz în asistenţă socială este utilizat pentru toate categoriile de beneficiari, dar principiile managementului calităţii şi cele ale calităţii totale au fostdefinite în România prin standarde obligatorii doar pentru domeniul protec ţiei

drepturilor copilului .Managementul de caz este un proces care implică parcurgereea unor etape

interdependente, care sunt aceleaşi pentru fiecare caz în parte(standard 2/ord.288/2006)Etapele managementului de caz sunt:1.Identificarea, evaluarea iniţială şi preluarea cazurilor;2.Evaluarea detaliată a situaţiei beneficiarului;3.Planificarea serviciilor şi intervenţiilor;4.Furnizarea serviciilor şi intervenţiilor;5. Monitorizarea şi reevaluarea periodică;6.Închiderea cazului.




125

Deşi aceste etape sunt aceleaşi pentru o anumită categorie de beneficiari ,activităţile desf ăşurate sunt supuse principiilor individualizării şi personalizării.

OBS:Pentru a concretiza managementul de caz pe o anumit ă categorie debeneficiari, o să propunem o analiză pe domeniul protec ţ iei drepturilor copilului aflatîn dificultate.Aceast ă alegere este justificat ă prin faptul că pentru celelalte categorii de

beneficiari ve ţ i parcurge managementul de caz la disciplinele aferente.

Luînd în considerare etapele managementului de caz şi problematica copilului îndificultate , facem câteva precizări referitoare la acestea pentru care se va folosi suportullegislativ :Ordin 286/2006 ,privind aprobarea Normelor metodologice pentru întocmireaPlanului de Servicii precum şi a Planului individualizat de protecţie;Ordin 288/2006,referitor la Standardele minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul

protecţiei drepturilor copilului .

V.1. Identificarea, evaluarea iniţială şi preluarea cazurilor

Evaluarea iniţială are rolul de a confirma sau infirma , în cel mai scurt timp,existenţa unui caz.Este realizată de către Serviciul Public de Asistenţă Socială (SPAS)din cadrul primăriilor sau de serviciul de Serviciul de Evidenţă Intr ări-Ieşiri(SEI) dincadrul Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială pentru Protecţia Copilului(DGASPC).

În cazul în care copilul se află în risc de separare de familia sa, evaluarea iniţială se va face diferenţiat(vezi secţiunea Planificarea serviciilor şi intervenţiilor).

Evaluarea iniţială se refer ă la;• Confirmarea /infirmarea cazului;• Cine?,când?,cum? Se realizează avaluarea;• Instrumente de evaluare, documente;• Factori de decizie;•

Termene;• Relaţii între instituţii/servicii;• Responsabili.

Identificarea cazurilor se realizează prin:a)solicitare directă din partea beneficiarului(copil/familie/reprezentant legal);

b)referire din partea unei instituţii publice sau private;c)semnalare/sesizare scrisă sau telefonică din partea altor persoane decât ele din

familie/reprezentant legal;d)autosesizare.Pentru situaţiile de urgenţă , evaluarea iniţială se realizează de către echipa

mobilă de intervenţie din cadrul telefonului copilului de la DGASPC,sau de către

persoanele cu atribuţii în asistenţă socială de la nivelul SPAS.Echipele mobile trebuie să aibă în componenţă obligatoriu un asistent social/ psiholog şi un lucr ător al poliţiei.

Pentru identificarea, înregistrarea şi evaluarea iniţială a cazurilor , furnizorul deservicii trebuie să elaboreze proceduri în acord cu legislaţia în vigoare.Aceste procedurisunt necesare şi pentru preluarea şi repartizarea cazurilor precum şi de desemnarearesponsabililor de caz(RC)(vezi secţiunea Responsabilii de caz).

Evaluarea iniţială a copilului se realizează în maxim 72 ore de la sesizare , iar înregim de urgenţă în maxim o or ă.

Raportul de evaluare ini ţ ială, este întocmit în maxim 24 ore de la efectuareaevaluarii şi este înaintat şefului ierarhic pentru confirmare sau infirmare a cazului.




126

Cazul confirmat este înregistrat la SEI /Primărie şi raportat directorului cuatribuţii în domeniul protecţiei copilului care desemnează un Manager de caz (MC) sauun Responsabil de caz(RC)-vezi secţiunea Manager de caz.Responsabil de caz.

Pentru cazurile infirmate şi înregistrate la DGASPC se fac referiri catre alteinstituţii pe baza unor adrese scrise şi telefonice.

Conţinurul raportului de evaluare precum şi decizia de confirmare/infirmare va

fi transmisă în maxim trei zile clienţilor, consemnându-se acest lucru.

V.2. Evaluarea detal iată / complexă

Prin utilizarea detaliată/complexă în cadrul managementului de caz clientul beneficiază de o evaluare comprehensivă şi multidimensională a nevoilor sale specialeşi individuale.

Acest tip de evaluare se realizează de Mangerul de caz(MC) / responsabilul decaz(RC)împreună cu o echipă multidisciplinar ă din cadrul Serviciului de EvaluareComplexă(SEC).În procesul evaluarii sunt implicaţi atât profesioniştii cât şi

beneficiarii.Informaţiile necesare evaluării detaliate sunt obţinute de la beneficiari,

familiile acestora, persoane apropiate/implicate, instituţii prin intermediulvizitelor/întâlnirilor.Aceste informaţii sunt consemnate în rapoarte de vizită/întâlnirecare se refer ă la :

• Sinteza discuţiilor,• Data• Locul• Scopul vizitei.

Rapoartele sunt prezentate în termen de trei zile şefului ierarhic de la dataefectuării vizitelor.Evaluarea detaliată finală apare în raportul de evaluare întocmit pe

baza rapoartelor tuturor specialiştilor implicaţi în evaluare, în 24 de ore de la ultimaevaluare.Acesta este transmis în termen de trei zile sefului ierarhic spre avizare,

familiei/beneficiarului şi membrilor echipei.

V.3. Planificarea serviciilor şi intervenţiilor

O etapă a managementului de caz o reprezintă planificarea serviciilor şi aintervenţiilor.Pentru protecţia copilului planificarea serviciilor şi a intervenţiilor seconcretizează prin realizarea Planurilor de Servicii(PS), a Planurilor Individuale deProtecţie(PIP) şi a Planurilor de Intervenţie Specifică(PIS).

Planurile de interven ţ ie sunt instrumente de planificare , organizare şistructurare a activităţii cu scopul de a produce schimbări în situaţia

beneficiarului(Cojocaru,Cojocaru,2008)

Planificarea este un proces şi nu un rezultat final al activităţii profesionistului.Planul de intervenţie reprezintă un consens al negocierii aşteptărilor şi acţiunilordintre beneficiar şi profesionişti.Este importantă participarea beneficiarului la realizarea

planurilor pentru responsabilizarea şi motivarea acestora în luarea deciziilor.Planul de intervenţie reprezintă “un ghid , un instrument flexibil , util atât

beneficiarului, cât şi specialistului implicat , fiind supus unui proces periodic derevizuire şi completare, în funcţie de progresele înregistrate, pe baza reevaluărilorstabilite chiar în cadrul acestuia”(idem,2008:30).

Planul de Servicii(PS), reprezintă o etapă a managementului de caz şi serealizează pe baza evaluării iniţiale a beneficirului.PS cuprinde informaţii despre




127

prestaţiile, serviciile şi tipurile de intervenţii atribuite beneficiarului şi este întocmit deresponsabilul de caz prevenire(RC)care a instrumentat/preluat cazul în maxim 30 zile dela înregistrarea cazului.Aceştia au obligaţia de a completa Fişa de monitorizare acopilului ce precede planul de servicii şi care se centralizează, semestrial de către SEI.

Planul de servicii se întocmeşte pe baza Normelor Metodologice stabilite prinOrd.286/2006, Anexa nr.2, şi a Standardelor minime obligatorii din Ordinul 288/2006

din domeniul protecţiei drepturilor copilului, în scopul prevenirii separ ării copilului de părinţi.Prestaţiile şi serviciile cuprinse în PS se adresează atât copilului cât şi familiei,

reprezentantului legal, sau persoanelor faţă de care copilul a dezvoltat legături deataşament.

Prestaţiile pot fi în bani sau în natur ă şi se refer ă la alocaţii pentru copii,alocaţiile familiale(complementare şi monoparentale), venitul minim garantat, alteajutoare speciale(transport la şcoală, centru de zi, tratament etc.).Aceste prestaţii suntacordate de primării , direcţii de dialog şi solidaritate socială, Organism PrivatAcreditat(OPA), instituţii publice şi centrale etc.

Planul Individualizat de Protec ţ ie(PIP) este documentul prin care se planifică

măsura specială de protecţie pentru copilul separat de familia sa, precum şi a prestaţiilor, serviciilor şi intervenţiilor.

Realizarea PIP începe în următoarele situaţii:a)După ce cazul a fost referit din partea SPAS / persoanelor cu atribuţii în

asistenţă socială a consiliilor locale; b)după ce directorul DGASPC a dispus plasamentul în regim de urgenţă.

Pentru protecţia copilului în dificultate, PIP poate avea ca finalitate :a)reintegrarea familială a copilului;

b)adopţia;c)integrarea socio-profesională;

PIP este un rezultat al evaluării detaliate a copilului şi cuprinde planurile deintervenţie valabile pentru perioada cât copilul este scos din familie.Acesta este realizatde managerul de caz împreună cu echipa multidisciplinar ă(vezi secţiunea Echipamultidisciplinar ă).

Managerul de caz şi echipa multidisciplinar ă realizează PIP împreună cu beneficiarul/reprezentantul legal al acestuia în maxim 30 de zile de la înregistrareacazului şi este prezentat Comisiei pentru Protecţia Copilului/instanţei judecătoreşti.

PIP poate fi revizuit trimestrial când copilul este reevaluat sau mai des , cândapar modificări în situaţia beneficiarului.

Planul Individual de Protecţie este realizat ca şi PS conform NormelorMetodologice ale Ord.288/2006,Anexa nr.1, şi cuprinde următoarele secţiuni:

• date despre identitatea copilului ;

• date despre monitorizarea cazului;• profesioniştii şi instituţiile responsabile;• prestaţii;• servicii pentru copil;• servicii pentru familie;• servicii pentru persoana faţă de care copilul a dezvoltat legături de

ataşament;

.




128

Programele de Interven ţ ie Specifică(PIS), reprezintă activităţile realizate pe undomeniu particular de intervenţie ce au în vedere următoarele aspecte:

• nevoi de sănătate;• nevoi de îngrijire şi securitate;• nevoi fizice şi emoţionale;• nevoi educaţionale formale şi informale;• nevoi de petrecere a timpului liber;• nevoi de socializare;• dezvoltare a deprinderilor de viaţă independentă;• menţinerea legăturii cu familia;• reintegrarea în familie.

Programele de intervenţie specifică trebuie să conţină obiective pe termen scurt, mediu şi lung, activităţi corespunzătoare acestor obiective , care pot fi periodice, derutină sau ocazionate de anumite proceduri/evenimente, durata activităţilor, personalulde specialitate responsabil, alte persoane implicate, modalităţile de monitorizare,evaluare/reevaluare.Acestea vvin în completarea PS respectiv PIP pentru atingerea

obiectivelor stabilite.Indiferent de planul utilizat , pentru elaborarea obiectivelor este nevoie declarificarea acestora.Obiectivele pot fi ;

a)de implementare – se refer ă la activităţile desf ăşurate de profesionişti pe parcursul intervenţiei pentru atingerea obiectivelor( nr. de şedinţe, a vizitelor, valoarea prestaţiilor);

b)de impact – se refer ă la situaţia finală a beneficiarilor( presupune schimbareastatusului beneficiarului)(Cojocaru,Cojocaru,2008)

Planul de Recuperare pentru copiii cu dizabilităţi, se realizează de cătreManagerul de caz din cadrul SEC pentru copiii cu dizabilităţi din familie dar şi pentrucei care necesită orientare şcolar ă şi profesională.Pentru copiii cu dizabilităţi aflaţi în

protecţie specială/ familie lărgită/familie substitutivă/servicii rezidenţiale PIP conţinePlanul de Recuperare şi este realizat tot de MC.

Planul de reabilitare/ reintegrare pentru copii abuzaţi, neglijaţi/exploataţi,victime ale traficului, care r ămân în familie , este realizat de MC din Compartimentul deintervenţie în situaţii de abuz, iar pentru cei care beneficiază de o măsur ă specială deintervenţie, PIP conţine şi Planul de Reabilitare/Reintegrare.

V.4. Furnizarea servicii lor şi intervenţiilor

Furnizorii de servicii pentru copiii aflaţi în dificultate sunt instituţiile de

asistenţă socială acreditate care utilizează metoda managementului de caz pentru toţicopiii aflaţi în evidenţa lor.

Prin furnizorii de servicii se asigur ă resursele umane, financiare, materialenecesare desf ăşur ării optime a managementului de caz.Împreună cu coordonatoriiserviciilor , furnizorii de servicii stabilesc criteriile de admitere a clienţilor precum şimetodologiile şi procedurile de lucru caracteristic fiecărui tip de serviciu.

Tot furnizorii de servicii se asigur ă că toate documentele utlizate înmanagementul de caz sunt evaluate periodic şi, după caz sunt revizuite în funcţie deurmătorii factori: nevoile comunităţii, dinamica serviciilor, modificărilor legislative,

propuneri f ăcute de profesiniştii domeniului.




129

Furnizorul de servicii asigur ă efectuarea demersurilor necesare pentru munca înechipă multidisciplinar ă dar şi interinstituţională, precum şi a unor specialişticolaboratori.

Furnizarea prestaţiilor, serviciilor şi a intervenţiilor cuprinse in planurile deintervenţie pentru copil se face în baza contractului cu familia/reprezentantul legal,conform Ord.73/2005, privind aprobarea modelului Contractului pentru acordarea de

servicii sociale de către furnizorii acreditaţi şi beneficiarii de servicii sociale.Serviciile oferite de furnizorii de servicii sunt servicii primare care se refer ă latoate serviciile de prevenire şi sunt asigurate de autorităţile publice locale şi ONG, iarserviciile specializate sunt acele servicii destinate protecţiei copilului şi sunt asiguratede DGASPC şi ONG.(Cojocaru, Cojocaru,2008)

Echipa multidisciplinar ă

Echipa multidisciplinar ă în asistenţa socială se refer ă la totalitatea profesioniştilor implicaţi în managementul de caz al unui beneficiar.

Echipa multidisciplinar ă reuneşte persoane care urmăresc un obiectiv comun ,

care îşi aduc aportul prin competenţa profesională personală şi colaborează pentru aajunge la un rezultat stabilit”(Miley, O”Melia, DuBois,2006)Câteva caracteristici ale membrilor unei echipe multidisciplinare:- cunoaşterea interpersonală;- capacitatea de rezolvarea a conflictelor;- respectarea valorilor şi a codului etic;- capacităţi de autoorganizare.Brill şi Levin,(2002) punctează câteva etape care eficientizează munca în echipă:- identificarea problemei şi a limitelor acestora;- stabilirea obiectivului echipei în scopul definirii problemei;- stabilirea scopurilor;- împăr ţirea şi atribuirea sarcinilor;

- evaluarea rezultatelor din prisma atingerii scopului şi a realizării obeictivelor(idem,2006:427)Managerii de caz” ghidează clienţii prin labirintul reţelelor de servicii, ajutându-

i să beneficieze de resursele necesare”(ibidem,2006:416).Ca să fie eficienţi managerii de caz trebuie:- să cunoască tipurile de resurse pe care le poate utiliza;- să deţină informaţii sigure şi corecte despre servicii şi resurse;- să deţină abilităţi de anticipare a unor situaţii sau crize pe care le pot avea

clienţii;- să poată crea şi modifica resursele în funcţie de situaţia clientului;să coordoneze resursele oferite de alţi furnizori.Managerul de caz(MC)/responsabilul de caz prevenire, pentru protecţia copilului

aflat în dificultate, asigur ă implicarea şi conlucrarea unei echipe de specialiştimultidisciplinar ă şi/sau interinstituţională pe tot parcursul managementului de caz.

Managerul de caz (MC) este profesionistul care asigur ă coordonarea activităţilorde asistenţă socială, având drept scop elaborarea şi implementarea:

• PIP, pentru copiii separaţi de familie;• Planul de recuperare pentru copiii cu dizabilităţi, orientare şcolar ă şi

profesională din familie ;PIP şi Plan de recuperare pentru aceleaşicategorii de copii dar care beneficiază de o măsur ă de protecţie specială;




130

• Planul de reabilitare/ reintegrare pentru situaţii de abuz, neglijare,exploatare, victime ale traficului pentru copiii care r ămân în familie ; PIPşi planul de reabilitare pentru aceleaşi categoriide beneficiari dar care

beneficiază de o măsur ă de protecţie specială;Managerul de caz este numit în scris de către directorul adjunct al DGASPC şi

poate fi angajat al acesteia sau al unui OPA(Organism Privat Autorizat).

Poate fi manager de caz asistentul social cu studii de licenţă care o experienţă de cel puţin doi ani în serviciile pentru protecţia copilului, sau cu un an vechime şicursuri de pregătire în managementul de caz.

În desemnarea MC, directorul DGASPC ia în considerare următoarele aspecte:• Numărul de cazuri active;• Complexitatea cazuisticii;• Experienţa;• Cunoaşterea problematicii respective;• Relaţia cu copilul şi familia;• Colaborarea cu reţeaua de servicii şi instituţii.

Atribu ţ iile Managerului de caz(MC) sunt, conform Stand. 10/Ord.288/2008:a)Coordonează eforturile, demersurile şi activităţile de asistenţă socială şi protecţie specială; b)elaborează PIP/celelalte planuri prevăzute în legislaţie şi alcătuieşte echipamultidisciplinar ă şi după caz interinstituţională şi organizează întâlnirile cuechipa precum şi cele individuale cu profesioniştii implicaţi în rezolvareacazului;c)asigur ă colaborarea şi implicarea activă a familiei/reprezentantului legal şi acopilului şi îi sprijină pe aceştia în toate demersurile întreprinse pe tot parcursulmanagementului de caz(ex.organizarea de întâlniri periodice sau la solicitareaacestora, acompaniere, sprijin emoţional, consiliere;d)asigur ă comunicarea între toate păr ţile implicate în rezolvarea cazului;

e)asigur ă respectarea etapelor managementului de caz;f)întocmeşte şi reactualizează dosarul copilului;g)coordonează metodologic responsabilii de caz prevenire;h)comunică cu avizul superiorului ierarhic, la SEI, cazurile pentru care a fostluată decizia de închidere.

Managerii de caz colaborează cu Responsabilii de caz din protecţia specială şidin centrele maternale.

Responsabilii de caz din protec ţ ia specială(RC) sunt profesioniştii din cadrulserviciilor rezidenţiale(cu excepţia centrelor maternale)care prin delegarea atribuţiilorde către MC asigur ă coordonarea activităţilor legate de elaborarea şi implementarea

tuturor progaramelor de intervenţie specifică(PIS).Aceştia colaborează cu responsabiliide PIS, angajaţi ai serviciilor aflate în protecţia copilului(dezvoltarea deprinderilor,consiliere,etc) sau în alte domenii(sănătate, educaţie).

Responsabilii de caz prevenire pot fi asistenţi sociali cu diplomă de licenţă dar şiabsolvenţi de liceu cu diplomă de bacalaureat cu o experienţă de muncă de cel puţin doiani în servicii sociale

Responsabilii de caz din centrele maternale sunt profesioniştii din cadrul acestorcentre care prin delegarea atribuţiilor de către MC asigur ă coordonarea activităţilorlegate de elaborarea şi implementarea programelor personalizate de intervenţie.




131

Atribu ţ iile responsabilului de caz prevenire sunt(idem,stand.10)a)coordonarea eforturilor, demersurilor şi activităţilor de prevenire a separ ăriicopilului de familia sa;

b)elaborează PS;c)asigur ă comunicarea între toate păr ţile implicate în rezolvarea cazului;d)asigur ă respectarea etapelor managementului de caz;

e)întocmeşte şi reactualizează dosarul copilului.De regulă, MC îşi deleagă o serie din responsabilităţi către responsabilii de cazdin protecţie specială şi din centrele maternale.Delegarea integrală a responsabilităţilorse realizează către profesionişti care îndeplinesc aceleaşi condiţii minime ca şi

profesionistul care deleagă.Acestea sunt atribuţiile specificate pentru fiecare MC respectiv RC prin

Ord.288/2006.Deoarece au existat mai multe confuzii în ceea ce priveşte utilizareaacestor denumiri şi de inconsecvenţele instituţionale, DGASPC-urile optează pentruunui CMC(Compartimentul Managerilor de Caz).Pe de altă parte aceştia optează pentruresponsabili cu interven ţ ii specifice , angajaţi în serviciile oferite copiilor din familiesau care beneficiază de o măsur ă de protecţie specială, care asigur ă servicii pe ariispecifice de competenţă.

Între responsabilii de intervenţie specifică şi MC există o relaţie de cooperare, primii f ăcând parte din echipa multidisciplinar ă.(Cojocaru,Cojocaru,2008)

V.5. Monitorizarea şi reevaluarea periodică

O altă etapă a managementului de caz este monitorizarea şi reevaluarea periodică.

Monitorizarea se realizează asupra interven ţ iilor dar şi asupra modurilor derealizarea a acestora(Cojocaru,Cojocaru,2008:33)

Monitorizarea intervenţiilor este procesul de evaluarea a gradului deimplementare a planurilor elaborate după realizarea evaluării detaliate, a coerenţei şisuccesiunii activităţilor specialiştilor care lucrează la caz. Monitorizarea intervenţiilorspecifice se realizează de către managerul de caz prin întâlniri cu echipamultidisciplinar ă , prin discuţii individuale cu profesioniştii implicaţi dar şi prin întâlniricu beneficiarii sau alte persoane reprezentative.

În această etapă a managementului de caz, pentru protecţia copilului îndificultate, se are în vedere monitorizarea planului individual de protecţie sau acelorlalte planuri prevăzute în legislaţie, dar şi a progreselelor obţinute de beneficiar.

Monitorizarea intervenţiilor presupune realizarea unor rapoarte lunare din partearesponsabililor intervenţiilor specifice:

- rapoarte statistice (se refer ă la imaginea de ansamblu a activităţilor);-

rapoarte narative(se refer

ă la descrierea aspectelor particulare cu care s-auconfruntat participanţii).

Pentru monitorizare PIP, se are în vedere:a)verificarea demar ării serviciilor(în max.2 zile);

b)verificarea modului de furnizare a serviciilor, cel puţin lunar;c)r ăspuns imediat în orice situaţie nou apărută;d)asigurarea fluxului de informaţii către toate persoanele implicate în rezolvarea

cazului;e)medierea relaţiei pe toate planurile păr ţilor implicate;




132

f)reevaluarea situaţiei copilului şi a modului de implementare a planului, cel puţin o dată la trei luni precum şi revizuirea planului respectiv dacă situaţia impune;

g)înregistrarea informaţiilor, progreselor , evoluţiei cazului în dosarul beneficiarului;

h)modificarea contractului cu familia atunci când se impune.

Pentru PIS, responsabilii de PIS au obligaţia de a întocmi rapoarte deimplementare lunar sau ori de câte ori este nevoie.Acestea sunt transmise în max treizile de la întocmirea lor către managerul de caz.

Managerul de caz/responsabilul de caz prevenire întocmeşte raportul dereevaluare în maxim 24 de ore, de la data reevaluării.Acesta este avizat de şeful ierarhicsuperior şi transmis în trei zile tuturor participanţilor .

Pentru cazurile extrem de dificile se pot organiza conferinţe de caz sauteleconferinţe care să includă membrii echipei multidisciplinare cu exper ţi recunoscuţiai domeniului.

V.6. Monitorizarea postservicii şi închiderea cazului

Monitorizarea postservicii aste perioada de menţinere a contactului cu beneficiarii pentru o anumită perioadă de timp şi de evaluare a situaţiei lor f ăr ă însă amai beneficia de servicii. Închiderea cazului se realizează în general la atingereascopului propus la începutul intervenţiei, când procesul de asistenţă socială nu mai estenecesar, iar beneficiarul îşi dobândeşte capacitatea optimă de autonomie.Pentru cazurilede prevenire monitorizarea serviciilor se realizează pentru o perioadă de min trei luni,iar pentru procesul de adopţie de doi ani.Monitorizarea postservicii se realizează pe

baza unui plan de monitorizare elaborat de managerul de caz/responsabil de caz prevenire.Aceştia realizează lunar sau ori de câte ori este nevoie câte un raport demonitorizare postservicii.Închiderea cazului se face prin decizia autorităţilor larecomandarea managerului de caz/responsabilului de caz avizată de şeful ierarhic.LaDGASP închiderea cazului este înregistrată la SEI şi în CMTIS.

Bibliografie

1. Bodi, Cristina ,Diana,(2003), Managementul calit ăţ ii serviciilor sociale, în MunteanAna, Sagebiel, Julien,(coord), Practici în Asisten ţ a Socială, Polirom Iasi;2. Butu, Mihai, Mihăilescu Pinţia,(2000:273), Managementul calit ăţ ii, în C.Vlădescu(coord), Managementul serviciilor de sănătate, Expert, Bucureşti3. Certo, S.C.,1989, Principle sof modern management: functions and system, Ed 4,

Needham Heights, Mass, Allyn and Bacon;4. Cojocaru Ş.,Cojocaru Daniela, 2008, Managementul de caz în protec ţ ia copilului,Editura Polirom;5. Cojocaru,Ş., 2005, Metode apreciative în asisten ţ a socială.Ancheta, supervizarea şi managementul de caz, Polirom, Iaşi;6. Miley,Krogsrud, Karla;O”Melia,M.,DuBois,Brenda,(2006), Practica asisten ţ eisociale, Polirom, Iaşi;7. Muntean,Ana;Sagebiel, Juliane,(2007), Practici în Asisten ţ a Socială. România şi Germania.,Polirom, Iaşi;8. Neamţu,G.,coord.,(2003), Tratat de Asisten ţă socială, Polirom, Iaşi;




133

9. Neamţu, Nicoleta (2003), Dimensiunea managerială în Asisten ţ a socială, în Neamţu,G.(coord), Tratat de asistenta socială, Polirom ,Iaşi;10. Neamţu , Nicoleta, 2001, Managementul serviciilor de asisten ţă socială, EdituraMotiv, Cluj Napoca;11. National Associations of Social Workers, 1992, NASW Standards for Social Case

Management .Washington DC, NASW,iunie 1992,în

htpp:Jma10/ServiceDataDirectory; ******asistenţăsocială.ro***avocat.net.ro***Ordin 73/2005 privind aprobarea modelului contractuluipentru acordarea de serviciisociale, încheiat de furnizorii de servicii sociale acreditaţi cu beneficiarii;***Ordin 286/2006 pentru aprobarea normelor metodologice privind întocmirea

planului de servicii şi a normelor metodologice privind întocmirea planuluiindividualizat de protecţie.***Ordin 288/2006 privind aprobarea standardelor minime obligatorii privindmanagementul de caz pentru domeniul protecţiei drepturilor copilului.




134

VI. METODE ŞI TEHNICI SPECIFICE

ASISTENŢEI SOCIALE

VI.1. Întâlnirea faţă în faţă

Valenţele acestei prime întâlniri pot garanta o interacţiune pozitivă întreasistentul social şi client. Nu întotdeauna intr ăm în contact cu persoane cooperante

care să solicite voluntar ajutor şi să accepte consiliere; de aceea, o primă preocuparea asistentului social este de a surprinde rezistenţa la schimbare a clientului. Etapelerezistenţei la schimbare care pot induce disconfort şi teamă sunt: conflict, apărare,rezolvare, integrare. Iniţial clientul conştientizează relaţia conflictuală manifestată

prin discrepanţe între vechi şi nou; aceste discrepanţe îl plasează pe client într-o poziţie defensivă, prin care este apărat vechiul generator de siguranţă şi certitudine.Unii se tem atât de mult de semnificaţia noului, încât îl resping pe asistentul social.Dacă clientul se simte sprijinit şi înţeles de asistentul social, va decide să acceptemici modificări în comportamentul său, urmând apoi renunţarea la lupta vechi-nou şiintegrarea într-un nou ciclu.

Întâlnirea fa ţă în fa ţă favorizează primele impresii reciproce – dincolo deacest nivel empiric, impactul întâlnirii asupra celor doi membri ai relaţiei va

determina cel puţin o schimbare în comportamentul acestora. Asistentul social poatedeclanşa o relaţie pozitivă (Sheaford, B., Horejsi & Horejsi, 1997: 283-305) dacă:- pregăteşte o atmosfer ă plăcută şi propice comunicării în biroul său, va fi atent la

modul cum este aerisită camera, luminată, temperatura camerei şi la limbajulcorpului său;

- anticipează reacţiile clientului marcat de teamă sau confuzie – în acest sens,asistentul social trebuie să fie pregătit să r ăspundă sentimentelor clientuluiatenuând impresia acestuia că se află în faţa unei autorităţi;

- începe discuţia explicând cine este, pe cine reprezintă, care sunt regulileconfidenţialităţii şi ce demersuri trebuie să facă către alte autorităţi pe bazainformaţiilor obţinute de la client;

- nu se va ar ăta surprins de afirmaţiile clientului şi nici nu se va gr ă bi pentru a

elabora concluzii;- respectă nevoia clientului de a avea timp pentru a lua o decizie;- formulează întrebări care să nu-l oblige pe client să evite adevărul sau să devină

necooperant. Dacă clientul este suspicios faţă de această procedur ă, îi va fiexplicată necesitatea de a fi completate diferite formulare;

- planifică o următoare întâlnire asigurându-se de acordul clientului este de acordşi că acesta are numărul de telefon şi adresa instituţiei / agenţiei.




135

VI.2. Convorb irea telefonică

Este des folosită în practica asistenţei sociale, atât pentru semnalareacazurilor, cât şi pe tot parcursul procesului de ajutor. Pentru că nu se păstrează o

înregistrare a convorbirilor şi pentru că nu se poate realiza o transcriere fidelă aconvorbirii, trebuie să: comunicaţi clar numele dvs., numele agenţiei / instituţiei şidepartamentul unde lucraţi, luaţi notiţe în timpul convorbirii telefonice şi, înainte dea spune “la revedere”, faceţi un rezumat al informaţiilor recepţionate.

VI.3. Întocmirea listei de probleme

Pentru multe persoane, a exprima verbal sau non-verbal îngrijor ările, aîntocmi împreună cu asistentul social o listă cu probleme, echivalează cu pierdereademnităţii, cu crize de orgoliu, stări de disconfort psihic. Realizarea listei cu

probleme (Horejsi, 1979) determină obţinerea unui plus de informaţii de la client, iarlista în sine constituie un instrument de lucru pe care asistentul social î

şi structureaz

ă

ghidul de interviu. Unul dintre dezavantajele listei se refer ă la faptul că nu subliniază punctele forte ale personalităţii clientului şi dezechilibrele create.

De ex., listă de probleme pentru o mamă adolescentă: cheltuieli despitalizare, îngrijor ări în legătur ă cu sănătatea copilului, îngrijor ări în legătur ă cu

propria sănătate, îngrijor ări în legătur ă cu hr ănirea şi îngrijirea copilului, posibilităţile financiare de creştere a copilului, frica pentru faptul că ar reprezenta o povar ă pentru părinţi, sentimentul de tristeţe faţă de situaţia lor, locuinţa, dizarmoniafamilială provocată de apariţia copilului, finalizarea studiilor, îngrijor ări pentru că

prietenii nu o vor accepta cu un copil, îngrijor ări faţă de tatăl copilului, îngrijor ări înlegătur ă cu posibila lipsă de ataşament faţă de copil, teama că îşi va pierdeindependenţa şi libertatea. Se poate completa lista şi cu alte probleme. Se mulţumeşte

clientului pentru colaborare.

VI.4. Obţinerea informaţiilor de la alte agenţii / instituţii

Aceste informaţii constau în fişe medicale, rapoarte de examinare psihologică şi psihiatrică, proces-verbal întocmit de poliţie, sentinţe penale etc., pe care asistentulsocial le va solicita numai după ce a primit o aprobare din parte clientului, iar pentruo mai bună securizare se vor folosi aprobările scrise.

În culegerea informaţiilor, pe tot parcursul procesului de ajutor, asistentul socialva fi atent la: 1) respectarea confidenţialităţii, 2) concentrarea asupra contextului

problemei / urmărirea „firului roşu”, f ăr ă a se pierde în aspecte de mică importanţă, f ăr ă

relevanţă pentru caz, 3) analiza datelor, evitându-se o supraîncărcare cu documente carenu ofer ă ajutor în vederea rezolvării problemei, 4) argumentarea deciziilor prindocumentele ataşate la dosar.

VI.5. Vizita la domiciliu l c lientului

Pentru majoritatea asistenţilor sociali, vizita la domiciliul clienţilor provoacă nervozitate datorită imprevizibilităţii reacţiilor clientului.

Asistentul social va avea în vedere următoarele aspecte:




136

- schimbările de comportament ale clientului în cadru familial corespund realităţiifamiliale studiate mai mult decât schimbările dintr-un cadru neutru;

- cunoaşterea clientului în propria locuinţă constituie premisa înţelegerii nuanţatea personalităţii clientului pentru care casa reprezintă un spaţiu sacru;

- această tehnică nu trebuie confundată cu o vizită de curtoazie sau de prietenie.Vizita trebuie programată din timp, deşi pot fi şi situaţii când clientul nu poate fi

contactat telefonic, nu poate citi scrisorile sau orice altă încercare de a-l întâlnieşuează;- primul impact cu locuinţa clientului nu trebuie să determine exteriorizarea

impresiilor negative;- de asemenea, este important să fie apreciate lucrurile semnificative pentru

personalitatea clientului chiar dacă ele nu reprezintă o valoare;- clientul poate fi surprins în timpul vizitelor discutând cu prietenii, ascultând sau

vizionând programe radio - TV, supraveghind copiii. Chiar dacă aceste aspecte par a distrage atenţia clientului, ele descriu viaţa reală de familie;

- clientul are dreptul ca în timpul interviului să opteze pentru prezenţa unei rudefoarte apropiate pentru a se simţi protejat din punct de vedere emoţional. Dacă clientul locuieşte într-un cartier periferic, planificaţi vizita de comun acord cu

clientul la o or ă când pot fi evitate riscurile.

VI.6. Observaţia

Observaţia directă ofer ă informaţii cu valoare de fapte şi constituie materialul cel mai bogat, divers, nuanţat şi susceptibil de analize calitative.

Scopul observaţiei constă în identificarea naturii şi structurii interacţiunilor care sestabilesc între client şi alte persoane semnificative pentru relaţia de ajutor.

Kohn, R. şi Negre, P. (1971) notau că termenul de observaţie desemnează o etapă iniţială a cunoaşterii (faza exploratorie), un tip de acţiune realizată de cel care observă (colectarea datelor), datele colectate şi produsul final (apud Chelcea, S., 2001:146).

Utilizarea unui ghid de observaţie, ca şi în cazul interviului, reprezintă o necesitate pentru abordarea coerentă, logică şi organizată a tehnicii.

Observaţia presupune formularea unor întrebări premergătoare: Ce vomobserva? Cum o vom face? Cum să se înregistreze faptele de observaţie? Cum să leinterpretăm în vederea teoretizării?

Caplow (1970) formulează câteva reguli de observare incluzând condiţii prealabile, procedura, conţinutul şi modul de notare. În ceea ce priveşte condiţiile prealabile, autorulmenţionat notează: cunoaşterea obiectivelor, cunoaşterea tehnicilor de observare şi a

procedeelor de notare. Notele de observaţie trebuie să includă: data, ora, durata observaţiei,locul desf ăşur ării, circumstanţele observării, factorii de mediu care pot influenţacomportamentele, precum şi modificările care au survenit în timpul observării. De exemplu,estre corect să notăm doar expresia facială, paloarea, contracţia muscular ă, f ăr ă a ne exprima

opiniile, cum ar fi aceea că …persoana era emoţionată.Un alt exemplu, observarea unui copil în mediul familial presupune urmărirea

receptivităţii părintelui la nevoile copilului, a disponibilităţii de a-i r ăspunde, laexprimarea atenţiei faţă de copil, crearea unei atitudini afectuoase, calde sau,dimpotrivă, a uneia reci, distante şi eventual ameninţătoare. La acestea se pot adăugainformaţii privind tonul şi exprimarea facială în cadrul comunicării, precum şiatitudinile gestuale şi corporale manifestate de părinte şi r ăspunsurile copilului laaceste manifestări non-verbale menţionate. Responsabilitatea asistentului social estede a observa copilul identificat, fraţii, părinţii, familia şi mediul.




137

VI.7. Interviul

Este, deopotrivă, mijloc de comunicare şi metodă de intervenţie. Asistenţasocială face apel la interviul nondirectiv sau nedirijat şi se pleacă de la premisa că

subiectul interogat este în măsur ă să ofere un discurs coerent cu privire la problemeleşi experienţele tr ăite.Postulatul pe care se sprijină maniera non-directivă de intervievare este acela

că elementele de ordin afectiv, exprimate liber de către subiect, sunt mai profunde şimai semnificative decât informaţiile pe care clientul ni le ofer ă într-un context deauto-cenzur ă şi raţionalizare, non-directivitatea fiind nu numai o problemă deintervievare, ci şi o problemă de atitudine generală faţă de interlocutor (Neamţu, G.,Bocancea, C., 1999).

Metoda non-directivă presupune comunicarea autentică, bazată pe încredereşi înţelegere, este o proces de ajutor în vederea dezvoltării şi maturizării persoanei,

pentru o mai bună înţelegere a experienţei subiective proprii şi pentru sporireacapacităţii de confruntare cu viaţa.

În cadrul acestei relaţii clientul este tratat ca persoană, nu ca „entitateclinică”, ceea ce determină ca opiniile şi atitudinile faţă de sine să devină predominant pozitive, creşte stima de sine, nervozitatea scade, şocurile emoţionaledevin acceptabile, personalitatea se adaptează mai bine situaţiilor sociale. Interviulclinic reprezintă o formă a interviului nestructurat şi ilustrează cel mai bine specificulinterviului nondirectiv. Interviul clinic nu se utilează numai în scop terapeutic, ci şi pentru

psihodiagnoză, pentru orientarea profesională şi în activitatea de asistenţă socială în vedereacunoaşterii personalităţii. Se utilizează şi cu scop explorator, în faza iniţială, pentru culegereainformaţiilor şi orientarea demersului intervenţiei (Chelcea, S., 2001:131).

După modul în care sunt structurate şi conduse, interviurile folosite în asistenţasocială se împart în (Spânu, 1998):

- interviul informaţional - desemnat să obţină materialul necesar realizării istoricului social alclientului. Scopul acestui tip de interviu constă în obţinerea informaţiei care să-l ajute peasistentul social să înţeleagă mai bine clientul şi problemele lui;

- interviul de diagnostic - natura întrebărilor din acest al doilea tip de interviu este orientată spre decizii specifice care pot justifica tipuri de servicii oferite clientului în funcţie de problemele evidenţiate;

- interviul terapeutic - scopul acestuia este de a sprijini clienţii pentru a produce schimbări înmodul în care îşi desf ăşoar ă viaţa şi activitatea sau în propriul comportament.

Realizarea interviului f ăr ă un ghid reprezintă una dintre gravele erori pe care leînregistrează mulţi dintre asistenţii sociali, îndeosebi cei f ăr ă experienţă. În planificareainterviului sau realizarea ghidului de interviu, prezintă importanţă următoarele întrebări

(Schubert, M., 1991):- Care sunt obiectivele intervenţiei asistentului social şi cum vor fi ele atinse prin intermediul

întâlnirilor lui cu clientul ?- Ce decizii sunt vizate pentru a fi formulate în timp?- Sunt implicaţi în procesul ajutor ării clientului şi alţi profesionişti ?- Cât timp va dura interviul ?- Unde se va desf ăşura ?- Ce aranjamente sunt necesare pentru interviu (transport, îngrijirea copiilor clientului etc.) ?- Ce tehnici pot fi aplicate în timpul interviului ?




138

- Ce factori trebuie luaţi în consideraţie pentru pregătirea interviului (culturali, etnici, religioşietc.) ?

- Ce stări ale clientului trebuie avute în vedere pentru pregătirea interviului? (anxietate, furie,confuzie etc.) Ce date medicale trebuie apreciate înainte de interviu? (stare de sănătatefizică şi psihică, tratamente şi efecte)

- Ce documentaţie este necesar ă pentru pregătirea interviului ?

Watts, J., Dickens, J. (1996) prezintă câteva reguli pe care asistenţii socialitrebuie să le respecte în timpul interviului:

- eliminarea barierelor potenţiale pentru a crea o atmosfer ă în care clientul să se simtă respectat, ascultat şi implicat;

- poziţie a corpului relaxată, care să exprime deschidere şi nu una de confruntare saudefensivă;

- limbajul şi tonul vocii folosite pe toată durata interviului să nu fie agresive,acuzatoare sau ameninţătoare;

- ascultarea activă prin: menţinerea contactului vizual (nu într-o manier ă provocatoare) şi folosirea limbajul non-verbal şi verbal pentru a demonstra că sunteţi atent la ce spune clientul, dar şi cum spune. Fiţi atenţi, de asemenea, la

pericolul pe care-l reprezintă ascultarea selectivă (ne formăm o anumită păreredespre client bazată pe stereotipuri iar apoi auzim doar lucrurile care vin să întărească acel stereotip – celelalte aspecte le ignor ăm sau le adaptăm stereotipului)şi “efectul de halou” (se manifestă când întâlnim un client care seamănă cu noi, lacare observăm doar lucrurile care vin în sprijinul imaginii pozitive, ignorând oricealt aspect care nu se potriveşte cu această imagine);

- întrebările folosite: de obţinere a informaţiilor, de explorare a sentimentelor,gândurilor, ideilor, opiniilor şi punctelor de vedere, de a-l ajuta pe client dar şi peasistentul social să ajungă la o înţelegere privind acţiunile viitoare care urmează să fie întreprinse.

Formularea întrebărilor eficiente constituie o abilitate esenţială iarurmătoarele tehnici pot ajuta asistenţii sociali să evite ca acestea să semene ainterogatoriu sau acuzare:- Folosiţi întrebări deschise în loc de întrebări închise, ori de câte ori acest lucru

este posibil. Ex., “Cum v-aţi simţit când s-a întâmplat acest lucru?” lasă clientului mai mult loc pentru a r ăspunde decât o întrebare de genul :”V-aenervat?”

- Evitaţi să folosiţi întrebarea “De ce?” care sună mai degrabă a interogatoriu. Ex.,întrebarea “Care au fost motivele care v-au determinat să fugiţi de lamaternitate?” ofer ă ocazia unui r ăspuns mai complet decât întrebarea “De ce aţifugit de la maternitate?”

- Evitaţi întrebările multiple - pentru client ar putea fi dificil să-şi amintească prima întrebare în momentul în care aţi adresat-o pe ultima. Ex., “Cum v-aţi

simţit când aţi aflat că sunteţi însărcinată, unde se află tatăl copilului acum şiunde locuiţi?” –- Evitaţi întrebările cu r ăspuns sugerat – clientul se va simţi fie obligat să fie de

acord cu propunerea, fie supărat că aţi f ăcut o prezumţie. Ex., întrebarea “ Credcă v-aţi simţit foarte supărat atunci. Nu-i aşa?” conduce clientul spre un anumitr ăspuns în timp ce o întrebare mai deschisă de genul “Cum v-aţi simţit când s-aîntâmplat asta?” nu îi sugerează clientului un r ăspuns anume.

- Evitaţi folosirea jargoului profesional. Folosiţi un limbaj direct. Verificaţiîmpreună cu clientul dacă a înţeles ceea ce aţi spus.

- Oferiţi clientului timp să se gândească şi să vorbească.




139

- Clarificaţi împreună cu clientul un anume subiect dacă aveţi nelămuriri.- Dacă clientul face o afirmaţie care vine în contradicţie cu o alta anterioar ă,

reţineţi următoarele aspecte: nu ignoraţi contradicţia aparentă – explorândsubiectul veţi câştiga mai multă înţelegere legată de client şi situaţia sa, păstraţiun limbaj, ton al vocii şi poziţie a corpului care să nu fie agresive, gândiţi-vă care au fost lucrurile care au dus la contradicţia aparentă. Ex., Clientul este

nesigur sau încurcat? Îi este clientului frică de consecinţele pe care le-ar puteaavea spunerea adevărului? Este vreo neînţelegere care a apărut în comunicareadintre dvs. şi client?

- Dacă clientul face aluzie la o problemă şi apoi trece repede la alt subiect, nutrebuie să ignoraţi aluzia. Reîntoarceţi-vă la subiect, mai târziu, în cadrulaceluiaşi interviu, pentru a permite clientului să vorbească mai mult despresubiect dacă doreşte.

- Amintiţi-vă importanţa pe care o are acceptarea experienţei clientului cafundamentală pentru înţelegerea situaţiei şi a modului de acţiune. Simplacontrazicere a modului în care clientul percepe situaţia nu este de nici un ajutor.Dacă îi oferiţi o altă perspectivă, bazată pe înţelegere şi experienţa sa, eficienţava fi mai mare. Ex., un client ar putea spune că “copilul meu este întotdeauna

obraznic”. În loc ca asistentul social să-l contrazică spunând “El nu esteîntotdeauna obraznic – uitaţi-vă la el acum, este cuminte”, ar fi mult mai eficientdacă asistentul social ar explora problema şi ar aborda subiecte legate deexperienţa pe care o are clientul privind creşterea copilului.

- Numai atunci când asistentul social începe să înţeleagă experienţa clientului va putea oferi acestuia o altă perspectivă – cum ar fi înţelegerea comportamentuluicopilului în contextul experienţelor tr ăite de copil şi a nevoilor acestuia, precumşi a modului în care adult le satisface.Încheierea - clientul şi-a notat: numele dumneavoastr ă, adresa organizaţiei şi

numărul de telefon, se planifică întâlnirea viitoare. Asiguraţi-vă că ştie cum să vă contacteze.

Finn şi Rose (1982), în lucrarea Development and validation of interviewskills role – play test, prezintă abilităţile de care trebuie să dea dovadă asistentulsocial în timpul unui interviu terapeutic, dar şi greşelile pe care le poate face acesta şicare pot conduce la eşec.

1. Introducerea – primele câteva minute ale interviului în care întâlneşticlientul şi relaţia de ajutorAbilităţi - trebuie să:

- te prezinţi ( numele);- afli numele clientului;- spui pentru ce agenţie sau instituţie lucrezi;- indici scopurile şi obiectivele unui interviu;

-

faci clientul să se simtă confortabil prin punerea în act a abilităţiloranterioare într-o manier ă relaxată, prietenească.Greşeli absenţa oricăreia dintre abilităţile de mai sus.

2. Aşteptarea - comportament non-verbal şi verbal care suscită interesul şiatenţiaAbilităţi :

- o pauză de 2 până la 5 secunde se interpune între sfâr şitul unei intervenţii aclientului şi începutul unei intervenţii a asistentului social;




140

- o pauză urmează după o intervenţie a asistentului social, dând clientuluisuficient timp pentru a-şi formula r ăspunsurile ( în general de la 3 la 5secunde);

- asistentului social foloseşte o varietate de procedee verbale care încurajează,dar nu cer clientului să continue să vorbească, şi nu implică acordul,

judecarea sau evaluarea celor spuse;

- asistentul social foloseşte o varietate întreagă de procedee non-verbale;- asistentul social menţine un contact vizual adecvat;- asistentul social are o voce clar ă, inteligibilă.

Greşeli:- asistentul social întrerupe conversaţia clientului;- nu există nici o pauză între intervenţiile clientului şi ale asistentului social;- o pauză de 5 secunde sau mai lungă duce la crearea unei anxietăţi inutile sau

a disconfortului;- asistentul social nu încurajează clientul să vorbească;- procedee verbale sau non-verbale folosite inadecvat (ex. propoziţii

neterminate, exemple verbale inadecvate, privirea fixă, lipsa contactuluivizual, agitaţia.)

3. Întrebările - utilizate cu scopul de a dobândi sau clarifica informaţiiAbilităţi:

- majoritatea întrebărilor exploratorii sunt deschise;- se pune doar o singur ă întrebare o dată;- întrebările sunt clare şi succinte;- întrebările închise sunt diseminate printre cele deschise pentru dobândirea de

informaţii specifice.Greşeli:

- se pun două întrebări deodată;- întrebarea este o afirmaţie deghizată;- sunt puse trei întrebări deschise la rând;- întrebarea este neclar ă.

4. Urmărirea verbală - un r ăspuns al asistentului social la o intervenţie aclientului care e legată de ceea ce tocmai a spus.Abilităţi - asistentul social trebuie să :

- r ăspundă printr-o parafrazare a conţinutului sau o reflectare a sentimentelor;- atunci când introduce un nou subiect în discuţie specifică clar schimbarea

f ăcută;- corelează subiectul de discuţie nou introdus de unul vechi;- cere clientului să continue discuţia folosind încurajările deschise precum

“Spune-mi mai multe despre …..“ sau “ Ce s-a întâmplat ?”Greşeli :

- asistentul social introduce un nou subiect f ăr ă să specifice acest lucru sau

f ăr ă să-l coreleze / lege de materialul anterior;- asistentul social schimbă subiectul de la preocuparea centrală la una periferică.5. Căutarea concretului - încercarea de a dobândi informaţii mai detaliate,

specifice, legate de persoana / persoanele vizate, despre ariile de discuţie.Abilităţi - asistentul social face următoarele:

- caută informaţii detaliate , incluzând “ CUM, CE , CÂND , UNDE , CÂTDE DES ?”

- încearcă să aducă discuţia abstractă, filosofică, la descrieri mai concrete,relevante.




141

Greşeli:- se permite clientului să vorbească despre un material relevant într-o manier ă

impersonală;- detaliile relevante nu sunt urmărite;- se permite ca exprimarea clientului să r ămână vagă, abstractă sau universală.

6. Raţionament neevaluativ – un r ăspuns al asistentului social f ăr ă nici o

componentă evaluativă / de judecare.Abilităţi :- asistentul social r ăspunde la verbalizarea clientului prin întrebări sau

afirmaţii desemnate să exploreze înţelesul comportamentelor sauevenimentului (“ Ce ai simţit ? “ );

- asistentul social foloseşte confruntarea pentru a indica discrepanţele întresentimentele clientului şi ale asistentului social sau ale percepţiilorclientului.

Greşeli:- asistentul social enunţă o judecată morală negativă sau critică la verbalizările

clientului (ex. consilierul poate ameninţa, dojeni, dăscăli, minimaliza);- asistentul social sf ătuieşte discret clientul ce să facă sau ofer ă o soluţie f ăr ă o

explorare extensivă a problemei.7. Reflectarea sentimentelor – abilitatea asistentului social de a fi sensibil şi

de a verbaliza către client experienţa subiectivă a clientului.Abilităţi:

- asistentul social reflectă sentimentele pe care clientul încă nu le-aidentificat;

- asistentul social reflectă cu acurateţe intensitatea sentimentelor;- asistentul social identifică stimulii din mediu care provoacă / determină

sentimentele;- asistentul social reflectă sentimentele subînţelese / care însoţesc / existente

atunci când sumarizează mai multe afirmaţii f ăcute de client.Greşeli:

- asistentul social ignor ă sentimentele;- asistentul social etichetează/numeşte/identifică greşit sentimentele;- asistentul social etichetează/numeşte/identifică greşit intensitatea

sentimentelor;- asistentul social se angajează în rezolvarea problemei f ăr ă identificarea

sentimentelor.8. Implicarea – propor ţia timpului cât vorbeşte clientul şi cât vorbeşte

asistentul social.Abilităţi: clientul vorbeşte majoritatea timpului.Greşeli: asistentul social vorbeşte majoritatea timpului.

Ex. Ghid pentru interviul de explorare a problemelor şi resurselor- Ce se întâmplă acum?- Ce simţi în legătur ă cu ceea ce se întâmplă acum?- Cum îi poate afecta aceasta pe ceilalţi?- Ce ai f ăcut până acum?

Concentrarea asupra problemei celei mai importante:- Ce te deranjează mai mult?- La ce consideri că ar trebui să lucrezi mai întâi?- Ce este mai urgent / presant/ critic ?- Care ar fi obiectivul cel mai uşor de îndeplinit, pentru început?




142

- Ce ţi-ar plăcea să iei în considerare mai întâi?- Care problemă, o dată rezolvată, ţi-ar prinde cel mai bine?

Noi perspective:- La ce alte lucruri trebuie să te gândeşti în privinţa acestei probleme?- Ce informaţii te-ar ajuta?- Ce ajutor ar fi posibil să primeşti?

- Ce gândesc ceilalţi oameni implicaţi în această problemă?- Ce alte opţiuni mai sunt?

VI.8. Cartea vieţii

Este o tehnică individuală, se completează de copil cu propriile sale cuvinte,acoperind perioada de la naştere până în prezent.

În general, cuprinde o descriere a ceea ce i se întâmplă copilului, unde, de ce, dar şi asentimentelor copilului despre ceea ce se întâmplă. În Carte pot fi incluse fotografii, desene,

premii, certificate, scrisori de la părinţii de îngrijire anteriori sau părinţii adoptivi şi părinţiinaturali, certificatul de naştere, genograma şi orice altceva care ar putea fi inclus de către

copil în mod particular. Este folosită cu scopul de a ajuta un copil, în special un copildat spre îngrijire sau adoptat, să-şi dezvolte un sens al identităţii şi de să-şi înţeleagă experienţele generate de separare sau plasament, să reducă confuzia şi neînţelegereaasupra acestor experienţe; să evite să folosească într-un mod nesănătos fanteziile înîncercarea de a coopera cu experienţele dureroase ale vieţii sale; să-şi amintească

persoane semnificative şi evenimente din copilărie; să menţină o evidenţă a celor maiimportante informaţii personale (certificat de naştere, informaţii medicale, fotografiicu membrii familiei, premii şcolare).

VI.9. Matricea ciclului de viaţă

Este o tehnică semnificativă pentru lucrul cu familia ai căreir membri se află în cicluri diferite de viaţă. Matricea ajută asistentul social să-şi ordoneze ideiledespre nevoile fizice, psihice, sociale ale membrilor familiei în raport cu ciclul deviaţă al fiecăruia dintre ei (Spânu, 1999).

VI.10. Genograma

Genograma sau arborele familial descrie tipurile de relaţii şi evenimentelecare s-au desf ăşurat de-a lungul generaţiilor. Naşterea, decesele, divor ţurile, crizele şialte evenimente semnificative de viaţă pot fi înregistrate pe scurt. O prezentare decaz de câteva pagini poate fi condensată într-o genogramă (V. Coushead, 1993).

Stadii de dezvoltare

Membrii

familiei0-1 2-4 5-7 8-12 13-17 18-22 23-34 35-60 61-75

Maria

(bunica) X

Ion (tata)

X

Iulia

(mama) X

Ionel X Mariana X




143

Genograma se completează de către asistentul social împreună cu familia şiajută la dezvăluirea regulilor nescrise ale familiei, secretelor, tabu-urilor.

Citirea unei genograme pe mai multe generaţii poate conduce la sesizareaanumitor evenimente care se repetă în familia respectivă cu o anumită frecvenţa(creşterea copilului de către mame singure, abuzul fizic, divor ţul etc.)

Pentru realizarea genogramelor, asistentul social trebuie să stabilească raporturi

autentice de comunicare cu membrii familiei, ceea ce conduce la diminuarea treptată asemnificaţiei miturilor şi tabu-urilor aduse de generaţiile trecute care pot crea obstacole înrezolvarea problemelor.

Exemple de coduri utilizate în realizarea genogramei:

VI.11. Harta eco

Precizează locul unei persoane sau a familiei sale în contextul social. Ca şi încazul genogramei, la întocmirea ei se va folosi un set de coduri - menţionat înlegendă. Harta eco ofer ă r ăspunsuri la următoarele întrebări (Hartman, A., 1983):

- Care sunt relaţiile dintre membrii familiei?

- Cum interacţionează familia cu rudele, prietenii şi vecinii?- Membrii familiei au locuri de muncă?- Copiii au acces la sistemul educaţional?- Care sunt performanţele intelectuale ale membrilor familiei?- Familia are un venit suficient pentru a acoperi cheltuielile de întreţinere, hrană,transport, educaţie?- Familia participă la activităţi religioase, sociale, politice, culturale?- Membrii familiei sunt marcaţi de stres?

Realizarea hăr ţ ii eco:- în centru se desenează persoana/ genograma familiei;- se trasează celelalte sisteme cu care interacţionează persoana/ familia;

- se simbolizează natura relaţiilor dintre familie/ individ şi mediul extern: relaţiile puternice cu o linie groasă, cele slabe cu o linie punctată, iar cele tensionate cu olinie continuă haşurată vertical;- se vizualizează sensul fluxului de resurse cu ajutorul săgeţilor (legăturile pot fidinspre şi spre sistemul familial, între anumiţi membri ai familiei şi sistemul exterioretc.).

Harta eco – exemplurelaţie solidă

persoana care se implică mai multrelaţie tranzitorie

Familiecu uncopil naturalşi unul adoptat

AvortFamiliecu doicopii

Bărbat34 ani

Bărbat

decedat34 75 Separare

Femeie 30ani

CăsătorieDivor ţ 30




144

relaţie tensionată

VI.12. Scala resurselor famil iale

Această scală, elaborată de Hope E. Leet, Carl J. Dunst (1994), evaluează modulde administrare a resurselor familiale (timp, bani, energie ş.a.m.d.) în concordanţă cunevoile familiei, dar şi cu ale fiecărui membru în parte şi evaluează preocupările şi

priorităţile familiale.

Scala ofer ă informaţii despre zonele de servicii unde familiile consider ă că lelipsesc resursele adecvate. Este un instrument de auto-testare ce conţine 30 de itemi.Fiecare item se punctează pe o scar ă de la 1 la 5 (de la insuficient la aproapeîntotdeauna suficient ). Persoana căreia i se aplica scala este rugată să r ăspundă laîntrebarea: În ce măsur ă următoarele resurse sunt suficiente pentru dumneavoastr ă şi

familia dumneavoastr ă? şi să marcheze cu X r ăspunsul care descrie cel de bine situaţiafamiliei sale.

Scorurile insuficiente sau rareori suficiente dovedesc faptul că acele nevoi nusunt satisf ăcute şi că ar trebui întreprinse acţiuni pentru a oferi / susţine resursele pentruo funcţionare normală a familiei.

În ce măsur ă

următoareleresurse suntsuficiente

pentrudumneavoastr ă şi familiadumneavoastr ă?

Nu se

aplică

Insuficiente

Rareori

suficiente

Uneori

suficiente

Aproape

întotdeaunasuficiente

Suficiente

Mâncarea pentru 2 mese pe ziCasă sauapartament

Loc demuncă

Biserică

Serviciusocial

Doctor

Familialărgită

Vecini

Dan45

Ana30

Vlad9

Şcoală Prieteni




145

Bani pentru acumpăra celenecesareHaine suficiente

pentru familiadumneavoastr ă Încălzire pentru

casă/apartamentInstalaţii / apă curentă Bani pentru a

plăti cheltuielilelunareSlujbă bună

pentru dvs. sau pentru soţ/ partenerÎngrijiremedicală pentrufamilia dvs.

Transportgarantat (maşină sau asigurat dealţii)Mobilă pentrucasă /apartamentTimp pentrusomn / odină suficientTimp pentrudvs. înşivă Timp pentrureuniuni

familialeTimp pentrucopil(i)Timp pentru soţ / partener sau

prieten apropiatTelefon sauacces la telefonDădacă pentrucopilul dvs.Îngrijire petimpul zilei

pentru copiluldvs.

O persoană cucare să vorbiţiAsistenţă stomatologică

pentru familiadvs.Bani pentru acumpăraechipamente/obiecte speciale

pentru copil(i)




146

Timp pentrusocializareTimp pentruîntreţinere şiîngrijireJucării pentrucopilul(ii) dvs.

Bani pentru acumpăra lucruri pentru dvs.Bani pentrudivertismentulfamilieiBani pentrueconomiiTimp pentrucălătorii/vacanţeBani pentrucălătorii/vacanţe

VI.13. Harta relaţiei sociale

Folosirea acestei tehnici are ca scop identificarea persoanelor care pot ofericlientului suport social. Gottlieb (1983) definea suportul social ca o informaţie, unsfat sau o acţiune cu efect asupra comportamentului şi stării emoţionale a clientului.Suportul social presupune, de asemenea, existenţa unei reţele oameni, grupuri cu careinteracţionează clientul în mod constant – şi cunoaşterea impactului pozitiv pe careaceste persoane le au asupra clientului.

În formarea reţelei sociale se parcurg următoarele etape (Whittaker, Tracy,

1989): completarea spaţiilor din hartă cu numele, prenumele persoanelor de suport(persoane care îl pot susţine şi care pot fi contactate de client pentru a oferi ajutor, persoane care-i sunt indiferente, dar care fac parte din viaţa sa).

Se începe de la segmentul gospodărie, se continuă cu alte familii, persoane dela locul de muncă sau de la şcoală, persoane cunoscute la biserică/ organizaţii/ club,alţi prieteni/ amici care nu au fost incluşi până acum, vecini, profesionişti de ladiferite agenţii/ fundaţii.

Organizaţii/ GospodăriaFundaţii

VeciniiAlte familii

Prietenii Biserica Serviciu/Şcoala




147

Rugaţi clientul să facă un top alcătuit din 15 persoane pe care poate conta şiariile/ domeniile în care are nevoie de ajutor. Completa ţi împreună cu clientulnumele persoanelor, tipul de ajutor pe care aceste persoane i-l pot oferi (direct,emoţional, informaţii, sfaturi), dar şi de cine este criticat, direcţia de ajutor (de la cinevine ajutorul şi pe cine poate el ajuta), gradul de apropiere, de cât timp se cunosc şicât de frecvent poate apela la ajutorul acestei persoane.

Numele şi prenumele persoanei suport Nume şi prenume client:1. 2. 15.

Arii:Gospodăria / alte familii / Serviciu/Şcoala / Organizaţii / Alţi prieteni /Vecini / Profesionişti / AlţiiSuport concret:deseori /uneori / rareoriSuport emoţional:deseori /uneori / rareoriInformaţii / Sfaturi:deseori /uneori / rareoriCritici:deseori /uneori / rareori

Direcţia de ajutor:împreună cu clientul /de la client / spreclientGradul de apropiere:nu prea apropiaţi / apropiaţi / foarteapropiaţiCât de des se întâlnesc:Deloc / uneori / o data pe luna /să ptămânal / zilnicDe când se cunosc:1 an / 1-5ani / mai mult de 5 aniSursa: Elizabeth M. Tracy, James K. Whittaker - Universitatea din Washington, Departamentul deAsistenţă Socială.

Este important să folosiţi harta şi grila reţelei sociale pentru a vedea modul de

raportare a clientului la situaţia-problemă, importanţa anumitor persoane şi detaliile privind rezolvarea situaţiei-problemă.

VI.14. Scala de sprijin familial

Elaborată de Carl J. Dunst, Vicki Jenkins, Carol M. Trivette (1994) eviden ţiază rolul persoanele şi grupurile de ajutor pentru membrii unei familii care cresc un copil.Este un instrument conceput pentru a evalua din punct de vedere calitativ nivelulsprijinului social între familii. Scala de sprijin familial este un instrument de autotestare.Cei care completează sunt rugaţi să noteze cu X r ăspunsul care descrie cel mai bine câtde utile au fost aceste resurse pentru familia lor în ultimele 3-6 luni. Clienţii sunt rugaţi

să evalueze, pe o sacr ă de la 0 la 5 (0 = inutile, 5 = extrem de utile) utilitatea a 18 potenţiale surse de sprijin. Fiecare dintre aceste surse de sprijin poate apar ţine unuia dindomeniile: rude, prieteni, colegi, organizaţii / fundaţii, servicii profesionale. Dacă osursă de ajutor nu a fost disponibilă pentru familia lor în această perioadă, se bifează varianta NA (nu se aplică). Punctajele mari sugerează faptul că familiile beneficiază desprijinul adecvat.




148

În ce măsur ă a fost de ajutor, fiecare dintre următoareleresurse, pentru familiadumneavoastr ă , în cre ştereacopilului?

Nu seaplică

Inutile Uneoriutile

Înmajoritateutile

Foarteutile

Extremde utile

Părinţii meiPărinţii soţiei / partenerei meleRudele soţiei / partenerei meleSoţia / parteneraPrietenii meiPrietenii soţiei / partenereiCopiii meiAlţi părinţiColegi de serviciuGrupuri de părinţiCluburi / Grupuri socialePreotul / membrii bisericiiMedicul de familie/ PediatrulŞcoalaCentrul de ziAjutor profesionist (asistentsocial, terapeut etc.)Agenţii profesioniste (serviciisociale, sănătate mentală etc.)Alte resurse

VI.15. Istoricul social

Cuprinde informaţii referitoare la: date cu valoare faptică şi interpretarea

semnificaţiei acestor date. Structura istoricului social (Spânu, 1998):- informaţii de identificare a subiectului (nume, prenume, data naşterii, adresa,telefon, statut marital, religie);

- motivarea întocmirii istoricului social de către asistentul social;- prezentarea succintă a problemei subiectului;- prezentarea familiei subiectului (relaţii între membrii familiei, raporturi inter-

generaţionale);- date despre sănătatea fizică şi mentală a subiectului;- date despre educaţia subiectului şi performanţa intelectuală;- date despre situaţia economică a subiectului;- date despre rezidenţă şi posibilitatea de deplasare a subiectului;- date despre resursele comunităţii necesare sprijinirii subiectului;

- observaţii şi recomandări.La realizarea istoricului social, asistentul social va utiliza atât observaţia, cât şi

documentarea folosind diverse surse de informaţii privitoare la client (instituţii, agenţii,asociaţii etc.). Realizarea istoricului social satisface exigenţele metodologice ale munciiasistentului social, întrucât cunoaşterea cu precizie a tuturor elementelor referitoare la viaţatrecută şi prezentă a subiectului influenţează rezolvarea problemelor şi dificultăţilor acestuia.




149

VI.16. Grila istoricului social

Metodă de organizare grafică şi prezentare a datelor referitoare la diferitele perioade ale vieţii. Se completează pe baza informaţiilor obţinute de la persoane, dar

şi cu informaţiile obţinute de la instituţiile de specialitate.anul vârsta localitatea familia şcoala starea de sănătate activităţi problemeanul naşterii

anul curent

VI.17. Analiza câmpului de for ţe

Presupune identificarea for ţelor care contribuie la rezolvarea unei probleme

sociale a unui singur client sau a unei familii. Este o tehnică de culegere a datelorcare ajută clientul să-şi canalizeze efortul pentru identificarea for ţelor generatoare deschimbare.Etapele sunt:

- stabilirea obiectivelor;- identificare factorilor/ for ţelor pozitive şi negative care determină schimbarea;- analiza for ţelor în termeni de influenţă (puterea for ţei de a produce schimbarea),

consecvenţă (stabilitatea în timp pe tot parcursul procesului de ajutor) şi oportunităţi(depistarea for ţelor favorabile/ vulnerabile care influenţează atingerea obiectivelor;

- identificarea actorilor sociali (persoane, grupuri, organizaţii) capabili să influenţezetrecerea de la un nivel scăzut la unul ridicat;

- selectarea strategiei de schimbare în vederea atingerii obiectivelor.

(+) (-)1. 1.2 23 3

VI.18. Matricea procesului decizional

Contribuie la stimularea clientului pentru a găsi alternative. În timpulîntrevederii dintre asistentul social şi client, se notează într-un tabel costurile şi

beneficiile unei activităţi, tabel care se analizează la sfâr şitul întrevederii de cătreclient, care va lua decizia finală.

Exemplu: Soţia victimă a violenţei domestice trebuie să aleagă dacă îşi păr ăseşte soţul sau se întoarce acasă.




150

alternativa – întoarcerea acasă COST BENEFICIU

Abuzul poate continuacopiii pot fi traumatizaţi

pe viitor ar putea fi serios r ănită

costuri medicale ridicate

se menţine reunită familiadeciziile dificile sunt amânatesoţul ar putea fi convins de importanţa

unui comportament pozitiv privind creşterea şi educarea copiilor.

alternativă – separarea în fapt şi divor ţulCOST BENEFICIUfrica de necunoscuttrauma divor ţuluilipsa banilorcheltuielile de divor ţ cheltuieli pentru încredinţarea copilului

frica, anxietatea au luat sfâr şitcopiii ar fi mai puţin speriaţiindependenţă o nouă viaţă

VI.19. Întruniri ale grupului familial

Întrunirile grupului familial reprezintă o întâlnire între părinţi, copii şi rude în cadrulcăreia sunt abordate dificultăţile cu care este confruntată familia, întrunirea fiind organizată şimonitorizată de asistentul social. Responsabilitatea acestuia constă în colectarea informaţiilordespre familia cu probleme de la instituţiile implicate în rezolvarea cazului. Pe lângă membrii familiei, sunt invitaţi la întrunirea grupului familial o serie de profesionişti care îşiexpun punctul de vedere propriu din perspectivă profesională.

Întâlnirea familială presupune trei etape:- în prima etapă - discutarea problemei în comun, de către membrii familiei;- în etapa a doua - discutarea problemei în comun, de către profesionişti

(profesori, medici, avocaţi, logopezi, psihologi, poliţişti etc.);- în etapa a treia, după retragerea profesioniştilor, sunt reluate discuţiile,stabilindu-se strategiile de rezolvare a problemelor.

Întâlnirile grupului familial:- accentuează discreţia şi, de obicei, nu se finalizează cu o trimitere a cazului

în instanţă, acolo unde pare a fi necesar;- orientează familia spre detectarea şi utilizarea punctelor puternice şi a

resurselor pe care le deţine şi, în funcţie de acestea, se elaborează planuri pentru ameliorarea situaţiei şi pentru noi abordări;

- permite organizarea întâlnirilor în mod corespunzător normelor culturii deorigine a familiei;

- maximizează responsabilitatea adulţilor, iar pentru copiii din familie are

valoare terapeutică;- dezvoltarea capacităţii familiei de a decide asupra unor probleme proprii prinutilizarea resurselor existente.

Modelul se fundamentează pe convingerea că familia are propria motivaţie de a-i proteja pe membrii săi, mai mult decât orice instituţie, reechilibrându-se competenţacu încrederea acordată de membrii familiei unii altora.




151

VI.20. Grupul în asistenţa socială

Asistenţa socială de grup este o “metodă esenţială de lucru în asistenţa socială, prin care se urmăreşte sprijinirea indivizilor pentru a-şi îmbunătăţi funcţionareasocială, pentru a face faţă mai bine problemelor personale, familiale şi comunitare,

prin intermediul experienţelor de grup” (Brown, 1992).În practica asistenţei sociale grupurile pot fi folosite cu scopul de a ajuta

persoanele să dezvolte noi modalităţi de relaţionare sau să le întărească şi să leîmbunătăţească pe cele deja dobândite. Grupul facilitează posibilitatea de a da şi a

primi ajutor de la ceilalţi membri, o mai bună comunicare, deprinderea unuicomportament asertiv etc. Grupul pune în contact oameni diferiţi, cu valori diferite,aducând un beneficiu la nivel informaţional şi ofer ă modele cognitive şicomportamentale noi, inclusiv noi modalităţi de rezolvare a problemelor. În grup,oamenii pot să-şi dezvolte şi să îşi exerseze capacitatea de a asculta, de a lucra în

echipă, de a lua decizii individuale şi colective.Asistenţa socială cu grupurile prezintă avantaje ca:

- majoritatea experienţelor umane se desf ăşoar ă în cadrul grupurilor, ceea ce face dingrup un mediu “natural” de lucru pentru asistentul social;- grupurile ai căror membri au nevoi similare pot deveni o sursă de sprijin reciproc şide rezolvare a problemelor;- atitudinile, sentimentele şi comportamentele pot fi schimbate prin intermediulsituaţiilor de grup;- în cadrul unui grup, fiecare membru poate fi o sursă de ajutor pentru ceilalţi;- un grup poate fi o sursă de “exerciţiu democratic”;- munca de grup poate fi mai economică în privinţa timpului şi a efortului depus deasistentul social.

Dar pot fi şi dezavantaje, precum:- confidenţialitatea, element esenţial al relaţiei de asistenţă socială, este mai greu de

păstrat în comparaţie cu munca individuală;- organizarea, planificarea şi implementarea grupului necesită o muncă foartecomplexă;- resursele necesare pentru realizarea grupului sunt mai mari;

- individul primeşte mult mai puţină atenţie din partea asistentului social decât încazul muncii individuale etc. (Brown, 1991).

Aplica ţ ia 3

Realiza ţ i un studiu de caz, utilizând metodele şi tehnicile specifice înasisten ţ a socială şi respectând etapele managemntului de caz (vezi şi cap.mana ementul de caz)




152

Etape ale lucrului cu grupul în asistenţa socială

1. Selecţia membrilorLa selectarea membrilor, trebuie să se ţină seama de următorii factori: vârstă,

sistem de valori, probleme comune ale membrilor, interes comun, capacitate de a lucraîn structura grupului, sexul etc.

Deoarece, în cele mai frecvente situaţii, grupurile se formează pe bazevoluntare, unul dintre factorii ce trebuie luaţi în considerare este gradul în carecandidaţii doresc să facă anumite schimbări în propria viaţă şi sunt doritori să facă eforturile necesare.

2. Recrutarea membrilorPractica arată că un contact direct este cea mai bună soluţie de recrutare a

membrilor. Potenţialii membri ar trebui să aibă acces la următoarele informaţii:- obiectivul grupului;- tehnici şi proceduri folosite;- calificarea liderului;

- serviciile care pot sau nu pot fi furnizate;- riscurile potenţiale ale membrilor;- modul de folosire a înregistr ărilor din timpul sesiunilor;- modul de distribuire a responsabilităţilor între lider şi participanţi.

3. Întâlnirile individuale preliminareÎn astfel de întâlniri, liderul trebuie să se concentreze asupra următoarelor aspecte:- identificarea şi stimularea dorinţei şi capacităţii potenţialilor membri de a face

parte din grup;- determinarea gradului de potrivire a unui potenţial membru cu tipul de grup şi

cu scopul grupului;- prezentarea procedeelor de lucru cu grupul, asumarea unor obligaţii reciproce

privind participarea la grup;

- clarificarea aşteptărilor liderului şi membrilor - ofer ă un cadru de referinţă pentru modul de abordare a grupului de către membri, ce doresc ei de la grup şice sunt dispuşi să ofere grupului pentru a avea succes. Este momentulîmpărtăşirii ideilor liderului asupra grupului, ceea ce doreşte el să fie realizat,responsabilităţile şi drepturile personale şi ale membrilor;

- stabilirea regulilor de bază - principiile etice ajută la stabilirea unui set minimde reguli, ca, de exemplu: păstrarea confidenţialităţii, interdicţia de a consumaalcool, prezenţa la sesiuni;

- explorarea avantajelor şi limitelor muncii de grup.4. Compoziţia grupului

Compoziţia depinde de tipul grupului. Soluţia la problema heterogenitate versusomogenitate se găseşte în scopurile particulare ale unui grup. În general, pentru o

anumită populaţie cu anumite nevoi, un grup omogen este mai potrivit decât unuleterogen. Similaritatea membrilor poate conduce la un grad mai înalt de coeziune(alcoolici, bătrâni, părinţi singuri, supraponderali etc.). De multe ori însă, este dedorit o structur ă eterogenă, care să ofere experienţa unor noi comportamente,deprinderi interpersonale, feed-back etc., care reproduc, de fapt, situaţii de viaţă reală.

5. Mărimea grupuluiMărimea grupului depinde de factori ca: vârsta clienţilor, experienţa liderului, tipul

de grup, problemele explorate ş.a. Numărul de membri trebuie să fie suficient de mareca să ofere posibilitatea interacţiunilor în grup şi suficient de mic pentru ca toţi membrii




153

să fie implicaţi şi să participe. De exemplu, un grup de copii poate avea 3-4 membri, întimp ce un grup de adolescenţi poate avea 6-8 membri, iar un grup de adulţi între 9-12membri.

6. Frecvenţa şi durata întâlnirilorFrecvenţa şi durata depind de stilul de conducere al liderului şi de tipul de

persoane din grup. În general, se foloseşte o frecvenţă de 1-2 întâlniri să ptămânale,

timp de 90-120 minute. Durata grupului ar trebui stabilită şi anunţată încă de laformarea grupului, pentru ca membrii să cunoască intervalul în care vor lucra (ex., pentru elevi sau studenţi 14 să ptămâni, durata unui semestru).

7. Locul de desf ăşurare a întâlnirilorEste de preferat o camer ă f ăr ă mult mobilier, care ofer ă posibilitatea formării

unui cerc, astfel încât membrii să se poată vedea reciproc, să se poată mişca în voie şi să poată stabili un contact fizic. Intimitatea este esenţială, de aceea, trebuie eliminaţifactorii perturbatori.

8. Participare voluntară şi involuntară De dorit este o participare voluntar ă, dar, de multe ori, apar grupuri în care membrii

sunt "desemnaţi" să participe. În astfel de cazuri, furnizarea de informaţii despre grup,învăţarea membrilor cum să participe, orientarea membrilor către procedurile de bază

sunt esenţiale. Este benefic să informăm membrii că deşi ei nu au de ales în ceea ce priveşte participarea, ei vor decide în ceea ce priveşte modul de a-şi petrece timpul îngrup.

9. Tipul de grup propus - Grup deschis/Grup închisGrupurile deschise sunt caracterizate de modificarea structurii membrilor. Grupul

continuă şi, în timp ce unii membri pleacă, alţii sunt admişi. Grupurile închise au deobicei o limită de timp stabilit, iar membrii se aşteaptă să r ămână până la sfâr şit, f ăr ă amai apărea noi membri. Există avantaje şi dezavantaje pentru fiecare din cele două tipuri. Din cauza unei mobilităţi prea ridicate, ar putea exista o lipsă de coeziune, iar omobilitate moderată ar putea aduce o stimulare mai intensă a membrilor.

10. Construirea unor scheme de evaluareEvaluarea muncii realizate este o componentă importantă de care trebuie să se ţină

seama şi care trebuie concepută în funcţie de structura şi obiectivele grupului.11. Rezolvarea problemelor în cadrul grupurilor

Rezolvarea problemelor în cadrul grupurilor urmează, de obicei, aceleaşi stadiica şi în alte domenii. Ex., un model de rezolvare a problemelor în cadrul grupurilorsau a echipelor de lucru.- Definirea problemei - cu cât o problemă este mai bine identificată şi definită, cu

atât este mai uşor să fie rezolvată. În cazul grupurilor, asistentul social împreună cu membrii grupului definesc problema, se concentrează asupra acesteia învederea clarificării ei şi recunoaşterea diferitelor implicaţii Este important să seevite presupunerea că problema este clar ă încă de la începutul discuţiilor, iar lafinalul discuţiilor problema ar trebui să fie definită printr-o propoziţie sau o

frază.- Istoricul problemei - această etapă implică întrebări de genul: ”De cât timpexistă problema?” / ”Ce contribuie la aceasta?” / “Ce încercări de rezolvare s-auf ăcut?” / “Cum s-a acţionat?” Perspectiva asupra istoricului problemei schimbă sau nu modul de definire a acesteia?

- Soluţii alternative - scopul etapei este de a obţine cât mai multe alternative de lamembrii grupului. Utilizarea tehnicii brainstorming este utilă.

- Evaluarea avantajelor şi dezavantajelor fiecărei alternative - se analizează aspectele pozitive şi negative şi se iau în considerare fezabilitatea, relevanţa faţă




154

de problemă, posibilele efecte secundare, atitudinea membrilor şi relaţia cost- beneficiu.

- Alegerea soluţiei - această etapă reprezintă procesul propriu-zis de luare adeciziilor, prin alegerea unei singure alternative. Opţiunea selectată ar trebui să ofere cea mai bună soluţie la problema definită. Selecţia este f ăcută, de obicei,

pe baza unor criterii referenţiale clare, stabilite de întreaga echipă.

- Planificarea aplicării deciziei luate - este important ca echipa să facă planuridetaliate pentru aplicarea deciziei care să cuprindă modul în care să se tratezeimplicaţiile oricărei acţiuni propuse (care pot uneori determina grupul/ echipa să se întoarcă la etapa luării deciziei şi să îşi revizuiască decizia). Este util pentrumembri să împartă responsabilitatea pentru aplicarea deciziei. Această etapă implică întrebări de genul: “Cine … / “Cum… / Când…/ Unde…?”

- Evaluarea rezultatelor - această etapă implică întrebări de genul: “Soluţiaaplicată a îmbunătăţit sau nu situaţia?” / “Au fost anticipate consecinţele?” / “Acoincis decizia cu valorile voastre?”.

- La acest moment se poate vedea modul în care s-a schimbat sau nu starea /situaţia de la care s-a pornit. În funcţie de acest lucru se pot stabili eforturileviitoare. De multe ori, evaluarea duce la un nou efort de rezolvare a unei

probleme, ceea ce înseamnă că etapele prezentate mai sus trebuiesc reluate.

Aplica ţ ia 4

Alege ţ i un tip particular de grup şi o “popula ţ ie ţ int ă” (copii, adolescen ţ i, adul ţ ietc.) şi parcurge ţ i următorii itemi:- tipul de grup- scopul grupului- obiective- recrutarea membrilor, încheierea contractului- reguli ale grupului- teme / întâlnire de grup- activit ăţ i specifice fiecărei temei/ întâlniri- evaluare

Men ţ iona ţ i calit ăţ ile necesare unui asistent social pentru a lucra cu grupurile.




155

VII. SUPERVIZAREA

Odată cu dezvoltarea profesiei de asistent social a apărut tot mai evidentă nevoia unei activităţi de supervizare a muncii. De-a lungul timpului s-au dat maimulte definiţii supervizării. Astfel, în lucrarea Supervision in Social Work (1967),supervizarea era definită ca fiind “procesul educaţional în care o persoană cu oanumită pregătire şi experienţă îşi asumă r ăspunderea pregătirii unei persoane cumai puţină pregătire şi experienţă“. Prima ediţie a lucr ării Encyclopedia ofSocial Work (1965) consider ă supervizarea ca fiind un proces educaţional, în timp ceîn ediţia a doua (1971) şi în cea de-a treia (1977) a aceleaşi lucr ări se accentuează rolul administrativ al supervizării.

Alte definiţii au venit în completarea acestora, aducând, pe lângă roluleducativ, administrativ, pe cel de suport moral.

De-a lungul timpului celor trei roluri ale supervizării: administrativ (decoordonare a activităţii în scopul menţinerii acesteia la standarde acceptabile),educaţional (cu rol în stabilirea unui nivel informaţional - educaţional ridicat şi deci acompetenţei profesionale) şi suportiv (de acordare a sprijinului emoţional), li s-auconferit niveluri de importanţă diferite.

Suportul emoţional, spre deosebire de rolul administrativ al supervizării careduce la îmbunătăţirea performanţelor printr-o mai bună organizarea a muncii,sporeşte performanţele prin mărirea eficienţei muncii datorate diminuării stresului şivalorizării muncii persoanei în cauză.

Performanţele apar în funcţie de abilităţile persoanei şi de gradul de motivaţieal acesteia. O supervizare administrativă şi educativă eficientă pot duce la

îmbunătăţirea abilităţilor persoanei în desf ăşurarea unei activităţi, dar nu garantează un randament crescut al muncii decât în cazul în care acestea sunt însoţite şi de omotivaţie crescută pentru profesie şi aici un rol important îl are funcţia suportivă asupervizării.

Concluzia care se desprinde este că toate elementele supervizării, atât celadministrativ, cel educativ cât şi cel suportiv, sunt mai degrabă, componente care seintercondiţionează, decât păr ţi distincte ale acesteia, iar randamentul muncii depindede toate cele trei aspecte amintite.

Dacă cu mult timp înainte supervizarea însemna control ierarhic, monitorizare,evaluare etc., astăzi, profesionalizarea muncii a determinat mutarea accentului de pesarcină pe optimizarea personală pentru dezvoltarea competenţelor profesionale înscopul eficientizării muncii şi creşterii calităţii intervenţiilor angajatului.

În munca socială supervizarea are şi funcţie de autocunoaştere şi de perfecţionare, subiectul central al discuţiilor fiind: sentimentele, tr ăirile, conflictele, problemele din sfera profesională cotidiană a supervizatului. Toate acestea vor fireflectate şi vor fi valorificate în activitatea profesională ulterioar ă.

Supervizarea s-a dovedit necesar ă în special pentru profesiile sociale şiterapeutice ca instrument indispensabil, atâta timp cât subiectivitatea, unele conflictenerezolvate sau chiar unele situaţii aparent f ăr ă ieşire din planul profesional sunt

prelucrate şi corectate în cadrul unei discuţii cu caracter de reflecţie, de regulă, cu unexpert extern.




156

În concluzie, supervizarea are sarcina de a dezvolta capacitatea supervizatului dea desf ăşura activitatea profesională reflectată, astfel încât activitatea pur întâmplătoareva trebui transformată în activitate conştientă prin teoriile practice disponibile şicunoştinţele despre propria persoană.

În instituţiile din cadrul sistemului serviciilor sociale scopul supervizării este deeficientizare a muncii şi de creştere a calităţii implicării asistenţilor sociali în munca

socială.Supervizarea se refer ă la planul strict profesional şi se realizează cu participareaunui supervizor, care este o persoană cu un punct de vedere obiectiv asupra a ceea ce se

petrece.Supervizarea ajutând supervizatul să-şi reflecteze propria situaţie sau atitudine într-osituaţie dată, având rol de oglindă.

Etapele procesului de supervizare sunt similare celui terapeutic, având originileîn psihoterapie, dar diferenţiindu-se fundamental de aceasta prin problematica abordată şi obiectivele procesului în sine. În supervizare sunt atinse doar acele laturi şi probleme

personale care au tangenţă cu cadrul profesional vizând îmbunătăţirea şi optimizarea personală din perspectiva competenţelor necesare în plan profesional. Dar fiindorientată pe individ (persoana supervizatului şi mai puţin pe sarcină şi obiective) şi

apelând la metode fondate prin teorii psihologice, există riscul transformării relaţieisupervizat – supervizor în relaţie terapeutică.Etape ale procesului de supervizare:1. Cunoaştere prin:

- prezentarea conţinutului din sfera muncii sociale: situaţii, conflicte,comportamente, atitudini, relaţii;

- reflecţie asupra conţinutului muncii sociale, prin prelucrarea descriptivă şiraţională;

- autoreflecţie - în mod activ şi autentic asupra propriilor atitudini;- crearea unor relaţii între efectele propriilor acţiuni, consecinţe şi ceilalţi;- analiză şi autoanaliză.

2. Conştientizare: momentul în care supervizatul realizează anumite aspecte relevantedespre propria atitudine în contextul muncii sale. Aproape întotdeauna procesul deconştientizare este însoţit de deblocarea tensiunilor emoţionale determinate de scoatereala iveală a unor aspecte ascunse până atunci planului conştient.3. Autoacceptare: aducând-se în planul conştiinţei aspecte referitoare la propria

persoană, care până la acel moment au fost plasate în umbr ă, se pot mobiliza resursele pozitive, iar limitele personale pot fi mult mai uşor acceptate. Această etapă estemarcată de creşterea gradului de acceptare a propriilor atitudini şi comportamente şi esterezultatul proceselor de analiză şi reflecţie de pe parcursul întregii supervizări.

Supervizarea se poate realiza individual şi în grup.În cadrul şedinţelor de supervizare individuală se întâlnesc două persoane:

supervizorul şi supervizatul şi se urmăreşte atingerea următoarelor obiective:

-

dezvoltarea capacităţii de a percepe şi de a controla propriile sentimente şi atitudini ;- descoperirea punctelor tari şi a punctelor slabe;- dezvoltarea capacităţii de a lucra pe baza unei planificări şi reflecţii critice ;- analiza tendinţelor de comportament ;- prelucrarea imaginii despre sine în aspecte relevante ale muncii profesionale, pentru

ca aceasta să devină mai compatibilă cu realitatea.În cadrul şedinţelor de supervizare de grup se întâlneşte un supervizor şi un grup

de aproximativ şase supervizaţi. Prin supervizarea de grup se urmăreşte atingereaurmătoarelor obiective:




157

- conştientizarea propriilor tr ăiri, comportamente şi efectele acestora asupracelorlalţi ;

- descoperirea punctelor tari şi a punctelor slabe;- dezvoltarea competenţei sociale;- dezvoltarea capacităţii de comunicare în grup;- dezvoltarea capacităţii de a lucra în grup;

- dezvoltarea capacităţii de a folosi constructiv propunerile şi percepţia altora;- dezvoltarea capacităţii de a se confrunta constructiv cu alte păreri;- dezvoltarea capacităţii de analiză şi rezolvare a problemelor.

Supervizarea, ca metodă de dezvoltare profesională şi personală determină realizarea unui management de caz corect, acumularea de noi cunoştinţe despreteoria şi practica asistenţei sociale, ofer ă suport emoţional, prevenind stresul şiepuizarea, face ca munca în echipă să fie mai eficientă şi, nu în ultim rând, realizează o mai bună înţelegere a clientului şi prin aceasta o mai bună activitate practică.

În loc de concluzie

Procesul de ajutor presupune parcurgerea, împreună cu clientul, a fazelor derezolvare a unei probleme: studiere problemei şi a contextului care a declanşat-o,elaborarea diagnosticului în urma analizării problemei, parcurgerea unei scheme deintervenţie care presupune schimbarea şi rezolvarea problemei, şi nu în ultimul rândevaluarea calităţii intervenţiei.

Metodele şi tehnicile ce pot fi utilizate în etapa de studiere a problemei şi acontextului care a declanşat-o sunt: completarea listei cu probleme, povestea vieţii,scrisori ale clientului pentru asistentul social (client din penitenciar), observareaclientului în mediul său (vizita la domiciliul clientului, observarea copiilor la şcoală,întâlniri cu toţi membrii familiei), observarea clientului în situaţii simulate de asistentulsocial (joc de rol), auto-observarea, auto-monitorizarea (înregistr ări video, jurnal),

intervievarea, genograma, harta eco, harta reţelei sociale, folosirea informaţiilor de laalte agenţii / instituţii, ziare, şcoală, fişe medicale, rapoarte etc.Folosirea acestor tehnici confer ă asistentului social posibilitatea realizării

referatului iniţial de evaluare (cunoaşterea necesităţilor clientului şi a resurselor care pot fi folosite în sprijinul lui) şi saltul la o altă etapă a procesului de ajutor - planificareaintervenţiei.

Metodele de intervenţie în asistenţa socială pot avea asemănări sau pot fi diferiteîn funcţie de ceea ce au în atenţie. Unele difer ă în termenii supoziţiilor principale prinmodul şi cauza pentru care se produce schimbarea, iar altele difer ă prin caracteristicileclienţilor. Nu se poate afirma că o metodă este superioar ă alteia.

Tehnicile folosite de asistentul social sunt diferenţiate în funcţie decaracteristicile şi nevoile clientului şi în concordanţă cu specificul serviciului social. De

exemplu, intervenţia poate fi centrată pe:- client – prin sporirea auto-înţelegerii şi sentimentelor de auto-apreciere printr-un

proces non-directiv de ajutor cu accent pe ascultarea activă, reflectare şi explorareagândurilor şi a sentimentelor clientului. Schimbarea se produce când suntidentificate şi examinate anumite bariere psihologice auto-impuse, în felul acestaîmpiedicându-se dezvoltarea personală pozitivă, a potenţialului înnăscut alclientului;

- sarcină – sarcinile ce trebuie îndeplinite pot lua mai multe forme: luarea unei deciziiîntr-un anumit interval de timp, asigurarea resurselor de care este nevoie, învăţareaunei deprinderi, exprimarea grijii pentru cineva implicat etc. Sarcinile mai mari sunt




158

transformate în sarcini mai mici în aşa fel încât clientul să aibă succes şi să fiemotivat. Prioritare sunt preocupările pentru limitarea numărului de sarcini la două sau trei pe să ptămână. O astfel de structurare şi limitare temporală ajută clientul să r ămână focalizat şi să-şi mobilizeze resursele proprii. Modelul este unul empiric,accentuând monitorizarea şi măsurarea sau evaluarea îndeplinirii sarcinilor;

- solu ţ ie - pe natura soluţiilor date de client la o problemă şi nu pe natura problemei.

Sarcina profesionistului este de a ajuta clientul să identifice şi să aplice propriilesoluţii. Sunt folosite diferite tehnici care ajută clientul să recunoască faptul că eldeţine un oarecare control asupra problemei şi are unele idei aplicabile pentru a orezolva cel mai bine;

- criză - a acţiona activ influent psiho-social pe durata unei perioade de dezechilibru pentru a aplana impactul imediat al unor evenimente stresante, neplăcute şi pentru aajuta la mobilizarea capacităţilor psihologice şi a resurselor sociale ale persoanelordirect afectate de această criză. Eforturile de intervenţie au două scopuri principale:să liniştească sau să tempereze evenimentele, să susţină persoana şi să o ajute princlarificare terapeutică imediată şi orientare pe perioada crizei. Această metodă difer ă de celelalte deoarece presupune: luarea legăturii imediat cu clientul şi r ăspuns rapiddin partea celui care ofer ă ajutor, lucrul într-un timp limitat, atenţia focalizată pe

configuraţia crizei (natura producerii evenimentului şi sensul subiectiv al acestuia pentru client), accentuarea deciziilor luate pentru ajutorarea clientului şi trecerea laacţiune, mobilizarea resurselor de ajutor din cadrul reţelei sociale a clientului.

Evaluarea procesului de ajutor nu este o etapă finală, ci o sumă de evaluări şi(re)evaluări ale schimbărilor la care clientul participă.Şi, în final, să nu pierdem din vedere faptul că supervizarea conduce la un bunmanagement de caz, la dezvoltarea personală, la acumularea de noi cunoştinţe, laintrospecţie, ofer ă suportul emoţional şi previne stresul şi face ca munca în grup să fie mai eficientă.

Bibliografie

Bibliografie selectivă 1. Alfred, B., The Helping Interview, Houghton Mifflin Company, 19742. Backhaus, K., Last book: Tools for Working with Children in Placement, Social

Work, 29, nov-dec., 19843. Barker, R., The Social Work Dictionary, 3rd, Editura N.A.S.W. Press, Washington,

D.C., 19954. Cannawaay, R. S., Sentri, M. Social Work Practice, Englawood Cliffs, H Y.

Prenlice Hall. 19885. Chelcea, S., Tehnici de cercetare sociologică , Editura SNSPA, Bucureşti, 20016. Cormier, W., Cormier, S., Interviewing Strategies for Helpers, Brooks/Coole,

California, 19917. Coulshed, Veronica, Practica asisten ţ ei sociale, Editura Alternative, Bucureşti,19938. Davies, M., The Essential Social Worker , London, Heinemann, 19949. Dunst, C. J., Trivette, C. M., & Deal, A. G. (eds.), Supporting and strengthening

families. Cambridge, MA: Brookline Books, 199410. Edwards, R. (coord), Enciclopedia of social work , 18th edition, NASW Press, 198711. Egan, Gerard, The Skilled Helper, A Systematic Approach to Effective Helping.

Loyola University of Chicago, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove,California,1990




159

12. Finn J. şi Rose S., „Development and validation of interview skills role – play test”în Social Work Research and Abstracts, 1982

13. Gal, D., Metode de grup în asisten ţ a socială , suport curs, Universitatea Babeş –Bolyai, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, 2007

14. Goddlieb, B., Social Suport Strategies: Guidelines for Menthal Health Practice,Sage, 1983

15. Hepwort ,D. H şi Laersen , J A., Direct Social Work Practice, Belmant California,Wadswarth Publishing Company, 199016. Horejsi, Ch., Foster Family Care, Springfield, III: Charles C. Thomas, 197917. Irimescu, Gabriela, De la general la specific în practica asisten ţ ei sociale, Revista

de cercetare şi intervenţie socială, 1/ 200318. Irimescu, Gabriela, Tehnici specifice în asisten ţ a socială. Curs. Editura Univ. „Al.I.

Cuza” Iaşi, 200219. Ivey, A.E. Intentional Interviewing and Counseling: Facilitating Client

Development. Pacific Grove, Ca., 198820. Miftode, V. (coord.), Dimensiuni ale asisten ţ ei sociale, Editura Eidos, Botoşani,

199521. Miftode, V.(coord.), Ac ţ iune socială în perspectivă interdisciplinar ă, Editura

Proema, Baia Mare, 199922. Miftode, V., Metodologia sociologică. Metode şi tehnici de cercetare sociologică ,

Editura Porto-Franco, Galaţi, 199523. Miftode, V. (coord.) Sociologia popula ţ iilor vulnerabile, Editura Universităţii

„Al.I.Cuza” Iaşi, 200424. Neamţu, G., Bocancea, C., Elemente de Asisten ţă Socială , Editura Polirom, Iaşi,

200025. Neamţu, N., Fabian, A., Metode şi tehnici de asisten ţă socială a familiei – Ghid

practic, Editura Word System, Cluj-Napoca, 200126. Payne, M.S., Modern Social Work Theory, Second Edition, Macmillan Press, SUA,

199727. Pettes, Dorothy, Supervision in Social Work. A Method of student training and staff

development, Second Edition , N.I.S.W., London, 196928. Pincus, A., Minahan, Anne, Social Work Practice: Model and Methods, Itasca, III,

Editura Peacock, 197329. Shubert, M., Interviewing in Social Work Practice, New York Council in Social

Work Education, 199130. Sheafor, W.B., Horejsi, R.C., Horejsi, A. Gloria, Techniques and guidelines for

Social Work Practice, Fourth Edition, Allyn and Becon, SUA, 199731. Spânu, Mariana, Introducere în asisten ţ a socială a familiei şi protec ţ ia copilului,

Editura Tehnica, Chişinău, 1998



Introducere

I. Forme de proiectare socială

II. Tipuri de intervenţie socială

III. Condiţii pentru realizarea schimbării

IV. Rezolvarea problemelor sociale prin intermediul

proiectelor de intervenţie

V. Elementele proiectelor de intervenţie AnexaMetodologia elabor ării proiectelor de intervenţie

METODOLOGIA ELABORĂRII

PROIECTELOR

Conf. dr. tefan COJOCARU

C U P R I N S



Metodologia elabor ării proiecelor de intervenţ ie

163

Introducere

Obiective:

Metodologia elabor ării proiectelor de intervenţie are următoarele obiective:

• cunoaşterea şi utilizarea conceptelor disciplinei;

• înţelegerea rolului proiectelor de intervenţie în schimbarea socială;

• parcurgerea etapelor de proiectare a intervenţiei;

• învăţarea prin exerciţii a modului de concepere a unui proiect de intervenţie;

• aplicarea cunoştintelor teoretice acumulate la alte discipline într-un demers apli-

cativ coerent;

• conştientizarea rolului proiectelor în managementul contemporan şi a oportu-

nităţilor de a obţine un loc de muncă adaptat la nevoile actuale;

• experimentarea cunoştintelor la realitatea actuală.

Tematica

Disciplina “Metodologia elabor ării proiectelor” are următoarea tematică:

• Definiri conceptuale: proiect de intervenţie, program, proiect de finanţare

• Intervenţie şi schimbare socială

• Proiectarea ca premisă a schimbării

• Tipuri de proiecte de intervenţie: de dezvoltare comunitar ă, proiecte globale,

proiecte par ţiale, proiecte personalizate/individualizate

• Condiţii obligatorii pentru elaborarea unui proiect de intervenţie eficient

• Etapele elabor ării proiectului de intervenţie

• Identificarea şi diagnoza problemei sociale

• Stabilirea obiectivelor proiectului şi operaţionalizarea acestora în activităţi şi acţiuni• Delimitarea populaţiei ţintă şi a grupurilor de beneficiari

• Analiza SWOT a mediului intern şi extern

• Cooperare şi/ sau parteneriat: asemănări şi deosebiri

• Rezultate aşteptate şi factori de risc ale proiectului

• Procesul de evaluare

• Construirea bugetului proiectului



Ştefan COJOCARU

164

Creditele acordate acestei discipline sunt prezentate în contractul de studii al

dumneavoastr ă pe care îl încheiaţi la începutul fiecărui an de studiu.

Modalitatea de evaluare a activi tăţii studenţilor

Evaluarea studenţilor la această disciplină va lua în considerare atât activitatea

de la seminar, cât şi cea legată de pregătirea în domeniul urmând portofoliul de lectur ă.

Evaluarea activităţii de la tutoriale se va face în func ţie de prezenţă şi de

participarea activă la întâlniri. Punctajul obţinut la seminar va fi 50% din nota finală.

Fiecare student va realiza 5 teme care îl vor ajuta pentru realizarea proiectului. Aceste

teme se predau profesorului în timpul semestrului (la a doua întâlnire de tutorat). Pentru

fiecare temă se stabileşte un termen limită de predare. Fiecare temă poate fi notată cu

maximum 20 de puncte. Astfel, în total, fiecare student poate acumula maxim 100

puncte pentru activitatea de seminar, ceea ce corespunde notei 10.

Temele sunt următoarele:

1. Identificarea unei probleme sociale şi analiza acesteia

2. Stabilirea obiectivelor proiectului şi verificarea acestora conform criteriilor

SMART

3. Stabilirea indicatorilor cantitativi şi calitativi pentru fiecare obiectiv în parte

4. Operaţionalizarea obiectivelor în activităţi şi identificarea factorilor de risc

pentru fiecare activitate în parte

5. Analiza SWOT şi calculul Bugetului estimativEvaluarea pregătirii teoretice prin parcurgerea portofoliului de lectur ă va consta

în prezentarea unui proiect de intervenţie, care urmează şi satisface cerinţele actualului

Ghid. Contribuţia notei la acesta este 50% din media finală.

Condiţii pentru pregătirea proiectelor

Dimensiunea costurilor proiectelor

În cadrul programului vor fi propuse proiecte cu un cost total de maxim 50.000EURO.

În cadrul programului, finanţarea nu poate depăşi 90% din totalul proiectului.

Restul sumei va trebui să fie acoperită de partenerii acestuia (aşa cum apreciaţi ca

iniţiatori).

Suma: studenţii sunt liberi să decidă asupra costurilor totale ale proiectului. Cu

toate acestea, sumele solicitate nu trebuie să depăşească 50.000 EURO.




165

Cheltuielile de personal să nu depăşească 30% din bugetul total al proiectului.

Din suma totală necesar ă proiectului, 10% va fi asigurată de un virtual partener.

Durata proiectului nu trebuie să depăşească 12 luni.

Proiectele trebuie să se încadreze în unul din cele 15 domenii care sunt prezen-

tate mai jos.

Domenii

• Propunerile înaintate trebuie să se încadreze în următoarele domenii:

• Diminuarea fenomenului de violenţă domestică

• Integrarea socială a rromilor

• Dezvoltarea spiritului comunitar

• Reducerea abandonului şcolar

• Strategii pentru reducerea săr ăciei dintr-o comunitate

• Integrarea socială a copiilor str ăzii

• Asistenta şi protecţia socială a persoanelor cu handicap

• Lupta împotriva drogurilor

• Prevenirea apariţiei sarcinilor nedorite în rândul tinerelor sub 18 ani

• Reducerea fenomenului cer şetoriei

• Strategii pentru stoparea traficului de carne vie

• Reintegrarea socială a foştilor deţinuţi

• Reintegrarea profesională a persoanelor disponibilizate• Reducerea criminalităţii dintr-o comunitate.

Costuri eligibile

Costurile legate de personalul implicat în cadrul proiectului, corespunzând

salariilor plus plata asigur ărilor sociale şi a altor sume aferente salariilor; salariile şi

costurile aferente.

Transport şi diurne pentru personalul care participă la derularea proiectului, cu

condiţia să corespundă sumelor de pe piaţă.

Costuri legate de achiziţionarea de echipament (nou sau folosit) şi servicii

(transport, închiriere etc.), cu condiţia să corespundă preţurilor de pe piaţă;

Costuri legate de consumabile şi birotică;

Costuri legate direct de cerinţele contractuale (diseminarea informaţiei, evalua-

rea proiectului, auditare, traducere, asigurare, instruirea specifică a persoanelor impli-

cate în proiect, etc.).



Ştefan COJOCARU

166

Un fond de rezervă de maximum 5% din costurile directe eligibile.

Contribuţia partenerilor poate să fie în bani şi/sau în natur ă. Contribuţiile trebuie

să fie eligibile şi relevante pentru proiect. Contribuţia ‘în natur ă’ este evaluată în costul

total al proiectului.

Notă: costul total al proiectului include atât contribuţia cerută cât şi cea a partenerilor.Dacă bugetul dumneavoastr ă include contribuţii în natur ă, explicaţi cum aţi calculat

valoarea lor financiar ă.

⎭ Vă rugăm completaţi formularul cu atenţie pentru a uşura procesul de evaluare.

Exprimaţi-vă clar şi oferiţi suficiente detalii pentru a vă asigura că ideile Dvs sunt

corect înţelese, în special în ceea ce priveşte modul în care vor fi atinse obiectivele

proiectului, beneficiile care vor rezulta de pe urma proiectului şi măsura în care

proiectul propus se încadrează în obiectivele programului de finanţare.

⎭ Proiectele şi anexele trebuie să fie tehnoredactate.

⎭ Proiectele trebuie să fie predate profesorului într-un dosar cu şină, pe care vor fi

trecute datele de identificare ale studentului şi titlul proiectului.

Precizare: Formularul de elaborare a proiectului reprezintă o adaptare a Formularului

utilizat pentru elaborarea cererilor de finanţare în Programul Phare a Uniunii Europene.

Alegerea acestei metodologii a fost determinată de faptul că aceasta este bine elaborată

şi reprezintăun instrument pentru exersarea practicilor de elaborare a proiectelor, pentru

adaptarea cunoştinţelor viitorilor profesionişti la nevoile existente şi viitoare în dezvol-

tarea managementului prin proiecte.




167

I. Forme de proiectare socială

Planificarea socială înseamnă pentru unii autori “dezvoltarea, expansiunea şi

coordonarea serviciilor sociale şi a politicilor sociale utilizând raţional resursele pentru

rezolvarea problemelor atât la nivel local, cât şi la cel societal” (Lauffer, 1981:583).

Acest proces de planificare se realizează prin proiectarea unei intervenţii sociale

pornind de la o analiză a nevoilor, evaluarea serviciilor existente, identificarea şi

analiza problemei sociale, găsirea unor soluţii pentru a conduce schimbarea într-un

sens dorit.

Proiectarea intervenţiei sociale doreşte să facă legătura între o situaţie prezentă nedorită către o situaţie viitoare dezirabilă. De aceea, proiectul reprezintă o punte între

prezent şi viitor, o idee născută din analiza unei situaţii actuale pentru schimbarea

acesteia sau din previziunea unei situaţii viitoare nedorite. Procesul de proiectare este

unul complex, care presupune o bună cunoaştere şi înţelegere a problemelor, a

disfuncţionalităţilor existente în cadrul sistemului social. În funcţie de modul de abor-

dare a problemei actuale şi de raportare la viitor, întâlnim patru tipuri de abordare a

proiectării sociale (Brueggemann, 1996: 249-253): (1) proiectarea reactivă; (2) proiec-

tarea inactivă; (3) proiectarea proactivă; (4) proiectarea interactivă.

Proiectarea reactivă

Acest tip de proiectare urmăreşte restaurarea trecutului prin identificarea

disfuncţionalităţilor prezente şi înlăturarea acestora.

Cele mai multe dintre proiecte sunt gândite după această logică, de a interveni

pentru restabilirea echilibrului sistemului social. Din perspectiva acestor proiecte, o

problemă socială reprezintă o disfunc ţ ie socială apărută datorită unor modificărinedorite intervenite în sistem. Din acest punct de vedere, cele mai importante momente

ale proiectării sociale sunt reprezentate de identificarea problemei, a cauzelor care au

condus la apariţia acesteia, înlăturarea acestor cauze şi construirea soluţiilor pentru

restabilirea echilibrului. Ne amintim de primii ani de după 1989, când erau luate drept

modele pentru reconstrucţie socială cele din istoria interbelică, perioadă considerată de

referinţă pentru dezvoltarea societăţii româneşti.



Ştefan COJOCARU

168

În domeniul asistenţei sociale, proiectele reactive gândesc rezolvarea unei

probleme sociale prin anularea cauzelor care au generat-o (de exemplu, un proiect de

diminuare a violenţei domestice generată de consumul de alcool, este conceput ca o

intervenţie pentru reducerea ratei de alcoolism).

Proiectarea inactivă

Proiectarea inactivă încearcă să conserve prezentul prin prevenirea schimbărilor

care ar putea conduce la apariţia unor disfuncţii sociale latente. Prezentul este

considerat ca o situaţie acceptabilă aşa cum este, iar intervenţia propusă în cadrul

proiectului are menirea de a păstra structura existentă.

Proiectarea inactivă nu înseamnă imobilitate socială, încremenirea într-o

structur ă considerată ideală, ci dimpotrivă, este văzută ca o modificare permanentă aelementelor componente pentru păstrarea echilibrului existent. În asistenţa socială

aceste proiecte se centrează îndeosebi pe prevenirea apariţiei unei noi probleme sau

amplificării acesteia (de exemplu, în domeniu protecţiei copilului un proiect inactiv este

cel care urmăreşte reducerea numărului de copii instituţionalizaţi prin prevenirea intr ării

lor în mediu rezidenţial).

Proiectarea proactivă

Această formă de proiectare este orientată către viitor, acesta fiind văzut ca o

sumă de oportunit ăţ i. Schimbarea este concepută doar ca progres şi acesta poate

fi realizat numai în măsura în care se pregăteşte acest lucru.

Prin acest tip de proiectare se urmăreşte mereu dezvoltarea; ea este centrată mai

mult pe planificare, decât pe rezolvarea situa ţ iilor existente (Gharajedaghi şi Russel,

1986: 27) , mai ales prin accelerarea evenimentelor pentru apariţia viitorului dorit. De

aceea, proiectarea proactivă presupune costuri ridicate legate de cercetare şi anticipare.

Proiectarea interactivă

Proiectarea interactivă este mai flexibilă şi inovativă. Prin acest tip de proiecte se

urmăreşte dizolvarea problemei, care reclamă o schimbare a sistemului care se

confruntă cu această problemă, fiind considerată uneori ca o modalitate de înlătu-

rare a problemei.




169

În domeniul asistenţei sociale, o proiectare de tip interactiv poate fi considerată

apariţia Ordonanţei de Urgenţă nr. 26/1997 şi, mai târziu, aprobată prin Legea nr.

108/1998 privind protecţia copilului aflat în dificultate, care reglementa modalităţile

prin care “o persoană fizică asigur ă la domiciliul său creşterea, îngrijirea şi educarea

necesare dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primeşte în plasament sau

încredinţare”*. Această modificare a legislaţiei, în urma argumentelor oferite de unele

programe pilot**, a condus la schimbarea sistemului. Pentru o lungă perioadă de timp

predecembristă, instituţionalizarea copiilor a fost văzută ca singur ă alternativă pentru a

asigura acestora condiţii de viaţă.

Schimbarea sistemului a însemnat apariţia unor noi programe sociale destinate

dezinstituţionalizării, pe de o parte, şi dezvoltarea unor servicii comunitare destinate

prevenirii, pe de altă parte. Protecţia copilului nu s-a mai concentrat pe instituţie, pe

problemele acesteia, ci a încercat dizolvarea problemei prin găsirea unor alternative care, în

final, vor distruge actualul sistem (Cojocaru Şt., în Miftode, coord., 2002: 254-291).

* Hotărârea Guvernului, nr. 117/1999 cu privire la condiţiile de obţinere a atestatului, procedurilor deatestare şi statutului asistentului maternal.** Într-un Raport al Reprezentanţei Unicef în România, “Îşi poate permite România să refuze”, 1996, erau

prezentate rezultatele unui program pilot de îngrijire familială temporar ă a copiilor de vârstă mică, derulatde către organizaţia Holt în Constanţa şi Bucureşti. Rezultatele au demonstrat eficacitatea socială şieficienţa economică a programului, pentru ca, mai târziu, să fie recunoscută profesia de asistent maternal.



Ştefan COJOCARU

170

II. Tipuri de intervenţie socială

Aşadar, construirea viitorului şi schimbarea socială reprezintă puncte de plecare în

abordarea problemei vulnerabilităţii sociale şi a intervenţiei specializate. Vulnerabi-

litatea socială conduce la fenomene sociale conexe cum ar fi: marginalizare, excludere

socială şi stigmatizare. Situarea indivizilor pe poziţii marginale este dezavantajoasă

pentru ei şi disfuncţională pentru sistemul social; resursele neutilizate ale sistemului

social devin surse de apariţie a unor fenomene disfuncţionale.

Intervenţia socială poate fi exprimată în termeni de putere, influen ţă şiautoritate. Intervenţia presupune existenţa a două elemente:

• pe de o parte, cel care desf ăşoar ă intervenţia (în cazul nostru asistentul social);

• pe de altă parte, cel care suportă intervenţia (în acest caz, clientul asistenţei

sociale, care poate fi individul, grupul sau comunitatea).

Interven ţ ia reprezintă o acţiune din partea unui actor social care acţionează şi

influenţează sistemul altui actor social (Cojocaru, Şt., 2002:140-147). Întotdeauna,

intervenţia presupune existenţa şi manifestarea agentului intervenţiei asupra mediului

de intervenţie.• Agentul interven ţ iei, pentru a avea influenţă asupra mediului, trebuie să

posede o serie de resurse de care clientul are nevoie (fie resurse informaţionale, fie

resurse materiale) şi posibilităţi reale de obţinere a legitimităţii din partea clientului în

ceea ce priveşte acţiunile sale care au drept scop realizarea intervenţiei la nivelul

sistemului client sau al relaţiilor acestuia cu mediu.

• Mediul de interven ţ ie poate fi reprezentat de client (incluzând toate carac-

teristicile şi resursele clientului), de mediu (familial, social, instituţional – abordare care

consider ă clientul drept un sistem alcătuit din ansamblul relaţiilor pe care le întreţine cu

mediul). Astfel, specialistul intervine asupra clientului, considerat entitate singular ă şi

asupra mediului acestuia (familie, grup, comunitate).

Intervenţia poate fi întreprinsă prin două strategii:

• strategia presiunii care se manifestă sub forma unei ameninţări atunci când un

actor social îl determină pe altul să facă un lucru împotriva voinţei sale;

• strategia legitimit ăţ ii atunci când un actor social determină alt actor social să-şi

schimbe voinţa, f ăcându-l să accepte sau să adere la ceea ce vrea primul.




171

Intervenţia este văzută în acest caz doar ca instituire a unui raport de dominare în

care un actor social încearcă să-l determine pe altul să acţioneze. În cazul strategiei

presiunii este vorba de un raport de influenţă datorat dependenţei. Aceasta se manifestă

prin faptul că “un actor social posedă unele lucruri pe care celălalt le doreşte sau de care

are nevoie” (Pfeffer, 1981:99). De obicei, sunt utilizate două mecanisme de presiune

(Bourgeois. si Nizet., 1995:34). În situaţia în care A controlează o singur ă resursă de

care B are nevoie pentru a-şi realiza obiectivele, A încearcă, prin folosirea amenin ţării,

să-l determine pe B să facă lucruri împotriva voinţei sale. În situaţia în care A

controlează un obstacol pe care B trebuie să-l evite dacă doreşte să-şi atingă obiectivele,

B va fi, de asemenea, determinat să facă lucruri împotriva voinţei sale.

Cea de-a doua strategie are ca fundament legitimitatea, care reprezintă confor-

marea percepută ca o respectare a normelor sociale acceptate ca pozitive. Astfel, “un

comportament, o opinie, o decizie … sunt legitime pentru un actor social dacă ele sunt

percepute de el ca fiind în conformitate cu normele sociale pe care le consider ă pozitive” presiune (Bourgeois. si Nizet., 1995:35).

O situaţie este definită de relaţia care există între un individ şi ceilalţi indivizi,

între individ şi instituţii, valori, norme şi habitudini. Intervenţia presupune implicarea

unor factori externi pentru modificarea situaţiei date, factori care pot acţiona la nivelul

individului, al grupului, al structurii, la nivelul normelor şi al valorilor. Intervenţia

presupune manipularea condiţiilor de manifestare a situaţiei, de modificarea unor

elemente definitorii pentru situaţia dată. Unii autori identifică următoarele mai multe

forme de intervenţie (Miftode,. 1999: 167): a) intervenţia personalizată; b) intervenţia

structurală; c) dezvoltarea socială locală; d) intervenţia la nivelul mediului de origine.

Intervenţia personalizată

Interven ţ ia personalizat ă are drept obiectiv modificarea situaţiei clientului prin

acţiuni exterioare la nivelul individului. Aceste acţiuni sunt concepute astfel

încât să se obţină cel mai mare grad de participare a clientului la propria sa

schimbare (Cojocaru, Şt., 2003a: 30).

Depăşirea stării de vulnerabilitate presupune:

• identificarea tipului dominant de vulnerabilitate a persoanei;

• stabilirea contractului între specialist şi client;

• stimularea clientului pentru clarificarea propriului interes şi motivarea acţiunii

pentru urmărirea acestui interes;



Ştefan COJOCARU

172

• acordarea sprijinului pentru evaluarea realistă a mijloacelor disponibile ale clien-

tului şi pentru trasarea unui plan în atingerea obiectivelor pe care şi le propune;

• sprijinirea clientului pentru adaptarea propriului principiu normativ la cele recu-

noscute social;

• sprijinirea clientului în a depăşi propriile obişnuinţe ineficiente social;• stimularea clientului pentru realizarea unei proprii definiri a situaţiei într-o manier ă

care să diminueze poziţionarea sa defavorizată.

Intervenţia structurală

Interven ţ ia structurală presupune acţiunea asupra structurii căreia îi apar ţine

clientul. Fiecare client se găseşte pe o anumită poziţie în structura socială

(Cojocaru, Şt., 2003a: 34). Caracteristica dominantă a clienţilor serviciilor sociale este aceea că se găsesc în

poziţii sociale defavorizate. Intervenţia structurală urmăreşte modificarea acestor

structuri prin crearea condiţiilor de acces la poziţii mai bine apreciate social.

Intervenţia sistemică

Interven ţ ia sistemică are la baza ideile teoriei sistemelor; conform acestei teorii,

un sistem este definit ca un ansamblu de elemente interdependente şi între careexistă interacţiuni; aceste elemente sunt organizate şi formează o totalitate

ireductibilă la suma elementelor constitutive.

Dacă elementele sunt puternic interdependente vorbim de sisteme puternic

organizate (aşa cum este sistemul familial), dacă elementele sunt relativ independente

vorbim de sisteme slab organizate (aşa cum este o comunitate). Intervenţia sistemică

înseamnă manifestarea unei for ţe exterioare sau interioare sistemului (de exemplu,

acţiunea asistentului social în cazul nostru) care are drept scop echilibrarea sistemului.

O caracteristică importantă a sistemului este tendinţa “naturală” spre menţinereaechilibrului. În momentul în care acţionează o for ţă exterioar ă sau interioar ă sistemului

se produce un dezechilibru, iar sistemul reacţionează pentru a-şi restabili echilibrul.

Restabilirea echilibrului existent înaintea oricărei intervenţii înseamnă atingerea

parametrilor iniţiali (de exemplu, în cadrul unei familii unul dintre soţi îşi pierde locul

de muncă – apariţia dezechilibrului – dar, la intervenţia specializată a asistentului social

soţul îşi găseşte din nou un loc de muncă – restabilirea vechiului echilibru). Acest tip de




173

echilibru se numeşte echilibru stabil. Sunt situaţii în care, însă, nu mai este posibilă

restabilirea vechiului echilibru al sistemului, deoarece modificările intervenite în cadrul

său sunt irepetabile (de exemplu, decesul unui soţ). În acest caz, intervenţia specia-

listului/asistentului social are rolul de a stabili un echilibru caracteritic unei noi stări

funcţionale care este, de aceasta dată, un echilibru dinamic. Din acest punct de vedere,

asistentul social poate fi privit ca un catalizator (Cojocaru, Şt., 2003a: 35): intervine în

momentul apariţiei unui dezechilibru, acţionează în interiorul sistemului, după care,

odată cu stabilirea unui echilibru iese din sistem. Cele două tipuri de intervenţie au

scopuri diferite. În cazul restabilirii echilibrului stabil, asistentul social intervine pentru

înlăturarea cauzei care a dus la apariţia dezechilibrului. Echilibrul dinamic poate fi

restabilit prin intervenţia asistentului social asupra efectelor pe care le are manifestarea

cauzei (în exemplul dat, decesul unuia dintre parteneri este ireversibil, de aceea,

asistentul social va interveni pentru diminuarea efectelor pe care le are această

pierdere).

Dezvoltarea socială locală

Dezvoltarea socială locală implică intervenţia de tip comunitar (Miftode, 1999:

167). Astfel, agenţii sociali pun în comun resurse pentru a atinge obiective

comunitare.

Este o nouă filosofie de abordare a problemelor sociale, probleme care trebuie rezolvate

prin responsabilizarea comunităţii. Problema nu mai este văzută doar ca o problema a

individului, ci a întregului complex social căruia îi apar ţine. Dezvoltarea socială locală

reprezintă un proces lent, de durată care se obţine prin implicarea membrilor comunităţii

şi a instituţiilor puse în slujba cetăţeanului.

Intervenţia la nivelul mediului de origine

Interven ţ ia la nivelul mediului de origine urmăreşte activarea reţelei de sprijin a

familiei lărgite sau a mediului social din care provine clientul.

Acest lucru este destul de dificil în condiţiile unei persoane vulnerabile tradiţio-

nal. Asta se datorează vulnerabilităţii transmise din generaţie în generaţie şi, din punct

de vedere al habitus-ului primar, este practic imposibil modificarea acestuia. Ceea ce

poate duce la diminuarea acestui tip de vulnerabilitate este intervenţia care rupe clientul

de obişnuinţele sale, situându-l într-un mediu social diferit de cel de origine (de



Ştefan COJOCARU

174

exemplu, centrul maternal care asigur ă găzduire şi asistenţa tinerelor mame pentru o

perioadă determinată – de obicei 6 luni – timp în care mama este ajutată să devină

independentă).

Intervenţia participativă

Interven ţ ia participativă este un tip de intervenţie actuală în serviciile sociale ce

urmăreşte diminuarea distanţelor sociale prin construirea/reconstruirea unor noi

relaţii sociale bazate pe participare.

Persoana vulnerabilă prezintă tendinţa de a se izola, de a se automarginaliza prin

trasarea unor noi frontiere, a unor noi limite pe care apoi singur ă nu le poate depăşi.

Altfel spus, persoana vulnerabilă îşi construieşte propriile obstacole pe care le

“consolidează” în practica socială prin refuzul de a adera la valorile, normele, principiile recunoscute ca valide de către mediul social (Cojocaru, Şt., 2003a: 37).

Agentul intervenţiei, în cazul nostru asistentul social, încearcă să reintegreze clientul

serviciilor sociale în sistemul social folosind metode şi tehnici care diminuează

distan ţ ele sociale. El urmăreşte motivarea clientului în a participa la noi relaţii sociale

care se construiesc în grupurile de suport, de exemplu, care sunt formate din indivizi

care au aceeaşi problemă, indiferent de caracteristicile personale şi status social.

Agregarea indivizilor în funcţie de problemă creează premisele participării şi implicării

pentru rezolvarea problemei. Indivizii participanţi îşi dau seama că nu sunt singuri, că

aceeaşi problemă o au şi alţii. Îmi aduc aminte că în urmă cu 3 ani, părinţii copiilor

seropozitivi erau izolaţi, atât datorită constrângerilor din partea comunităţii, cât şi ca

efect al unui act voluntar. Distanţele sociale existente între fiecare părinte şi comunitate

erau foarte mari datorită lipsei de comunicare şi ignoranţei comunităţii. Aşteptarea

părinţilor de a se produce de la sine o modificare în mentalitatea comunităţii a fost o

experienţă tragică, dureroasă şi f ăr ă rezultat. Cu timpul, s-au format grupuri de suport,

părinţii s-au cunoscut între ei şi au realizat că au aceleaşi probleme (stigmatizare din

partea comunităţii, refuzul cadrelor didactice şi al copiilor din şcoală de a avea colegi

copii seropozitivi, refuzul autorităţilor de a recunoaşte existenţa acestei probleme încomunitate, refuzul vecinilor de a păstra relaţiile cu părinţii şi copiii seropozitivi,

refuzul anumitor medici de a oferi asistenţă medicală etc.). Întâlnirile periodice la care

au participat aceşti părinţi au marcat un proces benefic în stabilirea unor noi relaţii

sociale. După 2 ani, au realizat că aşteptările dorite nu puteau veni din partea mediului

şi pentru a influenţa şi accelera aceste schimbări s-au constituit în asociaţii ale

părinţilor. Astfel, au dobândit un nou statut, o nouă imagine de sine, o entitate care se




175

doreşte integrată în comunitate. Acest mod de cristalizare a societăţii civile a fost,

pentru toţi părinţii, o cale eficientă de a se face ascultaţi, de a se reintegra în societate

dar într-un raport diferit. Fiecare dintre ei nu se reprezintă doar pe sine, ci asociaţia de

părinţi. Astfel, prin participare au fost reduse distanţele sociale care păreau de netrecut

şi au devenit cei mai buni purtători de cuvânt ai problemei care i-au unit.

Intervenţia planificată

Interven ţ ia planificat ă urmăreşte realizarea unui plan de către asistentul social

împreună cu clientul (Cojocaru, Şt., 2003a: 39). Acest mod de intervenţie se

pliază pe valorile persoanei vulnerabile şi/sau marginalizate care percepe situaţia

în care se află ca un efect al necesit ăţ ii.

Asistentul social urmăreşte să schimbe această atitudine promovând o viziunecare explică apariţia situaţiei respective ca o întâmplare. Văzută ca efect al necesităţii,

problema este percepută de client ca un dat căruia trebuie să i se conformeze, iar orice

încercare de a depăşi această situaţie este sortită eşecului. Cantonarea într-o explica ţ ie

fatalist ă distruge iniţiativa clientului de a depăşi situaţia. Uneori acesta foloseşte o

interpretare fatalistă tocmai pentru a sublinia caracterul unic al celor întâmplate, pentru

a scoate în evidenţă propria-i situaţie şi a impresiona pe cei din jur pentru a primi

sprijinul acestora. Asistentul social ajută clientul să înţeleagă că evenimentele care au

dus la apariţia problemei sunt întâmplătoare şi acestea pot fi depăşite printr-o serie de

activităţi planificate. Prin evaluarea situaţiei clientului se identifică unele resurse latente

ale sale care pot fi revalorizate şi valorificate. Astfel, acesta este sprijinit să-şi

construiască propriul plan pentru depăşirea situaţiei.

Intervenţia oportunistă

Interven ţ ia oportunist ă are rolul de a construi împreună cu clientul o imagine

reală, adecvată şanselor pe care acesta le are. Ea urmăreşte crearea cadrului

pentru egalizarea şanselor sau chiar pentru maximizarea acestora.

Asistentul social intervine atât asupra mediului pentru a diminua efectele

discriminării şi marginalizării, cât şi asupra individului pentru pregătirea acestuia să

sesizeze şi să-şi construiască propriile oportunităţi. Clientul serviciilor sociale are

permanent imaginea unei predestinări în ceea ce priveşte accesul şi manifestarea

propriilor posibilităţi. Marginalizarea înseamnă, inevitabil intrarea pe un drum f ăr ă



Ştefan COJOCARU

176

întoarcere, un drum pe care apar mereu probleme ce par de netrecut. Aceasta duce la

pasivitate şi resemnare. Însă, în momentul în care clientul este beneficiarul unei

asemenea intervenţii se produc modificări ale modului de percepere a mediului şi a

sinelui. Oportunitatea se construieşte la interacţiunea dintre mediu şi individ,

introducând o atitudine dinamică în ceea ce priveşte modul în care individul poate

modifica mediul şi, totodată, se poate adapta la ceea ce-i ofer ă acesta. Asistentul social

îi dezvăluie clientului posibilităţile pe care i le ofer ă mediul şi modul în care poate le

poate fructifica în interes personal.

Intervenţia globală

Interven ţ ia globală este o intervenţie care pune accentul pe rezolvarea

problemelor clientului (Cojocaru, Şt., 2003a: 40). Apariţia unei problemegenerează întotdeauna altele; asistentul social sprijină clientul pentru rezolvarea

întregului registru de probleme.

Acest tip de intervenţie este mai rar întâlnit deoarece implică o participare a

asistentului social pe mai multe domenii, sau câmpuri sociale. Ea poate avea rezultate

atunci când intervenţia este concepută ca o modalitate de educare, de modificare a

atitudinilor şi al modului de a gândi al clientului.

Intervenţia par

ţial

ă

Interven ţ ia par ţ ială se refer ă la situaţia în care asistentul social intervine pentru

rezolvarea unei anumite probleme cu care se confruntă clientul. În această

situaţie, asistentul social realizează împreună cu clientul o selecţie a problemelor

cu care acesta se confruntă, stabilind împreună cu clientul priorităţile pentru

rezolvarea acestora. În acest caz asistentul social participă împreună cu clientul

sau îl acompaniază pe acesta în rezolvarea unui registru mai redus de probleme.

Toate aceste tipuri de intervenţie vizează, în primul rând, o modificare a moduluide a gândi şi acţiona a persoanelor vulnerabile. Problemele fiecărui actor social se

plasează într-un context care are anumite coordonate. Intervenţia presupune acţiuni

convergente care urmăresc schimbarea contextului în care se află persoana vulnerabilă,

a naturii condiţionărilor exterioare, sau dacă acest lucru nu este posibil, plasarea

actorului social într-un alt context pe care-l poate manipula.




177

Intervenţia apreciativă

Interven ţ ia apreciativă este acel tip de intervenţie care urmăreşte modificarea

modului în care clienţii serviciilor sociale îşi definesc propria situaţie, punând

accent pe descoperirea, înţelegerea şi amplificarea situaţiilor de succes.

Acest tip de intervenţie presupune stabilirea unui plan, ca rezultat al evaluării

apreciative a situaţiei clientului de către sine însuşi. Condiţia clientului nu mai este

văzută din perspectiva disfuncţionalităţilor, a limitelor şi problemelor, ci sunt apreciate

resursele pe care le are clientul şi care au fost folosite pentru depăşirea unor situaţii de

criză. Asistentul social sau acompaniatorul social acţionează asupra sistemului de

gândire, asupra modului cum persoana vulnerabilă interpretează diferite situaţii.

Cererea de ajutor a clientului este în general exprimată utilizând un limbaj de

deficit , aşa cum în numeşte Gergen, un limbaj încărcat de emoţii negative. Limbajul dedeficit folosit de client este transferat şi asistentului social, care este tentat să abordeze

situaţia tot în termeni de deficienţă. Prin intervenţia apreciativă, asistentul social, încă

de la prima întâlnire a sa cu clientul, orientează clientul spre un limbaj pozitiv prin

încurajarea acestuia de a descoperi evenimente sau situaţii de succes. Acest tip de

intervenţie urmăreşte să identifice din limbajul clientului tipul dominant de vulnera-

bilitate şi contextul social care o generează. Pentru a produce o schimbare de durată şi

profunzime în comportamentul clientului, este necesar ă redefinirea modului cum clien-

tul îşi interpretează propria situaţie. Acest proces de descoperire apreiativă a situaţiilor

de succes ale clientului este destul de dificil, dar rezultatele pot fi sesizate în termen

scurt. Această descoperire ajută clientul să revalorizeze relaţiile pe care le întreţine cu

ceilalţi, situaţiile în care a simţit că este apreciat şi valorizat la rândul său.



Ştefan COJOCARU

178

III. Condiţii pentru realizarea schimbării

Managementul programelor cuprinde practic elemente din toate sferele manage-

mentului. După 1989, managementul programelor s-a dezvoltat şi a cuprins aspecte

diverse ale socialului, mai ales datorită asistenţei Comunităţii Europene în domeniul

protecţiei persoanelor defavorizate. Poate acest lucru face să fie considerată drept “o

mod ă a proiectelor , legitimă în condiţiile tranziţiei” (Miftode, 2002: 313). Această

mod ă marchează o nouă paradigmă a intervenţiei, un nou model de management

eficient în condiţiile unei societăţi dinamice marcată de post modernism. Într-o discuţie

cu un director al unei instituţii rezidenţiale pentru copilul aflat în dificultate, care se

considera saturat de schimbările permanente care se produc în sistem şi care considera

că toate schimbările nu au decât scopul de a distruge ceea ce există. Această “distru-

gere” era văzută mai ales ca un efect stressat asupra sa, cu toate că în sine avea dreptate:

schimbările urmăreau distrugerea sistemului rezidenţial. De fapt, schimbările acestea

perpetue asigur ă dinamismul societăţii şi reprezintă un indicator al normalităţii sociale.

Proiectul presupune intervenţia în anumite sfere ale socialului, economicului şi

politicului cu scopul amelior ării unor probleme care se manifestă, datorita disfuncţio-

nalităţilor generate de criza în care se află societatea românească. Proiectul îşi propune

realizarea unei schimbări.

Pentru realizarea unei schimbări există 5 elemente (Cojocaru, Şt., 2003: 59-61)

absolut necesare care trebuie sa fie îndeplinite:

• viziunea, care orientează întreaga intervenţie pentru îndeplinirea obiectivelor;

• abilităţ ile, care se refer ă la capacităţile personalului implicat în desf ăşurarea

activităţilor;

• stimulentele oferite angajaţilor;

• resursele disponibile pentru realizarea schimbării;

• planificarea întregii activităţi pentru toată perioada de derulare a proiectului.

Pentru realizarea şi desf ăşurarea unui proiect eficient toate cele 5 elemente

trebuie să fie prezente. Viziunea are rolul de a orienta întreg demersul intervenţiei şi se

bazează pe o analiză a problemei existente, a contextului iniţial; totodată, viziunea




179

exprimă modul în care se doreşte schimbarea, indicând cu exactitate ceea ce se

urmăreşte a fi realizat. Lipsa viziunii duce, inevitabil, la confuzie, atât pentru personalul

implicat, cât şi pentru cei din exteriorul instituţiei iniţiatoare.

În afara unei viziuni, iniţiatorul schimbării trebuie să aibă abilit ăţ i pentru a

conduce schimbarea. Schimbarea situaţiei populaţiilor defavorizate presupune utilizarea

abilităţilor profesionale ale personalului implicat. De aceea, atunci când se elaborează

un proiect de intervenţie trebuie avută în vedere etapa de construire şi de dezvoltare a

echipei de intervenţie. Omiterea perioadei de pregătire a personalului care va fi implicat

în proiect va conduce, pe termen mediu, la non-implicarea acestuia cauzată de apariţia

unor sentimente de anxietate generată de lipsa abilităţilor. Pentru a evita un asemenea

risc, iniţiatorul proiectului trebuie să includă în cadrul proiectului, încă pentru faza de

început, perioade de pregătire profesională a echipei de lucru.

Un alt element indispensabil pentru atingerea obiectivelor proiectului este

reprezentat de stimulentele oferite angaja ţ ilor, care sunt agenţi ai schimbării. Personalul

este motivat prin factori extrinseci (existenţiali şi relaţionali) şi intrinseci (de

dezvoltare). Carenţele în asigurarea satisfacerii acestor trebuinţe (biologice, relaţionale

şi de dezvoltare) conduc la o schimbare par ţ ială, de faţadă.

Orice proiect are nevoie de resurse. Niciodată nu poate fi gândit un proiect f ăr ă a

lua în calcul toate resursele necesare; lipsa acestora pentru realizarea activităţilor face să

apar ă şi să se dezvolte sentimente de frustrare pentru personal, clienţi, beneficiari

indirecţi.

Realizarea unei schimbări este o mare încercare pentru iniţiator. De aceea, pentru a realiza schimbarea trebuie sa elaboreze un plan. Lipsa planificării înseamnă un

start fals. Planul sau proiectul de intervenţie porneşte de la analiza situaţiei iniţiale şi

urmăreşte realizarea obiectivelor. Pentru a şti unde vrei să ajungi trebuie să ştii cu

exactitate de unde pleci. Aceasta înseamnă o disciplinare a intervenţiei şi nu un r ăspuns

reactiv la situaţiile care apar care conduc la o falsă operaţionalizare.

Este necesar ă identificarea persoanelor care pot participa la elaborarea proiec-

tului şi realizarea unui grup de lucru pentru punerea în practică a acestuia; prin

implicarea persoanelor în etapa de concepţie se va obţine o participare mai activă a

acestora în derularea ulterioar ă a proiectului.



Ştefan COJOCARU

180

IV. Rezolvarea problemelor sociale prin intermediul

proiectelor de intervenţie

Delimitări conceptuale: proiect de intervenţie, propunere

de finanţare, program pentru schimbare socială

Elaborarea proiectelor de interven ţ ie reprezintă o etapă firească înaintea oricărei

acţiuni raţionale. Folosirea termenilor proiect-program a generat întotdeauna polemici:

orientarea francofonă utilizează termenul de proiect în favoarea celui de program.

Această viziune consider ă termenul de proiect drept cel mai potrivit pentru a delimita

întregul proces de planificare a unor acţiuni viitoare. În literatura anglo-saxonă

primează termenul de program, care desemnează tot o planificare a activităţilor, dar cu

conotaţii pragmatice. Diferenţele de terminologie nu sunt atât de importante, dar

consider ăm că trebuie explicate şi, aceasta pentru a pune ordine în divergenţele de ordin

conceptual.

Din punctul nostru de vedere, termenul de proiect poate fi utilizat pentru a desemna

demersul intelectual de de concepere şi planificare a unei anumite intervenţii sociale,

pe când cel de program este adecvat atunci când ne concentr ăm asupra modului practic de aplicare a proiectului. Astfel, sunt depăşite dificultăţile legate de definirea

conceptului.

În plus, această delimitare acoper ă ambele opţiuni. Pe de o parte, satisface

cerinţele definiţiei francofone, care pune accent în mod deosebit pe partea de concepţie,

respectiv de proiect-are, iar pe de altă parte, acceptarea celor două viziuni într-o definire

unitar ă satisface şi orientarea pragmatică anglo-saxonă, care afirmă faptul că programul

reprezintă punerea în practică a proiectului. De aceea, putem vorbi de elaborarea

proiectelor de interven ţ ie socială şi, separat, de managementul programelor de inter-

ven ţ ie socială.

Proiectul de interven ţ ie nu se confundă cu propunerea de finan ţ are. Proiectul de

intervenţie face parte din strategia de dezvoltare a organizaţiei, iar propunerea de

finanţare reprezintă doar o prezentare succintă a proiectului pentru atragerea de fonduri.




181

Multe dintre organizaţiile din România (fie ele guvernamentale sau non-

guvernamentale) nu au strategii de dezvoltare şi deseori reacţionează doar la

oportunităţile de finanţare care sunt la un moment dat pe piaţa finanţatorilor. Strategia

organizaţiei este susţinută de proiecte de intervenţie, iar propunerile sau cererile de

finanţare reprezintă doar moduri de a găsi finanţatori pentru ceea ce este în strategie.

Ceea ce este important este să ai ideea şi să realizezi proiectul de intervenţie care se

încadrează în strategia de dezvoltare a organizaţiei, pentru că, indiferent de formularul

cererii de finanţare, poţi să selectezi informaţiile dorite pentru a construi această

propunere de finanţare. Vânarea finanţărilor şi adaptarea permanentă a strategiei (acolo

unde există) în funcţie de cerinţele finanţatorului este dăunătoare pentru organizaţia care

reacţionează doar la condiţiile exterioare.

Lipsa unei strategii şi a unui proiect de intervenţie diminuează şansele de

dezvoltare a organizaţiei pe termen lung şi facilitează perpetuarea unei imagini haotice a

acesteia, lipsită de coerenţă. Unele organizaţii îşi construiesc strategia doar pe baza

acestor oportunităţi de finanţare şi nu reuşesc să-şi construiască o identitate; inexistenţa

unor proiecte de intervenţie la nivelul strategiei pune deseori organizaţiile în situaţii

dificile. Am întâlnit de multe ori organizaţii care au obţinut finanţare pentru anumite

propuneri, dar lipsa unui proiect intervenţie detaliat a generat multă confuzie, stress,

incertitudine şi ineficienţă. Chiar dacă se obţin banii pentru derularea unui program, dar

dacă acesta nu este un element al strategiei organizaţionale şi nu are la bază un proiect

de intervenţie, şansele de reuşită ale programului respectiv sunt puse permanent sub

semnul întrebării.

Orice proiect este un rezultat al conceperii şi planificării unei intervenţii pentru

atingerea unor obiective pornind de la o problemă reală. Pentru obţinerea rezultatelor

dorite, iniţiatorul unui proiect de intervenţie trebuie să parcurgă mai multe etape.

Etape ale schimbării sociale prin proiecte

Putem observa, în Fig. III.1, relaţiile care funcţionează între proiectul de

interven ţ ie, programul, şi propunerea de finan ţ are.

• proiectul de interven ţ ie stă la baza celorlalte şi reprezintă, aşa cum spuneam,

o concepţie despre modul cum se va realiza schimbarea; el este unic,indiferent de finanţatori şi este independent de existenţa acestora;

• propunerea de finan ţ are este o modalitate de atragere de fonduri prin expri-

marea publică a unor elemente din proiectul de intervenţie;

• programul este etapa de derulare sau de punere în practică a proiectului după

ce propunerea de finanţare a fost acceptată.



Ştefan COJOCARU

182

Fig. III.1: Scara celor 7 trepte. De la proiect la rezultate

Se remarcă în Scara celor 7 trepte faptul că înaintarea pe o treaptă superioar ă în

obţinerea rezultatelor este condiţionată de succesul realizării etapei anterioare.

Primul nivel este cel al surprinderii unei probleme şi elaborarea proiectului de

intervenţie.

Proiectul de interven ţ ie socială reprezint ă procesul de concepere şi planificare a unui

ansamblu coerent de activit ăţ i şi ac ţ iuni programate în timp, cu scopul de a modifica

situa ţ ia dat ă , în sensul atingerii obiectivelor dorite, ţ inând cont de resursele existente

sau posibile.

Orice organizaţie iniţiatoare are propria strategie şi propriul său domeniu de

activitate. De aceea, cercetarea pie ţ ei finan ţ atorilor trebuie să se facă în funcţie de

domeniul în care organizaţia funcţionează; de exemplu, o organizaţie activă în domeniul

protecţiei mediului nu va căuta finanţatori în domeniul protecţiei copilului.

• Propunerea de finan ţ are este un document scris prin care un solicitant cere fonduri

unui finanţator pentru derularea unui proiect. Această propunere de finanţare

este, în fapt, o prezentare a proiectului de intervenţie, dar în formă redusă.

Iniţiatorul unei propuneri de finanţare trebuie să descrie, să argumenteze şi să

explice proiectul său de intervenţie adăugând elemente de identificare a

organizaţiei iniţiatoare, de recunoaştere a activităţii şi rezultatelor obţinute în

domeniul de aplicare a propunerii.

Proiectul de intervenţie

Cercetarea pieţei finanţatorilor

Propunerea de finanţare

Selecţia propunerilor (de către

Acordarea finanţării

Derularea programului

Evaluarea rezultatelor




183

• Selec ţ ia propunerilor este f ăcută de către finanţator sau, în unele cazuri, de către

firme specializate sau de către comisii speciale. Orice finanţator ţine cont de

câteva criterii atunci când trebuie să facă o selecţie a propunerilor primite.

Dintre acestea amintim:

– eligibilitatea propunerii – finanţatorul verifică dacă propunerea f ăcută seîncadrează în domeniul de finanţare, în obiectivele finanţatorului şi dacă

propunătorul intr ă în grupul celor care pot fi finanţaţi. De exemplu, o

organizaţie activă în domeniul protecţiei copilului care va face o cerere

pentru finanţare în domeniul protecţiei mediului va fi exclusă din

procesul de selecţie; sau, o propunere de reamenajare a spaţiului f ăcută

de către o instituţie rezidenţială pentru copiii aflaţi în dificultate către o

organizaţie non-guvernamentală care urmăreşte dezinstituţionalizarea şi

oferirea de servicii directe în familie, nu va putea obţine finanţare pentru

că potenţialul finanţator nu are ca obiectiv acest lucru; pentru a realiza un

proiect eligibil, iniţiatorul trebuie să verifice în primul rând restricţiile

impuse de finanţator (de exemplu, dacă acelaşi iniţiator poate propune

mai multe cereri de finanţare, dacă populaţia căreia se adresează este prevă-

zută în planul de finanţare, dacă activităţile propuse pot fi finanţate etc.).

– structura propunerii – orice finanţator are o serie de exigenţe legate de anu-

mite elemente ale propunerii; lipsa unui singur astfel de element duce la

excluderea propunerii pentru obţinerea finanţării; iniţiatorul trebuie să

verifice, înainte de a înainta propunerea de finanţare dacă a respectatîntocmai cerinţele finanţatorului, dacă a introdus în cerere toate cerinţele

finanţatorului, dacă a respectat formularul (în cazul în care finanţatorul a

elaborat unul special), dacă a respectat numărul de pagini etc.

– coeren ţ a propunerii – urmăreşte identificarea aspectelor logice ale propunerii

de finanţare, dacă scopurile propuse sunt realizabile, dacă activităţile

sunt adecvate scopurilor propuse, dacă bugetul este realist şi dacă

satisface condiţiile de finanţare;

– rezultatele ob ţ inute şi impactul – finanţatorul este interesat în oferirea de

fonduri pentru programe care au un impact ridicat şi care pot obţine

rezultatele dorite; schimbarea pe care o doreşte finanţatorul trebuie să fie

urmărită de către iniţiator;

– raportul cost / beneficiu – măsoar ă eficienţa programului; unii finanţatori

utilizează un raport destul de simplu dintre bugetul programului şi numă-

rul de beneficiari; întotdeauna el alege propunerea care presupune costuri

mai mici raportate la beneficiar; de exemplu, un proiect care urmăreşte



Ştefan COJOCARU

184

oferirea de servicii sociale pentru un grup de 2000 persoane cu un buget

de 50.000$ va avea mai mari şanse de finanţare decât unul care ofer ă

aceleaşi servicii, la acelaşi nivel de calitate, în aceeaşi perioadă de timp,

cu un buget de 100.000$;

– experien ţ a propunătorului – finanţatorii cer, de obicei, dovada experienţei

iniţiatorului în domeniul de finanţare, informaţii dacă acesta a mai

beneficiat de finanţări şi de la cine (aceasta pentru a aprecia şi credi-

bilitatea şi capacitatea managerială); experienţa iniţiatorului este un atuu

în cazul în care acesta a dovedit-o, iar interesul finanţatorului este ca

fondurile care vor fi alocate să fie distribuite unor organizaţii puternice

şi cu prestigiu;

– aspectul propunerii – este importantă forma de redactare a propunerii de

finanţare, ea trebuie să respecte cerinţele finanţatorului (de exemplu,

numărul de pagini) şi să exprime cât mai clar propunerea iniţiatorului.

– capacitatea de participare la finan ţ are a ini ţ iatorului – unii finanţatori cer

iniţiatorilor să participe cu o anumită cotă la finanţarea proiectului;

această participare este cerută de către finanţator şi poate fi sub formă de

bani sau dotări, personal etc.; este modalitatea prin care finanţatorul se

asigur ă de capacitatea organizaţiei de a administra bugetul pentru proiect

şi de a se implica în acesta; de exemplu, un finan ţator poate cere

iniţiatorului, ca o condiţie de finanţare, ca acesta să participe la bugetare

cu 30% din valoarea totală a proiectului, aceasta înseamnând că pentruun proiect de 100.000 $, iniţiatorul trebuie să participe cu o sumă de

30.000$. Astfel, finanţatorul se asigur ă de puterea financiar ă a

iniţiatorului. În logica finanţatorului, un iniţiator care nu are această cotă

de 30% nu va putea să administreze proiectul. Din punctul de vedere al

iniţiatorului, acesta se va orienta spre proiecte mai mici, la care poate

contribui cu cota parte propusă.

– durabilitatea proiectului – finanţatorul este interesat de continuarea proiectului

după perioada în care este bugetat de el; de aceea, el cere o descriere a

modului cum va continua proiectul, cine îl va finan ţa în continuare, dacă

va fi preluat de organismele guvernamentale etc.

• Acordarea finan ţă rii de către finanţator se face în urma unei selecţii şi este însoţită

întotdeauna de un contract de finanţare care stipulează obligaţiile fiecărei păr ţi.

Un program poate fi finanţat din mai multe surse şi în contractele de finanţare

sunt expuse clar aceste contribuţii şi scopul acestora.




185

• Derularea programului este etapa în care iniţiatorul urmăreşte realizarea scopurilor

propuse şi care au fost acceptate de către finanţator. Este etapa managementului

programului în care sunt urmărite pas cu pas obţinerea rezultatelor dorite în limitele

fondurilor alocate şi a timpului propus.

• Evaluarea rezultatelor urmăreşte să surprindă dacă proiectul şi-a atins scopurile

propuse. Atingerea scopurilor de către iniţiator reprezintă o garanţie pentru

obţinerea unor finanţări ulterioare, iar pentru finanţator înseamnă că fondurile pe

care le-a cheltuit au avut rezultate. Procesul de evaluare este complex şi

presupune nu numai evaluarea finală a proiectului, ci şi evaluările intermediare.

Obţinerea rezultatelor par ţiale condiţionează obţinerea în continuare a tranşelor

de buget.

• Importan ţ a proiectului este dată de faptul că acesta participă la:

– economisirea timpului – faptul că înainte de a acţiona este util să ne

concentr ăm asupra întregului demers praxiologic, face ca acţiunile să fie

eficiente, să fie anulaţi timpii mor ţi, să fie urmate anumite etape care

conduc, inevitabil, la reducerea bugetului de timp.

– ob ţ inerea rezultatelor dorite – rezultatele pot fi obţinute atunci când ne este

foarte clar ceea ce dorim să realizăm în urma acţiunilor pe care le între-

prindem. Lipsa unei perspective orientatoare face de cele mai multe ori să

ne pierdem în realitate, preferând de cele mai multe ori o modalitate de

lucru reactivă, adică să r ăspundem cerinţelor exterioare şi nu de urmărire a

ceea ce ne-am propus. Astfel, reacţionând preponderent condiţiilor exte-

rioare obţinem rezultatele direcţionate de mediu şi nu de proiect.

– eliminarea şi reducerea incertitudinii – dacă ştim ce trebuie să facem

înseamnă că orizontul incertitudinii este foarte redus. Aceasta conduce la o

organizare eficientă a muncii întregii echipe, fiecare ştie ce trebuie să facă,

cum poate ajuta la atingerea obiectivelor şi la diminuarea unor conflicte

datorate lipsei de ataşament.

– ordonarea activit ăţ ilor conform priorit ăţ ilor – planificarea înseamnă, în primul rând, organizare. Organizarea activităţilor se face în funcţie de

priorităţi. Mulţi manageri nu reuşesc să delimiteze foarte clar lucrurile

prioritare de cele urgente. Acest lucru generează stress şi pierderea din

obiectiv a rezultatelor pe termen lung. Nu toate cerinţele urgente sunt şi

prioritare. De aceea, ordonarea activităţilor trebuie să se facă în funcţie de



Ştefan COJOCARU

186

ceea ce se dore şte să se ob ţ ină , pentru că priorităţile nu înseamnă ceea ce se

doreşte să se facă, ci ceea ce se dore şte să se ob ţ ină.

– asigurarea unei eficien ţ e sporite – dacă se urmăresc totdeauna obiectivele

trasate de proiectul de intervenţie, şansele de a obţine o eficienţă sporită

sunt net superioare. Proiectul reprezintă un ghid care orientează întreaga

activitate a personalului implicat.

– urmărirea şi controlul aplicării proiectului – proiectul vizează urmărirea unui

anumit scop. Inexistenţa unui proiect clar face ca personalul să lucreze

haotic iar controlul se poate transforma doar într-o verificare administrativă.

Paradoxal, un proiect eficient este un document pe care oricine îl citeşte are

impresia că îl poate elabora. Această impresie de familiaritate este dată de faptul că

proiectul este redactat într-o formă accesibilă, uşor de înţeles şi se refer ă la probleme

concrete, care ne înconjoar ă. Totuşi, pentru elaborarea unui proiect de intervenţie

socială trebuie multă experienţă şi un nivel înalt de pregătire teoretică. Proiectul se

prezintă ca un tot unitar, în care nu există nici un gol, în care fiecare element surprinde

viziunea de ansamblu a iniţiatorului.




187

V. Elementele proiectelor de intervenţie

Definirea problemei

Astfel, urmând indicaţiile pentru surprinderea problemelor sociale, ţinând cont

de cele patru perspective (vezi Fig. V.1: Modalităţi de abordare a socialului), vom putea

stabili relativ uşor, obiectivele şi activităţile proiectului de intervenţie. Aşa cum se poate

observa din tabel, obiectivele sunt mai generale, apar ţinând nivelului abstract intersectat

cu cele două straturi (micro şi macro), matricea devenind:

Concret-micro Concret-macro Activităţi-micro Activităţi -macro

Abstract-micro Abstract-macro Obiective-micro Obiective-macro

Fig. V.1: Nivelul obiectivelor şi activităţ ilor din perspectiva complexă

de abordare a socialului

Obiectivele-macro vizează diminuarea problemei şi consecinţelor acesteia

asupra sistemului social global, în timp ce, obiectivele-micro urmăresc rezolvarea

problemei la nivelul grupurilor şi indivizilor apar ţinând populaţiei ţintă.

La nivelul concret se stabilesc activităţile şi acţiunile care trebuie desf ăşurate

pentru atingerea/realizarea obiectivelor. Acestea se constituie în modalităţi de inter-

venţie în straturile micro şi macro. Primele, activităţile-micro sunt activităţi şi acţiuni pe

care le desf ăşoar ă asistentul social/acompaniatorul social/psihologul în parteneriat cu

individul client (ex: pregătirea şomerului pentru căutarea unui loc de muncă, reconver-

sia profesională, pregătirea psihologică înaintea susţinerii unui interviu pentru angajare

etc.), iar activităţile-macro urmăresc schimbarea mediului în care se desf ăşoar ă primele

(ex.: propuneri pentru modificări legislative, întâlniri cu autorităţile locale etc.).

Etapa definirii problemei este una dintre cele mai dificile şi, în acelaşi timp,

importantă. O problemă bine definită înseamnă o garanţie în reuşita proiectului.

Scopul

Scopul indică stadiul în care va ajunge problema după implementarea proiec-

tului. Scopul trebuie să indice rezolvarea problemei pentru care se elaborează proiectul

de intervenţie. Enunţul scopului trebuie să fie clar şi concis şi se refer ă la valori



Ştefan COJOCARU

188

generale (de exemplu, respectarea drepturilor omului, egalitatea şanselor în obţinerea

drepturilor etc.).

Stabilirea grupului ţintă şi beneficiarilor

Populaţia ţintă este populaţia căreia i se adresează proiectul (de exemplu,

şomerii, familiile sărace, copiii instituţionalizaţi, persoanele dependente de alcool etc).

Grupul ţintă reprezintă doar o parte a unei populaţii tinţă care este selectat în funcţie de

anumite criterii: r ăspândire geografică, vârstă, sex etc. Dacă selectăm un grup ţintă din

populaţiile care au fost exemplificate putem spune avea: şomeri tineri, absolvenţi de

studii superioare, de sex masculin, din judeţul Iaşi, din domeniul construcţiilor de

maşini, absolvenţi în anul 2001 etc.

Delimitarea grupului ţintă ne ajută în clarificarea obiectivelor şi a activităţilor.

Nu pot fi reţete de intervenţie pentru populaţii ţintă, iar intervenţia se construieşte în

funcţie de caracteristicile fiecărui grup ţintă. Delimitarea dintre populaţie şi grup ţintă

ne ajută să realizăm o delimitare între scop şi obiective. Scopul proiectului se refer ă la

populaţia ţintă, iar obiectivele sunt specifice grupului ţintă. De exemplu, scopul unui

proiect ar putea fi “reducerea numărului de şomeri din judeţul Iaşi”, iar unul dintre

obiective pentru grupul selectat ar putea fi exprimat astfel: “integrarea socio-profesio-

nală a tinerilor din judeţul Iaşi care au absolvit Facultatea de Mecanică în anul 2004”

În funcţie de participarea la desf ăşurarea activităţilor, există 2 tipuri de

beneficiari:- beneficiarii direc ţ i sau grupul ţ int ă –reprezintă persoanele, grupurile care

beneficiază în mod direct de asistenţă. Sunt cele care participă la

proiect, sunt destinatarii acţiunilor şi obiectivelor ;

- beneficiarii indirec ţ i - în funcţie de natura proiectului, beneficiarii indirecţi pot

fi : familiile celor implicaţi, vecinii, comunitatea etc. Aceasta

înseamnă că a acţiona asupra grupului ţintă înseamnă a acţiona

asupra comportamentului acestora.

O schimbare în bine a situaţiei în care se află persoanele asistate/ acompaniate se

propagă în toate relaţiile pe care acestea le întreţin cu ceilalţi. O problemă socială este

receptată de către subiecţi la un nivel tragic, în funcţie de nivelul de cultur ă al persoanei,

de caracteristicile personalităţii, de aptitudini, experienţă etc.

O problemă socială face ca indivizii să revină la unele probleme legate de

satisfacerea unor trebuinţe/nevoi. Insatisfacţia îndeplinirii acestor nevoi conduce în mod

implicit la obturarea canalelor de comunicare, la modificarea structurii relaţionare, la




189

exludere şi autoexcludere socială. O analiză a situaţiei în care se află clientul presupune

identificarea nevoilor nesatisf ăcute, intervenindu-se prin :

• ac ţ iuni de urgen ţă – atunci când nu sunt satisf ăcute nevoile de bază (cele

fiziologice, de hrană, apă, aer) ;

• ac ţ iuni progresive – pentru satisfacerea celorlalte nevoi (afecţiune, stimă de

sine şi devenire).

Nici un proiect de intervenţie socială nu poate acoperi întreaga gamă de

probleme sau întreaga populaţie care se confruntă cu o anumită problemă socială. În

urma analizei resurselor, întreprinsă într-o etapă anterioar ă, se poate aprecia nivelul

resurselor disponibile şi necesare pentru a acţiona în rândul unui grup/unor grupuri de

persoane defavorizate. Pentru a avea cele mai mari şanse de reuşită, orice proiect trebuie

sa se concentreze asupra rezolvării unei probleme care afectează o populaţie cvasi-

omogenă sau, dac

ă este posibil, împ

ăr ţirea popula

ţiei în grupuri

ţint

ă omogene.

Este adevărat că, în desf ăşurarea proiectului, se ţine cont de caracteristicile

individuale acţionându-se într-un cadru personalizat, dar foarte important este ca

iniţiatorul să selecteze grupul ţintă pe baza unor caracteristici comune. De exemplu, un

proiect de reconversie şi integrare profesională destinat tinerilor absolvenţi – şomeri de

nivel primar – se va desfaşura în condiţii diferite faţă de un acelaşi proiect destinat

şomerilor de grad secundar (persoane care au lucrat dar şi-au pierdut locul de muncă).

Titlul proiectul

Titlul proiectului trebuie să vorbească “despre sine”. El este o formulare scurtă,

uşor de ţinut minte şi se prezintă sub forma unei scurte descrieri. El trebuie să exprime

rezultatele proiectului şi nu o imagine a iniţiatorului. Sunt finanţatori care au reguli

stricte în privinţa numărului de litere folosite într-un titlu şi aceste reguli trebuie

respectate pentru a nu fi eliminaţi din competiţie. Enunţarea titlului poate satisface

cerinţele oricărui titlu a unui articol din presa scrisă, adică este:

• informa ţ ie de actualitate (titlul trebuie să convingă de actualitatea problemei

care se propune a se rezolva prin proiect);• umanizat ă (se pune accent pe elementul emoţional din problema pe care dorim

să o rezolvăm),

• exprimarea unui conflict (în care se exprimă situaţia f ăr ă ieşire, disperată a

grupului ţintă);

• prezentarea unicit ăţ ii (în care se subliniază orice tr ăsătur ă care face ca

proiectul să fie inovator, unic);



Ştefan COJOCARU

190

• credibilă (se prezintă o informaţie corectă şi poate fi rapid verificată);

• exprimare numerică (finanţatorilor le plac cifrele, de aceea, se poate exprima

în titlul proiectului numărul de beneficiari, dacă acest lucru ne avantajează).

Locul de desf ăşurare

Proiectul se desf ăşoar ă pe o anumită arie geografică şi acest lucru trebuie

precizat. Finanţatorul poate alege anumite zone în care finanţează aceste proiecte şi se

asigur ă că în zona respectivă există o anumită problemă pe care doreşte să o diminueze.

De regulă, locul de desf ăşurare a proiectului este locul unde se găsesc membrii grupului

ţintă.

Durata proiectului

Durata proiectului este perioada de derulare în care este finan ţat proiectul. De

obicei, fiecare finanţator precizează perioada maximă în care poate acoperi finanţarea

unor proiecte. Iniţiatorul poate preciza perioada de derulare începând cu luna în care va

începe finanţarea. Astfel, el precizează că proiectul va începe imediat după ce va primi

banii şi va continua pe perioada de X luni…

Stabilirea obiectivelor

Un alt element este reprezentat de stabilirea obiectivelor, adică a ceea ce ne

propunem să realizăm. Din acest punct de vedere, putem vorbi proiecte de intervenţie

globală şi par ţiale.

Proiectul de intervenţie globală (PIG) solicită din partea iniţiatorului o inter-

venţie complexă destinată rezolvării problemei prin acţiuni desf ăşurate în mai multe

câmpuri sociale. Aceasta cere un grad ridicat de profesionalism, mari resurse materiale,

financiare şi umane, timp îndelungat şi experienţă. În acest caz, scopul proiectului va fi

rezolvarea problemei sub toate aspectele sale.

Proiectul de intervenţie par ţială (PIP) presupune acţiuni destinate rezolvării unui

anumit aspect al problemei, considerat principal, neglijând celelalte elemente, fie

datorită inexistenţei resurselor, fie din neputinţa iniţiatorului de a acoperi întreaga arie

de cuprindere. Scopul proiectului este, în acest caz, acela de a rezolva un segment bine

definit al problemei.




191

Întotdeauna, scopul unui proiect de intervenţie este acela de a rezolva o anumitã

problemă. Proiectul se naşte din nevoia rezolvării problemei. A elabora un proiect

teoretic, f ăr ă a lua în consideraţie realitatea însăşi, înseamnă a investi f ăr ă sens.

Trasarea obiectivelor presupune viziunea iniţiatorului asupra modului cum se va

prezenta problema după perioada de intervenţie. În cadrul acestei etape, este utila

delimitarea obiectivelor în:

• obiective pe termen lung – reflectă modul cum ne propunem să rezolvăm

problema globală, unde se vor găsi beneficiarii şi ce foloase va înregistra

comunitatea, societatea pe o perioada mare de timp (3-10 ani), obiecti-

vele macro.

• obiective pe termen mediu – prin prisma valorilor generale afirmate şi urmărite

de obiectivele pe termen lung, acestea reprezintă o treaptă intermediar ă

în operaţionalizarea obiectivelor (6 luni-3 ani), obiectivele mezzo.

• obiective pe termen scurt – reprezintă ultima treaptă de operaţionalizare, iar

exprimarea lor trasează activităţile care sunt planificate (0-6 luni), obiec-

tive micro.

Între obiective, activităţi şi rezultate există relaţii de intercondiţionare (vezi Fig.

nr. 3.3). Obiectivele reprezintă rezultate scontate, care sunt urmăr ite pentru rezolvarea

problemei. “Un obiectiv este o stare imaginată, viitoare, selectată şi dorită coştient,

carepoate fi obţinută printr-o secvenţă de activităţi" (Mocanu şi Schuster, 2001:106).

Ele îndeplinească anumite cerinţe. De obiecei, cea mai frecventă metodă de verificare a

obiectivelor este metoda SMART (Mc Namara, 1999: 23), adică trebuie să fie speci-

fice, măsurabile, adecvate temporal, realist şi tangibile (SMART).

• Un obiectiv specific este un obiectiv care se refer ă la o anumită

problemă, şi enunţul său exprimă clar acest lucru.

• Un obiectiv este măsurabil dacă indică rezultate aşteptate care sunt

cuantificate, evaluate prin anumiţi indicatori de performanţă.

• Obiectivul indică obţinerea unor rezultate într-o perioadă de timp bine

determinată.

• Obiectivul este realist atunci când se refer ă la o problemă reală, şi nu

închipuită, iar rezultatele preconizate pot fi obţinute în condiţiile

derulării proiectului (resurse, timp, activităţi).

• Un obiectiv este tangibil în măsura în care poate fi operaţionalizat în

activităţi realizabile.



Ştefan COJOCARU

192

Activităţile reprezintă ceea ce se desf ăşoar ă pentru atingerea obiectivelor şi

pentru obţinerea rezultatelor. Aşa cum spuneam, fiecare obiectiv trebuie să fie

operaţionalizat, adică transformat în operaţii, activităţi care vor fi desf ăşurate în

activităţi. Fiecare obiectiv trebuie să suporte acest proces, iar acesta la rândul său

reprezintă şi un mecanism imbatabil de verificare a formei de exprimare a obiectivului.

Dacă un obiectiv nu poate fi operaţionalizat, înseamnă pe de o parte, că este un obiectiv

care nu poate fi realizat şi este inadecvat rezulatelor dorite, fie exprimarea sa desem-

nează de fapt o activitate.

Dacă urmărim Fig. V.2., observăm că între începutul proiectului şi situaţia finală

există “trepte” intermediare care reprezintă atingerea rezultatelor intermediare. Pentru

realizarea rezultatelor se desf ăşoar ă anumite activităţi care fac ca proiectul să înainteze,

să se dezvolte. Fiecare treaptă înseamnă obţinerea rezultatelor intermediare şi, implicit

atinegerea obiectivelor. După înaintarea pe fiecare treaptă se urmăreşte atinegerea

următorului obiectiv. Fiecare treaptă atinsă reprezintă şi un momemnt de respiro, de

reflecţie şi de evaluare a practicilor pozitive care au condus la obţinerea rezultatelor şi a

celor negative care au fost piedici în realizarea acestora. Imaginea acestei scări este o

reprezentare a întregului demers al realizării proiectului de intervenţie.

Analiza resurselor

Fig. V.3: Rela ţ ia dintre scop, obiective, activităţ i şi rezultate

Cea mai utilizată şi eficientă metodă de analiză a resurselor este intitulată

metoda SWOT (Mocanu şi Schuster, 2001: 116-118). În cazul acestei metode sunt luate

în consideraţie punctele tari, punctele slabe, oportunităţile şi ameninţările. Este o

metodă care ia în consideraţie atât mediul intern (al instituţiei, organizaţiei, agenţiei care

iniţiază proiectul), cât şi mediul extern (beneficiarii sau grupurile ţintă, contextul).

Obiectiv 1

Obiectiv 2

Obiectiv 3

Obiectiv 4

Obiectiv 5

SCOP

Activită i

Rezultat

Obiectiv




193

Fig. V.3.: Analiza SWOT

Aceasta analiză ofer ă o bună ocazie de evaluare a organizaţiei (din punct de

vedere a pregătirii personalului, motivaţia acestuia, resursele materiale şi financiare

disponibile etc .), a partenerilor (disponibilitatea de cooperare, resursele pe care le pot

pune la dispoziţie etc.) şi a beneficiarilor direcţi (starea acestora, gradul de implicare,

dorinţa de a-şi rezolva problema, resursele pe care le pot pune în slujba atingerii

obiectivelor proiectului, riscurile cărora le sunt expuşi etc.).

Analiza resurselor umane. În aceasta etapă se evaluează capacitatea organizaţiei

de a derula proiectul, ţinând cont de resursele umane existente. În cazul în care acestea

nu sunt suficiente, sunt cooptate şi alte persoane (angajate sau voluntare), se stabileştestructura de personal şi fişele postului. Resursele umane sunt cea mai importantă resursă

a instituţiei. Aceasta poate conduce la obţinerea celorlalte resurse necesare programului.

De aceea, politica de personal a oricărei instituţii trebuie ghidată de acest principiu.

Analiza resurselor materiale. Orice organizaţie poate participa la derularea unui

program cu anumite resurse pe care le are disponibile. Aceasta reprezintă contribuţia în

natur ă şi de cele mai multe ori este cerută de către finanţator ca participare obligatorie

pentru obţinerea finanţării.

Analiza financiară. Pentru a obţine o finanţare, iniţiatorul trebuie să dovedească

că poate participa, atunci când se cere acest lucru, cu un procent din valoarea totală a

proiectului. În situaţia în care finanţatorul nu impune acest lucru se cere o prezentare a

valorii financiare a programelor derulate în trecut.

AVANTAJE DEZAVANTAJE

MEDIUL INTERN

Puncte tari Puncte slabe

Oportunităţi Ameninţări

MEDIUL EXTERN



Ştefan COJOCARU

194

Planificarea activităţilor

Activităţile sunt concepute astfel încât să conducă la realizarea obiectivelor, la

rezolvarea problemelor. Fiecare activitate este bine programată în timp, urmărind

coerenţa întregului proiect de intervenţie. În elaborarea proiectului, activităţile sunt programate în ordine cronologică şi se urmăreşte realizarea lor în funcţie de actorii

sociali implicaţi.

• activităţ i independente de beneficiari – acestea vizează realizarea cadrului de

derulare a proiectului (ex : amenajarea spaţiului, selecţia şi pregătirea perso-

nalului, elaborarea regulamentelor etc.

• activităţ i în care sunt implica ţ i beneficiarii – acestea se desfaşoar ă cu

acordul păr ţilor. Nu toate activităţile sunt desfaşurate de către personalul de

specialitate implicat în proiect. Cele mai multe dintre ele urmăresc

activizarea clientului acompaniat de asistentul social.

Este o etapă în cadrul proiectului, prin care se reprezintă grafic planificarea

operatională a activităţilor. Cea mai utilizată reprezentare este diagrama GANTT, după

numele autorului, fiind “un instrument simplu utilizat în gestionarea proiectului” (Ward,

1995, trad.rom. 1997: 76). Aceste instrumente ofer ă posibilitatea vizualizării planificării

activităţilor, durata acestora, raportul dintre activităţi, urmărirea modului de încadrare în

timp etc. În cadrul acestor grafice se reprezintă timpul aproximativ necesar fiecarei

activităţi, timpul de începere şi de sfâr şit al fiecăreia, durata maximă şi durata minimă a

activităţii, suprapunerea în timp a unor activităţi etc.

Practic, o diagramă GANTT se prezintă astfel:

Luna

Nr crt Activitatea I II III IV V VI

1

2

3

4

5

Tab. V.1: Diagrama Gantt

Evidenţierea factori lor de risc şi durabilitate ale proiectulu i

Riscurile reprezintă ameninţările, piedicile care pot influenţa desfaşurarea

proiectului. Ele trebuie specificate pentru fiecare activitate în parte şi agentul de care




195

depind existenţa şi manifestarea lor (personalul angajat, beneficiarii direcţi, partenerii,

comunitatea etc.). În cadrul acestei etape este indicat să menţionăm modul cum vom

acţiona pentru reducerea acestor riscuri. Analiza riscurilor este benefică pentru că ne

ajută în anticiparea unor probleme legate de derularea activităţilor. Faptul că cel care

propune un proiect a analizat riscurile, înseamnă că le-a luat în calcul la programarea

întregii activităţi. Prevederea unor situaţii dificile, uneori critice pentru derularea pro-

gramului, face să reducă efectiv prezenţa acestora deoarece acţiunile sunt orientate fie

pentru evitarea riscurilor-piedicilor, fie pentru diminuarea acestora.

Propunerea unui proiect care are ca rezultat modificarea sistemului întâmpină

foarte mari piedici din partea sistemului care este dominat de iner ţie şi conservatorism.

A propune, dintru început un proiect care urmăreşte închiderea unui centru de

plasament, de exemplu, va avea puţine şanse de reuşită pentru că aceasta este percepută

ca şi ameninţare la adresa sistemului de protecţie a copilului (care se va confrunta cu

disponibilizări). De aceea, proiectul trebuie să îşi propună ca şi obiectiv reducerea

numărului de copii instituţionalizaţi şi prevenirea instituţionalizării. Acest obiectiv,

odată atins, poate avea ca rezultat subiacent închiderea unui centru de plasament, dar nu

este perceput ca atare de către sistem pentru că obiectivele sunt orientate spre client şi

nu către sistem.

Durabilitatea – este important de precizat, încă de la elaborarea proiectului, ce

impact va avea acesta asupra beneficiarilor populaţiei ţintă şi beneficiarilor indirecţi şi

ce posibilităţi de susţinere/autosusţinere a proiectului există. Un proiect are şanse mai

mari de reuşită dacă are de la început o politică de susţinere după ce perioada deimplementare pilot este depăşită. Acest lucru va direcţiona activitatea şi implicarea

partenerilor în găsirea unor soluţii pentru continuarea sa. De cele mai multe ori, un

proiect pilot reprezintă un model, un tip experimental de servicii sociale care, dacă

urmăresc continuarea după perioada de implementare, au şanse de reuşită. Dovedite

eficiente, asemenea servicii sunt continuate fie de către instituţii ale statului, fie de către

organizaţii non-guvernamentale.

Evaluarea

Pentru a explica ce anume se urmăreşte evaluarea vom analiza proiectul

primordial care este prezentat în Vechiul Testament. În ziua întâi, Dumnezeu a zis : să

fie Lumină ! Şi a fost lumină. Dumezeu a văzut că lumina este bună şi Dumnezeu a

despăr ţit-o de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi şi întunericul noapte. Şi astfel a

fost o sear ă şi apoi o dimineaţă. După prima acţiune, Dumnezeu a realizat o evaluare a



Ştefan COJOCARU

196

primului său obiectiv şi a văzut că este bine. Astfel, Dumnezeu este primul evaluator al

primului său proiect. În ziua a doua, Dumnezeu a f ăcut Cerul, şi a văzut că este bine.

Este îndeplinirea celui de-al doilea obiectiv care a fost urmat, binen ţeles de evaluare. În

ziua a treia, Dumnezeu a f ăcut Pământul şi a despăr ţit pământul de ape. În plus a f ăcut

pîmântul să rodească, a f ăcut vegetaţia şi a văzut că este bine. În ziua a patra, Dumnezeu

a f ăcut Astrele, care au devenit un semn pentru a împăr ţi timpul în anotimpuri şi ani. A

f ăcut Soarele şi Luna şi a văzut că este bine. În ziua a cincea, Dumnezeu a creat

Vieţuitoarele din apă, păsările şi animalele şi a văzut că este bine. În ziua a şasea,

Dumnezeu a creat Omul, după chipul şi asemănarea sa, şi a văzut că este bine. Toate

criteriile pe care le-a folosit în atingerea obiectivelor pe care şi le-a propus au urmărit de

fapt, crearea omului şi asigurarea unei durabilităţi a propriului proiect. “Creşteţi şi vă

înmulţiţi, umpleţi pământul şi supuneţi-l”, a spus Dumnezeu femeii şi bărbatului. Astfel,

cu ultimele activităţi, Dumnezeu a încheiat proiectul pe care şi l-a propus. Iar în ziua a

şaptea, Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrurile pe care le-a f ăcut. Toate obiectivele

îndeplinite au urmărit de fapt binele omului. Toată această succesiune de obiective au

fost îndeplinite cu scopul creării omului şi asigur ării acestuia condiţii pentru a duce mai

departe proiectul lui Dumnezeu.

Acest model cuprinde în sine toate elementele esenţiale ale unui proiect de

intervenţie. Criteriile pe care le avem în vedere atunci când urmărim atingerea

obiectivelor trebuie să urmărească îmbunătăţirea situaţiei grupului ţintă. Proiectul nu

este propus pentru iniţiator, ci acesta reprezintă doar instrumentul, agentul care intro-

duce schimbarea în beneficiul grupului ţintă.

Evaluarea reprezintă procesul prin care analizăm activitatea şi gradul de realizare a

obiectivelor pe care ni le-am propus; cu alte cuvintele rezultatele derulării proiectului.

Ea se desfaşoar ă periodic, fie pentru a menţine metodele, tehnicile, instrumentele de

intervenţie dovedite utile, fie pentru a le adapta în cazul în care consider ăm că nu

prezintă garanţii în ceea ce priveşte obţinerea unor rezultate favorabile.

Evaluarea se face la nivelul fiecarei activităţi din mai multe perspective :

• conformităţii

• pertinenţei

• eficacităţii

• coerenţei

• eficienţei




197

Criteriu conformităţii urmăreşte să aprecieze dacă ceea ce se desfaşoar ă este

conform activităţii dorite. De multe ori, există tendinţa de a face o disociere între ceea

ce se face efectiv şi ceea ce se afirmă. Probabil acest lucru reprezintă una dintre

sechelele comunismului care, utilizând limbajul de lemn, a « distrus realitatea »,

construind o alta f ăr ă conţinut. De aceea, pentru derularea unui program eficient trebuierespectat cu stricteţe acest criteriu. Încălcarea acestui principiu poate fi generată de

incompetenţă, de rea voinţa sau de interese meschine. Orice evaluator, din cadrul

instituţiei iniţiatoare sau din afara ei, trebuie să urmărească în detaliu dacă ceea ce se

desf ăşoar ă este conform exigenţelor proiectului. Urmărirea acestui criteriu conduce, în

primul rând, la aprecierea calităţii serviciilor sociale propuse. Analiza modului cum

percep clienţii serviciile sociale oferite de către program este un indicator a oricărui

proces de evaluare.

Criteriul pertinenţei are ca efect adecvarea dintre acţiune şi obiectivul

propus. Orice acţiune socială are câteva elemente constitutive, cum ar fi : agentul

acţiunii, mijloacele şi scopul. Adecvarea mijloace-scop reprezintă un proces complicat

care urmăreşte : pe de o parte, propunerea unui obiectiv care poate fi atins cu mijloacele

existente, pe de altă parte, folosirea eficientă a mijloacelor pentru atingerea scopului.

Acţiunile întreprinse în cadrul unui program de intervenţie trebuie să urmărească

atingerea obiectivului. Din punctul de vedere al adecvării acţiune-obiectiv pot exista

mai multe situaţii :• activităţile desf ăşurate urmăresc şi reuşesc atingerea obiectivului propus;

• obiectivul propus este de neatins prin acţiunile care pot fi desf ăşurate, acest

lucru generând o permanentă stare de frustrare, de ineficienţă şi un sentiment

de inutilitate a celor care acţionează;

• activităţile desf ăşurate nu urmăresc atingerea obiectivului, fapt care conduce la

o inactivitate şi ineficienţă din punctul de vedere al programului.

Criteriul eficacităţii ofer ă modalitatea de evaluare a obţinerii rezultatelor sau

altfel spus, dacă activitatea produce rezultatele aşteptate. Este un criteriu orientat către

rezultate şi poate fi uşor operaţionalizat şi translatat în domeniul cantitativ al evaluării.

Având ca linie directoare acest criteriu, în acţiunile întreprinse de către iniţiatori se are

în vedere reducerea efectelor perverse sau în anticiparea acestora. Astfel, în cadrul unei

proiectări complexe, efectele perverse (indezirabile şi necunoscute) pot fi transformate

în efecte dezirabile şi cunoscute, sau indezirabile şi cunoscute.



Ştefan COJOCARU

198

Criteriul coerenţei este utilizat pentru a analiza gradul de unitate al

proiectului. Cu alte cuvinte, acest criteriu urmăreşte să surprindă dacă activitatea

evaluată este strâns legată de celelalte activităţi. În cadrul unei instituţii există statusuri

şi sunt îndeplinite roluri sociale în funcţie de sistemul de relaţii stabilite. Nimeni care

face parte din instituţie nu poate fi izolat, aceasta fiind una dintre condiţiile de bază pentru care putem spune că o persoană face parte dintr-un colectiv. Acţiunile pe care le

întreprinde nu sunt izolate de acţiunilke celorlalţi, de filosofia şi de politica instituţiei.

Programul ofer ă ghidul de joncţiune a fiecăruia la sistem. Acţiunea sa este dirijată de

obiectivele programului şi se desf ăşoar ă in funcţie de a celorlalţi.

Criteriul eficienţei este poate cel mai cantitativist criteriu deoarece urmăreşte

măsurarea modului în care activitatea desfaşurată produce rezultatele aşteptate în cadrul

celui mai bun raport calitate /cost posibil. Astfel, evaluarea programului se face în

funcţie de întregul sistem acţional şi cel administrativ. Acesta este criteriul care pune în balanţă activitatea profesională desf ăşurată în cadrul serviciilor oferite şi costurile

necesare pentru derularea acestor servicii. De multe ori, criteriul eficienţei ia în

considerare totalul cheltuielilor efectuate pentru deservirea numărului de clienţi.

Uniievaluatori utilizează acest criteriu şi pentru determinarea efectelor pe care le au

serviciile sociale în reducerea unor cheltuieli a altor instituţii. De exemplu, evaluarea

eficienţei unui serviciu de prevenire a abandonului şi instituţionalizării poate fi calculat

intern prin raportarea valorii totale a cheltuielilor la număr total de clienţi deserviţi şi

extern prin calcularea reducerii de cheltuieli datorată prevenirii instituţionalizării, ţinând

cont de valoarea standard a acestora.

Stabilirea partenerilor

De la început, trebuie să se facă o distincţie clar ă între parteneriat şi colaborare.

Parteneriatul are câteva caracteristici:

• este o relaţie stabilită între două sau mai multe persoane, instituţii, grupuri

care pun în comun anumite resurse pentru atingerea unui scop comun.

Întotdeauna, acesta se naşte din dorinţa de a rezolva o anumită problemă socială prin trasarea unor sarcini, obligaţii şi drepturiale fiecărui partener.

Acesta presupune aportul factorilor implicaţi, în funcţie de posibilităţile

reale ale fiecăruia în parte.

• este o relaţie de egalitate pentru că nu se stabilesc relaţii de subordonare.

• ambii parteneri evaluează gradul de realizare a obiectivelor comune şi modul

de gestionare a resurselor;




199

• se încheie pe o perioadă relativ mare de timp;

• există comunicare permanentă;

• responsabilităţile sunt asumate de către parteneri pentru indeplinirea obiecti-

velor programului comun;

• fiecare partener îşi asumă riscurile şi eşecurile programului;• există o politică stabilită pentru promovare comună / imagine comună a pro-

gramului;

• este o relaţie care impune un grad ridicat de rigiditate în schimbarea obiec-

tivelor şi a activităţilor stabilite în cadrul programului;

• prezintă o stabilitate mare, un risc scăzut de dizolvare a parteneriatului până la

finalizarea programului;

• prezintă siguranţa unei strategii comune pe termen mediu sau lung în

momentul în care programul şi-a atins obiectivele.

Colaborarea se distinge de parteneriat prin câteva diferenţe semnificative:

• este o relaţie stabilită între două sau mai multe persoane, instituţii, grupuri care au

scopuri diferite dar pentru atingerea acestora au nevoie de sprijinul celorlalţi;

• este o relaţie inegală între cei care cooperează pentru că resursele nu sunt puse

în comun şi fiecare îşi gestionează resursele pentru atingerea propriului scop;

• în cadrul colabor ării fiecare participant îşi evaluează propriile obiective şi

gestionarea propriilor resurse;

• cooperarea are un caracter punctual, nu are un caracter permanent;

• într-o relaţie de colaborare comunicarea este fragmentată;

• fiecare colaborator îşi asumă responsabilităţi din perspectiva propriului program

în derulare;

• fiecare colaborator îşi asumă riscurile şi eşecurile pentru activităţile proprii şi

nu pentru cele ale programului;

• fiecare practică o promovare invidualizată a programelor proprii;

• colaborarea presupune o flexibilitate mai ridicată oferită de existenţa obiecti-

velor diferite pentru fiecare participant;

• colaborarea este o relaţie instabilă şi există riscul de dizolvare a relaţiei atuncicând un participant nu-şi atinge obiectivele proprii;

• colaborarea este caracterizată de strategii pe termen scurt.

Lucrul în parteneriat are câteva avanjate:

• creşterea interesului şi implicarea partenerilor pentru rezolvarea problemei;

• sporirea resurselor prin participarea partenerilor şi a şanselor de realizare a

proiectului;



Ştefan COJOCARU

200

• flexibilitate crescută în ceea ce priveşte modalităţile de intervenţie;

• evaluare periodică cerută de condiţia menţinerii parteneriatului;

• creşterea gradului de eficienţă socială;

• creşterea şanselor de acces la finanţare.

Ceea ce este dificil în stabilirea unui parteneriat, nu este construirea acestuia, ci

în menţinerea funcţionării acestuia. De aceea, atunci când se urmăreşte construirea unui

parteneriat trebuie identificate atât scopurile comune (ca şi puncte tari), cât şi cele

divergente. Fiecare instituţie îşi are propria filosofie, iar pentru a desf ăşura activităţi în

comun cu altă instituţie trebuie găsite elementele care le leagă. Identificarea comună a

punctelor divergente face să reducă viitoarele conflicte care pot apărea şi pot ameninţa

derularea programului.

Calculul bugetului estimativ

Bugetul estimativ reprezintă un calcul prealabil al fondurilor necesare, cuprin-

zând cheltuielile legate de:

• personal (salarii pentru personalul propriu, taxe pe salarii, consultati sau

servicii contactate);

• spaţii (achiziţie, chirii, întreţinerea spaţiilor, utilităţi);

• echipament (calculatoare, imprimante, maşini etc);

• transport (diurne, cazare pentru deplasări, deplasări pentru populaţia ţintă);• materiale (ajutor material acordat clienţilor);

• consumabile (hârtie, copii xerox etc);

• comunicaţii (fax, telefon, email, internet, poştă etc.);

• alte cheltuieli (de regie, etc).

Derularea proiectelor de intervenţie pare să însemne o mutaţie de paradigmă în

asistenţa socială românească, urmând un drum firesc de la proiectare la realizare prin

etape intermediare. Tipul managementului programelor începe să câştige tot mai mult

teren în domenii diverse (asistenţă socială, economie, politică etc.) şi în instituţii mai

puţin deschise schimbărilor. Reprezintă o modalitate flexibilă şi eficientă de manage-

ment şi de evaluare periodică a activităţii manageriale. Pentru exemplificarea modului

de concepere a unui proiect de intervenţie, putem vedea în detaliu Anexa, care prezintă

un proiect de intervenţie elaborat după metodologia Phare pentru instruirea practi-

cienilor în domeniul de referinţă al tezei noastre.




201

Anexa

METODOLOGIA ELABORĂRII PROIECTELOR DE INTERVENŢIE

Universitatea “Al.I. Cuza” Iaşi

Facultatea de Filosofie

Departamentul de Sociologie şi Asistenţă Socială

MEPI

Lect. drd. Ştefan COJOCARU

Formularul proiectului

2003-2004/ SEMESTRUL 2

Numele proiectului

Nr.PROIECTULUI:

Precizare: Formularul de elaborare a proiectului şi cel de evaluare reprezintă o adaptare a

Formularului utilizat pentru elaborarea cererilor de finanţare în Programul Phare a Uniunii

Europene. Alegerea acestei metodologii a fost determinată de faptul că aceasta este bine

elaborată, pe de o parte, şi reprezintă oportunităţi pentru adaptarea cunoştinţelor viitorilor

profesionişti la nevoile existente şi viitoare în dezvoltarea managementului prin proiecte.



Ştefan COJOCARU

202

I. INIŢIATOR

Date de identificare (se completează cu majuscule)

Numele şi prenumele

Facultatea

Specializarea

Anul de studiu

Semestrul

Adresa de e-mail :

Punctajul ob ţ inut

(se completează de către

prof.):

Activitate la seminar Proiectul propus

Media :

II. PROIECTUL

1. DESCRIEREA

1.1 Titlu

1.2 Locul de desf ăşurare (Judeţul, oraşul, sau comunitatea locală)

1.3 Suma totală a proiectului

Bugetul se exprimă în Euro

Euro % din suma totală

Contribuţia partenerilorContribuţia solicitată

Total

1.4. Rezumat

Maximum o pagină (includeţi informaţii cu privire la (a) obiectivele proiectului,

(b) grupul ţintă şi (c) activităţile principale).




203

1.5. Obiective

Maximum 5 obiective.

Nr.crt. Obiectiv

1

23

4

5

1.6 Justificare

Maximum o pagină. Oferi ţ i următoarele informa ţ ii:

1.6.1. Argumentaţi de ce este necesar proiectul propus

1.6.2. Relevanţa proiectului în raport cu DOMENIILE PROPUSE.

1.7. Prezentarea problemei

Maximum 7 pagini

1.7.1. Identificarea cauzelor care au dus la apariţia problemei

1.7.2. Efectele nerezolvării problemei asupra grupului ţintă, asupra comunităţii,

asupra societăţii

1.7.3. Teorii care explică problema socială identificată

1.7.4. Posibile soluţii pentru rezolvarea problemei

1.7.5. Argumente pentru necesitatea intervenţie

1.7.6. Tipuri de intervenţie recomandate pentru rezolvarea problemei1.7.7. Prezentaţi demersurile pe care le-aţi întreprins pentru documentare şi sursele

bibliografice

1.8. Populaţia şi grupurile ţintă

Maximum 3 pagini

1.8.1. Includeţi o listă a grupurilor ţintă anticipând numărul de beneficiari direcţi

şi indirecţi

1.8.2. Menţionaţi criteriile de selecţie a grupurilor ţintă

1.8.3. Menţiona

ţi

motivele care au stat la baza alegerii grupurilor ţintă Importanţa proiectului pentru grupurile ţintă

1.9. Descrierea detaliată a activităţilor

Maximum zece pagini. Includeţi titlul şi o descriere detaliată a fiecărei activi-

tăţi. Atenţie! – nu confundaţi descrierea detaliată a activităţilor cu planul de

acţiune (vezi punctul 1.10).



Ştefan COJOCARU

204

Activităţile trebuie să descrie ceea ce trebuie f ăcut pentru fiecare obiectiv în

parte, cine va desf ăşura activitatea şi cine este responsabil de îndeplinirea ei

1.10. Durata şi planul de acţiune

1.10.1. Durata de derulare a proiectului va fi de _____ luni.

Notă: Planul de ac ţ iune nu trebuie să includ ă date (calendaristice), ci să

înceapă cu “luna 1”, “luna 2”, etc. Este recomandabil să se prevad ă o marjă

de siguran ţă pentru planul de ac ţ iune. Planul de ac ţ iune nu trebuie să con ţ ină

o descriere detaliat ă a activit ăţ ilor, ci doar titlul acestora (vă rugăm să vă

asigura ţ i că acestea sunt exact cele enumerate la punctul 1.9).

1.10.2. Planul de acţiune

Planul de ac ţ iune de punere în practică a proiectului trebuie să fie

suficient de detaliat pentru a oferi informa ţ ii cu privire la pregătirea şi

punerea în practică a fiecărei activit ăţ i. Planul de ac ţ iune trebuie să fie

redactat în următoarea formulă:

Activitatea Luna

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12




205

2. REZULTATELE ANTICIPATE

Rezultatele trebuie să fie direct legate de obiectivele şi activităţile propuse (vezi

1.5; 1.8 şi 1.9)

2.1 Impactul estimat asupra grupurilor ţintă Maximum două pagini. Includeţi informaţii cu privire la:

2.1.1. Modul în care proiectul va ameliora situaţia grupurilor ţintă

2.1.2. Modul în care proiectul va spori abilităţile manageriale şi/sau tehnice ale

grupurilor ţintă sau ale partenerilor (dacă este cazul).

2.1.3. Modul în care proiectul va contribui la dezvoltarea dvs. profesională

2.2. Factori de risc in obţinerea rezultatelor

Maximum trei pagini. Fiţi specifici şi cuantificaţi rezultatele folosind indica-

torii stabiliţi

2.3. Efectul de multiplicare

Maximum o pagină. Descrieţi posibilităţile de multiplicare a proiectului şi de

extindere a rezultatelor în alte comunităţi.

2.4. Auto-susţinere (durabilitatea proiectului)

Maximum trei pagini. Descrieţi astfel încât să faceţi deosebirea dintre urmă-

toarele aspecte ale auto-susţinerii:• Auto-susţinerea financiar ă (cum va continua proiectul după încetarea

finanţării pe care o veti obtine?)

• Auto-susţinerea instituţională (în ce măsur ă vor exista la sfâr şitul

proiectului structuri care să asigure continuarea acestui proiect? Vor

apar ţine rezultatele proiectului comunităţii locale?

• Auto-susţinerea la nivelul politicilor (dacă este cazul) (care va fi impactul

proiectului la nivelul structural – de ex. Vor fi create o legislaţie mai

bună, coduri de bună practică, metodologii de lucru etc?)

2.5. Parteneri

Maximum trei pagini.

2.5.1. Precizaţi criteriile care au stat la baza alocării rolurilor fiecărui partener

2.5.2. Precizaţi modalităţile pe care le folosiţi pentru atragerea partenerilor

2.5.3. Justificaţi implicarea fiecărui partener în derularea proiectului



Ştefan COJOCARU

206

2.6 Resurse umane necesare

Pute ţ i să folosi ţ i un număr nelimitat de pagini

2.6.1. Prezentaţi echipa propusă pentru punerea în practică a proiectului (faceţi

referire la poziţiile care vor exista în cadrul proiectului: nu este nevoie să

includeţi nume aici)

2.6.2. Prezentaţi organigrama cu toate posturile necesare derulării proiectului

2.6.3. Prezentaţi fişele post pentru fiecare poziţie pe care o propuneţi în cadrul

proiectului

2.6.4. Prezentaţi, în cazul voluntarilor, lista responsabilităţilor şi modul de

organizare a structurii acestora

2.7. Evaluarea proiectului


2.7.1. Precizaţi metodele pe care le veţi folosi pentru evaluarea impactului asupra

grupului ţintă

2.7.2. Precizaţi indicatorii cantitativi şi cei calitativi stabiliţi pentru fiecare

obiectiv în parte

Indicatori

Obiectiv Cantitativi Calitativi

1.

2.

3.

4.

5.

2.7.3. Precizaţi metodele pe care le veţi folosi pentru măsurarea gradului de

atingere a obiectivelor propuse

2.7.4. Precizaţi motivele care au stat la baza alegerii metodologiei propuse




207

3. BUGETUL PROIECTULUI


Oferiţi un buget pentru întreaga durată de desf ăşurare a proiectului. Notă: Bugetul trebuie să fie realizat în concordanţă cu cerintele formulate in tabel.

3.1. BugetulATENŢIE! Din contribuţia solicitată se vor acoperi şi taxele pentru salarii

3. Bugetul Proiectului Perioada totala a proiectului

CHELTUIELI

Unitatea Nr. de

unităţi

Valoare unitară

(Euro)

Total

pe proiect

1. Resurse umane

1.1 Salarii ( cheltuieli totale)

1.1.1 Personal full time

1.1.2 Personal part time

1.2 Diurne

Subtotal Resurse umane

2. Transport

2.1. Transport: benzina, deplasari

Subtotal Transport

3. Echipamente şi accesorii

3.1 Achiziţionare sau închiriere de

autovehicule

3.2 Mobilier, calculatoare

3.3 Piese de schimb/Echipamente

pentru maşini, unelte

3.4 Altele

Subtotal Echipamente şi accesorii

4. Sediu/costri strict aferente

proiectului

4.1 Costuri cu vehicule

4.2 Chiria pentru sediu4.3 Consumabile – accesorii pentru

birou

4.4 Alte servicii (tel/fax,

electricitate/încălzire, întreţinere)

Subtotal Sediu/costuri strict aferente

roiectului



Ştefan COJOCARU

208

5. Alte costuri/Servicii

5.1 Publicaţii

5.2 Studii, lucr ări de cercetare

5.3 Costuri pentru audit

5.4 Costuri pentru conferinţe/seminarii

Subtotal Alte costuri/Servicii

6. Imobile şi construcţii

6.1 Achiziţionări de teren

6.2 Achiziţionări de clădiri

6.3 Lucr ări de construcţii, amenajari,

renovari etc

Subtotal Imobile şi construc ţ ii

7. Altele

Subtotal Altele

8. Costuri totale

3.2. Surse de finanţare anticipate pentru proiect

Oferiţi informaţii cu privire la sursele de finanţare anticipate pentru acest

proiect.

Notă: pentru contribuţiile partenerilor evaluaţi ceea ce pun în proiect în euro şi

realizaţi o descriere a contribuţiei acestora (exemplu: primăria pune la dispoziţie un

spaţiu evaluat la o contribuţie din partea acesteia la 75euro/luna; în total această contribuţie pe 12 luni este de 900 euro).

BUGETUL AŞTEPTATSuma

% din suma totală a

proiectului

1. contribuţia solicitată finanţatorului

2. contributţia partenerilor, din care:

2.1. partener 1

2.2. partener 2

2.3. partener 3Total general

3.3. Detalierea categoriilor cuprinse în buget

Număr nelimitat de pagini.

Vă rugăm să detaliaţi şi să justificaţi costurile menţionate în buget (inclusiv

contribuţia din alte surse). Estimaţi în bani contribuţia în natur ă.




209

Bibliografie

Altheide D., Creating reality, 1974, Beverly Hills, California, Sage.

Baker P. & Anderson L., Social Problems. A critical thinking approach, 1987,Wodsworth Inc., Belmont California.

Berger P. & Luckmann Th., 1967 , The Social construction of reality, Garden City, N.J.

Doubleday.

Brearly C.P., Social Work, Ageing and Society, 1975, Routledge and Kegan Paul,

London.

Challis D. & Davies B., Case Management in Community Care, 1986, Grower

Publishing Company Limited.

Koontz H., Weinrich H., Management , 1988, London, Mc. Graw-Hill, IX.ed.

Palicari G. & Garber K ., 1997, A şezăminte sociale pentru copii. Repere manageriale,

Bucureşti.

Peterson T., Theorie du management , 1969, Paris, Gauthier-Villars.

Vasile Miftode, 2002, Teoria şi metoda proiectului de interven ţ ie, în vol. Popula ţ ii

vulnerabile şi fenomene de auto-marginalizare, Iasi, editura Lumen, coord.

Vasile Miftode

Vasile Miftode, 2003, Tratat de metodologie sociologică , Iaşi, Editura Lumen.

Cojocaru Stefan, 2002, “Proiectul de intervenţie. De la teorie la practică”, în vol.

Popula ţ ii vulnerabile şi fenomene de auto-marginalizare, Iaşi, Editura Lumen,coord. Vasile Miftode

Cojocaru Stefan, 2003, Elaborarea proiectelor , Iaşi, Editura Lumen.

Cojocaru Ştefan, 2004, Designul propunerilor de finan ţ are. Modele de proiecte comen-

tate, Iaşi, Editura Lumen.



I. Circumscrierea Eticii şi Deontologiei Asistenţei Sociale

1. Concepte operaţionale: 'etică'; 'deontologie'; 'morală'2. Etica şi Deontologia Asistenţei Sociale - areal al Eticii aplicate3. Asistentul social, ca personalitate morală 4. Necesitatea studierii Eticii şi Deontologiei Asistenţei Sociale

II. Demersul areteic-deontic1. Categoria etică: 'virtutea' / àreté2. 'Datoria' - noţiune de bază a Deontologiei

3. Deontologismul. Contribuţia lui Immanuel Kant la consacrarea 'eticii datoriei'4. Funcţionalitatea 'datoriei morale'; principii; coduri

III. Valor i etico-deontologice referenţiale în Asistenţa Socială

1. Responsabilitatea2. Libertatea3. Dreptatea4. Utilitatea5. Solidaritatea

IV. Normativitatea morală în Asistenţa Socială 1. Principii şi reguli etice generale2. Noţiunea de 'cod etic' sau 'cod deontologic'3. Codul etic al Asistenţei Sociale

Bibl iograf ie

DEONTOLOGIA PROFESIEI DE ASISTENT SOCIAL

Prof. dr. Carmen COZMA

C U P R I N S



Probleme fundamentale ale unităţii de curs:

- Circumscrierea Eticii şi Deontologiei Asistenţei Sociale

- Demersul areteic-deontic

- Valori etico-deontologice referenţiale în Asistenţa Socială

- Normativitatea morală în Asistenţa Socială

Scopul unităţii de curs:

- cunoaşterea şi însuşirea aparatului conceptual al Eticii şi Deontologiei Asistenţei Sociale;

- cultivarea reflexivităţii şi sensibilităţii morale;

- dezvoltarea capacităţii de a înţelege semnificaţia dimensiunii etico-deontologice în

practicarea cu succes a activităţii profesionale;

- stimularea şi cultivarea motivaţiei de a valorifica potenţialul moral al personalităţii în

afirmarea competenţei profesionale.

Obiective operaţionale:

- să delimiteze corect spectrul semantic al Eticii şi Deontologiei Asistenţei Sociale;

- să identifice valorile şi principiile etico-deontologice şi să descopere funcţia acestora în

orientarea, în evaluarea, în acţiunea performantă pe plan profesional;

- să probeze capacitate de a instrumentaliza conţinutul teoretic al disciplinei, şi, în mod

particular, conţinutul codurilor de etică profesională în raport cu diversitatea cazuisticii

praxiologice;

- să înţeleagă importanţa teoretico-epistemică şi practic-modelatoare a viziunii etico-deon-

tologice în asigurarea progresului individual şi social;

- să-şi dezvolte capacitatea de a discerne şi de a decide, avînd conştiinţa angajării faţă deceilalţi;

- să-şi formeze conştiinţa apartenenţei la un corpus profesional, ca actori ai unui anumit

mediu lucrativ, cu interes pentru optimizarea activităţii de specialitate.

Modalităţile de evaluare vor urmări:

- nivelul de înţelegere a problematicii etico-deontologice în fundamentarea reflecţiei şi

comunicării, cu impact asupra conduitei profesionale;

- capacitatea de a operaţionaliza cunoştinţele dobîndite în acţiunea socială;

- dispoziţia creativităţii în orizontul intervenţiei responsabile, pentru depăşirea stării

prezente de criză morală, (şi) prin sporirea prestigiului statutului profesional.



Etica şi deontologia Asistenţ ei Sociale

213

I. Circumscrierea eticii şi deontologiei asitenţei sociale

1. Concepte operaţionale: „ etică” , „deontologie” , „morală”

Iniţierea în studiul Eticii şi Deontologiei Asistenţei Sociale necesită lămurirea

termenilor de bază cu care disciplina în cauză operează; respectiv, a noţiunilor de:

„etică”, „deontologie”, „morală”.

Etimologic, noţiunea de etică se originează în grecescul ηθος (ethos) = cutumă,

obicei, morav / moravuri, caracter, comportament habitual. Corespunzător lui ηθος , în

latină avem mos – moris; şi, din aceeaşi familie, moralitas. Pe această filier ă, în limba

română distingem termenii înrudiţi, dar nu sinonimi: etică , morală şi moralitate.

Dincolo de maniera în care, în vorbirea curentă, dar chiar în literatura de

specialitate, aceşti termeni sînt folosiţi, deseori ca inter şanjabili, propunem – tocmai

pentru evitarea unor confuzii nedorite într-un tărîm oricum al ambiguităţilor –

următoarele înţelesuri:

Etica este o disciplină filosofică şi ştiinţifică, avînd ca obiect de studiu “morala”; cu

aplicabilitate la diferite domenii socio-profesionale, se impune, în formă particular ă, ca

etică profesională. Morala constituie teoria care se ocupă cu cercetarea valorilor,

normelor, principiilor şi idealurilor etice.

Moralitatea desemnează sfera “moralei în acţiune”, respectiv “morala în curs de

realizare”; este atitudinea de conştiinţă şi practică faţă de morala socială şi cea

personală.

Cît priveşte conceptul deontologie, acesta îşi are r ădăcina în grecescul δεον

(deon) = ceea ce trebuie, ce se cade, ce se cuvine; respectiv, datorie. În conjuncţie cu

λογος (logos) = studiu, teorie, deontologia este teoria datoriei; mai exact, teoria

îndatoririlor , deci a obligaţiilor conştientizate, interiorizate, asumate, în temeiul cărora

omul are a se manifesta.

Deontologia desemnează “teoria datoriilor morale; morală profesională; teorie a

datoriilor şi drepturilor în exercitarea unei profesiuni”1. Ca diviziune a eticii, la

frontiera dintre “morală” şi “drept”, dezvoltată în termenii eticii profesionale, în sens

restrîns deontologia acoper ă cadrul de investigare a drepturilor, îndatoririlor şi

etaloanelor de acţiune, de apreciere şi comportare într-un domeniu al vieţii social-utile.

1 Encyclopédie générale, Hachette, Paris, 1987, tome 2, p.389.



Carmen COZMA

214

Aşadar, etica este filosofie şi ştiin ţă a ethosului în care, de la un moment al dezvoltării

social-istorice, intr ă şi preocupările privind ceea ce ar trebui să fie / să devină, ceea ce

se dore şte a fi / a deveni omul şi omenirea în înţeles de valoare-ideal, deopotrivă

imperativ şi aspira ţ ie întru depăşirea stării existente, apreciate ca nesatisf ăcătoare.

Etica implică traiectul transformării raţional concepute, simţite, dorite, alese şi voite,

pe linie de acţiune a omului – concentrare de convingere, atitudine şi comportament;

este un demers care studiază conduita umană.

Parte integrantă a majorităţii contribuţiilor de marcă înregistrate de istoria

gîndirii filosofice, de la socrato-platonism şi, în special, de la Aristotel şi stoici care i-au

consacrat statutul teoretic, pînă în contemporaneitate, etica s-a dezvoltat în timp şi ca o

disciplină ştiinţifică axiologic-normativă, dispunînd de metode şi principii specifice de

cercetare a problematicii morale gravitînd în jurul valorilor de “bine” şi “r ău” (sau, mai

corect, de “virtute” şi “vicii”). În corpus-ul eticii, alături de no ţ iuni de valoare precum:

“dreptate”, “responsabilitate”, “sinceritate”, “libertate”, “înţelepciune”, “solidaritate”,“respect”, “onoare”, “demnitate”, “modestie”, “plăcere”, “fericire”, “omenie” etc. cu

opuşii lor – şi care interesează în procesul modelării şi afirmării omului ca personalitate

morală, sînt integrate norme şi principii – reflectare a ceea ce “trebuie” să fie, a

“imperativului” – ghid pentru buna acţiune umană. Fenomenele morale – de desluşit în

întreaga ţesătur ă a vieţii omului, la nivel de conştiinţă morală şi de comportament

moral, în complexul de moravuri, idei, sentimente şi convingeri, atitudini, deprinderi,

practici – stau sub semnul imperativului, al aprecierii responsabile, antrenînd – în

funcţie de gradul de respect al valorilor, normelor şi principiilor de viaţă civilizată –

recompensa şi / sau sancţiunea morală.

Situînd în cîmpul trecerii de la o stare de fapt la o alta proiectată, de la ceea ce

“este” la ceea ce “trebuie să fie” (concomitent, ca ceea ce “se dore şte să fie”), etica

implică idealul moral, ce esenţializează imaginea realizării personalităţii în “libertate” şi

în “respectul legii / al ordinii”; expresie a personalităţii în demnitatea ei, potenţare şi

manifestare a virtuţilor de care omul este capabil, pe care el trebuie să le dovedească,

conştientizînd propria valoare şi perseverînd în efortul de a satisface principiul devenirii

ca Om; un principiu – poruncă şi îndemn – cu funcţionalitate în plan individual şi

social, în viaţa privată ca şi în cea profesională.

Obiectul de studiu al eticii, morala acoper ă o realitate deosebit de complexă, dinamică,

paradoxală, dificil de explicat, deşi aparent cunoscută de orice om, dar greu de desluşit

tocmai pentru că este atît de intim prinsă în viaţa şi activitatea acestuia. Ca experienţă

morală, omul se recunoaşte în interioritatea cea mai profundă a eu-lui, dar şi în

relaţionarea cu ceilalţi, în ansamblul raporturilor vieţii de familie, ale grupului

profesional, în raporturile de schimb, politice, cu mediul social şi natural.

Într-o accepţie largă, morala reprezintă tot ceea ce intr ă în sfera modelării şi

reglementării etice; este unitate dialectică a valorilor şi antivalorilor; ea cuprinde ceea ce




215

este pozitiv, dar şi ceea ce este negativ din punct de vedere moral; este unitate a

“binelui” şi “r ăului”; sensul restrîns al termenului trimiţînd doar la ceea ce este pozitiv,

acceptabil, la sfera “binelui” (ceea ce este “moral”). Conceptul desemnează ansamblul

de valori şi precepte fondate pe valenţele „binelui”; se refer ă la „virtute” (în chip

integrator, areteic şi deontic) - în rostul de ghid al alegerilor, deciziilor, actelor în

direcţia desăvîr şirii umane.Fenomen de conştiinţă, dar şi al praxis-ului, morala se structurează la nivel

personal şi social. În dialogul “individ-societate”, se constată diferenţieri morale ce ţin

de apartenenţa la o comunitate, la un grup, la o categorie, sau explicabile la nivel de

individ, sub influenţa factorilor educaţional, cultural, istoric. Morala orientează către

latura afirmativă a vieţii, către puterea de transformare creatoare a omului în acord cu

aspiraţia realizării-de-sine, de fiinţă în libertate şi demnitate.

În legătur ă cu noţiunea de morală, se profilează termenii: amoral şi imoral (şi,

corelaţi acestora: „amoralitate”, „amoralism”, „amoralist”; respectiv, „imoralitate”,

„imoralism”, „imoralist”).

Privativul prefix „a” trimite la ceea ce este „f ăr ă morală”, „lipsit de morală, de

principiile morale”; care nu are noţiunea moralităţii; str ăin categoriei moralităţii;

indiferent faţă de morală; care nu este susceptibil de calificare normativă din punct de

vedere al „binelui” şi „r ăului”. Termenul amoral are două înţelesuri: 1.ceea ce este

neutru, indiferent sub aspect moral; 2.ceea ce este împotriva moralei, în afara moralei,

dar, prin indiferenţă naturală faţă de ideile de „bine” şi de „r ău”, prin necunoaştere,

neglijenţă, ignoranţă condamnabilă. Semnifică „împotriva moralei”, dar f ăr ă intenţie; şi

poate ţine de nivelul insuficient de dezvoltare a conştiinţei morale, în situaţie de

normalitate la vîrstele copilăriei, sau în cazuri patologice; o fiinţă amorală este aceea

care ignor ă valoarea imperativului etic, nu are conştiinţa existenţei judecăţilor morale.În genere, amoralitate presupune o stare de suspendare a moralei; iar

amoralismul – situare dincolo de evaluarea pe baza criteriilor „bine-r ău”, adoptare a

unui fel de imunitate la considerente de tip moral. Un ingenios comentariu cu privire la

amoralist face Bernard Williams, care îl înf ăţişează „ca subiect derutant”, ca un

personaj nu neaparat lipsit de moralitate, ci unul cu o moralitate specială. „El e

indiferent la considerente morale, dar există şi lucruri de care îi pasă, are anumite

preferinţe şi ţeluri concrete. /…/ eventual, plăcerea sau puterea /…/ sau pasiunea de a

colecta diferite lucruri /…/ [scopuri care] nu exclud o anumită recunoaştere a

moralităţii”. Amoralistul nu este tocmai imun la morală; mai degrabă „parazitează pe

sistemul moral”, bazîndu-se pe presupoziţii false, absurde2.Referitor la noţiunea de imoral, aceasta exprimă ceea ce este contra moralei,

ceea ce încalcă normele morale, ceea ce contravine regulilor de conduită dintr-un

context spaţio-temporal determinat. Îndeobşte, imoral înseamnă „împotriva moralei” în

cunoştinţă de cauză, în deplinătatea facultăţilor mintale; este „r ăul” moral săvîr şit cu

intenţie, în mod voluntar. O fiinţă imorală experimentează conflictul dintre conştiinţă şi

2 Bernard Williams, Introducere în etică. Moralitatea, Ed.Alternative, Bucureşti, 1993, pp.17, 18, 20.



Carmen COZMA

216

conduită, în sensul spuselor celebrului personaj al lui Ovidiu, pasionata şi r ăzbunătoarea

Medeea: „video meliora proboque, deteriora sequor” / „văd pe cele bune şi le aprob, dar

urmez pe cele rele”.

În orizontul moralit ăţ ii, major ă semnificaţie prezintă “calitatea morală a

omului”, respectiv caracterul – ansamblu unitar de tr ăsături esenţiale şi relativ stabile,

de deprinderi de viaţă specific umană, în libertate şi demnitate –, poate capitalul cel maide preţ al individului, în mod cert unul dintre factorii decisivi ai progresului individual

şi social. Căci, a avea caracter înseamnă a demonstra integritate, principialitate,

înălţime morală; a proba facultatea de raportare la Adevăr şi la Bine, a ar ăta şi a

determina respect, a demonstra simţul datoriei, a avea conştiinţa importanţei atingerii

echilibrului, a intr ării în ordine; a dovedi libertate şi responsabilitate, şi, prin acestea, a

dobîndi demnitate; a face onoare numelui de “om”. Şi, aşa cum putem lesne constata, o

societate care dispune de cît mai mulţi “oameni de caracter ” îşi află, prin aceştia,

motorul dezvoltării şi afirmării plenare.

Componentă a eticii, nu de puţine ori desemnată prin chiar sintagma “etică profesională”, deontologia s-a cristalizat treptat, începînd cu mutaţiile înregistrate de

evoluţia societăţii moderne, în legătur ă cu necesitatea unei reflexii centrate pe

conştientizare şi responsabilizare. Impus în vocabularul moral de către către Jeremy

Bentham (în Deontology or the Science of Morality), termenul deontologie poartă ideea

unui studiu empiric al diferitelor datorii, referitoare la o anumită situaţie socială.

Aşa cum s-a impus, cu deosebire, din a doua jumătate a sec. al XX-lea, deontologia

este o ramur ă axată pe structura moralei şi a moralităţii, în raport cu valoarea datoriei,

în plinătatea conceptului, a cărei funcţie socială este asigurată prin competenţă şi

autocontrol, în genere, aplicîndu-se “în interiorul unei profesii. Este adesea o tradiţienescrisă care stabileşte, prin consens, ceea ce se face şi ceea ce nu se face”3, orice

profesie întemeindu-se pe valorile împărtăşite de cea mai mare parte a membrilor săi –

chiar dacă acestea nu sînt redactate în scris, printr-un cod sau o chartă.

Cu prisosinţă, deontologia se dezvoltă, în prezent, ca rezultat al nevoii de a

reglementa mai ales conduita profesională în temeiul unor exigenţe morale, în

perspectivă umanist ă; expresie a sesizării conflictelor de valori, a problemelor ridicate

de rezultatele cercetării ştiinţifice, de amploarea şi sofisticarea tehnicii şi a tehnolo-

giilor, cu efecte asupra vieţii şi sănătăţii, asupra mediului natural; expresie a înţelegerii

problemelor etice apărute prin contactul dintre anumite valori şi constrîngerile realităţiieconomice, juridice, tehnice, a noilor probleme privind raporturile omului cu natura etc.

Îndeobşte, noţiunea de deontologie indică un ansamblu de reguli şi datorii, dar

include şi reflexia asupra acestor reguli, precum şi procesul de elaborare a lor, activînd

predilect funcţia de reglementare a diferitelor profesiuni. Şi, aceasta, printr-un set de

valori, precum: datorie, dreptate, respect, libertate, responsabilitate, utilitate, interes,

3 Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 2000, p.45.




217

solidaritate, cooperare etc., ce îşi găsesc aplicabilitate în conturarea cadrului de desf ă-

şurare a relaţiilor interpersonale, a relaţiilor individului cu instituţiile, cu societatea, cu

mediul natural-cosmic. Totodată, prin norme şi principii corelate acestora, prin care

fundamentează reperele generale în raport cu care se elaborează coduri de etică

profesională sau de deontologie, cu particularităţi pentru domeniile de activitate consi-

derate; scopul studierii lor ajutînd la înţelegerea a ceea ce reprezintă competen ţ a profe-sională: stă pînire a cunoaşterii şi a mijloacelor tehnice de exercitare a unei profesii, ca

şi o serie de calităţi morale ale personalităţii, ce transpar în maniera punerii în act a

cunoştinţelor, în modul de a întreţine şi de a dezvolta relaţiile cu partenerii, beneficiarii

etc.; respectiv, componenta definitorie a umanului – concept sumativ şi elevat pentru

actualizarea potenţialului ethos-ului individului, a caracterului omului.

Iată de ce şi abordăm deontologia în cadrul mai larg al mişcării de investire a

spaţiului public (şi) cu referenţialul etic (prin principii directoare, repere de orientare şi

intervenţie, de acţiune), ca exerciţiu al responsabilităţilor concrete, pentru intervenţia

centrată pe om şi pe valorile vie ţ ii, pentru rezolvarea problemelor singulare ale practicii. Deontologia prezintă interes prin implica ţ iile etice ale diferitelor domenii profesionale,

specializări, criteriul fiind: respectul pentru umanitatea omului şi pentru via ţă în

ansamblul ei – considerînd şi respectul pentru valoarea inerent ă a naturii în întregul ei,

prin aprecierea deopotrivă a “datoriilor” pe care omul le are nu numai faţă de semenii

săi, ci şi faţă de comunitatea biotică, ca şi a “drepturilor” tuturor formelor de viaţă cu

care omul are a împăr ţi o aceeaşi planetă.

În chip evident, factorul uman este esenţial în cîmpul asistenţei sociale; iar

deontologia sintetizează, aici, teoria privind deservirea individului şi a colectivităţii,

asigurarea bunăstării şi a securităţii, a progresului personal şi social. În consecinţă,

primatul revine: unităţii de interese, respectării legii, satisfacerii utilităţii publice, stator-nicirii unor relaţii de consultare şi decizie responsabilă, de colaborare într-un cadru-

sistem de organizare şi funcţionare a instituţiilor şi a autorităţilor administrative în ideea

realizării “binelui comun”.

Prin norme şi valori – criterii pentru acţiunea colectivă –, deontologia ofer ă o

codificare convenţională care să le asigure un cadru relativ stabil şi aplicabilitate

durabilă; scopul fiind: solidarizarea indivizilor, construirea unei identităţi comune – dar,

cu recunoaşterea autonomiei participanţilor – în dinamica acţiunii sociale / a

interacţiunilor dintre indivizi, grupuri, întru favorizarea coeziunii sociale.

2. Etica şi Deontologia Asistenţei Sociale – areal al Etici i aplicate

Aşa cum am mai menţionat, termenul deontologie este uneori utilizat în loc de

etică profesională, tocmai pentru a se evidenţia rolul “datoriilor morale” în viaţa

personală şi de grup în orizontul muncii.



Carmen COZMA

218

Parte a aşa-numitei “etici aplicate”, etica profesional ă reprezintă reflecţia asupra

aspectelor morale ale problemelor ridicate de domenii particulare (medicină, educaţie

şi învăţămînt, afaceri publice, justiţie, mass-media etc.).

Expresia cunoaşte, în principal, două sensuri:

“1) Reflecţia etică aplicată unui cîmp particular al activităţii umane. Este o determinarece permite un examen mai aprofundat al problemelor concrete legate de exerciţiul unei

profesiuni. Atare reflecţie se poate exprima în termeni de reguli, dar ea nu elimin ă

analiza fundamentelor şi justificărilor unor astfel de reguli. 2) Un ansamblu de reguli

etice produse de un grup de profesionişti şi concepute special pentru a dirija practica lor

profesională. În acest sens, expresia este deseori legată de termenul cod; spre exemplu:

cod de etică profesională, cod de etică medicală, cod de deontologie. Asemenea reguli

sînt justificate prin referinţă la principii generale sau la valori etice care nu sînt în mod

necesar explicitate în codul respectiv. /…/ În sens general, termenul etică profesională

se refer ă la reguli de conduită şi la moduri de comportament proprii realizării scopurilor

şi responsabilităţilor unei profesii”4

.

Într-o cartografiere a spaţiului Eticii aplicate, aşa cum se înf ăţişează aceasta în

prezent, distingem, în principal: etica afacerilor sau etica în afaceri (neexistînd,

deocamdată, un punct de vedere unanim acceptat pentru ceea ce s-a încetăţenit sub

titulatura anglo-americană de „business ethics”); etica biotehnologiilor şi a grijii pentru

sănătate; etica educării caracterului; etica guvernării; etica globală - arii de interes în

care se întîlnesc tradiţia filosofică a Eticii şi problemele concrete ale vieţii cotidiene.

Punctul nodal, de valorificat, fiind acela al în ţ elepciunii vie ţ ii, în condiţiile în care

oamenii se confruntă cu tot mai numeroase probleme ce ridică serioase dileme morale5.

În atare cuprindere, sub spectrul eticii profesionale, angajînd elemente şi din domeniulmedical şi juridic, îşi află locul disciplina ce face atenţia acestui curs.

R ămînînd în sfera mai largă a eticii profesionale, se cuvine a observa că, în

genere, aceasta vizează angajarea exper ţilor din diverse domenii socio-profesionale de a

veni în întîmpinarea unor necesităţi precum: sănătatea, salvarea, protecţia drepturilor

legale, pregătirea şi difuzarea informaţiei publice, bunăstarea, dezvoltarea persoanei,

binele public etc. - în esenţă, valori care, supuse ameninţării, provoacă crize (la nivel

individual şi social). S-au dezvoltat, astfel: etica medicală, etica juridică, etica mass-

media, etica formatorului, etica militar ă, etica politică, etica administraţiei publice, etica

asistenţei sociale etc., care au o accentuată caracteristică deontologică, prin elaborarea

unor „coduri profesionale” cu funcţie de ghid în punerea în rol a „drepturilor” şi

„îndatoririlor” subiecţilor implicaţi, a normelor şi valorilor centrale ale practicii

profesionale, prin raportare la „idealul uman”, al respectului pentru autonomia şi

demnitatea omului; şi care confer ă, totodată, un spor de respectabilitate profesiilor.

Disciplină reflexivă şi critică, etica profesională „precizează practicile, drepturile şi

4 Encyclopédie Philosophique Universalle, II.Les Notions Philosophiques, Dictionnaire, tome 1, P.U.F.,Paris, 1990, p.876.5 cf. Issues in Ethics, V.10, N.1, 1999, Makula Center for Applied Ethics.




219

datoriile membrilor unui grup profesional”, avînd caracter contractual (în temeiul

relaţiei „profesionist-client”, cu „problema alocării responsabilităţii şi autorităţii”)6.

Eficienţa activităţii profesionale este în dependenţă (şi) de coordonatele moralei ce

marchează întreg spaţiul social, în care actorii se manifestă individual şi colectiv, în

raporturi de concurenţă şi cooperare, de conflict şi înţelegere, conservînd dar şitransformînd valori (economice, culturale), relaţionînd “structuri obiective” (poziţia în

diviziunea muncii) şi “construcţii subiective” (maniera de percepere şi apreciere, de

înţelegere). Morala, în dubla deschidere: “personală” şi “socială” intervine; iar această

intervenţie se dovedeşte a fi cu atît mai benefică şi utilă cu cît la nivel de individ şi de

societate, prin educaţie, se înregistrează un spor al conştiinţei şi acţiunii etice.

Un ansamblu de componente, de tr ăsături, îşi justifică rostul în cadrul eticii

profesionale – domeniu de revalorizare axiologic-normativă a diverselor activităţi în

care interacţionează agenţii sociali; anume: echilibrare a intereselor (iar în caz de

indiferenţă, chiar trezire a interesului personal şi public) şi a şanselor de putere, adaptareadecvată la caracteristicile lumii, asistenţă şi securitate, mobilitate (între anumite limite,

însă) în muncă şi devotament, gestionare raţională a instrumentelor de intervenţie

financiar ă şi juridică etc.

Referen ţ ialul etico-deontologic este necesar pentru a reglementa, în scop uman,

“cîmpul de putere” ce însoţeşte şi îşi pune amprenta asupra întregii evoluţii social-

economice din care unii sînt excluşi, condamnaţi la starea de acceptare / de supunere

în faţa for ţei, a dominaţiei celor care dispun de “capital” (economic, cultural).

Căci, ce este “cîmpul de putere”? Noţiunea este explicată de către Pierre Bourdieu drept“spaţiul raporturilor de for ţă între diferitele specii de capital sau, mai precis, între

agenţii care sînt destul de înzestraţi cu una dintre diferitele specii de capital pentru a fi

în măsur ă să domine cîmpul corespondent şi ale căror lupte se intensifică de fiecare dată

cînd în discuţie este problema valorii relative a diferitelor specii de capital”7.

Se cuvine a conştientiza premisa potrivit căreia şi domeniul asistenţei sociale

există pentru oameni – iar nu invers; şi acest domeniu de activitate a fost instituit de om

spre beneficiul său, întru ajutorul, în interesul omului; de unde, necesitatea de a se

organiza după principii morale, care sintetizează exigenţa respectului omului (subiect

producător şi consumator), a protec ţ iei demnit ăţ ii sale, a drept ăţ ii sociale.

O societate viabilă necesită corelarea tuturor tipurilor de activitate (şi) cu norme

morale. Munca, pe lîngă mobilurile ţinînd de satisfacerea trebuinţelor materiale ale

existenţei, implică importante resorturi morale. Diferitele activităţi socio-profesionale

solicită şi au dreptul la o spiritualizare.

6 Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, Introducere în etica profesională, Ed.Trei, 2001, pp.54, 56.7 Idem, p.56.



Carmen COZMA

220

În genere, luarea în considerare a referen ţ ialului etico-deontologic permite o mai

corectă înţelegere a tuturor elementelor sociale, prin chiar scopul vizat de activităţile

socio-profesionale: bunăstarea generală, în cadrul unei ordini sociale; respectiv, “binele

public” / “binele comun” (cultural, umanitar, ecologic). Să observăm, aşadar, că sensul

moral autentic al bunăst ării generale este, în fapt, “prosperitatea tuturor şi a fiecăruia”;

întrucît, “omul nu este numai un individ izolat, dar şi o parte integrantă a umanităţii; elîşi găseşte adevărata bunăstare şi interesul pozitiv al vieţii atunci cînd se pune în slujba

cauzei obşteşti şi a folosului comun”8. În joc intr ă, în legătur ă cu acest concept al

“bunăstării generale”, şi o variantă a principiului utilitarist , ce exprimă exigenţa de a-i

ajuta pe ceilalţi, în limitele propriilor posibilităţi, de a sluji “binele altuia” ca pe

“propriul bine”, cu norma: “ajută-i pe ceilalţi şi, astfel, ajută-te şi pe tine!”. De

asemenea, în joc intr ă şi principiul comuniunii, al “respectului faţă de semen”, al

“tratării celuilalt aşa cum ai vrea să te trateze el pe tine”, al “regulii de aur”, al “iubirii

universale”. Propriu-zis, distingem, aici, o îmbinare a aşa-numitelor “postulate ale unei

etici proprii ştiinţelor sociale”, enunţate de către Gabriel Gosselin în felul următor:“1. Eu sînt un altul”; “2. Umanitatea noastr ă comună” şi “3. O egalitate de principiu,

într-o pluriculturalitate acceptată”9 – identificare a ansamblului în care fiecare se

regăseşte în ceilalţi, şi toţi în fiecare. În consecinţă, adoptarea reînnoită a unei linii de

conduită oneste, printr-un exerciţiu demn al puterii publice trebuie să se manifeste şi în

domeniul comunicării şi al asistenţei sociale în mod augmentat, în contextul prezent al

recunoscutei crize morale în care se află lumea noastr ă, în conjunctura dereglărilor

brutale, a distorsiunilor înregistrate de evoluţia societăţii contemporane, cînd se “mani-

festă dispreţ faţă de om” şi se “favorizează ascensiunea unui iraţionalism social”10.

Se cuvine o organizare morală a vieţii materiale avînd ca principiu “respectul

pentru demnitatea umană”, cu atît mai mult cu cît politica economică actuală poartă pecetea criteriilor de piaţă: concurenţă, productivitate, profit maxim, într-un joc liber al

intereselor egoiste ce adînceşte separarea între, pe de o parte, cei bogaţi, puternici, cu

for ţă de decizie şi cu motivaţia accentuării plutocraţiei, iar pe de altă parte, cei săraci,

slabi, în care creşte nemulţumirea, invidia, dorinţa de a distruge şi de a găsi alte căi de

supravieţuire, urmare a dezinteresului faţă de muncă. În asemenea condiţii, recursul la o

serie de valori şi norme morale – legate de: “datorie”, “responsabilitate”, “merit”,

“corectitudine”, “dreptate şi drepturi”, “cooperare”, “solidaritate”, “comuniune” ş.a. –

se justifică din plin.

Integrarea referen ţ ialului etico-deontologic în cîmp socio-profesional îşi are justificare în chiar evaluarea costurilor şi avantajelor oricărei întreprinderi. Se recu-

noaşte – în S.U.A., de pildă, încă din deceniul 8 al sec. al XX-lea – succesul aşa-zisei

“investiţii etice” / “the ethical investment”. Despre ce anume este vorba? S-a constatat

că aplicarea unor standarde morale în firme, întreprinderi, companii, organizaţii etc.

8 Vladimir Soloviov, Îndrept ăţ irea binelui. Filozofia morală, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994, pp.391; 170.9 Gabriel Gosselin, Une éthique des sciences sociales. La limite et l'urgence, Editions L'Harmattan, Paris,1992, pp. 146; 151.10 Ignacio Ramonet, Geopolitica haosului, Ed.Doina, Bucureşti, 1998, p.82.




221

este aducătoare de beneficii sporite la o aceeaşi sumă investită, prin comparaţie cu cele

în care nu s-a acţionat pentru un profil etic. La urma urmelor, ţine de “interesul bine

înţeles” al firmelor de a apela la norme şi valori morale pentru optimizarea relaţiilor

publice; şi, astfel, pentru creşterea profitului! Astfel, în domeniul afacerilor publice,

etica se dovedeşte a fi “o investiţie strategică şi comunicaţională în slujba imaginii de

marcă şi a creşterii pe termen lung”11

.În ţările dezvoltate, în economie, dimensiunea moralei este în plin reviriment;

etica a devenit semnul dinamismului, al progresului şi afirmării pe o piaţă marcată de

acerbă concurenţă pentru supravieţuire. O oarecare experienţă arată că apelul la valori şi

precepte care să introducă şi să menţină justa măsur ă în viaţa actorilor sociali este întru

totul îndreptăţit. Se mizează pe: calitatea morală în conduita actorilor; sesizarea şi

corectarea din mers a greşelilor (atunci cînd nu au putut fi evitate); diminuarea

arbitrariului în luarea deciziilor (de către manager, patron, angajat); evitarea ori

depăşirea conflictelor; recompensarea în acord cu meritul – şi astfel, stimularea

manifestării plenare, performante; grija pentru o dezvoltare durabilă, pe termen lung;

interes pentru demnitatea persoanei. În S.U.A. se poate vorbi chiar despre o tradiţie în

privinţa „eticii producţiei şi serviciilor, a managementului”; preocuparea morală

devenind „un supliment de rentabilitate”. S-a ajuns, în termenii „utilitarismului eticii

întreprinderii”, la punerea în joc a moralei ca factor de succes. Efectiv, în America de

Nord, se poartă zisa: „morala, drept cheie a reuşitei(!)”. Iar aceasta, în legătur ă mai ales

cu un capitol ce face obiectul tot mai multor conferinţe, colocvii, simpozioane, articole,

volume, intrate în atenţia publicului larg în ultimii ani: „etica afacerilor”. În deceniul 9

al veacului al XX-lea, aceasta a devenit un subiect frecvent abordat şi în Europa,

importat din S.U.A. unde „business ethics” reprezintă deja un domeniu bine conturat;

majoritatea întreprinderilor americane dispunînd de „coduri de conduită”.În condiţiile economiei de piaţă planetare, ale complexităţii şi internaţionalizării

fenomenelor economice, ale mutaţiilor rapide şi profunde care se petrec, în condiţiile în

care „eficacitatea”, „performanţa” constituie criterii ale „meritului”, sînt tot mai evi-

dente gravitatea şi complicaţiile problematicii etice; respectiv: dimensiunea morală în

sectorul producţiei, al finanţelor; folosirea moralei ca instrument necesar strategiei

economice ori cu justificare comercială de tipul „good ethics is good business” / „o

bună morală înseamnă o bună afacere” (slogan mult vehiculat în America de Nord);

punerea în acord a „interesului economic” cu „morala”; fundamentarea etică a pragmatis-

mului contemporan; motivarea moralit ăţ ii vis-à

-vis de dezvoltarea socio-economică etc.Dezbaterile actuale pun în circulaţie noi accepţiuni pentru etică: “arta de a reuşi pe

termen lung” sau “etica = performanţă + deontologie” sau “etica e sinonimă cu

eficacitatea şi competitivitatea”12.

11 Gilles Lipovetsky, op.cit., p.294.12 François Dermange, L' éthique des affaires doit-elle être efficace ?, în Revue Éducation Permanente,nr. 121 / 1994 – 4, p.187.



Carmen COZMA

222

Concluzionînd, se profilează, în cadrele dezvoltării actuale, însemnătatea unei etici a

praxis-ului pe domenii profesionale, angajînd în măsur ă sporită aspectele legate de

valoarea datoriei, de normativitate, de documente de reglementare.

Preocuparea pentru eficacitate şi performanţă se însoţeşte cu “responsabilitatea”

tot mai încărcată din punct de vedere moral. La atitudinea strict tehnică şi amorală (nude puţine ori, cinică), se vine cu replica necesităţii recuper ării sau chiar a introducerii

unui con ţ inut moral. Căci, orice tip de relaţie implică şi: un minimum de încredere şi de

îndatorire între protagonişti; respectarea cuvîntului dat; principialitate şi fermitate;

anumite reguli de evitare a exceselor în competiţie, a nemăsuratei ambiţii, a exager ărilor

în libera iniţiativă, în adaptare. Este recunoscut adevărul conform căruia onestitatea şi

justeţea relaţiilor favorizează eficienţa, succesul, profitul, bunăstarea. În societăţiledezvoltate, funcţionează o nouă paradigmă de organizare a muncii, în care performan ţ a

este corelată referen ţ ialului etico-deontologic, demonstrîndu-se tot mai clar ideea că

“reuşita economică necesită într-adevăr primatul omului, eliminarea practicilor umili-

toare şi a formelor deresponsabilizante de muncă”13.Integrarea referen ţ ialului etico-deontologic în tărîm socio-profesional

ajută la: a conştientiza limitele acţiunii omului, ca bariere în faţa irepa-rabilului; a evita căderea în excese şi a înţelege valoarea echilibrului

(fireşte, cu tensiunea, cu lupta implicată, dar orientate întru rezolvare, prin

împăcare a ceea ce “pare” antagonist; în esenţă, fiind vorba de “poli” aiunei ordini); totodată, a nu exagera rupturile, discontinuităţile, ci a le

transforma în scop benefic, de progres; conştiinţa necesităţii ordinei,armoniei, păcii, a corelării “datoriilor” cu “drepturile”, astfel garantîndu-se

însăşi evoluţia pozitivă; cunoaşterea şi controlul potenţialului (şi)

distructiv sau manipulator din om faţă de partenerii şi concurenţii cu carerelaţionează, avînd conştiinţa imperativului apelului la “cooperare”,

“solidaritate”, “ajutor mutual” pentru o cauză comună, a binelui.

“În interesul clientului”, pentru realizarea optimă a nevoilor şi dorinţelor sale,

trebuie să se desf ăşoare activitatea de Asisten ţă Socială.

Referen ţ ialul etico-deontologic este implicat chiar elementelor definitorii acestui

domeniu, precum: “efortul deliberat” în stabilirea şi menţinerea “înţelegerii reciproce”,

a “cooper ării” între o organizaţie şi publicul ei; “cercetarea şi comunicarea etică” în

vederea asigur ării “încrederii” din partea publicului, a stabilirii “simpatiei”, a “prezicerii

consecinţelor” tendinţelor analizate, a stabilirii “responsabilităţii” factorilor de deciziefaţă de opinia publică; armonizarea intereselor clientului cu preocupările şi interesele publicului, fiind mereu considerat “binele public”.

În timpul din urmă, se impune tot mai clar procesul de calificare etică a activi-

tăţii profesionale, care să contribuie la asigurarea unui mediu favorabil vieţii, la crearea

a ceea ce un exeget contemporan numeşte a fi „o societate etică”, problema de bază fiind aceea referitoare la maniera în care „putem tr ăi împlinindu-ne ca persoane şi într-

13 Gilles Lipovetsky, op.cit., p.302.




223

un mod în care să se respecte alegerile celorlalţi şi diferenţele lor faţă de noi”14. Din

acest unghi, sursa principală este educa ţ ia axată pe cultura morală, concepută şi

organizată, între altele, şi pentru: comprehensiune reciprocă în sistemul social;

convivialitate; respect şi consideraţie în relaţiile interpersonale; redescoperirea politeţei

(pierdute ?!), a bunelor maniere; colaborare; întrajutorare; toleranţă şi coeziune; mai

buna înţelegere a intereselor, nevoilor şi dorinţelor celorlalţi; stimă reciprocă; consensasupra valorilor, prin identificarea şi activarea conceptelor de viaţă demne de tr ăit (între

care: înţelepciunea practică, temperanţa, plăcerea, utilitatea, binefacerea, împlinirea

datoriei, responsabilitatea, libertatea, dreptatea, solidaritatea, comuniunea, omenia);compromis social, în temeiul principiului de a nu acţiona cu intenţia de a face r ău(!);

asigurarea unei ordini în care fiecare participant să fie conştient că este dator „binelui”!

Este ceea ce vizează etica şi deontologia, prin angajarea unei în ţ elepciuni

practice, care presupune consensul „moralitate”–”legalitate”, ca un organon în viaţa

insului şi a grupului, contribuind la: îmbogăţirea şi aprofundarea cunoaşterii şi a

înţelegerii mecanismelor existenţei; justa apreciere a realităţii; îmbunătăţirea integr ării

în praxis, prin reglementarea juridico-morală. Avem a desluşi, aici, funcţiile principaleale disciplinei noastre: cognitivă, explicativă, comprehensivă, evaluativă, normativă,

practic-ameliorativă; nu în ultimul rînd, funcţia formativă, recunoscînd adevărul că

împlinirea profesională este un factor important al dezvoltării personale, al autodesă-

vîr şirii. Atare conţinut operaţionabil într-o cultur ă pragmatică precum cea a timpului

nostru, se poate mula pe scheletul noii etici „democratice” a respectării drepturilor

omului, cultivării responsabilităţii muncii, afirmării spiritului de pace civilă, sporirii

eficacităţii sistemului juridic - în cadrul mai amplu de impunere a exigenţei „moralizării

acţiunii publice”, al activării inteligenţei responsabile şi a umanismului aplicat15;

conducînd, în cele din urmă, la descoperirea şi dezvoltarea valenţelor „înţelepciuniivieţii” ca ştiinţă superioar ă a ideilor, în stare a da omului şi directiva în viaţa activă,

întru aptitudinea de a realiza cel mai bine cele mai bune scopuri. Într-o foarte generală

apreciere, merită a sublinia faptul că etica şi deontologia se constituie în important

factor de susţinere a competenţei ocupaţionale, de sporire a prestigiului şi autorităţii

diferitelor domenii de activitate centrate pe relaţii interumane - precum este şi Asistenţa

Socială.

Cu asemenea determinări conceptuale, putem purcede la elaborarea unei Etici a

profesiei lucr ătorilor sociali, fondate pe valori şi norme împărtăşite de aceştia avînd

drept principiu: „a face ce e mai bine pentru cît mai mulţi”. Asistenţa Socială are sor ţi

de izbîndă dacă, în raportarea profesionistului (pregătit în această direcţie) la indivizi,

grupuri, societate, funcţionează valori şi precepte ale: respectului şi egalităţii, ale

colabor ării şi recunoaşterii demnităţii intrinseci a persoanei, ale solidarităţii şi utilităţii,

ale libertăţii şi securităţii, participării şi reciprocităţii, onestităţii şi confidenţialităţii.

Responsabilitatea construită (şi) pe grijă şi cumpătare se justifică în efortul de a

14 A.C.Grayling, Viitorul valorilor morale, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 2000, p.79.15 cf. Gilles Lipovetsky, op.cit .



Carmen COZMA

224

echilibra standarde morale generale cu reuşita comunicării prin asigurarea unui impact

maxim al intervenţiei agenţilor profesionişti asupra clienţilor / pacienţilor, conform

criteriului satisfacerii binelui personal şi social.

Metodă şi practică, Asistenţa Socială este o activitate profesională de protecţie şi

ajutorare a indivizilor, grupurilor, comunităţilor „pentru a-şi restaura sau mări capaci-tatea lor de funcţionare socială existentă şi de a crea condiţii (de către societate), care

să favorizeze acest scop”16.

Prin chiar profilul şi menirea definitorii Asistenţei Sociale, focalizînd pe: grija

faţă de semeni şi ajutorarea acestora, intervenţia întru îmbunătăţirea vieţii lor, promo-

varea „binelui” clienţilor, protejarea drepturilor şi intereselor acestora, prevenirea – atît

cît este posibil – a fenomenelor de marginalizare, săr ăcie, stigmatizare, manipulare,

discriminare şi violentare a indivizilor, grupurilor sau comunităţilor sociale vulnerabile

(dependente, f ăr ă adă post adevcat, cu boli speciale, în şomaj, cu risc la delincvenţă,

prostituţie, criminalitate, abandon şcolar etc.), activarea responsabilităţii pentru „terapiaclientului”, pentru refacerea funcţiei de integrare socială a persoanelor defavorizate în

limitele unui mod decent de viaţă, în genere, se impune dimensiunea morală a

Asisten ţ ei Sociale. Lucrul temeinic sub semnul unor exigenţe ce sînt şi de factur ă

morală, în direcţia menţinerii unui climat de viaţă „normală”, „liniştită şi funcţională,

lipsită de violenţă, tensiuni psihice, mizerie materială şi morală”17, face miezul, chiar

raţiunea rol-statusului asistentului social.

La o privire de ansamblu asupra principalelor „zone de interes” ale Asistenţei

Sociale – la nivelul cerinţelor şi nevoilor proprii individului, comunităţii ori societăţii

globale –, de la chestiunile oarecum tradiţionale ale bătrînilor, copiilor orfani, invali-

zilor de r ăzboi, săracilor, persoanelor cu deficienţe motrice, senzoriale şi neuropsihice,

infractorilor, şomerilor, pînă la probleme relativ noi şi / sau „re-elaborate” legate de

droguri, alcoolism, prostituţie, SIDA, stare de promiscuitate, „copiii str ăzii”, „adulţii

str ăzii”, „copii abuzaţi”, „copii internaţi” în diverse tipuri de stabilimente, „indivizi /

familii-problemă”, „bande de cartier”, „instituţii-problemă”, „cartiere-problemă” etc.,

coordonata etico-deontologică se justifică în orientarea, formarea şi împlinirea cu succes

a datoriei socio-profesionale în domeniul la care ne referim. În oricare dintre problemele

menţionate există, în esenţă, o formă de abandon moral; despre care, cei vizaţi, trebuie

cel puţin să capete conştiinţa gravităţii faptului şi a suferinţei profunde şi de durată

implicate. Îndeobşte, cazuistica aduce în prim plan indivizi aflaţi în situaţii de criză, pentru a căror rezolvare – deloc facilă – este necesar, ca prim pas, încrederea în om. Or,

aici, „moralitatea” este cea care contează enorm, în conexiune cu legalitatea, tocmai

pentru o justă încadrare în viaţa socială.

16 Ruxandra R ăşcanu, Psihologie medicală şi Asisten ţă Socială, Societatea Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti,1997, p.170.17 Vasile Miftode, Teorie şi Metod ă în Asisten ţ a Socială. - Elemente introductive -, Ed.Fundaţiei „Axis”,Iaşi, 1995, p.54.




225

Plecînd de la realitatea intrată în sfera de competenţă, sistemul de valori şi

principii specifice Asistenţei Sociale, cu deschidere spre drepturi fundamentale la:

demnitate, respect, intimitate, opţiune, autonomie, confidenţialitate, protecţie socială

(faţă de orice risc, abuz, violenţă), justiţie socială, bunăstare; în ultimă instanţă, spre

dreptul la „calitatea vieţii”, stă sub semnul asumării r ăspunderii (şi) morale pentru

operaţiile de evaluare, diagnosticare, luare a deciziilor, soluţionare a problemelor din practica profesională. Nu mai puţin, „însuşirile monitoriale: de îndrumare, sf ătuire,

mentor, conducere, supraveghere şi control”18 devin viabile şi eficiente funcţie şi de

structura morală a personalităţii asistentului social; care, între altele, trebuie nu doar să

înveţe despre „teoriile specifice” muncii sale, implicînd referenţialul etic în chiar

nucleul lor – teorii ale: îngrijirii, ataşamentului, pierderii, anxietăţii, identităţii, parti-

cipării şi cooper ării19 –, ci şi să le dea cuvenita punere în act în „cîmpul de ac ţiune”,

pentru asigurarea echilibrului uman, socio-psiho-moral, a respectului persoanei umane

ca o identitate socială liber ă, relaţionînd cu ceilalţi pe baza principiului egalităţii sociale.

3. Asistentul social, ca personalitate morală

În asigurarea unui coeficient sporit de performanţă, decisivă este personalitatea

profesional-morală a asistentului social, care se află la graniţa dintre artă şi meserie, în

calitate de „practician în Asistenţa Socială”, „manager de primă linie”, „manager

superior”, fiind şi consilier, şi analist, şi tehnician care îşi asumă roluri în vederea

recuper ării şi reintegr ării sociale a persoanelor ajunse în dificultate.

Cum deja am menţionat, Etica implică – pe lîngă un sistem de valori –

normativul care, în temeiul exigenţelor de validitate, posedă un tip de obiectivitate pe

care nu-l are constatativul valoric.

Regulile morale sînt repere ale condiţiei noastre umane, ale înţelegerii impor-

tanţei balansului dintre permisivitate şi interdicţie în spaţiul social, în ideea unei „vieţi

bune”, deopotrivă raţională şi pasionată, cu eforturi, riscuri, eşecuri, dar şi cu împliniri

şi satisfacţii. Socializarea presupune norme şi principii, a căror valoare poate fi

verificată zilnic, în funcţia lor de a ne ghida comportamentul „unora fa ţă de al ţ ii /…/

astfel încît să ne simţim siguri unii în prezenţa altora, să ne ajutăm reciproc, să

cooper ăm în pace şi să ne facă plăcere fiecăruia compania celorlalţi, o plăcere neîntinată

de teamă şi de suspiciune”20.

Însă, Etica presupune nu doar imperativul, exigenţa, „trebuie”-le; ci, deopotrivă,voinţa, aspiraţia, ceea ce omul doreşte a fi / a deveni – ca acel ce e bine (implicînd şi

ceea ce e just ) pentru sine / pentru toţi. Domeniul în discuţie este unitate a preferinţelor

şi deciziilor în raport cu exigenţele vieţii morale – fapt evidenţiat de către Lawrence

Kohlberg: „Deciziile personale sînt considerate ca fiind din punct de vedere cultural,

18 Idem, p.83.19 cf.Martin Davies, The Essential Social Worker. A Guide to Positive Practice, Aldershot, Goner, 1985.20 Zygmunt Bauman, Etica postmodernă, Ed.Amarcord, Timişoara, 2000, p.21.



Carmen COZMA

226

istoric şi individual relative, după cum un anume grad de empatie, de sensibilitate şi de

comunicare este cerut pentru a rezolva asemenea chestiuni”21. De altfel, ideea este

prezentă şi la adepţii unei „etici deontologice”, şi care insistă asupra reglementării

relaţiilor interpersonale morale în perspectivă pragmatică, prin întemeierea şi aplicarea

normelor care fixează drepturile şi datoriile reciproce, într-un program realizabil –

r ăspuns la întrebarea: „Ce trebuie să fac / să facem?”. Obligaţiile pragmatice, aşteptărilede comportament legitime, alegerea raţională poartă pecetea unei pregătiri şi decizii

axiologice funcţie de posibilităţile de acţiune alternative, ca orientare a unei practici de

viaţă globale. Intr ă în joc ştiinţa de a interveni pentru a produce o stare de lucruri dorită.

„Evaluarea scopurilor, orientată în funcţie de valori, şi evaluarea mijloacelor avute la

dispoziţie, orientată în funcţie de un final, servesc decizia raţională”; „aprecierea morală

a maximelor şi acţiunilor” necesitînd şi „clarificarea chestiunilor empirice”22.

Adoptarea normelor înseamnă adeziune raţional motivată, dar şi acceptare

empirică; înseamnă convingere (ca tr ăire psihomorală complexă) asupra legitimităţii a

ceva la care se ader ă; totul, în baza criteriului axiologic, în corelaţie cu un repertoriu de

valori admise şi recunoscute ca atare.

Exercitarea unei profesii implică nu doar „competenţă statutar ă şi tehnică

indispensabilă participării”23; ci, tocmai pentru că în act este „participarea” / relaţio-

narea agenţilor sociali în domenii ale praxis-ului, implică şi identificarea dimensiunii

etice a individului. Poziţia socio-profesională nu poate fi detaşată de tr ăsăturile de

caracter , de comportamentul subiecţilor care interacţionează pentru unitatea ansam-

blului, pentru o ordine necesar ă. În temeiul eticului, prin chiar reglementarea deonto-

logico-profesională, se poate asigura demersul întru ceea ce, în ultimă instanţă,

reprezintă progresul, bunăstarea, binele.

„Moralitatea” este domeniu al fenomenalităţii eticului; ea ţine de un prim contact cusemnale ale vieţii morale care nu neaparat sau nu în totalitatea lor sînt semnificative.

Adunînd obiceiuri, tradiţii, diverse manifestări, „moralitatea” stă sub pecetea

efemerului, relativului; ea transmite ceva, esenţial, însă nu suficient pentru judecata

morală. Este necesar ă „morala” propriu-zisă, care aşează în profunzimea, în temeiul /

întemeierea experienţei morale; teoria constituită de-a lungul timpului stă mărturie

pentru eternizarea elementelor de valoare, avînd o importantă funcţie de organizare

integratoare a conţinuturilor moralităţii şi totodată de orientare a acestora; „morala”

fiind, totuşi, sistem de referinţă pentru orientarea şi desf ăşurarea acţiunii morale.

„Moralitatea” presupune cunoaşterea şi acceptarea liber ă a regulilor, principiilor

de conduită umană – şi care, alături de valori şi ideal, fac substanţa moralei. Nor-

mativitatea pe care o activează înseamnă tocmai asimilarea conţinutului unor asemenea

standarde de reglementare; trecerea prin convingere (înţelegerea şi recunoaşterea

21 Lawrence Kohlberg, The Psychology of Moral Development , San Francisco, 1984, p.232.22 Jürgen Habermas, De l”éthique de la discussion, Éditions du Cerf, Paris, 1992, p.102.23 Pierre Bourdieu, Raisons pratiques. Sur la théorie de l”action, Éditions du Seuil, Paris, 1995, p.18.




227

imperativului), trezirea nevoii interioare pentru normă, respectarea şi conformarea la

reguli. Astfel, individul regăsindu-se ca participant într-o ordine superioar ă, reuşind a se

adapta – tocmai prin conştientizarea datoriei – în mediul în care tr ăieşte şi profesează. În

act este manifestarea voinţei de a înţelege, de a accepta – cum observă Emile Durkheim – şi

regulile „datoriei”, „autorităţii”, „disciplinei”, tendinţele către „legea muncii”, „legea

ordinei”, „legea dreptăţii”, „legea solidarităţii”24. Ceea ce nu înseamnă atentat, princreaţii artificiale, la libertatea individului, ci tocmai cucerirea autonomiei morale –

depăşirea limitelor date de instincte, de opinii şi obişnuinţe, care contrapun insul

existenţei din afara lui, semn al imaturităţii sale; e cucerirea demnităţii ca personalitate

morală, a adevăratei libertăţi prin dezvoltarea capacităţii de autoreglare conştientă şi

responsabilă.

„Morală în act”, „moralitatea” îşi găseşte expresia cuprinzătoare în caracter /

ethos, ca ansamblu unitar de tr ăsături esenţiale şi stabile, cu semnificaţie prevalent

morală; respectiv, ansamblul deprinderilor de viaţă umană ce dau adevărata putere

omului, îi susţin for ţa specifică, îl aşează întru afirmarea demnă. „Moralitatea priveşte

caracterul” – subliniază Immanuel Kant, sesizînd cu îndreptăţire că: „Lucrul cel mai

important este de a întemeia caracterul. Caracterul constă în tăria de hotărîre cu care

vrea cineva să facă ceva, şi acel ceva îl pune în adevăr în execuţie”, prin împlinirea, în

fond, a „datoriilor pe care omul le are către sine însu şi şi către ceilal ţ i”, întru afirmarea

dreptului său la „libertate” şi „demnitate”25.

Aşadar, caracterul desemnează calitatea morală a omului.

Se poate vorbi despre caracterul individului, dar – f ăr ă intenţia de a eticheta

generalizator – şi despre caracterul unei comunităţi, al unui neam, cu trimitere la ceea

ce-i confer ă particularitate prin comparaţie cu alţii. Nefiind de la natur ă, caracterul este o achiziţie – poate, cea mai de preţ! – pe

care omul o dobîndeşte; prin muncă susţinută cu sine, „înălţîndu-şi mintea pînă la ideile

de datorie şi de lege”26, cu raţiune clar ă asupra culmii la care poate atenta în edificarea

„marii opere”, ca auto-creator, anume: desăvîr şirea de sine în orizont moral.

Rod al educaţiei şi autoeducaţiei, necesitînd voinţă, perseverenţă, efort cu sine şi

cu semenii, caracterul este factor hotărîtor al dezvoltării individuale şi sociale,

cristalizîndu-se în element-ghid, în model de urmat pentru a cîştiga altitudine umană.

„Caracterul moral este singura fiinţă liber ă şi creatoare în sfera experienţei morale”27.

Noţiunea de caracter cunoaşte, în limbajul cotidian, o apreciabilă extindere. Seconstată, sub aspect psiho-moral, diferenţieri între oameni din punct de vedere al unor

„tr ăsături de caracter”, ca predispoziţii, în raport cu temperamentul; uneori, eviden-

ţiindu-se tipuri-caz: persoane revoltate, tenace, taciturne, ferme, ostile, suspicioase,

24 cf.Emile Durkheim, L’Éducation morale, Alcan, Paris, 1925.25 Immanuel Kant, Tratat de pedagogie. Religia în limitele ra ţ iunii, Ed.”Agora” S.R.L., Iaşi, 1992, pp.62,63; 64.26 Immanuel Kant, op.cit., p.68.27 Tudor Cătineanu, Elemente de etică, vol.1, Faptul moral, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.273.



Carmen COZMA

228

viclene, mincinoase, perverse. De asemenea, se cunosc „caractere” slabe, f ăr ă contur,

instabile, incoerente, în derută, cu incapacitate de a se orienta ori de a manifesta anumite

aspiraţii, nevoi, de a lua hotărîri. Sînt, acestea, manifestări ale unor latenţe indecise, care

necesită cu atît mai mult modelare în sensul scopurilor morale, formare în direcţia

valorilor, a idealurilor şi imperativelor umane.

A avea caracter înseamnă a demonstra integritate, principialitate, înălţimemorală; a proba facultatea de raportare la Adevăr şi la Bine, a ar ăta şi a determina

respect, a demonstra simţul datoriei, a avea conştiinţa importanţei atingerii echilibrului,

a intr ării în ordine; a dovedi libertate şi responsabilitate, şi, prin acestea, a dobîndi

demnitate; a face onoare numelui de „om”; în ultimă instanţă, folosind o noţiune mult

semnificantă în etica românească, am spune: a avea caracter înseamnă a fi om de

omenie. Şi, aşa cum putem lesne constata, o societate care dispune de cît mai mul ţi

„oameni de caracter ” îşi află, prin aceştia, motorul dezvoltării şi afirmării plenare.

Astfel, e de dorit, dar e şi imperios necesar ca în Asistenţa Socială – tocmai pentru ca ea

să-şi atingă scopul! – să activeze profesioni şti-oameni de caracter .După cum am văzut, „moralitatea” înseamnă şi socializare pozitivă , integrare într-un

ansamblu de rela ţ ii şi reguli, armonizare cu o ordine superioar ă individului şi nu

contrapunere la aceasta. Aplicîndu-se mai ales la relaţiile interpersonale, „moralitatea”

se refer ă la ceea ce este permis şi interzis în sfera comportamentului individual şi de

grup, acoperind idealul moral în sens normativ.

Nivelurile moralit ăţ ii ţin de palierele psihicului omenesc: raţiune, afectivitate,

voinţă, în dubla deschidere a tendinţelor care se manifestă în fiecare persoană: altruiste

şi egoiste. Abordarea acestora necesită considerarea evoluţiei persoanei, în orizontul

culturii, considerarea procesului de maturizare în conştientizarea relaţiilor pe care omul

le întreţine cu sine, cu societatea, cu lumea; respectiv, identificarea stadiilor prin care

omul trece, marcat fiind nu atît de distincţia netă a rezultantelor naturii sale fie egoiste,

fie altruiste, cît mai ales de dominanţa uneia sau alteia; sînt, în esenţă, stadiile:

egocentrism, sociocentrism şi logocentrism – de surprins în traiectul urmat de formarea

şi dezvoltarea personalităţii.

Sentimentele cele mai înalte la care omul poate accede: simpatie, încredere,

cinste, generozitate, respect, îndr ăzneală, înţelepciune, recunoştinţă, iubire, penetrează

inteligenţa şi voinţa, acţionînd într-un tot dinamic al cunoaşterii, înţelegerii şi acţiunii

morale. Se impune o viziune unitar ă asupra caracteristicilor morale de ordin intelectual,afectiv şi volitiv, temelie pentru cristalizarea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor de

comportament uman, deschizînd şansa unui maximum de realizare, de împlinire a

individului în acord cu mediul social şi natural. Sentimentele morale sprijină recti-

tudinea judecăţii şi a voinţei, constituie suport pentru ideile cu funcţie de reglementare a

acţiunii, idei recunoscute în valoarea general-umană şi validate ca atare, ca elemente

esenţiale ale moralităţii. Se impun ca reguli fundamentale, precepte pentru limpezimea

şi obiectivitatea în judecată, pentru energie volitivă, pentru deliberare şi opţiune în




229

cunoştinţă de cauză, în spiritul libertăţii creatoare a omului, pentru consecvenţă şi

siguranţă în decizie şi rezolvare de probleme, pentru tenacitate şi curaj, responsabilitate,

pentru coerenţa şi eficacitatea determinării şi autodeterminării morale.

Din adîncurile sensibilităţii porneşte ierarhia formelor vieţii morale „ce se

caracterizează printr-o integrare tot mai profundă a valorilor etice în substanţa

conştiinţei”. Această ierarhie are la bază legalitatea – conformitatea la reguli cutumiaresau instituţionalizate –, deasupra căreia, gradat, se disting: reprezentarea normelor

raţionale ale acţiunii, generozitatea – care începe prin simţul solidarităţii între membrii

unui grup –, sinceritatea, cinstea – concretizată în respectul legăturilor interpersonale, al

angajamentelor şi îndatoririlor –, dreptatea, devotamentul, civismul, patriotismul,

iubirea28. Toate conduc, în ultimă instanţă, la valoarea umanului, ca desăvîr şire a

sensului moral – individual şi social.

Judecată, simţ, voinţă, opinie, convingeri, atitudini sînt implicate în cristalizarea

şi manifestare moralităţii. Fluxul conştiinţei marchează (inclusiv prin percepţii, emoţii,

impresii) acţiunea morală care nu se desf ăşoar ă doar sub semnul imperativului (cuexigenţa coerenţei judecăţilor morale), ci şi sub semnul îndemnului (coroborat aprecierii

şi pe bază de sentimente, dorinţe). Evaluarea morală vine în întîmpinarea r ăspunsului la

întrebarea de ordin practic: „ce trebuie să fac?”; dar, în strînsă legătur ă, şi la întrebările:

„ce ştiu că trebuie să fac?”, „ce vreau să fac?”, „ce simt că trebuie şi doresc să fac?”,

„cum pot să fac?”.

În atare orizont, asistentul social va fi reuşind cu adevărat să-şi împlinească

„datoria” major ă, ce se suprapune insăşi misiunii sale profesionale: a preveni, a limita

sau a înlătura efectele temporare sau permanente ale unor situaţii care pot genera

marginalizarea sau excluderea socială a unei persoane29.

Personalitatea morală a asistentului social transpare, de altfel, în chiar notele clamate

de o bună practică în domeniu, funcţie de care profesionistul în cauză este evaluat; în

principal: calitatea relaţiilor cu clientul / pacientul; capacitatea de interrelaţionare şi

comunicare; iniţiativă, autocontrol, decizie, rezolvare; spirit critic şi responsabilitate

personală; corectitudine şi punctualitate în relaţii30.

Potrivit unei aprecieri comune, în Asistenţa Socială nu îşi are locul disimularea;

orice încălcare a exigenţelor ridicate de acest spaţiu profesional antrenează eşec. „Cel

care lucrează în AS trebuie să aibă faţă de problemele ce i se trasează o atitudine de

profund umanism, sentimentul unei r ăspunderi faţă de viaţa şi soarta celui pentru carelucrează, nefiindu-i îngăduit să greşească”31. Asistentul social trebuie să demonstrezesinceritate, optimism în viaţă, altruism, putere de muncă, seriozitate, capacitate de

28 cf.René Hubert, Esquisse d”une doctrine de la moralité , Paris, J.Vrin (ed.), 1938.29 cf. Legea privind Sistemul Na ţ ional de Asisten ţă Socială, Monitorul Oficial, Partea I, nr.814 din 18dec.2001.30 cf.Vasile Miftode, Con ţ inutul şi dimensiunile AS , în vol. Vasile Miftode (coord.), Dimensiuni ale Asisten ţ ei Sociale. Forme şi strategii de protec ţ ie a grupurilor defavorizate, Ed.Eidos, Botoşani, 1995, p.9.31 Ruxandra R ăşcanu, op.cit., p.308.



Carmen COZMA

230

înţelegere, spirit de solidaritate etc.; pe scurt, „o conştiinţă profesională”, o autoritate

socio-morală în stare a practica „binefacerea” – în chip mai eficace, „din datorie”,

potrivit observaţiei unui Immanuel Kant. De altminteri, în tărîmul Asistenţei Sociale,

putem identifica totalitatea „virtuţilor” enunţate de către filosoful german, în triada: I.de merit : mărinimia de suflet, binefacerea, stă pînirea de sine; II. de strict ă obliga ţ ie:

loialitatea, bunacuviinţă, blîndeţea; III. de nevinovăţ ie: buna credinţă, modestia şicumpătarea32. Le-am adus, aici, întru cunoaşterea şi însuşirea, pe baza înţelegerii

rostului lor, de către aspirantul la a profesa, cu succes, în Asistenţa Socială.

4. Necesitatea studierii Eticii şi Deontologiei Asistenţei Sociale

Pornind de la constatarea că morala cu ansamblul de valori, norme, principii,

ideal reprezintă o dimensiune fundamentală şi definitorie pentru existenţa umană,studiul acesteia devine o necesitate pentru: cunoaştere, înţelegere, orientare, alegere,

acţiune; în ultimă instanţă, pentru „dare de sens” existenţei.

Omul se afirmă esenţial ca “experienţă morală” (Fr.Rauh); el se manifestă plenar prin ceea ce, la urma urmelor, îl defineşte cel mai gr ăitor: caracterul – ansamblu de

tr ăsături ale persoanei, ce suportă o estimare morală –, şi care-i este resortul de bază în

efortul realizării de sine. Fenomenele morale constituie o prezenţă în întreaga viaţă aomului. Ele izvor ăsc din realitate şi, totodată, acţionează decisiv asupra acesteia, avînd

rol de ghid pentru un curs ascendent la nivel personal şi comunitar.

Etica şi deontologia – ca disciplină de studiu – prezintă o importantă func ţ ie

formativă; asigur ă un minimum de cuno ştin ţ e, fundamentale, absolut necesare, cu

caracter benefic şi util pentru dezvoltarea personalităţii, pentru împlinirea fiinţei

umane în termenii libertăţii şi ai integr ării armonioase în mediu(l natural şi social),ajutînd-o întru luminarea asupra propriului destin prin interiorizarea unor valori şi

principii, a idealului de muncă şi de viaţă; îndrumînd la asumarea acestora şi la

acţiunea în temeiul lor – factor de progres individual şi social.

Cultura morală înseamnă o putere în plus pentru om – fiinţă relativ fragilă, care

caută, se întreabă, optează, decide, acţionează ... Este acel gen de cultur ă care vine însprijinul omului în lămurirea sa asupra gravelor probleme: “încotro să se îndrepte?”,

“care să-i fie ţinta / idealul în viaţă?”, “dacă va ajunge undeva, şi unde anume?”, “cum

să se îndrepte către ideal?”, “dacă ceea ce el doreşte coincide cu ceea ce trebuie, cu ceea

ce e bine să aleagă şi să urmeze în viaţă?”, “cum să acţioneze în relaţiile cu semenii, cumediul?”, “cum să se comporte în domeniul profesional?” ş.a. Sînt, asemenea întrebări,

nelinişti cărora cunoaşterea şi formarea prin oferta Eticii şi deontologiei le vine înîntîmpinare, dînd orientarea cuvenită omului pentru destinaţia către care să privească şi

pentru calea propriu-zis de urmat; astfel încît, el să-şi descopere şi să-şi împlinească

potenţialul uman, înscriindu-se conştient într-o ordine, superioar ă lui, şi în care el este

doar un participant; dar nu unul oarecare, ci lucid şi responsabil, creator!

32 Immanuel Kant, op.cit., p.68.




231

Statornicind, într-o îndelungă traiectorie istorică, legături intime cu filosofia, cureligia şi teologia, cu arta, ca şi cu tehno-ştiinţa, în temeiul afirmării Binelui princonexiunile cu Adevărul, Frumosul, Sfinţenia, etica aşează în orizontul valorilorsupreme – valori-ideal – către care, din totdeauna, omul tr ăieşte o profundă tensiune.

Studiul Eticii şi deontologiei reprezintă, în fapt, o veritabilă propedeutică

morală – temelie pentru acţiunea bună în genere şi, în special în plan profesional, afiecărui individ. Căci, se ofer ă o cale pentru dezvoltarea capacităţilor şi deprinderilorumane, dincolo de înclinaţiile lăuntrice atît spre “bine”, cît şi spre “r ău”; acolo undecele dintîi sînt mai puternice în mod natural, este nevoie de cultivarea lor, de susţinereamotivată; iar, în cazurile în care există, dimpotrivă, porniri mai tari către ipostazelenegativului, cu atît mai mult este nevoie de intervenţie hotărîtă, dar cu delicateţe – aşacum conţinutul acestei discipline îndeamnă – în scopul schimbării, prin educaţie, întru“bine”. Ca natur ă primitoare şi de “bine” şi de “r ău”, prin învăţătura etico-deontologică,omul se poate modela, transforma, se poate dezvolta ca personalitate morală: cinstit cusine şi cu semenii, şi, astfel, folositor sieşi, precum şi celorlalţi; înţelegînd necesitateaf ă ptuirii pozitive, a manifestării sale ca ziditor, creator sau cel puţin apăr ător alvariatelor realizări, iar nicidecum ca demolator, ca distrugător.

Elocvente sînt, pentru însemnătatea moralei – obiect de studiu al eticii –aprecierile lui Blaise Pascal, de pe poziţiile umanismului centrat pe ideea că moralaconstituie problema filosofică de referinţă, axul tuturor preocupărilor şi spirituluiomului; scrie gînditorul cu vocaţie ştiinţifică, dar care a experimentat din plin credinţareligioasă: “Ştiinţa lucrurilor exterioare nu mă va consola de ignorarea moralei, înclipele de suferinţă; dar ştiinţa moralei mă va consola întotdeauna de necunoaşterealucrurilor exterioare”33; în str ădania omului către “adevăr”, trebuind să fie adus“principiul demnit ăţ ii umane”.

Explorînd conţinutul virtu ţ ii şi al viciilor, studiul eticii ofer ă explicaţii şi

argumente care să întărească poruncile “inimii bune”, să încurajeze pentru a alegevirtutea, pentru a f ă ptui binele, avînd înţelegerea şi a rostului r ăului în lume, avîndcapacitatea de a discerne nu numai în situaţii confuze, dar chiar în cele limpezi în careînsă viciile sînt înf ăţişate ca virtute (iar exemple suficiente aflăm în lumea contempo-rană, pe care le recunoaştem în partea lor de adevăr mai ales prin urmările pe care le au).

Mizînd pe funcţia de a convinge, iar nu de a constrînge, investigarea proble-maticii etice reprezintă un ajutor în luarea de atitudine şi în actul desf ăşurat astfel încîtsă greşim cît se poate mai puţin (şi, în consecinţă, să suferim şi să provocăm suferinţă cît mai puţin!).

Prin cunoaşterea celor mai importante contribuţii în domeniu, incluzînd o

varietate de observaţii şi o cazuistică bogată, studiul Eticii şi deontologiei este şi cadrude consolare pentru om în situaţii, nu tocmai rare, în care f ăcînd binele, el are totuşi parte de “nefericire”, de “nedreptate”, de “r ău”; îi confer ă, în genere, omului for ţa de aînţelege nuanţat, de a depăşi – iar nu de a dezarma în – momentele dificile ale vieţii,inoculîndu-i conştiinţa datoriei de a pretinde, în primul rînd, de la sine, de a dăruicelorlalţi, şi de a aştepta mai puţin de la aceştia.

33 Blaise Pascal, Provinciale. Cuget ări, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, Fragm.67.



Carmen COZMA

232

Reflecţiile sistematice, critice, asupra fenomenelor morale – de la simple opinii,

pînă la concepţii şi doctrine cu caracter normativ – permit cunoaşterea şi justificareaop ţ iunii pentru o anumită morală, necesitînd a lupta contra unei “morale” nesatisf ă-

cătoare, şi de a preconiza şi a dezvolta o alta mai bună / mai adecvată trebuinţelor şi

aspiraţiilor legitime ale omului, în contextul practicilor sociale.

Ne interesează Etica şi deontologia mai ales în funcţia transformatoare, de aoferi o matrice axiologic-normativă în procesul umanizării de sine a omului, cu inser ţie

în social întru configurarea determinărilor “binelui ordinii publice”.

Domeniul disciplinei noastre, mult controversat, ridică serioase interogaţii cu privire la subiectul moral în unitatea sa, cu structura sa spirituală, cu alegerile şi

deciziile, cu proiectele şi acţiunile derulate în perspectiva conferirii de sens vieţii;

totodată, în raport cu situaţiile concrete, antrenînd variabile individuale şi colective,

imaginare şi reale, prin împletirea principiului empiricităţii cu cel al analizei raţionale,

în dialectica universalizării şi a diferenţierii ce f ac posibilă comunicarea.

Studierea Eticii şi Deontologiei înseamnă luarea de contact şi asimilarea unor

cuno ştin ţ e (valori, norme, principii) f ăr ă de care sînt de neconceput instruirea şiformarea omului ca veritabil candidat la o viaţă civilizată – în stare să respecte oamenii,

mediul social şi natural; şi astfel, să-şi cîştige respectul semenilor. Pe asemenea bază, se petrece dezvoltarea con ştiin ţ ei morale, a spiritului civic, a convingerilor ce transpar în

comportamentul autentic uman. Pe drept cuvînt, teoria morală se dovedeşte a fi o

investiţie viabilă, odată ce studiul ei ne ajută a deveni producători şi consumatori

inteligenţi şi responsabili ai ofertei atît de amalgamate de valoare, falsă valoare şi

nonvaloare a societăţii contemporane; ac ţ iunile morale putînd satisface – după cum o

arată experienţa unor firme de renume din lumea dezvoltată – chiar nevoia de a obţine profit economico-financiar.

Apelul la reflec ţ ia etică, la exercitarea voin ţ ei morale, este un mijloc importantîn afirmarea integrităţii profesiei, a dorinţei şi deciziei de a oferi prin Asistenţa Socială o

mai bună cunoaştere şi înţelegere a semnificaţiei vie ţ ii umane, activînd ca primă

„datorie”: deservirea cît mai optimă a beneficiarului / clientului. Căci, care este menirea

asistentului social, dacă nu aceea de a ajuta persoanele defavorizate / în nevoie, într-ungrad cît mai mare cu putinţă? de a acorda asistarea celorlal ţ i pentru ca ei să devină fiinţe

autonome? De unde, exigenţa morală a cultului serviciului public şi al devotamentului

faţă de binele comun; cum observă Pierre Bourdieu, „oamenii publici sînt oameni

privaţi socialmente legitimaţi şi încurajaţi /…/ a se gîndi şi a se prezenta ca servitori

devotaţi publicului şi binelui public”34.

Studiu pentru specialişti, Etica şi Deontologia se justifică în vederea dobîndirii şi

dezvoltării conştiinţei importanţei integr ării valorilor şi principiilor morale în

experienţa profesională cotidiană. Valorificarea culturii de această natur ă în perimetrulcomunicării publice şi al asisten ţ ei sociale stă la baza reuşitei lucr ătorului social,angajat predilect în orizontul asigur ării protecţiei mutuale, a atenuării r ăului / suferinţei,

a sporirii stării de bine.

34 Pierre Bourdieu, op. cit., p.243.




233

Prin conţinut şi prin consecinţele activate, Etica şi Deontologia joacă rolul unei

filosofii practice – sistem de referinţă care poate îndruma opţiunile, alegerile, deciziile,

actele fiecăruia dintre noi; este vorba de o îndrumare lucidă, prin fundamentarea

reflecţiei şi acţiunii sociale pe factorii morali. Interesează impactul Eticii în sectoarele

practicilor sociale şi profesionale; încărcătura morală a problemelor sociale în context

instituţional; varietatea aspectelor morale generate de viaţa profesională.Cum am încercat a ar ăta pînă aici, calificarea profesională a persoanei necesită şi

dimensiunea etico-deontologică. Mai exact, comportamentul moral al specialiştilor din

diversele sfere de activitate, caracterul, ethos-ul; deci: problema devenirii personale prin „libertate”, „autocontrol”, „creativitate”, prin încorporarea idealului pozitiv al

vie ţ ii, respectiv al virtu ţ ii – în sens larg cuprinzător, ca definind „excelenţa umanului”35.

Aportul Eticii şi Deontologiei poate fi urmărit prin influenţa acestei discipline îndezvoltarea „curajului” şi „conştiinţei profesionale”; în procesul de participare activă la

scopurile cotidiene şi de angajare responsabilă în realizarea acestora; în manifestarea

capacităţii omului de a descoperi, a învăţa, a însuşi valoarea muncii, de a integra

dimensiunea morală în toate opţiunile, deciziile şi actele sale, căci Etica implică o bună luare în considerare a aspectelor umane; activarea, în orice întreprindere, a altruismului,

disponibilităţii, loialităţii, stimei, respectului, încrederii, cooper ării, onestităţii, cinstei,generozităţii.

Aşa cum deja experienţa demonstrează, Etica şi Deontologia ofer ă un capital

preţios pentru succes, pentru reuşită personală şi comunitar ă, pentru bunăstare. Anchete

efectuate în SUA şi Canada arată că investiţia în resurse umane crează valoare pentru a

acţiona eficient; exploatarea capacit ăţ ilor morale ale salariaţilor, indicele de capital

uman ridicat favorizează performanţa şi profitul; este vorba de oameni motivaţi, deîmplinire de sine, de „management etic”, de „echilibru”, în ultimă instanţă, de „fericire”

şi pentru salariaţi, şi pentru acţionari, şi pentru beneficiari…

Implementarea unui comportament etic în cîmp social-util face ca munca să fie

percepută drept cadru al autorealizării, al găsirii identităţii şi a capacităţii creatoare;

cadru de acutizare a simţului de a fi folositor societăţii, de instaurare a unor relaţii de

calitate între actorii sociali, de respectare a angajamentelor, de exersare a

responsabilităţii, de optimizare a competenţelor şi talentelor. Comportamentul etic,

presupunînd tocmai luarea de conştiinţă a “datoriei noastre de a integra dimensiunea

umană în fiecare dintre deciziile sau acţiunile noastre şi de a lucra în această direcţie”,

face ca oamenii să-şi valorifice cît mai just nivelurile de comunicare principale:simţurile, emoţiile, inteligenţa, credinţa, for ţa iubirii36.

În planul profesional al asistentului social, Etica şi Deontologia demonstrează un

rol esenţial în determinarea acestuia de a se manifesta ca o personalitate puternică,

35 am detaliat chestiunea „excelenţei umane” în vol. Introducere în aretelogie. Mic tratat de etică,Ed.Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2001; ed. a 2-a. 2004.36 Jacques Benoit, Graine d'éthique, Presses de la Renaissance, Paris, 2000, pp.24; 42-43.



Carmen COZMA

234

competentă, demnă, care îşi asumă responsabilităţi ştiind că regula dintîi este înde-

plinirea datoriei, realizarea misiunii pe care o are.

Cu oferta livrescă , dar şi cu invita ţ ia la a desprinde din întreaga via ţă

elementele de pre ţ , capitalul de în ţ elepciune, studierea Eticii şi deontologiei are a rodi

în fiecare dintre noi, prin dezvoltarea tr ăsăturilor ce ne înnobilează şi ne sus ţ in

f ă ptuirea performant ă. Etica şi deontologia funcţionează ca un organon în viaţă şi în profesie, prin adîncirea în fenomenul moralit ăţ ii ce marchează ansamblul raporturilor

mundane ale omului; ghid al reflecţiei critice şi argumentării privind comunicarea

interumană în raport cu morala; instrument auxiliar întru instituirea unei necesare şi

dorite ordini în realitate, a unui climat de securitate, de satisfacere a eu-lui, de realizare

şi autonomie.

Domeniu al “libertăţii” şi “datoriei”, morala este ceea ce persistă în întregul

existenţei umane, fundamentînd comunicarea şi înlesnind-o – prin afirmarea semni-

ficaţiei sine-lui concomitent cu semnificaţia alterităţii celuilalt, luminînd orizontul

comunicării / comuniunii. De aceea şi trebuie considerată morala în context proble-matic, prin surprinderea posibilităţilor de înţelegere reciprocă, dar şi a neînţelegerii;

căci, implică tensiunea sănătoasă întru echilibru, raportarea competitivă la ceea ce este

diferit, şi aflare a factorilor de coerenţă / coeziune.

Prin satisfacerea nevoii de definire a propriei identităţi şi de afirmare cît mai clar

cu putinţă tocmai prin înţelegerea conţinutului acestora în fundamentarea angaja-

mentului moral pentru liniile de conduită ale unei convieţuiri civilizate, valorile şi

principiile morale adună şi mobilizează oamenii în lumina unui ideal comun, al unei

lumi cît mai umane.




235

II. Demersul areteic-deontic

Cu Etica şi Deontologia Asistenţei Sociale, ne situăm, inevitabil, în cadrul unei

dezbateri mai ample, direcţionate de dualitatea „areteic”-”deontic”.

Îndeobşte, literatura de specialitate consemnează această această semnificativă

modulare etică în chip dihotomic: fie perspectiva areteică, fie cea deontică. Într-o

lămurire terminologică de prim contact, se constată că cea dintîi abordare priveşte

„tr ăsăturile de caracter în raport cu care o persoană este moralmente bună sau rea,

admirabilă sau nevrednică”; iar cea de-a doua ia în consideraţie „cerinţa morală de a

săvîr şi sau nu acte în funcţie de ceea ce este apreciat a fi „obligatoriu”, „permis” sau

„greşit”, /…/ scopul fiind evitarea faptei rele”37.O delimitare justificată din unghi tehnic – în efortul de a aduce oarecare claritate

în operarea cu un limbaj al ambiguităţilor, precum limbajul moral –, separarea

„areteicului” de „deontic” şi chiar opunerea lor ridică, însă, o serioasă interogaţie: luînd

seama la complexitatea dinamică a eticului, ce se articulează concomitent în latur ă

axiologică şi normativă, o atare demarcaţie va fi venind în întîmpinarea unei adecvate

înţelegeri a acestuia? Credem că nu. Iar, în ultimă instanţă, punerea în disjuncţie a

aspectelor „areteic” şi „deontic” ale moralităţii se dovedeşte a fi păgubitoare pentru

cuprinderea a chiar telos-ului vieţii morale: fiin ţ area şi f ă ptuirea întru „bine”.

Totodată, plecînd de la maniera definirii uzuale a „areteicului” – precum în celede mai sus –, o cuvenită rezervă se impune; odată ce, în realitate, caracterul omului

transpare în ansamblul alegerilor, deciziilor, acţiunilor, în atitudinile şi comporta-

mentele sale. Nu impregnează caracterul totalitatea faptelor supuse evaluării morale, şi

a căror desf ăşurare conjugă un set de valori şi principii comun împărtăşite?

O turnur ă în tratarea eticului ar fi binevenită; prin re-considerarea dimensiunii

areteice a moralităţii, re-amintind şi re-preţuind înţelesul originar al r ădăcinii acestui

concept, anume: αρετη / àreté , aşa cum a fost consacrat termenul de către filosofii

Eladei: „capacitate a omului de a-şi îndeplini bine funcţia sa esenţială”38.

Grecescul „àreté” – transpus, ulterior, în latină, prin „virtus” – desemnează

vrednicia, meritul de care omul este în stare în procesul creaţiei-de-sine, al

autodesăvîr şirii în orizontul umanului. De àreté / virtute se leagă ceea ce este „bun şi

frumos”, „favorabil, avantajos, folositor, aducător de cîştig, ceea ce se cuvine”39.

37 E.J.Bond, Ethics and Human Well-being. An Introduction to Moral Philosophy, Blackwell PublishersLtd., Oxford, 1996, p.136.38 Aram M.Frenkian, Note explicative şi comentarii, în Diogenes Laertios, Despre vie ţ ile şi doctrinele filosofilor , Ed.Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963, p.520.39 Platon, Cratylos, 418b.



Carmen COZMA

236

În discuţie este, aşadar, configurarea pozitivă a devenirii omului, àreté / virtutea

dînd seama de tr ăsăturile merituorii ale personalităţii, precum şi de deprinderea de a le

pune în practică. Încă Aristotel atr ăgea atenţia asupra menirii investigării acestei

categorii de valoare nu atît pentru a şti ce este ea, cît pentru a o practica40; ceea ce

înseamnă (şi) respect faţă de legea morală, faţă de imperativele, datoriile care ne

reglementează existenţa în direcţia binelui.Dispoziţie dobîndită de a f ă ptui binele, pentru Stagirit, virtutea este ceea ce

conservă principiul (în vreme ce viciul îl distruge)41 – o observaţie notabilă, de regăsit

în diverse variante şi în textele unor gînditori contemporani. În esenţă, „capacitatea de a

acţiona necondiţionat în acord cu principiile noastre morale este o capacitate ce

defineşte virtutea ca atare” – subliniază Anna-Teresa Tymieniecka42. Un obicei bun

reflectă şi satisfacerea unui „trebuie!”; „principiul etic r ămînînd un cuvînt gol dacă nu

este interiorizat într-o virtute”; după cum, pentru a fi un îndrumar al acţiunii,

„imperativul pretinde întemeierea pe ceea ce este drept sau bun” – apreciază Harry

Gensler

43

.În asemenea context, ne pronunţăm pentru o cuvenită resemantizare a „eticului” –

generic vorbind – funcţie de conceptul àreté -ei ca aspiraţie, îndemn şi poruncă – o

posibilitate de a r ăspunde urgenţei de a medita cu seriozitate asupra modului de a ne

împlini viaţa; evitînd căderea în nonsens şi lamentaţii, în superficial şi vulgar; desluşind

conceptul ca unul cheie cu care ne putem aşeza în nucleul eticului în rostul său

restaurator de uman; şi, cu posibilităţi sporite de captare a dimensiunii integrator-morale

a Asistenţei Sociale şi de operaţionalizare mai adecvată cu limbajul etic în acest spaţiu

profesional.

1. Categoria etică: „ virtutea” / „àreté”

Gravitînd în jurul dispoziţiilor nobile de caracter, dimensiunea areteică pretinde

şi componenta deontică. Este provocarea areteicului întru performan ţ a în latura

umanit ăţ ii din om, „virtutea” contribuind decisiv la a garanta – dincolo de obstacole şi

limite, de riscuri şi eşecuri, de îndoieli şi conflicte – realizarea specific umană, ca

expresie sintetică elevată a ethos-lui, a caracterului omului în conţinutul său de valoare

şi în funcţia sa normativă.

Ceea ce Luc Ferry numeşte a fi particularitatea „primei vîrste a eticii: excelen ţ a

aristocratică” – în radiografierea istoriei filosofiei morale – şi căreia îi recunoaşte prezenţa în postmodernitate, împreună cu „vîrstele meritului şi autenticităţii”44,

40 cf.Aristotel, Etica Nicomahică , Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988.41 Ibidem, 1151a 15.42 Anna-Teresa Tymieniecka, Logos and Life, Book 4, Kluwer Academic Publishers, Dordrecht / Boston /London, 2000, p.610.43 Harry J. Gensler, Formal Ethics, Routledge, London and New York, 1996, p.26.44 Luc Ferry, Homo aestheticus. Inventarea gustului în epoca democratică, Ed.Meridiane, Bucureşti,1997, pp.313-327.




237

categoria „àreté”-ei dezvăluie un potenţial imens ce se cuvine a fi continuu resemnificat

întru chiar înţelegerea şi aproprierea valenţelor eticului; cu deosebire, astăzi, cînd

omenirea traversează o profundă criză morală, fiind tot mai acut resimţită nevoia unor

repere axiologic-normative pentru un curs constructiv-coeziv al existenţei, pentru o

evoluţie progresivă prin asigurarea „unui mediu etic al vieţii”45. Este nevoie de

„reformularea virtuţii /…/ în momentul de cotitur ă, /…/ în vremurile întunecate” în caream ajuns, ea putînd restabili „inteligibilitatea şi raţionalitatea atitudinilor şi angajărilor

noastre morale şi sociale”46.

Temă „constantă în tot spaţiul gîndirii etice”, şi care trebuie „reinventată” ca

însăşi „necesitate a vieţii”47, „virtutea” / „àreté” prezintă sporită relevanţă pentru un

eficient, de profunzime şi pe termen lung organon al fiinţării umane. Defel întîm-

plătoare ne apare a fi stăruinţa unor autori ai vremii de a integra discursul areteic unei

perspective neoumaniste. Aşa procedează, spre exemplu, iniţiatoarea „fenomenologiei

vieţii”, Tymieniecka, în opera căreia explorarea virtu ţ ii însoţeşte str ădania de descifrare

a „logosului vieţii” în procesul „orchestr ării creative a universului specific uman”, caelement de susţinere a avansului vieţii în „situaţia dificilă, confuză” în care se

recunoaşte omul la acest început de veac XXI48. Pe o poziţie asemănătoare se situează şi

unul dintre cei mai avizaţi exegeţi ai virtuţii, André Comte-Sponville, care îşi

elaborează întreg demersul plecînd de la convingerea că „virtutea unui om este ceea ce

îl face uman. /…/ Virtutea apare la intersecţia umanizării ca fapt biologic, cu

umanizarea ca exigenţă culturală. Este felul nostru de a fi şi de a acţiona uman, /…/ este

capacitatea noastr ă de a acţiona bine”49.

Prin diferitele ei specii, „virtutea” poartă asupra însuşirilor alese de caracter, ce

se concretizează în acţiuni conduse de etaloane normative. Practic, nu putem eluda

funcţia de recomandare a „àreté”-ei, odată ce în conţinutul ei stăruie ceea ce e dezirabil

şi întrucît e ceva necesar calităţii vieţii; odată ce „àreté” desemnează ceva ce merit ă , se

cuvine, trebuie a fi urmărit, atins, cultivat. Întru totul îndreptăţită este intuiţia celor

Vechi de a identifica în „àreté” „lucrul cel mai de preţ”50, „pe potriva omului liber”51;

„un lucru care merită să fie ales pentru el însuşi, nu din speranţă sau teamă sau vreun alt

motiv din afar ă” – conform stoicilor 52.

Un bogat repertoriu de valori areteice contribuie la structurarea umanului, între

care amintim: ordine, disciplină, temperanţă, înţelepciune, cumpătare, datorie, dreptate,

plăcere, comuniune, solidaritate, respect reciproc, încredere în capacitatea omului de a

transforma în sens pozitiv existenţa, de a asigura triumful raţiunii, al securităţii şicontrolului asupra brutalităţii, haosului, distrugerii. Lucrarea de umanizare a „àreté”-ei,

45 cf. A.C.Grayling, op.cit .46 Alasdair MacIntyire, După virtute. Tratat de morală, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1998, pp.266; 263.47 Vasile Morar, Moralit ăţ i elementare, Ed.Paideia, Bucureşti, 2001, pp.252, 257.48 cf. Anna-Teresa Tymieniecka, op.cit., Part six.49 André Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtu ţ i, Ed.Univers, Bucureşti, 1998, p.10.50 Platon, Criton, 53c.51 Platon, Alcibiade, 135c.52 Diogenes Laertios, Despre vie ţ ile şi doctrinele filosofilor , ed.cit., p.355.



Carmen COZMA

238

potrivit unui ideal synbolematic, este susţinută de activarea unor principii fundamentale:

al justei măsuri, al vieţii în acord cu natura, al respectului faţă de persoane şi faţă de

viaţă în genere, al utilităţii, Regula de aur, Poruncile Divine.

Devenirea întru „virtute” înseamnă devenirea întru uman, întru acea transfi-

gurare creativă singular ă în libertate şi demnitate, trecînd prin tensiunea contradictorie,

dar depăşind-o în echilibrul favorabil şi armonia vieţii. Chemare la o devenire înmatrice axiologic-normativă ascendentă, „àreté” dezvăluie „calea regală” pe care omul

este în stare şi totodată are datoria şi onoarea de a o institui în lume, ca subiect al

suveranităţii morale şi responsabilităţii, subiect al creativităţii specific umane. Ca om

„regal” sau „aristocratic” – după cum ne spune Platon –, el biruie nu în cele neînsem-

nate, superficiale, trecătoare, ci „în buna orînduire a vieţii, în frumuseţe şi în virtute”53.

Axis moral al vieţii omului, „àreté” înseamnă „justa medianitate” – definiţie

consacrată de către Aristotel, pentru care „virtutea este calea de mijloc între două vicii,

unul provocat de exces, celălalt de insufucienţă”54. Constituie, aceasta, poate cel mai

elocvent exemplu întru argumentarea unei viziuni integratoare asupra „àreté”-ei, cavaloare-ghid, principiu orînduitor, ideal al vieţii morale.

Dificil de atins şi de menţinut, buna măsur ă face miezul „àreté”-ei. „A fi între” –

tendinţe excesiv polarizatoare / vicii / carenţă şi surplus –, ca propor ţ ia care singur ă

„crează, dezvoltă şi conservă”55, justa medianitate reprezintă unul dintre principiile de

bază în spaţiul etic, înlesnind armonizarea individului în şi cu sine, acordul spiritului cu

acţiunea, interrelaţionarea sympathetică, solidaritatea cu semenii, cu societatea, cu

natura, într-o arhitectonică a pactului general.

Valoarea şi norma „dreptei măsuri” / „µεσοτης” care orientează şi reglemen-

tează întregul flux existenţial, probează o importanţă capitală pentru dezvoltarea

interioar ă a omului, ca şi pentru trans-acţiile acestuia cu tot ceea ce fiinţează dincolo destricta sa individualitate, prin conştientizarea şi asumarea limitelor (convenţionale sau

nu) tocmai întru menţinerea şi progresul vieţii.

Ca măsur ă, „àreté” / „virtutea” se profilează, în timpul din urmă, în legătur ă mai

ales cu „moderaţia şi prudenţa” – categorii admise aproape unanim într-o „nouă etică”,

a „compromisului just” între: privat şi public, eficacitate şi justiţie, drepturi şi datorii,

patimă pentru finalitatea imediată şi efort raţional pentru un scop îndepărtat, succes

tehnoştiinţific şi progres umanist. Se confirmă rostul „compromisului admirabil”56 între

ideal şi realitate, integrare a dinamicii inteligenţei, pasiunilor, intereselor cu o evaluare

adecvată a scopurilor şi mijloacelor, a deciziilor şi consecinţelor actelor derulate;demonstrare a resorturilor benefice, utilitare, prin „concilierea eforturilor şi costurilor cu

satisfacţia şi profitul”; o problemă de acuitate fiind aceea de a găsi compromisurile juste

între cupluri polare de maximă gravitate: „om şi natur ă”, „prezent şi viitor”, „civilizaţie

53 Platon, Republica, 588a.54 Aristotel, op.cit., 1106b 35-1107a.55 Ibidem, 1104a 15.56 cf. Vasile Morar, op.cit.




239

şi protecţie a mediului”57; tot mai evident fiind faptul că absenţa „bunei măsuri” duce la

degradare, vătămare, distrugere, des-fiinţare. În atare context, r ămîne responsabilitatea

fiecăruia să îşi consolideze statutul de participant la umanitate, afirmîndu-se ca „om al

virtuţii” aşa cum l-a imaginat Platon: „ţesător regal” capabil „a realiza fuziunea

contrariilor”58, acela care urmează „calea de mijloc între ostentaţie şi săr ăcie, /…/

potrivit dreptăţii”59.R ăspuns viabil – pentru aceia care-i cuprind înţelesul de generalitate şi

esenţialitate – la întrebarea: „cum să tr ăim?”, virtutea reprezintă valoarea-nucleu pentru

Etică; nu întîmplător, ea este readusă în prim-plan în ultimul timp, prin revitalizarea

unei importante tradiţii, a „Eticii virtuţii”, în care se impun cercetători contemporani de

marcă: Philippa Foot, John McDowell, Alasdair MacIntyre, Gary Watson.

Termenul de virtute, aşa cum am căutat a ar ăta, desemnează însăşi vrednicia

fiinţei umane. Altfel spus, prin virtute avem o cuprindere a umanului – expresie

sintetică elevată a tr ăsăturilor definitorii valorii intrinseci a omului; garanţie pentru

for ţa, pentru realizarea-de-sine a omului, factor decisiv de investire valorică aexistenţei, de orientare – experimentînd şi limitele, riscurile, eşecurile – întru echilibrul

optim, prin depăşirea tensiunilor, a lipsurilor şi exceselor 60.

Focalizarea asupra acestei categorii – prin care interogăm chiar modul de a tr ăi şi

de a acţiona – dă seama de plierea Eticii la caracteristicile lumii noastre, în tentativa de

a oferi o perspectivă pozitivă ca replică la sumbra imagine a prezentului, cu accentuata

polarizare: opulenţă şi mizerie, tehnoştiinţă avansată şi analfabetism, „infobogaţi” şi

„infosăraci” ai erei electronice, cu fenomene de regres spiritual, de angoasă socială, de

creştere a brutalităţii psihologice, de numeroase incertitudini şi noi inegalităţi, de

maladii la scar ă globală. Aflat „în centrul unui timp-r ăscruce”, omul trebuie să

reconsidere acele valori şi reguli cultural-morale „fundamentale, care dau ritm vieţii şigîndirii sale”61, care asigur ă raportarea la ideea de echilibru; el are nevoie de stimularea

disponibilităţii pentru viaţa interioar ă raţională, cu inser ţie în sfera praxisului. Apelul la

raţiune, la bunele afecte şi, de ce nu, la credinţă, furnizează repere de coerenţă şi, pe cît

posibil, de certitudine pentru viaţa omului contemporan; îl ajută a valoriza întru

„pozitiv” semnalele barbare ale existenţei cotidiene.

Nefiind de la natur ă, dar nici contra naturii, după cum încă Aristotel preciza62,

virtutea se poate dobîndi prin învăţătur ă şi exerciţiu; important fiind ca omul să-şi

contureze cît mai clar scopul vieţii şi să probeze voinţă pentru activitatea de formare

adecvată, astfel încît „acţiunea morală” să fie una de succes, ca „devenire întru virtute”.

Major ă lecţie-îndrumar de viaţă reliefată de vechii filosofi, la care se cuvine a adera în

cadrele conceperii Eticii şi ca circumscriere responsabilă a „sensului vieţii”.

57 cf. Gilles Lipovetsky, op.cit .58 Platon, Omul politic, 308b.59 Platon, Critias, 112c, 112e.60 pentru analize asupra valorii „umanului”, a se vedea Carmen Cozma, Studii de filosofie a educa ţ ieiumanit ăţ ii, Ed.Junimea, Iaşi, 1997.61 Ignacio Ramonet, op.cit., pp.123, 124.62 Aristotel, op.cit., 1103a20-35.



Carmen COZMA

240

Dincolo de dualitatea „bine”-”r ău”, funcţie de care îndeobşte se petrece

evaluarea etică, orientarea către valenţele epistemic-metodologice ale categoriei virtu ţ ii

permite o mai susţinută analiză a eticului ca valoare ce-şi asociază şi norma, ca

antrenare deopotrivă a dimensiunii areteice şi a celei deontice (care îl definesc, de

altfel).

Ca termen mediu – dar, într-un nivel de realitate superior – între „vicii”, virtutea se cuvine a fi privită drept concept referenţial pentru Etică, în funcţia de structurare,

ordonare, unificare, de în-fiinţare.

„Mijlocia între un exces şi un deficit”, „media între extreme” – în explicaţia lui

Aristotel –, virtutea ţine de ceea ce, în termenii „trieticii contradictoriului”, Stéphane

Lupasco numeşte a fi „starea T ” sau „principiul T ”: „o stare de echilibru şi de conflict

contradictoriu dintre cele mai intense ca şi de cea mai densă energie”, stare „a semi-

actualizării şi semi-potenţializării, /…/ centrul de control şi de necondiţionalitate, de

libertate”63. Şi, într-un orizont asemănător, virtutea este „culmea îngustă între două

abisuri contrarii”, fiind, pentru om, tocmai „ceea ce îl face uman”; f ăcîndu-şi apariţia „laintersecţia umanizării ca fapt biologic, cu umanizarea ca exigenţă culturală, [virtutea]

este felul nostru de a fi şi de a acţiona uman, este capacitatea noastr ă de a acţiona bine” –

după cum observă André Comte-Sponville64.

Să nu gîndim, dar, existenţa ca fiind strict binomică, odată ce în starea ei de

etern şi simplitate ternarul o caracterizează; ternarul generat de polaritatea contradictorie

şi care este tocmai echilibru, armonie. E adevărat, lupta contrariilor îşi are locul în

perimetrul „virtuţii”; însă, numai întru unitate şi împăcare, întru compromisul just /

rezonabil – singurul cadru favorabil fiinţării şi progresului; căci în afara acestuia,

intervine jocul „viciilor”, ca tot ceea ce depreciază existenţa, fragilizează, divide,

împr ăştie, dezorganizează, distruge.În atare context, sfera virtu ţ ii acoper ă nivelurile axiologic şi normativ ale Eticii.

Conceptul în discuţie, „lucrul cel mai preţios”, ca unul dintre „cele mai frumoase, /…/

totodată bune, drepte, utile”65, „habitus lăudabil”66, poartă asupra umanului în

integralitatea componentelor de valoare şi de reglementare atitudinal-comportamentală,

cu raportare la dimensiunea „idealului” – imperativ şi deopotrivă deziderat pentru ceea

ce omul poate şi trebuie să devină, în temeiul unei conştiinţe proiectate asupra existenţei

în sens orînduitor; la urma urmelor, conştiinţă a vredniciei de care omul este în stare, de

care este el r ăspunzător, ca „dispoziţie armonioasă, ceva care merită a fi ales pentru

sine, nu din speranţă sau teamă sau vreun alt motiv din afar ă” – astfel spunînd precumstoicii67.

63 Stéphane Lupasco, L”homme et ses trois éthiques, Éditions du Rocher, Jean-Paul Bertrand Éditeur,Monaco, 1986, pp.20, 29, 32.64 André Comte-Sponville, op.cit., pp.46; 10.65 Platon, Criton, 53c; Lahes, 192c.66 cf.Aristotel, op.cit. 67 apud Diogenes Laertios, op.cit., p.355.




241

Principiu al meritului personal, virtutea dă seama de excelen ţ a omului ca raţiune

de a fi, sub pecetea unor valori, precum: „înţelepciunea”, „cumpătarea”, „plăcerea”,

„fericirea”, „dreptatea”, „libertatea”, „demnitatea”, „iubirea” etc., şi a unor precepte, de

felul „regulii de aur”, al „justei măsuri”, al „respectului pentru om”, „al împlinirii

datoriei”, al „comuniunii” etc. – forme ale stării-de-bine.

Virtutea luminează asupra semnificaţiei dezvoltării, a desăvîr şirii umanit ăţ ii persoanei – esenţială pentru omul civilizaţiei tehnice; îl orientează în efortul de a

transcende diferenţa dintre facticitate şi proiect, de a înţelege condiţia umană în natura

sa şi în istoricitate, în intimitatea de profunzime a eului şi în relaţionarea cu ceilalţi,

mereu întru idealul înălţării, al sporului umanului.

Ca fază-culme în devenirea morală, umanul întruchipează întreg sensul virtu ţ ii –

valoare intrinsecă supremă în creaţia-de-sine a omului, împlinire a ethos-ului. „Deve-

nirea întru virtute” înseamnă „devenirea întru uman”, întru transfigurarea singular ă în

libertate şi demnitate, trecînd prin tensiunea către echilibrul şi armonia vieţii,

dezvăluind „calea regală” pe care omul este în stare şi are datoria, deopotrivă onoarea,de a o înscrie în lume.

În unitatea virtu ţ ii, avem a decripta fiinţarea onto-etică în dinamismul unei

deveniri în împlinire – télos pentru om de a fi àristerós / αριστερος, „nobil şi bun”, pe

un traseu anabasic, synbolematic; „cale de mijloc”, virtutea fiind „în planul excelenţei şi

al perfecţiunii, un pisc”68.

Ca „bun în sine”, virtutea este un „întreg” pozitiv care include şi existenţa a ceva

negativ – agentul tensiunii contradictoriale ce impulsionează întru mediere, prin

izvodirea unui al 3-lea termen, de echilibru între polii antagonici. A ajunge la virtute

presupune şi experimentarea „r ăului”; dar, o depăşire a acestuia, o trecere dincolo de

„r ău”, ne-r ămînere în captivitatea „r ăului”. Coexistenţă a polilor în tensiune, virtutea

este al 3-lea termen-pilon de refacere a întregului existenţial-moral prin armonizare,

„într-o situaţie de echilibru” – în care „nu mai există r ău. Există numai binele acolo

unde cuplurile de contradictorii încep a se amortiza, a se echilibra”69.

Consubstanţial eticului, conflictul antagonismelor îşi are rostul, deci, numai

întrucît e dirijat spre conciliere, spre moderanţă, spre mediana superioar ă.

Înţelesul virtu ţ ii ca măsur ă / compromis îşi găseşte, în prezent, concretizare în

abordarea predilectă a categoriilor de „moderaţie şi prudenţă” – aproape unanim admise

într-o „nouă etică”, a „compromisului just”. Discursul actual, al eticii aplicate spre

exemplu, angajează, ca definitoriu, ideea de „compromis” între: individual şi social,eficacitate şi justiţie, drepturi şi datorii, privat şi public, pasiune pentru finalitatea

imediată şi efort raţional pentru un scop îndepărtat, succes tehnoştiinţific şi progres

umanist. Prin extindere, am spune: „compromis” între ideal şi realitate, integrare a

dinamicii inteligenţei, pasiunilor, intereselor cu o evaluare adecvată a scopurilor şi

mijloacelor, a deciziilor şi consecinţelor actelor derulate; demonstrare a unor resorturi

68 Aristotel, op.cit., 1107a 5-7.69 Basarab Nicolescu, „Trialogue”, în Stéphane Lupasco, op.cit., p.154.



Carmen COZMA

242

benefice, utilitare, prin „concilierea eforturilor şi costurilor cu satisfacţia şi profitul”. La

ordinea zilei, problema fiind a găsi compromisurile juste între cupluri polare de acută

semnificaţie: „om şi natur ă”, „prezent şi viitor”, „civilizaţie şi protecţie a mediului”.

Absenţa „compromisului”, a „bunei măsuri” ducînd la distrucţie; e ceea ce desfiinţează –

dovadă pentru ce înseamnă, la urma urmei, „absenţa virtuţii”, „nevrednicia”.

Apreciem virtutea ca fiind categoria de care depinde întreg studiul Eticii –domeniu de analiză a „binelui şi r ăului”, a contradictoriului dinamic şi a echilibrului

optim. Se cuvine a reliefa valoarea intrinsecă a virtu ţ ii, ca „întreg de înaltă comple-

xitate”, avînd caracteristici variabile, ca „obiect compus” de mare diversitate – aşa

zicînd după George Edward Moore70.

Virtutea este un concept cu largă instrumentalizare în spaţiul Eticii, ca: temei şi

scop, dispoziţie şi deprindere prin exerciţiu, calitate şi regulă de acţiune; este condiţie,

cadru, manier ă de realizare morală.

Practicarea virtu ţ ii este însăşi propria ei recompensă; aduce împlinire

sufletească, degajare de orice ar putea să tulbure echilibrul uman; iar, prin satisfacţiatr ăită la nivel personal, are şi o utilitate socială. Virtutea acoper ă, în fond, mult clamata

„bunăstare generală” – nimic altceva decît „prosperitatea tuturor şi a fiecăruia”;

„satisfacerea oricărui interes particular în limitele cuvenite”, însă71.

Valori şi precepte care le sînt asociate, precum cele prezentate anterior, sînt

articulaţii care capătă un sens confluent, rezonînd într-o aceeaşi tonalitate, într-o unică

structur ă: virtutea – despre care am putea spune că este „întruparea generalului-

individual” şi care „este centrul lumii noastre”72; un „general” integrator de determinări

concrete în toposul umanului – luînd aminte la învăţătura vechilor filosofi pentru care

„virtutea fiinţei umane este unică, şi cine are o vrednicie, le are pe toate”73.

La virtute, se ajunge prin asocierea păr ţilor ei, prin întreţeserea lor în arta „justeimăsuri” – „arta regală” care asigur ă „legătura cea mai divină a păr ţilor virtuţii”, în

spusa platoniană (Omul politic). Dincolo de dispersare, în unitate şi armonie, în ordine,

se comunică virtutea, ca realitate ultimă, ca axis moral al vieţii omului, a cărui

desăvîr şire „reclamă o educare armonioasă a tuturor for ţelor binelui”74.

Speciile virtu ţ ii există ca atare numai în solidaritate, în interdependenţa lor întru

apartenenţa şi în lucrarea lor comună la un acelaşi întreg. Ca noţiune etică integratoare,

virtutea se impune drept reper pentru o adecvată evaluare în situaţii particulare. Grija

pentru virtute fiind, în ultimă instanţă, grija pentru ceea ce poate şi trebuie să fie omul;

este grija pentru vrednicia lui, întru care îndemna Socrate: a fi, nu oricum, însă, ci „pemăsura lucrurilor celor mai însemnate”: cugetul, adevărul, binele, cinstea, sufletul, „de

dragul legii şi al dreptăţii”, nicidecum pentru „lucruri de nimic”; odată ce „din virtute

70 cf. George Edward Moore, Principia Ethica, Ed.DU Style, 1997.71 Vladimir Soloviov, op.cit., p.391.72 Constantin Noica, Carte de în ţ elepciune, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1993, p.53.73 Aram M.Frenkian, Note explicative şi comentarii, în Diogenes Laertios, op.cit., p.637.74 Nikolai Losski, Condi ţ iile binelui absolut. Bazele eticii, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1997, p.205.




243

vin toate celelalte bunuri, pentru fiecare om în parte, ca şi pentru cetate”75. Prioritatea

preţuirii morale a existenţei sprijină omul în tentativa de a valoriza „în interesul bine

înţeles” proiecţia propriei desăvîr şiri; totul depinde, însă, de alegerea major ă pe care o

va fi f ăcînd: de partea virtu ţ ii ori nu.

2. „ Datoria” – noţiune de bază a Deontologiei

Filosofie şi ştiinţă a moralei, Etica deschide spre fondul comun al „virtuţilor

primordiale”; respectiv, spre acele însuşiri dobîndite prin educaţie, în temeiul acordului

înclinaţiilor egoiste şi altruiste ale omului.

Astfel generate şi cultivate, “virtuţile primordiale” formează un sistem de valori

comune, admise de societate de-a lungul evoluţiei istorice şi culturale. Recunoscute ca

atare prin conţinutul axiologic şi prin funcţia de reglare verificate în sănătatea lor

practică – deci, ca fiind benefice, ca bază pentru progresul individual şi social –, ele

reprezintă elementele esenţiale ale moralităţii. Sînt ideile şi sentimentele alese, cătrecare omul trebuie să se orienteze, de care el este în stare; căci, sînt valori şi, totodată,

principii de viaţă autentic umană; sînt instrumente în procesul complex al conştientizării

şi asumării sensului umanului.

În ansamblu, ele desemnează calităţile care determină şi întreţin moralitatea:

cinstea, curajul, libertatea şi responsabilitatea, judecata dreaptă şi simţul dreptăţii,

respectul, înţelepciunea, iubirea, consecvenţa şi coerenţa în alegere, cumpătarea,

întrajutorarea, solidaritatea, generozitatea, simţul datoriei şi acţiunea din datorie,

disciplina; pe scurt, însuşiri pozitive conducînd la demnitatea umană , ca maximum de

împlinire individuală în acord cu principiul moral-social. În fapt, sînt contraparte la

acele elemente-tr ăsături ce desemnează imoralitatea: minciuna, laşitatea, f ăţărnicia,

duplicitatea etc., ca semn al voinţei de a face „r ău”, de a vătăma, de a distruge, de a

provoca suferinţă; întruchipare a îndr ăznelii ignorantului (tupeul) şi a celei a ingratului

(nerecunoştinţa); semn al handicapului de persoanalitate – ca imposibilitate a realizării

de sine, a depăşirii unor limite ce ţin de natura individului -; exteriorizare a senti-

mentului de frustrare datorat unei deficienţe, propriu-zis tr ăire exagerată a frustr ării ca

lipsă, privare de un bun ori de un drept, incapacitate de a înţelege funcţia pozitivă şi a

golului, a păgubirii; în fapt, o denaturare a esenţei umane, o viciere a fiinţei omului.

Este o diformitate psiho-socio-culturală rezultată dintr-o lipsă şi din voinţa de a ieşi în

evidenţă prin opoziţia cu orice preţ; de asemenea, rezultată dintr-o suferinţă sau orefulare mentală, emoţională, socială – acea izolare defavorabilă omului, datorată

incapacităţii de adaptare prin încredere şi simpatie, ce apare ca un soi de compensare la

o falsă durere şi care devine o necesitate de a supravieţui prin exces al sine-lui (atitudine

de a fi „mai egal decît semenii în egalitate”).

75 Platon, Apărarea lui Socrate, 29e, 32c.



Carmen COZMA

244

În ansamblul „moralităţii” înţelese (şi) ca o formă de socializare pozitivă, o

componentă importantă prin care se facilitează chiar semantica „datoriei” este disciplina –

tr ăsătur ă socio-morală, constînd în adaptarea liber consimţită la un anumit sistem de

relaţii, conformarea la un anumit tip mental şi normativ în societate.

Idee-sentiment, disciplina înseamnă supunere la o regulă ce se aplică existenţei

colective. Într-o asemenea regulă , respectat ă de către to ţ i, se traduce armonizareaindivizilor; este semn al stabilităţii de ordin socio-moral în legătur ă cu care semanifestă: dreptatea, echitatea.

Disciplina presupune respectarea regulilor. Este atitudine-r ăspuns la o nevoie aomului – manifestată din primii ani de viaţă, pînă la deplina sa maturitate – de a afla însocietate îndrumare şi protejare, elemente-ghid după care să se orienteze, să se conducă în viaţă; iar aceasta, prin reguli pe care omul trebuie să le înveţe şi să le respecte; numaiastfel reuşind a-şi cuceri autonomia morală, a se ridica în situaţia de a pune în acord propriile interese, dorinţe, pasiuni, trebuinţe, cu cele identificate în plan social, de a participa cu r ăspundere la tot ceea ce este dincolo de sine, dar de care apar ţine.

Astfel are loc maturizarea personalit ăţ ii, ca dobîndire a con ştiin ţ ei nu doar adrepturilor , ci şi a datoriilor .

Datoria este o categorie etică centrală, o categorie absolut necesar ă pentrumorală; practic, nu poate fi o morală f ăr ă “datorie”. Este un element, un momentesenţial al moralităţii: momentul obligativităţii normelor de conduită morală.

Datoria reprezintă modalitatea necesităţii în sfer ă morală, fiind categoria referenţială adeontologiei.

Conceptul datoriei trimite atît la esenţa, cît şi la fenomenalitatea moralei; presupune: cerinţa, necesitatea; “trebuie”-le; imperativul. Mai precis, interiorizareaacestora, implicînd adeziunea de conştiinţă a individului, autodeterminarea.

Datoria este o categorie complexă şi dinamică, ce integrează: identificareacerin ţ ei; obiectivarea cerinţei în valoare şi constituirea normei, urmare a conştientizăriinevoii de normă; respect faţă de normă; recunoaşterea importanţei principiului, a legii –expresie sintetică a necesităţii generale –, prin cristalizarea convingerii morale; trecereade la cerin ţ a-valoare-normă în planul ac ţ iunii, al comportamentului moral.

Deşi există şi concepţii potrivit cărora datoria ar fi inutilă – în acest sens,ilustrîndu-se Jean Marie Guyau (1854-1888), autorul unei doctrine etice vitaliste, cuîntemeierea motivului moral intern pe “pornirea vitalistă” –, realitatea vine cuargumente puternice în direcţia afirmării datoriei ca o no ţ iune fundamentală a eticii. Înaceastă perspectivă, întreaga istorie a filosofiei morale ofer ă puncte de vedere relevante.

Între primii gînditori europeni care au reliefat dezacordul dintre “trebuie” şi“este”, Hesiod (sec.VIII-VII) abordează şi problema datoriei, a menirii omului de acăuta ordinea justiţiei. Efectiv, introducerea noţiunii de datorie (δεον) în cultura morală a Europei revine lui Democrit din Abdera (c.460-c.370), care enunţă principiul“abţinerii de la delicte nu din frică, ci din simţul datoriei”76.

76 Diogenes Laertios, Despre vie ţ ile şi doctrinele filozofilor , Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963,Cartea a IX-a, Cap. VII.




245

În genere, la vechii greci, problema datoriei se desprinde din analiza “virtuţii”.Astfel, pentru Socrate şi Platon, valoarea “datoriei” este în dependenţă cu valoareabinelui absolut . În Etica Nicomahică, Aristotel apreciază “datoria” în legătur ă cu“libertatea de voinţă”, ce prezintă importanţă în autodeterminarea conduitei şir ăspunderii morale, ca funcţie a alegerii morale; raportată la semantica virtu ţ ii, “datoria”

apare ca cerinţa morală care ne determină să evităm extremele şi să alegem calea demijloc. Pentru stoici, virtutea confer ă valoare datoriei, “binele” configurîndu-se şi ca“datoria de a cultiva raţiunea”.

Într-o vedere de ansamblu, constatăm că în marea filosofie a grecilor antici şi în perioada elenisto-romană, sensurile datoriei se dezvoltă în rezonanţă cu cele alevirtu ţ ii; în relief sînt aduse acele “îndatoriri” de a demonstra: “înţelepciune” şi“prudenţă” în cercetarea adevărului, “dreptate” şi “binefacere” în relaţiile individuluicu cetatea, “curaj”, “cumpătare”, “modestie”.

Creştinismul aşează problema “datoriei” în perspectiva raportării omului la

divinitate. Datoriile etico-religioase sînt porunci divine. În esenţă, îndemnul central înspiritualitatea creştină este ca omul să ajungă la în ţ elegerea datoriei de a urma binele şia evita r ăul; porunca-temelie fiind cea a iubirii – ca însăşi datorie de a tr ăi cu sens, încomunitate, în “libertate”, “egalitate”, cu “responsabilitate”. În contactul nemijlocit cudezvoltarea religiei creştine, filosofia morală medievală centrează semantica “datoriei” pe îngrijirea spiritului, educarea sufletului; accentul fiind pus pe efortul perfec ţ ionăriiinterioare a omului, pe necesitatea unei muta ţ ii spirituale potrivit “verbului divin”.

În epoca modernă, “tema datoriei” este prezentă, în variate interpretări, înlegătur ă cu virtutea, în scrierile moraliştilor francezi (Jean de la Bruyère, Bernard LeBovier de Fontenelle). Pascal ia în discuţie idealul devenirii de sine, marcat de

“îndatorire”, ca aflîndu-se în om, cu celebrul balans al “iubirii de sine” şi al “dispreţuluide sine”. De pe poziţiile raţionalismului, René Descartes interpretează “datoria” încadrele încercării sale de a elabora o “morală provizorie”, prin proiectarea “maximelor”după care omul trebuie să se conducă, iar Baruch Spinoza tratează “trebuie”-le înipostaza superioar ă, a “necesităţii”, prin care se explică “libertatea morală”; virtutea însemnînd a acţiona conform legilor naturii noastre. Pentru gînditorii iluminişti(Diderot, Helvétius, d”Holbach), “datoria” este în legătur ă cu “interesul”.

Întemeietorul utilitarismului, Jeremy Bentham, defineşte morala chiar prin noţiunea dedatorie – ce este mijloc de realizare a valorilor, ca scop al vieţii. Autorului britanic, de

altfel, îi dator ăm consacrarea termenului de deontologie – ca ştiinţa moralei – ceaşează în orizontul coexistenţei bine ordonate a indivizilor, antrenînd punctul devedere etic al convingerii; “datoria” – prin care se realizează binele moral – exprimîndcerinţe obiective ale nevoilor sociale sau profesionale, precum şi cerinţe subiective, car ăspuns la mobiluri interne.

În filosofia engleză a sec. al XVIII-lea, reprezentanţii Şcolii de la Cambridge

(R.Price, C.Clarke, R.Cudworth, R.A.Cumberland) apreciază “noţiunea datoriei” –

asemeni ideilor morale de “bine” şi “r ău” – ca evidentă în sine, nederivată din alte idei.



Carmen COZMA

246

Un moment decisiv în evoluţia teoriei morale a “datoriei” apar ţine lui Immanuel

Kant – asupra căruia ne vom opri într-un subcapitol separat. Ulterior, o contribuţie de

nuanţă la lămurirea conceptului “datoriei” a adus G.W.Fr.Hegel, prin distincţia f ăcută

între planul juridic şi cel moral; în ultimă instanţă, deosebind “obligaţia” de “datorie”.

Deşi ambele noţiuni se exprimă prin “trebuie”, Hegel dezvăluie obliga ţ ia ca fiind doar

un moment al datoriei, un imperativ exterior avînd o influenţă coercitivă în procesuldeterminării conduitei. Or, datoria implică depăşirea sferei obligativit ăţ ii; este o

interiorizare a constrîngerii. Datoria antrenează voinţa şi sentimentele, este expresie a

convingerii, a autodeterminării raţionale, prin efortul individului cu sine; respectarea

datoriei bazîndu-se pe adeziunea de conştiinţă a individului. Obliga ţ ia în ordine morală,

ca datorie, se naşte nu dintr-o convenţie, ci din însăşi natura omului în măsura în care el

este capabil de alegere, este fiinţă a libertăţii, în raport cu existenţa “binelui” şi “r ăului”.

Subliniind modul exterior al prescripţiilor în acţiunea juridică faţă de acţiunea morală

propriu-zisă, Hegel atribuie domeniului moral autodeterminarea – şi, libertatea;

respectiv, datoria – “esenţialitatea abstractă universală”; “punctul de vedere moral este punctul de vedere al raportului, acela al datoriei, adică al cerinţei”; iar datoria este în

strînsă relaţie cu libertatea. “În datorie, individul se liberează, ridicîndu-se la libertate

substanţială. /.../ numai omul liber are datorii”77. În filosofia hegeliană, aflăm teoria

etică a datoriilor abordată în corelaţie cu problematica drepturilor . Este reliefată

identitatea dialectică “datorie-drept”, funcţie de care întregul se realizează ca identitate a

voinţei generale şi a celei particulare.

Corespondenţa între ştiin ţ a moralit ăţ ii şi cea a dreptului, în orizont deontologist,

face şi obiectul analizelor filosofului teolog Antonio Rosmini (1797-1855). El consider ă

că noţiunea datoriei precede pe cea a dreptului, aceasta din urmă fiind generată de cea

dintîi pe care o şi implică. Manifestînd interes pentru etică în valoarea ei normativă –“etica, în exigenţa ei absolută, /.../ [ prin] acele adevăruri eterne ce impun respect şi

supunere”, Rosmini analizează conceptul datoriei în reciproca susţinere cu cel al

drept ăţ ii, antrenînd respectarea libert ăţ ii în raportarea individului la Dumnezeu şi la

semeni. “Datoria mea, de exemplu, de a venera pe Dumnezeu dă naştere dreptului meu

de a venera pe Dumnezeu, un drept pe care ceilalţi au datoria de a-l respecta”; esenţa

chiar a dreptului ar ţine de “facultatea de a acţiona a persoanei, apărată de legea morală

care impune respect faţă de această facultate de la alţii”. Anterior dreptului, conceptul

datoriei este înţeles de către Rosmini numai în perspectiva oferită de religia creştină.

“Conceptul binecuvîntat al lui Dumnezeu constituie principiul suficient al activit ăţ iimorale umane”; principiul religiei: “a simţi datoriile noastre faţă de Creator” transmite

şi înlesneşte cunoaşterea datoriilor morale pentru fiinţele umane78.

Demonstrînd unele afinităţi cu utilitarismul, Emile Durkheim (1858-1917)

discută categoria de “datorie” în unitate cu cea de “bine”. Gînditorul pozitivist apreciază

77 G.W.Fr.Hegel, Principiile Filozofiei Dreptului. Sau Elemente de Drept natural şi de Ş tiin ţă a Statului,Ed.Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, pp. 133;192.78 Antonio Rosmini, The Philosophy of Right , vol. 1, Introduction – Moral System. The Essence of Right ,Rosmini House, Durham, 1993, pp.122; 114,117.




247

că actul moral este obligatoriu şi constrîngător – de unde şi atenţia deosebită acordată

de el disciplinei morale, prin care s-ar modera dorinţele egoiste, s-ar asigura stă pînirea

de sine. Conduita morală nu poate fi realizată în afara înţelegerii semnificaţiei datoriei;

ea presupune conformismul faţă de normele impuse de societate; nerespectarea lor

atrage sancţiunea, al cărei rost este tocmai de a repune la loc, în conştiinţă, sentimentul

de încredere în reguli. Pentru Durkheim, textura relaţională – normativ integrată – asocietăţii are, în ansamblu, un caracter moral. Fenomenul moral fundamental se

constituie prin for ţa obliga ţ iei inerente normelor . Astfel, orice activitate reglementată

prin norme, are o dimensiune morală. Şi, ca atare, relaţiile sociale, prin trecerea în

interacţiunea condusă de norme, au caracter implicit moral. Regula de aur şi legalismul

sînt imperative etice; ele redescoper ă ceea ce se află deja în rolurile sociale şi în norme,

imperative ce redescoper ă complementaritatea aşteptărilor comportamentului şi simetria

drepturilor şi datoriilor 79.

De asemenea, reprezentanţii pragmatismului american (William James, John Dewey)

orientează întru necesitatea armonizării diferitelor tendinţe, a concilierii tuturor ideilor, propunînd o metodă eficientă în analiza relaţiei individ-societate privind morala; astfel

încît să poată fi valorificat întregul “bine”. Surprindem un principiu fundamental

pentru Etică şi deontologie, acela al “datoriei afirmării echilibrului” / “datoriei de a

ajunge la echilibru”. Recunoscîndu-se diferenţele, confruntarea trebuie alimentată în

sens pozitiv; încît, raportarea competitivă la diferit să permită, în final, evidenţierea şi

fructificarea a ceea ce este valoare.

Categoria “datoriei” intr ă şi în preocupările intuitiviştilor, fiind analizată ca o

categorie principală a eticii, în funcţie de valoarea “binelui”80

.Într-o vedere de ansamblu, apreciem că, în epoca modernă, se dezvoltă

deontologia în legătur ă cu schimbarea de perspectivă. Urmare a amplorii luate de

ştiinţele experimentale, se petrece o mişcare spre o nouă determinare a “raţiunii

practice”, marcată de: interpretările empiriste – ce exclud capacitatea judecăţ ii morale;

interpretările utilitariste – cu evaluarea consecinţelor în sensul raţionalităţii teleologice;

poziţia lui Immanuel Kant – care acordă judecăţ ii morale un loc privilegiat în domeniul

“raţiunii practice”. Problema moralei este pusă în dependenţă cu faptul de a şti cum să

se r ăspundă la întrebarea privind posibilitatea unei decizii raţionale cu referire la

chestiunile practice în general. Se trece de la întrebarea: “Ce e bun pentru mine / pentru

noi?”, la aceea legată de “just” / “corect” / “drept”, de tipul: “Ce trebuie f ăcut?”.

Sub aspect deontologic, dreptatea şi autonomia devin determina ţ ii morale pertinente.

Spre deosebire de eticile clasice, ale binelui, care, preocupate fiind de problema

“fericirii” prin includerea oricărui “bine” posibil, cuprindeau şi dreptatea asemeni

79 cf. Emile Durkheim, L' Éducation morale, Librairie Félix Alcan, Paris, 1925.80 cf. George E.Moore, Principia Ethica, Ed.DU Style, 1997.



Carmen COZMA

248

celorlalte ipostaze ale virtu ţ ii, deontologia manifestă interes doar faţă de dreptate /

corectitudine şi autonomie, ca facultatea de a acţiona după legi pe care şi le dă omul

sieşi. O morală a ceea ce este drept / just se dezvoltă, punînd în opoziţie “trebuinţă” /

“datorie” şi “înclinaţie” – după cum remarcă filosoful contemporan Jürgen Habermas,

care se pronunţă pentru prioritatea teoriei morale a problemelor “justului” / “dreptăţii”

asupra celor privitoare la “viaţa bună”, separarea strictă între chestiunile de fondare şide aplicare, focalizarea asupra constituirii “punctului de vedere moral”, deci a judecăţii

permiţînd impar ţialitate81.

Tot mai mult prezintă importanţă dezbaterea asupra unei “etici a convingerii şi a

responsabilităţii” ce pune în joc mobiluri utilitare, puncte de vedere rezultînd din

calculul consecinţelor şi interpretarea nevoilor umane.

Autor de prestigiu al timpului din urmă, Jürgen Habermas pledează pentru o morală

deontologică; explicaţia pe care o dă fiind următoarea: “deontologică, pentru că ea se

concentrează asupra problemei fondării validităţii prescriptive a obligaţiilor sau a

normelor de acţiune. /.../ Punctul de vedere moral se deschide din interiorul unei lumi

a vieţii, o lume a vieţii traversate de toate diferendele şi distorsiunile”82.

Habermas susţine ideea universalului pragmatic. Gînditorul german se pronunţă

pentru luarea în consideraţie nu a unui universal abstract, ci a contextului real, al

omului, cu implicarea diverselor interacţiuni, conflicte de interese, de putere, distorsiuni

ale comunicării reale; este un universal pragmatic ce presupune perspectiva fiecăruia, în

măsura în care fiecare poate să valorizeze propriile interese. Astfel, sînt reliefate

normele – exprimate sau tacite – care reglează relaţiile interpersonale cotidiene.

Spre deosebire de Kant, pentru Habermas – în termenii unei teorii a dezvolt ării

morale –, “a şti dacă omul are for ţa de a acţiona moral” nu depinde în primul rînd decapacitatea de a judeca moral, nici de nivelul fondării judecăţ ilor morale, ci de structura

personalităţii şi a formei de viaţă. “Problema slă biciunii voinţei nu este rezolvată prin

cogniţia morală”. Între con ştiin ţ a morală şi identitatea de sine există un raport intern;con ştiin ţ a morală necesitînd a fi completată de o “autocomprehensiune existenţială”; în

acest mod, devenind posibilă estimarea de sine morală. Ha bermas ofer ă o reinterpretare

a “imperativului categoric”, kantian, într-o “pragmatică a discuţiei”; el dezvoltă studiul

condiţiilor validităţii prescriptive a normelor într-o concepţie ce pendulează între

universalism şi cognitivism. Filosoful contemporan apreciază că Immanuel Kant a luatca bază un concept restrîns al moralei: “Eticile clasice se raportau la toate chestiunile

privitoare la “viaţa bună”; etica lui Kant nu se mai raportează decît la problemele de a

acţiona just sau echitabil. Judecăţile morale explică în ce fel conflicte ale acţiunii pot fi

reglate pe baza unui acord raţional motivat”. Or, în cadrele unei “etici deontologice”,

Habermas cuprinde “justeţea normelor sau a comandamentelor ca analogă adevărului

unei propoziţii asertorice. /.../ imperativul categoric asumă rolul unui principiu de

81 Jürgen Habermas, De l'éthique de la discussion, Éditions du Cerf, Paris, 1992, p. 78.82 Mark Hunyadi , Liminaire, în Jürgen Habermas , op. cit ., pp. 8, 9.




249

justificare ce permite a declara valide norme ale acţiunii universalizabile: ceea ce e

justificat dintr-un punct de vedere moral trebuie să poată fi voit de toate fiinţele

raţionale. În această perspectivă, noi vorbim de o etică formalist ă. În etica discuţiei,

procedura argumentării morale ia locul imperativului categoric. Ea stabileşte principiul

«D» [faţă de principiul de universalizare «U», n.n.] după care pot pretinde validităţii

numai normele ce ar putea găsi acordul tuturor în măsura în care el participă la odiscuţie practică”83.

Ac ţ iunea comunica ţ ională este abordată de către Jürgen Habermas în termenii

unei etici deontologice: “Angajîndu-se în atitudinea performativă a unei relaţii

interpersonale, subiecţii – locutori şi auditori – trebuie să se recunoască, simetric, ca

subiecţi responsabili putînd orienta acţiunea lor în funcţie de pretenţiile la validitate. Şi

în contextul normativ al lumii vieţii, aşteptările lor de comportament r ămîn reciprocîncrucişate unele cu altele. Presupoziţiile necesare ale acţiunii comunicaţionale

constituie în această manier ă o infrastructur ă de intercomprehensiune posibilă

cuprinzînd un nucleu moral”; anume: “ideea unei intersubiectivităţi ferite de

constrîngere”84. Raportîndu-se la “teoria psihologică a moralei” elaborată de cătreLawrence Kohlberg, Habermas arată că obiectivitatea aprecierii este dependentă “fie de

exigenţele adevărului conţinute în enunţurile descriptive (explicaţii şi predicţii incluse),

fie de justeţea enunţurilor normative (justificări ale acţiunilor şi normelor de acţiune

incluse)”85.

Pe o poziţie imperativistă decurgînd dintr-un “decizionism etic”, se situează Richard M.Hare. Analizînd enun ţ urile prescriptive, în lucrarea consacrată “limbajului

moralei”, Hare este preocupat de inten ţ ionalitatea cuprinsă în con ţ inuturile normative,

expresie a alegerii de către subiect a principiilor , ca formă de viaţă86.

Să completăm această imagine a contribuţiilor în etica şi deontologia contem-

porană şi cu accepţiunea “datoriei” din unghiul intersubiectivităţii, ca “responsabilitate”a individului uman faţă de suferinţa semenului, conducînd la situarea altuia / a“Celuilalt” înaintea sine-lui – aşa cum imaginează etica lui Emmanuel Levinas. Propriu-

zis, modul în care vederea “Celuilalt”, în singularitatea sa absolută şi în fragilitatea sa,

investeşte individul cu o “responsabilitate” ce-i hăr ţuieşte “libertatea de alegere”;

deschiderea către suferinţa “Celuilalt” fiind înţeleasă în detrimentul propriului interes, al

propriei împliniri / desăvîr şiri87.Centrată pe normativ, deontologia deschide întru “acţiunea pe bază de principii”;

în ultimă instanţă, pe baza unui principiu cu valoare universală – de pildă, “ principiul

umanului” –, presupunînd validitatea normei în măsura în care aceasta satisface

“interesele” fiecăruia, poate fi acceptată f ăr ă constrîngere de către toţi cei implicaţi.

Ideea unui principiu de universalizare, în sensul că normele morale pot fi universal

însuşite şi public justificate, este prezentă în lucr ările unor autori, în tradiţia kantiană,

83 Jürgen Habermas, op.cit., pp.169; 17.84 Idem, p.90.85 Jürgen Habermas, Morale et communication, Éditions du Cerf, Paris, 1986, p. 54.86 R.M.Hare, The Language of Morals, The Clarendon Press, Oxford, 1952.87 cf. Emmanuel Levinas, Ė thique et infini, Paris, Le livre de poche, 1988.



Carmen COZMA

250

precum: K.Baier (The Moral Point of View), J.Rawls ( A Theory of Justice), B.Gert (The

Moral Rules), M.G.Singer (Generalization in Ethics).Şi Lawrence Kohlberg, în From Is to Ought ( De la este la s-ar cuveni), adoptă o

pozi ţ ie deontologică, prin evidenţierea exigen ţ elor con ştiin ţ ei morale. În spiritul

pragmatismului nord-american, autorul amintit dezvoltă o concep ţ ie normativă

antrenînd, între criteriile morale, imperativele de validitate pentru a determina perti-nenţa judecăţ ii morale – a cărei evoluţie o supune investigaţiei, identificînd “stadiile”

(pe nivelurile “preconvenţional”, “convenţional”, “postconvenţional şi bazat pe prin-

cipii”): de la cel al “pedepsei şi supunerii” (I), la cel al “principiilor etice universale”(VI), în dimensiunile reversibilităţii, universalităţii şi reciprocităţii cu care se înscriu

participanţii în procesul înţelegerii treptate a structurilor unei evaluări juste a acţiunii

morale88. Stadialitatea dezvoltării judecăţii morale este urmărită de la egocentrism, prinindividualismul concret, relaţionarea interindividuală, înţelegerea interpersonală funcţie

de roluri şi reguli în sistemul social, raportarea la moralitate şi legalitate, pînă la

adoptarea punctului de vedere moral şi respectului faţă de ceilalţi ca scopuri în sine.

Dincolo de unele poziţii exprimate aproximativ în ultimele două decenii ale sec.al XX-lea de respingere a rostului “datoriei” din spaţiul eticii şi de concepere a acesteia

ca “etică a postdatoriei”, se cuvine a observa productivitatea oricărui demers careintegrează valoarea deontologică centrală – atît în formă “pozitivă”, de autoritate ce

legitimează valorile umanităţii, devoţiunea faţă de scopuri superioare, cît şi în formă

“negativă” / “slabă”, de interzicere a acţiunilor ce aduc prejudicii (persoanei, grupului

etc.) –, mai ales pentru apărarea şi conservarea dimensiunii specific umane.Con ştiin ţ a datoriei – cultivate pe temeiul con ştiin ţ ei binelui moral – întreţine

posibilitatea de a respecta şi de a pune în rol conţinutul “imperativului”, prin convingerecu privire la rostul reglementării etice a vieţii; este vorba de “imperativul” intim asumat,

acceptat raţional şi cu bună voinţă, în consecinţă realizabil; operant în situaţii concrete,r ăspunzînd unor necesităţi, demonstrînd funcţia de a prescrie optimizarea stării de fapt,şi de a aduce sporul în latura pozitivă, reuşita, succesul. Se justifică, astfel, preocuparea

unor autori pentru a argumenta aşa-numitele “virtuţi deontice”, aşezînd în orizontul

“trebuie”-lui ca “interzis-permis”, “necesar”, “legic”, precum: “dreptatea”, “corecti-tudinea”, “responsabilitatea”, “recunoştinţa”, “onestitatea”, “respectul” etc89.

În contextul asumat, merită a valorifica – la modul general, dar şi cu aplicabi-

litate în cîmp profesional – contribuţia celui mai de seamă reprezentant al deontologis-

mului contemporan britanic, W.D.Ross. Acesta identifică şapte “datorii prima facie”, şi

le grupează astfel: 1.Datorii către alţii bazate pe actele noastre anterioare – a) datoria

fidelităţii, b) datoria reparaţiei morale, c) datoria gratitudinii; 2. Datorii către alţii carenu se bazează pe actele noastre anterioare – a) datoria binefacerii, b) datoria de a nu

pricinui r ăul, c) datoria conformării la cerinţele dreptăţii; şi 3. Datorii către noi înşine –

88 Lawrence Kohlberg, Essays on Moral Development , vol.I, Harper and Rows Pubs, New York & SanFrancisco, 1981.89 Cf. E.J.Bond, Ethics and Human Well-Being. An Introduction to Moral Philosophy, BlackwellPublishers Ltd., Oxford, 1996.




251

propriu-zis, o datorie: a) datoria autoperfecţionării90. Apreciem importanţa major ă a

acestei din urmă “datorii”, în sensul că împlinirea ei poate determina realizarea şi

eficacitatea tuturor celorlalte. Datoria autoperfec ţ ionării circumscrie însuşi ţelul unei

vieţi autentic umane, al desf ăşur ării sub pecetea aspiraţiei şi exigenţei creaţiei-de-sine, a

desăvîr şirii în toate planurile în care agentul social şi moral se angajează. “Datoriile

prima facie” formulate de către Ross pot constitui un ghid deontologic şi pentru practicianul în comunicare publică şi în asistenţa socială, cu adaptabilitate la situaţii

concrete în care se regăseşte. Datoria, în esenţă, sintetizează marile afirmaţii fundamentale – din filosofie şi

religie – ale “bunătăţii”, “bunăvoinţei”, “nevătămării”, ale “protecţiei” şi “grijii” faţă de

tot ceea ce asigur ă textura vieţii; este expresie a cerinţei de a acorda cele cuvenite şi a

refuzului de a prejudicia, de a distruge. Sensul datoriei vine în întîmpinarea cunoaşterii,înţelegerii şi punerii în act a valorilor vieţii şi creaţiei, valori care susţin raporturi de

încredere, de împăcare a diverselor interese şi motive, de (auto)conducere raţională, de

autodisciplină, de cooperare şi solidaritate, raporturi în cadrul cărora fiecare învaţă, în

dialogul “drepturi-datorii”, a fi “apăr ător al drepturilor celuilalt” şi nu “jandarm aldatoriilor celuilalt”91.

Prin conţinutul definitoriu normativ-prescriptiv, conceptul datoriei rezonează concomitent etic şi juridic; şi, aşa cum decurge din literatura de profil a timpului nostru,deontologia reprezintă “ştiinţa a ceea ce este just şi rezonabil”, antrenînd sfera

dreptului, dar cu intervenţia dezbaterii de conştiinţă morală. Spectrul deontologiei este

unul “în limitele legii”, activînd o “libertate” specifică – posibilitate de a alege, de a afla

soluţii adecvate situaţiilor particulare, avînd repere morale care pot ajuta hotărîtor, spre

exemplu, atunci cînd nici respectarea legalităţii, nici autoritatea ierarhică nu sîntsuficiente.

Numai subordonînd “datoria” “binelui moral” (ca sens, valoare şi finalitate),totodată numai corelînd-o şi cu alte categorii etice: “dreptate”, “utilitate”, “respect”,

“onoare”, “cinste”, “responsabilitate”, “solidaritate”, “plăcere”, “fericire”, “comuniune”

etc., categoria-nucleu a deontologiei îşi demonstrează din plin rostul atît în devenirea de

sine, în autoîmplinirea continuă a individului, cît şi în progresul social. În genere, oriceconcepţie etică este sau încorporează şi o concepţie asupra datoriilor (agentului faţă de

sine, faţă de semeni, faţă de societate, faţă de mediul natural), care, în ultimă instanţă,

sintetizează virtuţi (majoritatea, “virtuţi socio-morale”).

2. Deontologismul. Contribuţia lui Immanuel Kantla consacrarea “ eticii datoriei”

Doctrină centrată pe conceptul datoriei, deontologismul reprezintă una dintre

marile teorii ale gîndirii moderne, o teorie preponderent normativă. În perspectiva

90 W.D.Ross, The Right and the Good , Indianapolis, IN: Hackett, 1988, pp.21-22.91 Vladimir Jankélévitch, Paradoxul moralei, Ed.Echinox, Cluj-Napoca, 1997.



Carmen COZMA

252

deontologismului, aprecierea comportamentului, a unei alegeri, decizii şi acţiuni

depinde de imperative morale, respectiv de datorii.

Şi pentru profesionistul din domeniul Asistenţei Sociale, datoria – în corelaţie cu care

pot fi corect înţelese şi respectate dreptatea, libertatea, responsabilitatea, însăşi

legalitatea – prezintă o semnificaţie aparte, prin chiar angajarea consensului social, alcompetenţei în muncă, susţinînd civilitatea şi progresul. Potrivit doctrinei

deontologiste, există anumite datorii sau principii (în esenţă, de via ţă moral-civică), în

raport cu care se evaluează corectitudinea unei acţiuni.

Teoria deontologistă “susţine că ceea ce ar trebui să facem este determinat

par ţial şi de relaţiile noastre cu alţi oameni. Avem datorii care decurg din rela ţ ia de tip

special pe care o avem faţă de familie, colegi, prieteni, faţă de oamenii cărora le-am

f ăcut promisiuni sau în raport cu care avem datorii”92. Conform principiului

deontologist , temeiurile ac ţ iunii morale sînt “relative-la-agent”; corectitudinea depinde

de subiectul uman / agentul, aşa cum se găseşte el în lume, cu relaţiile pe care el leîntreţine, şi care întemeiază multe dintre datoriile sale; totodată, “responsabilitatea”

specială pe care el o are pentru felul în care acţiunile sale îl influenţează, dar îi afectează

şi pe alţii. Deontologismul vizează sistematizarea principiilor sau regulilor noastre de

acţiune în moduri care se presupune că ne vor ajuta să înţelegem ce să facem sau să

recomandăm în situaţii particulare, “relativitatea-la-agent” punîndu-şi amprenta asupra

datoriilor activate în orizontul întrebării-nucleu: “Ce trebuie f ăcut?” (fireşte, în ideea

“binelui”).

Un aport deosebit în teoretizarea datoriei (morale), în consacrarea deontologis-

mului, a adus Immanuel Kant (1724-1804). Cu precădere, în lucr ările Întemeiereametafizicii moravurilor (1785) şi Critica ra ţ iunii practice (1788), el face din “datorie” o

categorie centrală a eticii. Pentru filosoful german, “datoria” – ca şi “binele” – are o

valoare absolută, este universală, necondiţionată.

Kant insistă asupra necesităţii ca omul să se depăşească pe sine ca

individualitate şi să-şi afirme tăria de voinţă; respectiv, să-şi

depăşească simţurile şi înclinaţiile egoiste, ca fiinţa al cărei

privilegiu este raţiunea. Şi astfel, să se conducă după “legea morală”

– un dat al raţiunii. “Fiinţa raţională” este concepută ca “fiinţă

legislatoare”; în aceasta ar sta chiar posibilitatea de perfecţionare a

omului.Accentuînd caracterul normativ nepsihologic al moralei, Kant

dezvoltă teza potrivit căreia morala constă în subordonarea liber

consimţită a individului faţă de datorie; adevărata dispozi ţ ie morală

ar fi îndeplinirea datoriei.

92 cf. David McNaughton, Deontologismul, în vol. Filosofia morală britanică, ed. Alan Montefiore,Valentin Mureşan, Ed.Alternative, Bucureşti, 1998, pp.228-229.




253

În orizontul moralei, datoria, libertatea şi legile practice ţin de esenţa umană, de

omul ca inteligibilitate, ca “noumen”. Prin raţiune, omul se deschide spre necesitatea

universală, transcende realitatea empirico-fenomenală (lipsită de atributul universali-

tăţii). Raţiunea este aceea care poate da legi de conduit ă cu valabilitate generală;

respectarea lor ar conduce la o ordine morală ideală, în care omul şi umanitatea să fie,

fiecare, nu numai mijloc, ci şi scop. Legea morală este legea supremă a libert ăţ ii. “Deci legea morală, de care

sîntem nemijlocit conştienţi (de îndată ce formulăm maxime ale voinţei), este aceea care

ni se ofer ă mai întîi şi care, întrucît raţiunea o înf ăţişează ca un principiu determinant

care nu poate fi dominat de nici o condiţionare sensibilă, ba chiar este total independent

de aceasta, ne duce direct la conceptul de libertate”93. Conceptul de “libertate” explică

autonomia voinţei; materia “voinţei bune” este scopul pe care şi-l pune “natura raţio-

nală”. Pentru Im.Kant, moralitatea înseamnă determinarea de sine a voinţei prin legea

morală. Principiul demnit ăţ ii naturii omeneşti ca natur ă raţională este autonomia.

“Legea morală este de fapt o lege a cauzalităţii prin libertate”94. Binele suprem este

corelat legii morale. În baza ideii că oamenii sînt supuşi unei “discipline a raţiunii”, esteînţeleasă personalitatea în intimă legătur ă cu legea morală – care este “pentru voinţa

oricărei fiinţe raţionale finite o lege a datoriei, a constrîngerii morale şi a determinării

acţiunilor ei prin respect pentru lege şi din veneraţie faţă de datoria sa”95.

Lucrarea Întemeierea metafizicii moravurilor expune concepţia privind legile

morale, a căror expresie autorul o identifică sub formă de “porunci” sau “imperative”;

acestea pot fi ipotetice şi categorice. Imperativul moralit ăţ ii este imperativul categoric –

poruncă a raţiunii, un principiu obiectiv, a priori, constrîngător pentru voinţă.

Există un singur “imperativ categoric”:

“ac ţ ionează numai conform acelei maxime prin care să po ţ i vrea totodat ă ca easă devină o lege universală. /.../ din acest imperativ unic pot fi deduse toate

imperativele datoriei ca din principiul lor. /.../ imperativul universal al datoriei ar

putea fi exprimat şi astfel: ac ţ ionează ca şi cînd maxima ac ţ iunii tale ar trebui

să devină , prin voin ţ a ta, lege universală a naturii”96.

În completare, imperativul practic este formulat astfel: “acţionează astfel ca să

foloseşti umanitatea atît în persoana ta, cît şi în persoana oricui altuia totdeauna în

acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc”97.

Întru atare “datorie”, credem că trebuie să mediteze, permanent, şi mai cu seamă să acţioneze un adevărat profesionist din spaţiul comunicării publice şi al asistenţei

sociale; cu atît mai mult cu cît caracteristicile societăţii de consum contemporane – între

93 Immanuel Kant, Critica ra ţ iunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor , Ed. IRI, Bucureşti,1995, p. 61.94 Idem, p.79.95 Idem, p.111.96 Idem, p.231.97 Idem, p.238.



Carmen COZMA

254

care şi mercantilismul agresiv – îndepărtează aproape pînă la alienare indivizii de latura

umanităţii, inducînd punctul de vedere reducţionist, al “omului-mijloc”.

Rigorismul – pentru care morala kantiană şi-a atras critici aspre – se cuvine a fi

înţeles tocmai apreciind convingerea autorului privind înalta semnificaţie a umanului

întru care omul trebuie să se educe şi să se afirme. “Legea morală e sfîntă (inviolabilă).

Omul este în adevăr destul de profan, dar umanitatea din persoana lui trebuie să-i fiesfîntă. În întreaga creaţie, tot ce vrem şi asupra căruia avem vreo putere, poate fi folositşi numai ca mijloc; numai omul şi, împreună cu el, orice creatur ă raţională este scop în

sine. El este subiectul legii morale, care e sfîntă, în virtutea autonomiei libertăţii lui”. Libertatea omului – fiinţă fenomenală, dar şi noumenală –, poate fi: practică –

apar ţinînd lumii sensibile – şi transcendentală – apar ţinînd lumii inteligibile. A dispunede propria libertate implică datoria morală al cărei sens este dat de “voliţia proprie

necesar ă a unui membru al lumii inteligibile şi este concepută de el ca datorie (Sollen)

numai întrucît se consider ă în acelaşi timp membru al lumii sensibile”. Fericirea către

care omul tinde instinctiv trebuie să fie unită cu demnitatea de a fi fericit ; ceea ce

antrenează datoria. Con ţ inutul moral susţine f ă ptuirea ac ţ iunii din datorie; iar regula,semn al certitudinii universale, implică voin ţ a legii şi respectul fa ţă de legea morală înformula: “tu poţi, fiindcă trebuie”98.

Valoarea datoriei este precizată în Critica ra ţ iunii practice, în legătur ă cu

raţiunea – singura în stare a conferi condi ţ iei morale statut necesar şi universal. Kant

subliniază “primatul raţiunii practice”; aceasta, pentru el, coincide cu moralitatea;

“libertatea”, “Dumnezeu”, “fericirea” fiind “postulatele raţiunii practice”.

Imperativele morale sînt ale unei raţiuni a cărei esenţă se defineşte prin aspiraţia la

libertate şi universalitate umană.

Datoria îşi are sursa numai în “lumea noumenală”, a “lucrului în sine”; ea

comandă în chip absolut, independent de orice considerent afectiv sau utilitar. Datoria

este “necesitatea de a îndeplini o ac ţ iune din respect pentru lege”. Moralitatea estemodul acţiunii din datorie, “adică din respect pentru lege; /.../ adică numai de dragul

legii”99. Singurul sentiment pe care îl admite Im.Kant, în etica sa, este sentimentul derespect . Acesta reprezintă unicul sentiment care nu este provocat de impresii morale; eleste mijlocul cu care legea morală determină voinţa; respectul este mobil al ac ţ iunilor

morale. Ca “sentiment moral /…/, este produs exclusiv de raţiune”. Subliniază autorul

“eticii datoriei”: “ Respectul se refer ă totdeauna numai la persoane, niciodată la lucruri.

/.../ Respectul este un tribut pe care nu-l putem refuza meritului, fie că vrem, fie că nu;dacă putem eventual să-l împiedicăm de a se exterioriza, nu putem împiedica totuşi să-l

resimţim interior. /.../ Respectul pentru legea morală este deci singurul şi în acelaşi timp

necontestatul mobil moral, tot aşa precum şi acest sentiment nu este îndreptat asupranici unui obiect decît exclusiv din principiul acestei legi”100.

98 Idem, pp.116, 263.99 Idem, pp.211; 64.100 Idem, pp.106;107;108.




255

În deontologismul kantian, datoria constituie obliga ţ ia omului de a- şi determina

ac ţ iunile exclusiv prin forma legii morale. Ea stă sub imperiul “legii morale” care este

condiţia prin care omul devine conştient de “libertate”. Împlinirea datoriei este posibilă

doar corelată ideii de libertate, ce înseamnă autonomia fiinţei, voin ţ a în stare a- şi da

legea morală, determinarea voin ţ ei prin forma legii morale. “Treapta morală pe care se

află omul (şi pe cît putem noi scruta, şi orice creatur ă raţională) este respectul pentrulegea morală. Simţămîntul care-i este impus pentru a observa legea este: a observa din

datorie şi nu din afecţiune şi nici chiar dintr-o sfor ţare neporuncită şi rîvnită bucuros

prin ea însăşi, şi starea lui morală în care se poate găsi de fiecare dată este virtutea,

adică simţămîntul moral în lupt ă, şi nu sfin ţ enia, în pretinsa posesiune a unei perfecte

purit ăţ i a simţămintelor voinţei”. Din punct de vedere moral, se cuvine a găsi pentru

acţiunile noastre “o lege a datoriei care porunce şte şi nu permite să depindă de bunul

nostru plac ceea ce ar putea fi plăcut tendinţei noastre”101.

Cum se observă, Immanuel Kant dezvoltă o adevărată etică a datoriei, concept

despre care scrie poate cea mai frumoasă pagină în literatura de profil: “Datorie! numesublim şi mare, tu care nu cuprinzi în tine nimic agreabil, nimic care să includă

insinuare, ci reclami supunere, care totuşi nici nu ameninţi cu nimic ce ar trezi în suflet

o aversiune naturală şi l-ar înspăimînta pentru a pune în mişcare voinţa, ci numai

stabileşti o lege care-şi găseşte prin ea însăşi intrare în suflet şi care totuşi îşi cîştigă ea

însăşi, în ciuda voinţei, veneraţie (deşi nu totdeauna ascultare), înaintea căreia amuţesc

toate înclinaţiile, deşi în taină acţionează împotriva ei, care ţi-e obîr şia demnă de tine şi

unde să găsim r ădăcina descendenţei tale nobile, care respinge cu mîndrie orice înrudire

cu înclinaţiile, r ădăcină din care trebuie să derive, ca din originea ei, condiţia

indispensabilă a acelei valori, pe care numai oamenii înşişi şi-o pot da?”102. Iată un

fragment-sinteză, elocvent pentru ideea lui Kant despre maiestatea datoriei, la care elraportează totul în ordine etică, inclusiv în reperele metodologiei unei educa ţ ii şi

practici morale. Filosoful subliniază însemnătatea “legii datoriei” în valoarea ei

pozitivă, şi care “găseşte un acces mai uşor prin respectul pentru noi în şine în conştiinţa

libertăţii noastre. Pe acest respect, dacă e bine întemeiat, /.../ putem altoi orice bun

simţămînt moral”103.

Legea morală, astfel concepută este cea prin care se afirmă personalitatea, în

virtutea ra ţ iunii, conştientizare a legăturii omului cu lumea, în infinitatea ei, în chip

universal şi necesar; totodată, prin raportare şi la situarea omului în lumea sensibilă,

exterioar ă. De altfel, Concluzia la Critica ra ţ iunii practice se deschide chiar cu o precizare în această privinţă: “Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă şi crescîndă

admiraţie şi veneraţie, cu cît mai des şi mai stăruitor gîndirea se ocupă cu ele: cerul

înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”104.

101 Idem, pp.114; 115.102 Idem, pp.115-116.103 Idem, pp.184-185.104 Idem, p.186.



Carmen COZMA

256

Făr ă îndoială, este merituoriu efortul lui Immanuel Kant de a reliefa, în ultimă

instanţă, ideea demnit ăţ ii omului. Omul, “fiinţă raţională”, şi astfel “legislatoare” prin

“libertatea voinţei”, care acţionează din datorie într-un “imperiu al scopurilor”; ea însăşiscop în sine. Omul – scrie autorul Criticii ra ţ iunii practice –, acea fiinţă “care nu ascultă

de altă lege decît de aceea pe care şi-o dă în acelaşi timp ea însăşi”105.

Etica filosofului din Königsberg este o etică întru demnitatea omului – valoareintrinsecă, al cărei principiu este autonomia, respectiv libertatea voin ţ ei, “adică

proprietatea voinţei de a-şi fi sie însăşi lege. /…/ Dar aceasta este tocmai formula

imperativului categoric şi principiul moralităţii: astfel o voinţă liber ă şi o voinţă supusă legilor morale este unul şi acelaşi lucru”106. Concepţia lui Immanuel Kant poate fi

interpretată, şi ea, în sensul mutaţiei petrecute în etica modernă – de la referenţialul

“bine”, la “drept” / “just” / “corect”. Semnificaţia imperativă a comandamentelor etice ar exprima o “datorie” ce nu depinde nici de scopuri şi preferinţe subiective, nici de

scopul, pentru individ, absolut al unei vieţi bune, reuşite. “Ceea ce “trebuie” moral a

face (soll), sau ceea ce “trebuie” necesar a face (muss), are aici mai curînd sensul că este

just şi, deci, că este o datorie de a acţiona astfel”, observă Habermas107.Im.Kant a explicat punctul de vedere moral prin legea morală pe care subiectul

şi-o poate da în baza autonomiei – a capacităţii voin ţ ei libere ce se constituie prindiscernămîntul moral; omul ghidîndu-se în acţiunea sa doar după judecata sa morală.

Dar, pretinzînd pentru “raţiunea practică” autoritatea superioar ă a unei lumi inteligibile,

el a dezvoltat o întemeiere-aplicaţie deductivă a maximelor dintr-un principiu abstract – fundamentarea ac ţ iunii morale sub un imperativ general –, dincolo de orice deter-

minare empirică, de situaţiile singulare.

Vulnerabilitatea teoriilor morale de tip kantian – de unde şi obiecţiile la adresalor – ţine de: accentuarea tocmai a importanţei datoriei ca fenomen moral fundamental –

ce duce la separaţia abstractă dintre “just” şi “bine”, dintre “trebuinţă” şi “înclinaţie”;evidenţierea cognitivistă a judecăţ ii morale – considerîndu-se aspectul fundamentării,

dar nu şi al aplicării normelor ; reliefarea formalistă a universalului în detrimentul

particularului – f ăcîndu-se abstracţie de o via ţă etică realizabilă, posibilă doar în forme

particulare (de viaţă). Propriu-zis, cade sub semnul întrebării “posibilitatea unei strictesepar ări între formă şi conţinut, şi a unei conceptualizări independente”108.

3. Funcţionalitatea „datoriei morale”; principii; coduri

Problema datoriei implică cunoaşterea a ceea ce “trebuie”; dar, mai ales, înţele-gerea “trebuie”-lui, înţelegerea necesităţii, a valorii cerinţelor, a semnificaţiei şi

importanţei acestora pentru individ şi pentru societate; astfel, reuşindu-se asumarea a

ceea “ce trebuie f ăcut”, angajarea întru “punerea în act a datoriei”.

105 Idem, p.243.106 Idem, p.255.107 Jürgen Habermas, De l'éthique de la discussion, ed.cit., p.101.108 Ibidem, p.81.




257

Func ţ ionalitatea datoriei se cuvine a fi cercetată într-un demers integrator în

care distingem etape, de la cunoaştere pînă la acţiune. Sînt antrenate nivelurile

moralit ăţ ii; abordarea necesitînd captarea datoriei în lumina “idealului etic: starea-de-

bine”.

Problema în discuţie presupune punerea în relaţie a “datoriei” cu “binele moral”

şi cu alte categorii ale eticii. În atare perspectivă, datoria se află în intimă legătur ă cudreptatea, libertatea, cinstea, onoarea, respectul, modestia, sinceritatea, devotamentul,

curajul; se subordonează acelor categorii etice care confer ă demnitate fiinţei omului în

lume. Îndeosebi, datoria presupune legătura cu valoarea responsabilit ăţ ii – trezire şi

cultivare a “conştiinţei pentru îndatoriri”, a “sentimentului datoriei” ca expresie afectivă

a personalităţii faţă de conţinutul şi normele datoriei; totodată, a “judecăţii şi voinţei

întru datoria morală”. Datoria înseamnă con ştiin ţ a responsabilit ăţ ii pentru îndatoriri.

Legătura “datorie-responsabilitate” evidenţiază însemnătatea îndatoririlor individului

faţă de sine, în ansamblul relaţiilor interpersonale, sociale (în familie, grup socio-

profesional, societate, stat, omenire), faţă de mediul natural-cosmic.De asemenea, se cuvine a considera dinamica datoriei. Ceea ce presupune

conştientizarea transformărilor înregistrate în situaţii concrete, dar şi a continuităţii, a

elementelor generale relativ stabile în perspectiva evoluţiei istorice; aşa cum se poate

constata raportîndu-ne la o serie de precepte morale cu valabilitate universală,

indiferent de cadrul concret existenţial şi temporal în care funcţionează; de exemplu:

“respectul faţă de viaţa şi creaţia umană”, “respectul pentru valoarea consacrată” etc.

În genere, ca sens, valoare şi finalitate, datoria se subordonează binelui moral.

Categoria “datoriei” trebuie înţeleasă în dimensiunea ei absolută, pe de o parte,

iar pe de altă parte, în aspectele ei relative, conform situaţiei morale concrete; prin

aflarea echilibrului, prin împăcarea între ceea ce constituie “datoria omului faţă de sine”(dusă la exces de hiperindividualismul postmodern) şi “datoria faţă de ceea ce e dincolo

de stricta individualitate” (omul fiind “parte din şi participant la o ordine naturală şi

socială care-i transcende limitele personale”, şi faţă de care are o indiscutabilă

responsabilitate).

Con ţ inutul datoriei capătă func ţ ionalitate pe nivelurile moralit ăţ ii. Traiectul

presupune: a interioriza datoria – recunoaşterea datoriei, raţionalizarea ei; dobîndirea

sentimentului datoriei, consimţămîntul, asentimentul la normă, la lege(a morală);

alegerea în cunoştinţă de cauză, urmarea voită, deliberată a datoriei, respectul faţă de

datorie; pentru a se ajunge la ac ţ iunea din datorie – ce echivalează cu activareacomportamentului autentic uman: semn al respectului şi împlinirii “datoriei de a deveni

om”. Aşa poate fi înţeleasă norma: “Devino ceea ce eşti!”, ca datoria omului de a se

realiza pe măsura posibilit ăţ ilor sale, în libertatea sa creatoare, drept creatura cea mai

înnobilat ă din aceast ă lume.

Semnificaţia cea mai înaltă a “datoriei” aşează, iată, în orizontul tr ăirii vieţii

întru uman, al desăvîr şirii prin efort, prin educaţie, prin creaţie.



Carmen COZMA

258

O serie de principii etice se profilează în temeiul func ţ ionalit ăţ ii datoriei; prin

valorizarea integrală a “trebuie”-lui, ce angajează pe de o parte: afirmarea şi

promovarea, impunerea unor ipostaze ale virtu ţ ii, iar pe de altă parte: admonestarea şi

sancţionarea, interzicerea unor vicii.

Ne pronunţăm pentru o Etică şi deontologie canalizată pe semnificaţia

fundamentală, major ă a “pozitivului”, pe virtute; plecînd de la premisa – verificată întimp – că “afirmarea” este mai puternică; întrucît, ea înseamnă şi îndemnul ce implică

libertatea, acordul subiectului, opţiunea lui, decizia proprie care îi dă încredere, tărie,

demnitate; căci este una “cu r ăspundere”, cu gîndirea cauzelor şi a mijloacelor, cu

imaginarea consecinţelor etc. “Fă...!”, “Fii...!”, “Urmează…!” (pilda demnă, exemplul

lăudabil; deci, şansa şi reuşita dovedite) – asemenea enunţări de comandamente

acţionează mult mai persuasiv şi cu mai mare succes decît cele de genul: “Nu f ă...!”,

“Nu fi...!”, “Nu urma…!” etc.

Fundamental în viaţa omului este principiul împlinirii datoriei, centrat pe norma: “Fă-

ţi datoria!”. Acest principiu trimite la capacitatea omului de cunoaştere a identităţii (oidentitate dialectică, ce înseamnă recunoaşterea a ceea ce este specific, a tensiunii dar

şi a armonizării în şi cu sine, precum şi cu semenii, cu lumea), la facultatea de a

dezvolta un dialog cu tot ceea ce-l înconjoar ă; deci, capacitatea de afirmare cu

r ăspundere, şi astfel, de asigurare a libert ăţ ii sale şi de în ţ elegere a necesit ăţ ii.

Principiu ordonator în viaţa omului, principiul împlinirii datoriei se poate

traduce prin pătrunderea imperativului f ă ptuirii propriei meniri, a “responsabilităţii” în

acord cu potenţialul personal (ţinînd de pregătire, aspiraţii, trebuinţe) în orizontul de

aşteptare şi de ofertă al societăţii. Fireşte, aceasta implică educaţie şi autoeducaţie, cu precădere cultur ă morală, antrenînd ipostaze normative ce ajută la pătrunderea sensului

deplin, între care: principiul datoriei de a şti să tr ăim, principiul datoriei bucuriei vie ţ ii,

principiul datoriei de a tr ăi cu sens, principiul datoriei ca poruncă şi îndemn la omenie;

pe scurt, principiul umanului, ca deschidere faţă de celălalt, recunoaştere a altuia,

dăruire către şi grijă pentru altul / alţii; respectiv, a avea con ştiin ţ a participării la

umanitate.

După cum remarcă Mircea Eliade, datoria bucuriei vie ţ ii – un principiu

important! – nu înseamnă nicidecum optimism primitiv, nu înseamnă numai sănătate şi

confort, ci implică întregul zbucium, suferinţa, agonia, disperarea, obstacolele,

crucificările, umilinţele pe care omul are a învăţa să le poată trece şi, abia prinexperimentarea lor, să dovedească seninătate, frumuseţe, caritate, capacitate de a dărui,

de a depăşi hotarele egoismului între care s-au născut durerea, singur ătatea şi tristeţea.

Datoria bucuriei de a fi viu înseamnă a face din viaţă o victorie continuă contra mor ţii,

contra r ăului, contra întunericului. “A face din viaţa şi cunoaşterea ta o permanentă

bucurie în pofida tuturor mizeriilor, şi întunecimilor, şi păcatelor, şi neputinţelor, şi

deznădejdilor – iată o datorie cu adevărat virilă, o datorie a omului şi a omeniei din




259

tine”109. Astfel se petrece o creştere a umanului; în plan spiritual, întîi, dar cu urmări

semnificative în plan atitudinal-acţional.

Într-o asemenea viziune, omul datoriei morale este “omul aristocratic” din

Republica lui Platon – omul suveranităţii morale şi de cunoaştere, care se aşează în

armonie cu cetatea; este omul care se conduce după principiul de a urma “calea

superioar ă” / principiul respect ării Legii, acel extraordinar principiu al iubiriiuniversale – potrivit moralei creştine –, care luminează întru datoria de a tr ăi cu sens.

În contextul actual, raportîndu-ne la problema modului de amenajare a existenţei

umane, se profilează tot mai mult datoria cumpăt ării, datoria echilibrului.

Pragmatismul contemporan, a cărui uzanţă excesivă a scos la iveală noxe care pun în

pericol însăşi viaţa planetei noastre, trebuie să-şi găsească şi fundamentare etică, prin

activarea unor exigen ţ e satisf ăcătoare pentru păstrarea armoniei (a unui grad de

armonie a) omului în mediu, pentru sancţionarea şi eliminarea “bunurilor negative”,

pentru prevenirea producerii şi prolifer ării lor (diverse flageluri create de viaţamodernă, mizeria materială şi sufletească, tot soiul de agresori împotriva organismului,

prejudicii aduse condiţiei umane, suferinţe, boli, complexe, slă biciuni omeneşti / vicii

exploatate în ideea obţinerii profitului indiferent de preţ şi de consecinţe).

Astfel, ca ipostază a principiului împlinirii datoriei apreciem a fi şi principiul

amenit ăţ ii (din lat. amoenitas = agrement, farmec al unei perspective); respectiv, grija-

necesitate / datoria pentru menţinerea şi pentru sporirea elementului de amenitate a

vieţii, pentru “a crea amenit ăţ i” cadrului de viaţă, de locuit, la locul de muncă, în ritmul

cotidian al existenţei110. Principiul amenit ăţ ii exprimă cerinţa calităţii pe care dorim a o

imprima mediului de viaţă al omului, astfel încît acesta să nu semene cu un şantier(zgomote, murdărie, calamităţi), ci să însemne securitate, linişte, ceva plăcut, bun şi

frumos; şi astfel fiind susţinută speranţa întru progresul uman. În fond, principiul

amenit ăţ ii trimite la datoria de a şti să tr ăim şi cu natura / mediul cosmic, şi cu semenii,

conferind calitate vieţii.

Datoria de respectat face con ţ inutul normei, al regulii. Funcţionalitatea acesteia –

adusă în cel mai înalt grad de generalitate ca lege – este expresie a con ştiin ţ ei datoriei

şi ac ţ iunii din datorie.

Constatăm nevoia din totdeauna a omului pentru ordine, ce s-a concretizat înelaborarea de norme, principii, legi; deseori, organizate, sistematizate şi unificate în

table normative, în culegeri, respectiv coduri – ansambluri de reguli, de precepte, de

prescrip ţ ii de conduită pentru diversele aspecte ale vieţii (morale, de drept, socio-

profesionale etc.). Recunoaştem nevoia perpetuă a omului întru ordonarea existenţei,

109 Mircea Eliade, Justificarea bucuriei, în Oceanografie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 131.110 cf. Bertrand de Jouvenel, Progresul în om. Contribu ţ ii la o critică a civiliza ţ iei puterii, Ed. Politică,Bucureşti, 1983.



Carmen COZMA

260

întru logos; alegerea de partea a ceea ce structurează principial, armonizează, dă

temeinicie fiinţării, ca veritabil semn al în ţ elepciunii vie ţ ii.

Exemple de asemenea documente cu rol de orientare şi reglementare aflăm din

timpuri str ăvechi, de-ar fi să amintim: Codul lui Hammurabi – culegere de legi, în

scriere cuneiformă, din Regatul vechi babilonian, datată aprox. sec.XVIII-XVII; Legea /

Codul lui Manu – ce cuprinde legile civile şi religioase ale Indiei antice, aproximativsec.X III-VI; Decalogul sau “cele zece porunci” / “cele zece cuvinte” din Vechiul

Testament revelate lui Moise pe Muntele Sinai, cu aprox. 11 secole înaintea lui Hristos;

cele 7 sentinţe care au fost inscripţionate pe frontonul Templului lui Apollon din

Delphi, datate sec.VIII î.Hr.; Jur ămîntul lui Hipocrat (din Cos), aprox. sec.V-IV ş.a.

Este evident interesul omului pentru lege, pentru ordine în viaţă, pentru norme

călăuzitoare în orice f ă ptuire, pentru reguli generale de conduită; interes izvorît din

necesitatea cea mai intimă, din con ştiin ţ a datoriei – cu putere de a structura imperativul

şi îndemnul privind ceea ce merit ă a fi ales, urmat, realizat.

Înscrisuri precum cele amintite – obiectivări ale normativităţii etice – demons-trează puterea unui organon de via ţă folositor (şi) omului contemporan; fireşte, printr-o

interpretare actualizată a conţinuturilor activate, putînd fi adaptate şi la practici

profesionale – prin imperative morale generale ale “înţelepciunii”, “temperanţei”,

“dreptăţii”, “disciplinei”, “respectării legii”, “f ă ptuirii binelui”, “evitării sau reducerii

r ăului”.

Puse pe seama vechilor înţelepţi, sentinţele-sfaturi de pe frontonul Templului lui

Apollon din Delphi implică dimensiunea ontologică prin angajarea celei etico-

deontologice – activare a comprehensiunii reciproce în cîmp socio-cosmic, acea convi-

vialitate ce înseamnă: recunoaştere, respect reciproc, grijă pentru confort şi securitate

împreună, încredere, conciliere, colaborare, întrajutorare, solidaritate întru acelaşi ideal:”binele” (individual şi general); revăzute – aşa cum ne-au parvenit prin Pausanias –,

enunţurile respective pot juca rolul unui veritabil cod etic, de real folos, pentru orice om

interesat de problemele de fond ale vieţii: “Tu eşti. Zeului onoarea. Ascultă legilor.

Cruţă timpul. Cunoaşte-te pe tine însuţi. Nimic prea mult. Chezăşia poartă nenorocire”.

Sînt 7 maxime-sinteză a în ţ elepciunii, dînd expresie virtu ţ ii în funcţia normativă; sînt

datorii orientînd întru: ordine, adevăr, dreptate, lege, măsur ă, credinţă, libertate,

armonie, întru cele pozitive şi utile – meritînd a fi exploatate din plin şi de către

operatorul în sfera relaţiilor publice.

Cu destinaţie precisă, Jur ămîntul lui Hipocrat r ămîne un document de referinţă pentru deontologia medicală (putînd a fi interpretat, în prezent, şi cu raportare la

problemele bioeticii, spre exemplu):

“Jur pe Apolo, medicul, pe Asklepios, pe Higeia şi pe Panacheia, şi luînd ca martori pe

toţi zeii şi zeiţele, mă angajez să duc la îndeplinire după puterile şi după judecata mea,

acest jur ămînt şi angajament scris. Jur să socotesc ca pe egalul părinţilor mei pe acela

care m-a învăţat arta medicinei; să împart cu el bunurile mele şi să îi asigur toate

nevoile în caz de lipsă; să consider copiii lui ca pe proprii mei fraţi şi dacă doresc să




261

studieze această artă să îi învăţ f ăr ă înţelegere scrisă şi f ăr ă plată; să împărtăşesc

preceptele generale, lecţiile prin grai viu şi tot restul doctrinei copiilor mei, copiilor

maestrului meu şi tuturor discipolilor care s-au înrolat şi au depus jur ămînt să slujească

legea medicală şi nu alta. Voi dispune, după puterea şi după judecata mea ca regimul

dietetic să fie servit în folosul bolnavilor şi nu în dezavantajul sau spre r ăul lor. Şi nu

voi da, oricine mi-ar cere acest lucru, un drog ucigător şi nici nu voi lua iniţiativa ca să sugerez vreodată aşa ceva. De asemenea, nu voi da niciodată unei femei un pesar

abortiv. Prin probitate şi prin castitate îmi voi menţine curată viaţa şi profesiunea mea.

Nu voi face incizia perineală la calculoşi, lăsînd această practică profesioniştilor. În

orice casă va trebui să intru, voi merge acolo numai spre binele bolnavilor evitînd orice

stricăciune voluntar ă sau act de corupere şi cu deosebire, orice raporturi venale, cu

femei sau bărbaţi, fie ei oameni liberi sau sclavi. Toate cele ce în decursul exerci ţiului

sau în afara exerciţiului artei mele, aş putea vedea sau auzi, privind viaţa semenilor mei

şi care nu trebuie divulgate, le voi reţine pentru mine, socotind că toate acestea au

dreptul la cel mai deplin secret. Dacă voi îndeplini pînă la capăt acest jur ămînt şi îl voi

onora tot timpul, să îmi fie permis să mă bucur de toate plăcerile vieţii şi ale artei, cinstit

fiind pentru totdeauna de către oameni. Dar dacă îl voi viola şi voi deveni sperjur, să mi

se întîmple tocmai contrariul.”

Textul acesta este înalt semnificativ pentru “datoriile” pe care medicul trebuie să le

onoreze, pentru “înţelepciunea” pe care el trebuie să o probeze în exercitarea profesiei,

în rezolvarea situaţiilor dilematice cu care se poate confrunta; mai ales, astăzi, datorită

progreselor ştiinţifico-tehnologice precum şi evoluţiei cadrului legislativ privind

“drepturile omului”. Pe de o parte, responsabilitatea faţă de dreptul natural la viaţă şi

sănătate al omului, de îngrijire; pe de altă parte, respectul absolut al persoanei umane, al

dreptului acesteia de a dispune de propriul corp, dreptul ei la integritate şi identitate, la

libertate şi demnitate – intrînd în sfera a ceea ce constituie bioetica în str ădania deconciliere a primordialităţii drepturilor persoanei cu nevoile comunităţii, în probleme

legate de viaţă, moarte, filiaţie.

Dinspre filosofia morală, elemente de valoare pentru susţinerea ideii de ghid

deontologic se desprind şi din opera unor autori moderni. În acest sens, am putea lua

aminte la “maximele” ce alcătuiesc “morala provizorie” conturată de către René

Descartes; avînd drept călăuză “bunul simţ sau raţiunea” care să ajute omul în a deosebi

“adevărul” de “fals”. Reguli de morală, aceste “maxime” sînt formulate în Discursul

asupra metodei ...:

“Cea dintîi /…/, să mă supun legilor şi obiceiurilor ţării mele, păstrînd cu stăruinţă religia în care m-a hăr ăzit Dumnezeu /.../ şi să mă conduc în toate celelalte privinţe după

părerile cele mai cumpătate şi mai depărtate de exces, /.../ orice exces fiind de obicei

r ău, /.../ să urmez părerile celor cu mai multă judecată, /.../ să mă potrivesc după cei cu

care voi avea să convieţuiesc, /.../ să iau seama la ceea ce fac decît la ceea ce spun. /…/

A doua mea maximă era de a fi cît mai nestr ămutat şi mai hotărît cu putinţă în acţiunile

mele. /…/ A treia mea maximă era de a mă str ădui întotdeauna să mă înving pe mine

însumi, mai degrabă decît soarta, şi de a-mi schimba mai curînd dorinţele decît ordinea

lumii. /…/ În sfîr şit, drept concluzie a acestei morale, m-am gîndit să trec în revistă



Carmen COZMA

262

diferitele îndeletniciri pe care le au oamenii în această viaţă, pentru a căuta să o aleg pe

cea mai bună”111.

La distanţa a cîteva secole (lucrarea Discurs asupra metodei... fiind redactată,

aproximativ, la 1628), apreciem justeţea cu care Descartes a dat expresie unor norme

morale orientative, cu caracter general. Luciditatea, realismul şi o anume înţelepciune

caracteristice reputatului gînditor susţin actualitatea maximelor enunţate, valabilitatealor ca datorii demne de luat în seamă şi de respectat şi de către omul timpului nostru –

cu atît mai mult cu cît el se află într-o teribilă confuzie valorică, datorită bulversărilor ce

marchează evoluţia societăţii contemporane, cu fluctuaţia reperelor şi, în consecinţă, cu

lipsa unei oferte solide în plan etic. În esenţă, morala carteziană ne dă un util ansamblu

de idei călăuzitoare la care fiecare dintre noi avem a medita; căci, sînt idei-repere

pentru un stil demn de a ne purta, de a fi.

Aşa cum, un alt modern, d’Holbach, în opera sa Sistemul naturii, schiţează un

cod care l-ar putea îndrepta pe om întru “sensul vieţii: fericirea”, în armonie cu marea

învăţătur ă pe care el ar trebui să o desprindă din “morala naturii” / din “vocea naturii”:“fii fericit, omule! /.../ numai dacă îi vei ferici pe toţi, vei fi fericit tu însuţi; /.../

Urmează calea ce ţi s-a deschis şi vei dobîndi fericirea la care poţi rîvni. /.../ omenia din

tine să te facă să te interesezi de soarta omului, semen al tău; /.../ Fii drept, /.../ Fii bun,

/.../ Fii îngăduitor, /.../ Fii blînd, /.../ Fii recunoscător, /.../ Fii modest, /.../ Iartă

nedreptăţile ce ţi se fac, /.../. Plăteşte r ăul cu binele şi astfel te vei situa mai sus decît cel

ce ţi-a pricinuit r ăul, /.../ Fii potolit, cumpătat, /.../ Fii bun cetăţean, /.../ Fii credincios şi

supus autorităţii legitime, /.../ Ascultă de legi, /.../ Cu un cuvînt, fii om; /.../ Fereşte-te,

aşadar, să te plîngi de soarta ta. Fii drept, fii bun, fii virtuos şi niciodată nu vei fi lipsit

de bucurii”112.

Asemenea “sfaturi”, puse în practică, mai ales prin consecinţele pe care le au în timp, îşi

dovedesc din plin funcţia unor datorii pe care omul merită să le activeze, neîncetat, dacă

vrea într-adevăr să dea sens uman propriei sale fiinţări în această lume. Pliate pe

caracteristicile profesiei, pot fi valorificate ca repere în elaborarea standardelor,

responsabilităţilor şi regulilor ce constituie conţinuturile codurilor deontologice;

facilitînd înţelegerea “profesionalismului” ca principală datorie morală.

Şi, odată ce un asemenea demers are ca valoare-nucleu “munca”, sugestiv găsim

a fi un “decalog” elaborat de către Simion Mehedinţi (într-o lucrare apărută prima dată

în 1919) – de asemenea, ca suport orientativ în reglementarea deontologică a activităţii.

Sînt 10 îndemnuri-porunci, care îşi dovedesc perenitatea ca un veritabil cod al muncii şi pentru omul contemporan; în ultimă instanţă, un “decalog” pentru o viaţă în libertate şi

demnitate, pentru progresul uman prin resursele activităţii creatoare:

“1.Munceşte în adevăr. 2.Repetă munca pînă ce ajunge deprindere şi caracter. 3.Adaugă

muncii iubirea. 4.Înalţă munca ta pînă la creaţie. 5.Munceşte pînă la uitarea de tine.

111 René Descartes, Discurs asupra metodei de a ne conduce bine ra ţ iunea în a căuta adevărul în ştiin ţ e,Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pp.52-53, 54, 55, 56.112 Holbach, Sistemul naturii, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pp.609-611.




263

6.Munceşte pentru alţii. 7.Nu-ţi face ţie chip cioplit. 8.Nu crede că poţi să furi munca

altuia. 9.Nu risipi munca nimănui. 10.Ş ase zile să munce şti, iar ziua a şaptea odihne şte-

te cu gîndul la ceea ce-ai muncit şi mai ales la ceea ce- ţ i r ămîne de muncit , pentru a te

apropia de ideal şi a te îndruma spre marea armonie care stă dincolo de marginea vieţii

tale pămînteşti”113.

Nu vor fi putînd orienta, asemenea „maxime”, „porunci”, la urma urmei: datorii,în direcţie optimă, de reuşită şi prestigiu, munca asisten ţ ilor sociali? Nu vor fi putînd ei

accede, pe asemenea temeiuri teoretice, la o mai bună înţelegere a datoriei profesionale

şi a punerii ei în act? Anume, aceea de a fi un agent care se pune la dispoziţia persoa-

nelor pentru a le permite / a le susţine realizarea-de-sine; iar aceasta, în dublă deschi-

dere: „a apăr ării sociale” (de ceea ce vatămă, prejudiciază corpul social – prin fenomene

ca: delincvenţă, maltratare, abuzuri în consum / comportament) şi „a animaţiei” (contri-

buind, în calitate de animator, educator, consilier, la menţinerea şi dezvoltarea societăţii,

aducînd o perspectivă coerentă pentru refacerea unei ţesături relaţionale compromise,

dar şi pentru a preveni manifestarea fenomenelor negative, ruinătoare, distructive)

114

.

113 Simion Mehedinţi, Alt ă cre ştere – Ş coala muncii, ediţia a VII-a cu adăugiri, Ed.Cugetarea, Bucureşti.1941.114 Louis Fèvre, Le travail social. Théories et pratiques, Les Éditions de la Chronique Sociale, 1993,

p.175.



Carmen COZMA

264

III. Valori etico-deontologice referenţiale

în asistenţa socială

Într-o privire de ansamblu, identificăm o serie de categorii de valoare

semnificative în arealul Eticii şi Deontologiei Asistenţei Sociale, satisf ăcînd deopotrivă

dimensiunea areteică şi cea deontică a moralităţii.

Cu adaptare la practici socio-profesionale, se profilează, alături de categoria

“datoriei”, în mod pregnant: “dreptate”, “utilitate”, “interes”, “cumpătare”, “înţelep-

ciune practică”, “respect reciproc”, “simpatie”, “încredere”, “cooperare”, “libertate”,

“responsabilitate”, “solidaritate”. Sînt categorii inerente civilizaţiei; şi, numai încor- porate în forme ale vieţii sociale, în contextul practicilor, ele demonstrează importanţă

major ă pentru devenirea omului ca fiinţă efectiv morală şi socială, pentru influenţarea

cursului unei societăţi bine ordonate, în continuu progres.

Ne interesează atare categorii de valoare în raţionalitatea instrumentală pe care

o probează atît pentru fiecare individ în parte – cu vocaţia cu care el vine în lume, pe

care el o poate realiza sau rata în procesul pendulării între ceea ce el „este” şi ceea ce

„poate şi trebuie să fie” conform telos-ului: devenirea întru uman –, cît şi pentru

individul considerat ca actor social, purtător al unei identităţi sociale – în puterea de a-şi

împlini rolul la realizarea ordinei socio-morale prin activarea unor standarde de adaptat

la ethos-ul societăţii căreia îi apar ţine -; aici, asistentul social.În cele ce urmează, prezentăm cîteva dintre categoriile enunţate, care marchează

definitoriu morala profesională a Asistenţei Sociale.

1. Responsabili tatea

Avînd plurale conotaţii semantice, categoria responsabilit ăţ ii prezintă o profundă

accepţiune morală şi juridică, fiind intim corelată categoriilor de “bine” şi “legalitate”,

de “datorie” şi “drept”. Se impune, ca latur ă a moralităţii personalităţii, în raport cu

reguli şi principii morale-ghid pentru actele comise în chip voluntar.

Responsabilitatea necesită reflexia anterioar ă asupra consecinţelor actelor

noastre, ea fiind propor ţională cu previziunea. Atitudine de conştiinţă şi practică, prin

care ceea ce “trebuie” este asumat şi respectat, împlinit în temeiul convingerii,

responsabilitatea este măsur ă a libert ăţ ii.




265

Potrivit etimonului (lat. respondeo,-ere), termenul de responsabilitate exprimă

solidaritatea persoanei cu actele sale, achitarea de un angajament / o promisiune,

garanţie pentru ceva sau pentru cineva. Condiţie prealabilă a oricărei “datorii”, condiţie

a înţelegerii şi împlinirii datoriei ca şi a activării “libertăţii” şi “demnităţii”,

responsabilitatea poate fi “a individului” sau “a grupului” / “ personală” sau “socială”.

Responsabilitatea desemnează caracteristica agentului (individual sau colectiv) de a

acţiona în cunoştinţă de cauză, dispunînd de competenţă, de maturitate şi pregătire, de

condiţii de libertate, astfel încît să se recunoască în actele săvîr şite şi să îşi asume

urmările acestora.

Faptul este subliniat şi de către Max Weber, în delimitarea unei “etici a responsa-

bilităţii” de o “etică a convingerii” – centrată, aceasta din urmă, pe acţiune ţinînd seama

de principii, f ăr ă teamă de consecinţele ce le poate avea; or, o “etică a responsabilităţii”

priveşte tocmai rezultatul acţiunii şi presupune ca agentul să fie r ăspunzător de cele

f ă ptuite, indiferent dacă a vrut sau nu să săvîr şească acţiunea respectivă115

.Înţelegerea nuanţată a responsabilit ăţ ii este facilitată de distincţiile f ăcute în

cîmpul ei semantic.

Într-o sinteză a tipologiilor, se deosebesc: responsabilitatea “ par ţ ială” şi

“totală”, responsabilitatea “atenuat ă” şi “deplină”, funcţie de condiţiile care o susţin, îi

diminuează sau chiar îi anulează valoarea, cu raportare la situaţia agentului care poate

dispune sau nu de deplinătatea facultăţilor cognitive şi deliberativ-volitive.

În viziune postmodernistă, considerînd caracterul fragmentar al subiectului

moral – eul atomizat în diviziunea socială a muncii, în cadrul relaţiilor interpersonale,

precum şi în delimitarea între “eul ca totalitate” şi diversitatea de “roluri” pe care el le

îndeplineşte în cîmpul social –, responsabilitatea apare ca fiind par ţ ială. Ea este

“navigantă”, “în stare de plutire”, ţinînd “de rol, nu de persoana care îl joacă. Iar rolul

nu este “eul”, ci doar hainele de lucru pe care le purtăm la slujbă şi pe care le dăm jos

din nou cînd ieşim din schimb”116.

De asemenea, se diferenţiază “responsabilitatea prospectivă” – expresia de con-

ştiinţă care anticipează conduita, subiectul actului fiind şi subiectul responsabilităţii – şi

“responsabilitatea retrospectivă / retroactivă” – caz în care subiectul faptei nu este şi

subiect liber al responsabilităţii, fiind supus judecăţii unei instanţe exterioare (în forma

tragerii la r ăspundere). Propriu-zis, acestor tipuri ale responsabilit ăţ ii le corespund aşa-

numitele sensuri: “pozitiv” – atunci cînd agentul conştientizează, anticipează şi îşiasumă moral angajamente de acţiune – şi “negativ” – atunci cînd, neconştientizînd

greşeala proprie, subiectul este tras la r ăspundere de către altul / alţii. Există, însă, şi

situaţia intermediar ă, de “trecere de la sensul negativ la cel pozitiv al responsabilităţii”,

marcată de conştientizarea greşelii, de regretul pentru fapta comisă şi efortul de

remediere a acesteia; este situaţia în care agentul nu a manifestat responsabilitate

115 cf.Max Weber, Le Savant et le Politique, Presses Pocket, Paris, 1974.116 Zygmunt Bauman, Etica postmodernă, Ed.Amarcord, Timişoara, 2000, p.24.



Carmen COZMA

266

înainte şi în timpul săvîr şirii unei acţiuni, dar, date fiind consecinţele ei negative, ajunge

la starea de responsabilitate în final / după săvîr şirea actului, manifestate sub formă de

autojudecare, părere de r ău, autosancţionare.

Literatura de specialitate mai înregistrează, ca tipuri, “responsabilitatea

obiectivă” şi “responsabilitatea subiectivă” (binom ce funcţionează, de exemplu la Paul

Fauconnet, Jean Piaget); prima fiind explicată în legătur ă cu “sancţiunea” şi“solidaritatea colectivă mecanică”, iar cea de a doua prin identificarea individualizării.

Într-o vedere integratoare, am explica responsabilitatea morală ca exprimînd acea

autoritate a conştiinţei cu funcţia de a ajuta subiectul în a înţelege sensul, importanţa şi

urmările socio-morale ale faptelor sale, în a-l determina să-şi asume în cunoştinţă de

cauză deciziile, rol-statusurile profesionale şi cetăţeneşti, în asigurarea concordanţei

deciziilor cu actele, în a r ăspunde de calitatea acestora.

Apreciind vizualizarea atît cît se poate a consecinţelor îndepărtate ale între-

prinderii tehnologice ultraperformante, “în căutarea unei etici pentru era tehnologică”,Hans Jonas enunţă “principiul responsabilitate”, ca o componentă de bază în spaţiul

moral al “acţiunii colective şi la distanţă”117. Sub atare influenţă, Zygmunt Bauman

insistă asupra necesităţii unei instituţionalizări a responsabilit ăţ ii morale în lumea

“high-tech” şi a dezmembr ării Statului Bunăstării. Tocmai întrucît plasată între preocu-

pările personale ale indivizilor în raport cu evaluarea cîştigurilor şi costurilor, responsa-

bilitatea este considerată a fi ceva pentru care “trebuie plătit”; dar, e nevoie să şi “îţi

permiţi” aceasta; iar cei care pot să plătească, o fac pentru a scă pa de “responsabilitatea

colectivă” (în probleme de educaţie de stat, sănătate publică, transporturi în comun,

locuinţe etc.). Or, responsabilitatea morală are caracter necondiţionat şi infinit, consti-

tuind “una dintre cele mai personale şi inalienabile bogăţii umane şi cel mai valoros

drept al omului. Nu poate fi luată, împăr ţită, cedată, amanetată sau depusă în vederea

păstr ării în siguranţă”118.

În orizontul “consensului raţional motivat”, Jürgen Habermas insistă asupra

responsabilit ăţ ii “pentru sine” şi “pentru comunitate”, desluşind “responsabilitatea

practică a fiecăruia” în chiar “marile sarcini politico-morale ale propriei noastre

existenţe: foametea şi mizeria din lumea a treia; ofensele la adresa demnităţii umane în

regimurile totalitare; şomajul în creştere şi disparităţile în repartizarea bogăţiilor sociale,

în ţările industrializate occidentale; riscul autodistrugerii datorat competiţiei atomice

pentru viaţă pe planeta noastr ă”, marcînd drept principii morale universale: “justiţia” şi“bunăvoinţa” din punct de vedere al “respectului egal pentru toţi”119.

Responsabilitatea morală necesită a fi cultivată, în climatul actual, atît ca

“responsabilitate a noastr ă, colectivă”, cît şi ca “responsabilitate a fiecăruia dintre noi”.

Integrînd perspectiva reciprocităţii, în comunitate ea trebuie să funcţioneze în orizontul

117 cf.Hans Jonas, Le principe Responsabilité , Éditions du Cerf, Paris, 1993.118 Zygmunt Bauman, op.cit., p.271.119 cf. Jürgen Habermas, De l'éthique de la discussion, ed.cit., pp.31, 32.




267

“proximităţii şi distanţei”, al “apropierii şi deschiderii”: “deschidere către Celălalt”,

cum spune Emmanuel Levinas: “a fi pentru Celălalt”, în sensul de “a acţiona pentru

Celălalt” dă conţinut lui “a fi responsabil”, ca “demnitate supremă a unicului”, ca “un

fel de a afirma tocmai identitatea eului moral pornind de la r ăspundere”120. Într-o “etică

a întîlnirii”, cu “trezirea Identicului către un Altul”, cu depăşirea în-sinelui în gratuitatea

lui dincolo-de-sine-pentru-altul, cu vocaţia acţiunii “pentru Celălalt” (care este “apăr ă-torul vieţii morale”), ce presupune responsabilitatea, conceptul acesta devine chiar

expresie a “umanităţii conştiinţei”, “întreaga gravitate a iubirii aproapelui”121. Intervine

o nuanţă în abordarea acestei categorii etico-deontologice: faptul că, uneori, funcţiona-

litatea ei demonstrează o structur ă asimetrică. Agentul poate avea o responsabilitate

pentru cineva, care la rîndu-i nu are în chip necesar o responsabilitate pentru el; în joc

este responsabilitatea bazat ă pe rela ţ ia de dependen ţă – precum aceea dintre părinte şi

copil, dintre om şi animal122; în genere, dintre agent şi o fiinţă neajutorată, în nevoie sau

în suferinţă, ca “datorie a grijii” pentru aceasta, ca r ăspuns la o comandă morală

rezultată dintr-o anume situaţie.Cert, în ultimele decenii, spiritul de responsabilitate este invocat ca unul dintre

imperativele epocii. În societatea de consum, a celor mai sofisticate tehnoloogii

comunicaţional-informatice, într-o civilizaţie “a haosului”, “cu riscuri”, într-o cultur ă

postmoralistă, “a extradatoriei”, responsabilitatea cunoaşte noi ipostaze, fiind

valorificată pentru chiar realizarea de performanţă, pentru succes, pentru “a fi

cîştigător” în competiţia planetar ă. Se constată o creştere a “individualismului

responsabil” ce presupune (şi) “conştiinţă profesională, grijă faţă de celălalt, simţ al

interesului general şi al viitorului”123; r ămînînd ca “înţelepciunea” omului

contemporan să poată face compatibil acest tip de responsabilitate cu reafirmarea

primatului respectului pentru om, într-o etică “a compromisului şi a excelenţei”.

Cu asemenea înţelesuri, se cuvine a aborda “datoria responsabilităţii sporite” a

individului faţă de actele sale profesionale; astfel, contribuind la ameliorarea generală,

prin impunerea “calităţii”. Conform observaţiei lui Claude-Jean Bertrand, “Calitatea

costă. Deontologia, bineînţeles, se integrează în cadrul mai larg al progresului general al

calităţii /.../ Calitatea poate în acelaşi timp să servească binele umanităţii şi să fie

profitabilă”124.

De altfel, importanţa conceptului de responsabilitate în aria Eticii şideontologiei rezultă şi din consacrarea, în ultima vreme, a sintagmei: “coduri de

responsabilitate profesională”; astfel denumite, “sugerează faptul că profesiile pot fi

ghidate în practica lor de norme speciale care exprimă valorile centrale ale fiecărei

120 cf. Emmanuel Levinas, Éthique et Infini, ed.cit.121 cf. Emmanuel Levinas, Entre nous. Essais sur le penser-à-l'autre, ed.cit.122 cf.Hans Jonas, op.cit .123 Gilles Lipovetsky, op.cit., p.215.124 Claude-Jean Bertrand, op.cit., p.168.



Carmen COZMA

268

profesii şi care nesocotesc acele consideraţii ce ar putea ghida comportamentul

neprofesioniştilor în contexte similare de conflict sau potenţial conflict”125. (Este vorba

de conflictul dintre valorile dominante ale profesiilor particulare şi alte valori ce se

impun în cursul practicii).

R ămîne ca una dintre necesităţile timpului nostru cultivarea în ţ elepciunii şi a

responsabilit ăţ ii de a aprecia just posibilităţile, de a forma capacitatea accesului la

propriile resurse umane, de a stimula dezvoltarea-de-sine; în ultimă instanţă, de a

promova starea-de-bine-a-umanului (la nivel individual şi colectiv).

Rezultatul uman reprezintă însăşi misiunea lucr ătorului social, responsabilitatea

etică a acestuia; precis formulată, “responsabilitatea asistentului social este de a ajuta

individul să găsească în societate binele care îi este destinat, atunci cînd nu-l poate găsi

singur, şi de a ajuta societatea să-şi împlinească mai bine rolul său cu privire la

individ”126.

Un concept de valoare intim legat celui de responsabilitate este acela de

libertate; în ultimă instanţă, expresie a angajării, a responsabilit ăţ ii asumate pentru

alegerile şi acţiunile derulate. Libertatea şi responsabilitatea sînt tr ăsături fundamentale

ale personalităţii, realizînd funcţiile respectului moral, ale implicării subiectului în

acţiune cu grija de a-fi-pentru-sine ca şi de a-fi-pentru-celălalt într-o atitudine de

reciprocitate, cu posibilitatea investirii valorice a existenţei în ansamblul complex al

interacţiunilor omului cu mediul social şi cosmic printr-o participare cu „înţelepciune”

şi „curaj” la organizarea cît mai favorabilă vieţii şi creaţiei, cu asumarea rezultatelor

opţiunilor, deciziilor, faptelor sale. Prin întreg conţinutul şi modul de aplicare,

deontologia „presupune faptul că libertatea şi responsabilitatea sînt inseparabile”127.

2. Libertatea

Concept major semnificativ în orice etică, în genere concept cardinal pentru

condiţia umană, pentru fiin ţ a ca proces de a fi cu vocaţia auto-înnobilatoare, libertatea

reprezintă o dimensiune esenţială a personalităţii (inclusiv ca manifestîndu-se în tărîm

profesional), o componentă de bază în ansamblul “problemei problemelor: sensul

vieţii”.

Conceptul este unul operant interdisciplinar, avînd sens psihologic, moral,

politic, religios, social, economic, juridic.

Caracteristică definitorie omului recunoscut în valoarea sa, libertatea trimite la

starea fiinţei care nu este supusă constrîngerii, care acţionează conform voinţei sale128,

125 Encyclopedia of Ethics, Lawrence C.Becker, editor, Garland Publishing, Inc., New York & London,1992, volume II, p.1019.126 Louis Fèvre, op.cit., p.174.127 Claude-Jean Bertrand, op.cit., p.53.128 cf. André Lalande, op. cit., p.558.




269

dar aşa cum se cuvine; ea presupune un grad de independenţă considerat firesc şi de

dorit , la care omul poate ajunge prin cucerire de sine, prin activarea ra ţiunii şi controlul

voinţei asupra impulsurilor, emoţiilor, pasiunilor.

Libertatea este o stare opusă ignoranţei, mobilurilor accidentale sau superficiale; este

starea omului care realizează, în actele sale, natura sa autentică, prin raţiune şimoralitate; este atributul omului care nu e sclav / prizonier / dependent de ceva str ăin

fiinţei sale.

Încercînd a preciza modalitatea libert ăţ ii de care omul poate dispune, se distinge

libertatea spiritului, ca libertate absolut ă, tr ăită în intimitatea cea mai adîncă, pe care

nimeni nu o poate lua. (Singur, subiectul ei o poate avea sau pierde). Este acea libertate

interioar ă ce adevereşte ideea obsesivă a întregii proze fantastice, de pildă, a lui Mircea

Eliade, cum că: deşi condiţionaţi şi îngr ădiţi din toate păr ţile, nu sîntem asemenea

şoarecilor prinşi în cursă… Dar, atare libertate nu este dată în structura condiţiei

noastre, ci trebuie să o descoperim şi să lucr ăm continuu întru cucerirea ei.

Valoarea libert ăţ ii trebuie identificată, totodată, în relaţionarea omului cu semenii, cu

instituţiile, cu mediul social şi natural. În ansamblul interdependenţei sociale,

libertatea individuală cunoaşte limite, tocmai pentru asigurarea convieţuirii, a

înţelegerii comunitare. Este necesar ă acceptarea unor limite de comportament, a unui

acord reciproc asupra drepturilor indivizilor liberi care se găsesc legaţi între ei în

reţeaua socială.

Libertatea nu este un dar, ci presupune efort, chiar sacrificiu – înainte de toate,

în spirit, prin “înţelepciune”, conştiinţă a “datoriei”, simţ al “dreptăţii”, “respect”,capacitate de “comuniune” –, implicînd, în praxis, condiţionarea de situaţii concrete, de

posibilităţi de realizare etc., consens şi ordine, echilibrare între aspiraţii şi necesităţi,

între dorinţe şi exigenţe, între interese personale şi interesul general, în chiar termenii

“paradoxului existenţei noastre” sintetizat de către James Buchanan astfel: “Oamenii

vor eliberarea de constrîngeri, dar, în acelaşi timp, recunosc necesitatea ordinii”129. De

aici, potrivit aceluiaşi autor, acceptarea unor limite – ce influenţează atît comporta-

mentul propriu, cît şi atitudinea faţă de comportamentul celorlalţi – după un set de

reguli de tipul “tr ăieşte şi lasă şi pe celălalt să tr ăiască”.

Din punct de vedere etico-deontologic, libertatea reprezintă puterea de a deveni

ceea ce omul trebuie să fie. Această teză s-a cristalizat în timpul istoric, constituindu-se

iniţial, în spaţiul european, în vechea Grecie. Platon şi, cu precădere, Aristotel, apoi

stoicii şi epicureii au marcat “certificatul de naştere” al ideii de libertate morală130,

insistînd asupra temei actului voluntar, a deliber ării, a alegerii şi deciziei în ideea

“binelui”.

129 James M.Buchanan, Limitele libert ăţ ii. Între anarhie şi Leviathan, Institutul European, 1997, p.18.130 cf. Petre Botezatu, Preludiul ideii de libertate morală, Ed.Junimea, Iaşi, 1976.



Carmen COZMA

270

Categoria libert ăţ ii i-a preocupat cu deosebire pe gînditorii moderni care au

impus conceptul de “necesitate” în evaluarea cognitivă, praxiologică şi etico-juridică a

libert ăţ ii. B. Spinoza, spre exemplu, tratează libertatea ca autonomie raţională,

nicidecum la antipodul “necesităţii”, ci tocmai înţelegere a acesteia; libertatea de

con ştiin ţă fiind o axiomă morală. Pentru Im. Kant, libertatea este un postulat metafizic,

însuşire ontologică a “lumii noumenale / inteligibile / a lucrului în sine”, semn alcapacităţii fiinţei raţionale de a-şi stabili legea morală, ca necesar ă şi universală.

Teoretizînd libertatea individuală în raport cu societatea, J.St. Mill vede în ea o

condiţie indispensabilă a stării-de-bine a individului şi a comunităţii. Raportîndu-se la

instanţa etică: “utilitatea”, gînditorul britanic formulează principiul “afirmării spontanei-

tăţii individuale atît cît să nu afecteze, în interacţiunea socială, interesele celorlalţi”.

Pentru Mill, “singura libertate demnă de acest nume, este aceea de a-ţi urmări binele

propriu, în felul tău propriu, atîta timp cît nu încerci să lipseşti pe alţii de binele lor sau

să-i împiedici să şi-l dobîndească”131 – o perspectivă valoroasă, a limitării libert ăţ ii

individuale doar prin avansarea imperativului de a nu provoca “r ăul”, de a nu încălcadrepturile celorlalţi, de a nu aduce prejudicii celorlalţi, fiecare fiind r ăspunzător

socialmente / avînd datorii faţă de alţii; perspectivă ce se cuvine a fi considerată şi într-o

etică profesională a comunicării publice şi asistenţei sociale. Aşa cum necesită optima

desf ăşurare a oricărei activităţi profesionale ce angajează pregnant simţul “responsabi-

lităţii publice”, pentru lucr ătorul social libertatea presupune a acţiona “cum se cuvine” –

adică, prin facultatea de a raţiona, iar nu sub directiva instinctului într-o vizualizare

simplistă de “a face orice”.

Exegeza contemporană accentuează ideea corespondenţei “libertate-necesitate”;

aceasta din urmă – ca “necesitatea din noi”, precum şi ca “necesitate exterioar ă”,

comportamentală şi social-relaţională –, fireşte, nu trebuie absolutizată, tocmai pentru ase înlesni manifestarea diferenţelor morale, în ultimă instanţă a creativităţii pe care

fiecare om are a o cultiva. În atare perspectivă, contur ăm determinarea libert ăţ ii morale

printr-o suită de operaţii: afirmarea omului ca subiect moral şi ca autodeterminare în

situaţie de alegere a conduitei; deliberare / confruntare valorică a alternativelor, determi-

narea unei ierarhii a valorilor, identificarea – pe cît posibil – a urmărilor şi implicaţiilor

morale şi sociale; alegerea şi decizia morală (pentru ceea ce este mai bine în situaţia

considerată); acţiunea morală liber ă – cadru de confirmare practică a libert ăţ ii –, prin

echilibrarea antinomiilor interioare şi exterioare, prin integrare activă şi creatoare în

ordinea socio-morală.În timpul din urmă, dezbaterile pe tema libert ăţ ii se articulează mai ales în

direcţia aşa-ziselor “libertăţi publice” – la care s-a ajuns dinspre tema “drepturilor

omului”; dezvoltînd concepţia lui J.St.Mill cu privire la sfera libertăţii umane ce

cuprinde: “libertatea de conştiinţă”, “libertatea înclinaţiilor şi a năzuinţelor”, “libertatea

de asociere” – sub exigenţa de a nu afecta negativ pe ceilalţi, dar şi de a nu fi

131 John Stuart Mill, Despre libertate, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994, p.21.




271

împiedicaţi de ceilalţi, într-un cadru de echilibrare între suveranitatea individului asupra

lui însuşi şi autoritatea societăţii.

Astfel, într-un tablou al “libertăţilor publice”, identificăm:

A) libertăţile individului – egalitatea în drepturi, libertatea de circulaţie,

protecţia vieţii particulare, dreptul de proprietate;

B) libertăţi ale grupurilor – de asociere, întrunire şi manifestare;C) libertăţi de gîndire şi de exprimare – libertatea de opinie, religioasă, a mass-

media;

D) libertăţi “reale” – dreptul la muncă, la asigur ări sociale şi de sănătate,

protecţia familiei, libertatea învăţămîntului;

E) o “nouă generaţie de libertăţi legate de progresul tehnic” (de informatizarea

societăţii): accesul la informaţii de interes public, transparenţa administraţiei,

libertăţi legate de etica profesională132.

În perspectivă socio-profesională, libertatea funcţionează (şi) prin necesitatea

selectării raţionale a regulilor pentru “lucrul bine f ăcut” într-o organizaţie / instituţie /într-o societate “bună”; indivizii raportîndu-se la un set minim de norme de compor-

tament acceptate sub semnul “toleranţei”, “încrederii”, “respectului” şi “sprijinului

reciproc”, în vederea consensului la care pot ajunge ca actori care se întîlnesc în condiţii

de egalitate şi reciprocitate întru “maximizarea utilit ăţ ii muncii în beneficiul celor mai

mulţi” cu care interacţionează.

3. Dreptatea

Noţiune interdisciplinar ă, cu aplicaţii specifice în sfera economicului, politi-

cului, juridicului, psihologicului, ecologicului, dreptatea ne interesează, aici, în

accepţiune etico-deontologică – accepţiune ce preia, de altfel, parte dintre sensurile

menţionate. Vizînd raporturile interumane, precum şi raporturile omului cu întreg

mediul social şi natural, noţiunea aceasta presupune principiul distributiv; în genere, ea

“priveşte modalităţile în care sînt distribuite între fiinţele umane – ţinînd seamă de

raporturile dintre acestea, de caracteristicile lor individuale – avantajele şi restricţiile

care decurg din necesitatea utilizării în comun a unui bun deficitar”133.

Strîns legată de “datorie”, “libertate”, “corectitudine”, dreptatea contribuie la

starea-de-bine a individului şi a societăţii. Dreptatea înseamnă legalitate – respect allegii, reglare a raporturilor prin lege – şi ceea ce corespunde egalit ăţ ii – expresie a

cerinţei realizării aceleiaşi situaţii între indivizi cu privire la drepturile şi îndatoririle pe

care le au.

132 cf. Alain Monchablon, Cartea cet ăţ eanului, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1991.133 Adrian Miroiu, Introducere: Teorii contemporane ale drept ăţ ii sociale, în vol. Teorii ale drept ăţ iisociale, Ed.Alternative, 1996, p.10.



Carmen COZMA

272

Dreptatea, la modul ei ideal, este echitate – principiu etic şi juridic ce exprimă

exigenţa întemeierii practice a raporturilor dintre oameni şi colectivităţi pe colaborare,

respect reciproc, justiţie socială, egalitate. Echitatea este valoare şi principiu de viaţă

morală, care presupune depăşirea, într-un plan superior, prin completare sau corectare,

a normelor scrise. În strînsă corelaţie cu dreptatea, accentuînd acesteia sensul de

egalitate, echitatea este mai suplă decît dreptatea scrisă în legi. Ea indică “sentimentul

sigur şi spontan al ceea ce este just şi injust, /.../ obişnuinţa de conformare a conduitei

la acest sentiment”134.

Asemenea valori se reliefează în contextul consider ării dimensiunii sociale a

“binelui” moral, şi pun în act o serie de principii, precum: “principiul realizării

egalităţii oamenilor în drepturi şi îndatoriri”, “principiul condiţionării libertăţilor şi

drepturilor cu responsabilitatea”, “principiul egalităţii şanselor şi acordării fiecăruia

după ceea ce i se cuvine”, “principiul întemeierii drepturilor pe îndatoririle onorate

efectiv”, “principiul datoriei de a fi drept şi al datoriei de a face dreptate”.Deşi preponderent o valoare teoretică, egalitatea prezintă importanţă pentru

procesul de creare a unui cadru real echitabil, ca expresie a “convingerii că toate

persoanele trebuie să se bucure de un tratament egal. /…/ să beneficieze de şanse egale

de a urma o formă de învăţămînt, de a munci şi de a fi remunerate, de a locui acolo unde

doresc şi de a deţine o funcţie publică”135.

Dreptatea desemnează promovarea raporturilor umane, individuale ori colective,

instituţionale sau organizaţionale, de grup sau comunitare etc., după criteriile

condiţionării drepturilor cu datoriile, cu meritele, cu ceea ce se cuvine, cu cerin ţele

adevărului, ale corectitudinii, onestităţii şi probităţii, egalităţii şi propor ţionării. Castare de fapt, dreptatea este o ordine a relaţiilor umane care corespund unor asemenea

criterii. Nu întîmplător, asupra acestora au atras atenţia, încă din antichitate, marii

gînditori Socrate, Platon, Aristotel, subliniind caracterul necondiţionat al datoriei de a

respecta “dreptatea”.

Îndeobşte, în concepţia socrato-platoniană, dreptatea apare în legătur ă cu norma,

cu legea, fiind una dintre “virtuţile cardinale” (alături de “înţelepciune”, “temperanţă”,

“curaj”, “pietate”). “Cea mai bună cale a vieţii stă în practicarea dreptăţii şi a celorlalte

virtuţi” (Gorgias); “a urma calea dreptăţii şi a binelui”, iar nu cea a folosului aparent,

reprezintă norma după care să ne conducem ( Alcibiade), conduita în spiritul dreptăţiifiind aceea care respectă legile (Criton); în esenţă, dreptatea este o “artă”, considerînd

“acel lucru datorat şi cuvenit” a fi dat nu oricui, ci aceluia care merită ( Republica).

Consecvent, imperativul socrato-platonian este că “nedreptatea nu trebuie săvîr şită cu

nici un chip”; mai mult, “trebuie să ne păzim să nu nedreptăţim mai degrabă decît să fim

134 André Lalande, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, vol. I, Quadrige / P.U.F., Paris,1993, p.295.135 Charles U.Larson, Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Ed.Polirom, 2003, p.265.




273

noi nedreptăţiţi”; căci, dreptatea este însăşi “virtutea”, armonizînd sufletul în întregul

păr ţilor (raţională, înflăcărată şi apetentă), contribuind la echilibrul în relaţiile

individului cu semenii şi la buna funcţionare a cetăţii, odată ce ea “face cu putinţă ca

celelalte să ia fiinţă şi ca, odată apărute, să se păstreze, atîta vreme cît şi ea s-ar afla

acolo”136.

În problema drept ăţ ii, o contribuţie de marcă a adus Aristotel, delimitînd conceptul ca:

reciprocitate, medietate, şi legalitate. Pentru autorul Eticii Nicomahice, noţiunea de

dreptate acoper ă sfera “virtuţii”, a “justei măsuri”. Stagiritului îi revine meritul de a fi

f ăcut distincţie între: dreptatea distributivă – o propor ţie, împăr ţire egală a păr ţilor – şi

dreptatea corectivă – punct intermediar între pierdere şi cîştig, între plus şi minus –,

impunîndu-se sensul drept ăţ ii ca “măsur ă de corectare şi depăşire a nedreptăţii137.

Reflecţiile celor vechi îşi găsesc dezvoltarea în teoriile moderne şi contem-

porane, centrate pe conceperea drept ăţ ii ca avantaj reciproc şi ca impar ţ ialitate.

Pentru primul caz – ilustrat de Th.Hobbes, D.Hume, D.Gauthier –, importanţă prezintă “cooperarea cu ceilalţi”, acordul în baza negocierii între persoane care îşi

urmăresc propriile interese.

În teoriile drept ăţ ii ca impar ţ ialitate – precum cele elaborate de către Im.Kant sau

J.Rawls –, accentul cade pe “principii” rezonabil a fi alese, ca bază asupra căreia se

poate ajunge la un acord public dincolo de poziţiile diferite în care se găsesc

participanţii; recursul este la “imperativul categoric”, kantian, ori la principiul

“echităţii” – implicat în conceptul de “dreptate” ca “însuşire a instituţiilor sociale”138 –

angajînd ideea “poziţiei originare” (ca o situaţie de alegere privilegiată din punct de

vedere etic) şi a “vălului ignoranţei”(cu privire la capacităţile naturale, inteligenţa,

puterea, poziţia de clasă sau statusul social, concepţiile despre bine, preferinţele

psihologice speciale ale indivizilor)139.

Una dintre cele mai notabile teorii ale sec.al XX-lea elaborată de către John

Rawls – îmbinînd elemente deontologiste şi neocontractualiste –, teoria dreptăţ ii

distributive ca impar ţ ialitate afirmă dreptul egal la libertate, datoria comportării

echitabile, fidelitatea şi recunoştinţa, empatia, grija pentru ceilalţi – cu intenţia de a

acţiona spre binele general, tocmai în ideea posibilităţii unui angajament ferm între

persoane. Este o viziune “inspiratoare pentru orice cod profesional”

140

, lămuritoare pentru principiile care guvernează distribuirea drepturilor şi datoriilor, pentru maniera

de a stabili regulile propriei activităţi.

136 Platon, Criton, 49b; Gorgias, 527b; Republica, 433b.137 Aristotel, Etica Nicomahică, Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988, Cartea a V-a.138 John Rawls, Dreptatea ca echitate, în vol. Teorii ale drept ăţ ii, ed.cit., p.70.139 cf. John Rawls, A Theory of Justice, Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press, 1971.140 Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, op.cit., p.40.



Carmen COZMA

274

O altă paradigmă ofer ă Robert Nozick, prin teoria dreptăţ ii ca îndreptăţ ire – cu

referire la proprietate, în cadrul “statului minimal” – “singurul legitim din punct de

vedere moral, /…/ singurul tolerabil”, care tratează indivizii ca fiinţe inviolabile, ce nu

pot fi folosite de către alţii ca mijloace, cu respect pentru drepturile personale,

deschizînd posibilitatea de a-şi decide viaţa şi a-şi realiza propriile scopuri în măsura

posibilităţilor, “ajutaţi de către cooperarea voluntar ă a altor indivizi care posedă aceeaşidemnitate”141.

Dincolo de deosebirile unor astfel de poziţii, merită a reţine preocuparea

manifestă pentru valoarea drept ăţ ii de a regla interacţiunile unor persoane libere şi

egale, înlesnind acceptabilitatea unor convenţii la nivel de societate. Şi, într-un fel,

nuanţînd înţelegerea drept ăţ ii sociale în legătur ă cu “virtutea”, prin îndeplinirea

cerinţelor ei “nu numai de teama unor sancţiuni, ci în mod voluntar”142, în vederea unei

cooper ări reciproc avantajoase, în stare a susţine “solidaritatea”.

Verificate în evoluţia istorică, semnificaţiile etico-deontologice ale drept ăţ ii se

dovedesc a fi superioare în raport cu oricare altele; dreptatea fiind o importantă funcţiea “binelui” (moral), cu caracter social-normativ – condiţionează ansamblul relaţiilor

dezvoltării şi afirmării materiale şi spirituale ale oamenilor, posibilităţile lor de

manifestare normală şi utilă, atît în plan individual, cît şi comunitar. Propriu-zis,

dreptatea este “binele pentru altul”; ea presupune altruismul, solicitînd omul în

capacitatea de a se detaşa de sine şi de a se deschide spre înţelegerea şi acţiunea

comună.

Prin excelenţă, dreptatea este o “datorie” pentru a satisface “drepturile” nu doar

personale, ci şi (mai ales) ale semenilor, pentru a le respecta şi, în cazul încălcării

acestora, pentru cuvenita corectare. Din punct de vedere semantic, cu precădere,dreptatea condensează întreaga socialitate, sensul comunităţii, care este perceperea

existenţei grupului cu datoriile pe care membrii le au fa ţă de el, şi sensul indivi-

dualităţii, care este reprezentarea locului pe care fiecare membru îl ocupă.

Pe seama valorii drept ăţ ii se constituie diferenţierea în cadrul unei organizări

sociale complexe şi, astfel, se dezvoltă sentimentul “solidarităţii” şi al “cooper ării”. Dar,

iniţial, este necesar ă conştientizarea însemnătăţii social-normative a drept ăţ ii – ce

presupune supunerea în faţa regulilor, împlinirea datoriilor care leagă între ei membrii

unui grup, sancţionarea celor care greşesc.

În esenţă, dreptatea presupune două “datorii” fundamentale: de a recunoaşte şi

de a face dreptate cuiva – ipostaze care structurează şi sistemul relaţiilor publice.

Împlinirea “datoriei de a fi drept” reprezintă sensul legitim superior al vieţii omului.

Cît priveşte drepturile (morale), definirea acestora poate fi f ăcută cel mai

adecvat în raport cu datoriile (morale). “Conţinutul unui drept poate fi cel mai bine

141 Robert Nozick, Anarhie, stat şi utopie, Humanitas, Bucureşti, 1997, pp.393, 394.142 Brian Barry, Dreptatea în societate, în vol. Teorii ale drept ăţ ii, ed.cit., p.249.




275

specificat în termenii datoriilor pe care le impune. A avea un drept impune celorlal ţi fie

o datorie pozitivă, fie una negativă”143. Spre exemplu: X are dreptul moral al libertăţii

de expresie. Atunci, ceilalţi au o datorie morală de a nu-l împiedica în a-şi exprima

opiniile. Sau: Dacă X are dreptul moral la asistenţă socială, atunci ceilalţi au datoria de

a-l ajuta în asigurarea acesteia. În primul caz, în act este o “datorie negativă”, iar în al

doilea o “datorie pozitivă”. Fireşte, nu toate drepturile morale impun în întregime

datorii “pozitive” ori “negative”; unele drepturi presupun o combinaţie a acestora. De

exemplu, “dreptul la viaţă” angajează, în funcţie de conjunctur ă, “datoria negativă” de a

nu se justifica omorul, dar şi “datoria pozitivă” de a salva o viaţă (cînd ameninţarea este

gravă, şi stă în puterea noastr ă să o facem).

Ca “universale” şi “specifice”, în expresie protectiv-negativă şi protectiv-

pozitivă, drepturile au justificare preponderent etică, funcţionînd în relaţiile dintre fiinţe

morale, autonome, în probleme de interes public şi/sau privat; cu extindere şi la “fiinţe

non-umane”, la mediul natural. În ansamblu, “drepturile sînt esenţiale pentru orice

discurs etic şi pentru construirea oricărui cod etic democratic”144. Astfel, se cuvine aînţelege integrarea în documentele de acest gen a prevederilor de bază ale Declara ţ iei

universale a drepturilor omului – “dreptul la viaţă”, “dreptul la participare politică”,

“drepturile libertăţii”, “drepturile de subzistenţă”145.

Corelate “datoriilor”, drepturile sînt fundament al “libertăţii” şi “responsabi-

lităţii” (umane şi profesionale). Dincolo de diversele configur ări, drepturile omului –

“un nou fel de religie civilă şi laică a umanit ăţ ii”, “ultima figur ă a Absolutului, /…/

poate chiar ultima sa iluzie vitală şi credinţa sa”146 – se afirmă tot mai mult în termenii

unui pragmatism moral, asigurîndu-se persistenţa conţinutului datoriei (personale şi

sociale) ca vector dinamizator esenţial al progresului: acel echilibru dinamic, prin“minimizarea r ăului” şi “maximizarea binelui”.

În acord cu un triptic propus de către Petre Botezatu, modularea pe “dreptul la

gîndire, dreptul la iubire, dreptul la ac ţ iune”147 esenţializează notele definitoriiumanului la care trebuie a accede fiecare dintre noi, în contextul actual: dreptul la

meditaţie (la r ăgazul cuvenit meditaţiei) – şi, de ce nu, la filosofare; dreptul la echilibru,

la armonie cu şi în sine, cu semenii, cu lumea; dreptul la autonomie personală, lademnitate, la “a fi o personalitate” angajată în aventura spiritului şi în acţiunea modelată

de reflecţia personală; pe scurt, dreptul şi datoria de “a avea caracter ”, de a decide

143 Emmett Barcalow, Moral Philosophy.Theories and Issues, Wadsworth Publishing Company, Belmont,1998.144 Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, op.cit., p.45.145 Declara ţ ia universală a drepturilor omului, articolele: 1- 4, 12, 13, 17 – 19, 23, 25, 26, în Principaleleinstrumente interna ţ ionale privind drepturile omului la care România este parte, vol.I, Instrumenteuniversale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1997, pp. 7-13.146 Francis Farrugia, Archéologie du pacte social. Des fondements éthiques et sociopolitiques de la sociétémoderne, Harmattan, Paris, 1994, p.268.147 Petre Botezatu, Interoga ţ ii, Ed.Junimea, Iaşi, 1978, p.46. A se vedea şi Note de trecător , Ed.Junimea,Iaşi, 1979.



Carmen COZMA

276

asupra manierei de a fi / de a deveni prin participare la adevăratele fapte de cultur ă, prin

necontenita crea ţ ie-de-sine.

Dată fiind incidenţa în practicile profesionale – la nivelul specialiştilor vizaţi,

dar şi al celor afectaţi de exercitarea diferitelor profesii –, drepturile morale sînt

garantate de o serie de principii generale: “1.Orice drept este corelat cu datoria cuiva de

a-i asigura exercitarea. /…/ 2.Un drept asigur ă exercitarea autonomiei unei persoane înurmărirea scopurilor şi intereselor proprii. /…/ 3.Un drept justifică acţiunea persoanei

care îl exercită şi faptul că acesta solicită sprijin în exercitarea lui”148.În contextul a ceea ce este, astăzi, consacrat ca “o a treia generaţie de drepturi”,

pentru profesioniştii domeniului relaţiilor publice se impun ca elemente de bază respectul vie ţ ii private (autonomia beneficiarului / utilizatorului, secretul profesional,

protecţia fişierelor şi accesul la documente administrative) şi egalitatea în fa ţ a legii (cu

accentuarea menirii administraţiei de a a fi “în serviciul public”). Normele drept ăţ ii – şi,

corelat, ale “corectitudinii”, “egalităţii”, “înţelegerii reciproce” – definesc virtutea

civilă, contribuind la asigurarea confortului şi securităţii (persoanei şi grupului).

În genere, pe tema drept ăţ ii şi a drepturilor , trebuie acordată prioritate judecăţ ii

morale şi principiilor etice fundamentale ale: “utilităţii” (promovarea binelui pentru

cei mai mulţi şi prevenirea şi / sau evitarea r ăului), “respectului pentru persoane”

(“respectul kantian”, imperativul categoric), “regulii de aur” (de acceptare a unei

convenţii în temeiul avantajului reciproc şi a punctului de vedere impar ţial), “vălului

ignoranţei” (de geneză a dreptăţii în cadrul negocierii f ăr ă diferenţieri sociale),

“măsurii” (cumpătării, căii de mijloc, echilibrului, comportamentului responsabil),

“comuniunii” (bunăvoinţei, grijii, dăruirii, solidarităţii).

4. Utilitatea

Utilitatea este o categorie major ă în spaţiul concepţiilor etice de tip conse-

cinţionalist – adică axate pe valoarea de “bine” / “corectitudine” / “justeţe” a rezulta-

telor (consecinţelor) unei alegeri, decizii, acţiuni (cu semnificaţie morală). Viziune

preponderent normativă afirmată în perioada modernă, consecinţionalismul activează

evaluarea faptului moral în funcţie de efectele pe care le are; respectiv, stările de lucruri

bune pe care, moralmente, o acţiune / un comportament le produce. În ansamblu,valoarea morală contează pentru subiectul uman atunci cînd consecinţele sînt mai mult

bune decît rele, însemnînd o creştere a plăcerii, fericirii sau bunăstării (ori o descreştere

a durerii sau nefericirii).

Cea mai reprezentativă teorie consecinţionistă este utilitarismul ; focalizînd

asupra categoriei de utilitate, o articulează în accepţiunea de “tot ceea ce produce o

satisfacţie” (în sens larg); utilitatea trimite, astfel, la ideea de summum bonum ca bunăstare, plăcere, fericire, ideal dezinteresat.

148 Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, op.cit., pp.70-71.




277

Fundamentată în spaţiul britanic al sec. al XVIII-lea, doctrina utilitaristă are ca

reprezentanţi clasici pe: Jeremy Bentham (1748-1832), John Stuart Mill (1806-1873),

Henry Sidgwick (1838-1900).

În lucrarea An Introduction to the Principles of Morals and Legislation,

Bentham explică noţiunea de utilitate ca fiind “proprietatea oricărui obiect prin care se

tinde la a produce beneficiu, avantaj, plăcere, bine sau fericire, ori la a preveni durerea,r ăul, nefericirea”149; principiul utilităţ ii fiind acela al maximizării bunăstării celor mai

mulţi (dată fiind premisa justificării morale a acelei acţiuni ale cărei urmări trebuie să producă “cea mai mare fericire a celor mai mulţi”).

Identificînd în “plăcere” şi “durere” factori determinanţi ai comportamentului moral,

J.Bentham dezvoltă un utilitarism hedonist; defineşte “binele unic” drept “plăcere” – o

plăcere cantitativă; valoarea plăcerii sau durerii ţinînd de cîteva condiţii: intensitate,

durată, certitudine sau incertitudine, apropiere sau depărtare, fecunditate, puritate,

extensiune150. Concepţia sa este în termenii unei “aritmetici morale”, de maximizare a

plăcerii şi de minimizare a durerii, în joc intrînd “calculul fericirii” pe care fiecareindivid îl face (în temeiul recunoaşterii fericirii personale ca “unic scop real”), dar şi

Legiuitorul / judecătorul (în baza “principiului celei mai mari fericiri a celor mai mulţi,

ca unic scop universal dezirabil”).

Autorul manifestului doctrinei: Utilitarianism (1863), John Stuart Mill depăşeşte

cuantificarea benthamiană, apreciind diferenţierea şi calitativă între plăceri. Cultivînd

perspectiva eudemonistă a utilitarismului, Mill identifică “binele” cu “fericirea”.

Fundament al moralei – pentru aceia care acceptă atare poziţie –, “Utilitatea sauPrincipiul celei mai mari fericiri vizează acele acţiuni bune în măsura în care procur ă

fericire şi rele dacă procur ă nefericire”; prin fericire înţelegînd plăcere şi absenţadurerii, prin nefericire – durere şi privarea de plăcere151. Este avută în vedere fericirea

nu doar proprie agentului, ci “aceea a tuturor celor vizaţi. /…/ utilitarismul cere

[agentului] a fi impar ţial ca un spectator dezinteresat şi binevoitor” în privinţa fericirii

personale şi a fericirii celorlalţi152.

Asupra “celei mai mari fericiri a tuturor” (celor afectaţi, în circumstanţe date)

insistă şi Henry Sidgwick (în Methods of Ethics), integrînd semnificaţia principiului

general al bunăvoin ţ ei. Astfel conceput, principiul utilit ăţ ii pentru cei mai mul ţ i este

recunoscut de simţul comun ca regulă-ghid în caz de conflict, şi este operabil datorită

unor “evidenţe morale”: – ceea ce se consider ă bun pentru sine trebuie să fie astfel pentru oricine se găseşte în aceeaşi situaţie; – trebuie acordată aceeaşi importanţă

viitorului şi prezentului; – satisfacţia unei persoane este la fel de importantă ca şi

149 apud William K.Frankena, John T.Granrose (ed.), Introductory Readings in Ethics, Prentice-Hall, Inc., New Jersey, 1974, p.131.150 Idem, pp.135-136.151 John Stuart Mill, Utilitarianism, in Essential Works of John Stuart Mill, New York: Bantam, 1961,

p.194.152 Ibidem, p.204.



Carmen COZMA

278

satisfacţia alteia, oricare ar fi ea; – o fiinţă raţională trebuie, în genere, să urmărească

realizarea binelui153.

Asemenea contribuţii interesează prin faptul că încearcă a atrage atenţia asupra unui

aspect fundamental pentru eficienţa oricărei practici profesionale, evidenţiind

dimensiunea colectivă şi socială a utilit ăţ ii: de maximizare a satisfacţiei celui mai marenumăr de indivizi – lucru demn de luat în serios de către lucr ătorii sociali sensibili la

circumscrierea morală a activităţii specifice – tocmai în ideea creşterii performanţei în

cîmp profesional.

Cu deosebire, utilitarismul ac ţ ional ofer ă elemente orientative profesioniştilor

implicaţi în domeniul socio-uman, prin reliefarea punctului de vedere moral considerînd

tocmai starea de bine a celorlalţi. Conform principiului utilitarismului ac ţ ional , o

acţiune este moralmente corectă / bună pentru un agent dacă şi numai dacă va produce

mai mult bine decît r ău comparativ cu orice altă acţiune a sa. În efortul de a delibera

între ce ar trebui f ăcut şi ce nu ar trebui, raportîndu-ne la consecinţe în termeni de“bine” şi “r ău”, alături de utilitarismul acţional se mai disting două forme: utilitarismul

general – al cărui principiu enunţă că ceea ce este just / corect pentru o persoană trebuie

să fie asemenea pentru oricare alta, dacă nu există vreo diferenţă relevantă în natura sau

condiţiile lor – şi utilitarismul normativ – ce se axează pe reguli care trebuie justificate

de consecinţele acceptării sau conformării la ele; principiul pretinzînd că un act este

corect dacă şi numai dacă este în acord cu un set de reguli acceptate de fiecare într-o

societate, şi care ar duce la maximizarea valorii lui intrinseci.

Toate aceste tipuri de utilitarism – ce nu pot fi riguros delimitate (de-ar fi să

menţionăm doar exemplul lui J.St.Mill, căruia i se atribuie elemente definitorii atît

viziunii normative, cît şi celei acţionale) – se regăsesc în contemporaneitate; valoarea

etică a utilit ăţ ii înregistrînd un reviriment în cea de-a doua jumătate a sec. al XX-lea,

într-o manier ă diferită de cea a doctrinei clasice, prin preocuparea vădită, acum, pentru

dimensiunea individuală a alegerii, a deciziei. Autorii contemporani pun în corespon-

denţă utilitatea cu preferin ţ ele (ce ar reprezenta bunăstarea individului), într-un sens

specific: “aceste preferinţe nu trebuie să fie nici inconştiente, nici iraţionale, nici

contrare interesului nostru obiectiv, ci informate şi prudenţiale”154.

Dincolo de criticile aduse la adresa teoriei utilităţii – şi care se justifică dacă econsiderată o versiune radicală a acesteia –, apreciem că, modulată pe situaţii concrete,

valorificarea ei ofer ă certe oportunităţi întru optimizarea relaţiilor interpersonale şieficientizarea activităţii profesionale. A spori – iar nicidecum a diminua – starea-de- bine (a individului şi a comunităţii), ca imperativ implicit doctrinei utilitariste (în oricevariantă) merită întreaga preţuire. De asemenea, luarea în calcul şi a “binelul comun”, a“fericirii generale” – iar nu doar a bunăstării agentului individual, f ăr ă însă a o neglijanici pe aceasta; respectiv, deschiderea către ceilalţi, “cît mai mulţi”!, reprezintă o notă fundamentală, de moralizare în plan social, de întreţinere a simpatiei, încrederii,

153 apud William K.Frankena, John T.Granrose (ed.), op. cit., pp.173-174.154 cf. Catherine Audard, Utilitarismul, în vol. Filosofia morală britanică, Ed.cit., pp.201-202.




279

aprobării membrilor unei comunităţi – elemente pretinse de o bună derulare a serviciilorde rela ţ ii publice.

Echilibrarea “fericirii personale” a agentului cu “fericirea tuturor celor care aulegătur ă cu activitatea acestuia” are semnificative valenţe pentru înţelegerea a chiarinteresului pozitiv al vie ţ ii ce implică şi angajarea fiecăruia întru folosul comun, un gen

de solidarizare (nu doar de ocazie) pentru reuşită, împlinire, bunăstare; altfel spus,conlucrare, consens general, respect reciproc pentru un “bine” care vizează individul,dar şi totalitatea, experienţa demonstrînd că, în cele mai multe cazuri, “ceea ceconstituie un bun pentru toţi este, prin aceasta, un bun şi pentru fiecare în parte”155.

În legătur ă cu valoarea şi principiul etico-deontologic al utilit ăţ ii, se susţine oviziune morală centrată pe “relaţia intersubiectivă”, cu tensiunea de sine implicînd

permanent preocuparea pentru altul, cu “responsabilitatea fiecăruia faţă de celălalt”,luarea de conştiinţă, angajare, participare la un conţinut comun, înţelegere, depăşirea în-sinelui în “gratuitatea lui dincolo-de-sine-pentru-altul”, “iubire a celuilalt”, într-o “etică a întîlnirii, socialitate”, ca “grijă de a fi”, o “grijă purtată fiinţei-alteia-decît-sieşi”, precum propune, în timpul din urmă, Emmanuel Levinas156 – şi care ofer ă date de fondşi pentru etica profesională a lucr ătorului social.

5. Solidaritatea

Tot mai frecvent utilizat în spaţiul moral, atît ca valoare cît şi ca principiu,termenul de solidaritate – consacrat de ştiinţele juridice, dar preluat cu deosebire deetică – exprimă, în chip esenţial, nu atît o “datorie”, cît “fundamentul unei datorii”157.Ca “inseparabilitate a păr ţii de întreg”, dependenţa reciprocă a componentelor unuiansamblu evidentă în raportarea individului la societate, solidaritatea este un fapt uman,o valoare practică, comportînd “datorii” şi “responsabilităţi” (individuale şi colective).

Ideea solidarit ăţ ii s-a generalizat sub aspectul raporturilor de “comunitate” şi de“complementaritate”, definindu-se printr-o triplă condiţie; ea desemnează: “1.raporturi date ori concepute; 2.raporturi reciproce; 3.raporturi inseparabile de un sensşi de o valoare, aşadar raporturi de conştiinţă sau de fapte de conştiinţă, fiind ca atareun fapt special uman, care serveşte şi unei aprecieri morale, punînd şi problema celeimai perfecte solidarităţi (solidaritate ideală şi datorii ale solidarităţii)”158.

În sens larg, prin solidaritate – precum termenul a fost instituit de către AugusteComte, spre exemplu –, se înţelege “dependenţă reciprocă”, “participare la un organism

comun”. În contextul de faţă, ne interesează cu precădere accepţiunea etico-deontologică a acestei noţiuni, anume: fundament al “datoriei morale” de asistenţă întremembrii aceleiaşi comunităţi, în măsura în care ei se consider ă ca formînd un acelaşicorp. Ceea ce presupune: “comunitate de idei”, “sentiment de întrajutorare”, “coeziune”,“unitate de concepţii, de interese şi acţiune”; pe scurt, “a fi împreună”.

155 Vladimir Soloviov, op.cit., p.314.156 Emmanuel Levinas, Entre nous. Essais sur le penser-à-l'autre, Éditions Grasset et Fasquelle, 1991.157 cf. André Lalande, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, volume 2, Ed.cit., p.1006.158 Idem, p.1007.



Carmen COZMA

280

Valoare major ă în cîmp socio-profesional, solidaritatea funcţionează şi ca principiu ordonator al acestuia, susţinînd protejarea individului şi a grupului, grija plină

de consideraţie, înţelegere, bunăvoinţă; promovarea intereselor personale pe cît posibil

în acord cu interesele de grup şi cu interesul general, o continuă conciliere dinamică

între “privat” şi “public”; şi, astfel, activarea şanselor pentru un maximum de realizare

individuală, prin armonizarea “libertăţii individuale” cu “protecţia comunitar ă”, princorespondenţa “bine privat – bine public”, contribuind substanţial la progresul societăţii

pe linie de securitate şi demnitate.

În domeniul Asistenţei Sociale, solidaritatea capătă relevanţă ca “virtute” a actorilor

principali întru raţionalizarea cadrului de desf ăşurare a muncii, antrenînd “tempe-

ranţă”, “înţelepciune”, “civilitate”, “consens”, “toleranţă”, “respect”, “cooperare”,

“responsabilitate” pentru o ordine mai bună, “loialitate” reciprocă; o împărtăşire a

trebuinţelor şi aspiraţiilor, a credinţelor şi intereselor, a motivaţiilor şi dorinţelor, prin

desluşirea avantajelor practice ale comunicării într-o totalitate ce urmăreşte conser-

varea şi sporirea civilizaţiei.

Deloc întîmplătoare este, în literatura filosofică a contemporaneităţii, preocu-

parea manifestă a unui gînditor ca Richard Rorty, de exemplu, pentru termenul în

discuţie, ajungînd la a defini chiar “pragmatismul” ca “o filosofie a solidarităţii”.

Propriu-zis, de pe poziţia neopragmatismului holistic, gînditorul nord-american înte-

meiază conceptul solidarit ăţ ii pe ideea de “acord nefor ţat” şi “dezacord tolerant”, de

“interacţiune liber ă şi deschisă” între oameni foarte diferiţi159 – manier ă elocventă

pentru domeniul de aplicare: rela ţ ii publice. Unul dintre modurile în care oamenii caută

a conferi sens vieţii lor, ca participanţi într-o comunitate – istorică reală sau imaginar ă,

solidaritatea este acel “proces prin care ajungem să vedem alte fiinţe umane ca pe unuldintre noi, mai degrabă decît ca pe ei”160.

Nu mai puţin elocventă este viziunea solidarist-comunitariană cultivată de către

Alasdair MacIntyre în tentativa de a recupera problema “virtuţii” în societatea

pluralistă, concurenţială a prezentului; constituie nota particular ă a poziţiei gînditorului

nord-american de a evidenţia importanţa virtuţilor moral-civice funcţie de “practici” –forme de cooperare socială161.

În “civilizaţia haosului” (Ignacio Ramonet), în “cultura de carnaval” şi în “noua

dezordine mondială” (Zygmunt Bauman), caracteristice “societăţii cu riscuri” (Ulrich

Beck) a prezentului, solidaritatea se impune, de ar fi să o observăm şi numai în forma

unor ritualuri de empatie colectivă cu calamităţile colective ale altor oameni. În genere,această valoare-principiu, ce este şi “datorie” a fiecăruia dintre noi, pusă în act, sedovedeşte semnificativă în efortul comun de a institui o organizare socială favorabilă

securităţii, dur ării şi progresului.

159 Richard Rorty, Obiectivitate, relativism şi adevăr. Eseuri filosofice I, Ed.Univers, Bucureşti, 2000, pp.94; 104.160 Richard Rorty, Contingen ţă , ironie şi solidaritate, Ed.ALL, Bucureşti, 1998, p.29.161 cf.Alasdair MacIntyre, Tratat de morală. După virtute, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1998.




281

În forme specifice, în raport cu varietatea cazurilor cu care se confruntă

lucr ătorul social, solidaritatea se structurează în activitatea acestuia – ca profesionist

permanent solicitat întru conştiinţa solidarizării cu dreptul clienţilor de a beneficia de

asistenţă în vederea depăşirii unor probleme grave.Principiul solidarit ăţ ii umane susţine protejarea individului şi a grupului, a vieţii

personale în privinţa informaţiilor cu caracter privat. Într-un fel, în legătur ă cu“principiul decenţei şi al corectitudinii”, trimite la “dreptul” de protecţie a intimităţii

individului; în ultimă instanţă, “dreptul” la demnitate şi respect.

În genere, conceptul solidarit ăţ ii îşi găseşte operaţionalitate în sfera Asistenţei Sociale,

ca element de depăşire a ostilităţii, a conflictului; ca exigenţă de a trata în mod egal pe

toţi cei implicaţi – ipostază a Regulii de aur. “Principiul etic al solidarităţii îl obligă pe

actorul moral să trateze pe fiecare persoană întîlnită aşa cum el însuşi ar dori să fie

tratat de către ceilalţi, aceasta implicînd că respectul acordat altora reflectă respectul

de sine”162.

Conducîndu-se (şi) după atare viziune, agentul de relaţii publice va lucra la

asigurarea a chiar credibilităţii meseriei sale în spaţiul social.Solidaritatea funcţionează în interiorul grupului profesional, între membrii care

se reclamă de la un set comun de valori şi norme etico-juridice, contribuind substanţialla menţinerea prestigiului profesiunii.

În poziţiile în care se recunoaşte – ca: expert, animator, catalizator, mediator –,

lucr ătorul social stabileşte raporturile cu populaţia în forma apelului la participare, a

inser ţiei într-o reţea (de parteneriat) existentă, a integr ării iniţiativelor individuale163,

manifestîndu-se ca important factor de cristalizare şi dezvoltare a unei solidarit ăţ i

active. Prin “responsabilităţile” ce-i revin faţă de: client, angajat, instituţiile implicate,faţă de societate în general, el se impune ca agent de bază în instituirea spa ţ iului public

al solidarit ăţ ii.

Categoriile de dreptate, utilitate, libertate, responsabilitate, solidaritate, intim

conexe celei de datorie, dau seama de fundamentul moral al Asistenţei Sociale în

menirea de susţinere a efortului general de combatere a „r ăului moral” (individual şisocial – insecuritate, inechitate, discriminări, accidente, boli, violenţă, toxicomanii,

degradarea mediului înconjur ător) şi de promovare a factorilor care susţin dezvoltarea;

prin sensibilizarea vizînd „obţinerea adeziunii voluntare a fiecăruia”, antrenarea indivi-

zilor în „mişcarea care presupune binele fiecăruia, precum şi acela al colectivităţii”164

.

162 C.G.Christians, M.Fackler, K.B.Rotzoll, K.B.McKee, Etica mass-media. Studii de caz, Ed.Polirom,Iaşi, 2001, p.242.163 cf. Louis Fèvre, op.cit., p.94.164 Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Ed.Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2000, p.291.



Carmen COZMA

282

IV. Normativitatea morală în Asistenţa Socială

1. Principi i şi reguli etice generale

Filosofie practică, Etica şi Deontologia angajează (şi) o serie de principii care să

guverneze comportamentul actorilor sociali; conduita morală presupunînd acordul cu

acestea tocmai în baza relevan ţ ei şi caracterului rezonabil pe care îl demonstrează în

modelarea şi orientarea convingerilor, atitudinilor, acţiunilor individuale şi publice. Făr ă

de principii etice, existenţa omului ar fi sub pecetea nesiguranţei, anxietăţii, disper ării,

într-o lume „ataxică şi dezlînată, a conflictelor şi a sfîşierilor”165, condamnată în cele

din urmă la dispariţie.

Componenta normativă a moralei desemnează ceea ce „trebuie” / „ar trebui” să facă

(sau să nu facă) omul ca fiinţă autonomă, liber ă şi responsabilă. Standarde aplicate în

evaluarea morală – putînd lua forme diverse: „a avea datoria să…”, „a trebui să…”, „a

nu se cuveni să…”, „a fi moral acceptabil sau inacceptabil / a fi greşit din punct de

vedere moral să…” etc. –, principiile morale sînt generalizări în aprecierea unui tip de

comportament. Ele trebuie să probeze rezonabilitate, să se întemeieze pe motive

raţionale, de moderaţie, numai astfel asigurîndu-se justificarea imperativelor conţinute

şi care operează pe trei niveluri evaluative: ca ceea ce este: „cerut”, „moral”, respectiv,„imoral”.

Totodată, relaţionată chestiunii „alegerii morale”, exprimarea normativă cu-

noaşte, ca variante: obligaţia – „Fii corect!”, „Respectă-ţi angajamentele!”; interdicţia –

„Nu minţi!”, „Nu fura!”, „Nu omorî!”; permisiunea – „Poţi să-ţi urmăreşti propriile

scopuri – diferite de ale celorlalţi –, cu condiţia de a nu-i afecta negativ pe aceştia”,

„Poţi să eviţi îndeplinirea unei obligaţii, care ar avea mai mult consecinţe negative decît

pozitive”. Intervine armonizarea gîndirii etice cu modele raţionale, care trimit la

exigenţe precum: a urma vocea conştiinţei; a practica ceea ce propovăduieşti; a fi

consecvent în propriile credinţe şi convingeri; a face evaluări similare despre cazurisimilare; a nu acţiona într-un mod pe care-l vei regreta ulterior 166.

Omul se afirmă, aşadar, şi în calitate de creator raţional de reguli prin care îşi

impune, în chip deliberat, constrîngeri, tocmai pentru a-şi canaliza propriul compor-

tament în vederea realizării-de-sine, ca şi a asigur ării binelui comun, a progresului

social. „Nu poate exista, în general, societate f ăr ă reguli morale”; care nu sînt doar

165 Vladimir Jankélévitch, op.cit., p.94.166 cf.Harry J.Gensler, op.cit .




283

exigenţe legale sau chestiuni de convenţie socială, ci elemente „puternic internalizate

prin educaţie”, contribuind decisiv la crearea şi menţinerea unui climat favorabil

dezvoltării umane; normativitatea etică presupunînd acceptare raţională din partea

agentului moral: „conştiinţa unui principiu moral /…/ e conştiinţa a ceva ce trebuie

acceptat”167.

Cu deosebire, operaţionalizarea cu noţiunea „datoriei” înlesneşte înţelegereanormativităţii în spaţiul moral; respectiv, a ansamblului de principii, norme, reguli,

standarde care determină, orientează, reglementează viaţa morală. Şi aceasta, prin

deschiderea înţelegerii rostului normativităţii etice pentru calitatea vieţii, pentru

instituirea şi protejarea stării-de-bine, facilitînd recunoaşterea faptului că „sînt interdicţii

care eliberează, că există pe lumea aceasta porunci care dau sens, că sînt posibile

imperative care-i înnobilează pe oameni, şi, deloc la urmă că pot fi gîndite norme şi

reguli care limitînd, prin chiar această limitare, dezmărginesc subiectivitatea ome-

nească”168.

Circumscriind convenţii necesare acţiunilor sociale, sfera normativităţii eticeantrenează dezvoltarea capacităţii pentru judecata şi f ă ptuirea morală.

În normele morale îşi găseşte exprimare idealul moral; ele trebuie să realizeze

valorile pe care se întemeiază, prin disocierea „bine”-”r ău”, „drept”-”nedrept”, „corect”-

”greşit”, „folositor”-”vătămător”.

Normele morale contribuie la statornicirea unui acord de bază între agenţii morali cu

privire la ideile etice fundamentale, la relaţionarea acestora cu problemele existente

într-un anumit context, la ordonarea praxisului social. Caracterul de generalitate

implicat de preceptele morale se completează cu exigenţa adaptării la diversitatea

situaţiilor în care se găseşte omul. A acţiona în temeiul principiilor etice presupune unangajament deplin, de responsabilitate, mulat pe „concretul aici-şi-acum”169.

Raportarea la principii şi reguli morale nu trebuie să fie într-o manier ă rigidă –

ce ar duce la absurdităţi –, ci într-una dinamic-flexibilă; doar astfel productivă, de

adecvare la situaţii specifice ale vieţii (implicînd variabile de referinţă culturală, social-

istorică, individuală). Derivate din principii morale semnificative, regulile, pentru a-şi

atinge menirea – de a orienta opţiuni, decizii, acte –, nu trebuie scoase din context, ci

modelate funcţie de acesta; pretinzînd a se da prioritate celor mai rezonabile formulări

în cazuri particulare.

Normele sînt rod al negocierilor şi acordurilor liber consimţite la care indiviziiraţionali ajung în ideea armonizării scopurilor şi intereselor diverse, a statornicirii

înţelegerii, consensului social. Aplicarea normelor necesită concilierea între „indivi-

dual” şi „public”, adaptarea la situaţii concrete, fundamentarea pe valorile esenţiale ale

167 Bernard Williams, op.cit., ed.cit., pp.18, 20; 46.168 Vasile Morar, op.cit., p.6.169 cf.Gernot Böhme, Ethics in Context. The Art of Dealing with Serious Questions, Politz Press &Blackwell Publishers Ltd., Cambridge/Oxford/Malden, 2001.



Carmen COZMA

284

informării, onestităţii, participării şi reciprocităţii, ale libertăţii şi responsabilităţii, ale

respectului şi egalităţii, în ideea de a nu face r ău, de a nu prejudicia, de a nu agresa etc.

Se impun, aşadar, o serie de tr ăsături ale principiilor etice; între care, cele mai

importante privesc:

- universalitatea – desemnează faptul că sînt standarde generale aplicabile

tuturor subiecţilor indiferent de deosebirile dintre aceştia (de rasă, vîrstă, sex, educaţie, profesie etc.). Sînt unanim acceptate – sau, cel puţin, acceptate de către cei mai mulţi

oameni, pentru cea mai mare parte a comportamentului lor. Principiile etice prezintă

autoritate pentru fiecare. Universalitatea nu înseamnă „caracter absolut” – adică, a nu

permite excepţii. Principii morale, egal acceptabile, în anumite circumstanţe pot pro-

duce rezultate contradictorii. În consecinţă, uneori, este mai bine a încălca imperativele

enunţate, decît a le respecta strict. Un principiu moral poate fi aplicat în anumite

condiţii, iar în altele nu;

- impar ţ ialitatea – se refer ă la faptul de a trata interesele fiecăruia ca fiind egale,

la fel de importante. Intervine „punctul de vedere moral”, cu rol fundamental înevaluarea etică – angajînd aprecierea raţionamentului moral prin tr ăsăturile: obiecti-

vitate / nepărtinire, universalitate, reversibilitate şi prescriptivitate;

- calificarea – sau specificarea condiţiilor în care un comportament este apreciat

ca fiind „pozitiv” sau „negativ”, „corect” sau „greşit”, „acceptabil” sau „inacceptabil”.

Această tr ăsătur ă vizează instrumentalizarea principiilor etice în funcţie de context170.

Majoritatea exegeţilor consider ă ca cea mai importantă normă a vieţii umane

regula de aur . Aceasta exprimă cerinţa de a-i trata pe ceilalţi aşa cum dorim (sau

consimţim) să fim noi trataţi (în situaţii similare). Acest principiu rezumă, într-un fel,

întreaga moralitate. Este un principiu al reciprocităţii, angajînd raţiunea şi motivaţia

agentului moral.

Regula de aur apare în forma pozitivă, idealistă, de „a face bine celorlalţi” („Fă

celorlalţi ceea ce voieşti ca ei să-ţi facă ţie!”), ca şi în forma negativă, de „a nu

vătăma” („Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!”). De asemenea, poate fi exprimat din

perspectiva „datoriei” (de a te purta cu ceilalţi aşa cum ai vrea să se poarte ei cu tine),

ori a „dreptului” (de a fi tratat de ceilalţi numai în felul în care ei doresc a fi trataţi în

condiţii asemănătoare).

Relevanţa acestui principiu la nivel de societate transpare din faptul că

„drepturile sînt garantate atunci cînd fiecare persoană sau grup păzeşte pentru toţiceilalţi acele drepturi pe care şi le doreşte pentru sine”; în consecinţă, „o societate

dreaptă este aceea în care fiecare urmează regula de aur”.

O generalizare a regulii de aur este aşa-numita lege universală, care angajează

în plus grija pentru sine şi grija pentru viitor ; suportînd extinderea şi în spaţiul

raportării morale a omului faţă de mediul natural, faţă de fiinţele non-umane.

170 Emmett Barcalow, op.cit., pp.21-24.




285

Un loc important în arealul normativităţii etice revine principiului justei măsuri.

Înr ădăcinat în str ăvechiul precept delphic: „µηδεν αγαν„ / „Nimic prea mult”, este

îndemn şi imperativ la cumpătare, la situarea pe poziţia mijlocie, de evitare a căderii în

extreme.

Însemnătatea acestui principiu este evidenţiată, mai ales, în orizontul doctrinei

Mediei cultivate de către Aristotel. Justa medianitate, µεσοτης / mesótes definind, pentru Stagirit, însăşi virtutea – buna măsur ă, mediana-culme între două genuni (un

„prea mult” şi un „prea puţin”).

Ca valoare normativă, măsura lămureşte asupra semnificaţiei continuei experi-

mentări, de către fiinţa morală, a tendinţei către echilibrul optim, dincolo de tensiunea

polilor antagonişti de exces ori de lipsă; tendinţa de conciliere şi depăşire a stărilor

conflictuale, în genere a situaţiilor dilematice. Confruntîndu-se permanent cu „ceea ce

este” şi cu „ceea ce trebuie să fie”, omul află în principiul acesta un element-ghid de

perseverare în devenirea morală, în împlinirea pe calea excelenţei umane; în spaţiul etic,

măsura desemnînd „zona perfecţiunilor mijlocii”; ea „este în acelaşi timp mijlocie şisuverană (µετρον αριστον)171.

Cristalizat în filosofia morală modernă, principiul utilitarist sau „al celei mai

mari fericiri a celor mai mulţi” susţine necesitatea maximizării „binelui” şi a mini-

mizării „r ăului”. În formularea clasică dată de către John Stuart Mill, „vizează acele

acţiuni bune în măsura în care procur ă fericire şi rele dacă procur ă nefericire”; prin

fericire înţelegînd plăcere şi absenţa durerii, iar prin nefericire – durere şi privarea de

plăcere172.

Reactivat în concepţiile utilitariste contemporane – în variantă acţională, gene-

rală, normativă –, principiul utilitarist sintetizează necesitatea unor alegeri, decizii, acte

ale căror efecte pozitive, dezirabile, bune să prevaleze asupra celor negative,

indezirabile, rele. În funcţie de context, principiul acesta este instrumentat şi în sensul

de a acţiona astfel încît consecinţele să fie dacă nu ale celui mai mare „bine” cu putinţă,

măcar ale celui mai mic „r ău” cu putinţă; respectiv, în sensul alegerii a ceea ce dăunează

cel mai puţin.

Împlinirea „datoriei” – faţă de sine şi faţă de ceilalţi – constituie miezul princi-

piului deontologist . Conform acestuia, temeiurile ac ţ iunii morale sînt „relative-la-

agent”; corectitudinea depinde de subiectul uman / agentul, aşa cum se găseşte el în

lume, cu relaţiile pe care el le întreţine, şi care întemeiază multe dintre datoriile sale;

totodată, „responsabilitatea” specială pe care el o are pentru felul în care acţiunile sale îlinfluenţează dar îi afectează şi pe alţii.

Fundamentat în „imperativul categoric” al lui Immanuel Kant – propriu-zis,

imperativul moralităţii, poruncă a raţiunii, un principiu obiectiv, a priori, constrîngător

pentru voinţă –, principiul deontologist apare ca formulare a „legii morale universale”:

„acţionează ca şi cînd maxima acţiunii tale ar trebui să devină, prin voinţa ta, lege

171 Vladimir Jankélévitch, op.cit., p.36.172 John Stuart Mill, Utilitarianism, Ed.cit., p.194.



Carmen COZMA

286

universală a naturii” şi a „respectului faţă de persoane”: „acţionează astfel ca să

foloseşti umanitatea atît în persoana ta, cît şi în persoana oricui altuia totdeauna în

acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc”173. În esenţă, „imperativul

categoric” atrage atenţia asupra valorii respectului faţă de „libertatea” şi „demnitatea” la

care omul are a se ridica, în temeiul raţiunii şi bunei voinţe, dincolo de realitatea

empirico-fenomenală. Legea morală, „o lege a datoriei care porunceşte”, ca legesupremă a libertăţii, este „sfîntă”; asemeni umanit ăţ ii din om (ca „scop în sine”,

„subiectul legii morale”).

Dincolo de rigorismul kantian, principiul deontologist îşi găseşte aplicabilitate

întotdeauna cînd în prim plan sînt „datoriile” de onorat în viaţa cotidiană şi în cea

profesională, ca veritabil ghid – precum propune W.D.Ross, în forma „datoriilor prima

facie”: a fidelităţii, a reparaţiei morale, a gratitudinii, a binefacerii, a nevătămării, a

conformării la cerinţele dreptăţii, a autoperfecţionării174.

Pentru toţi aceia care îşi concep viaţa sub patronaj transcendent divin, principiile

şi normele morale decurg din comandamentul lui Dumnezeu. Astfel, în tradiţia iudeo-creştină, se impun „poruncile biblice” după care se conduc apar ţinătorii celor două mari

religii, subordonîndu-şi comportamentul instanţei divine.

În genere, Decalogul demonstrează puterea unui organon de via ţă; fireşte, prin

interpretarea actualizată a celor două table cu porunci: primele 4, vizînd relaţia omului

cu Dumnezeu; iar următoarele 6, relaţiile omului cu semenii. Decalogul accentuează

însemnătatea cultivării iubirii, a credin ţ ei şi încrederii, a sacralit ăţ ii vie ţ ii, a drept ăţ ii, a

cinstei, a respectului şi disciplinei, a adevărului; în esenţă, a alegerii şi urmării

„binelui”, a f ă ptuirii „binelui”, prin stîrpirea din r ădăcini a „păcatului” ca întinare a

sufletului şi trupului omului.

Interesant este faptul că, tocmai date fiind valorile general-umane pe care se bazează, nu de puţine ori, cele „zece porunci” sînt adaptate la standardele etice ale unor

profesiuni în mare vogă. Un exemplu, în acest sens, îl constituie şi cele „zece

recomandări de etică a computerului” formulate de Institutul de Etică a Informaticii

(Computer Ethics Institute), care interzic: „să utilizezi computerul pentru a face r ău

cuiva, să obstrucţionezi munca altora, să tragi cu coada ochiului în fişierele altcuiva, să

foloseşti computerul pentru a fura, să depui mărturie falsă în defavoarea cuiva prin

intermediul computerului, să plagiezi producţia intelectuală a unei alte persoane pe

această cale”175.

Renunţînd la a impune, în chip constrîngător, „datoria”, prin sublinierea a ceeace nu trebuie f ăcut, evitînd, aşadar, interdicţia (cel mai adesea, cu efecte contrarii faţă de

ceea ce se urmăreşte!) folosită în Vechiul Testament , textul neotestamentar valorizează

for ţa afirmativului, a îndemnului, sintetizînd în două „poruncile” / îndatoririle creşti-

nului, care devin: 1.”Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot

173 Immanuel Kant, Critica ra ţ iunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor, ed.cit., pp.231; 128.174 cf. W.D.Ross, op.cit., pp.21-22.175 apud Charles U.Larson, op.cit., p.70.




287

sufletul tău şi cu toată gîndirea ta”; şi 2.”Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”176.

Un principiu fundamental se conturează: principiul iubirii universale – de Dumnezeu şi

de oameni –, comandamentul moral în raport cu care toate celelalte norme sînt

subsidiare.

În spiritualitatea creştină, datoria-iubirea universală desemnează, deopotrivă,

„iubirea aproapelui”, ca şi „iubirea vr ă jmaşilor” – magistrală întruchipare a activării principiului r ăspunderii cu bine la r ău. În miezul profund, această spiritualitate este o

morală a iubirii – în funcţie de care pot fi desf ăşurate toate actele socotite valoroase

pentru om, pentru umanitate. În ultimă instanţă, „a iubi” înseamnă „a fi”; prin iubire se

dobîndeşte marea în ţ elepciune, suprema comuniune, adevărata libertate.

„V ălul ignoran ţ ei” este conceptul propus de către John Rawls, în termenii unei

etici a „dreptăţii” explicate prin „corectitudine”, „nepărtinire”. Dezvoltat în baza

accentuării importanţei contractului / acordului intersubiectiv, raţional consimţit, justifi-

cat public, drept principiu moral, ar permite înţelegerea şi alegerea dintr-o perspectivă

impar ţ ială, constitutivă chiar moralităţii.Principiul rawlsian exprimă cerinţa ca participanţii la un contract să se detaşeze

de poziţiile în care se află, să revină la „poziţia originar ă” (sau „iniţială”), prin suspen-

darea diferenţelor particulare legate de rasă, vîrstă, culoare, sex, clasă, avere, talente,

sănătate, educaţie, rol-statusuri sociale, fiind tratate în situaţie de egalitate imaginar ă.

Plasarea în spatele „vălului ignoranţei” ar îngădui celor implicaţi alegerea, luarea deci-

ziei şi acţiunea potrivită moralmente, o protecţie a celor mai slabi şi reducere a riscu-

rilor; în ultimă instanţă, o bază justă, a echităţii, „vălul ignoranţei” garantînd impar ţia-

litatea.

Potrivit lui Rawls, fiinţele raţionale care acţionează în propriul interes, în

„poziţia originar ă” în spatele „vălului ignoranţei” se pot pune de acord asupra a două principii privind libertatea fundamentală şi distribuirea bunurilor sociale; ele apar astfel

formulate: „Fiecare persoană are un drept egal la cea mai extinsă libertate compatibilă

cu o libertate similar ă a celorlalţi.” Şi: „Inegalităţile sociale şi economice să fie: a) în

beneficiul cel mai mare al celor mai puţin avantajaţi şi b) ataşate funcţiilor şi poziţiilor

deschise tuturor sub condiţia unei corecte egalităţi a şanselor”177.

În sfera normativităţii etice, distingem şi alte principii de bază, precum:

principiul contractualist – axat pe exigenţa acordului între indivizi de a-şi reglementa

comportamentul în cadrul interacţiunilor sociale, presupunînd norme la care aceştia

ader ă (explicit sau tacit), şi care pot fi justificate public; principiul vie ţ ii în armonie cunatura – dînd seama de corespondenţa „ethos-kosmos”, de necesitatea respectului faţă

de Legea Naturală – a urma natura mai degrabă, decît a merge împotriva ei! –, aşa cum

a fost formulat încă de către filosofii stoici, reactualizat în termenii eticii mediului,

acum, în plină afirmare (cu principiul respectului pentru natur ă susţinut, de pildă, de

176 Noul Testament cu Psalmii, Ed.Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 1983.177 John Rawls, A Theory of Justice, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1971, pp.60; 83.



Carmen COZMA

288

către Paul Taylor)178; principiul sim ţ ului practic (sau al bunului sim ţ ) – focalizînd

asupra cerinţei de a nu face r ău celorlalţi pentru beneficiul propriu, de a nu adopta

indiferenţa atunci cînd stă în puterile noastre a interveni în sens benefic, de a ajuta pe

cei la nevoie dacă avem posibilitatea ori dacă ajutorul respectiv nu antrenează un pericol

major pentru noi, iar uneori chiar de a sacrifica interesul de sine pentru a proteja

interesele celorlalţi.Principiilor şi regulilor devenite clasice, în spaţiul normativităţii etice li se

adaugă altele noi, configurate în baza îmbogăţirii continue a domeniilor experienţei

morale. Este cazul, de exemplu, al specificului normativ adus de etica discursului prin

aşa-numitul principiu fundamental de universalizare (U) – întemeiat ca regulă de

argumentare conducînd la consens între participanţi privind generalizarea normelor de

acţiune acceptabile. Este un principiu cu funcţionalitate dincolo de forme concret

particulare ale vieţii, în ideea garantării impar ţialităţii formării judecăţii morale;

principiu pentru care Jürgen Habermas propune următoarea formulare: „Orice normă

valabilă trebuie să satisfacă condiţia că urmările şi consecinţele secundare, ce rezultă anticipativ din respectarea ei universală pentru satisfacerea intereselor fiecărei persoane

individuale, pot fi acceptate f ăr ă constrîngere de to ţ i cei vizaţi”179.

2. Noţiunea de „ cod etic” sau „ cod deontologic”

Este tot mai evidentă, în cadrele dezvoltării actuale, însemnătatea unei etici a

praxis-ului pe domenii profesionale, angajînd în măsur ă sporită aspectele legate de

valoarea datoriei, de normativitate, de documente de reglementare.

Nevoia de practici etice este motivată de chiar dificultăţile cu care subiectul

uman se confruntă, nu de puţine ori luînd forma unor dileme ţinînd de polarităţile:

intern-extern, privat-public, de moment-în perspectivă, individ-grup, impuls-raţiona-

ment, necesităţi-posibilităţi, dorinţe, credinţe, interese, convingeri etc.

Aşezînd în orizontul înţelegerii importanţei con ştiin ţ ei datoriei şi ac ţ iunii din

datorie (cadru de funcţionare a regulii, a normei), sfera etico-deontologică poate fi

abordată din două unghiuri:

a) dinspre oferta unor principii generale, a unor reguli consacrate ca fundamen-

tale pentru viaţa morală, şi care conduc la judecăţi şi decizii (ca derivate). Astfel, teoria

se dezvoltă în baza unui comandament superior (de ordin laic sau religios) ori în baza

regulilor şi principiilor moralităţii ca repere; b) prin considerarea, propriu-zis, a praxis-ului cu situaţiile concrete, particulare;

deci, dinspre oferta cazuisticii, funcţie de care se pot extrage judecăţi, se iau decizii, de

felul: „Aceasta ar trebui să fac în situaţia X”. Estimarea este în raport cu exigenţa care

se articulează într-o anumită situaţie; „cazul” arată ceva ca fiind drept , bun, necesar ;

totodată, putînd fi generalizat.

178 a se vedea Carmen Cozma, Introducere în aretelogie. Mic tratat de etică, Ed.cit., pp.93-101.179 Jürgen Habermas, Con ştiin ţă morală şi ac ţ iune comunicativă, Ed.cit., p.116.




289

Dubla perspectivă va fi oferind cuprinderea adecvată a spectrului disciplinei

noastre – deopotrivă, în elementele specifice şi generale, la nivel de individ dar şi de

comunitate, sub incidenţa unui principiu de universalitate: „al devenirii umane”, ca

orientare a echilibrului de atins în privinţa a cel puţin 3 interogaţii de fond ale omului:

„Ce trebuie să fac?”, „Ce vreau să fac?”, „Cum pot să împlinesc mai bine ceea ce

trebuie şi ceea ce vreau să fac?”Reglementarea oricărei situaţii de muncă presupune formalizarea unui contract

social, ce angajează dimensiunea etică avînd ca scop: compromisul social; consensul

asupra valorilor; sănătatea şi securitatea muncii; asigurarea unei ordini în care agentul

să fie conştient că este dator binelui; convergenţa intereselor diferiţilor actori; acordul

dintre prescripţii legale, valori şi norme morale, dintre convingeri, dorinţe, necesităţi,

posibilităţi; susţinerea angajamentului, a responsabilităţii asumate.

Cu recurs la valoarea umană şi la principiul profesionalizării, vizînd

personalitatea în integralitatea datelor ei (şi) morale ce confer ă calitate actului muncii şi

relaţiilor interpersonale, liniile majore ale Eticii şi Deontologiei ţin de conformarea

comportamentului profesional la reguli şi principii morale – „principiul respectului

pentru om”, „principiul datoriei de a munci”, „principiul lucrului bine f ăcut”, „princi-

piul respectului pentru valoare şi pentru lege”. Le identificăm prin raportarea

axiologică, f ăr ă a ignora imperativul rentabilităţii, dar sub control moral; încît, acţiunea

să fie mereu una „în beneficiul” – şi nu „în detrimentul” – umanului. Astfel, se regăsesc

şi în elabor ările de principiu, orientative, în coduri.

Purtînd pecetea „juridicului” – prin înscrierea şi în cadrul dreptului securităţii

sociale –, normativitatea codurilor profesionale este una dominant morală, angajînd şi

criteriul exemplarităţii, a ceea ce merită a fi ales, urmat, f ă ptuit. Datoria – la modul

generic – interferează cu virtutea, ca maximă a înţelepciunii şi autocontrolului înrelaţiile interpersonale, a colabor ării, loialităţii, bunăvoinţei, respectului de sine şi

respectului reciproc, dreptăţii, utilităţii, solidarităţii, consensului, temperanţei.

Sub semnul integrit ăţ ii personale şi profesionale, imperativele morale generale

privesc: calitatea vieţii; apărarea drepturilor fundamentale ale omului, protecţia sănă-

tăţii, securităţii, bunăstării; satisfacerea nevoilor sociale; onestitate, încredere, corectitu-

dine, nondiscriminare, confidenţialitate, autodisciplină.

Pentru optima desf ăşurare şi chiar prosperitatea profesiilor, acestea necesită

coduri etice. Textele care le alcătuiesc au funcţia unui vademecum mizînd pe simţul

moral al profesioniştilor vizaţi; în consecinţă, dispun de consimţămîntul tacit sau

explicit al acestora.În limbajul curent, circulă mai multe sintagme pentru a desemna asemenea

documente: „cod etic” sau „cod deontologic”; „cod de comportament al onoarei sau de

conduită”; „cod de practică etică”; „chartă a unei profesii”; „chartă de acţiune”; sau

„declaraţie de principii”; sau, efectiv, „reguli de conduită”.

Specialiştii apelează la noţiunea de “cod” pentru a desemna instrumentul cu

ajutorul căruia, în limbaj simbolic (numeral-literal), se organizează principalele preve-

deri ţinînd de practicarea diferitelor profesiuni.



Carmen COZMA

290

Termenul cod (derivat din lat. codex = culegere – de precepte, reguli, prescripţii)desemnează un cadru de formalizare a unor reguli consensuale între parteneri, privindmodul de a acţiona într-un acelaşi spaţiu social – de exemplu, în interiorul unei profesiuni comune.

Prin cod etic sau cod de deontologie se înţelege “ansamblul preceptelor care conduc

conduita persoanelor apar ţinînd unor profesiuni organizate”180. Codul etic desf ăşoar ă standarde morale generale, principii şi norme, valori, ce modelează luarea deciziilor

privind cea mai adecvată acţiune. Este un cadru teoretic de referinţă pentru edificareaasupra drepturilor şi datoriilor recunoscute pe grupe de profesiuni sau ocupaţii, carese elaborează în acord cu legislaţia şi reglementările aplicate acestora, şi care trebuiesă prezinte caracter sintetic şi mai ales elasticitate pentru a permite modificări şicompletări determinate de evoluţia ulterioar ă, f ăr ă ca prin aceasta să-şi alterezeconţinutul de fond.

Furnizînd un model de comportament, codul etic reprezintă un contract moralîntre beneficiari şi organizaţii, între membrii unei organizaţii – a cărei coeziune omenţine –, prin angajarea “adeziunii” şi “devotamentului” agenţilor, a “încrederii” şi“responsabilităţii”; este un mijloc de orientare a deciziilor şi acţiunilor profesioniştilorvizaţi în relaţia lor cu clienţii. Prin oferta unui ideal, enunţînd valori şi principii unanimrecunoscute, “codul dă fiecăruia un sentiment de securitate, de for ţă colectivă”;menţinerea unor astfel de reglementări fiind “în scopul de a proteja interesul public” –considerat de către tot mai mulţi exegeţi ca “principiu de drept al comunicării”181.

Născut din necesitatea unor reglementări de natur ă asociativă şi de autocontrol, caîndreptar axiologic-normativ, codul este şi un factor de evaluare a competen ţ ei morale a practicienilor într-un domeniu profesional – cu influenţă asupra evoluţiei de ansamblu a

societăţii. Standardele de comportament etic general acceptate au menirea de a asiguraobiectivitate şi acurateţe, context demn de încredere, prin stabilirea unor linii reciproce decomunicare profesională, trebuind să satisfacă nevoile celor care le urmează.

În orice cod etic, standardele comune prescriu aderarea la valorile vieţii şi ale creaţiei,respectul de sine şi faţă de semeni, devotamentul, disciplina, bunăstarea, dreptateasocială, securitatea, onestitatea, bunăvoinţa, egalitatea şanselor, competiţia loială,consensul asupra criteriilor în luarea deciziilor, protecţia vieţii şi a mediului etc.Acestea sînt completate cu principii referitoare la: libertatea şi demnitatea persoanei,legitimarea intereselor, transparenţa informaţiilor (dar, f ăr ă a leza persoana, f ăr ă a

provoca degradarea sau vătămarea condiţiei acesteia, respectînd dreptul la viaţa privată şi la propria imagine), concomitent cu grija în manevrarea informaţiilor, confiden-ţialitate, informare şi consimţămînt etc., de adaptat la circumstanţele sociale concretdeterminate.

180 J.P.Buffelan, Etude de déontologie comparée dans les professions organisées en ordres, în Revue Lasemaine juridique, nr.20, 1994.181 Claude-Jean Bertrand, op.cit., pp.67; 173.




291

Adresîndu-se capacităţii umane de judecată autonomă, codul conţine reguli

etice-legale susţinute social, care îngăduie – în fapt, pretind – maleabilitate în punerea

lor în practică funcţie de context; numai astfel probînd rolul de a oferi standarde de

comportare “bune pentru individ” şi “bune pentru societate”. Tonalitatea în care sînt

elaborate codurile etice este elocventă pentru interferarea moralei cu dreptul în regle-

mentarea socială de conferire a unui spor de autoritate profesiilor. Se intervine cu ologică juridică în calitate de principiu de organizare, de reglementare, de echilibru în

spaţiul social, în procesul “moralizării” acţiunii publice, în termenii unei noi etici a

responsabilit ăţ ii: o responsabilitate individuală pentru acte comune, principiul că pătînd

substanţă şi ca ceva impus, dar şi ca ceva dorit, “ca fiind conform cu dezvoltarea

fiecăruia”182.

Cu sintagma cod etic, în joc este tendinţa grupurilor profesionale de a asigura o

competenţă profesională, prin impunerea anumitor responsabilităţi şi obligaţii

membrilor lor, ca şi de a asigura încredere în aceştia din partea publicului. Un cod etic

este întemeiat pe principii fundamentale vizînd asigurarea “stării-de-bine” a beneficiarului.

Corelată noţiunii de cod , etica şi deontologia reliefează aspectul “serviciu” al

funcţiilor profesionale, iar nu dimensiunea lor comercială. Cuprinzînd reguli statutare –

ce comportă şi proceduri judiciare de interpretare a cazurilor –, codul are şi o funcţie de

sancţionare; dar, prioritar ă este funcţia de a satisface “dorinţa estimării de sine şi a

recunoaşterii sociale în baza adeziunii la un ideal fondat din punct de vedere moral”183.

Ansamblu de competenţe practice, pe bază de cunoaştere, îndemînare, experienţă, un

set de îndatoriri stabilite pe criterii valorice, avînd funcţia de a reglementa activitatea

socio-profesională, codul etic (sau de deontologie, sau profesional) reprezintă uninstrument de analiză, evaluare, control în raport cu moralitatea ce trebuie activată în

diferitele tipuri de relaţionare socială, angajînd: concurenţă, dar şi cooperare;

individualism, dar şi întrajutorare; conflict şi consens; coerciţie şi liber arbitru.

În termenii deontologiei, interesează, dar, o serie de criterii pentru acţiunea

colectivă; respectiv, o codificare convenţională a unor valori şi norme prin care se

urmăreşte crearea unui cadru stabil şi aplicabilitate durabilă acestora.

Legalitatea interacţionează cu moralitatea. Dincolo de diferenţele dintre “adevă-

rul juridic” şi “adevărul moral”, dintre legea formal-juridică şi virtutea etică a dreptăţii,

există elemente comune între cele două compartimente sociale, nuanţate de chiar spec-trul deontologiei. În genere, trebuie remarcat faptul că deontologia se găseşte între

morală şi drept , între opinia publică şi legea juridică scrisă. Într-un fel, ea premerge

dreptului, prin codurile de profil.

182 Gilles Lipovetsky, op.cit., p.308.183 Encyclopédie Philosophique Universalle, II.Les Notions Philosophiques, Dictionnaire, tome 1, ed.cit.,

p.877.



Carmen COZMA

292

Codul etic este un text reglementar, în acord cu legea, cu rost în procesul de

instituţionalizare a diverselor practici, în cadrul unei etici publice, conţinînd un

ansamblu de drepturi şi datorii pe care fiecare angajat le are în raport cu patronatul, cu

beneficiarii, cu partenerii, cu concurenţii, cu puterile publice.

Componentă a deontologiei, codul reprezintă un mijloc eficient de îmbunătăţirea comportamentului etic din orice domeniu de activitate; înlesneşte şi o estimare a

progresului şi transformării mijlocului în cale pentru om, pe bază de: măsurare,

reperare, situare, organizare a valorilor , legitimînd cerinţe, interdicţii ori permisivităţi,

sancţiuni ori laude. Prin atare instrument, deontologia “susţine moralitatea unei profesii

şi protejează societatea de manifestări nepotrivite şi nedorite ale membrilor săi în

situaţii concrete”184.

Codul poartă pecetea legifer ării, prin care se pune în oper ă “o exigenţă morală

comună şi minimală”; riscul ei fiind fie de a subestima această exigenţă consensuală şi

de a se lovi de tradiţii etice, fie de a supraestima “necesităţile practice ale administr ării

şi a se însoţi cu o birocraţie a eticii”185. De unde, nevoia maleabilităţii în interpretarea

codurilor, dar printr-o întemeiere în cunoaştere şi înţelegere, în asimilarea şi practicarea

unei veritabile culturi morale, cu raportare la regula “justei măsuri”, a evitării r ăului / a

vătămării / a nocivului; respectiv, însuşirea principiului responsabilităţii unei opţiuni,

unei decizii, unui act, care să fie în favoarea, iar nu în detrimentul, spre folosul, iar nu

spre paguba subiecţilor implicaţi. Factor conducător trebuie să fie: respectul persoanei

şi al demnit ăţ ii sale – imperativul categoric / principiul kantian, care se impune tuturor.

Codurile de etică profesional ă se prezintă ca expresie a consensului exigenţelor, ca

reglementare a poziţiilor etice definitorii pentru ceea ce este permis sau nu. În anumitecazuri, nota juridică este mai evidentă. Spre exemplu, în bioetică, în privinţa utilizării

organelor şi produselor corpului uman, a traficului de organe, a procreaţiei ori a mor ţii

asistate medical.

În ansamblu, importanţă prezintă prevederile codului profesional în valoarea lor

practică, de a contribui la realizarea dezideratelor umanităţii de: securitate, echitate,

respect, libertate, demnitate.

Împletire de drepturi şi datorii, într-un cadru moral sub semnul idealului, dar

dispunînd şi de for ţa protecţiei legale angajate, codul profesional prezintă relevanţă

pentru chiar înţelegerea valorilor eticii: “datoria” şi “dreptatea”, în interdependenţă firească, de reciprocă lucrare în viaţa personală şi publică – în esenţă, raportate la

conţinutul unor principii etice menite a înlesni transformarea unor aspiraţii (deopotrivă,

necesităţi şi aşteptări minimale pentru umanitate) în realităţi, încurajatoare pentru

evoluţia pozitivă a individului şi a societăţii.

184 Gabriel Gosselin, op.cit., pp. 29-30.185 Idem, p.178.




293

3. Codul etic al Asistenţei Sociale

Ca în orice profesie, şi în cazul Asistenţei Sociale, normele cuprinse într-un cod

etic sau deontologic au menirea de a servi la:

– orientarea subiecţilor angajaţi; – realizarea unui ghid de evaluare;

– îndrumarea activităţii;

– constituirea unui stimul pentru ridicarea nivelului profesional186, împletind

responsabilităţi şi practici profesionale, care se configurează în competenţe specifice

determinate de asigurarea autonomiei şi demnit ăţ ii profesionale.

Codul de etică profesională sau codul deontologic al Asisten ţ ei Sociale se înf ăţişează

ca un set comun de valori pe care se bazează munca profesională şi ştiinţifică, de

principii generale şi reguli care să acopere cele mai multe situaţii / cazuri posibile.Este vorba de un set axiologic-normativ dinamic, aplicabil cazuisticii de fapt; un set de

standarde etice, dispunînd de o necesar ă flexibilitate în faţa înnoirilor, completărilor,

modificărilor etc., f ăr ă însă a se viola semnificaţia de fond.

Considerate în unitatea lor, principiile generale articulează o serie de repere

comune, pentru o conduită profesională morală cît mai eficientă, de dezvoltare a

potenţialului uman, în lumina idealului împlinirii de sine, afirmării intereselor legitime,

progresului individual şi social, precum:

- colaborare, colegialitate, respect şi exigenţă reciprocă, în interesul benefi-

ciarilor / clienţilor;- extragerea maximei utilităţi, în beneficiul tuturor / al cît mai multora, din

pregătirea şi experienţa profesională, într-o practică sănătoasă în scopul atingerii celor

mai înalte performanţe;

- susţinerea intereselor clienţilor;

- respingerea oricărei forme de discriminare, asigurarea impar ţialităţii;

- devotament şi spirit de dreptate;

- seriozitate, corectitudine, onorare a angajamentelor;

- neutralitate axiologică / obiectivitate;

- respectul confidenţialităţii informaţiilor şi folosirea responsabilă a acestora;- sensibilitate la conflictele de interese şi capacitate de conciliere, în funcţie de:

context, motivaţii, consecinţe ale unei decizii / acţiuni etc.;

- acordare a asistenţei adecvate pentru a contribui la asigurarea unui climat de

evitare sau cel puţin de minimizare a r ăului;

186 cf. Justin Schlegel, L’évaluation dans les codes de déontologie, în Revue Française de Pédagogie,nr.106, 1994.



Carmen COZMA

294

- respect faţă de individualitatea clientului, faţă de autonomia / libertatea sa ca

fiinţă unică, respect faţă de persoana umană privită ca valoarea supremă;

- buna credinţă şi bunăvoinţă;

- slujirea adevărului, a binelui, a interesului nu doar personal, ci şi general;

- respectarea regulii de drept;

- simţul responsabilităţilor;- recunoaşterea valorii semenului;

- promovarea stimei de sine şi faţă de celălalt;

- solicitudine în reţeaua relaţională, comunicaţională;

- protejarea opiniilor şi libertăţilor celorlalţi;

- prudenţă în utilizarea resurselor naturale şi respect pentru mediu.

Atingerea unei calităţi superioare a muncii, realizarea datoriei performanţei şi a

excelenţei constituie motivaţia de ansamblu. Sub semnul, mereu, al responsabilit ăţ ii,

îndeobşte trebuie avute în vedere, ca „principii”: respectarea libertăţii morale şi a

legalităţii.Formularea exigenţelor nu trebuie să aducă atingere demnităţii şi libertăţii

persoanelor; totodată, valorile promovate să fie accesibile unor oameni concreţi, în stare

a satisface anumite imperative cerute de buna desf ăşurare a activităţii lor.

Este necesar ă adecvarea normelor enunţate atît la „creşterea eficienţei profe-

sionale” (un criteriu major în societatea contemporană), cît şi la „respectul faţă de om în

libertatea sa individuală”. În consecinţă, regulile capătă formulări care să evite

contradicţia – sesizată de către Paul Ricoeur – declanşată de abordarea responsabilităţii

„concomitent ca o componentă a eficacităţii şi ca r ăspuns la cererea de autonomie a

indivizilor înşişi”187; respectiv, contradicţia dintre scopul maximizării productivităţii şi

dezvoltarea personală a subiecţilor – aceştia putînd să adere la imperativele profesiuniif ăr ă a li se ştirbi autonomia, în ultimă instanţă demnitatea la care au dreptul.

Satisfacerea imperativului eficien ţ ei în respectul vie ţ ii (în genere), al umanului (în

special), în lumea contemporană, justifică din plin nevoia elabor ării, adoptării şi

aplicării unor coduri de etică profesională; aceasta, prin valorificarea unui imens

potenţial cognitiv şi de multiplă experienţă, ce poate fi lesne selectat, structurat,

esenţializat şi vehiculat prin tehnologiile informatice.

De altfel, în ultimele decenii se înregistrează o revigorare a preocupărilor în

această direcţie. Ce se observă? Pe de o parte, problemele etice şi deontologiceangajează specialişti din diverse domenii şi lucrul în echipă. Pe de altă parte, numeroase

fiind dificultăţile în elaborarea de reguli deontologice comune profesiunilor sociale,

pentru depăşirea lor se cer îndeplinite anumite condi ţ ii – ca cele semnalate de către

Xavier Dupont pentru chiar domeniul Asistenţei Sociale:

– participarea profesioniştilor înşişi în toate formele lor de reprezentare;

– formalizarea regulilor pornindu-se de la un soclu de valori comune;

187 Paul Ricoeur, Postface au Temps de la responsabilité , în Lectures 1, Paris, Le Seuil, 1991, p.184.




295

– valorizarea în formaţii iniţiale şi continue a conţinuturilor juridice şi etice;

– ameliorarea condiţiilor de exercitare a asistenţei sociale, care permit profesio-

niştilor să acţioneze cu discernămînt, beneficiind de suportul tehnic de care au nevoie;

– clarificarea repartiţiei responsabilităţilor tuturor participanţilor 188.

În cele ce urmează, expunem Codul Etic Interna ţ ional al lucr ătorilor sociali – ce

a fost adoptat şi de Asociaţia Română pentru Promovarea Asistenţei Sociale (în cadrul

Conferinţei din 1997). Dar, înainte, luînd seama la un spaţiu cu tradiţie în acest

domeniu, aducem în atenţie Codul etic elaborat de British Association of Social

Workers, care cuprinde 12 principii practice, fundamentale, ale Asistenţei Sociale, şi

anume:

1. Cunoaşterea, îndemînarea şi experienţa să fie folosite în modul cel mai util în

beneficiul întregii comunităţi şi al tuturor indivizilor.

2. Respect pentru clienţi ca individualităţi şi apărarea demnităţii şi drepturilor lor.

3. Respingerea oricărei discriminări pe motive vizînd originea, rasa, statusul,

sexul, orientarea sexuală, vîrsta, eventuala invaliditate (sau handicap fizic),credinţă ori „contribuţie socială”.

4. Autonomia clienţilor şi participarea lor la stabilirea deciziilor şi „organizarea

serviciilor”.

5. Susţinerea intereselor clienţilor chiar atunci cînd sîntem incapabili să-i ajutăm şi

oriunde „auto-protecţia este necesar ă”.

6. Responsabilitatea profesională are prioritate faţă de interesele personale.

7. Responsabilitatea pentru standardele naţionale şi internaţionale ale „serviciului

social” şi pentru „educaţia şi instrucţia permanentă” (mai exact: auto-educaţie şi

auto-instrucţie continuă).8. Colaborarea cu „ceilalţi” în interesul clienţilor.

9. Claritate publică indiferent dacă este vorba de „capacitatea personală” sau

„organizaţională”.

10. Promovarea de servicii diverse potrivit diversităţii culturale şi etnice.

11. Confidenţialitatea informaţiei şi divulgarea acesteia numai pe bază de

consimţămînt sau în mod excepţional, „ca dovadă a unui pericol serios”.

12. Urmărirea condiţiilor de muncă (ale asistenţilor sociali) care fac posibilă „res-

pectarea acestor obligaţii-principii”189.

Asemenea valori şi principii se găsesc şi în Declara ţ ia Interna ţ ională asuprastandardelor etice ale Asisten ţ ei Sociale adoptată de Întrunirea Generală a Federaţiei

Internaţionale a Asistenţilor Sociali (FIAS), de la Colombo, Sri Lanka, 6-8 iunie 1994.

Bazîndu-se pe Codul Etic Interna ţ ional al Asistentului Social Profesionist (pus

în discuţie şi recunoscut de FIAS încă din anul 1976), documentul amintit mai înainte

insistă asupra promovării valorilor şi principiilor generale ale comportamentului etic în

188 Xavier Dupont, Déontologie et travail social, în Revue „Echanges santé – social”, nr.70, 1993, p.44.189 apud Vasile Miftode, Teorie şi metod ă în asisten ţ a socială. – Elemente introductive –, ed.cit., p.224.



Carmen COZMA

296

orizontul unei filosofii umanitare, în scopul asigur ării contribuţiei Asistenţei Sociale la

dezvoltarea resurselor conform nevoilor şi aspiraţiilor unui individ, grup sau naţiune,

pentru atingerea împlinirii de sine, pentru obţinerea dreptăţii sociale, pentru îmbunătă-

ţirea vieţii în societate. Elaborată în vederea creşterii eficacităţii Asistenţei Sociale, ca

fundament etic al acesteia, Declara ţ ia Interna ţ ională a FIAS solicită membrilor ei

adeziunea la următoarele principii:

„Fiecare fiinţă umană are o valoare unică, ceea ce justifică respectul moral faţă de ea.

Fiecare individ are dreptul la propria realizare în măsura în care nu încalcă acelaşi drept

al celorlalţi şi fiecare are obligaţia să contribuie la bunăstarea societăţii.

Orice societate, indiferent de forma sa, trebuie să asigure maximum de beneficii pentru

toţi membrii societăţii.

Asistenţii sociali trebuie să fie devotaţi principiilor de dreptate socială.

Asistenţii sociali au responsabilitatea de a pune în slujba clien ţilor cunoştinţele şi

abilităţile lor pentru a contribui la ajutorarea indivizilor, grupurilor, comunităţilor şi

societăţii. Totodată, ei trebuie să se implice în soluţionarea conflictelor personal-sociale

şi a consecinţelor lor.Asistenţii sociali trebuie să asigure cea mai bună asistare posibilă oricui le solicită

ajutorul sau sfatul, f ăr ă discriminări nedrepte bazate pe sex, vîrstă, deficienţă, culoarea

pielii, clasă socială, rasă, religie, limbă, orientare politică sau sexuală.

Asistenţii sociali respectă drepturile de bază ale omului, fie ei indivizi sau grupuri, aşa

cum sînt formulate în Declara ţ ia Universală a Drepturilor Omului şi în alte convenţii

internaţionale ce au derivat din ea.

Asistenţii sociali trebuie să ia în considerare principiile de intimitate, confidenţialitate şi

folosire responsabilă a informaţiei în munca lor profesională. Asistenţii sociali vor

respecta confidenţialitatea dacă ea este justificată, chiar dacă legislaţia ţării lor nu este

în acord cu această cerinţă.Asistenţii sociali trebuie să lucreze în deplină colaborare cu clienţii lor pentru interesul

acestora şi să ia în considerare şi interesul altor persoane implicate. Clienţii sînt

încurajaţi să se implice cît de mult posibil, dar trebuie să fie informaţi asupra riscurilor

şi beneficiilor ce pot rezulta din măsurile propuse.

Asistenţii sociali trebuie să aştepte în general de la clienţii lor o colaborare responsabilă

pentru a decide măsurile legate de viaţa lor. Constrîngerea, care poate fi necesar ă în

unele cazuri pentru soluţionarea problemelor unei păr ţi în dauna altei păr ţi implicate,

trebuie să fie precedată de o evaluare explicită şi atentă a revendicărilor fiecărei păr ţi

aflate în conflict.

Asistenţa socială este în dezacord cu sprijinul direct sau indirect acordat indivizilor,grupurilor, for ţelor politice sau structurilor guvernamentale care opresează fiinţe umane

prin terorism, tortur ă sau alte mijloace brutale.

Asistenţii sociali iau decizii justificate etic şi le respectă, luînd în considerare Declara ţ ia

Interna ţ ională şi Standardele Etice Interna ţ ionale pentru Asisten ţ ii Sociali adoptate de

către asociaţiile lor profesionale naţionale”190.

190 Encyclopedia of Social Work , Washington D.C.: NASW 1995, pp.2661-2664.




297

BIBLIOGRAFIE

Aristotel, Etica Nicomahică, Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988.Benoit, Jacques, Graine d”éthique, Presses de la Renaissance, Paris, 2000.

Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European,Iaşi, 2000.Bond, E.J., Ethics and Human Well-Being. An Introduction to Moral Philosophy,

Blackwell Publishers Ltd., Oxford, 1996.Bourdieu, Pierre, Raisons pratiques. Sur la théorie de l”action, Éditions du Seuil, Paris,

1995.Cozma, Carmen, Introducere în aretelogie. Mic tratat de etică, Ed.Universităţii

„Al.I.Cuza”, Iaşi, 2001; ed. a 2-a, 2004.Farrugia, Francis, Archéologie du pacte social. Des fondements éthiques et sociopoli-

tiques de la société moderne, Éditions L”Harmattan, Paris, 1994.Fèvre, Louis, Le travail social. Théories et pratiques, Les Éditions de la Chronique

Sociale, 1993.

Gosselin, Gabriel, Une éthique des sciences sociales. La limite et l”urgence, ÉditionsL”Harmattan, Paris, 1992.Habermas, Jürgen, De l”éthique de la discussion, Les Éditions du Cerf, Paris, 1992.Habermas, Jürgen, Morale et communication, Éditions du Cerf, Paris, 1986.Jonas, Hans, Le principe Responsabilité , Éditions du Cerf, Paris,1993.Kant, Immanuel, Tratat de pedagogie. Religia în limitele ra ţ iunii, Ed.”Agora” S.R.L.,

Iaşi, 1992.Kant, Immanuel, Critica ra ţ iunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor , Ed.IRI,

Bucureşti, 1995.Larson, Charles U., Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Ed.Polirom, 2003.Lipovetsky, Gilles, Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice,

Ed.Babel, Bucureşti, 1996.

Lupasco, Stéphane, L”homme et ses trois éthiques, avec la collaboration de Solange deMailly-Nesle et Basarab Nicolescu, Éditions du Rocher, Jean-Paul Bertrandéditeur, Monaco, 1986.

MacIntyre, Alasdair, Tratat de morală. După virtute, Humanitas, Bucureşti, 1998.Miftode, Vasile, Teorie şi Metod ă în Asisten ţ a Socială. Elemente introductive,

Ed.Fundaţiei „Axis”, Iaşi, 1994.Miftode, Vasile (coord.), Dimensiuni ale Asisten ţ ei Sociale. Forme şi strategii de

protec ţ ie a grupurilor defavorizate, Ed.Eidos, Botoşani, 1995.Mill, John Stuart, Despre libertate, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994.Miroiu, Adrian (ed.), Teorii ale drept ăţ ii sociale, Ed.Alternative, 1996.Miroiu, Mihaela. Blebea Nicolae, Gabriela, Introducere în etica profesională, Ed.Trei,

2001.Monchablon, Alain, Cartea cet ăţ eanului, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1991.Morar, Vasile, Moralit ăţ i elementare, Ed.Paideia, Bucureşti, 2001.Rawls, John, A Theory of Justice, Cambridge, Massachussets, Harvard University Press,

1971.R ăşcanu, Ruxandra, Psihologie medicală şi Asisten ţă Socială, Societatea Ştiinţă &

Tehnică, Bucureşti, 1997.Williams, Bernard, Introducere în etică. Moralitatea, Ed.Alternative, Bucureşti, 1993.



I. Omniprezenţa organizaţiilor

II. Aspecte teoretice şi metodologice

III. Metafore ale organizaţiei: orient

ăriş

i curente însociopsihologia organizaţiilor

IV. Organizaţia postmodernă

V. Managementul organizaţiilor. Managementulcalităţii totale

VI. Aspecte şi dimensiuni sociopsihologiceale organizaţiei de asistenţă socială

PSIHOSOCIOLOGIAORGANIZAŢIILOR

Prof . dr . Doina BALAHUR



Psihos ociologia organizaţ iilor

301

guvernare globală

I. Omniprezenţa organizaţiilor

I.1. Lumea multicentrică şi reţelele organizaţionale

Raportul Issues in Global Governance1 elaborat în 1995 de Comisia Naţiunilor

Unite pentru Guvernare Globală (United Nations Global Governance Comission),

observa faptul că a devenit un loc comun creşterea explozivă a populaţiei in ultima

jumătate de secol. Populatia globului se cifrează la ora actuală la peste 6 miliarde de

locuitori şi se estimează că in 2025 va ajunge la 8 miliarde.

Mai puţin observată şi analizată este o explozie asemănătoare, respectiv aceea a

mecanismelor prin care oamenii î şi concertează ac ţ iunile spre a face fa ţă provocărilor

vie ţ ii cotidiene. Oamenii reclamă din ce în ce mai multe organizaţii spre a-şi satisface

nevoile şi dorinţele.

Într-adevăr – remarcă acelaşi raport – deoarece nevoile şi dorinţele oamenilor sunt

satisf ăcute mult mai eficient prin intermediul acţiunii organizate, s-a înregistrat o

adevărată explozie organizaţională care trebuie văzută şi ca o consecinţă a creşterii

populaţiei.

Proliferarea organizaţiilor trebuie corelată şi cu dinamica tehnologiilor care a

contribuit la reducerea distanţele economice, politice, sociale şi geografice, la creşterea

complexitatii si interdependenţelor in societatea contemporană.

Organizaţiile sunt astăzi prezente la toate nivelurile activităţii umane, incepând

cu grupurile si comunităţile locale continuând cu reţelele organizaţionale regionale,

statele naţionale si comunitatea internaţională. Societaea contemporană este marcată

deci nu numai de creşterea populaţiei dar şi de densitatea re ţ elelor

organiza ţ ionale, de dificultătile generate de aceste doua procese,

fenomen caracterizat de sociologi prin sintagma “guvernare globală”.

Organizaţiile reprezintă, după unii autori, tr ăsătura caracteristică, dominantă asocietăţii moderne. Deşi au fost prezente şi în civilizaţiile mai vechi, numai în

societăţile moderne, industrializate organizaţiile au devenit forma socială prepon-

derentă de realizare a unor obiective extrem de diverse.

1 Rosenau, N.James, “Organizational Proliferation in a Changing World”, in Issues in GlobalGovernance, Papers Written for the Commission on Global Governance; Kluwer Law International,Amsterdam, 1995.



Doina BALAHUR

302

re ea interna ională

lume multicentrică

T. Parsons2 nota, de altfel, că dezvoltarea organizaţiilor este principalul

mecanism prin care, în societăţile cu nivele ridicate de diferenţiere, devine posibilă

realizarea unor obiective care depăşesc simplele acţiuni individuale.

Deşi organizaţiile sunt acum omniprezente, dezvoltarea lor a fost suficient de

gradată astfel încât proliferarea lor din ultimele doua secole s-a realizat aproape pe

neobservate. R ăspândirea birocraţiilor publice în fiecare sector şi înlocuirea afacerilor

de familie de către corporaţie constituie o revolutie în structura socială, însă una mai

puţin remarcată până de curând (R. Scott)3. Charles Lindblom observa în acest sens că:

“Făr ă a stârni prea multă agitaţie sau rezistenţă, proliferarea organizaţiilor

constituie o adevărată o revoluţie, pentru care, însă, nu s-au ridicat steaguri. Ea a

transformat pe nesimţite vieţile noastre, în timp ce, neatenţi la ceea ce se

întâmplă, americanii si europenii dezbăteau în schimb probleme de genul

socialismului, populismului, clericalismului, chartismului şi colonialismului. Ea

stă acum drept mărturie a discrepanţelor dintre ceea ce cred oamenii că fac si

lumea pe care de fapt o construim”4.

Proliferarea organizaţiilor generează o vastă re ţ ea interna ţ ională – o

lume multicentrică – în care se întâlnesc statele, agenţiile guverna-

mentale şi organizaţiile non-guvernamentale (a se vedea tabelul 1).

Analiza sociologică şi psihosociologică a organizaţiilor suportă impactul

mutaţiilor profunde – radicale aş fi tentată să spun – care au loc la acest început de secol

şi mileniu. Aceste mutaţii se înregistrează atât la nivelul structurii şi complexităţii

muncii, al gradului de informatizare, la nivelul interconexiunilor dintre diferite

organizaţii, valorilor organizării şi managementului, etc., cât şi la acela al cunoaşteriiorganizaţiilor.

Abandonarea discursului modern a influenţat covâr şitor paradigmele tradiţionale

ale disciplinelor socio-umane, şi deci şi ale analizei psihosociologice asupra

organizaţiilor. În secţiunea următoare vă propun o schiţă a acestor schimbări petrecute

în mediul extraorganizaţional precum şi în cunoaşterea asupra organizaţiilor. Ea

intenţionează să vă ofere o imagine provizorie a pluralismului factorilor şi direcţiilor de

analiză care influenţează astăzi organizarea şi managementul instituţiilor profit şi non-

profit – deci şi ale organizaţiei de asistenţă socială. Unele direcţii le semnalez chiar de la

început, în următoarele două secţiuni, iar altele vor fi discutate pe parcursul incursiuniiîn studiul actual al organizaţiilor.

2 Parsons, T, Structure and Processes in Modern Societies, Glencoe, III Free Press, 1960, p.41.3 Scott, W.Richard, Organizations. Rational, Natural and Open Systems, Simon and Schuster, EnglewoodCliffs, New Jersey, 1998.4 Lindblom, Charles, Politics and Markets, Basic Books, New York, 1977, p. 93.




303

Lumea centrată pe state Lumea multi-centrică

Numărul de actori În jur de 200 Sute de mii

Dilema esenţială a actorilor Securitatea Autonomia

Obiectivele esenţiale aleactorilor

Păstrarea integrităţii teritoriale Creşterea participării pe pieţeleinternaţionale; menţinereaintegr ării subsistemelor

Mijloace de ultimă instanţă pentru realizarea scopurilor

For ţa armată Refuzul de a colabora

Priorităţi normative Menţinerea suveranităţii şi aordinii de drept

Extinderea drepturilor omuluişi a bunăstării

Moduri de colaborare Alianţe formale ori de câte orieste posibil

Coaliţii temporare

Scopuri ale acţiunii curente Limitate Nelimitate

Reguli care guvernează

interacţiunea dintre actori

Practicile diplomatice Ad-hoc, situaţionale

Distribuţia puterii întreactori

Ierarhie întemeiată pe putere Egalitate relativă

Modele de interacţiuneîntre actori

Simetrică Asimetrică

Localizarea conducerii Marile puteri Disipată între diferiţi actori

Posibilităţile de schimbare Relativ reduse Relativ ridicate

Controlul asuprarezultatelor

Centralizat Difuz

Bazele structurilordecizionale

Autoritatea formală, dreptul Variate tipuri de autoritateformală şi informală

Tabel. 1.

I.2. Mutaţii la nivelul pieţei for ţei de muncă: flexibilizarea muncii .

Factori micro şi macro-sociali

Pentru o îndelungată perioadă de timp birocraţiile au pus la dispoziţie un loc de

muncă şi au garantat un venit sigur angajaţilor. Prin dezvoltarea pieţelor interne alemuncii birocraţiile au f ăcut posibilă proiectarea pe termen mediu şi lung a carierei şi

dezvoltării profesionale, au iniţiat politici de personal menite să încurajeze

angajamentul pe termen lung al salariatului. Sub impactul unor factori de natur ă micro-

şi macrosocială această tradiţie este în declin. Noile tendinţe sunt sintetizate la nivelul



Doina BALAHUR

304

flexibilitatea pieţ eifor ţ ei de muncă

analizei sociologice prin conceptul de flexibilitate a pie ţ ei for ţ ei de

muncă.5 Ea are un impact esenţial asupra structurii şi

managementului organizaţional actual.

Factori i care au generat flexibil itatea muncii şi a pieţei for ţei de muncă. Flexibilitatea

este efectul unei multitudini de factori dintre care cei mai influenţi sunt:

1) globalizarea capitalului;

2) globalizarea producţiei;

3) complexitatea şi fragmentarea pieţelor;

4) industrializarea “lumii a treia”;

5) impactul tehnologiei informaţiilor;

6) dezvoltarea sectorului serviciilor;

7) un curent (care a debutat în sectorul public) de delimitare şi ierarhizare mai strictă

între activităţile care constituie “nucleul central” al organizaţiilor şi cele cu caracter

temporar sau auxiliar;

8) la nivelul Uniunii Europene acestor factori li se adaugă politica Comisiei Europene

de diminuare a costurilor sociale ale muncii;

9) presiunea unor organisme internaţionale (OECD) pentru implementarea flexibilităţii

pe piaţa for ţei de muncă;

10) confruntarea cu rate ridicate ale şomajului de lungă durată;

11) necesitatea asigur ării accesului femeilor pe piaţa for ţei de muncă (feminizarea

muncii) şi a asigur ării unui echilibru între sexe în utilizarea for ţei de muncă;

12) declinul modelului birocraţiilor tradiţionale spre a face loc unor forme de organizarecreativ-inovative structurate în jurul “cultului clientului”, al clientului ca un “co-

manager” (noul managerialism);

13) estomparea diferenţelor majore dintre organizaţiile profit şi non-profit sub impactul

noului managerialism şi al managementului calităţii totale; etc

Definiţia şi tipologia flexibilităţii

Flexibilitatea este definită ca acea capacitate a pieţei, precum şi a agenţilor care

operează în cadrul ei, de a r ăspunde la schimbarea condiţiilor economice şi de

conducere apărute în sfera activităţii de muncă.6

Beatson distinge între micro-flexibilitate care operează la nivelul organizaţiei

individuale (micro-flexibilitate) şi macro-flexibilitate care operează la nivel socio-

5 Murton, A, “Labour Markets and Flexibility - current debates and European dimension” în J. Barry,J.Chandler, H.Clark, R.Johnston, D.Needle (Eds), Organization and Management. A Critical Text ,Business Press, 2000.6 Beatson, M., Labour Market Flexibility, Shefield University Press, Employmenz Department ResearchSeries, No.48, DfEE, 1995, p.1.




305

economic agregat. De interes pentru ilustrarea impactului mutaţiilor în sfera muncii

asupra structur ării şi conducerii organizaţiei este micro-flexibilitatea.

Flexibili tatea la nivelul organizaţiei

La nivel organizaţional, Beatson7 distinge între trei tipuri de flexibilităţi:

a) Flexibilitatea numerică (pe bază extensivă ). Ea constă în utilizarea for ţei de muncă

în sistemul normelor reduse de muncă şi al angajărilor cu caracter temporar, pe un

număr determinat de ore sau perioadă. Acest tip include şi ceea ce se numeşte

flexibilitatea la distan ţă. Ea este practicată în special în relaţiile cu exper ţii şi

specialiştii de înaltă calificare, care lucrează pe bază de contract prin care se obligă

să realizeze un anumit tip de activităţi (expertize, rapoarte, etc) f ăr ă însă să fie

angajaţi ai organizaţiei (freelancers). Tot aici se integrează şi practica sub-

contractării anumitor activităţi cu alte organizaţii sau persoane.

b) Flexibilitate de tip intensiv. Ea este legată de aşa numita flexibilitate func ţ ională şi

de flexibilitatea temporală. Prima se refer ă la flexibilitatea prezentă la niveluldiferitor compartimente funcţionale ale organizaţiei şi presupune achiziţia

cunoştinţelor/deprinderilor şi perfecţionarea profesională pe baza pregătirii la locul

de muncă (on-the-job-training). În cadrul acestui tip de flexibilitate pluricalificarea

şi plurispecializarea sunt frecvent întâlnite. Ele ofer ă angajatului posibilitatea de a

acoperi cerinţele mai multor posturi din organizaţie. Al doilea tip se refer ă la

utilizarea intensivă a for ţei de muncă. Programul de muncă distribuit pe toate cele 7

zile ale să ptămânii sau activitatea realizată peste orele de program ilustrează

flexibilitatea temporală.

c) Flexibilitate financiară . Ea se refer ă la o mai bună corelare a veniturilor cu performanţele organizaţionale şi individuale.

Între formele de flexibilitate, Beatson menţionează de asemenea, mobilitatea

for ţei de muncă. Acest tip de flexibilitate este extrem de încurajat în unele ţări ale

Uniunii Europene. Olanda şi Anglia, de exemplu, acordă reduceri (sau chiar scutiri pe

perioade determinate) ale impozitului pe veniturile salariale şi reducerea vechimii

minime pentru pensionare celor care îşi desf ăşoar ă activitatea în alte ţări – în special

non-membre ale Uniunii.

Tipul de flexibilitate practicat de o anumită organizaţie este influenţat de

sistemul reglementărilor pieţei muncii, de negocierile dintre patronat şi sindicate, de

particularităţile pieţei for ţei de muncă, de sistemul de educaţie şi pregătire profesională.

Configuraţia particular ă a acestor factori face improbabilă practicarea simultană a

tuturor tipurilor de flexibilitate la nivelul uneia şi aceleiaşi organizaţii.

În Uniunea Europeană s-a acumulat deja o experienţă semnificativă în domeniul

flexibilităţii (pe toate tipurile) pieţei for ţei de muncă. De exemplu, în perioada 1987-

7 Ibidem, pp. 2-3.



Doina BALAHUR

306

femin izarea for ţ eide munc ă

1990 o treime din locurile de muncă nou create în Uniunea Europeană au fost cu durată

determinată sau temporare. Ele au fost în general ocupate de tineri (bărbaţi în special)

sub 25 de ani. Distribuţia pe ţările Uniunii Europene difer ă însă semnificativ. Trei

sferturi dintre locurile de muncă nou create – în acest sistem – au fost în Spania şi ţările

Scandinave. În Anglia ele n-au depăşit 6%. Tipul de flexibilitate practicat în Uniunea

Europeană variază, de asemenea, între sistemul organizaţiilor publice şi private ca şi

între cele profit/non-profit.

Studiile sociologice asupra pieţei for ţei de muncă din Uniunea Europeană

evidenţiază un fenomen de “feminizarea for ţ ei de muncă”. Efectul “muncii femeilor” se

diseminiează în segregarea pe sexe a pieţei for ţei de muncă. Într-un

studiu realizat în 1996 C. Hakim8 observa că for ţa de muncă s-a

polarizat într-o piaţă secundar ă dominată de femei caracterizată prin

locuri de muncă cu durată redusă de lucru şi cu rate ridicate ale fluctuaţiei, în timp ce

piaţa principală a for ţei de muncă este dominată de bărbaţi şi se caracterizează printr-o

ofertă de locuri de muncă cu durată nedeterminată şi rate reduse ale fluctuaţiei.

Trebuie reţinut faptul că schimbările intervenite la nivelul muncii reprezintă doar unul

dintre factorii, enumeraţi ilustrativ şi nu exhaustiv mai sus, care au generat mutaţii

semnificative la nivelul structur ării şi conducerii organizaţiilor publice/private,

profit/non-profit.

8 Hakim, C., Key Issues în Woman s Work , Athlone Press, London, 1996, p.162.




307

II. Aspecte teoretice şi metodologice

ale cercetării organizaţiei

În seria mutaţiilor care au determinat regândirea şi reconstrucţia teoretică în

disciplinele socio-umane precum şi în cele organizaţionale f ăr ă îndoială că trecerea de la

paradigma modernă la cea postmodernă ocupă un loc esenţial.

A) Paradigme ale cercetării organizaţiei

În această secţiune am să vă reamintesc doar câteva aspecte pe care le-aţi studiatîn detaliu la cursul de metodologie şi epistemologie pe care l-aţi parcurs în primul an de

studiu. Este o idee cu care deja sunteţi familiari, respectiv aceea că o anumită

construcţie teoretică sau model porneşte întotdeauna de la o serie de supoziţii şi ipoteze

cu privire la obiectul pe care-l propun analizei. Op ţiunea pentru setul opoziţiilor iniţiale

este extrem de importantă deoarece ea orientează întreg demersul cognitiv, selecţia unor

anumite metode de cercetare, îşi pune amprenta asupra interpretării rezultatelor, etc. În

secvenţa care urmează accentuez doar câteva idei şi aspecte dezvoltate în cadrul

epistemologiilor non-convenţionale care s-au dovedit a fi extrem de utile în studiul

organizaţiilor şi al managementului.

Pentru a înţelege organizaţia în complexitatea sa trebuie să ne raportăm la relaţiile

dintre diferite modele teoretice şi paradigmele de cunoaştere mai largi pe care s-au

fundamentat.

A.1. Conceptul de paradigmă

Conceptul de paradigmă a devenit cunoscut prin lucr ările lui Th. Kuhn.9 Kuhn a

atribui conceptului de paradigmă trei semnifica ţ ii :a) Paradigma ca modalitate de a vedea realitatea;

b) Paradigma ca modalitate de organizare şi grupare şcolilor de cunoa ştere ştiin ţ ifică în

func ţ ie de anumite tipuri de realizări ştiin ţ ifice;

c) Paradigma ca strategie de rezolvare a problemelor ştiin ţ ifice normale.

9 Kuhn,Th., Structura revolu ţ iilor ştiin ţ ifice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.



Doina BALAHUR

308

Una dintre cele mai importante implicaţie pentru metodologia de analiză şi

cunoaştere în disciplinele socio-umane în general, în cele organizaţionale în special, o

are tratarea paradigmelor ca moduri alternative de a vedea realitatea. În această

accepţiune, termenul de paradigmă este folosit în sensul său metateoretic spre a

desemna o viziune explicită sau implicită asupra realităţii. Valoarea epistemică şi

metodologică a unei atare semnificaţii a conceptului de paradigmă rezidă în faptul că permite identificarea a ceea ce este comun unor perspective teoretice care, la un nivel

superficial, pot apare ca fiind foarte diverse şi diferite. O paradigmă metateoretică poate

include diferite şcoli de gândire – comunităţi ştiinţifice în terminologia folosită de

Kuhn.

A.2. Paradigme de cunoaştere în sociopsihologia organizaţiilor

Gareth Morgan10 aprecia că teoria socială în general, cea organizaţională în

special, ar putea fi analizată în termenii a patru paradigme, a patru viziuni largi asuprarealităţii. Fiecare paradigmă se caracterizează printr-un set diferit de supoziţii

metateoretice despre natura ştiinţei, specificul demersului cognitiv în disciplinele socio-

umane, natura schimbării şi creşterii cunoaşterii în aceste domenii, etc. Fiecare dintre

aceste patru paradigme – funcţionalistă, interpretativă, umanist-radicală şi structuralist

radicală- este reprezentată printr-o reţea de şcoli de gândire, diferenţiate ca tip de

demers şi perspective de abordare, dar împărtăşind supoziţii comune referitoare la

natura realităţii pe care o cercetează.

A.2.1. Paradigma funcţionalistă

Această paradigmă se întemeiază pe presupunerea că societatea reprezintă o

realitate concretă, sistemică care generează o ordine determinată.

Această supoziţie ontologică încurajează credinţa în posibilitatea unei ştiinţe

sociale obiective, eliberată de orice intervenţie subiectivă a valorilor. Dintr-o

asemenea perspectivă cercetătorul ar fi detaşat de scena realităţilor sociale (este

un observator extern) pe care doreşte să le investigheze prin intermediul unor

metode şi tehnici apropiate ca rigoare de cele din ştiinţele naturii.

A.2.2. Paradigma interpretat ivă

Paradigma interpretativă porneşte de la o supoziţie opusă. Ceea ce este de regulă catalogată drept realitate socială nu are o existenţă concretă ci este produsul

experienţei subiective şi intersubiective a individului. Societatea este înţeleasă

din punctul de vedere al participantului la acţiune şi nu al unui observator

detaşat.

10 Morgan, G (1992) : “Paradigms, Methaphors and Puzzle Solving “ în J.Henry (Ed.) CreativeManagement, London, Sage Publications, p.83-86




309

Ca şi demersul funcţionalist, paradigma interpretării se întemeiază pe supoziţia

şi credinţa că există o structur ă şi o ordine inerente vieţii sociale. Spre deosebire

însă de funcţionalism, pentru demersul interpretativ, o ştiinţă socială obiectivă

este un scop irealizabil. Ştiinţa este văzută ca o reţea de jocuri de limbaj bazată

pe reguli şi concepte subiectiv determinate pe care cercetării le inventează şi le

folosesc.

A.2.3. Paradigma umanist-radicală

Paradigma umanist radicală pune accent, ca şi viziunea interpretativă, pe

construcţia realităţii sociale. Sub influenţa lui M.Foucault această paradigmă pune

accent pe fenomenele de patologie a conştiinţei apreciind că fiinţa umană devine captivă

în lumea pe care chiar ea a creat-o. Această perspectivă se întemeiază pe credinţa că

procesul de construcţie a realităţii poate fi influenţat de fenomenele psihice şi sociale

care direcţionează, constrâng şi controlează mintea fiinţei omeneşti în modalităţi care o

alienează de adevăratul său potenţial. Critica umanist radicală actuală este centrată pe

aspectele alienante ale diferitor moduri de gândire şi acţiune care caracterizează

societatea industrială.

A.2.4. Paradigma structuralist-radicală

Pentru paradigma structuralist radicală societatea este o realitate concretă, o

structur ă ontologică reală. Ea reprezintă o existenţă independentă de modurile în care

este percepută şi se caracterizează prin tensiuni şi contradicţii intrinseci între elemente

opuse.

Fiecare paradigmă este la originea unor metafore care întemeiază teorii şi modele

opuse de analiză socială şi are implicaţii radical diferite pentru studiul organizaţiilor.

Shema următoare redă intuitiv această situaţie (G. Morgan , 1998, p. 9.).

PARADIGME ALESOCIOLOGIEI

ORGANIZAŢIILOR

PARADIGMAFUNCŢIONALISTĂ

PARADIGMAINTERPRETATIVĂ

PARADIGMAUMANIST RADICALĂ

PARADIGMASTRUCTURALIST

RADICALĂ



Doina BALAHUR

310

PARADIGMErealităţi alternative

METAFOREbaza şcolilorde gândire

REZOLVAREAPROBLEMELORNORMALE, pe bazadiferitor metodeşi texte

B. Rolul cunoaşterii euristice în cercetarea

şi managementul organizaţiilor

Modernitatea ca proiect de emancipare s-a întemeiat pe un set de credin ţe între

care rolul raţionalităţii ştiinţifice deţine un loc central. Pentru moderni lumea este văzută

ca un sistem care intr ă treptat sub controlul acţiunii umane, pe măsura creşterii

cunoaşterii ştiinţifice. Numele sub care se prezintă acest proiect sunt diferite –

pozitivism, empirism, ştiinţă, etc. Toate împărtăşesc în comun credin ţ a în puterea min ţ iira ţ ionale de a în ţ elege natura, “realitatea obiectivă”. Tot ce ţine de subiectivitate –

emoţii, sentimente, imaginaţie, valoare, etc. – sunt reziduuri de care orice cunoaştere

care aspir ă la obiectivitate şi raţionalitate ştiinţifică trebuie epurată.

Declinul mitul raţionalităţii obiective – ca singura cale de cunoaştere “adevărată” – afost provocat, începând cu sfâr şitul secolului al XIX-lea, din mai multe direcţii.

Ernest Cassirer 11 repunea în discuţie mitul minţii exclusiv raţionale şi al unei

“realităţi obiective” situate “dincolo” de subiectul cunoscător.

„(...) mintea omenească se exprimă prin configuraţii simbolice proprii, determinate

nu atât de lume, cât mai ales îndreptate asupra lumii (…) Aceste configuraţii

simbolice nu sunt moduri în care se revelă spiritului un real în sine, ci căi pe careacesta le urmează în obiectivarea sa, adică în autorevelarea sa”.

Cassirer a atras atenţia asupra rolului simbolismului non-verbal (imaginea) şi a celuiverbal (metafora) în construcţia realităţii.

H. Bergson f ăcea distincţia între intelectul analitic şi intui ţ ie. Intelectul analitic

are o funcţie limitată, considera Bergson. Structura şi funcţiile sale sunt potrivite

11 Cassirer, E., Language and Myth, NY: Dover, 1946; E. Cassirer, The Philosophy of Symbolic Forms,Yale University Press, 1955.




311

analizei, adică pentru separarea aceea ce este unificat, în păr ţile sale componente. Elcunoaşte “distrugând” obiectul. Esen ţ a, spunea Bergson, este dinamică, pulsează,

tr ăieşte existenţa la nivelul unui continuum şi poate fi sesizate doar prin intui ţ ie. Ca

formă de cunoaştere, intuiţia este “conştiinţă imediată, o conştiinţă aproape imposibil de

despăr ţit de obiectul văzut”12. Intuiţia, spunea Bergson, se asemănă cu conştiinţa

artistică.În artă, R. Huyghe vorbea de două limbaje complementare cu modalităţi de

expresie diferite. Unul explică cu ajutorul ideilor şi al înlănţuirilor lor (“ideea cuvânt”);

celălalt este imagine adică “proiec ţ ie imediat ă şi ira ţ ională care surprinde psihismul în

gesta ţ ie, uneori chiar la origine, înregistrând, f ăr ă să-i st ăvilească dezvoltarea ac ţ iunea

creatoare, înainte de a fi închisă în tiparele intelectuale”13.

“A doua cale de cunoaştere” – intuitiv-sintetică – identificată de filosofi, artişti,cercetători şi oameni de ştiinţă, a primit nume diferite – intuiţie, iluminare, incubaţie,

gândire verticală-gândire laterală (E. de Bono), night journey (A. Koestler), janusianthinking (A. Rothenberg), mon sosie tenebreuse (P. Eluard), etc. Ea a constituit o temă

predilectă a studiilor şi cercetărilor de psihosociologie a creaţiei şi inovaţiei. Acestecercetări au pus în evidenţă prezenţa şi rolul structurilor imaginativ-nonraţionale nu

numai în cunoaşterea artistică, dar şi în cea ştiinţifică. Acest tip de cunoaştere dublu

dimensionată intervine – în diferite propor ţii – în orice act de cunoaştere.

Conceptul de cunoaştere euristică surprinde acest dublu caracter al oricărui act decunoaştere de a fi dublu dimensionat – intuitiv-sintetic şi verbal-logic.

Valenţele novatoare ale acestui concept sunt multiple14. Tratarea cunoaşterii din această dublă perspectivă este la originea apariţiei unor epistemologii non-convenţionale, la

reconsiderarea specificului cunoaşterii în diferite domenii (care prin tradiţie au fost

considerate apanajul gândirii logic-raţionale), a naşterii unor metode şi tehnici devalorizare în diferite activităţi – inclusiv în management – a potenţialului cognitiv-imaginativ al proceselor intuitiv sintetice, unor noi strategii şi modele de proiectare a

viitorului, etc. Implicaţiile pentru analiza psihosociologică a organizaţiei vi le prezint

mai jos. De altfel, analiza organizaţiei din perspectiva cunoaşterii euristice – a roluluiimaginii, metaforei, a analogiilor îndepărtate, etc. – a favorizat reconstrucţia postmo-

dernă a psihosociologiei organizaţionale.

C. Rolul cunoaşterii euristice în analiza organizaţiilor:

statutul epistemic al metaforei

Rolul metaforei – ca formă a cunoaşterii euristice – în analiza organizaţiilor afost consacrat de studiul publicat de Gareth Morgan în 1986 – Images of

12 Bergson, H., „Creative Mind”, în S.E. Stumpf, Philosophy: History and Problems, McGrew HillBooks, 1983, p. 366.13 Huyghe, R., Dialog cu vizibilul, Bucureşti, Edituta Meridiane, 1981, p. 247.14 Balahur, D., Sfâr şitul Civiliza ţ iei Turnului Babel. Creativitate. Personalitate. Dezvoltare Iaşi, EdituraPerformantica a Institutului Naţional de Inventică, 1997.



Doina BALAHUR

312

Organizations15 (Imagini ale Organizaţiilor). După Morgan analiza activităţii decercetare ştiinţifică conduce la o imagine diferită asupra proceselor pe baza cărora

oamenii de ştiinţă construiesc teoriile şi modelele de înţelegere din diferite discipline.

Această construcţie se întemeiază pe metafore pe care ei le aleg explicit sau implicit

pentru a dezvolta cadrul analizelor pe care le realizează. Morgan consider ă că şcolile de

gândire din teoria organizaţiilor se întemeiază pe intuiţii asociate cu diferite metafore.Aceste procese –intuiţia şi metafora – au implicaţii importante pentru procesul

construcţiei teoretice.

Utilizarea metaforei în cercetarea unei anumite probleme serveşte la generarea uneiimagini. Această imagine poate furniza baza cercetării ştiinţifice întemeiate peîncercarea de a descoperi în ce măsur ă anumite caracteristici ale metaforei se regăsesc

în subiectul cercetat16.

Activitatea de rezolvare a problemelor în cadrul ştiinţei normale este de acest tip.Oamenii de ştiinţă examinează, operaţionalizează şi evaluează implicaţiile intuiţiei

metaforice pe care se întemeiază – implicit sau explicit – activitatea lor. O asemeneaorientare a atenţiei presupune un ata şament ira ţ ional fa ţă de imaginea subiectului

investigat, deoarece fiecare intui ţ ie metaforică ofer ă numai o perspectivă par ţ ială asupra fenomenului care a inspirat-o, se bazează pe un adevăr par ţ ial17. Vă ofer mai

jos un exemplu sugestiv asupra modului în care operează imaginea şi metafora în

cunoaştere.

ROLUL IMAGINII ŞI AL METAFOREI ÎN CUNOAŞTERE- KEKULE ŞIDESCOPERIREA FORMULEI BENZENULUI18 Suspendarea temporar ă a controlului conştient eliberează mintea de anumite constrângeri

necesare menţinerii rutinei disciplinate a gândirii dar care pot deveni un impediment încalea activităţii creatoare; în acelaşi timp, alte tipuri de ideaţie sunt puse în acţiune. Prima

parte a afirmaţiei se refer ă la un act de abdicare, iar cea de a doua la un act de promovare.Aceste două acte prezente la nivelul efectului Eureka corespund caracterului distructiv-constructiv al oricărei noi teorii din istoria ştiinţei. Voi cita cazul dramatic al Profesorului

de chimie Friederich August von Kekule care, într-o după amiază a anului 1856, aadormit şi a visat ceea ce a devenit, probabil, cel mai important vis din istorie de la visul

lui Joseph şi al celor şapte vaci grase. Mi-am întors scaunul spre foc şi am a ţ ipit -relata Kekule. Din nou atomii dansau în fa ţ a

ochilor mei. De data asta grupurile celor mici st ăteau modeste pe fundal. Ochiul min ţ ii

mele putea acum distinge structuri mai ample, cu conforma ţ ii diverse; lan ţ uri lungi,

uneori apropiate unul de altul, toate unduindu-se ca mi şcarea unui şarpe. Dar prive şte!Ce a fost asta? Unul dintre şerpi şi-a apucat propria coad ă şi forma se mi şca într-un

vârtej în fa ţ a ochilor mei. Într-o clipit ă m-am sculat…S ă învăţăm să visăm domnilor!

15 Morgan, G., Images of Organizations, London, Sage, 1986. În 1998, Morgan a publicat o nouă ediţie aacestei lucr ări (a treia). Referirile din textul nostru sunt din această a doua ediţie, revizuită. G. Morgan,

Images of Organizations, San Francisco, Berrett-Kohler, 1998.16 Ibidem, p. 717 Ibidem, pp.7-818 Koestler, A., The Act of Creation, London, Dell Publishing, 1964, pp.118-119.




313

Şarpele care îşi prindea propria coadă i-a oferit lui Kekule cheia unei descoperiri care afost numită “cea mai str ălucită predicţie formulată vreodată în întreaga chimie organică”

şi care este de fapt piatra unghiular ă a ştiinţei moderne. În cuvinte mai simple, ea rezidă în propunerea revoluţionar ă că moleculele unor anumiţi compuşi organici importanţi nu suntstructuri deschise ci lanţuri închise sau “inele” – ca şi şarpele care-şi înghite coada.

(Arthur Koestler, Thinking aside in ”The Act of Creation”)

Potrivit lui Morgan, metafora – în tradiţia deschisă de studiile şi cercetările

asupra imaginaţiei creatoare – este o este o formă de expresie creativă care nu reprezintă

altceva decât un mijloc de eliberare a imaginaţiei. Ca şi în alte domenii ale cunoaşteriiimaginea şi metafora au implicaţii importante pentru teoriile asupra organizaţiilor. Ele

sugerează faptul că nu există o unică metafor ă care captează integral natura vieţii

organizaţionale.

Variate metafore pot reconstitui natura vieţii organizaţionale în diferite feluri. Fiecare

dintre ele generează viziuni intuitive diferite dar par ţiale asupra organizaţiei19.

Această constatare îl conduce pe Morgan la re-afirmarea unui principiu metodologic

esenţial: nevoia spiritului critic şi a evit ării ata şamentului excesiv fa ţă de un anumit

punct de vedere. Demersurile tradiţionale asupra organizaţiilor se întemeiază deseori pe

câteva concepte şi metode îndelung experimentate care sunt privite ca o adevărată axiomatică a înţelegerii organizaţiei. În astfel de situaţii, natura metaforică a proceselor

prin care iau naştere imaginile este pierdută din vedere iar procesele analizei

organizaţionale devin supra-concretizate deoarece cercetătorii tratează conceptele ca o

descriere a realităţii. Şcolile şi cercetătorii ataşaţi unui singur punct de vedere tratează

adesea perspectivele alternative cu ostilitate, ca eronate, interpretându-le şi evaluându-leîn modalităţi simplificatoare. Neînţelegerea, ostilitatea sau indiferenţa calculată – spune

Morgan – fac dezbaterea constructivă şi comunicarea dificile sau chiar imposibile.

Conştiinţa asupra naturii metaforice a teoriilor ar putea fi utilă în eliminareafragmentării false şi restrictive a cercetării şi înţelegerii care caracterizează demersulmodern din teoria organizaţională.20 Înţelegerea organizaţiei pune în joc o multitudine

de intuiţii metaforice.

D. Metafora în analiza organizaţiilor

Morgan identifică opt metafore majore (f ăr ă ca acestea să fie singurele) pe carese întemeiază diferite moduri de a înţelege organizaţia :

1. Organiza ţ ia ca ma şină;

2. Organiza ţ ia ca organism;

3. Organiza ţ ia ca creier;

4. Organiza ţ ia ca sistem politic;

19 Morgan, G., op. cit ., p.10.20 Ibidem, p.14.



Doina BALAHUR

314

5. Organiza ţ ia ca o cultur ă;

6. Organiza ţ ia ca închisoare psihică;

7. Organiza ţ ia ca flux şi transformare;

8. Organiza ţ ia ca instrument de dominare; etc.

Morgan vorbeşte, de asemenea, de metafora interpretativă, de metafora textului,

de metafora realizării, a teatrului, etc. Fiecare metafor ă s-a conturat în orizontul

supoziţiilor şi ipotezelor prezente la nivelul paradigmelor majore din disciplinele socio-

umane, aşa cum ilustr ăm în schiţa de mai jos21.

organizaţia ca închisoare psihică Sociologia schimbării instrument de dominareradicale schismatic

maşină organism

sistem cibernetic

jocul de limbaj metafora textului cultură teatru

21 Ibidem, p.11.

METAFORE ALEORGANIZAŢIEI

ORGANIZAŢIA CAMAŞINĂ

ORGANIZAŢIA CAORGANISM

ORGANIZAŢIA CACREIER

ORGANIZAŢIA CA OCULTURĂ

ORGANIZAŢIA CASISTEM POLITIC

ORGANIZAŢIA CAÎNCHISOARE

PSIHICĂ

ORGANIZAŢIACA FLUX

ŞI TRANSFORMARE

ORGANIZAŢIA CAINSTRUMENT DE

DOMINARE

PARADIGMA UMANISMULUIRADICAL

Teoria anti-organizaţională

PARADIGMA STRUCTURALISMULUIRADICAL

Teoria organizaţională radicală

HermeneuticaEtnometodologiaFenomenologia simbolică

PARADIGMA INTERPRETATIVĂ

BehaviorismDeterminismEmpirism abstract

Teorii ale acţiunii Teoria sistemelor sociale

PARADIGMA FUNCŢIONALISTĂ




315

teor i i le managementului

clasic

modelu l ra ţ ional ismului

birocrat ic

“omul economic”

“ birocratul f ăr ă chip”

Vă prezint în continuare, pe scurt, câteva dintre metaforele în orizontul cărora

s-au dezvoltat orientări, curente şi teorii semnificative în studiul asupra organizaţiilor.

1. Metafora maşinii în teoria organizaţiei

Perspectiva tradiţională asupra organizaţiei, observă G. Morgan, s-a întemeiat pe

metafora maşinii şi a organismului. Metafora maşinii este prezentă la nivelul teoriilor

managementului clasic (F. Taylor, 1911; H. Fayol, 1949) precum şi în cadrul modelului

ra ţ ionalismului birocratic realizat de M. Weber (1946). Deşi

aceste teorii au intenţionat să servească unor scopuri diferite,

respectiv îmbunătăţirea eficienţei în teoria managementul-ui

clasic, şi a înţelegerii societăţii în teoria lui Weber, cele două

direcţii de cunoaştere au fuzionat generând fundamentele teoriei

moderne a organizaţiilor.

Maşinile sunt instrumente raţional proiectate pentru a sprijini activitatea de muncă în

îndeplinirea unor scopuri precise. Metafora maşinii în teoria organizaţiilor exprimă

aceste scopuri sub forma obiectivelor iar relaţia mijloc scop ca o raţionalitate

intenţională. Modelele-maşină sunt prin excelenţă preluate din mecanică. Ele atribuie o

importanţă esenţială conceptelor de structur ă şi tehnologie în definirea caracteristicilor

organizaţiilor. Maşinile sunt entităţi tehnice şi tehnologice în cadrul cărora relaţia

dintre elementele constituente formează o structur ă. În teoria organizaţională clasică şi

în cea birocratică accentul esenţial este pus pe analiza şi proiectarea structurii formaleşi pe tehnologie.

Aceste teorii proiectează într-adevăr organizaţia ca şi cum ar fi o

maşină, iar oamenii care lucrează în cadrul unei asemenea

structuri mecanice sunt evaluaţi pe baza abilităţilor lor

instrumentale. Concepţia lui Taylor asupra “omului economic”

şi a lui Weber a “birocratului f ăr ă chip” extinde principiul metaforei mecanice la

definirea tipului de om care se potriveşte cel mai bine maşinii organizaţionale. Întreaga

birocraţie este de altfel analizată în termeni de eficien ţă – alt concept derivat din

viziunea mecanică a organizaţiei ca instrument pentru atingerea unor scopuri predeterminate.

2. Metafora organismului în analiza organizaţiilor

Termenul de organism se refer ă de regulă la un sistem de păr ţi interconectate a căror

interdependenţă generează viaţa.



Doina BALAHUR

316

organizaţiei casistem deschis

Rela ia dintre organismşi mediu evidenţiază “ adaptabilitatea” diferită a organizaţiilor

În tradiţia darwinismului social şi a organicismului spencerian, un organism este

văzut ca o combinaţie de elemente diferenţiate dar în acelaşi timp integrate care îşi

menţine viaţa prin interrelaţiile cu mediul. Multe dintre teoriile organizaţionale

contemporane pornesc de la această supoziţie. Metafora organizaţiei ca organism –

apreciază Morgan (1998) – este prezentă în demersul asupra organiza ţ iei ca sistem

deschis. Acest set de teorii pune accentul pe relaţia dintre organizaţie şi mediu,

condiţionează supravieţuirea organizaţiei de natura interacţiunilor cu

mediul social. Pentru toate teoriile construite în orizontul metaforei

organismului, organizaţia are “nevoi”, îndeplineşte funcţii pe care le

realizează în conexiune cu mediul în care există. Reprezentative pentru teoretizarea

organizaţiei din perspectiva metafora organismului ar fi după Morgan: studiile şi

cercetările de la Hawthorne (E. Mmayo, Roethlisberger, 1939), teoriile structuralist

funcţionaliste (P. Selznick, 1948; T. Parsons, 1951, 1956), demersul sistemului

sociotehnic (Trist şi Bamfort, 1951), demersul centrat pe teoria generală a sistemelor

(Katz şi Kuhn, 1966), teoria contingenţei (Burns şi Stalker, 1961; Lawrence şi Lorsch,1967) etc.

În timp ce în metafora maşinii conceptul de organizaţie este o structur ă statică şi

închisă, în cadrul metaforei organismului conceptul de organizaţie este o entitate vie în

permanentă schimbare, în interacţiune cu mediul în scopul satisfacerii nevoilor şi

realizării funcţiilor. Relaţia dintre organism şi mediu evidenţiază

“adaptabilitatea” diferită a organizaţiilor. Accentul pus pe

satisfacerea nevoilor psihologice ale membrilor organizaţiei

(C. Argyris, 1957), adoptarea unui stil managerial adecvat, strategii

de rezolvare a conflictelor, strategiile de control, dezvoltarea personală şi profesională,etc., sunt motivele dominante ale teoriilor structurate în jurul metaforei organiza ţiei ca

organism.

Metaforele maşinii şi organismului au influenţat multe cercetări care au încercat

să identifice empiric tr ăsăturile caracteristice ale organizaţiilor. Până la sfâr şitul anilor

‘60 cercetarea asupra organizaţiei a fost practic dominată de studiul empiric al diferitor

aspecte particulare. Ele au fost considerate singurele capabile să ofere imaginea

“ştiinţifică”, “adevărată” asupra organizaţiei. Lor le dator ăm – aşa cum voi observa mai

jos în analiza unor orientări şi modele din teoria organizaţiilor dezvoltate în orizontul

metaforelor majore invocate de Morgan – identificarea unor procese, funcţii, structuri, arolului relaţiilor formale şi informale, a ciclurilor de viaţă, a impactului tehnologiilor,

etc., asupra organizaţiei. Cu toate astea, fidel principiului metodologic enunţat, Morgan

subliniază caracterul limitat al metaforelor pe care s-au întemeiat astfel de studii şi

cercetări. Frecvenţa cu care se recurge astăzi la cunoaşterea euristică, la metafor ă în

analiza organizaţiei este un indicator semnificativ al avantajelor pe care le prezintă

pluralismul, dar şi relativismul, perspectivelor de abordare. Tratarea organizaţiilor ca

maşini, organisme, ca sisteme ecologice, ca teatre şi culturi, ca jocuri de limbaj, ca




317

organiza ia este un joc de cuvin te,gânduri şi acţiuni

închisoare psihică, ca instrumente de dominare, aduce dimensiuni noi, creative în

demersul asupra lor.

3. Metafora culturală

Metafora culturală atrage atenţia asupra aspectelor simbolice ale vieţii

organizaţionale şi asupra modului în care limbajul, ritualurile, miturile etc.,

întruchipează reţele de semnificaţii subiective. Ele sunt esenţiale pentru înţelegerea

modului în care organizaţiile se nasc şi rezistă chiar în condiţii aparent nefavorabile

(L.R. Pondy, I. Mitroff, 1979, T. Peters, 1982, C. Handy, 1993 etc.).

4. Metafora sistemului polit ic

Metafora sistemului politic se centrează pe conflictul de interese şi rolul puterii

în organizaţie (M. Crozier, 1964; N. Petttigrew, 1973 etc.). Morgan subliniază că organizaţiile pot fi înţelese, ca şi sistemele politice, în termenii reţelelor difuze de

oameni animaţi de interese divergente, a căror asociere este susţinută de un anumit

beneficiu – indiferent că este vorba de recompense financiare, de o poziţie influentă, de

cariera profesională, etc.

5. Metafora organizaţiei ca joc de limbaj

Metafora organizaţiei ca joc de limbaj (L. Wittgenstein, 1968) pune sub semnul

întrebării statutul organizaţiilor de realităţi ontologice concrete. În orizontul acesteimetafore organizaţia nu este altceva decât un joc de cuvinte, gânduri şi acţiuni. Ea

sugerează că realitatea organizaţională emerge ca structur ă simbolică pe

măsur ă ce indivizii îşi angajează propriile lor lumi prin utilizarea unor

coduri şi practici simbolice. Din acest punct de vedere realităţile

organizaţionale rezidă în utilizarea diferitor tipuri de limbaje verbale sau non-verbale.

Limbajul nu este doar comunicare şi descriere – el este ontologic. Astfel, a fi manager

într-o organizaţie presupune un mod particular de a fi în lume definit prin jocul de

limbaj pe care o persoană trebuie să-l joace pentru a fi recunoscută şi a funcţiona ca un

manager. Conceptele organizaţionale care dau formă noţiunilor de raţionalitate, birocraţie, control, planificare, etc, sunt concepte manageriale care definesc şi

conturează o lume în care managerii pot acţiona ca manageri. Într-un mod asemănător

conceptul şi limbajul managementului creează şi defineşte natura leadership-ului ca

proces continuu. Abordate în termenii metaforei jocului de limbaj, organizaţiile sunt

create şi susţinute ca structuri ale activităţii sociale prin intermediul utilizării limbajului.

În orizontul acestei metafore ele nu reprezint ă altceva decât o formă specială de

discurs.



Doina BALAHUR

318

organizaţia caactivitate simbolică

umanism radical

organizaţiile ca instanţeopresive, dominatoare

6. Metafora textului în analiza organizaţiilor

Din acest punct de vedere, organizaţia este văzută ca o activitate simbolică care

foloseşte metode hermeneutice de analiză ca mijloc de a dezvălui natura şi semnificaţia

sa (P. Ricoeur, 1971). Textele dau formă unui tip particular de jocuri

de limbaj, explicitează teme, fac apel la diferite forme de expresie

metaforică pentru a comunica structuri semnificative. Odată realizat

textul poate fi interpretat de alţii, care-l pot investi cu alte semnificaţii şi înţelesuri decât

cele intenţionate de autor . Toate aceste fenomene sunt evidente în viaţa de zi cu zi a

organizaţiei. Cei care interpretează organizaţia din perspectiva acestei metafore vor fi

preocupaţi de înţelegerea modului în care activităţile organizaţionale sunt create de către

diferiţi autori, citite şi transmise, de modul în care structura discursului poate explora

anumite teme cheie şi contribui la dezvoltarea unor imagini particulare.

7. Metafora realizări i

Etnometodologia (H.Garfinkel, 1967) s-a orientat către modurile în care fiinţa

umană realizează şi susţine situaţii sociale inteligibile atât pentru ea cât şi pentru alţii. În

termenii acestei metafore organizaţiile reprezintă construcţii sociale continue ce emerg

din realizarea capacităţilor prin intermediul cărora membrii organizaţiei creează

structuri inteligibile.

8. Metafora închisor ii ps ihice

Metafora închisorii psihice se articulează în cadrul paradigmei umanismului

radical . În acord cu această metafor ă oamenii experimentează realităţile organizaţionale

ca fiind opresive, dominatoare. Această metafor ă este prezentă într-

un număr de curente din teoria socială. În teoria critică construită

pornind de la lucr ările lui Marx şi Lukacs accentul major este pus

pe reificare ca proces prin intermediul căruia indivizii îşi

concretizează propria lor lume percepînd-o ulterior ca obiectivă şi

reală, independentă de voinţa şi acţiunea lor. Dezvoltările ulterioare realizate în cadrul

Şcolii de la Frankfurt (H. Marcuse, 1964; J. Habermas, 1972) au pus accent pe modul încare ideologiile pot fi manipulate de cei care deţin puterea în propriul lor interes.

Membrii organizaţiilor sunt efectiv văzuţi ca prizonieri de conştiinţă care este modelată

şi controlată prin intermediul ideologiilor.

Psihanaliza ar reprezenta în opinia lui Morgan un curent congruent cu metafora

organizaţiei ca închisoare psihică. Din perspectivă freudiană organizaţia poate fi văzută

ca întemeindu-se pe exteriorizarea tendinţelor reprimate existente la nivelul psihismului




319

uman (la nivelul inconştientului). În varianta psihanalitică dezvoltată de C. Jung

organizaţia poate fi văzută ca manifestarea unor arhetipuri care exprimă relaţia dintre

subiect şi obiect.

Metafora închisorii psihice, considera Morgan, pune bazale unei “teorii anti-

organizaţionale” care pune sub semnul întrebării ipotezele perspectivei funcţionaliste în

studiul organizaţiilor.

9. Metafora organizaţiei ca instrument de dominare

Metafora organizaţiei ca instrument de dominare se conturează la nivelul unor

teorii şi modele născute pe terenul paradigmei structuralist radicale. În cadrul acestei

metafore organizaţia este un instrument de dominare care trebuie înţeles ca parte a

sistemului social dominator mai larg. Teoriile reprezentative pentru această metafor ă s-

au ocupat de studiul mijloacelor prin care se realizează şi menţine dominarea. Această

metafor ă a condus, de asemenea, la cercetarea legăturilor dintre structurile de putere dininteriorul organizaţiei şi structura socio-politică şi economică a societăţii în ansamblul

ei. Ele au cercetat, de exemplu, modul în care diviziunea socială în clase, grupuri etnice

bărbaţi şi femei etc., îşi pun amprenta asupra relaţiilor de muncă în organizaţii. O serie

de sugestii din cadrul metaforei închisorii psihice sunt deseori folosite de teoriile

structuralist radicale. În special rolul ideologiilor ca aspecte ale modalităţilor socio-

economice mai largi de dominare cadrul societăţii.

10. Metafora schismatică

Metafora schismatică este centrată pe tendinţele organizaţiilor de a se fragmenta

şi dezintegra ca efect al tensiunilor şi conflictelor interne. Ea pune sub semnul îndoielii

premisa funcţionalistă după care organizaţiile sunt entităţi unitare care caută să se

adapteze şi să supravieţuiască.

11. Metafora catastrofei

Metafora catastrofei a fost în special dezvoltată de cunoscuta teorie a

catastrofelor elaborată de Rene Thom. Potenţialul său explicativ pentru teoriaorganizaţiilor n-a fost însă suficient explorat, etc.

Este mai bună o paradigmă/metafor ă decât alta?

După G. Morgan, fiecare dintre paradigmele şi metaforele care s-au conturat în

studiul organizaţiilor prezintă o anumită perspectivă şi faţetă a vieţii şi compor-

tamentului organizaţional. Chiar dacă, de cele mai multe ori, ele reprezintă perspective



Doina BALAHUR

320

concurente şi incomensurabile, fiecare contribuie la construcţia unei anumite imagini

asupra organizaţiei. Ca cercetători sau manageri, important este, spune Morgan, să fim

conştient de pluralismul paradigmelor şi metaforelor şi să evităm dogmatismul unei

unice perspective “mai adevărate” decât alta.

Teoria organizaţională tradiţională s-a dezvoltat pe baza unor metafore care

reflectă supoziţiile paradigmei funcţionaliste. Ipotezele pe care se fundamentează

paradigmele interpretativă, umanist radicală şi structuralist radicală, pun serios sub

semnul întrebării supoziţiile funcţionaliste prezente în abordarea “ortodoxă” a

organizaţiilor. Ele au conturat o varietate de noi metafore în analiza organizaţională,

generând perspective care contrazic, de multe ori, constatările funcţionalismului. De

exemplu, în timp ce teoria funcţionalistă consider ă că organizaţia şi membrii săi îşi

orientează comportamentul şi acţiunile pentru a atinge o stare viitoare, teoria

interpretativă subliniază că acţiunea este orientată cel puţin la fel de mult spre

comprehensiunea trecutului ca mijloc pentru reconstrucţia viitorului. Teoriile

funcţionaliste tratează organizaţiile ca entităţi care există şi acţionează într-un anumitcontext sau mediu. Existenţa contextului şi a medului este pusă sub semnul întrebării de

teoriile interpretative. Pentru ele singurii factori contextuali sunt construcţiile sociale ale

indivizilor care devin bunuri simbolice împărtăşite în comun.

Paradigmele umanismului radical şi structuralismului radical reprezintă de

asemenea provocări adresate funcţionalismului. Din perspectiva acestor două

paradigme, atât funcţionalismul cât şi teoriile interpretative, observă Morgan, nu înţeleg

faptul că ordinea aparentă din viaţa socială nu este atât rezultatul unor procese

adaptative cât consecinţa unor procese de dominare socială. Văzute din acest punct de

vedere organizaţiile exploatează şi oprimă. Ordinea pe care teoria interpretativă caută să o înţeleagă şi pe care teoria funcţionalistă doreşte să o promoveze, nu reprezintă – din

perspectiva structuralismului şi umanismului radicale – altceva decât o ordine

superficială care maschează tensiuni şi contradicţii fundamentale. Cele două paradigme

radicale pledează pentru depăşirea aparenţelor lumii empirice şi descoperirea structurii

profunde a for ţelor care contribuie la constituirea şi transformarea organizaţiilor odată

cu cadrul social mai larg. Ele consider ă că înţelegerea naturii organizaţiilor nu se poate

realiza decât depăşind graniţele sale şi stabilind relaţiile cu organizarea socială mai

largă.

Provocările la adresa teoriei tradiţionale ne determină, consider ă Morgan, să regîndim din temelii problematica organizaţiilor.

Fiecare paradigmă întruchipează diferite viziuni asupra lumii care au stimulat

dezvoltarea unor metafore variate, diferite asupra naturii organizaţiilor. Ele obligă la o

totală regândire, spune Morgan, a ceea ce teoria organizaţiilor ar trebui să fie.




321

E. Tipologia organizaţiilor după Richard Scott:

organizaţiile ca sisteme raţionale, naturale şi deschise

O altă încercare de sistematizare a orientărilor existente în studiul asupra

organizaţiilor, inspirată, de asemenea, de conceptul de paradigmă elaborat de Th. Kuhn,

îi apar ţine lui Richard W. Scott (a se vedea Mihaela Vlăsceanu, Organiza ţ iile şi cultura

organizării)22.

Încercările de sistematizare comprehensivă a teoriilor asupra organizaţiilor sunt

puţin numeroase. Practic, la ora actuală, două astfel de tentative s-au impus. Una dintre

ele, schiţată mai sus, a fost realizată de Gareth Morgan (1986, 1998). Cea de a doua,

construită de Richard Scott, o voi prezenta pe scurt mai jos, dumneavoastr ă urmând a o

completa cu lectura căr ţii pe care tocmai v-am indicat-o. Spre deosebire de tipologia lui

Morgan, sistematizarea demersurilor asupra organizaţiilor realizată de Scott introduce şi

un criteriu istoric-cronologic, uşurând efortul de înţelegere al celui care vine din afara

domeniului.

Scott consider ă că în secolul XX au fost folosite în studiile asupra organiza ţiilor

trei perspective, mai mult sau mai puţin distincte. În forma lor pur ă, spune Scott,

perspectivele împărtăşesc multe dintre tr ăsăturile paradigmelor descrise de Kuhn în

influentul său eseu asupra revoluţiilor ştiinţifice. Perspectivele ar putea fi văzute ca

modele din care se nasc tradiţii particulare, coerente de cercetare ştiinţifică23. Cele trei

perspective sunt:

a) perspect iva ra ţ ional ist ă;

b) perspect iva natural ă;

c) perspect iva sistemelor deschise.

Noţiunea de perspectivă este o “umbrelă conceptuală” la nivelul căreia se

regăsesc variate demersuri care au acelaşi “aer de familie” (R.Scott, 1998)

La nivelul fiecărei perspective, teoriile pot fi grupate, după R. Scott, pe baza a

două mari criterii :

1. rela ţ ia dintre organiza ţ ie şi mediu;

2. func ţ ionarea organiza ţ iilor ca sisteme.

Cele două criterii sunt flexibile, funcţionează, fiecare dintre ele pe un continuum.

În cadrul primului criteriu teoriile asupra organizaţiilor, consider ă Scott, s-au deplasat de

la “închis” spre “deschis” iar în cadrul celui de al doilea de la “ra ţional” spre “social”

(natural). Schematic, intersectarea celor două criterii conduce la următoarea tipologie a

organizaţiilor:

22 Vlăsceanu, M., Organiza ţ iile şi Cultura Organizării, Bucureşti, Editura Trei, 1999.23 Scott, R., op. cit., p. 29.



Doina BALAHUR

322

Tipologia astfel rezultată include, aşa cum observam mai sus, şi dimensiunea

istoric cronologică. Pe baza criteriilor mai sus menţionate, în ordine cronologică, Scott

distinge următoarele mari etape în dezvoltarea studiilor asupra organizaţiilor:a) Etapa sistemelor ra ţ io nal e-înc hi se acoper ă intervalul anilor 1900-1930.

Principalele teorii şi modele care fac parte din această categorie sunt

următoarele:

Managementul ş tiin ţ ific (Fr.Taylor)

Teoria organiză rii şi administra ţ iei (H.Fayol)

Teoria birocra ţ iei (M.Weber)

Toate aceste teorii tratează organizaţiile ca mijloace proiectate să atingă scopuri predeterminate. Fiecare ignor ă sau minimalizează perturbările generate de legăturile cu

mediul extern. De exemplu, observă Scott, managementul ştiin ţ ific realizează

închiderea conceptuală a organiza ţ iei considerând că scopurile sunt cunoscute,

sarcinile sunt repetitive, rezultatele procesului de produc ţ ie sunt automat înghi ţ ite de

pia ţă , iar resursele sunt suficiente.24

b) Etapa organiza ţ i i lor ca s isteme înch ise-naturale (1930-1960). Între teoriile

şi modelele reprezentative pentru această categorie amintim :

Ş coala rela ţ iile umane (F. Roethlisberger, E. Mayo, C. Argyris, A. Maslow, D. McGregor, etc)

Teoria comportamentului de cooperare (C. Barnard )

Teoria institu ţ ional ă a organiza ţ iilor (P. Selznick )

Teoria sistemului social (T. Parsons)

24 Ibidem, p.99.

SISTEME ÎNCHISE SISTEME DESCHISE

SISTEMERAŢIONALE

SISTEMENATURALE

ORGANIZAŢIIÎNCHISE ŞI

RAŢIONALE

ORGANIZAŢIIDESCHISE ŞI

RAŢIONALE

ORGANIZAŢIIÎNCHISE ŞINATURALE

ORGANIZAŢIIDESCHISE ŞI NATURALE




323

Tipice pentru această categorie ar fi după Scott teoriile dezvoltate în cadrul şcolii

relaţiilor umane. Graţie studiilor şi cercetărilor realizate de reprezentanţii acestei

orientări perspectiva asupra structurii organizaţionale a devenit mai complexă şi mai

flexibilă; am aflat multe, spune Scott, despre structurile informale – despre sistemul

relaţiilor interpersonale de putere, probleme legate de status şi rol în organizaţie,

comunicare informală şi motivaţie, etc. – şi impactul lor asupra structurilor formale.Indiferent însă de problema abordată, cercetătorii şcolii relaţiilor umane n-au fost

preocupaţi de altceva decât de viaţa internă a organizaţiei. Această limitare nu se

extinde însă şi asupra celorlalte două orientări. Atât Selznick cât şi Parsons au avut o

viziune mult mai echilibrată asupra sistemelor naturale anticipând teoriile sistemului

natural deschis.

c) Etapa organiza ţ i i lor ca sisteme desch ise-ra ţ ionale (1960-1970)

Teoriile contingen ţ ei (T. Burns, G.M. Stalker; P. Lawrence, J. Lorch, etc.)

Teoria structurii comparative (diferen ţ ierii structurale) (P.Blau)

Teorii ale costurilor tranzac ţ ionale (O. Williamson )

Sfâr şitul anilor ‘60 a marcat o reîntoacere la perspectiva ra ţionalistă asupra

organizaţiilor. Această reluare s-a f ăcut însă pe fondul tratării lor ca sisteme deschise,

integr ării lor în contextul mai larg al mediului social în care-şi desf ăşoar ă activitatea, al

interacţiunilor complexe pe care le au cu diferiţi actori extra-organizaţionali. Una dintre

ideile comune teoriilor care s-au dezvoltat în orizontul acestei perspective a fost aceea

de adaptabilitate – atât sub raport structural cât şi al strategiilor manageriale – a

organizaţiei la mediul extern.Distincţia realizată de Burns şi Stalker, de exemplu, între modelul mecanic şi cel

organic de organizare, urmăreşte caracteristicile mediului extern în cere-şi desf ăşoar ă

activitatea organizaţiile.

Lorch şi Lawrence la rândul lor observau că unele organizaţii îşi desf ăşoar ă

activitatea într-un mediu extrem de variabil astfel încât pentru a supravieţui trebuie să

instituţionalizeze inovaţia, să promoveze programe de schimbare, uneori foarte rapidă, a

performanţelor organizaţionale, etc. În interesul eficienţei şi eficacităţii lor, considerau

Lorsh şi Lawrenece, organizaţiile trebuie să-şi adapteze structurile cerinţelor mediului

extern, etc.

d) Etapa organizaţiilor ca sisteme naturale şi deschise s-a dezvoltat după anii70 fiind şi azi, în opinia lui Scott, principala direcţie în studiul organizaţiilor.

Teoria ordinii negociate (E. Gofman, R. Bucher, A. Strauss)

Teoria organiză rii (K.E. Weick etc.)

Modelul ecologiei popula ţ iei (M. Hannan, J. Freeman etc.)

Teoria institu ţ ional ă (J. Meyer, B. Rowan etc.)



Doina BALAHUR

324

Aceste modele asupra organizării au pus un accent special pe rolul mediului în

determinarea structurii, comportamentului şi a ciclurilor de viaţă ale organizaţiei. În

comparaţie cu modelele anterioare ele conservă ideea de organizaţie ca sistem deschis

punând însă sub semnul întrebării caracterul lor raţional. Pentru Weick, de exemplu,

organizaţia operează într-o manier ă care implică încercarea şi eroarea, şansa etc.;

decizia la nivel organizaţional nu implică neapărat unitatea de comandă – ca în cadrul

modelelor raţionaliste – ci mai de grabă este efectul unei coaliţii care selectează

scopurile şi obiectivele. Implicaţiile acestui mod de a vedea sunt esenţiale, spune Scott

(1998, p. 107). Atâta vreme cât organizaţiile au obiective iar aceste obiective au

proprietăţile clasice cum ar fi stabilitatea, precizia şi consistenţa, putem trata organizaţia

ca un actor raţional. Dar organizaţiile nu îndeplinesc în mod constant aceleaşi funcţii.

Ele experimentează diverse conflicte interne şi externe, care fac ca obiectivele şi

scopurile să fie întotdeauna un compromis.

V-am prezentat succint două mari modele epistemologice care ne permit

gruparea şi sistematizarea orientărilor, teoriilor existente în analiza sociopsihologică aorganizaţiilor. În ciuda marii lor varietăţi aceste teorii pot fi grupate, pornind de la

paradigmele/perspectivele care le articulează, de la “aerul comun de familie”, pe care-l

împărtăşesc. Aş dori să menţionez că cele două perspective epistemice prezentate nu

sunt singurele. Ele sunt însă cel mai des citate şi invocate în analiza critică a

managementului şi organizării. Analiza modelelor organizării realizată de Morgan, este

de asemenea simptomatică pentru paradigma postmodernă în analiza organizaţiilor.

În prezentarea unor teorii şi modele semnificative din sociopsihologia

organizaţiilor am optat pentru criteriile şi tipologia utilizată de G. Morgan. Totuşi,

ambele ne vor fi de folos în identificarea aspectelor sociopsihologice ale organizaţieidin asistenţa socială, aşa cum voi sublinia mai jos.




325

asociere în vederearealizării unui scopcomun

III. Metafore ale organizaţiei: orientări şi curente în

sociopsihologia organizaţiilor

A. Organizaţia ca maşină

Originea cuvântului organizaţie derivă din grecescul “organon” care înseamnă

unealtă sau instrument. Analogia cu uneltele, ca instrumente de realizare a unui scop, a

fost una dintre temele cele mai productive şi persistente în definirea şi înţelegerea

organizaţiei ca maşină. Prin analogie cu uneltele, definiţiile organizaţiilor – din

perspectiva metaforei maşinii – au conservat ca nucleu dur ideea de

asociere în vederea realizării unui scop comun. Deoarece scopul şielaborarea strategiilor de realizare a lui sunt procese deliberate,

raţionale analogia cu uneltele a mai indus (şi impus) un set de

supoziţii care se pot regăsi în multe abordări moderne asupra organizaţiilor. Organizaţia

este rezultatul unor procese raţionale de structurare, coordonare, planificare, control,

etc. realizate în vederea atingerii scopurilor. Pe scurt organizaţia se conformează

normelor raţionalităţii mecanice- acestea fiind singurele capabile să ofere instrumentele

utile ale construcţiei, controlului şi dezvoltării sale.

Analogia cu uneltele a furnizat temele dominante – scopul şi raţionalitatea- în

definirea organizaţiilor. În ciuda varietăţii orientărilor şi perspectivelor de abordareaceste două teme se regăsesc în majoritatea definiţiilor organizaţiilor.

Între supoziţiile comune teoriilor născute în orizontul metaforei maşinii

menţionăm ilustrativ:

ORGANIZAŢIILE CA MAŞINIIPOTEZE ŞI SUPOZIŢII COMUNE / TEORII ŞI MODELE REPREZENTATIVE

organizaţiile sunt mijloace de realizare a scopurilor stabilite de acţionari şi manageri; organizaţia este definită ca un ansamblu de păr ţi/subsisteme clar definite care realizează produse sau

servicii;

conducerea foloseşte tehnici inginereşti de stabilire a obligaţiilor specifice fiecărui post din organizaţie; activităţile realizate în cadrul fiecărei poziţii organizaţionale sunt standardizate astfel încât să permită

eficienţa maximă; organizaţiile constituie structuri ierarhice de autoritate etc.

TEORII ŞI MODELE REPREZENTATIVE Raţionalismul birocratic (M. Weber) Managementul ştiinţific (F. Taylor) Teoria administrativă (H.Fayol) Teoria deciziei (H.Simon)



Doina BALAHUR

326

1. Raţionalismul birocratic (Max Weber)

Analiza structurilor administrative realizată de M.Weber poate fi pe deplin

înţeleasă în contextul preocupărilor sale mai largi asupra caracteristicilor civilizaţiei

occidentale. În viziunea sa tr ăsătura fundamentală, distinctivă a acestei civilizaţii o

reprezintă creşterea gradului de raţionalitate. Această caracteristică a fost dedusă de

Weber pe baza analizei comparative a sistemelor juridice, religioase, politice şi

economice realizată între diferite perioade istorice şi culturi. Pe baza acestei analize

Weber a identificat trei tipuri de autoritate care legitimează diferite structuri şi moduri

de organizare a oamenilor 25:

Autoritatea tradi ţ ional ă se întemeiază pe credinţa în caracterul sacru al tradiţiei

imemoriale şi a legitimităţii celor care exercită autoritatea în numele ei.

Autoritatea ra ţ ional-legal ă are bază, aprecia Weber, credinţa în “legalitatea” unor

modele normative şi în dreptul celor investiţi cu autoritate prin intermediul acestornorme de a deţine conducerea.

Autoritatea charismatică se întemeiază pe devotamentul faţă de o persoană înzestrată cu

calităţi excepţionale sau eroice precum şi pe modelele normative sau pe ordinea

revelate de ea.

Fiecare tip de autoritate, considera Weber, dă naştere unei anumite structuri

administrative.

Autoritatea tradi ţ ională dă naştere unor structuri particulare difuze exempli-

ficate de patrimonialism şi variatele sale manifestări: gerontocraţia, patriarhalismul şi

feudalismul. Guvernarea unor asemenea structuri este realizată de un legiuitor- proprietar care în administraţie se foloseşte de o serie întreagă de persoane dependente

şi subordonate, de la sclavi la şerbi şi fii.

Autoritatea ra ţ ional-legală pune bazele unor structuri mult mai specificate şi cu

grad ridicat de universalitate al căror stadiu suprem îl reprezintă birocra ţ ia.

Autoritatea charismatică este asociată cu relaţii “strict personale” care leagă

liderul cu calităţi excepţionale de discipolii săi.

După Weber doar autoritatea tradiţională şi cea raţional-legală sunt suficient de

stabile pentru a genera formarea unor structuri administrative cu caracter permanent. În

societăţile occidentale, considera Weber, structurile tradiţionale au f ăcut loc treptat celorraţional-legale. Acest proces este observabil în mod special, credea sociologul german,

“în statul modern” şi la nivelul “instituţiilor celor mai avansate ale capitalismului”

datorită “superiorităţii lor tehnice asupra altor forme de organizare”26. Tipul birocratic

de organizare administrativă, spunea Weber, este, din punct de vedere pur tehnic,

25 Weber, M., The Theory of Social and Economic Organization, în A.H. Henderson and T. Parsons,Glencoe, Free Press, 1947, p.328.26 Ibidem, p.196.




327

capabil să atingă cel mai înalt grad de eficienţă, fiind superior oricărui altuia sub

raportul preciziei, stabilităţii şi al respectarea disciplinei (Weber, 1947, p.358).

Formele charismatice se nasc în perioade de instabilitate şi criză în care sunt

necesare măsuri extraordinare adoptate după cât se pare, observa Weber, de indivizi

percepuţi ca posedând calităţi neobişnuite. Pentru ca astfel de mişcări să reziste ele

trebuie să evolueze către una sau alte dintre direcţiile stabile, generând fie “noi”

structuri tradiţionale fie noi structuri birocratice.

Caracteristicile administrative ale organizării de tip birocratic descrise de Weber

sunt enumerate mai jos27:

a) Diviziunea muncii28

Organizaţia birocrată se caracterizează printr-o diviziune pronunţată a muncii..

Cea mai raţională diviziune a muncii va diviza o sarcină complexă în cât mai

multe operaţii separate. Acest proces conduce la creşterea considerabilă a

eficienţei deoarece persoana care realizează în mod constant o anumită operaţie

se specializează. De asemenea diviziunea muncii favorizează pregătirea mairapidă a noilor angajaţi.

b) Ierarhia structurilor (a birourilor)

Organizarea structurilor (birourilor) urmează principiul ierarhiei: structura

ierarhic inferioar ă este controlată şi coordonată de cea superioar ă. Poziţiile în

interiorul organizaţiei sunt stabilite şi legate între ele pe baza “unui lanţ de

comandă-control”. Ele se distribuie pe mai multe niveluri, într-un continuum

ierarhic. Puterea şi autoritatea cresc pe măsur ă ce urcăm de la nivelele inferioare

spre cele superioare.

c) Norme şi regulamente

Existenţa birocraţiei depinde de formularea unor norme şi regulamente explicite

cu privire la procesul de luare a deciziilor şi la comportamentele interpersonale.

Normele şi regulamentele caracteristice organizării birocratice (spre deosebire

de cea tradiţională) servesc la limitarea deciziilor, la adoptarea lor în folosul

organizaţiei (prevenind astfel folosirea deciziilor în scopuri şi interese personale

aşa cum se întâmplă în structurile tradiţionale).

d) Competenţ a tehnică

Într-o organizaţie birocratică personalul este distribuit pe anumite poziţii pe bazacompetenţei tehnice (nu pe baza relaţiilor de rudenie, prietenie, ca în organizările

de tip tradiţional). Organizaţia care nu urmăreşte corelaţia dintre abilităţile

profesionale şi cerinţele postului nu va fi eficientă.

27 Ibidem, pp. 329-332.28 Balahur, D., Sociology of the Organizations.Topics. Theories. Models, Universitatea “Gh. Asachi”, Iaşi,1997, pp.2-4.



Doina BALAHUR

328

e) Separarea administratorilor de patroni

Weber credea că patronii-proprietari sunt una dintre cauzele majore ale

ineficienţei organizaţiei tradiţionale, deoarece deciziile lor sunt bazate doar pe

interesul de a obţine profituri cât mai mari nu pe acela de a creşte eficienţa producţiei. Prin separarea administratorilor de patroni decizia se va realiza în

primul rând ţinând cont de obiectivele organizaţiei şi mai puţin de interesele

personale.

f) Impersonalitatea

Organizaţiile se manifestă în mod raţional atunci când puterea şi autoritatea sunt

investite în poziţii nu în ocupanţii lor. Dacă puterea şi autoritatea ar fi atribuite

individual, persoanele respective, aprecia Weber, le-ar folosi pentru scopuri şi

interese personale nu pentru cele ale organizaţiei. Investind poziţia şi nu

ocupantul cu putere şi autoritate managerii care nu desf ăşoar ă o activitate

corespunzătoare pot fi în mod legitim înlocuiţi.

g) Memoria organizaţ iei

Deoarece organizaţia raţională supravieţuieşte membrilor săi este necesar ă

crearea şi dezvoltarea unei “memorii”, spunea Weber. Documentele scrise,

procesele verbale ale şedinţelor, documentele contabile etc., sunt esenţiale

pentru deciziile viitoare. În scopul menţinerii continuităţii şi eficienţei, în timp,

managerii vor trebui să aibă acces la arhiva organizaţiei spre a evita greşelile

anterioare şi să identifice activităţile care au avut eficienţă.

Deşi nu lipsit de aspecte controversate, modelul raţionalităţii birocratice a fost

unul dintre cele mai influente. Weber însuşi recomanda ca fiecare element ce

caracterizează birocraţia să fie văzut ca o soluţie la o problemă sau defect prezente în

cadrul sistemelor administrative anterioare. Elementele caracteristice nu trebuie văzute

izolat ci ca păr ţi ale unui sistem mai larg de elemente, a căror combinare generează

eficienţa şi eficacitatea administraţiei. Ansamblul precum şi interdependenţa

DIVIZIUNEAMUNCII

IERARHIA

STRUCTURILORŞI POZIŢIILOR

NORME ŞIREGULAMENTE

COMPETENŢATEHNICĂ

SEPARAREAPATRONILOR DE

ADMINISTRATORI

IMPERSONALITATEA MEMORIAORGANIZA IEI

CARACTERISTICILE

ORGANIZĂRII DE TIPBIROCRATIC




329

elementelor ce definesc birocraţia este desemnat de Weber prin termenul de ideal-tip. El

nu are o semnificaţie normativă ci reprezintă mai de grabă, spunea Weber, o construcţie

sau un model simplificat care se concentrează asupra tr ăsăturilor distinctive, specifice

ale acestui tip particular de administraţie. Pe baza acestor tr ăsături. analiza critică

evidenţiază avantajele comparative ale autorităţii raţional-legale faţă de celelalte modele

de administraţie.

Modelul raţional-legal creează premisele realizării unor structuri administrative mult

mai stabile şi previzibile atât pentru manageri cât şi pentru subordonaţi Acest tip de

organizare creează avantaje atât pentru angajaţi cât şi pentru manageri. Angajaţii au

posibilitatea să cunoască exacte ceea ce se aşteaptă de la ei (obligaţiile de rol), ierarhia

şi dependenţa lor pe termen scurt (în ce priveşte veniturile obţinute) dar şi lung

(proiectarea carierei şi dezvoltării profesionale) de această ierarhie. Se previne în

acelaşi timp orice acţiune sau comportament arbitrar din partea managerilor faţă de

subordonaţi.

Pe de altă parte, observa Weber, structura raţional-legală permite subordonaţilor

să-şi exercite “o independenţă mai mare” decât era posibilă în orice alt tip de sistem

administrativ. Deoarece supunerea este datorată nu unei persoane – lider tradiţional sau

charismatic- ci unui set de principii impersonale subordonaţii dintr-un sistem birocratic

beneficiază de o bază mai puternică pentru acţiunea independentă, orientată de

interpretarea şi aplicarea acestor principii etc.

Avantajul cert al autorităţii întemeiate pe raţionalitatea-legală decurge, credea Weber,

din capacitatea sistemelor birocratice de a îndeplini obiective şi sarcini mult maicomplexe decât sistemele tradiţionale.

1.1. Reacţii crit ice la adresa birocraţiei

În ciuda autorităţii de care s-a bucurat, modelul weberian n-a fost lipsit de critici,

uneori chiar foarte severe.

a) După T. Parsons29, în modelul lui Weber tind să se confunde două tipuri

distincte de autoritate. Pe de-o parte în discuţia asupra ierarhiei administrative din

cadrul birocraţiilor Weber menţionează că autoritatea se întemeiază pe “poziţia legitimdeţinută într-un birou”. Pe de altă parte, observa Parsons, atunci când discută despre

criteriile recrutării şi avansării Weber menţionează că autoritatea se întemeiază pe

“competenţa tehnică”. În cuvintele lui Weber “Administraţia birocratică înseamnă în

mod fundamental exercitarea controlului pe baza cunoştinţelor profesionale” (Weber,

1947, p. 339).

29 Parsons, T., The Theory of Social and Economic Organization, Glencoe, Free Press, 1947, p.58.



Doina BALAHUR

330

b) O lată critică formulată la adresa modelului birocratic (P. Blau, 1974)30

consider ă că ideal-tipul weberian “este un amalgam de scheme conceptuale şi ipoteze”.

Weber, spunea Blau, nu distinge între definiţii şi propoziţii în modelul său. Concepţia sa

conţine numeroase propoziţii despre interconexiunile dintre caracteristicile structurale

ale organizaţiei, unele explicite, dar cele mai multe implicite etc.

c) Weber a fost, de asemenea criticat pentru ceea ce a fost caracterizat drept un

model idealizat al organizării31. Schema sa funcţională implicită se refer ă la modul în

care elementele organizaţiei contribuie la eficienţa şi eficacitatea funcţionării sale. Ceea

ce lipseşte este încercarea similar ă de a specifica disfuncţiile diferitor elemente şi

examinarea conflictului care ia naştere între diferitele elemente componente ale

sistemului.

d) Una dintre cele mai rezistente critici aduse modelului weberian al birocraţiei a

fost preocuparea sa excesivă pentru aspectele formale în dauna relaţiilor informale şi a

structurilor neoficiale care se dezvoltă în interiorul organizaţiei formale.e) Teoretizarea unui individ depersonalizat, a “birocratului f ăr ă chip” a fost de

asemenea una dintre criticile care au însoţit constant evaluarea raţionalismului birocratic

weberian. Birocraţia, observa J. Chandler, prin natura sa, se dezvoltă cu atât mai bine cu

cât reuşeşte mai mult să elimine din comportamentul organizaţional dragostea, ura şi

orice alt element iraţional sau sentiment care scapă calcului şi controlului raţional.

Aceasta este natura specifică a birocraţiei şi este considerată una dintre virtuţile sale32.

Birocraţia conchide Chandler reprezintă o adevărată conspiraţie împotriva emoţiei, a

moralei şi iniţiativei personale.

Weber însuşi a avut o atitudine ambivalentă faţă de modelul pe care l-a elaborat.

El a subliniat că birocraţiile se pot dezvolta după o logică proprie, concentrând puterea

în mâinile celor care o conduc, reducând participarea individuală la statutul de “curea de

transmisie într-o maşinărie aflată în perpetuă mişcare”, închizând umanitatea într-o

“peşter ă de fier”. Creatorul modelului birocratic -observa Scott- a fost şi unul dintre cei

mai severi critici ai săi.

1.2. Implicaţii ale modelului weberian : structur ă şi modele de organizare

Modelul weberian ilustrează poate cel mai bine perspectiva modernă în studiul

organizaţiilor. În ciuda numeroaselor critici care i-au fost aduse, a teoriilor şi modelelor

care s-au dezvoltat în mod expres ca alternative anti-birocratice, supoziţiile sale

30 Blau, P., On the Nature of Organizations, John Wiley and Sons, New York, 1974, pp.30-31.31 Merton, R.K., Social Theory and Social Structure, New York, Free Press, 1968, p. 104.32 Chandler, J., „Organizational Behaviour and the Individual: Critique of a Consensus”, în J. Barry andall (Eds.), Organization and Management. A Critical Text , Business Press, 2000, p.6.




331

constitutive – cu variate nuanţe – s-au conservat explicit sau implicit în cele mai variate

metafore asupra organizaţiei. Multe teorii şi modele ulterioare, observa un cercetător,

sunt “construcţii peste care fie doresc să acopere fie să continue, explicit sau implicit,

modelul birocratic care a dominat lumea organizaţiilor publice şi private în secolul

XX.”33 Michael Berman considera că indiferent de reorientările care au avut loc la

nivelul discursului asupra organizaţiilor toate “au ţesut în jurul scheletului invizibil” al

birocraţiei. Ideea de structur ă, de ierarhie de autoritate, de control, de diviziune a muncii

şi de grupare pe birouri sau departamente, de scopuri şi obiective fixe care orientează

activitatea şi managementul organizaţiei etc., – toate acestea au însoţit permanent

“fenomenul organizării” în secolul XX.

1.2.1. Structu ra org aniza ţ ional ă

Structura organizaţională34 a fost definită ca ansamblul mecanismelor care

servesc la coordonarea şi controlul activităţii în organizaţie.

Indiferent că a fost sau nu tratată în legătur ă cu particularităţile mediului extraorga-

nizaţional, cu mărimea şi tehnologia etc., structura organizaţională presupune, în

general, cinci mecanisme care servesc la coordonarea şi controlul activităţii:

a) specializarea muncii;

b) departamentalizarea;

c) structura de autoritate;

d) numărul de subordona ţ i coordona ţ i

de un manager;

e) coordonarea activit ăţ ii.

a) Specializarea muncii este reprezentată de gradul de divizare a sarcinilor în

interiorul unei organizaţii.

Există organizaţii caracterizate printr-un grad ridicat de specializare a muncii – în

care angajatul realizează un număr redus de operaţiuni sau activităţi standardizate

(este situaţia tipică a organizaţiei moderne indiferent că este vorba de o organizaţie

industrială, de o bancă, spital, de organizaţie publică sau privată etc). Există şi

situaţia opusă caracterizată ca grad redus de specializare a muncii (angajaţii

realizează diferite tipuri de activităţi).

b) Departamentalizarea este unul dintre elementele fundamentale ale structurii

organizaţiei şi reprezintă gruparea activităţilor pe baza unor criterii care permit

realizarea coordonării şi controlului.

33 Berman, M (1999) : “Bureaucracy between Myth and Reality”, Westpoint, p.1734 Balahur, D lucr.cit.p.19-28



Doina BALAHUR

332

Ş ase criterii sunt mai des folosite pentru gruparea activităţilor într-un departament:

1) Cunoş tin ţ ele şi deprinderile. Poziţiile sunt grupate pe baza pregătirii şi

calificării profesionale.

2) Natura activităţ ilor care trebuie realizate. Gruparea poziţiilor în funcţie de

procesul sau activităţile care trebuie realizate (producţie, contabilitate, cercetare-

dezvoltare, marketing etc.).

3) Timpul de realizare a activităţ ii. Gruparea poziţiilor în funcţie de timpul

realizării activităţii (de exemplu în trei schimburi pentru organizaţiile cu activitate

continuă etc.).

4) Tipul de produs sau serviciu care trebuie realizat. Gruparea poziţiilor se

realizează în funcţie de tipul de produs.

5) Beneficiar. Conform acestui criteriu gruparea poziţiilor se realizează pe baza

diferitor tipuri de consumatori (de exemplu gruparea poziţiilor în cadrul unei companii

de televiziune se poate realiza pe baza programelor care se adresează copiilor,

aspectelor economice şi afacerilor, ştiri etc.; în cadrul unei organizaţii de asistenţă socială gruparea poziţiilor este mobilă şi se realizează, de regulă, pe tip de proiect –

copii (copii cu nevoi speciale, abandonaţi, abuzaţi etc.), vârsta a treia, pregătirea şi

formarea voluntarilor etc.).

6) Localizare. Gruparea poziţiilor se realizează în funcţie de zona geografică de

desf ăşurare a activităţii.

Gruparea activităţilor pe departamente are câteva efecte esenţiale asupra

desf ăşur ării activităţii în organizaţie:

1) Gruparea generează un sistem comun de coordonare şi control a

activit ăţ ii. 2) Gruparea presupune folosirea în comun a resurselor alocate.

3) Gruparea generează un sistem şi criterii comune de evaluare a

performan ţ elor.

4) Gruparea activit ăţ ilor pe departamente favorizează comunicarea şi

coordonarea eficient ă a activit ăţ ii.

c) Structura autori t ăţ i i . Autoritatea este definită ca dreptul unui membru al

organizaţiei de a lua decizii f ăr ă a fi necesar ă aprobarea lor de către altă persoană din

organizaţie.

Distribuţia autorităţii între poziţii poate fi centralizat ă sau descentralizat.

• Distribu ţ ia autorit ăţ ii este centralizat ă atunci când puterea de a adopta

decizii se concentrează la nivelul managementului de vârf.

• Distribu ţ ia autorit ăţ ii este descentralizat ă atunci când puterea de a adopta

decizii este asigurată în egală măsur ă celor care deţin poziţii la nivelul

conducerii intermediare şi directe din organizaţie.




333

Organiza ţ ia poate distribui autoritatea de decizie de-a lungul unui continuum

centralizat la o extremă şi descentralizat la cealaltă extremă. Teoretic, nici o organizaţie

nu este complet centralizată sau descentralizată. Organizaţiile tind către unul dintre cele

două tipuri în funcţie de stilul de conducere al managementului de vârf, de experien ţa

managerilor direcţi, de mărimea organizaţiei, de numărul de subordonaţi supravegheaţi

şi coordonaţi direct etc.

d) Num ăru l de subordona ţ i coordona ţ i de un singur manager. Din acest

punct de vedere se face distincţia între “coordonarea apropiat ă” (narrow co-

ordination) şi “coordonarea largă” (wide co-ordination).

În cadrul primului tip un număr redus de angajaţi sunt coordonaţi şi r ăspund faţă de un

singur manager. În cadrul celui de al doilea tip mai mulţi angajaţi sunt coordonaţi de

către un singur manager. Fiecare tip de coordonare are avantaje şi dezavantaje.

La nivelul coordonării apropiate se creează posibilitatea colabor ării şi controlului

directe a fiecărui angajat, evitându-se astfel conflictele şi ambiguităţile legate derolul organizaţional etc.

Această relaţie apropiată cu “şeful” are însă şi dezavantaje. Ea generează un fenomen de

orientare excesivă către manager; în loc să-şi îndeplinească obligaţiile de rol, angajaţii

pierd multă vreme “încercând să facă pe plac şefului”. Schematic aceste tip de

coordonare este prezentat mai jos:

La nivelul coordonării largi căile de comunicare sunt mai scurte. Principalul

inconvenient este numărul mare de angajaţi pe care trebuie să-i coordoneze un

manager ceea ce nu-i permite să aibă o relaţie directă cu fiecare, să acorde

fiecăruia timpul cuvenit.

Schematic acest tip de coordonare este prezentat mai jos:

MANAGER

Economist

Contabil

Assistantprograme

comunitare

Asistent terapieşi recuperare

Casier

Asistent prevenire

abandon



Doina BALAHUR

334

Fiind mai liber de controlul direct, acest al doilea tip de coordonare este preferat

de angajaţi. Cercetările psihosociologice au evidenţiat faptul că acest tip de coordonare

corelează pozitiv cu satisfacţia şi motivaţia muncii, performanţe profesionale ridicate etc.

Op ţ iunea pentru un tip sau altul de coordonare depinde de o serie de factori:

1) Gradul de profesionalizare a angajaţilor;

2) Incertitudinea cerinţelor de rol;

3) Natura şi frecvenţa interacţiunii/comunicării

directe dintre manager şi subordonaţi;

4) Gradul de integrare a activităţii;

5) Gradul de standardizare a cerinţelor de rol etc.

În organiza ţ ia de asisten ţă socială întâlnim ambele tipuri de coordonare.

În func ţ ie de mărimea şi dispersia geografică a organiza ţ iei (exist ă multe

organiza ţ ii non-guvernamentale interna ţ ionale care au filiale în diferite zone ale

globului, în diferite ora şe din aceea şi ţ ar ă) de tipul şi amploarea proiectelor pecare le derulează , se practică un tip sau altul de coordonare. Jessica Malloney

men ţ iona că în studiile, pu ţ in numeroase de altfel, asupra managementului şi

organizării institu ţ iilor de asisten ţă socială este foarte probabil să întâlnim

simultan ambele tipuri de coordonare. În activitatea cu voluntarii coordonarea

apropiat ă s-a dovedit utilă deoarece previne erori şi e şecuri generate de lipsa

de pregătire şi experien ţă în domeniu. În cadrul proiectelor în care sunt

implica ţ i speciali şti este însă de preferat o coordonare mai largă. Ea este de

natur ă nu numai să permit ă centrarea pe caz şi pe situa ţ ie, dar generează o mai

mare responsabilitate a celor implica ţ i direct în realizarea proiectului35

.e) Coordon area act iv i t ăţ i lor. Ea reprezintă modul de integrare a activităţilor din

organizaţie în scopul realizării obiectivelor comune.

Rezultatul unor astfel de modalităţi de integrare este crearea diferitor forme de

interdependen ţă a activit ăţ i:

35 Malloney, J., Management and Social Work , New York, Bedminster Press, 2000, pp.45-46.

Economist Contabil

Casier

Asistent

programecomunitare

Asistent

terapie şirecu erare

Asistent

prevenireabandon

MANAGER




335

1) Interdependen ţ a secven ţ ial ă (există ori de câte ori rezultatele unui tip de

activitate devin imput pentru altă activitate).

2) Interdependen ţ a reciprocă (se stabileşte între departamente care-şi furnizează

input-uri unul altuia).

3) Interdependen ţ a în echipă. Este cea mai intensă formă de interdependenţă şi

constă în realizarea în comun – în cadrul echipei sau între echipe – a activităţii.

Munca în echipă este considerată cea mai complexă formă de interdependenţă.

1.2.2. Proiectarea org aniza ţ i i lor

Structurile pe care le-am trecut în revistă mai sus constituie elementele,

“unităţile”, pe baza cărora ia naştere organizaţia modernă. Aceste elemente pot fi

integrate în modalităţi diferite rezultând variate modele de organizare. Între acestea

organizaţia modernă (“ortodoxă”) cunoaşte patru tipuri mai frecvente de integrare :

1) Modelul func ţ ional;

2) Modelul divizional;

3) Modelul hibrid;

4) Modelul matricial.

1) Modelul func ţ ional Este unul dintre cele mai folosite modele pentru structurarea organizaţiei. El

constă în gruparea angajaţilor în departamente separate pe baza sarcinilor şi a pregătirii

profesionale comune (economişti, contabili etc., în departamentul de contabilitate;

cercetătorii în departamentul de cercetare dezvoltare, ingineri în departamentul de

producţie etc.). Modelul funcţional este forma de organizare preponderentă a

organizaţiilor mici şi mijlocii deoarece operează cu un număr redus de produse sau

servicii şi au nevoie de un grad ridicate de specializare a muncii. Modelul func ţional

tinde să centralizeze decizia la nivelul managementului de vârf din organizaţie.

Coordonarea la nivelul departamentelor este de regulă largă. Schematic, acest model

organizaţional este prezentat mai jos:

MANAGER

DEPARTAMENTDE

CERCETAREDEZVOLTARE

DEPARTAMENTDE MARKETING

DEPARTAMENTDE PRODUCŢIE

DEPARTAMENTDE

CONTABILITATE



Doina BALAHUR

336

AVANTAJELE MODELULUIFUNCŢIONAL

DEZAVANTAJELE MODELULUIFUNCŢIONAL

Utilizarea eficientă a resurselor; Grad ridicat de specializare profesională; Dezvoltare profesională şi promovare; Unitatea conducerii; Favorizează comunicarea la nivel de

departament şi cooperarea la nivel deechipă etc.

Procese de decizie greoaie şi de slabă calitate;

Mai puţin deschisă la inovaţie; Responsabilitate neclar ă atât pentru

performanţe cât şi pentru eşecuri; Coordonare şi cooperare reduse între

departamente etc.

2) Modelul divizionalPentru organizaţiile mari, care realizează o gamă diversificată de produse sau

servicii, ale căror subunităţi sunt dispersate geografic, modelul de structurare practicat

mai frecvent este cel divizional. În cadrul acestui tip de construcţie organizaţională toate

activităţile necesare producerii unui bun sau serviciu sunt grupate la nivelul unei unităţi

independente. Spre deosebire de modelul funcţional, observa H. Mintzberg36, care

grupează activităţile pe baza input-urilor (tip de activităţi desf ăşurate, tip de pregătire

profesională) la nivelul modelului divizional integrarea se realizează pornind de laoutput-uri (produs, serviciu, client, localizare geografică etc.). După H. Mintzberg

(1983, p. 79) modelul divizional comport ă trei variante:

a) Divizii structurate pe produs, la nivelul cărora se realizează un singur tip sau

un grup relativ identic de produse;

b) Divizii structurate pe tipuri de consumatori (clien ţ i). Acest tip favorizează

apropierea de client şi mai buna satisfacere a nevoilor şi aşteptărilor sale.

c) Divizii geografice. Ele sunt caracteristice societăţilor multi şi transnaţionale – a

căror producţie este localizată în diferite zone ale lumii. Adaptarea la specificul local al

pieţelor şi consumatorilor necesită crearea unor unităţi distincte la nivelul fiecărei zone

(ţări, regiuni) în care operează.Modelul divizional are o serie de implicaţii asupra structurilor organizaţionale.

La nivelul său conducerea este descentralizată şi localizată de regulă la nivelul diviziei.

Schematic, acest model este prezentat mai jos.

MODEL DIVIZIONAL BAZAT PE TIP DE PRODUSE*

36 Mintzberg, H., Designing Effective Organizations, Prentice-Hall, 1983, p.74.* C&D= Cercetare-Dezvoltare; MKTG = Marketing; PROD= Productie; CONT= Contabilitate.

MANAGER

PRODUSECOSMETICE

C&D MKTG PROD CONT

MEDICAMENTE

C&D MKTG PROD CONT




337

AVANTAJELE MODELULUI

DIVIZIONALDEZAVANTAJELE MODELULUI

DIVIZIONAL Adaptabilitate sporită la mediu instabil; Grad ridicat de satisfacere a clienţilor; Grad ridicat de coordonare a sarcinilor; Managementul divizional realizează

controlul şi coordonarea tuturordepartamentelor din divizie ceea ce areca rezultat dezvoltarea cunoştinţelor şideprinderilor manageriale.

Utilizarea ineficientă a resurselor; Reduce posibilităţile specializării profesionale; Centrarea pe obiectivele diviziei şi mai puţin pe

obiectivele generale ale organizaţiei, ceea ce poate determina apariţia concurenţei între divizii.

Pierderea controlului. Diviziile pot fi atât dediferite încât managementul de vârf nu mai poateimpune norme şi reglementări uniforme lanivelul lor, nu mai poate planifica şi stabilitermene generale pentru toată organizaţia.

3) Modelul hibrid

Modelul hibrid reprezintă – aşa cum de altfel şi numele sugerează – o

combinaţie între unităţi divizionale şi departamente funcţionale. În sistemul bancar se

întâlneşte frecvent acest tip de model organizaţional. Fiecare sucursală a bănciifuncţionează ca o divizie geografică sub autoritatea centralizată a unui departament

funcţional de personal, juridic, de contabilitate şi audit, marketing, de acordare a

împrumuturilor, de reclamă etc. Un asemenea model de organizare realizează

importante economii de resurse umane, materiale şi financiare. Schematic acest model

este prezentat mai jos:

Personal Juridic Contabilitate şi audit Operaţiuni

Marketing Serviciul de împrumuturi

DEPARTAMENTEFUNCŢIONALE

Divizia centrală Divizia de vest Divizia de est

Împrumuturi Economii Împrumuturi Economii Împrumuturi Economii

DIVIZII

Ca şi celelalte modele, tipul hibrid de organizare prezintă atât avantaje cât şi

dezavantaje:

MANAGER



Doina BALAHUR

338

AVANTAJELEMODELULUI HIBRID

DEZAVANTAJELE MODELULUIHIBRID

Coordonarea simultană a diviziilor prinintermediul departamentelor func ţ ionalecentralizate;

Corelarea scopurilor şi obiectivelordiviziilor cu acela ale întregii organiza ţ ii;

Adaptabilitate şi eficien ţă. Unităţiledivizionale se pot adapta la variaţiilemediului extern; unităţile funcţionale se potcentra pe eficienţa operaţiilor desf ăşurate.În felul acesta structurile hibrid pot realizasimultan atât adaptarea cât şi eficienţa prinintermediul unei singure strategii deintegrare etc.

Răspuns întârziat la situa ţ iile dificile,excep ţ ionale. Dacă divizia se confruntă cuo problemă specială, decizia trebuieadoptată la nivelul managementului devârf. Această situaţia poate generaîntârzieri ce pot la rândul lor să afectezeeficienţa diviziei.

Conflicte între departamentele func ţ ionale şi divizii. Deşi departamentele funcţionalecentrale nu au autoritate de coordonare şicontrol asupra diviziilor, ele încearcă deseori să influenţeze activitatea diviziilor.Sugestii contradictorii venite de la diferitedepartamente funcţionale pot periclitaacurateţea deciziei la nivelul diviziei.

Supradimensionarea personalului

administrativ şi tendinţa de dublare arolurilor ceea ce măreşte costurile şi reduceeficienţa generală. etc.

4) Modelul matricialModelul matricial este unul dintre cele mai complexe tipuri de organizare. În

descrierea lui Aldag şi Stearns37 modelul matricial implementează simultan la nivelul

fiecărui departament atât structuri funcţionale cât şi divizionale. Ca efect, ia naştere un

sistem în cadrul căruia angajaţii fiecărui departament sunt coordonaţi şi controlaţi de doi

şefi, fiecare având autoritate egală în organizaţie: managerul funcţional şi managerul

divizional. Managerul func ţ ional este r ăspunzător pentru activitatea desf ăşurată de

specialiştii din cadrul departamentului funcţional. Managerul de divizie – sau

managerul de proiec – este r ăspunzător pentru integrarea activităţilor specialiştilor (în

diferite proiecte) din mai multe departamente.

Modelul matricial are o structur ă mult mai complexă în comparaţie cu celelalte

tipuri de organizare. Din acest motiv, observau Elbeik şi Thomas38, este recomandabil

ca el să fie folosit doar atunci când organizaţia îşi desf ăşoar ă activitatea în anumite

condiţii, cum ar fi:

a) Exist ă o presiune puternică a mediului extraorganiza ţ ional pentru urmărirea

simultană a mai multor scopuri. Concurenţa, pretenţiile consumatorilor etc., pot

determina organizaţia să realizeze nu numai produse noi, inovative dar şi de calitate

tehnică ridicată. Această presiune duală impune ca atât cantităţii cât şi calităţii

produselor (serviciilor) să li se acorde atenţie egală prin intermediul unei structuri de

autoritate duală.

37 Aldag, R.J., Stearns, T.M., Management , West Publishing Company, Dallas, 1991, pp.281-282.38 Elbeik, S., Thomas, M., Project Skills, Butterwoth, Heinemn, 1998, pp.8-9.




339

b) Necesitatea procesării unei mari cantit ăţ i de informa ţ ii. Un ambient instabil,

marcat de schimbări rapide necesită procesarea rapidă a unei mari cantităţi de

informaţii. Separarea responsabilităţilor pe produs, pe de-o parte şi pe calitatea tehnică a

acestuia pe de altă parte, favorizează circulaţia rapidă a informaţiei în organizaţie.

c) Necesitatea utilizării eficiente a resurselor. Organizaţiile nu au, de regulă,

capacitatea de a aloca resurse şi personal pentru fiecare tip de produs. Modelul matricial

permite distribuirea personalului şi a facilităţilor în funcţie de presiunile asupra

producţiei şi calităţii acesteia.

Modelul matricial a fost iniţial dezvoltat şi implementat în industria aerospaţială.

Azi, datorită flexibilităţii sale este larg folosi în diferite tipuri de organizaţii atât profit

(bănci, agenţii publicitare, industria electronică etc.) cât şi non-profit (universităţi,

spitale, agenţii de asistenţă socială etc.).

Modelul matriceal a devenit unul dintre modelele cele mai practicate la nivelul

organizaţiilor de asistenţă socială care-şi desf ăşoar ă activitatea prin excelenţă pe tipuride proiecte cu durată şi finanţare limitată. În aceste condiţii organizaţia de AS este

constant confruntată cu problema realocării resurselor materiale şi umane pe tipuri de

programe şi proiecte.

Proiect Cercetare Marketing Producţie ContabilitateManager Dezvoltare (C&D)

Manager de C&D Marketing Producţie Contabilitateproiect A

Manager de C&D Marketing Producţie Contabilitateproiect B

Manager de C&D Marketing Producţie Contabilitateproiect C

MANAGER



Doina BALAHUR

340

Modelul matricial are atât avantaje cât şi dezavantaje:

AVANTAJELE MODELULUIMATRICIAL

DEZAVANTAJELE MODELULUIMATRICIAL

Permite satisfacerea simultană a mai multorcerinţe şi presiuni ale mediului;

Favorizează flexibilitatea; Stimulează utilizarea eficientă a resurselor; Favorizează dezvoltarea profesională prin

participarea specialiştilor la diferite proiecte;

Favorizează dezvoltarea motivaţiei.Participarea directă la proiect ofer ă angajaţilor posibilitatea de a contribui la procesul de luare a deciziilor;

Sprijină managementul de vârf în procesulde planificare. Managementul de vârf poatededica mai mult timp planificării pe termenlung deoarece modelul matricial permite ca

decizia curentă să fie delegată managerilorfuncţionali şi de proiect etc.

Creează autoritate duală care poate generaconfuzie şi conflicte (datorită subordonării

simultane faţă de doi manageri); Generează o luptă neproductivă pentru putere între managerul funcţional şi cel de proiect.

Este mare consumator de timp deoarecenecesită şedinţe şi întâlniri în scopulintegr ării activităţilor.

Necesită abilităţi foarte dezvoltate decooperare şi competenţă interpersonală.

Generează costuri ridicate pentruimplementare.

B. Metafora organismului în sociopsihologia organizaţiilor.

Teorii şi modele

Organizaţia (ca şi organismul) este o entitate vie în continuă schimbare, în continuă interacţiune cu mediul spre a-şi satisface nevoile.

Ca şi organismul organizaţia este un sistem de elemente şi păr ţi diferite, dar integrate;

Existenţa şi supravieţuirea organizaţiei (ca şi a organismului) este dependentă de naturainteracţiunilor cu mediul; Unele medii externe sunt mai favorabile dezvoltării; Ca şi organismul, organizaţia îndeplineşte o serie de funcţii care-i asigur ă supravieţuirea

şi dezvoltarea; Organizaţia are “nevoi” a căror satisfacere contribuie la dezvoltare; Întregul este afectat de funcţionarea păr ţilor etc.

TEORII ŞI MODELE REPREZENTATIVE: Teoriile structuralist-funcţionaliste (P.Selznick, T. Parsons); Demersul sistemic (D.Katz, L.Kahn ); Teoria contingenţei (T.Burns şi G.M Stalker; Lawrence şi Lorsh); Teorii ale stilurilor manageriale (D.McGregor); Teorii ale motivaţiei (A.Maslow, C.Alderfer); Teorii ale managementului resurselor umane (W.Ouchi, J.Storey, K.Legge) etc.

1. Teoria contingenţei

1.1. Modelul d iferen ţ ieri i şi integr ări i (Paul Lawrene şi Jay Lorsch)

Termenul de contingen ţă a fost introdus de P. Lawrence şi J. Lorch. Ei apreciau

că varietatea mediilor extraorganizaţionale generează cerinţe diferite faţă de organizaţie.




341

Mediile caracterizate prin incertitudine şi schimbări rapide fie în configuraţia pieţei fie

în aceea a tehnologiilor impun organizaţiei cerinţe diferite – atât sub raportul

constrângerilor cât şi al oportunităţilor – în comparaţie cu mediile uniforme şi stabile.

Pentru a se adapta variaţiilor de mediu organizaţiile şi departamentele dezvoltă

caracteristici diferenţiate. Lawrence şi Lorch apreciau că gradul de diferenţiere internă a

organizaţiei (ca şi un organism biologic) este direct propor ţional cu variaţiile mediului

extern. În acelaşi timp odată cu creşterea gradului de diferenţiere trebuie, propor ţional,

să sporească şi efortul de integrare a departamentelor şi subunităţilor. Concluzia celor

doi cercetători era că organizaţiile variază de-a lungul a două dimensiuni: diferen ţ ierea

şi integrarea.

Diferen ţ ierea este măsura în care organizaţia este structurată în departamente care

operează diferit. Ea reprezintă r ăspunsul organizaţiei (prin intermediul diferenţierii

interne în departamente sau subunităţi) la o caracteristică specifică a ambientului

extern. O organizaţie care are multe departamente care operează diferit are un nivelridicat de diferen ţ iere.

Integrarea este reprezentată de gradul de colaborare care există între departamente.

Există un grad ridicat de integrare atunci când organizaţia nu poate supravieţui decât

dacă există o coordonare apropiată între departamente. Dimpotrivă, atunci când

departamentele pot lucra independent, f ăr ă a afecta sau periclita obiectivele

organizaţiei, se poate vorbi de un nivel redus de integrare.

1.2. Modelul mecan ic vs. m odelu l organic

Burns şi Stalker au fost printre primii cercetători care au tratat în mod explicit

relaţiile dintre modul de structurare a organizaţiei şi mediu (T. Burns, G.M. Stalker, The

Management of Innovation). Pe baza unor investigaţii empirice ei au identificat două

mari modele de structurare a organizaţiilor: modelul mecanic şi modelul organic.

CARACTERISTICILE MODELULUIMECANIC

CARACTERISTICILE MODELULUIORGANIC

Grad ridicat de diviziune şi specializare amuncii;

Definirea rigidă a sarcinilor;

Ierarhie strică de autoritate şi control;

Controlul îndeplinirii sarcinilor estecentralizat la nivelul conducerii de vârf;

Comunicarea este verticală;

Angajaţii contribuie la îndeplinirea sarcinilorcomune ale departamentului;

Sarcinile sunt adaptate şi redefinite pe bazacooper ării dintre angajaţi;

Ierarhie şi control reduse precum şi numărredus de norme şi regulamente;

Controlul îndeplinirii sarcinilor este alocatdifuz la nivelul întregii organizaţii;

Comunicarea este orizontală;



Doina BALAHUR

342

Pe baza studiilor realizate, Burns şi Stalker au ajuns la concluzia că modelul

mecanic este cel mai potrivit pentru un mediu stabil. Numai într-un astfel de mediu

sarcinile pot fi rigid definite şi uniform îndeplinite.

Modelul organic de organizare este potrivit pentru mediile marcate de

instabilitate. Sarcinile sunt constant redefinite şi îndeplinite în comun ca r ăspuns

adaptativ, spuneau Burns şi Stalker, la schimbările din mediu.

2. Teorii ale stilurilor manageriale

Metafora organismului permite gruparea teoriilor care au tratat organizaţia “ca

entitate vie”, cu funcţii şi nevoi de a căror satisfacere depinde adaptarea şi

supravieţuirea sa. În seria acestor teorii, cele dezvoltate în cadrul unui curent cunoscut,într-o clasificare ortodoxă, ca relaţii şi resurse umane, au atras atenţia asupra nevoilor

psihologice ale membrilor organizaţiei. Ele au adus multe idei şi teme valoroase înstudiul organizaţiilor; au atras atenţia asupra rolului “factorului uman” în performanţele

organizaţiei, a motivaţiei, a rolului relaţiilor dintre angajaţi pentru însăşi existenţaorganizaţiei, asupra impactului diferitor stiluri de conducere si managementului

resurselor umane ale organizaţiei etc.

Între altele ele au pus în evidenţă ceea ce s-a numit organizaţia informală sau

“ascunsă”. Într-un articol – de referinţă pentru domeniul pe care-l cercetăm – Being

Human and Being Organized, C. Argyris observa:

“organizaţia are o structur ă internă, distribuie roluri, are norme, reguli şi

regulamente, desf ăşoar ă un complex de activităţi menit să asigure planificarea,coordonarea, controlul etc., realizării obiectivelor şi scopurilor. Toate aceste

activităţi, nota Argyris, sunt realizate de oameni care tind să personalizeze

poziţia pe care o ocupă şi rolul pe care-l joacă, care au propriile lor trebuinţe,motive, opţiuni şi aşteptări, seturi atitudinale şi aptitudini diferite. Aceşti oameni

reacţionează şi interacţionează între ei, de multe ori în modalităţi neaşteptate.

Astfel, relaţiile directe dintre oameni tind să construiască o a doua organizaţie,

informală, ascunsă, care o poate susţine pe cea formală, oficială, sau o poatesubmina” 39.

Problema stilurilor de management şi a impactului acestora asupra compor-

tamentului de rol al angajaţilor şi performanţelor (sau absenţei) organizaţionale a fost

una dintre temele de constantă preocupare pentru aceste teorii. Vă prezint mai jos două

dintre cele mai cunoscute.

2.1. Teor ia X, Y, (Douglas McGregor)

McGregor 40 aprecia că organizaţia tradiţională (birocraţia weberiană) pornea de

la premise false cu privire la comportamentul uman. În acord cu aceste premise, celor

39 Argyris, C., “Being Human and Being Organized”, în C. Argyris, The Applicability of OrganizationalSociology, Cambridge, Cambridge University Press, 1972, p.8.40 McGregor, D., The Human Side of Enterprise, New York, McGrew-Hill, 1980, pp.26-27.




343

mai mulţi oameni le displace munca, prefer ă să li se spună în fiecare moment ce să facă decât să-şi asume responsabilitatea unei decizii proprii, sunt motivaţi mai de grabă de

câştigurile materiale decât de performanţele profesionale, sunt rezistenţi la schimbare

etc. Pornind de la aceste supoziţii managerii, considera McGregor, construiesc

organizaţii în care decizia este concentralizată, stabilesc numeroase norme şi

regulamente, supraveghează îndeaproape subordonaţii etc. Principalele strategiimanageriale, dezvoltate pornind de la aceste supoziţii, sunt controlul, coerciţia şi

ameninţare. Aceste supoziţii au fost grupate de D. McGregor în “Teoria X”. De şi

manageri pot nega, ac ţ iunile lor probează faptul că Teoria X este supozi ţ ia tipică cu privire la angaja ţ i – spunea McGregor.

D. McGregor a dezvoltat un set alternativ de supoziţii pe care le-a grupat sub

numele de “Teoria Y”. În acord cu această teorie managementul (tradiţional, birocratic)

a ignorat orice informaţie despre oameni ca actori sociali înzestraţi cu nevoi, trebuinţe,

aspiraţii etc. Oamenii nu sunt leneşi “de la natur ă”. Or ice impresie că ar fi aşa este

rezultatul experienţei lor directe din organizaţie. Dacă climatul le-ar permite să-şi pună

în valoare potenţialul, munca ar deveni pentru ei, spunea McGregor, la fel de naturală caşi jocul sau odihna. Rolul managementului este de a crea un astfel de mediu care s ă

permită oamenilor să-şi elibereze potenţialul şi să-şi pună în valoare calităţile deoarece

comportamentul oamenilor este mai apropiat de supoziţiile teoriei Y decât de cele ale

teoriei X.

3. Teorii ale managementului resurselor umane

Subsumabile, după G.Morgan, orizontului metaforei organismului, teoriile

managementului resurselor umane au pus în evidenţă faptul că managementul

angajaţilor nu este o problemă marginală, ci una care poate crea avantaje competitive. Încombinaţie cu politici de proiectare a locurilor de muncă şi dezvoltare profesională, cu

metode de selecţie şi pregătire a personalului, cu practica unui nou tip de recompense,

managementul resurselor umane a devenit una dintre valorile centrale ale performanţei

organizaţionale. Am selectat pentru această sinteză câteva teorii reprezentative pentru

managementul resurselor umane în organizaţie, dezvoltate după anii ‘80 şi ‘90.

3.1. Teor ia Z (W.Ouchi)

William Ouchi – într-o cunoscută lucrare care apărea la începutul anilor ‘80,

Theory Z: How American Business Can Meet the Japanese Challenge41 – propunea un

set diferit de supoziţii. Teoria Z este centrată pe managementul resurselor umane. Ouchi a comparat practicile manageriale japoneze – pe care le-a caracterizat ca Teoria J

– cu cele americane – grupate sub numele de Teoria A. Pornind de la aceste două teorii

Ouchi a formulat Teoria Z care îmbină cele mai bune practici din managementul

japonez şi american. Ea consider ă că muncitorilor ar trebui să li se garanteze angajarea

pe perioade îndelungate de timp, să li se acorde un rol mai mare în procesul de decizie

41 Ouchi, W., Theory Z: How American Business Can Meet the Japanese Challenge, Addison –Wesley,1981.



Doina BALAHUR

344

prin participarea la consilii de decizie în grup, să fie direct r ăspunzători pentru propria

lor activitate. Promovarea trebui să fie lentă; controlul ar trebui să se realizeze prin

mecanisme informale implicite îmbinate cu măsuri formale, explicite; integrarea mai

largă a angajatului, dincolo de obligaţiile profesionale (a familiei sale etc.). Ouchi

aprecia că Teoria Z integrează valorile individualismului american cu oportunităţile de

de participare la decizia colectivă prezente în firmele japoneze. Ca rezultat, se dezvoltă sentimentul de apartenenţă la organizaţie, creşte productivitatea şi calitatea produselor;

se reduc absenteismul şi fluctuaţia for ţei de muncă etc. Teoria Z a devenit după anii ‘80,

par ţial sau integral, filosofia managerială a multor companii. Cel mai cunoscut exemplu

de aplicare a Teoriei Z au fost cercurile de calitate.

Teoria A Teoria J Teoria Z Angajare pe termen scurt; Decizie individuală; Responsabilitate

individuală;

Promovare rapidă; Carier ă profesională specializată;

Control explicit, formalizat; Preocupare limitată,

fragmentar ă pentru angajatca persoană;

Angajare pe viaţă; Decizie pe bază

participativă, consensuală; Responsabilitate colectivă;

Promovare lentă; Control informal, implicit Carier ă profesională

nespecializată; Preocupare totală pentru

angajat ca persoană;

Angajare pe termen lung; Decizie pe bază

participativă, consensuală; Responsabilitate individuală;

Promovare lentă; Control implicit, informalcombinat cu măsuriformalizate, explicite;

Preocupare totală pentruangajat şi pentru familia sa.

3.2. Teori i ale management ulu i “slab”/”tare” al resurselo r umane

Conceptul de management al resurselor umane nu este unitar. J. Storey 42 (1995)

distingea între managementul resurselor umane “tare” (hard HRM) şi managementul

resurselor umane “slab” (soft HRM). Modelele “tari” consider ă angajaţi o resursă pasivă care trebuie achiziţionată şi

folosită ca orice altă marf ă de pe piaţă. Pentru ca ei să reprezinte într-adevăr un avantaj

competitiv pentru organizaţie trebuie să fie monitorizaţi şi controlaţi în special sub

raportul performanţelor îndeplinirii sarcinilor.

Modelele “slabe” tratează angajaţii în termeni mai pro-activi, ca o resursă

valoroasă a cărei competenţă, capacitate şi atitudine trebuie să fie atent cultivate.

Oamenii sunt aceia care creează diferen ţ ele de competitivitate prin capacitatea şi

dorinţa lor de a dezvolta abilităţi şi deprinderi de a realiza o varietate de sarcini, de a-şi

aduce o contribuţie activă la îmbunătăţirea continuă a standardelor de calitate, de aînvăţa continuu în domeniul lor de activitate. Prin accentul pe care-l pune pe rolul

managementului în “eliberarea potenţialului angajaţilor”, pe participarea lor la procesul

de decizie, încurajarea încrederii şi cooper ării, versiunea soft valorifică tradiţia teoriilor

relaţiilor umane (E.Mayo, C.Argyris, A.Maslow, D.McGregor, M.P.Follet) precum şi a

teoriilor rela ţ iilor neo-umane. Dacă însă aceste modele erau centrate pe îmbunătăţirea

42 Storey, J., Human Resource Management: Still Marching on and Marching Out?”, în J. Storey (Ed.), Human Resource Management: a Critical Text , London, Routledge, 1995, p. 28.




345

satisfacţiei şi a calităţii relaţiilor de muncă ca mijloace de a mări productivitatea şi de a

reduce conflictele din organizaţie, managementul soft merge mai departe cu

preocuparea sa legată de rolul resurselor umane în performanţele organizaţionale.

Această orientare se caracterizează prin elaborarea unor concepte alternative la cel de

management al resurselor umane. S.Wood şi M.Albanese43 vorbesc, de exemplu, de

“managementul implicării ridicate” (pe care-l consider ă un concept nou, alternativcelui de management al resurselor umane). Teoriile dezvoltate pornind de la acest

concep – apreciau Fenwick şi Murton44 – pun accent pe identificarea angajaţilor cu

scopurile şi valorile organizaţiei, pe stimularea dorinţei de apartenenţă la organizaţie şi

de a depune eforturi în folosul său. În ciuda faptului că a stârnit multe dezbateri

contradictorii, acest concept, spune Storey, este funcţional deoarece generează auto-

direcţionarea angajaţilor, evită orientarea rigidă a comportamentului acestora,

încurajează flexibilitatea şi adaptabilitatea într-o organizaţie în continuă schimbare.

Angajaţii sunt astfel trataţi dintr-o perspectivă pro-activă ca deţinători de resurse; relaţia

cu ei se întemeiază pe “încredere ridicată” nu pe suspiciunea endemică caracteristică organizaţiei şi managementului tradiţionale. Modelul soft poate fi considerat – aprecia

Storey – ca reprezentantul dominant al managementului resurselor umane actual.

Schematic el este descris de Storey (1995, p.5) după cum urmează:

Credinţe şi supoziţii Calităţi strategice Rolul critic almanagerilor

Mijloace de acţiune

Resursele umanesunt acelea careasigur ă competitivitate deridicată aorganizaţiei;

Scopul nu vaurmări neapăratrespectarearegulilor cidevotamentulangajaţilor;

Din aceste motiveangajaţii vor fiselectaţi cu grijă şivor fi sprijiniţi să se dezvolte.

Datorită aspectelordeja menţionatedeciziile referitoarela resursele suntdecizii strategice

Este necesar ă implicareamanegementului devârf;

Politicile referitoarela resursele umanevor fi parteintegrantă astrategieiorganizaţionale (deafaceri) – rezultânddin ea şi contribuindla realizarea ei.

Problema resurselorumane este de im- portanţă capitală pentru întreagaactivitate aorganizaţiei şi nu poate fi lăsată doarla dispoziţiadepartamentuluispecializat (de personal).

Managerii direcţitrebuie să fieîndeaproapeimplicaţi înelaborarea politici-lor referitoare la re-sursele umane.

În acest scop oatenţie specială trebuie acordată managementuluimanagerilor.

Managementulculturiiorganizaţionale estemai important decâtmanagementul unor proceduri sausisteme,

Planificareaacţiunilor de selecţie, pregătire,comunicare,dezvoltare şirecompensare aangajaţilor.

Proiectarea rolurilororganizaţionale aangajaţilor astfelîncât să favorizezedezvoltarearesponsabilităţii.

43 Wood, S; Albanese, M.T., “Can We Speak of a High Commitement Management?”, în Journal of Management Studies, Vol.32, nr.2, 1995, p.113.44 Fenewick, P; Murton, A., “Human Resources Management and Industrial Relations”, în J. Barry and all(Eds.), Organization and Management: A Critical text , Business Press, 2000, p.128.



Doina BALAHUR

346

C. Metafora culturală în sociopsihologia organizaţiilor

Metafora culturală, spunea Morgan, ne invită să vedem organizaţiile ca societăţi

în miniatur ă, cu propriile lor valori, mituri, idealuri, ritualuri, credinţe şi ideologi etc.

METAFORA CULTURALĂ.SUPOZIŢII CONSTITUTIVE. MODELE ŞI TEORII Organizaţia este o combinaţie unică de variabile (istoria sa, eroii, miturile,

legendele, tehnologia, tipul de produse, de proprietate, tradiţiile şi strategiilemanageriale etc.);

Alte influenţe include aspecte mai ample ale culturii comunităţii locale (ţării sauregiunii), politicile economice şi sociale, comportamentul acţionarilor etc.

Cultura dezvoltă sentimentul şi mândria apartenenţei la organizaţie; Cultura este elementul vital de legătur ă dintre aspectele formal-raţionale şi

dimensiunile subiective (organizaţia informală) ale organizării; Cultura este aceea care transformă strategia organizaţiei în realitate, sprijină

dezvoltarea acesteia; Cultura este unul dintre mijloacele prin intermediul cărora organizaţia r ăspunde

mai bine nevoilor comunităţii, clienţilor etc.

TEORII ŞI MODELE REPREZENTATIVE

Paradigmele culturii organizaţionale (D.Mayerson, J.Martin) Teoria excelenţei organizaţionale (T.Peters şi R.Waterman) etc.

1. Paradigmele culturii organizaţionale

După Mayerson şi Martin45 cultura organizaţiei nu este o variabilă discretă.

Cultura organizaţiei este o realitate socială construită, care este percepută în mod diferit,din perspectiva a trei paradigme.

Prima paradigmă tratează organizaţia ca o entitate socială caracterizată printr-o

cultur ă unitar ă , împărtăşită de toţi membrii organizaţiei, prin leadership puternic şi

consens. Elementele care constituie cultura organizaţiei – miturile, simbolurile, eroii,

ceremoniile etc.- au o singur ă interpretare, furnizată, de regulă de liderii dominanţi ai

organizaţiei. Schimbarea la nivelul acestui tip de organizaţii este de regulă asociată cu

aceea a liderilor. Această perspectivă asupra culturii organizaţionale este împărtăşită de

T.Deal şi A Kennedy 1982, Corporate Culture) şi de T.Peters şi R.Waterman (1982, în

Search of Excellence.) Cea de a doua paradigmă evidenţiază varietatea valorilor existente într-o

organizaţie. Această varietate generează diferite subculturi. Meyerson şi Martin

consider ă că varietatea valorilor este sursa major ă a diferenţierii între diferite

organizaţii. Varietatea subculturilor reprezintă moduri de individualizare între

organizaţii care ofer ă aceleaşi bunuri şi servicii şi se adresează aceluişi segment de

45 Mayerson, D., Martin, J., “Culture Change: an integration of three different views”, in Journal of Management Studies, vol. 24, No. 6, 1987, pp. 623-647.




347

piaţă/clienţi. Unii autori vorbesc în acest sens de “organiza ţ ia multiculturală”.

Varietatea valorilor şi a subculturilor poate deveni sursă de conflict, dar apreciază

Meyerson şi Martin, în realitate, cele mai multe organizaţii au proceduri care asigur ă co-

existenţa între grupurile aflate în conflict potenţial. Aceste proceduri ar putea fi

reprezentate de mecanismele de diferenţiere şi integrare de care vorbeau Lawrence şi

Lorch. Literatura socio-organizaţională s-a ocupat în special de conflictul potenţial

dintre diferite grupuri profesionale din organizaţie, care au scopuri şi obiective diferite,

cum ar fi managerii şi sindicatelele, personalul de execuţie şi cel din cercetare etc.

Studiile mai recente, realizate după anii 90, aduc însă în discuţie şi conflictul potenţial

dintre sub-culturile generate de diferenţele etnice sau de gen (sex).

Cea de a treia paradigmă consider ă Meyerson şi Martin este aceea în care

ambiguitatea culturii organizaţionale este nu numai acceptată dar este o dimensiune

importantă a “raţiunii de a fi” a organizaţiei. Cei doi autori consider ă că universităţile se

caracterizează printr-o astfel de cultur ă precum şi unele organizaţii care furniează

diferite servicii sociale. Meyerson şi Martin nu ofer ă orea multe date care ne permit să diferenţiem suficient între a doua şi a treia paradigmă. În realitate, observă David

Needle46, probabil unele organizaţii sunt mai tolerante la ambiguiate decât altele, având

însă grijă să prevină transformarea ei în disfuncţionalităţi.

2. Teoria excelenţei organizaţionale

În viziunea lui Peters şi Waterman47 cultura devine strategie organizaţională,

scopul lor comun fiind succesul (excelenţa) organizaţiei. Peters şi Waterman şi-au

dezvoltat modelul pe baza observaţiei a 62 de firme de succes între care Hewlett-Packard, Delta Air Lines, McDonald’s, Disney Production, Levi Strauss etc. Analiza

întreprinsă le-a permis identificarea unui număr de 8 caracteristici ale culturii

organiza ţ ionale care au contribuit la succesul firmelor respective :

a) Preferin ţ a pentru ac ţ iune caracterizată prin rapiditate în luarea şi implementarea

deciziilor.

b) Apropierea de client. A învăţa de la clienţi este important pentru o organizaţie care

doreşte să aibe succes. Satisfacţia clienţilor devine o valoare dominant ă şi

poate fi realizată prin deservirea excelentă a beneficiarilor şi prin produse(servicii) de calitate.

c) Autonomie şi spirit întreprinză tor. Companiile de succes încurajează inovaţia prin

dezvoltarea unor structuri organizaţionale speciale (departamente de cercetare

46 Needle, D., “Culture at the Level of the Firm”, în J.Barry and all (Eds.), Organization and Management. A Critical Text ; Business Press, 2000, p.106.47 Peters, T.J., Waterman, R.H., In Search of Excellence. Lessons from America's Best Run Companies,Harper and Raw, London, 1982.



Doina BALAHUR

348

dezvoltare). Unităţile de muncă sunt menţinute la un număr restrâns de

persoane astfel încât angajaţii pot efectiv să tr ăiască sentimentul apartenenţei

şi al libertăţii de a face sugestii, propuneri etc.

d) Productivitate prin intermediul oamenilor. Resursele umane ale organizaţiei

reprezintă una dintre cele mai însemnate valori de care depinde eficienţa şi

succcesul organizaţiei. Spiritul de cooperare este încurajat în mod deosebit (nu

competiţia contraproductivă “noi împotriva lor”).

e) Stabilirea clară a valorilor care orientează strategia organiza ţ iei. Managerii

organizaţiilor de succes au definit în mod clar sistemul de valori al

organizaţiei. Atât ei cât şi angajaţii cunosc, ader ă şi aplică valorile care

definesc şi orientează strategic activitatea organizaţiei.

f) Centrare pe un numă r redus de produse. Organizaţiile de succes nu se angajează

decât în domeniile pe care le cunosc. Ele se vor orienta către un singur produs

(tip de servicii) sau grup de produse evitînd dispersarea.

g) Structură organiza ţ ional ă simpl ă , management democratic, participativ. Menţi-

nerea organizaţiei cu o structur ă cît mai simplă şi un număr redus de manageri

sunt considerate condiţii ale succesului. Nu sunt încurajate mai mult de cinci

niveluri de management. Atunci cînd compania creşte ca mărime, diviziile

sunt împăr ţite în subdivizii pentru a se evita crearea unor nivele suplimentare

de management.

h) Îmbină restric ţ iile cu libertatea. Această caracteristică spuneau Peters şi Waterman

ar putea părea paradoxală. Totuşi o organizaţie poate fi în acelaşi timp şi

centralizată şi descentralizată. Controlul strict, centralizat se poate aplicavalorilor centrale ale organizaţiei. În alte domenii, cum ar fi inovaţia şi

creativitatea, controlul angajaţilor poate fi descentralizat, lejer.

Deşi studiul realizat de Peters şi Waterman s-a bucurat de o atenţie specială

el n-a fost scutit de numeroase critici. Ele au vizat construcţia eşantionului, evaluarea

performanţelor companiilor doar pe baza indicatorilor financiari, responsabilitatea

socială a organizaţiilor etc. De altfel chiar evoluţiile ulterioare ale unor organizaţii, care

s-au confruntat cu mari dificultăţi, au contrazis modelul de excelenţă realizat de Peters

şi Waterman. Nu în ultimul rând a fost pusă sub semnul întrebării posibilitatea preluăriişi generalizării unui astfel de model, în condiţiile în care şi în deceniul nouă al sec.XX

şi cu atât mai mult acum ideea că “nu exist ă o singur ă cale bună” de a organiza şi

conduce s-a impus.




349

EXCELENŢA ORGANIZAŢIONALĂ / CALEA “H-P”48

“Calea H-P” s-a dezvoltat pornind de la dictonul lui Bill Hawlett, unul dintre co-

fondatorii companiei Hewlett-Packard : “oamenii vor să muncească bine, vor o

activitate creativă, şi dacă li se pune la dispoziţie mediul favorabil, vor acţiona

conform dorinţelor lor.”

Calea H-P a dezvoltat o cultur ă organizaţională centrată pe următoarele valori:

Încrederea în oameni;

Respect şi demnitate, stimă de sine;

Recunoa ştere, participare, sentimentul împlinirii personale,

Siguran ţă , performan ţă , dezvoltare profesională;

Împăr ţ irea beneficiilor şi a responsabilit ăţ ilor;

management descentralizat;

comportament informal (folosirea prenumelui angaja ţ ilor), comunicaredeschisă;

şansa de a învăţ a din gre şeli;

performan ţă etc.

48 Compania Hewlett-Packard – cunoscută în domeniul producţiei PC-urilor – a fost una dintre celeintroduse în eşantionul de organizaţii de succes studiate de Peters şi Waterman. Performanţele saleeconomice şi de piaţă au fost asociate cu un stil de organizare şi conducere devenit celebru în anii 80,cunoscut sub numele de “calea H-P”. Compania Hewlett-Packard este una dintre cele care dup ă anii85 s-au confruntat cu mari probleme financiare, cu scăderea vânzărilor, a valorii acţiunilor, reducerimasive de personal. Exemplul său ilustrează poate cel mai bine faptul că nu există “o unică, singur ă cale

bună”, că organizaţiile, în special în lumea de azi, trebuie să fie flexibile, să evite cantonarea în limiteleunor “modele” singulare de organizare şi conducere chiar dacă acestea, în anumite contexte, s-au dovedita fi eficace.



Doina BALAHUR

350

corpora ţ iapost-modern ă

IV. Organizaţia postmodernă

IV.1. Perspective şi puncte de vedere

Există din ce în ce mai multe voci care susţin că provocarea postmodernă are

implicaţii şi asupra teoriei şi practicii organizării. Una dintre temele comune studiilor şi

cercetărilor recente se refer ă la naşterea unui nou tip de organizaţie diferită de cea

clasică în mai multe aspecte. W.Hayderbrand vorbea încă din 1989 de organiza ţ ia post-

birocrat ă mai flexibilă , caracterizată prin noi forme de control indirect, inclusiv de

natur ă culturală şi ideologică. P. Cooke (1990) vorbea, de asemenea, de “corpora ţ ia

post-modernă”, caracterizată prin flexibilitate funcţională, prin lipsita unui centru clarde putere şi de localizare spaţio-temporală. Stewart Clegg,49 într-o lucrare devenită de

referinţă, identifică o serie de aspecte de natur ă empirică pe baza cărora

argumentează naşterea unor noi forme de organizare care nu mai au nici

o legătur ă cu formele moderne de organizare birocratică. Aceste noi forme – spune

Clegg – sunt bine plasate pe piaţă, au o for ţă de muncă pluricalificată care colaborează

prin intermediul reţelelor tehnologiei informaţionale şi prin sub-contracte (Clegg, 1990,

p. 181).

În aceeaşi direcţie a mutaţiilor survenite la nivelul paradigmei tradiţionale

K. Gergen50

observa că teoria organizaţiei a fost modelată de două discursuri – unulromantic iar celălalt modern – ambele epuizate în acest moment. Ele sunt înlocuite de

discursul post-modern care remodelează cunoaşterea asupra organizaţiilor. Discursul

romantic era construit în jurul “profunzimilor interioare” ale individului. Acest “suflet”

spune Gergen este cel care generează nevoile noastre de creativitate, sociabilitate şi a

unei atitudini morale faţă de celelate persoane. Acest “suflet” este prezent în filosofia

care a fundamentat mişcarea pentru relaţii umane, în ierarhia nevoilor psihologice în

studiile asupra managementului care pune accent pe creativitate şi ataşament

organizaţional. Prin contrast, discursul modern s-a fundamentat pe “puterea raţiunii” de

a produce meta-limbaje pentru a anticipa secvenţele viitoare ale fenomenelor.Activitatea de cunoaştere ştiinţifică este progresivă, conduce la apropierea de adevăr şi

pe această cale sporeşte posibilităţile de predicţie şi control. În cadrul acestui discurs

metafora ma şinii joacă un rol central deoarece furnizează modelul de descriere a

înlănţuirii cauzale dintre evenimente şi fenomene. La nivelul analizei organizaţionale

49 Clegg, S., Modern Organization. Organization Theory în the Postmodern World, Sage, London, 1990.50 Gergen, K., “Organizational Theory în Postmodern Era”, în M.Reed şi M. Hughes (Eds.), RethinkingOrganization: New Directions în Organization Theory and Analysis”, Sage, London , 1992, pp. 207-226.




351

acest discurs se regăseşte în teoria managementului ştiinţific, teoria sistemlor şi în

teoriile psihologice care tratează indivizii ca structuri pretedictibile de comportament

care se se corelează cu organizaţiile în modalităţi productive.

După Gergen, ambele discursuri sunt epuizate. Ele sunt înlocuite de de o

varietate de discursuri construite în orizontul filosofiei limbajului (pornind de la

L. Wittgenstein), al etnometodologiei, al criticii feministe, al semioticii şi deconstrucţiei

etc. Sub influenţa lor discursul tradiţionale – romantic, modern – pare din ce în ce mai

dogmatic. Gergen nu sugerează că discursul potmodern ar avea o for ţă explicativă mai

mare, ci doar că el “rezonează cu zeitgeist-ul intelectual şi cultural” (1992, p.208).

Acest spirit postmodern al timpului este cel care aduce în atenţie reprezentarea şi nu

realitatea, care face să nu mai putem ignora problemele limbajului şi ale interpretării

nici în analiza organizaţiilor. Una dintre lucr ările de referinţă pentru noul discurs

postmodern asupra organizaţiilor ar fi, după Gergen, studiul lui Gareth Morgan

“Imagini ale Organiza ţ iei” (prima ediţie a acestei lucr ări a apărut în 1986).

Alte studii asupra organizaţiei postmoderne pornesc de la Foucault, Derrida şiLyotard, de la o problemă mai largă prezentă în lucr ările acestora – cum putem cunoa şte

lumea.

Perspectiva postmodernă51 accentuează asupra faptului că nu există un criteriu absolut

pentru “adevărul” sau “excelenţa” unui tip sau altul de organizaţie. “Adevărurile”

folosite sunt provizorii, relative, subiect al re-negocierii constante. Ca efect, indivizii

sunt din ce în ce mai puţin văzuţi ca păr ţi ale organizaţiei şi din ce în ce mai mult ca

particiapanţi la procesul de organizare – la producerea organiza ţ iei mai de grabă decît

la organizarea produc ţ iei – aducând cu ei noi limbaje şi forme de interpretare.Capacitatea de a vorbi constant noi limbaje, de folosi noi forme de interpretare, este

considerată precondiţia organizaţiei postmoderne.

IV.2. Probleme ale organizaţiei postmoderne

Perspectiva postmodernă de abordare a organizaţiilor deschide calea înţelegerii

lor în contexte mai apropiate de viaţă, de varietatea şi pluralismul formelor

asociaţionale, şi nu în ultimul rând mai apropiate de complexitatea reală a

comportamentului uman. În consecinţă, o serie de teme tradiţionale au fost aproape

complet abandonate, în timp ce, altele noi, captează discursului asupra organizaţiei şi

comportamentului organizaţional. Între acestea vă semnalez rolul relaţiilor de gen în

organizaţie şi o serie de aspecte legate de responsabilitatea morală/socială a

organizaţiilor.

51 Parker, M., “Postmodernizing Organizational Behaviour: New Organizations or New OganizationTheory?”, în J.Barry and all (Eds.), Organization and Management , 2000, p. 42.



Doina BALAHUR

352

2.1. Comportament organizaţional şi gen

Analiza comportamentului organiza ţ ional, în varianta occidentală modernă, a

acordat o atenţie redusă genului (sexului). Lipsa de interes pentru relaţiile între sexe la

locul de muncă pare să se fi întemeiat – observa Joanna Brewis52 – pe credinţa că

referirile la gen perturbă procesele organizaţionale, astfel încât orice legătur ă cu eltrebuie exclusă. Ea este pusă în legătur ă cu viziunea weberiană asupra organizaţiei.

Naşterea birocraţiei a adus cu sine raţionalitatea instrumentală caracterizată prin norme

şi proceduri impersonale. Problemele referitoare la gen au fost transferate sferei vieţii

private pentru a nu periclita în nici un fel autoritatea legal-raţională din domeniul

public.

Această viziune a dominat până nu demult perspectiva asupra comportamentului

organizaţional. Spre sfâr şitul anilor ‘70 analizele feministe asupra politicilor de gen la

locul de muncă, centrate pe hăr ţuirea sexuală, studiile asupra abuzurilor de tot felul

asupra femeii la locul de muncă au trezit interesul pentru această temă şi au demonstratcă ea merită să fie introdusă pe agenda problemelor referitoare la comportamentul

organizaţional.

La ora actuală, apreciază J. Brewis, exist ă trei tipuri de discursuri referitoare la gen şi

comportament organiza ţ ional.

a) Primul este modernismul ş tiin ţ ific care consider ă relaţiile de gen periculoase şi

disruptive pentru organizaţie. Relaţiile de gen apar ţin domeniului vieţii

private şi trebuie depuse eforturi susţinute pentru a r ămâne acolo, pentru a se

preveni interferenţa sa cu comportamentul organizaţional. Acest discurs,

axat pe pericolul oricărei referiri la relaţiile dintre cele două sexe la locul de

muncă, a dominat abordarea comportamentului organizaţional până spre

sfâr şitul anilor 70.

b) Al doilea discurs apar ţine analizei liberal feministe şi este centrat pe hăr ţuirea

sexuală la locul de muncă. Acestă orientare consider ă că prezenţa discursului

asupra sexului la locul de muncă dezavantajează femeile deoarece este

folosit ca o armă împotriva femeii, spre a o degrada şi înjosi şi a reaminti

continuu că este “nepotrivită şi nedorită” în viaţa organizaţională. Discursul

feminist liberal se întâlneşte cu cel modern-ştiinţific în respingerea relaţiilor

de gen din organizaţie. Diferenţele rezidă doar în motivarea acesteirespingeri.

c) Al treilea discurs, postmodern, aduce argumente inverse şi pledează pentru

integrarea problemei relaţiilor dintre cele două sexe în viaţa şi analiza

organizaţiei, pentru depăşirea opoziţiei rigide/stereotipului “munca este

52 Brewis, J (1998) : “Who do you think you are? Feminism, Work, Ethics and Foucault” în M.Parker(Ed.) “The Ethics of Organization”; Sage London, p.89




353

publică/ relaţiile dintre sexe o problemă a vieţii private.” Acest discurs

valorifică, în special, studiile lui Foucault53 asupra sexualităţii. Ca efect,

după anii 90 au început să apar ă lucr ări referitoare la egalitatea şanselor între

cele două sexe în organizaţie, la politicile organizaţionale de eliminare şi

sancţionare a discriminării întemeiate pe sex, la femeile-manager, la rolul

femeilor în prevenirea conflictelor în organizaţie etc.

Discursul asupra relaţiilor de gen este legat şi de un alt curent care începea să se

dezvolte tot în anii ‘70, legat de responsabilitatea socială a organizaţiei, de etica

afacerilor etc.

2.2. Comportamentul organizaţional responsabil

În anii ‘70 au început să apar ă primele articole şi lucr ări care se ocupă de

aspectele responsabilităţii sociale ale organizaţiei şi de etica afacerilor. Ele reflectă

mutaţiile apărute atât în mediul organizaţional intern cât şi extern, în configuraţia

factorilor economici, politici şi sociali care influenţează mediul afacerilor.

Înţelegerea problemelor legate de etica şi responsabilitatea organizaţională

necesită dezvoltarea unor metode de analiză care depăşesc sfera preocupărilor

tradiţionale prezente în disciplinele comportamentului şi managementului organizaţiei.

După L. Trevino şi K. Nelson54 câteva orientări s-au impus în discursul asupra

eticii şi responsabilităţii organizaţionale :

a) Perspectiva “capitalismului fericit”;

b) Demersul organiza ţ ional;

c) Demersul mnagerialist şi al de ţ inătorilor de ac ţ iuni;

d) Perspectiva contractului şi pactului social;

e) Modelul eticii afacerilor şi al politicilor sociale.

Vă prezint mai jos două dintre cele mai cunoscute orientări, “capitalismul

fericit” şi demersul organizaţional.

a) Perspect iva “capital ismului feric i t”

Sub umbrela acestei orientări s-au dezvoltat perspective şi puncte de vedere care

împărtăşesc o serie de supoziţii comune. În contextul economic al libertăţii pieţii şi al

capitalismului liberal, argumentează partizanii acestei orientări, se creează de la sine

cele mai ridicate standarde etice. Cel mai cunoscut susţinător al acestei perspective este

53 Foucault, M (1995): “Istoria sexualităţii.” Timişoara, Editura de Vest54 Trevino, L.K; Nelson, K.A (1995) : “Managing Business Ethics”, John Wiley, New York



Doina BALAHUR

354

Milton Friedman55. El aprecia că singura responsabilitate în afaceri este faţă de

deţinătorii de acţiuni.

“Există o singur ă responsabilitate socială în afaceri – spunea Friedman- de a

folosi resursele sale şi de a se angaja în activităţi menite să mărească profitul, de

a se angaja în competiţie liber

ă şi deschis

ă, f

ăr ă să încalce regulile jocului

şi s

ă

fraudeze (…) Dacă există vreo responsabilitate socială în afaceri, alta decât de a

maximiza profitul acţionarilor, cine ar putea spune care este aceasta? Pot

anumite persoane particulare să decidă ce este interesul social?”

Acest argument se întemeiază pe perspectiva liberalismului economic care

consider ă capitalismul ca un sistem drept, ce promovează maximum de libertate cu

condiţia ca mecanismele pieţii singure să arbitreze între diferiţi agenţi, f ăr ă vreo

intervenţie subiectivă. Pentru un asemenea punct de vedere moralitatea este o problemă

personală iar afacerile sunt incapabile de judecăţi etice. Kant n-a pus pe roate nici o

afacere – este sloganul promovat de această orientare. Orice daună sau pagubă produsă de organizaţie se datorează fie faptului că nu piaţa a fost arbitrul suprem (diverse

grupuri de presiune au interferat cu piaţa – sindicatele de exemplu) fie unor accidente

sau erori de management. Partizanii acestei perspective consider ă că managerul care

foloseşte fondurile organizaţiei pentru scopuri caritabile, le deturnează de la scopul lor

esenţial şi în mod cert nu în folosul acţionarilor. Acest gen de acte sunt imorale

deoarece echivalează cu un furt.

Cel mai simplu r ăspuns la un astfel de punct de vedere – aprecia I. Pire56 – este

de a ilustra cu câteva situaţii. Compania Nestle, de exemplu, a livrat lapte praf pentru

nou născuţi în lumea a treia, în ciuda faptului că ştia că provoacă moartea prindeshidaratare. E greu să fii convins – spune Pire – în astfel de situaţii, de explicaţii în

termenii unor accidente, erori, neglijenţe personale, sau interferenţe nedorite cu piaţa.

Oricum compania Nestle a avut de luptat ani mulţi pentru a-şi reface imaginea şi

credibilitatea.

b) Perspect iva org aniza ţ ional ă

O altă orientare, după L.Trevino şi K.Nelson, tratează etica şi responsabilitatea

organizaţională ca o obligaţie a managementului organizaţiei. Managerii sunt cei care

trebuie să ştie care sunt cerinţele etice ale activităţii, ce principii ghidează dilemele

morale cu care se confruntă organizaţia. Partizanii acestei orientări sunt preocupaţi în

special de “codurile etice” care contribuie la dezvoltarea unei culturi organizaţionale

55 Friedman, M., “The Social Responsibility of Business is to Increase Its Profits”, în W.M.Hofffman,R.E.Frederick, Business Ethics – Readings and Cases în Corporate Morality, McGraw-Hill, New York,1995, pp.112-113.56 Pire, I., “The Social Politics of Business Ethics”, în J. Barry and all (Eds.), Organization and

Management. A Critical Text , Business Press, 2000, p.201.




355

morale. Preocuparea lor pentru organizaţie este limitată la problemele legate de

creşterea standardelor morale ale activităţii.

Această orientare a adus în atenţia cercetării o serie de aspecte noi. Între altele el

trage atenţiae asupra faptului că problemele etice nu se nasc numai la nivel macrosocial

(piaţă). Multe dintre ele îşi au sursa în interiorul organiza ţ iei – discriminarea, hăr ţuirea

sexuală, discriminarea pozitivă în recrutarea şi promovarea personalului, conflictele de

interese etc.

Partizanii acestei orientări consider ă că în privinţa aspectelor morale managerii

se pot găsi în mai multe situaţii57:

1. nu sunt con ştien ţ i de efectele posibile ale ac ţ iunilor lor;

2. sunt confrunta ţ i cu cu mai mult de o ac ţ iune “dreapt ă” – adică cu

o dilemă morală;

3. ştiu ce este bine să facă , dar decid să nu ac ţ ioneze în acord cu

aceste cerin ţ e;

4. doresc să ac ţ ioneze moral, dar se găsesc în imposibilitatea de a o

face, datorit ă unor constrângeri.

În ce priveşte prima situaţie, educaţia şi pregătirea specială a managerilor este un

mijloc util de a-i învăţa să acţioneze în acord cu standardele morale, dar numai până la

un punct. Această limită se refer ă la particularităţile dezvoltării morale a persoanei

(pusă în evidenţă de studiile lui L.Kohlberg, C.Gilligan, F.Davies) pe de-o parte, iar pe

de alta la varietatea actorilor legaţi de organizaţie (atât în interior cât şi în exteriorul ei)

şi deci de multitudinea standardelor morale existente sau de opţiunea pentru anumite

standarde.A doua situaţie este şi mi dificil de rezolvat. În ce priveşte organizaţiile centrate

pe profit literatura recomandă managerilor să procedeze “cum simt că este mai bine”.

Fireşte un asemenea r ăspuns ar trebui completat imadiat cu o altă întrebare – “pentru

cine mai bine”.

Ar trebui o “morală a moralei” care să furnizeze eventual criterii de alegere

între mai multe opţiuni etice – se întreba J.Malloney, discutând despre responsabilitatea

socială a organiza ţ iei de asiten ţă socială. Malloney susţine că spre deosebire de alte

domenii, managerul din asistenţa socială beneficiază de astfel de criterii de alegere

astfel încât să ia cea mai bun

ă decizie, în acord cu standardele etice. Autoarea

exemplifică cu principiul interesului superior al copilului, care are o dublă

fundamentare – morală şi juridică.

În ce priveşte a treia situaţie explicaţia este şi mai dificilă, deoarece problema în

sine comportă o varietate de r ăspunsuri în funcţie de perspectiva filosofiei morale pe

care te situezi – datoria kantiană, utilitarism etc.

57 Ibidem, p.204.



Doina BALAHUR

356

A patra situaţie, în care contextul organizaţional este în mod evident

constrângător pentru comportamentul organizaţional etic, poate fi soluţionată prin

dezvoltarea şi îmbunătăţirea constantă a culturii organizaţionale pentru a preveni astfel

de împrejur ări. În cadrul acestei orientări s-au dezvoltate chiar perspective care se auto-

intitulează eco-management în dorinţa de a evidenţia sensibilitatea faţă de aspectele

morale ale activităţii organizaţiei precum şi implicarea în soluţionarea unor probleme

din comunităţile în cadrul cărora funcţionează. A devenit deja o practică frecventă, chir

o strategie de menţinere pe anumite pieţe şi zone, implicarea comunitar ă a marilor

companii Au fost intens mediatizate mutaţiile în cultura corporatistă a unor mari firme

transnaţionale – McDonalds, Coca-Cola, Procter and Gamble etc. – care vizează

implicarea lor directă în sprijinirea unor grupuri defavorizate, în finanţarea unor proiecte

cultural-educaţionale etc. Sunt de asemenea cunoscute “iniţiativele” (în Uniunea

Europeană şi în America de Nord este chiar obligaţie legală) companiilor producătoare

de ţigarete de a sprijini din profitul propriu campaniile împotriva fumatului ca şi

cercetarea ştiinţifică a maladiilor incurabile provocate de fumat. Multe organizaţii şireţelele internaţionale de organizaţii non-guvernamentale derulează anual proiecte

finanţate de diferite coropraţii transnaţionale etc.




357

V. Managementul organizaţii lor. Managementul

calităţii totale

Problemele organizării nu pot fi tratate seprat de cele ale managementului. De

altfel, unul dintre atributele esenţiale ale conducerii este chiar organizarea. În mod

nefiresc scurtircuitate, programa dumneavoastr ă, propune două discipline pentru

problemele organizării şi conducerii instituţiilor de asistenţă socială. De altfel, în

demersul sintetic pe care l-am întreprins până acum am f ăcut numeroase referiri şi

trimiteri la management. Aş dori, în continuare, să vă prezint una dintre cele mai noi

orientări în domeniul managementului organizaţiilor deoarece ea a influenţat activ

perspectiva tradiţională asupra instituţiilor non-profit, inclusiv asupra celor de asistenţă socială.

În condiţiile globalizării, ale accentuării concurenţei intra şi intertip, ale

schimbărilor rapide care intervin în tehnologii (inclusiv generalizarea IT), în

configuraţia pieţii dar şi în comportamentul consumatorilor de bunuri şi servicii,

problema managementului organizaţiilor este socotită de stringentă actualitate. În

ultimele decenii ale sec.XX s-au dezvoltat noi filosofii manageriale, noi mijloace şi

tehnici menite să îmbunătăţească perfomanţele manegeriale şi odată cu ele cele ale

organizaţiei în ansamblul ei : managementul prin obiective (MBO), T-grupuri, Teoria Z,

matricea managerială, Teoria Y etc. Deşi fiecare dintre ele a fost apreciată la momentul

respectiv drept “cea mai bună soluţie” nici una dintre ele n-a condus la performanţeleaşteptate.

Una dintre orientările care reţin atenţia studiilor şi cercetărilor asupra conducerii

organizaţiei – cunoscută sub numele de Managementul Calităţii Totale (Total Quality

Management/TQM) – îşi are, de asemenea, sursele în filosofia managerială japoneză, în

performanţele firmelor japoneze în ce priveşte calitatea produselor şi serviciilor

furnizate. R ădăcinile TQM datează din anii ‘50 când Japonia şi-a propus ca scop

naţional, pe termen lung, elaborarea unor standarde de calitate de referinţă pe plan

mondial. Japonia a dezvoltat treptat un sistem de evaluare a calităţii numit controlul

calit ăţ ii totale (TQC). Această strategie a avut la origine fuziunea dintre conceptele şi

metodele analitice, raţionale, învăţate de la exper ţii americani în controlul calităţii, cu

filosofia managerială japoneză şi sistemele organizaţionale. Îmbunătăţirea calităţii

produselor japoneze a fost spectaculoasă (şi s-a impus într-adevăr pe plan mondial –

produs japonez semnificând aproape automat produs de cea mai bună calitate, spunea

P.Drucker). Japonia s-a folosi ulterior de superioritatea calitativă a produselor sale în

competiţia strategică de intrare şi cucerire a pieţelor internaţionale. Cel mai bun

exemplu al conceptelor şi instrumentelor analitice ale controlului calit ăţ ii totale l-au



Doina BALAHUR

358

managementul

calit ăţ i i totale

reprezentat “defectele zero” şi “controlul statistic al proceselor” (Statistical Process

Control /SPC).

Filosofia concepţiei “defectului zero” propunea ca scop, care trebuie urmărit în mod

constant, absen ţ a oricărui defect în produsele sau serviciile furnizate clien ţ ilor.

Metoda controlului statistic se bazează pe identificarea şi reducerea variaţiilor dinsistem care are ca efect îmbunătăţirea constantă a produselor şi serviciilor. Aceste

statistici sunt ţinute chiar de muncitori, în felul acesta responsabilitatea primar ă pentru

calitate revenind direct celui care execută produsul sau serviciul, nu unui departament

separat de control al calităţii.

Pentru a aplica aceste metode raţionale aspectelor care necesită munca în echipă,

sau coparticiparea mai multor subsisteme orgnizaţionale, s-au constituit “cercurile de

calitate”. În cadrul lor, muncitorii sunt organizaţi în grupuri de talie mică de rezolvare a

problemelor.

Aceste concepte, metode şi tehnici au fost eficiente în Japonia deoarecereprezintă doar o faţetă a filosofiei manaferiale şi a sitemului organizaţionale. Filosofia

managerială mai largă s-a caracterizat prin urmărirea şi respectarea constante a unor

valori, transformate în misiune organizaţională şi obiective strategice, cum ar fi:

• urmărirea calităţii înaintea profitului;

• centrarea pe client ca orientare pe termen lung;

• dezvoltarea potenţialului infinit al angajaţilor prin educaţie

permanentă;

• întărirea pozitivă a rezultatelor muncitorilor;

• dezvoltarea unui sistem deschis, descentralizat de comu-nicare la nivelul întregii organizaţii etc.

În America de Nord, cuvântul control are conotaţii negative. Din acest motiv el a

fost înlocuit cu cel de management, rezultând conceptul de management al calit ăţ ii

totale. Dezvoltarea unui astfel de sistem la nivelul organizaţiei necesită

după Min Basadur 58 de la 6 la 12 ani, deoarece presupune implementarea

schimbării la toate nivelurile organizaţiei, schimbarea atitudinii

manageriale, a angajaţilor, mutaţii la nivelul întregii culturi organizaţionale.

Implementarea TQM implică schimbări drastice la nivelul organizaţiei, iar prima

condiţie – spune Basadur – în procesul de transformare este ca managementul să înve ţ ecum să se schimbe.

Îmbunătăţirea continuă este cheia Managementului Calităţii Totale. Principiul

japonez – Kaizen (îmbunătăţirea continuă) este fundamentul integrator al implementării

fiecărei metode şi tehnici a managementului calităţii totale. Ziua în care un

58 Basadur, M., Managing Creativity: A Japanese Model, Academy of Management Executive, Vol.6, No.2, 1992, p. 86.




359

produs/serviciu începe să fie realizat este şi ziua în care începe să fie îmbunăt ăţ it – este

deviza orgnizaţiilor japoneze.

Managementul calităţii totale are implicaţii asupra întregii organizaţii. Asumarea

deliberată a schimbării, ca mod şi raţiune a fi a organizaţiei, o transformă dintr-o

entitate pasivă într-una pro-activă. Ea presupune managementul simultan al schimbării

la cel puţin trei niveluri. Schematic, cele trei niveluri sunt prezentate mai jos:

Adaptabilitate Schimbare care ţine contde mutaţiile dinmediului extern

Eficienţă Proces deschimbare

Schimbare

reactivă Flexibilitate

Deprinderile necesare pentru fiecare dintre nivelurile implicate în schimbare sunt

diferite, dar toate sunt necesare pentru eficienţa şi eficacitatea organizaţionale în lumea

de azi:

1) Flexibiltatea – semnifică reacţie pozitivă, rapidă la erodarea bruscă, neaştepată şi

neanticipată a proceselor care fac parte din rutina organizaţională.

2) Îmbună tăţ irea eficien ţ ei – Îmbunătăţirea constantă, pro-activă a proceselor,

produselor şi serviciilor de rutină ale organizaţiei. Aceasta este schimbarea

planificat ă în care obiectivele de îmbunătăţire fac parte din activitatea curentă a

organizaţiei. Efectele sale se regăsesc într-un flux stabil de îmbunătăţire a cantităţii,

calităţii şi costurilor produselor şi serviciilor.

3) Adaptabilitatea – Semnifică identificare unor noi schimbări în mediul organiza-

ţional extern are conduc la realizarea unor noi produse, servicii şi procese care n-au

fost anterior realizate de organizaţie. Ea ar putea să însemne identificarea unor noi

clienţi, a unor probleme nesoluţionate ale unor potenţiali bneficiari etc. Acest tip de

schimbare este de asemenea planificat, dar implică calităţi manageriale superioare

tipului anterior deoarece nu se refr ă la ameliorarea produselor şi serviciilorexistente, ci la crearea unora noi, diferite.Aceste deprinderi se refer ă la capacitatea

de a opera cu probleme mai puţin structurate, într-un context marcat de ambiguitate

etc. – pe scurt însemnă un management creativ.

Coordonarea acestor schimbări reprezintă fundamentul managemntului calit ăţ ii

totale. Implementarea lor în activitatea de zi cu zi a organizaţiei este vitală. În acest

scop atât pregătirea angajaţilor, dar, şi în special a managerilor este esenţială, pentru a

realiza şi menţine schimbarea ca mod de a fi al organizaţiei.



Doina BALAHUR

360

VI. Aspecte şi dimensiuni sociopsihologice ale

organizaţiei de asistenţă socială

Analizate din perspectiva mai largă a managementului organizaţional, serviciile

de asistenţă socială reflectă mutaţiile esenţiale survenite în acest domeniu după anii ‘60,

respectiv căutarea şi identificarea unor alternative la modelul raţionalist-birocratic

tradiţional. Practica organizării şi funcţionării lor, atît în Europa occidentală cît şi în

SUA, este semnificativă pentru tentativele de integrare a elemetelor de noutate

promovate de diferite demersuri şi studii în domeniul managementului performant. Pe

acest fond, nu este surprinzătoare constatarea faptului că activitatea organizaţiilor de

asistenţă socială nu poate fi separată de efectele – atît pozitive cît şi negative- alevariatelor curente şi orientări din domeniul managementului. Căutarea permanentă a

unor noi metode asistenţă şi sprijin intra şi intercomunitar se împleteşte cu aceea a

cercetării şi identificării, de asemenea permanente, a unor noi metode de organizare,

structurare şi conducere apte să r ăspundă obiectivelor, scopurilor şi misiunii serviciilor

sociale publice sau private. În consecinţă, activitatea de oraganizare şi conducere a

acestor servicii nu a r ămas în afara curentelor mari din domeniul managementului

performant: managementul calităţii totale, managementul prin obiective, teoria Z,

analiza valorilor, descentralizarea, cercurile de calitate, excelenţa organizaţională,

echilibrul stilurilor cognitive în actul de management etc.Aceste căutări şi experimente, desf ăşurate pe multiple planuri, au avut efecte

contradictorii. Pe de-o parte ele au generat confuzie, indusă, cel mai des, de integrarea

necritică a unor modele de management şi organizare care s-au dovedit eficiente la

nivelul unor instituţii cu scopuri comerciale. Pe de altă parte, ele au atras atenţia atît

comunităţii ştiinţifice cît şi celor implicaţi în practica asistenţei sociale asupra faptului

că managementul şi organizarea acestor institu ţ ii reprezint ă un domeniu distinct, care

trebuie abordat în mod diferit, nu numai faţă de organizaţiile comerciale dar şi faţă de

cele cu scop necomercial. În aceste condiţii, organizarea şi managementul serviciilor

asistenţă socială apare în cîmpul cerectării ştiinţifice şi al practicii profesionale ca o

temă/problemă nouă.

“Cu certitudine, remarca J. Malloney, domeniul managementului asistenţei sociale pare

a nu fi fost de loc studiat, cercetat; despre el nu s-a scris, n-a fost obiectul curiozit ăţii

unor cercuri academice. Este ca şi cum arta şi ştiinţa managementului, aflată în prim

planul altor domenii are doar un impact redus sau nici unul asupra furnizării serviciilor

de asistenţă socială”59.

59 Malloney, J., op.cit ., p.76.




Un studiu bibliografic recent releva faptul că la începutul anilor ‘90 nu existau

şcoli recunoscute pentru pregătirea managerilor în domeniul activităţii de asistenţă

socială În ciuda faptului că înterg câmpul organizării, aşa cum observam mai sus, a

cunoscut, după anii 60-70, mutaţii esenţiale, generate inclusiv de introducerea unor noi

tehnici manageriale, domeniul asistenţei sociale a r ămas exterior acestor schimbări.

Analizînd reacţiile serviciilor de asistenţă socială, Malloney observa:

“În ultimii douzeci de ani domeniul asistenţei sociale – precum şi cîmpul social şi

politic mai larg care-i asigur ă sprijin şi-i confer ă autoritate – a fost radical reconfigurat.

Organizaţia de asistenţă socială este un actor într-un nou cîmp social, un cîmp care

conţine noi jucători, noi valori şi relaţii de putere, o nouă dinamică. Departe de a fi o

paradigmă exemplar ă în acest nou context, asistenţa socială se simte neadaptată,

ameninţată, nesigur ă de rolul său, şi deloc încrezătore în credibilitatea sa socială sau

politică. În interior, serviciul de asistenţă socială este conflictual şi ambivalent…cu

diferenţe marcante de opinii care de multe ori dezbină atît conducerea cît şi angajaţii,

între cei care doresc modernizarea şi cei care doresc menţinerea în rolul tradiţional”60.

Dezbaterile asupra managementului şi organizării serviciilor de asistenţă socială

au fost impuse în literatura de specialitate după anii ‘90. Deşi au fost predominat

teoretice şi semnate de cercetători care provin din afara domeniului ele au evidenţiat o

serie de aspecte de mare interes pentru managementul serviciilor de asistenţă socială

comunitar ă. Între acestea, S. Cherman enumera:

“Mai întîi, pentru ca administratorii să-şi îndeplinesacă sarcinile într-o manier ă eficace

şi eficientă este necesar să fie bine informaţi despre problemele managementului şi

posibilele căi de a le soluţiona, spre a asigura o derulare normală a activităţii serviciului.

În al doilea rînd, există un număr de domenii şi aspecte în care flexibilitatea este total

intezisă administratorului de către lege; în final, există un număr de domenii în careinovaţia organizaţională şi managerială poate fi extrm de productivă. Ea ar putea fi

efectul aplicării unor noi tehnici şi principii dar şi al integr ării experienţei diferitor

sisteme de asistenţă socială”61.

Un inventar 62 transnaţional al priorităţilor managementului şi organizării

serviciilor de asistenţă socială menţiona:

a) clarificarea obiectivelor şi scopurilor organizaţionale;

b) coerenţă internă şi adaptare externă la nevoile comunităţii;

c) structura organizaţională, integrarea noilor tehnologii în realizarea sarcinilor

curente;d) stabilirea unei cariere profesionale clare în domeniul asistenţei sociale,

precum şi a perspectivelor de dezvoltare în acest domeniu;

e) stabilirea unor proceduri standardizate de adunare, cercetare şi evaluare a

datelor şi informaţiilor;

MANUAL_AS_AN_2_SEM.1.pdf

Documents

Transcript of MANUAL_AS_AN_2_SEM.1.pdf