Michael Crichton

Jurasic Park

MOTTO:"Reptilele sunt respingătoare din

pricina răcelii corpului lor, a culorii lormorbide, a scheletului cartilaginos, aatingerii lor dezgustătoare a înfăţişăriifioroase, a privirii ameninţătoare, amirosului lor pătrunzător, a ţipătuluigâjâit, diavolesc, a plăcerii lor de avieţui în putreziciune şi a veninului lorneiertător. De aceea, poate, Creatorul nuşi-a dat frâu liber strădaniei de a zămisliprea numeroase astfel de făpturi... "

LINNAEUS, 1797

"Nu se poate construi inginereşte onouă formă de viaţă"

ERWIN CHARCGAFF, 1972

INTRODUCERE

Incidentul InGen Ultimele decenii ale secolului XX

stau mărturie pentru aviditatea ştiinţei dea acumula venituri nebănuite de pe urmaunei acţiuni de proporţii uluitoare:comercializarea cu orice preţ şi cât mairapid a produselor inginereşti genetice.În scurtă vreme, această activitate s-a

extins într-atât (dar s-au aflat aşa depuţine despre ea?!), încât amploarea şidimensiunile sale sunt greu de bănuit.

Se pare că biotehnologia ar puteaîntr-adevăr să deschidă părţile celei maimari revoluţii din istoria omenirii. Lasfârşitul acestui deceniu, se prevede cărealizările sale vor lăsa cu mult în urmăenergia atomică şi computerele, cu toateaplicaţiile respective, ce deocamdată nefolosesc nouă atât de mult, în viaţa de zicu zi. După părerea unui observator,"biotehnologia va transforma fiecareaspect al vieţii omeneşti: îngrijireamedicală, mâncarea noastră, problemelede sănătate, modul de a ne petrecetimpul liber, ba chiar şi trupurilenoastre. Nimic nu va mai fi ca până

acum. Pur şi simplu va schimba cu totulfaţa planetei acesteia".

Însă revoluţia biotehnologicădiferă în trei puncte esenţiale detransformările ştiinţifice tradiţionale.

În primul rând, prin promovarea sala scară largă, America a intrat în epocaatomică prin strădania unui singurinstitut de cercetări, cel de la LosAlamos. În era computerelor a ajunsprin eforturile câtorva zeci de companii.

Dar în domeniul biotehnologiei sefac astăzi cercetări în mai mult de douămii de laboratoare, numai în America.Cinci sute de corporaţii cheltuie câtecinci miliarde de dolari pe an pentruaceastă tehnologie.

În al doilea rând, mare parte din

aceste cercetări asidue, sunt făcute denesăbuiţi sau veleitari. Scopuri precummutaţiile genetice operate pe păstrăvulauriu pentru a spori vizibilitatea acestuiaîn apă, sau obţinerea de copaci cutrunchiuri pătrate în vederea prelucrăriimai uşoare, ori injectarea de celulearomate pentru ca pielea celor dornicide asta, să aibă în permanenţă mireasmaparfumului favorit, pot părea doarsimple glume, însă de fapt, lucrurile nustau deloc aşa. Adevărul este căaplicaţiile biotehnologiei în ramuriletradiţionale ale industriei supusecapriciilor modei (precumcosmetica)sau pentru facilitarea altoractivităţi, fac obiectul unor preocupăritot mai intense pentru detectarea

efectelor nebănuite ale acestei noi şiputernice tehnologii.

O a treia problemă este faptul cătoată această muncă de cercetare estenesupravegheată. Nimeni nu ocontrolează efectiv! Nici o legefederală nu îi impune anumite norme. Nuexistă o politică susţinută pentru acestdomeniu, nici în America şi nicialtundeva în lume. Şi datorită faptului căprodusele biotehnologizate se pot afla încele mai vaste sfere de activitate, de lamedicamente până la îngrăşăminte şizăpadă artificială, o politică inteligentă,prudentă, atotcuprinzătoare, este şifoarte greu de promovat.

Însă cel mai îngrijorător este faptulcă nu există nici un factor de control nici

chiar în rândurile savanţilor. Este dereţinut că, aproape fiecare om de ştiinţădin domeniul bioingineriei genetice esteîn acelaşi timp implicat şi încomercializarea produselor acesteia. Nuse poate afla deci nici un observatorobiectiv. Fiecare îşi urmăreşteinteresele.

Comercializarea realizărilor

biologiei moleculare este cel maiuimitor eveniment din punct de vedereetic, din toată istoria ştiinţei mondiale,iar amploarea pe care a luat-o s-aprogramat cu o viteză fără precedent. Depatru sute de ani, încă de la GalileoGalilei, ştiinţa a fost considerată o

modalitate de cercetare liberă şiinofensivă a creaţiilor naturii.Dintotdeauna, învăţaţii au nesocotit, prinştiinţa lor, hotarele strâmte ale ţărilor,ţinându-se departe de interesele efemereale politicii şi chiar de războaie întregi.Tot timpul, cărturarii s-au răsculat numaistudiului pe ascuns şi chiar s-au simţitjigniţi de ideea de a obţine patentepentru descoperirile lor, căci consideraucă ei lucrează în folosul întregii omeniri.Şi, într-adevăr, multe generaţii la rând,descoperirile savanţilor au fostîncununate cu acea aură a dezinteresuluimaterial.

Când, în anul 1953, doi tinericercetători englezi, James Watson şiFrancis Crick, au descifrat structura

ADN-ului, munca lor rodnică a fostdeclarată drept un mare triumf alspiritului uman, al năzuinţei de secole atuturor minţilor luminate, de a înţelegeuniversul prin prisma ştiinţei. Şi,bineînţeles, se prevedea că şi aceastădescoperire avea să fie trecută în seamafolosului omenirii.

Ceea ce însă nu s-a întâmplat.Treizeci de ani mai târziu, aproape toţicolegii de breaslă ai lui Watson şi Crickerau angajaţi în activităţi cu totuldiferite celor bănuite la început. Studiulîn domeniul geneticii molecularedevenise dintr-odată o afacere prosperă,ce promitea multe miliarde de dolari, iaroriginile acestor tranzacţii propriu-zisenu au putut fi detectate înainte de 1953,

dar s-au descoperit dovezi denecontestat ale existenţei lor în aprilie1976.

Aceasta este perioada în care aavut loc o vestită întâlnire de afaceri, încadrul căreia Robert Swanson, unîntreprinzător fără scrupule, a luatlegătura cu Herbert Boyer, recunoscutprofesor de biochimie la Universitateadin California. Cei doi au convenit săînfiinţeze o societate comercială care săvalorifice produsele obţinute în urmaaplicaţiilor tehnicii genetice a lui Boyer.Această nouă companie, Genentech, aajuns curând cea mai mare şi maiprosperă întreprindere de profil.

Şi, dintr-odată, parcă toată lumea aînceput să-şi dorească să se

îmbogăţească prin această metodă.Înfiinţarea de noi astfel de societăţi eraanunţată în presă aproape săptămânal,iar oamenii de ştiinţă se zoreau care maide care să îşi ofere serviciile îndomeniul cercetării genetice. Prin 1986,cel puţin trei sute şaizeci şi doi decercetători, inclusiv şaizeci şi patru dela Academia Naţională erau trecuţi dejape ştatele de plată ale firmelorbiotehnice, cu funcţii de consilieriştiinţifici. Iar numărul celor caredeţineau poziţii-cheie sau posturi derăspundere era chiar cu mult maiimpresionant.

Este însă absolut necesar săspecificăm condiţiile în care a apărutaceastă schimbare radicală a atitudinii

cercetătorilor.În trecut, învăţaţii, în detaşarea lor,

priveau munca de cercetare într-un sensvădit elitist. Goana după profit osocoteau dincolo de orice interesintelectual, deci potrivită numaibăcanilor ambiţioşi. Chiar şi în zilelenoastre, în laboratoarele unor companiiprestigioase, precum Bell sau IBM,cercetările în folosul industriei erauefectuate de specialişti care nu putuserăobţine în nici un fel vreo funcţie înmediul universitar. Aşa că atitudineasavanţilor de carieră a fost de la bunînceput declarat critică în ceea ce îiprivea pe practicieni, precum şi faţă deaplicaţiile în domeniul industrial, îngeneral. Acest conflict de lungă durată îi

scotea deci pe universitarii recunoscuţide toată lumea, din sfera molipsitoare aintereselor industriale şi financiare. Şiori de câte ori se isca vreo discuţieavând ca temă probleme tehnologice,savanţii cei lipsiţi de pornirimaterialiste dezbăteau subiectul la celemai înalte nivele.

Însă această stare de lucruri nu maieste actuală. Pentru că în prezent numaicâţiva specialişti în biologiemoleculară, şi tot atât de puţinnumeroase institute de cercetare, încă nus-au integrat propriu-zis în această zonăcomercială. Dar, oricum, e limpede căs-au dus vremurile de demult.Cercetările în domeniul geneticiicontinuă şi încă într-un ritm mai susţinut

decât oricând. Atâta doar că totul se faceîn cel mai mare secret, în grabă şi,evident, pentru profit.

În aceste condiţii propice, era

aproape inevitabil ca o companie deviitor precum Internaţional GeneticTechnology, Inc., din Palo Alto, să nu seimpună în scurt timp. Tot atât de puţinsurprinzător este şi faptul că în acelemomente de răscruce pentru geneticamondială, rezultatele cercetărilor nuaveau să se facă publice, cu nici un preţ.La urma urmei, experimentele de laInGen erau făcute în taină; incidentulcare va fi relatat în continuare s-apetrecut în cel mai îndepărtat ţinut al

Americii Centrale şi, în plus. nici măcardouăzeci de oameni nu au fost de faţă înmomentele acelea. Iar dintre aceştimartori, doar câţiva au supravieţuitîntâmplărilor.

Chiar şi după ce totul a ieşit lasuprafaţă, iar companiei InternationalGenetic Technologies i-a fost întocmitun dosar penal pe baza articolului 11 dinnormele de protecţie a mediuluiînconjurător, la Tribunalul din SanFrancisco, pe data de 5 octombrie 1989,procedura în cauză a reţinut uimitor depuţin atenţia presei. Căci părea totuşi unfapt destul de puţin bătător la ochi:InGen era cea de-a treia mică societateamericană pe profil bioenergetic caredădea faliment în anul acela şi, cea de-a

şaptea începând din 1986. Doar câtevadocumente juridice au fost puse ladispoziţia publicităţii, de altfel lucrufiresc, devreme ce creditorul era unconsorţiu de investitori japonezi, printrecare se regăseau nume precumHa ma g u r i ş i De n s a k a , corporaţiirenumite pentru abilitatea cu care ţineauîn umbră toate detaliile importante. Înplus, pentru a evita declaraţiile şiimplicaţiile nedorite, Daniel Ross, de labiroul de avocatură Cowan, Swain andR o s s , care pleda pentru I n Ge n , areprezentat totodată în faţa instanţei şiinvestitorii japonezi. Iar raportul destulde straniu al vice-consulului americandin Costa Rica a fost citit completului dejudecată în spatele uşilor închise. Astfel

încât nu mai pare deloc surprinzătorfaptul că, în decurs de o lună, conflictulde la I n G e n a fost aplanat şimuşamalizat, spre liniştea tuturor celorinteresaţi.

Părţile direct implicate în aceleevenimente, inclusiv distinsa pleiadă desavanţi care aveau rolul de consilieriştiinţifici, au semnat deopotrivă unacord prin care se angajau să nu deapublicităţii amănunte, aşa că nimeni numai avea cum să deschidă subiectul încauză însă cea mai mare parte din ceicare fuseseră de faţă când se petrecuseincidentul de la InGen nu s-au număratprintre semnatari şi s-au dovedit ulteriordeosebit de dornici să povesteascăciudatele întâmplări care aveau să

culmineze cu ultimele două zile ale luniiaugust 1989, ce au tulburat liniştea uneiîndepărtate Insule situată undeva, la vestde ţărmul Republicii Costa Rica.

PROLOG: MUŞCĂTURA FIAREI

ÎNARIPATE Ploaia tropicală se abătea cu furie

peste ţinut, răpăind neostoită înacoperişul de tablă ondulată aldispensarului, uruind pe burlanele demetal şi năpustindu-se apoi pe pământ,în torente. Roberta Carter oftă şi priviafară, pe fereastră. De acolo, dinclădire, abia reuşea să desluşească plaja

sau oceanul, înveşmântate în fuioaredese de ceaţă. Locurile acelea nu păreausă fie întocmai cum se aşteptase eaatunci când sosise în micul sat depescari, Bahía Anasco (aflat pe coastade vest a statului Costa Rica), ca săpetreacă două luni încheiate, ca medicdetaşat temporar. Bobbie Carter crezusecă o să se poată bucura de soare şi deodihnă binemeritată, după doi aniistovitori de stagiatură la secţia deurgenţe a spitalului Michael Reese dinChicago.

Se afla deja de trei săptămâni laBahía Anasco: Şi în fiecare zi plouasecumplit.

În rest, totul părea minunat. Îiplăcea nespus sătucul acela rupt de lume

şi o încânta prietenia cu care oîntâmpinau băştinaşii. În plus, CostaRica era într-adevăr printre primeledouăzeci de ţări ale lumii în ceea ceprivea buna funcţionare a sistemuluimedical şi chiar şi în acel colţîndepărtat, dispensarul era perfectîntreţinut de personalul de serviciu şiaprovizionat cu tot ce era necesar.Asistentul ei, Manuel Aragon; era un tipinteligent şi foarte bine pregătit dinpunct de vedere profesional. Aşa căBobbie avea ocazia să practicemedicina în aceleaşi condiţii care i seoferiseră şi la Chicago.

Dar ploaia aceea?! Of, ploaiaaceea monotonă, nesfârşită?!

Din cabinetul de consultaţii, de

alături, Manuel îşi iţi deodată capul peuşa încăperii unde stătea ea.

— Ia ascultă şi tu, o atenţionă el.— Crede-mă pe cuvânt, aud şi

singură, îl cam repezi Bobbie.— Nu, nu ploaia. Ascultă cu

atenţie!Şi atunci percepu şi ea un zgomot

înăbuşit de ropote nestăvilite. Da, da, seauzea într-adevăr un păcănit ce părea căsporeşte tot mai mult şi se apropie pânăce, se desluşi clar: era zumzetul ritmic alunui elicopter.

Doar nu pot să zboare pe o vremeca asta?! se gândi ea, uluită.

Însă sunetul acela familiar crescuîn intensitate până când siluetaaeronavei se desprinse cu totul din vălul

de ceaţă, care acoperea oceanul, se rotiîn văzduh, apoi se întoarse pe dată.Bobbie îl zări după aceea legănându-secâteva clipe prin aer, deasupra apei,chiar în apropierea bărcilor de pescuit.În sfârşit, încetini deasupra docului delemn şubred şi o luă iarăşi către plajă.

După toate aparenţele, căuta un locde aterizare.

Era un elicopter încăpător, masiv,Sikorsky, pe al cărui fuselaj se vedea odungă albastră, ce scotea în evidenţăinscripţia:InGen Construction. Eranumele unei companii de construcţiicivile, care se părea că intenţiona săamenajeze o nouă staţiune turistică,undeva, pe o insulă îndepărtată de ţărm.Respectivul obiectiv se zvonea că ar fi

fost nemaivăzut de ciudat şi foartecomplicat. O mulţime de localnici eraudeja angajaţi acolo, căci respectivaconstrucţie începuse de mai bine de doiani. Bobbie parcă îşi imagina camdespre ce anume putea fi vorba:neîndoielnic era una dintre acele uriaşestaţiuni balneo-climaterice tipicamericane, cu bazine de înot spaţioase şiterenuri de tenis cât vedeai cu ochii,unde clienţii se puteau distra după voiainimii şi beau daiquiri cât pofteau, fărăsă mai aibă pe moment nici un fel delegătură cu restul ţării.

Doctoriţa se întrebă însă ce anumear fi putut apărea atât de urgent pe insulaaceea, de se încumetase echipajul să opornească la drum pe un asemenea

potop. Prin hubloul cabinei, zări cum secontura silueta pilotului, în vreme ceaeronava se lăsa uşor pe nisipul ud alplajei. Câţiva bărbaţi în uniforme sărirăde îndată din elicopter şi dădură în lăturiuşile mobile. Bobbie Carter mai auziapoi câteva chemări în spaniolă, iarManuel îi făcu semn cu cotul.

Noii sosiţi strigau după un doctor.

PRIMA ITERAŢIE

"În prima parte a curbei fractale, segăsesc câteva indicii relevate desubstratul structurii matematice. "

IAN MALCOM Doi oameni de culoare, membri ai

echipajului, aduseră spre ea un trup

inert, în vreme ce un alb se răstea dezor, dându-le ordine. Acesta din urmăpurta un impermeabil galben. Şuviţe depăr roşcat se iţeau de sub cozoroculşepcii sale de baseball, cu blazonulechipei Mets.

— Nu-i nici un doctor pe-aici?strigă el către Bobbie, în vreme ceaceasta alerga spre ei.

— Eu sunt doctorul Carter, îirăspunse.

Ploaia se năpustea cu mânie,răpăind fără oprire peste capul şi umeriifemeii. Roşcovanul o privi încruntat.Roberta Carter era îmbrăcată înpantaloni scurţi şi purta o bonetă pecreştet. Peste umăr îşi aruncasestetoscopul, aproape ruginit din pricina

aerului sărat.— Ed Regis, se recomandă noul

venit. Am adus cu noi un om gravbolnav, doamnă doctor.

— Păi, atunci mai bine l-aţi duce laSan José, spuse ea.

San José era capitala acelui ţinut şise afla doar la douăzeci de minute dezbor de acolo.

— L-am fi dus noi, dar nu putemsurvola munţii pe vremea asta. Aşa cătrebuie să-l îngrijiţi dumneavoastră,aici.

Bobbie se alătură celor care îlduceau pe rănit în incinta clinicii. Eradoar un băieţandru, nu avea mai mult deoptsprezece ani. Ridicând cu grijăcămaşa îmbibată de sânge a suferindului,

doctoriţa observă o tăietură cumplită peumărul acestuia şi o alta pe picior.

— Dar ce s-a întâmplat cu el?— Accident de muncă, strigă Ed. A

căzut. O cupă de excavator a trecut chiarpeste el.

Rănitul era palid, tremura din toateîncheieturile şi îşi pierduse cunoştinţa.

Manuel îi întâmpină lângă uşa ceaverde de la intrarea clinicii, făcându-lesemn cu mâna. Noii veniţi îl transportarăpe suferind într-acolo şi îl aşezară apoipe masa din mijlocul cabinetului deconsultaţii. Manuel începu săpregătească o injecţie intravenoasă, iarBobbie aprinse lampa de control şi seaplecă peste trupul inert, să examinezerănile. Şi îşi dădu seama pe dată că nu

arătau deloc îmbucurător. În modaproape sigur, adolescentul era sortitmorţii.

O tăietură adâncă, supurând întruna,se întindea de la umărul bolnavului şipână la piept. La capăt, carnea păreasfâşiată crunt. Iar clavicula erasfărâmată. Oasele albicioase se vedeaudistinct. A doua tăietură străpunsesemuşchiul masiv al coapsei, îndeajuns deadânc ca să se poată vedea cu ochiulliber cum pulsa artera femuralădezvelită. Prima impresie a doctoriţei afost că nu erau doar simple despicături,ci pur şi simplu urme de sfâşiere.

— Povesteşte-mi cum de a căpătatminunile astea, insistă ea.

— Eu n-am văzut, răspunse Ed. Dar

ceilalţi spun că au fost de faţă când cupaexcavatorului l-a târât.

— Te întreb pentru că par maidegrabă nişte muşcături cumplite, ziseBobbie Carter cercetând cu atenţierănile.

Ca majoritatea medicilor carelucraseră la spitalele de urgenţe. Îşiaducea aminte în amănunţime de maitoate cazurile cu care avusese de a face,chiar după ani de zile. De două ori pânăatunci văzuse oameni muşcaţi deanimale feroce. Primul fusese un băieţelde numai doi ani, pe care îl atacase uncâine rottweiler. Cel de-al doilea fuseseun beţiv, asistentul unui dresor de lacirc, pe care îl încolţise un tigru bengal.Şi amândouă muşcăturile semănau. Iar în

cazul băiatului adus de pe insulă păreafără doar şi poate că acesta fusesevictima unui animal.

— Muşcat?!, se miră Ed. Nu, nu,nici vorbă. Crede-mă, a fost târât de ocupă de excavator. Ed îşi umezi buzele arse în timp cespuse toate acestea. Nu era deloc înapele lui, ca şi cum ar fi avut conştiinţaîncărcată cu vreo faptă necugetată.Doctoriţa se întrebă curioasă ce anume ofi avut de ascuns. Dacă pe şantierulacela angajaseră băştinaşi necalificaţipentru meseriile respective, probabil căaveau parte de astfel de accidente maitot timpul.

— Să îi dezinfectez rănile? oîntrebă Manuel.

— Da, încuviinţă Bobbie. Dar dupăce îl imobilizezi.

Se aplecă mai mult deasuprabăiatului, examinând tăieturile înprofunzime, cu vârfurile degetelor. Dacăar fi trecut peste el cupa excavatorului,în despicăturile acelea ar fi intrat ogrămadă de ţărână. Atâta doar că acolonu se vedea nici urmă de ţărână, ci doaro spumă vâscoasă, lipicioasă. Iar carneaaceea spintecată avea un miros ciudat,de putreziciune. O miasmă demortăciune şi descompunere. DoctoriţaBobbie Carter nu mai întâlnise niciodatăun astfel de miros straniu.

— Şi cam cât timp e de când s-apetrecut asta?

— Vreo oră.

Femeia observă din nou cât denervos era Ed Regis. Părea un tip cutemperament coleric, nervos. Şi nici nuprea arăta a supraveghetor de şantier. Cimai degrabă a funcţionar de birou. Înmod clar, era depăşit de aceleîmprejurări deosebite.

Bobbie Carter îşi întoarse iarăşiprivirea către băiatul rănit. Nu credeamai deloc că ceea ce vedea ea atuncierau leziuni produse de vreo maşinărie.Şi nici nu prezentau şanse de a fivindecate ca atare. Nu exista acolo niciun grăunte de pământ măcar şi nici un felde simptom de strivire, Traumelemecanice — de orice fel ar fi fost ele —produse de maşină sau în vreun accidentde fabrică, aproape întotdeauna vădeau

semnalmente de zdrobire? Însă acolonici urmă de aşa ceva în schimb, pieleasuferindului era zdrenţuită, sfâşiată de-alungul umărului şi a coapsei.

Adevărul era că părea pur şisimplu muşcat groaznic de cine ştie ceanimal. Pe de altă parte, pe tot restulcorpului nu se observa nici o altăzgârietură măcar, lucru foarte curios încazul în care fusese într-adevăr atacat devreo fiară. Doctoriţa se uită din nou lacapul băiatului, la braţele lui, la mâini...

Da, la mâini?!...Când dădu cu ochii de palmele

băiatului, simţi un fior rece pe şiraspinării. Amândouă mâinile acestuiaerau pline de tăieturi scurte, iar peîncheieturi şi antebraţe se zăreau clar

vânătăi. Bobbie lucrase destulă vreme laChicago, ca să ştie al naibii de bine ceînsemna asta.

— În regulă, spuse ea. Aşteptaţiafară.

— De ce? se nelinişti Ed.În mod vizibil, nu îi plăcea defel

ceea ce auzise.— Vrei să îl ajut cumva sau nu?! se

înfurie femeia şi, împingându-l de laspate, îi trânti uşa în nas.

Nu prea pricepea ea ce se petreceaacolo, dar oricum nu îi surâdea deloc.Manuel părea că şovăie.

— Să îl dezinfectez mai departe?întrebă el încurcat.

— Da, răspunse doctoriţa.Luă micul ei aparat de fotografiat

Olympus şi făcu de îndată câtevafotografii ale rănilor, din diverseunghiuri, ca să le prindă cât mai bine înimagine.

Parcă ar fi într-adevăr muşcături,gândea ea.

Deodată băiatul gemu, iar doctoriţalăsă aparatul de fotografiat deoparte şise apleca deasupra lui. Buzelesuferindului se mişcară, lăsând să seîntrevadă limba îngrozitor de umflată,

— Raptor{1}, bâigui el. Lo saraptor {2}...

Auzind acestea, Manuel încremenide spaimă câteva clipe, apoi se dăduîndărăt câţiva paşi, tremurând.

— Dar ce-a vrut să spună? seinteresă Bobbie.

Manuel clătină din cap, speriat.— Nu ştiu, doamnă doctor. "Lo sa

raptor' — no es español{3}...— Nu? se miră ea, căci i se păruse

că sună spanioleşte. Oricum, tudezinfectează-i mai departe rănile.

— Nu, doamnă doctor, se împotriviasistentul, strâmbând din nas. Miroaserău.Şi îşi făcu cruce. Bobbie se uită din nou la spuma aceealipicioasă mânjită peste tăieturi. Luăpuţină pe vârful degetelor şi o frământă.Parcă ar fi fost salivă...

Buzele rănitului se mişcară din nou,cu greutate.

— Raptor, îngăimă el.Cu voce înfricoşată, Manuel şopti:

— L-a muşcat.— Ce l-a muşcat? sări doctoriţa.— Prădătorul.— Ce-i acela un prădător?— Hupia.Roberta Carter se încruntă. Cei din

Costa Rica nu erau exagerat desuperstiţioşi, dar auzise de hupia de maimulte ori, de la săteni. Şi ei numeauastfel de fiinţe fantastice, un soi de stafiice bântuiau prin noapte, vampiri însetaţide sânge şi fără de chip, care răpeau deobicei copiii. După poveştile dinbătrâni, hupia trăiseră în vremurile dedemult prin partea muntoasă a ţării, daracum populau insulele de pe lângă ţărm.

Manuel se depărtă de trupulmuribundului, făcându-şi cruce şi

murmurând întruna:— Nu-i deloc normal, mirosul ăsta.

Este miasmă de hupia.Bobbie tocmai voia să îi ordone să

se apuce de treabă, când rănitul deschiseochii şi se ridică în capul oaselor.Manuel ţipă îngrozit. Băiatul bolboroseaşi îşi sucea capul în toate părţile,rotindu-şi ochii larg deschişi, până cedintr-odată începu să vomeze numaisânge. Apoi intră imediat în convulsii,trupul i se zbătea nestăvilit, iar doctoriţase repezi să îl sprijine, însă el secutremură atât de tare, încât căzugrămadă pe podele. Prinse iarăşi săverse. Peste tot erau numai băltoace desânge. Ed deschise uşa, îngrijorat:

— Da' ce mama dracului se-

ntâmplă aici?Apoi zări petele de pe podea şi se

întoarse, ducând mâna la gură,îngreţoşat. Bobbie tocmai se căznea sădescleşteze fălcile băiatului cu obaghetă, chiar dacă acum ştia sigur cătotul era în zadar. Scuturat de un ultimspasm, muribundul se destinse apoidintr-odată şi rămase nemişcat.

Se aplecă din nou asupra rănitului,ca să îi facă respiraţie artificială, darManuel o înşfăcă zdravăn de umăr şi otrase cu putere înapoi.

— Nu, o avertiză el. Hupia poatesă treacă din el în tine.

— Manuel, pentru numele luiDumnezeu...

— N u , scrâşni el, privind-o

încrâncenat. Nici vorbă. Tu nu poţipricepe lucrurile astea.

Bobbie se uită la cadavrul de pejos şi îşi dădu seama că oricum nu maiputea face nimic. Nu mai avea cum să îlînvie. Manuel îi strigă pe cei de afară,iar ei intrară în cameră şi luară corpulinert. Apăru şi Ed, care îşi ştergeaîntruna gura cu dosul palmei,murmurând:

— N-am nici o îndoială că aţi făcuttot ce v-a stat în puteri.

Apoi doctoriţa îi zări pe străiniîntorcându-se cu mortul către elicopterşi într-un sfârşit, dispărând în zare, într-un duruit asurzitor.

— Mai bine aşa, bâigui Manuel.Femeia nu îşi putea şterge din minte

imaginea mâinilor sfâşiate ale băiatului.Fuseseră tăiate şi lovite grozav, ca înorice caz tipic de apărare. Era absolutsigură că nu murise în accident deconstrucţii. Fusese atacat şi ridicasebraţele să se ferească de agresor.

— Cam pe unde se află insula asta,de unde-au venit ei? se interesă.

— Undeva, pe întinsul oceanului.La vreo sută optzeci — două sute dekilometri de mal.

— Destul de departe pentru ostaţiune balneoclimaterică, îşi dădu eacu părerea.

Manuel privi îndelung în urmaelicopterului.

— Sper să nu se mai întoarcăniciodată.

Asta e, îşi spuse Roberta Carter,măcar am fotografiile. Însă când seîntoarse spre masa de operaţie, observăcă aparatul ei de fotografiat dispăruse caprin farmec.

În acea seară, târziu, ploaia se opri.Singură, în camera ei din clădirea aflatăîn spatele clinicii, Bobbie frunzăreamicul dicţionar jerpelit, de limbăspaniolă. Băiatul pronunţase cuvântul"raptor", şi, în ciuda spuselor luiManuel, ea bănuia că este un cuvântspaniol. În orice caz, îl găsi îndicţionarul de buzunar. Şi însemna"răpitor" sau "prădător".

Ceea ce o puse pe gânduri. Căcisensul cuvântului era suspect de apropiatde ce numeau localnicii "hupia".

Bineînţeles că ea nu credea defel înastfel de superstiţii. Şi, în mod cert, nicio stafie sau ce o fi fost, nu ar fi sfâşiat înhalul acela mâinile băiatului. Oare ceanume încercase bietul copil să îi totzică?

Din încăperea alăturată se, auzirăţipete de durere. Pentru una dintresătencele căreia îi sosise sorocul sănască, începuseră chinurile. ElenaMorales, moaşa de prin partea locului oaştepta pe doctoriţă. Bobbie intră îndispensar şi îi făcu semn moaşei să iasăpuţin până afară.

— Elena!— Si, doamnă doctor.— Ştii ce înseamnă raptor?Elena era o femeie de vreo şaizeci

de ani, căruntă, robustă, trecută prinviaţă şi isteaţă, pe care nu păreau să osperie prea multe lucruri. Însă auzindacestea, în noaptea adâncă şi înstelată,se încruntă a teamă şi repetă:

— Raptor?— Da. Cunoşti cuvântul ăsta?— Şi, încuviinţă Elena. Înseamnă...

o făptură care vine pe întuneric şi ia cuea un copil.

— E un fel de hoţ de copii? insistădoctoriţa.

— Da.— Un hupia?Dintr-odată, cealaltă păru că se

schimbă la faţă.— Nu rostiţi cuvântul ăsta, doamnă

doctor.

— De ce nu?— Nu vorbiţi de hupia acum, stărui

Elena cu hotărâre, arătând cu capul îndirecţia de unde se auzeau ţipetelefemeii care năştea. Nu-i înţelept săziceţi cuvântul acesta acum.

— Dar spune-mi doar: un prădătorîşi muşcă şi îşi sfâşie victimele?

— Să muşte şi să sfâşie?! rămaseElena cu gura căscată. Nu, doamnădoctor. Nici vorbă de aşa ceva.Prădătorul este cel care fură doar nou-născuţi.

Părea foarte îngrijorată de cele cediscutau şi era nerăbdătoare să punăcapăt conversaţiei. Aşa că o porniînapoi, către dispensar.

— O să vă chem când este pregătită

femeia, doamnă doctor. Cred că oricum,peste vreo oră, două.

Bobbie privi către stelele aurite şiascultă foşnetul liniştitor al valurilor cemângâiau ţărmurile. Prin întuneric,desluşi totuşi umbrele prelungi alebărcilor de pescuit ancorate la cheu.Totul părea atât de tăcut, de împăcat,încât se simţi stânjenită că tocmaiadusese vorba despre vampiri şi copiifuraţi.

Se întoarse în camera ei, aducându-şi iar aminte că Manuel îşi susţinusepărerea, iar cuvântul acela nu eraspaniol. Stârnită de curiozitate, RobertaCarter se uită în micul dicţionar englezpe care îl adusese cu ea şi, spre mareaei surpriză, găsi şi acolo cuvântul:

r a p t o r — substantiv (derivat dincuvântul raptor — răpitor; în franceză— raptus) — pasăre de pradă.

APROAPE CA ÎN PARADIS Mike Bowman fluiera vesel în timp

ce conducea maşina (Land Rover) peşoseaua ce străbătea RezervaţiaBiologică Cabo Blanco, situată în vestulstatului Costa Rica. Era o dimineaţăfrumoasă de iulie, iar drumul ce seaşternea înainte părea că trece printr-unţinut fabulos, căci şerpuia pe după unpinten de munte, dându-le prilejul săadmire de la înălţime jungla misterioasăşi oceanul Pacific. După câte anunţau

ghidurile turistice, Cabo Blanco eratărâmul aproape necunoscut de om, unloc de început de lume. Ajungând aici,Bowman avu impresia că, în sfârşit,avea să aibă şi el parte de o vacanţă pecinste.

Era un tip de treizeci şi şase de ani,lucra într-o centrală industrială de statdin Dallas şi venise în Costa Ricaîmpreună cu soţia şi fiica lui, pentru apetrece două săptămâni de concediutihnit. Excursia în sine, fusese de faptideea nevestei lui. Săptămâni de-arândul Ellen îl pisălogise îngrozitor cutot soiul de poveşti despre minunateleparcuri naturale din Costa Rica. Şi,bineînţeles, întotdeauna adăuga cât degrozav ar fi fost să le poată vizita şi

Tina. După care, când ajunseseră aici,se dovedise că Ellen stabilise de fapt oconsultaţie la un chirurg estetician dinSan José. Pentru prima dată de cândacceptase capriciile ei, Mike Bowmanfusese înştiinţat despre cât de reuşite şiieftine erau operaţiile estetice în CostaRica, şi asta încă la toate clinicileluxoase, particulare, din San José. Fireşte, se certaseră cumplit. El simţisecă Ellen îl minţea cu neruşinare, ceea ceera foarte adevărat. Aşa că pusesepiciorul în prag şi îi tăiase cheful deorice operaţie estetică. Oricum, era de-adreptul ridicol! Ellen nu avea decâttreizeci de ani şi era o femeie frumoasă.Păi, fir-ar să fie, nu erau nici zece ani decând fusese aleasă Regina Viitoarelor

Gospodine, la balul din ultimul an deşcoală, la Rice. Însă Ellen prea cădevine din ce în ce mai nesigură şi maiîngrijorată. Iar în anii din urmă, cea maimare problemă a ei se dovedea a fiîmbătrânirea.

Şi de aici porneau toatenăstruşniciile care îi treceau printărtăcuţă.

Maşina intră într-o băltoacă,împroşcând cu noroi în toate părţile.

— Mike, eşti sigur că ăsta-idrumul?, întrebă Ellen. N-am mai dat cuochii de nici un om pe-aci, de vreocâteva ore.

— Acum un sfert de oră era înspatele nostru o maşină, îi aminti el. Unaalbastră, mai ştii?

— Dacă o luam pe celălalt drum...— Iubito, doar tu cât ţinut morţiş să

te duc pe o plajă pustie şi exact într-acolo te şi îndrepţi în momentul ăsta.

Ea clătină din cap, neîncrezătoare.— Sper că ai dreptate.— Da, tati, şi eu sper că ai

dreptate, se băgă in vorbă Christina,fetiţa lor, care şedea pe bancheta dinspate.

Împlinise deja şase ani.— Crede-mă, pe cuvânt.Câteva minute, conduse mai

departe, tăcut.— Dar e chiar frumos, aşa-i?,

întrebă el în cele din urmă. Ia uitaţi-văîn jur. E minunat.

— Mda, făcu Tina.

Ellen scoase din poşetă o pudrierăşi se uită în oglinjoară, trecând pufulcatifelat pe sub ochi. Oftă adânc, apoipuse pudriera la loc.

Drumul părea că începe săcoboare, iar Mike Bowman îşi concentrătoată atenţia asupra volanului. Deodată,o siluetă micuţă, întunecată, traversă îngoană, drept prin faţa lor.

— Ia uite! Ia uite!, ţipă Tina,încântată.

Dar animalul se mistuise în junglă.— Ce-o fi fost?, întrebă Ellen Vreo

maimuţă?— Poate vreo maimuţă zburătoare,

îşi dădu Bowman cu părerea.— S-o trec pe listă? interveni Tina,

luând un creion.

Ţinea un carneţel în care notasetoate animalele văzute în excursie, ca săscrie o compunere pentru orele de curs.

— Nu ştiu, îi răspunse taică-său,încurcat.

Tina se uită repede în atlasul ei cupoze.

— Nu, eu una nu cred c-a fostmaimuţă zburătoare. Mai degrabă o altăspecie de maimuţă urlătoare.

Dăduseră peste mai multeexemplare dintr-acelea, în excursie.

— Hei, ia auziţi aici, rosti iarăşi,mai înseninată. După câte scrie aici,"plăjile de la Cabo Blanco sunt populatecu numeroase animale sălbatice, inclusivmaimuţe urlătoare, maimuţe cu faţa albă,leneşi cu trei degete şi coatimundis. "

Crezi că o să întâlnim şi noi vreun leneşcu trei degete, tati?

— Mai mult ca sigur.— Zău?!— Păi, nu trebuie decât să te uiţi în

oglindă.— Ei, tată, ce să-ţi spun, ce poantă

bună?!, se îmbufnă fata.

Drumul cobora mai departe prinjunglă, spre ocean.

Mike Bowman se simţea ca unadevărat erou când reuşi, într-un târziu,să ajungă pe plajă, care era mai degrabăun golf de două mile lungime, în formăde semilună, acoperit de nisip alb, fin, şicomplet pustiu. Parcă maşina la umbra

unor palmieri ce mărgineau plaja şiscoase din portbagaj coşuleţele cumâncare. Ellen îşi puse costumul de baieşi începu să se tânguie:

— Pe cuvântul meu de onoare,habar n-am ce să mai fac ca să dau jososânza asta de pe mine.

— Iubito, arăţi nemaipomenit,crede-mă.

Adevărul era că i se părea chiarprea slabă, dar învăţase pe pielea lui cănu trebuia cu nici un chip să sufle ovorbă despre asta.

Tina o luase deja la goană pe ţărm.— Nu uita că trebuie să te dai cu

cremă de plajă, strigă Ellen în urma ei.— Mai târziu, răspunse Tina peste

umăr, fără să se oprească. Mă duc să

văd dacă nu găsesc vreun leneş cu treidegete pe-aici.

Ellen Bowman privi împrejur, maiîntâi de-a lungul întinderii de nisip, apoicătre desiş.

— Iubito, pe-aici nimic nu mişcă,pe cel puţin câţiva kilometri.

— Da' nu-s nici şerpi?— Pentru numele lui Dumnezeu!,

făcu el. Cine a mai auzit să fie şerpi peplajă?

— Păi, ar putea să...— Iubito, o opri el cu hotărâre.

Uite ce-i, şerpii au sânge rece. Suntreptile. Nu îşi pot regla nicicumtemperatura corpului. Iar nisipul ăsta eîncins la peste patruj'de grade. Dacă arnimeri vreun şarpe în el, s-ar coace ca în

cuptor. Crede-mă pe cuvânt. Nu e niciurmă de şarpe pe plajă.

Se uită după fiica lor, care alergade rupea pământul, încât abia se maivedea ca o pată întunecată.

— Las-o să se ducă unde vrea. Săse distreze cât pofteşte.

O prinse tandru pe soţia lui cumâna pe după mijloc.

Tina fugi până ce istovi cu totul, iaratunci se aruncă în nisip şi se rostogoliplină de încântare până la apa caldă,liniştită. Oceanul părea o imensăoglindă. Şezu astfel câtăva vreme,ţinându-şi răsuflarea, după care aruncă oprivire spre părinţii ei, să vadă cât dedeparte ajunsese.

Maică-sa îi făcea semn cu mâna, să

se întoarcă. Tina flutură şi ea palmamică, cu voioşie, prefăcându-se însă cănu pricepe ce i se cere. De fapt, nu voiacu nici un chip să se ungă cu cremaaceea de plajă. Şi nici nu avea chef să seducă într-acolo, ca să o audă pe maică-sa discutând despre cure de slăbire. Totce îşi dorea atunci era să rămână undeera şi, eventual, să dea peste vreunleneş.

Tina văzuse un astfel de animal cudouă zile în urmă, la grădina zoologicădin San José. Parcă ar fi fost o păpuşăMuppetts, care nu ar fi făcut rău niciunei muşte. În orice caz, era clar că nuse putea mişca prea repede. Ea una l-arfi întrecut numaidecât.

O auzi însă iarăşi pe mama ei

strigând-o, aşa că se hotărî să iasă dinbătaia soarelui şi din apă, şi să seretragă la umbra copacilor. În parteaaceea a plăjii, crengile palmieriloratârnau mult peste rădăcinile cioturoaseşi încâlcite ale mangrovelor, carezădărniceau orice încercare de apătrunde în junglă. Tina se aşeză penisip şi prinse să lovească plictisită cupiciorul frunzele uscate. Observă omulţime de urme de păsări. Costa Ricaera renumită pentru mulţimea şivarietatea păsărilor întâlnite acolo. Înghidurile turistice scria că în acel ţinutse aflau de trei ori mai multe păsăridecât în toată America şi Canada la unloc.

Unele dintre urmele păsărilor

tripalmate erau mărunte şi atât de slabîntipărite în nisip, încât aproape că nu sevedeau. Altele însă erau late şi bineînfipte în praful albicios. Tina tocmai seuita într-o doară la mulţimea de urme,când deodată auzi un ciripit, apoi unfoşnet în desişul de mangrove.

Oare leneşii ciripesc şi ei? Nu preaîi venea să creadă, dar nu avea cum săştie prea sigur. Sunetul acela probabil căîl iscase vreo pasăre de apă. Aşteptă înlinişte, fără să se mişte, apoi auzi dinnou foşnetul şi, în sfârşit, observă ceanume îl provocase. La câţiva metri deea, o şopârlă ieşi dintre rădăcinile demangrove şi o privi ţintă.

Tina îşi ţinu răsuflarea. Încă unanimal pe lista ei! Şopârla şedea pe

picioarele din spate, bălăbănindu-şicoada groasă şi uitându-se curioasă lafată. În poziţia aceea, părea înaltă deaproape o jumătate de metru şi era deculoare verde-închis, cu dungi maroniide-a lungul spinării. Picioruşele dinfaţă, subţiri, se terminau cu gheruţetipice de şopârlă, care se mişcaunecontenit în aer. În timp ce o privea pefetiţă, animalul îşi sucea capul într-oparte şi într-alta.

Tina îşi spuse că era chiardrăgălaşă. Părea un soi de salamandrăuriaşă. Ridică şi ea mâna şi mişcădegetele prin aer.

Dar şopârla nu se sperie. Veni sprefată, mergând doar pe picioarele dinspate. Nu era cu mult mai mare decât un

pui de găină şi, întocmai ca un pui, îşiclătina capul în timp ce se deplasa. Tinase gândi că ar fi putut avea un minunattovarăş de joacă.

Băgă de seamă că şopârla lăsaurme ca acelea de pasăre. Acumajunsese chiar lângă ea. Fata rămasenemişcată, ca să nu o înspăimânte. Eradestul de uimită că animalul seapropiase atât de mult, dar apoi îşiaminti că se afla totuşi într-o rezervaţienaturală. Toate animalele de acolopricepuseră probabil că erau apărate. Şipoate că şopârla aceea era chiarîmblânzită. Poate că se aştepta chiar săprimească vreo bucăţică de mâncare.Dar, din păcate, fetiţa nu avea nimic laea. Încetişor, Tina întinse mâna

deschisă, să îi arate că nu are nimic demâncare.

Şopârla rămase locului, se uită laea când dintr-o parte, când din cealaltă,apoi chirăi.

— Îmi pare rău, zise fata. Dar n-amnimic să-ţi dau...

Şi dintr-odată, fără pic de teamă,şopârla sări spre palma întinsă a fetei.Tina simţi gheruţele animalului zgâriind-o, şi se miră la culme de cât de grea erasălbăticiunea. Pur şi simplu îi trasemâna până la pământ.

După care începu să se caţere curepeziciune pe braţul fetei, către faţa ei.

***

— Nu aş fi vrut altceva decât să opot vedea, se tângui Ellen Bowman,privind de-a lungul plajei, cu ochiimijiţi din pricina luminii crude. Atât mi-aş fi dorit. Să o pot vedea.

— Sunt sigur că n-a păţit nimic, olinişti Mike în timp ce scotea coşul cumâncare pe care îl pregătiseră cei de lahotel.

Găsi înăuntru un pui fript şi delocîmbietor şi un soi de pateuri cu carne.Oricum Ellen nu avea să guste nimic dince era acolo.

— Nu crezi că a ieşit de pe plajă?,întrebă iarăşi soţia lui.

— Nu, iubito. Nu cred.— Mă simt atât de izolată aici, oftă

Ellen.

— Păi, eu aveam impresia cătocmai asta visai şi tu.

— Aşa e.— Şi-atunci care-i necazul?— Aş fi vrut totuşi să o văd, asta-i

tot, se îmbufnă şi mai tare Ellen.După câteva clipe, din josul plajei,

briza purtă spre ei vocea Tinei. Fata ţipacât o ţineau puterile.

PUNTARENAS — Cred că acum se simte destul de

bine, spuse doctorul Cruz, lăsând foliade plastic a cortului de oxigen pe lângăpatul Tinei care dormea.

Mike Bowman stătea lângă pat,aproape de fiica lui. Se gândea căprobabil doctorul Cruz era destul depriceput. Vorbea grozav de bineenglezeşte — rezultatul anilor deinstruire petrecuţi la dispensarele dinoraşele London şi Baltimore. DoctorulCruz părea că e foarte îndemânatic, iarClinica Santa María, din Puntarenas,era modernă, impecabil de curată şirenumită pentru personalul său calificat.Dar chiar şi aşa, Mike Bowman erafoarte nervos. Nu prea avea motive debucurie, dat fiind faptul că fiica lui seafla într-o stare foarte critică, şi erauatât de departe de casă.

Când ajunsese Mike la fetiţă, eaţipa ca din gura de şarpe, scoasă din

minţi de spaimă şi durere. Tot braţulstâng era plin de sânge şi acoperit cu omulţime de muşcături mărunte, demărimea unei amprente obişnuite. Pestecarnea însângerată se prelingeau şuviţedintr-un lichid lipicios, parcă ar fi fostbalele unui animal.

O dusese înapoi pe plajă. Îndatăbraţul rănit al fetiţei începuse să seînroşească şi să se umfle. Mike nu aveasă uite aşa uşor raidul nebunesc pe careîl trăise, grăbindu-se să ajungă iar înlumea civilizată, accelerând îndisperare, derapând şi patinând penoroiosul drum de întoarcere cestrăbătea o mulţime de dealuri, în timpce Christina urla înnebunită de teamă şidurere, iar mâna parcă i se dospea şi se

rumenea ca o pâine uitată în cuptor. Cumult timp înainte de a depăşi graniţelerezervaţiei naturale, umflătura aceeaîncepuse să se întindă spre gâtul micuţei,care se sufoca tot mai des...

— Dar o să se facă bine acum?,întrebă Ellen uitându-se prin folia deplastic a cortului de oxigen.

— Aşa cred, zise doctorul Cruz. I-am mai injectat o doză de steroizi, iaracum respiră mai liniştit. Şi puteţiobserva şi dumneavoastră că edemaaceea de pe braţ s-a micşorat simţitor.

— Dar cu muşcăturile acelea...,începu Mike Bowman.

— N-am identificat încă animalulrespectiv, se scuză doctorul, Eu unul nicin-am mai văzut muşcături ca astea până

acum. Dar vă puteţi da seama şi singurcă dispar văzând cu ochii. Din fericire,mi-a venit ideea să le fotografiez, pentrua anexa pozele la referinţele pe care levoi scrie pe marginea cazului. Şi i-amspălat braţul ca să pot recolta câtevaprobe de salivă dintr-aceea ciudată — oeprubetă o dau aici, în spital, la analiză,cealaltă la laboratorul din San José, iaro a treia o vom conserva pentru oriceeventualitate. Nu cumva aveţi vreundesen al fetiţei?

— Ba da, se repezi Mike.Îi întinse doctorului schiţa pe care

o desenase Tina, pentru a o prezentaautorităţilor în drept, care o întrebaserădespre animalul cu pricina.

— Şi asta-i lighioana care a

muşcat-o?, se miră doctorul Cruz,uitându-se cu atenţie la desen.

— Da, răspunse Mike Bowman.Zicea că era o şopârlă verde, demărimea unui pui sau a unei ciori.

— N-am ştiinţă despre unasemenea soi de şopârlă, mărturisidoctorul. Dar văd că a desenat-o stândpe picioarele din spate...

— Aşa-i, încuviinţă MikeBowman. Chiar a spus clar că şedea pepicioarele din spate.

— Doctorul Cruz se încruntă.Rămase câteva clipe tăcut, cu privireaaţintită asupra schiţei,

— Nu sunt specialist în aşa ceva.Însă l-am rugat pe doctorul Guitierrez săne facă o vizită aici. Este cercetător

principal la Reserva Biologica deCarara, care se află dincolo de golf.Poate că el o să reuşească să recunoascăanimalul ăsta.

— Dar nu e nimeni de la CaboBlanco, cu care să discutăm?, se interesăMike Bowman. Doar acolo a fost fatarănită.

— Din nefericire, nu, răspunsedoctorul Cruz. La Cabo Blanco nu existăun personal angajat permanent şi nici unbiolog n-a mai lucrat acolo de câtăvavreme. Probabil că dumneavoastră aţifost primii care v-aţi aventurat pe plajaaceea după cine ştie câte luni. Dar suntsigur că o să vă convingeţi că. doctorulGuitirrez este foarte bine pregătit îndomeniu.

Marty Guitierrez era un tip bărbos,

îmbrăcat în pantaloni scurţi, kaki, şibluză la fel. Surpriza cea mare a fost căşi el era tot american. Şi când i-a fostprezentat familiei Bowman, li se adresăcu un plăcut şi molcom accent sudist:

— Bună ziua, doamnă Bowman.Bună ziua, domnule Bowman... Suntîncântat să vă cunosc. După care le explică pe îndelete căvenise de la Yale, ca biolog practicianşi lucrase în Costa Rica în ultimii cinciani. Marty Guitierrez îi făcu Tinei unconsult complet; îi ridică uşurel braţul,îi cercetă în amănunţime fiecaremuşcătură, folosindu-se de o mică

lanternă, apoi le măsură cu o ruletă debuzunar. După câtăva vreme, Guitierrezse îndepărtă de fetiţă, clătinând tăcut,din cap, de parcă ar fi înţeles cevanumai pentru el. După aceea cercetăfotografiile umflăturilor, întrebă câteceva despre analizele salivei, dardoctorul Cruz îi răspunse că se aflauîncă la laborator.

Într-un târziu, biologul se întoarsecătre Mike Bowman şi soţia lui, careaşteptau nerăbdători.

— Cred că Tina se va face bine.Numai că aş dori să mă lămuresc înprivinţa unor mici detalii, zisecercetătorul luând notiţe. Fiica d-voastrăspune că a fost muşcată de o şopârlăverde, de aproximativ treizeci de

centimetri înălţime şi care aieşit(mergând pe picioarele din spate)dintr-un desiş de mangrove?

— Chiar aşa.— Şi şopârla asta a scos vreun

sunet, vreun ţipăt, ceva?— Tina povesteşte că ar fi chirăit

cumva sau ai fi chiţăit...— Ca un şoarece?— Da.— Ei bine, în cazul ăsta ştiu despre

ce anume este vorba, conchise Guiterrez.Le explică apoi că, dintre şase mii

de specii de şopârle câte există pe lume,numai douăsprezece se pot deplasa doarpe picioarele dindărăt. Iar dintreacestea, numai patru specii se puteauîntâlni în America Latină. Şi, luând în

considerare culoarea aceleia care oatacase pe Christina Bowman,respectiva şopârlă nu putea face partedecât dintre acele patru rare specii.

— Aşa că sunt sigur că era oBasiliscus amoratus, adică basiliscvărgat, care se găseşte în Costa Rica şiHonduras. Când stau pe picioarele dinspate, reptilele de soiul ăsta pot atingeîn jur de treizeci de centimetri.

— Şi sunt veninoase?— Nu, doamnă Bowman. Nici

vorbă.Guitierrez le spuse că umflarea

braţului Tinei nu era decât urmare a uneialergii.

— După câte se scrie prinstatistici, cam paisprezece la sută din

oameni sunt deosebit de alergici lareptile, iar fiica dumneavoastră pare a fila fel.

— Dar ţipa îngrozitor, se plângeade dureri cumplite!

— Probabil că aşa şi era, conveniGuiterrez. Saliva reptilelor conţineserotonin, substanţă care produce durerigrozave.

Se întoarse către doctorul Cruz.— Când aţi tratat-o cu

antihistamine i s-a micşorat pulsul?— Da, răspunsul Cruz. Aproape pe

loc.— Da, e clar, din pricina

serotoninului. Nici o îndoială.Însă Ellen Bowman rămăsese

îngrijorată.

— Bine. bine, dar de ce să o muşteo şopârlă aşa din senin?

— Muşcăturile de şopârle suntdestul de des întâlnite, zise Guitierrez.Îngrijitorii de animale se aleg cu aşaceva mai tot timpul. Ba chiar într-unadin zilele trecute am auzit că o şopârlă amuşcat un nou-născut care şedea înpătuţ. S-a întâmplat pe undeva, prinAmaloya, cam la şaizeci de miledistanţă de unde aţi fost dumneavoastră.Aşa că, vedeţi, nu e singurul caz. Deşinu prea înţeleg de ce fiicadumneavoastră a fost atât de crunt rănită.Ce făcea ea în clipele acelea?

— Nimic. Spune că stătea liniştită,pentru că nu voia să sperie lighioana aia.

— Stătea liniştită..., repetă biologul

ca pentru el.Se încruntă, îngândurat, şi clătină

din cap, fără să se dumirească.— Ei bine... în situaţia asta nu prea

cred că ne putem da seama ce s-apetrecut acolo de fapt. Animalelesălbatice au un comportamentimprevizibil.

— Dar ce ziceţi despre salivaaceea ca o spumă de pe braţul ei? serepezi Ellen. Mă tot gândesc că rabia...

— A, nu, nu..., se împotrividoctorul Guiterrez. Reptilele nu suntpurtătoare de rabie, doamnă Bowman.Fiica dumneavoastră a avut de suferit depe urma unei reacţii alergice lamuşcătura şopârlei-basilisc. Nu poate finimic mai grav, liniştiţi-vă.

Atunci Mike Bowman îi arătăschiţa Tinei. Guiterrez încuviinţă dincap.

— Îmi dau seama după desenul ăstacă e vorba de o şopârlă-basilisc,declară el. Bineînţeles, cu câteva micicorecturi de rigoare. Gâtul este mult mailung decât în realitate, iar picioarele dinfaţă le-a desenat doar cu trei degete înloc de cinci. Coada este prea groasă şiprea ridicată. Dar în rest, este aproapeîntocmai genul de reptilă despre care v-am povestit până acum.

— Dar Tina a spus clar că dihaniaasta avea gâtul lung, insistă EllenBowman. Şi a mai spus, tot cu gura ei,că avea trei degete la picioare.

— Iar Tina are spirit de observaţie,

întări soţul femeii.— Sunt sigur de asta, zâmbi

Guitierrez. Dar îmi susţin afirmaţia încontinuare. Fiica dumneavoastră a fostmuşcată de un basilisc amoratus şisuferă de o reacţie herpetologicăputernică. În mod normal, după untratament de douăsprezece ore, totultrece. Aşa că mâine dimineaţă ar trebuisă se simtă bine.

Printre angajaţii modernului

laborator de la subsolul clinicii SantaMaría, se zvonise deja că doctorulGuitierrez identificase animalul care omuşcase pe micuţa americană. Nu eradecât un inofensiv basilisc. Drept pentru

care, imediat, analizele saliveianimalului au fost sistate, chiar dacă laprobele preliminare se putuse observa oîncărcătură extrem de puternică deproteine de origine biologică încănecunoscută. Dar asistentul de gardă eraocupat până peste cap, aşa că pusemostrele de salivă pe raftul de rezervăal congelatorului.

A doua zi dimineaţă, cel din turarespectivă cercetă conţinutul sertarelor,bifând în acelaşi timp şi numelepacienţilor externaţi. Aflând căBowman, Christina L. era programatăpentru externare chiar în acea zi, aruncăprobele de salivă. În ultimul moment, îiatrase atenţia plăcuţa roşie, care marcaanalizele ce trebuiau trimise

laboratorului de la universitatea din SanJosé. Aşa că scoase eprubeta din coşulde gunoi şi o pregăti pentru a o duceacolo unde îi era destinaţia.

— Hai, ce mai aştepţi?

Mulţumeşte-i domnului doctor Cruz, ziseEllen Bowman şi o împinse pe Tina spremedic.

— Vă mulţumesc, domnule doctorCruz, spuse Christina. Mă simt mult maibine acum.

Se apropie şi strânse mânadoctorului. Apoi remarcă:

— Azi purtaţi altă cămaşă...Câteva clipe, doctorul Cruz rămase

perplex, apoi zâmbi.

— Aşa-i, Tina. Când sunt de gardănoaptea la spital, îmi schimb dimineaţacămaşa.

— Nu şi cravata?— Nu, doar cămaşa.Ellen Bowman interveni:— Doar v-a spus Mike că are spirit

de observaţie.— E clar că a avut dreptate.Doctorul Cruz surâse şi strânse şi

el mâna fetiţei, cu un aer foarte serios.— Sper că te bucuri măcar de

restul vacanţei tale în Costa Rica, Tina.— Aşa o să fac.Familia Bowman tocmai se

pregătea să plece, când doctorul Cruz semai interesă:

— Ia mai spune-mi, Tina, îţi aduci

bine aminte de şopârla aceea care te-aatacat?

— Mda..., făcu fetiţa, fără chef.— Şi mai ştii cum avea picioarele?— Mda...— Avea cumva degete?— Da.— Şi câte anume?— Trei, răspunse ea categoric.— Dar cum de eşti atât de sigură?— Pentru că m-am uitat la ea. Şi în

plus, am observat că toate păsările lasăpe plajă urme dintr-astea, cu treigheruţe.

Ridică mâna, cu cele trei degete dela mijloc răsfirate.

— Iar şopârla a lăsat aceleaşi urmede nisip, adăugă ea.

— Cum adică? Şopârla lăsa urmede pasăre pe nisip?!

— Îhî. Şi mergea tot ca o pasăre.Îşi sălta aşa, capul, când în sus, când înjos...

Făcu şi ea câţiva paşi, dând din capaşa cum văzuse că făcea animalul.

După ce familia Bowman plecă,doctorul Cruz se hotărî să ia legătura cucentrul de cercetare biologică, pentru a-irelata lui Gutierrez cele aflatei

— Trebuie să recunosc că tot cepovesteşte fetiţa este ieşit din comun,conchise Guitierrez. Am făcut şi eucâteva cercetări. Şi nu mai sunt chiaratât de sigur că a fost muşcată de unbasilisc. Ba aş spune că nu mai suntsigur chiar deloc.

— Atunci ce ar putea fi?— Păi, ce să zic eu? se amărî

Guitierrez. Mai bine să nu facemspeculaţii gratuite dinainte. Apropo, nucumva ai mai auzit de vreun alt cazdintr-ăsta, de vreun om muşcat deşopârle, pe-acolo, la spital?

— Nu, de ce?— Dacă auzi, prietene, să mă

anunţi şi pe mine neapărat.

PLAJA Marty Guitierrez şedea pe plajă şi

privea gânditor spre soarele de amiazăce începuse să coboare în drumul luiprin ceruri, iar într-un târziu să se

împrăştie, orbitor, peste oglindagolfului, lăsându-şi ultimele raze săodihnească sub trunchiurile palmierilor,până ajunseră la el, printre mangrovelece mărgineau plaja Cabo Blanco. Dupăcâte îşi dădea el seama, era înapropierea locului unde micuţaamericancă stătuse cu două zile în urmă.

Cu toate că, aşa cum spusese şisoţilor Bowman, muşcăturile de şopârlăerau des întâlnite, Guitierrez nu maiauzise niciodată în cariera lui, ca vreunbasilisc să fi muşcat pe cineva. Şi totatât de sigur era că nu auzise nici devreo persoană care să fi fost spitalizatădin pricina muşcăturilor de şopârlă. Înplus, radiografiile rănilor de pe braţulTinei dovedeau că muşcăturile

respective erau puţin cam mari ca să fieale unei şopârle-basilisc oarecare. Cândse întorsese la centrul de cercetări de laCarara, se dusese personal la bibliotecade specialitate, să se convingă, dar nugăsise nici o referire măcar, la cazurilede agresiune ale basiliscului. După careverificase şi listele de pe InternationalBioSciences Service, un computerconectat la marile centre ştiinţifice dinAmerica. Dar tot nu dăduse peste vreoştire despre muşcăturile de basilisc sauspitalizări în urma rănilor provocate deşopârle.

Atunci dăduse telefon medicului degardă de la Amaloya, care îi confirmasefaptul că un sugar de nouă zile, caredormea în pătuţul lui, fusese muşcat de

picior de către un animal despre carebunica bebeluşului — singura persoanăcare văzuse ce se petrecuse — spuneacă ar fi fost o şopârlă. După carepiciorul copilului se umflase îngrozitor,iar acesta murise curând după aceea.Bunica micuţului descrisese şopârlaucigaşă ca fiind verde şi cu dungimaronii pe spinare. Muşcase copilul demai multe ori, înainte ca femeia să osperie şi să o gonească.

— Ciudat, mormăise Guitierrez.— Ba deloc. Întocmai ca în toate

celelalte cazuri, replicase medicul.Şi adăugase toate celelalte

incidente de care auzise el: un copil dinVásquez (satul din apropierea coastei)fusese şi el muşcat în timp ce dormea; un

altul păţise la fel în Puerta Sotrero.Toate accidentele respective sepetrecuseră în decursul ultimelor douăluni. Şi toate victimele fuseseră copiicare dormeau sau nou-născuţi.

O astfel de informaţie îl puse peGuitierrez pe gânduri. Bănuia că eravorba de o nouă specie de şopârle, încănecunoscută. Se părea însă că aşa cevanu se întâmpla decât în Costa Rica.Întinzându-se numai pe o sută douăzecişi unu de kilometri în punctul ei cel maistrâmt, ţara întreagă era chiar mai micădecât statul Maine. Cu toate acestea, pearealul limitat, Costa Rica era vestităpentru diversitatea habitatelor biologice:faleze care dădeau şi spre Pacific şispre Atlantic, patru lanţuri muntoase

diferite, incluzând piscuri de peste treimii de metri şi vulcani activi, păduri defoioase, păduri de pini, zone devegetaţie de climă temperată, ţinuturimlăştinoase şi deşerturi aride. Oasemenea varietate ecologică eraînsoţită şi de o uluitoare gamă de planteşi animale. Costa Rica era populată deun număr de păsări de trei ori mai maredecât cel întâlnit în toată America deNord. Se găseau acolo mai mult de omie de specii de orhidee. Şi mai mult decinci mii de specii de insecte.

Specii noi erau descoperiteaproape tot timpul şi într-un ritm tot maisusţinut în ultimii ani, însă dintr-o cauzădestul de îngrijorătoare: ţara suferea depe urma despăduririlor masive care

smulgea animalelor junglei însuşi mediullor de viaţă, aş că erau silite să se muteîn alte zone şi, uneori, să îşi schimbechiar şi comportamentul.

Aşa că apariţia unei noi specii deşopârle era perfect posibilă. Însădincolo de curiozitatea de a cunoaşte onouă specie, rămânea pericolul de aapărea şi noi boli. Şopârlele eraupurtătoare de afecţiuni virale, uneledintre ele putând fi transmise chiar şiomului. Cea mai gravă dintre ele eraencefalita sauriană centrală, CSE, careprovoca somn maladiv oamenilor şicailor. Guitierrez presimţea că eradeosebit de important pentru toată lumeasă găsească acest nou soi de şopârlă,chiar dacă numai pentru testele

epidemiologice.Stând astfel pe plajă, contempla

soarele ce asfinţea liniştit şi oftă,îngândurat. Poate că Tina Bowmanvăzuse un animal necunoscut, dar tot atâtde bine se putea să se fi înşelat. Însă înmod clar, biologul Marty Guitierrez nuse înşelase defel. În acea dimineaţă,devreme, îşi luase pistolul cu aercomprimat, îl încărcase cu cartuşetranchilizante, apoi o pornise pe plajă,plin de speranţă. Însă pierduse ziua înzadar. Curând avea să fie nevoit să seurce în maşină şi să plece de acolo. Nuvoia să conducă pe drumurile aceleaprin beznă.

Se ridică în picioare şi o luă însusul plajei. La oarecare distanţă, zări

silueta întunecată a unei maimuţeurlătoare, mergând de-a lungul liziereide mangrove cu rădăcinile înfundate înnoroi. Biologul se îndreptă într-acolo,trecând prin apă. Dacă se afla prinpreajmă o maimuţă urlătoare, însemnacă puteau să mai fie şi altele prinfrunzişul de deasupra, iar antropoideledin specia aceea aveau obiceiul săurineze pe intruşi.

Dar maimuţa aceea părea a fisingură şi se deplasa încet, oprindu-seadeseori şi şezând pe vine. Avea ceva îngură. Şi pe măsură ce Guitierrez seapropia, îşi dădu seama că mânca oşopârlă. Chiar şi de la depărtare,biologul observă dungile cafenii de pespinarea reptilei. Coada şi picioarele

din faţă se bălăngăneau, scăpate dintrefălcile maimuţei.

Omul se aruncă la pământ şi ochi.Maimuţa urlătoare, obişnuită cu modulde viaţă netulburat, din rezervaţie, doarîl privi curioasă. Nu fugi nici chiar cândprimul cartuş îi trecu pe lângă ureche,fără să o atingă. Dar când al doileaglonte o nimeri în pulpă, chirăi furioasăşi speriată în acelaşi timp azvârli câtcolo resturile reptilei şi se mistui îndesişul junglei.

Guitierrez se ridică în picioare şiporni spre cadavrul abandonat. Nu aveade ce să îi poarte de grijă maimuţei,pentru că doza tranchilizantă era atât deslabă, încât nu avea să îi producă nici oreacţie nedorită, poate numai câteva

minute de ameţeli. Însă se gândea dejace anume trebuia să facă în continuare cunoua lui găselniţă. El însuşi avea săscrie un raport preliminar despreanimalul în cauză, dar rămăşiţeleacestuia avea să le trimită în StateleUnite, pentru a încerca o ultimăposibilitate de identificare. Dar cui să letrimită? Cel mai vestit cercetător îndomeniu era profesorul emerit EdwardH. Simpson, specialist în zoologie, de laUniversitatea Columbia, din New York.Era un bătrânel elegant, cu părul alb,îngrijit pieptănat, recunoscut drept ceamai mare somitate mondială în materieîşi spunea Marty Guitierrez, avea să îşitrimită de clasificare a şopârlelor.Probabil că până la urmă, îşi spunea

Marty Guitierrez, avea să îşi trimităachiziţia la New York, la doctorulSimpson.

NEW YORK Doctorul Richard Stone, şeful

Laboratorului de Boli Tropicale alCentrului Universitar Columbia remarcade multe ori că numele instituţiei în sinecrea impresia că aceasta era cu mult maimare decât în realitate. În primii ani aisecolului XX, când laboratorul ocupa înîntregime al patrulea etaj al Institutuluide Cercetări Biomedicale, adevăratecohorte de tehnicieni se străduiau să

înlăture pericolul frigurilor galbene,malariei şi holerei. Dar succeseleobţinute în medicină de atunci —precum şi vestitele laboratoare de laNairobi şi Sao Paulo — întrecuseră cumult faima de care se bucurase odatăLaboratorul Universităţii Columbia.Devenit de-acum abia o infimă parte dince fusese, nu mai era deservit decât dedoi tehnicieni cu normă întreagă, iarprincipala preocupare a acestora eradepistarea maladiilor pe care new york-ezii le contractau în călătoriile lor prindiverse părţi ale lumii. Astfel încâtatmosfera de netulburată rutină alaboratorului nu era deloc potrivită cuceea ce venise chiar în dimineaţarespectivă.

— Mda, ce să-ţi zic. foarte drăguţăchestie, spuse asistenta după ce descifrăeticheta explicativă. Resturi de şopârlăcostaricană neidentificată, parţialmasticată (strâmbă din nas, dezgustată).Am impresia că vă este destinatădomnule doctor Stone.

Richard Stone străbătu încăperea,brusc interesat de noua ciudăţenie.— Nu cumva ăsta-i materialul trimis dela laboratorul lui Ed Simpson?— Ba da, răspunse colaboratoarea lui.Dar nu prea pricep eu de ce ne-au trimisnouă lighioana asta?!

— A sunat secretara iui, o lămuriStone. Zice că Simpson e plecat într-oexpediţie prin Borneo, pe toată vacanţade vară, şi în plus, se pare că şopârla

asta este transmiţătoare de boli, aşa că aapelat la noi să studiem cazul. Deci, săne apucăm de treabă...

Cilindrul alb, de plastic, era demărimea unei cutii de lapte de doi litri şijumătate. Avea încuietoare de metal şicapac deşurubabil. I se aplicase oetichetă pe care scria "RecipientUniversal pentru Specimene Biologice"şi avea imprimate încă vreo câtevaindicaţii şi informaţii în patru limbi. Lacontraindicaţii se specifica foarte clarcă trebuie interzisă deschidereacilindrului de către autorităţile vamaleprea curioase.

După toate aparenţele, prescripţiilerespective fuseseră respectate. RichardStone cercetă recipientul în lumina

puternică a lămpii de lucru şi observă căsigiliile erau încă neatinse. Apoi aprinsereflectoarele speciale şi îşi puse mănuşide plastic şi o mască pe faţă. La urmaurmei, laboratorul pentru care lucra eldescoperise nu de mult specimenecontaminate cu febră cabalinăvenezueleană, encefalită japoneză B,virusul Kyasanur, virusul Langat şiMayaro. Gândindu-se la toate acestea,deşurubă capacul ambalajului.

Se auzi îndată fâşâitul gazuluieliberat, apoi o şuviţă subţire de fumalbicios se ridică dinăuntru. Cilindrul deplastic se răci bocnă. În recipient găsi opungă de plastic închisă ermetic la gură,care conţinea o materie verzuie. Stoneîntinse pe masă o folie chirurgicală şi

răsturnă conţinutul pungii. O bucată decarne congelată se lovi de masă cu unpocnet surd.

— Mda, făcu tehniciana. Paremâncată...

— Păi aşa şi este, întări Stone.Atunci ce or mai vrea de la noi?

Tehniciana consultă actele anexate.— Şopârlele din soiul ăsta au

muşcat copiii de prin partea locului.Apelează la noi pentru identificareaanimalului şi ne cer părerea despreposibilele boli pe care le-ar puteatransmite.

Îi arătă lui Stone schiţa uneişopârle desenată de un copil şi semnatăîn susul foii "Tina".

— Unul dintre copii i-a făcut un

desen...Cercetătorul privi schiţa.— În mod clar, nu putem stabili

specia, conchise Stone. Dar putem înschimb să stabilim ce boli transmite, şiîncă destul de uşor, dacă o să facemanaliza sângelui de pe rămăşiţele astea.Cum îi zice dihaniei?

— "Basiliscus amoratus cu treidegete — anomalie genetică", citicolaboratoarea lui.

Înainte de ora prânzului, analizele

de laborator au stabilit că sângeleşopârlei nu prezenta simptome dereacţie la antigen viral sau bacterial.Nici la testele de toxicitate nu se

remarcaseră componenţi prea deosebiţi,dar se găsise o singură asemănare certă:sângele aşa-zisului basilisc reacţiona(destul de puţin) la veninul cobrei regaleindiene. Însă astfel de caracteristiciîmprumutate de la o specie la alta eraudestul de des întâlnite la reptile, aşaîncât doctorul Stone nici nu se gândimăcar să treacă această observaţie înfaxul pe care asistenta lui îl trimisedoctorului Martin Guitierrez chiar înaceeaşi seară.

Nimeni nu îşi mai bătu capul cuidentificarea şopârlei din acel moment.Putea doar să aştepte întoarcereadoctorului Simpson, nu?! Iar el nu reveniîn ţară timp de mai multe săptămâni, aşacă secretara lui îi rugă pe cei de la

Laboratorul de Boli Tropicale să seocupe ei de conservarea rămăşiţelorrespective, până la întoarcereaspecialistului. Doctorul Stone puseresturile animalului înapoi în pungaermetică şi apoi le înghesui pe undeva,prin congelatorul laboratorului.

Martin Guitierrez citi faxul venit dela Centrul Medical Columbia —Laboratorul de Boli Tropicale. Mesajulera foarte scurt:

SUBIECT: Basilicus amoratus cu

anomalii genetice (preluat de lacabinetul doctorului Simpson).

MATERIALE: segment posterior, ?parţial digerat.

METODE DE LUCRU: Raze X,

microscop, analize imunologice RTXpentru boli virale, parazite şi bacteriene.

REZULTATE: Nici o probăhistologică sau imunologică detransmitere a vreunei boli la om, laaceastă mostră de Basilicus amoratus.

(Semnătură)Richard A. Stone, director Pe baza acestor observaţii,

Guitierrez ajunse la două concluzii.Potrivit celei dintâi, supoziţia saconform căreia şopârla era Basiliscusamoratus se adeverise, fiind confirmatăde savanţii de la UniversitateaColumbia. A doua presupunere era că,(nefiind transmiţătoare de bolipericuloase pentru om) acele cazuri

semnalate în Costa Rica erau excepţii şi,deci, nu însemnau o primejdie pentruzona în cauză. Ba dimpotrivă,originalele sale explicaţii pentrufenomenul respectiv se dovedeaucorecte: speciile de şopârle fuseserăsilite să părăsească pădurile şi să semute într-un alt mediu de viaţă, aşa că,inevitabil, intraseră în contact culocuitorii satelor. Guitierrez era absolutsigur că în câteva săptămâni şopârleleaveau să se liniştească, iar momentelede agresivitate să înceteze odată pentrutotdeauna.

Ploaia tropicală năvălea cu furie,

răpăind asurzitor în acoperişul clinicii

de la Bahía Anasco. Era aproape demiezul nopţii; curentul electric fuseseîntrerupt din pricina furtunii, aşa cămoaşa Elena Morales era nevoită sălucreze la lumina lanternei. Deodată,auzi un soi de ciripit sau de chiţăit.Crezând că era vreun şobolan, puserepede pe fruntea lehuzei o compresă şiintră în camera alăturată, să vadă ce facenoul-născut. Când atinse clanţa cu mâna,auzi iarăşi zgomotul acela şi se maicalmă. În mod clar, era numai o pasărecare se lovea de geamuri, încercând săse adăpostească de ploaie. În CostaRica, oamenii credeau că atunci când oînaripată venea să vegheze un nou-născut, era semn de mare noroc.

Deschise încetişor uşa. Micuţul

fusese aşezat într-un coşuleţ de răchită,înfofolit într-un scutec deschis laculoare, care îi lăsa doar faţadescoperită. De jur-împrejurul lui, pemarginea coşului, trei şopârle verzişedeau pe vine, ca nişte balauri înminiatură. Când o văzură pe Elena, îşiridicară capetele, privind-o curioase,dar nu se speriară. La lumina lanternei,moaşa zări sângele ce li se prelingea depe boturi. Chiţăind scurt, una dintrereptile se aplecă iarăşi şi, cu o mişcareiute a capului, mai rupse o halcăînsângerată din trupul copilului.

Elena se năpusti într-acolo urlândîngrozitor, iar şopârlele se mistuiră înîntuneric. Dar mai înainte de a ajunge lacoşuleţ, băgă de seamă în ce hal arăta

ceea ce fusese nu cu mult timp în urmăfaţa copilului, şi pricepu că acesta eradeja mort. Reptilele pieriră în noapteaploioasă, chiţăind şi scâncind, lăsând în.urma lor doar urme cu câte trei gheare,precum cele ale păsărilor.

APARENŢELE ÎNŞEALĂ Mai târziu, când se mai potoli,

Elena Morales se hotărî să nupovestească despre atacul şopârlelorucigaşe. În ciuda groazei pe care oîncercase la vederea masacrului, începusă îşi pună problema dacă nu cumvaavea să fie sancţionată pentru că lăsase

copilul nepăzit. Aşa că îi spuse lehuzeică nou-născutul murise asfixiat, iar înraportul trimis la San José specifică căbăieţelul sucombase în urma uneiafecţiuni des întâlnită în perioadainfantilă: Sindromul decesului infantil lanaştere (SIDS). Era o cauză încănedepistată, dar foarte adesea apărută înrândurile bebeluşilor. Aşa că raportul einu provocă nici o nedumerire şi a fostacceptat ca atare.

La laboratorul din San José, undese analizau probele de salivă recoltatede pe braţul Tinei Bowman sedescoperiră nişte indicii deosebite. Maiîntâi, faptul că exista, conformaşteptărilor, o mare doză de serotonin.Dar la testele proteinelor salivare se

remarcă un fapt mai mult decâtîngrijorător: o masă moleculară de 1.980. 000, adică una dintre cele maiputernice proteine cunoscute vreodată.Activitatea biologică era încă în stadiude cercetare, dar părea a fi vorba deotravă neurotoxică, asemănătoare cuaceea a veninului de cobră, deşi era maiprimitivă ca structură.

Tot aici se detectară urme degamma-amino methionine hydrolase. Datfiind faptul că această enzimă eraspecifică intervenţiilor inginerieigenetice şi nu se putea găsi în nici un cazla animalele sălbatice, laboranţiipresupuseră că era vorba de un procesde contaminare a probelor în cadrullaboratorului, aşa că nu raportară

această observaţie doctorului Cruz,specialistul de la Puntarenas. Resturile şopârlei rămăseseră şi elearuncate undeva, prin congelatorulUniversităţii Columbia, aşteptândîntoarcerea doctorului Simpson, care nuavea să revină mai curând de o lună dezile. Astfel încât se părea că nu avea sămai intervină nimic neobişnuit în cazulreptilelor ucigaşe, dacă într-o bună zi, oasistentă, Alice Levin, nu ar fi intrat înlaboratorul Departamentului de BoliTropicale şi, văzând desenul TineiBowman nu ar fi exclamat:

— Ei, al cui copilaş a făcut schiţaasta de dinozaur?

— Poftim?! rosti răspicat RichardStone, întorcându-se uluit spre ea.

— Dinozaurul ăsta. Ce, nu-idinozaur?Puştii mei mâzgălesc dintr-ăştia toată vremea...

— Asta-o o şopârlă ca toatecelelalte, răspunse Stone. Din CostaRica. O fetiţă care a trecut prin partealocului a desenat-o.

— A, nu, se împotrivi Alice Levinclătinând din cap a neîncredere. Păiuitaţi-vă şi dumneavoastră! Are capulmare, gâtul lung, stă pe picioareledinapoi, are şi coada groasă. Ce mai, eun dinozaur, fără doar şi poate!

— N-are cum să fie. Nu măsoarădecât treizeci de centimetri?!...

— Aşa deci! Păi, pe vremea aia orfi fost şi dinozauri mai mărunţei, nu?stărui Alice. Cei mai prichindei erau

chiar sub treizeci de centimetri, credeţi-mă pe cuvânt. Eu ştiu bine lucrurileastea. Am doi flăcăiaşi. Sunt expertă. Nuştiu cum le zice animalelor astea...tinozauri sau naiba ştie cum?! Au niştenume imposibile. Dacă ai mai mult dezece ani, nu-ţi mai intră în cap nici cuforcepsul.— Am totuşi impresia că nu îţi daiseama despre ce e vorba, în realitate...,insistă Richard Stone. Ăsta-i un desenfăcut după un animal care trăieşte înzilele noastre. Ni s-a trimis chiar şi unfragment din respectivul exemplar. Eprin frigider. Stone se ridică de la locul lui şi scoasepunga cu rămăşiţele basiliscului.

Alice Levin se uită cu atenţie la

piciorul şi coada mortăciunii congelateşi înălţă nedumerită din umeri. Nu atinseînsă resturile.

— Nu ştiu ce să mai spun, mărturisiea. Dar mie-mi seamănă a dinozaur.

Stone clătină din cap.— Imposibil.— De ce? întrebă asistenta. O fi

vreo rămăşiţă sou fosilă, cum îi mai zicăştia.

Richard Stone dădea din cap,neîncrezător. Alice era lipsită depregătirea de specialitate. Nu era decâto laborantă care lucra la secţia debacteriologie, din capătul coridorului.Şi, în plus, avea şi o imaginaţie grozavde bogată. Stone îşi aduse aminte devremea când era obsedată de faptul că

(?!) ar fi fost urmărită zi şi noapte de uninfirmier de la secţia de chirurgie.

— Ştii, spuse Alice Levin, dacăăsta e chiar un dinozaur, ascultă aici lamine, Richard, că ar fi bombasecolului!...

— Dar nu-i dinozaur.— A verificat cineva chestia asta?— Nu, răspunse Stone, sâcâit.— Ei, atunci ia halca asta şi du-o la

Muzeul de Ştiinţe Naturale sau pe lavreo instituţie dintr-asta, pricepută. Zăucă ar fi cazul să te convingi.

— M-aş lega la cap, când nu mădoare.

— Vrei să mă duc eu în locul tău?insistă femeia.

— Nu, o repezi Richard Stone.

Nici vorbă de asta.— Adică n-ai de gând să faci

nimic?— Chiar aşa.Puse iarăşi punga în congelator şi

trânti enervat uşa.— Nu-i dinozaur, e şopârlă. Şi, la

urma urmei, orice ar fi, o să aşteptefrumuşel până se întoarce doctorulSimpson de la Borneo, ca să o identificeprecis. Şi cu asta basta, Alice, dragă.Lighioana asta nu pleacă nicăieri de-aici.

A DOUA ITERAŢIE

"În etapele următoare aledeterminării curbei fractale, pot apăreaschimbări neaşteptate. "

IAN MALCOLM La ţărmul mării Inland

Alan Grant se ghemui la pământ,aproape să cadă de-a buşilea. Afarăerau cel puţin cincizeci de grade.Genunchii îl dureau cumplit, chiar dacăpantalonii lui de lucru aveau apărătoripentru genunchi. Praful înecăcios,alcalin, îi ardea gâtlejul. Şiroaie desudoare i se scurgeau de pe frunte dreptîn ţărâna uscată. Dar Grant nici nu dădeavreun pic de atenţie acelor neplăceri. Seconcentra doar asupra gropii pătrate devreo treizeci de centimetri, ce sedeschidea chiar în faţa lui.

Lucrând grijuliu, cu o dăltiţăstomatologică şi cu o pensulă cu păr decămilă, scoase la iveală fragmentulsubţiratic, în formă de L, care fusesecândva o falcă. Avea numai trei

centimetri lungime şi era de grosimeadegetului său mic. Dinţii păreau un şirde ace mici, ascuţite, şi erau de aceeaşiformă obişnuită, de cârlige de undiţă.Aşchii de oase se descopereau pemăsură ce el săpa mai departe. Grant seopri câteva momente, pentru a întărifosila cu ciment dentar, înainte de a odezveli în întregime. Nu era nici oîndoială că era o porţiune din maxilarulunui pui de dinozaur carnivor, caremurise în urmă cu vreo şaptezeci şi optde milioane de ani, la vârsta de vreodouă luni. Dacă avea un dram de noroc,Alan Grant avea să găsească şi restulscheletului păstrat destul de bine. Şidacă se întâmpla aşa, atunci însemna căera descoperitorul primului schelet de

pui carnivor...— Hei, Alan!Bărbatul îşi ridică privirea,

stânjenit de văpaia orbitoare. Îşi scoaseochelarii de soare şi îşi şterse fruntea cudosul palmei.

Se afla pe colina unui deal erodatde vremuri, undeva, în ţinuturile aridede dincolo de Snakewater, din statulMontana. Sub pânza azurie a ceruluinemărginit se zăreau, cât vedeai cuochii, coame tocite, kilometri întregi depiatră colţuroasă şi stearpă. Nu se iţeape acolo nici măcar un singur copac sauvreun tufiş. Nimic altceva în afară destâncă golaşă, soare arzător şi vânturitânguitoare.

Vizitatorii ţinutului acela deşertic

spuneau că este obsedant de pustiu, daratunci când Alan Grant sosise acolo şiprivise pentru întâia dată locurile,simţise cu totul altceva. Pentru că aceltărâm fantomatic era ceea ce rămăsesedintr-o altă lume, total diferită de ceaactuală, dar care dispăruse în urmă cuoptzeci de milioane de ani. Cu ochiiminţii sale, Grant parcă se vedea chiarşi pe el undeva, prin desişurilemlăştinoase ce mărgineau ţărmurile uneiimense mări interioare. Acea întinderede apă măsura în jur de şaisprezece miide kilometri, acoperind toată suprafaţade la Munţii Stâncoşi, înălţaţi nu demultă vreme, şi până la MunţiiAppalachi. Ceea ce însemna că odată,tot Vestul Americii fusese fund de mare.

În timpurile acelea, fuioaresubţiratice de nori rătăceau pe ceruri,întunecate însă de fumul gros alvulcanilor ce se întâlneau pretutindeni.Atmosfera însăşi era mai densă, maibogată în bioxid de carbon. Plantelecreşteau cu mare repeziciune pe ţărmuri.Pe atunci nu existau peşti care săpopuleze apele, dar se aflau în schimbmoluşte şi melci. Pterozaurii plonjau încăutarea algelor ce îşi întindeau frunzelela suprafaţă. Câţiva dinozauri carnivoricolindau uscatul, în căutarea prăzii,stârnind palmierii înalţi. Dincolo decapătul malului, se zărea o mică insulă,cam de un hectar lungime. Împodobită cuo vegetaţie luxuriantă, această insulă eraîn fapt un adevărat sanctuar apărat, unde

turme mari de dinozauri ierbivori cu capde ornitorinc îşi depuneau ouălelaolaltă, în cuiburi, şi îşi creşteau puiice chirăiau pretutindeni, jucăuşi.

În următoarele milioane de ani,marele lac cu unde verzui şi fund alcalinpierduse tot mai mult din adâncime, iarîntr-un târziu dispăruse cu desăvârşire.Ţarinile descoperite se încovoiaseră şicrăpaseră sub arşiţa neiertătoare, iarinsula de dincolo de ţărm, cu tot cuouăle dinozaurilor, se prefăcuse treptatîn acel deal erodat din statul Montana,unde Alan Grant tocmai săpa.

— Hei, Alan!Cel strigat se ridică în picioare.

Era un bărbat lat în spate, bărbos, învârstă de vreo patruzeci de ani. Auzi

zumzăitul generatorului portabil şiţăcănitul îndepărtat al pickamerului cesfărâma roca trainică de pe dealulînvecinat. Văzu apoi pe tinerii săicolaboratori robotind în jurul maşinărieişi dând deoparte bucăţi mari de piatră,după ce le cercetau în amănunţime, săvadă dacă nu cumva conţin fosile. Lapoalele dealului, se zăreau moţurilecelor şase corturi ale taberei, prelatelefluturânde ale cortului unde adunaumaterialele şi camioneta pe care ofoloseau drept laborator ambulant. Şi, însfârşit, dădu cu ochii şi de Ellie, care îifăcea semn cu mâna, de la umbralaboratorului improvizat.

— Avem oaspeţi! îl anunţă ea şi îiarătă undeva, spre răsărit.

Grant observă şi el norul de praf cese apropia, apoi limuzina Ford, albastră,hurducându-se prin hârtoape. Se uită laceas: ajungeau chiar la timp. De peculmea învecinată, puştii urmăreau scenacu mare interes. Nu prea avuseseră partede vizitatori pe la Snakewaters şi, înplus, discutaseră o grămadă de vremedespre ce anume ar fi voit oare unavocat de la Agenţia de Protecţie aMediului Înconjurător, care dorea săstea de vorbă cu Alan Grant.

Însă Grant ştia foarte bine căpaleontologia, ştiinţa care se ocupa custudierea vieţii din alte ere geologice,luase în ultimii ani o amploare uluitoare,datorită descoperirilor lumiicontemporane. Pentru că această lume

modernă se schimba pe zi ce trece, aşacă se impuneau nişte întrebări de maregravitate, legate de evoluţia vremii, dedespăduririle masive, de încălzireavizibilă a climei sau despre stratul deozon; întrebări care păreau că îşi găsescrăspunsul cel puţin într-o anumitămăsură, în informaţiile culese desprealte timpuri. Informaţii pe carepaleontologii le puteau oferi. Iar elfusese chemat în calitate de expert dedouă ori în ultimii ani.

Aşa că o porni în întâmpinareamaşinii.

Noul venit începu să tuşească,

înecat de praful albicios, apoi trânti cu

putere portiera.— Sunt Bob Morris, de la Agenţia

de Protecţie a Mediului Înconjurător, seprezentă el, întinzând mâna prieteneşte.Lucrez pentru reprezentanţa de la SanFrancisco.

Grant se recomandă şi el, apoiobservă:

— Nu prea vă prieşte arşiţa asta.Vreţi cumva o bere?

— Sfinte Cristoase, cum să nu?!Morris se apropia de treizeci de

ani şi purta cămaşă scrobită, cravată şipantaloni de costum sobru, de afaceri.Ducea în mână o valiză. Pantofii luiciocaţi, cu flecuri de metal, tocăneau pepiatra grunţuoasă, în timp ce seîndreptau către camion.

— Când am trecut de creastadealului şi am dat cu ochii de astea, amcrezut că am nimerit într-o rezervaţie deindieni, spuse el arătând către corturi.

— A, nu, zise Grant. Nu reprezintăaltceva decât cel mai bun mod de a locuiprin locurile astea.

Îi explică apoi că în 1978, înprimul an când se apucase de săpături,veniseră pe Coasta de Nord cu niştecorturi octogonale, care se părea că suntcele mai avantajoase pentru aşa ceva.Dar toate zburaseră în bătaia vântului.Încercaseră apoi cu alt tip de corturi,însă cu acelaşi rezultat. Într-un târziu segândiseră să instaleze acele tipis, carede altfel erau mult mai confortabile, multmai încăpătoare şi mult mai stabile.

— Astea sunt t i p i s folosite detribul Picioarelor Negre, adică sesprijină pe patru pari, îl lămuri Grant.Cele ale neamului sioux sunt construitecu ajutorul a trei stâlpi. Dar cum ţinutulăsta era cândva stăpânit de PicioareleNegre, ne-am gândit...

— Mda, mda, îl aprobă Morris.Mai nimerit decât atât nici că se putea.

Privi împrejur, la peisajul pustiit şise interesă:

— De când staţi pe-aici?— Păi, de vreo şai'j'de lăzi,

răspunse paleologul.Cum Morris nu pricepu nimic, îi

explică pe îndelete:— Unitatea de măsură a timpului

pentru noi este lada de bere. În iunie ne-

am apucat de treabă cu o sută de lăzi debere. Şi am ras până acum vreo şaizeci.

— Şai'j' trei, mai precis, îi anunţăEllie când ajunseră la camion.

Grant se amuză în sinea luivăzându-l pe Morris cum se holbează lacolaboratoarea lui. Ellie purta pantalonide doc scurţi, şi o cămaşă de lucruînnodată sub sâni. Avea douăzeci şipatru de ani şi se bronzase ca o negresă.Părul blond îl purta legat la spate.

— Ellie ne susţine moralul, zâmbiGrant, prezentând-o avocatului. E foartepricepută în meseria ei.

— Şi anume? întrebă Morris.— Paleobotanica, răspunse chiar

Ellie. Şi mai fac şi muncă de teren,pentru şcoală.

Deschise uşile camionului şiintrară.

Sistemul de aer condiţionat abiareuşea să menţină în jur de douăzeci şicinci de grade înăuntru, dar oricumpărea aproape răcoare faţă de urgiaamiezei. Se aflau acolo o serie de meselungi, de lemn, pe care erau întinsefosile subţirele, curăţate cu grijă,clasificate şi etichetate. Mai încolo sevedeau vase de ceramică şi niştegamele. Pretutindeni persista un mirosde oţet.

Morris se uită la oaseledescoperite.

— Eu aveam impresia cădinozaurii ăştia au fost nişte lighioanegrozav de mari, mărturisi el.

— Păi, chiar aşa este, îl lămuriEllie. Dar ceea ce vezi dumneata aicisunt rămăşiţele puilor de dinozauri.Snakewater este un punct foarteimportant pentru paleontologie pentrucă, în primul rând, aici s-a găsit cel maimare număr de cuiburi de dinozauri. Unsingur cuib fusese scos la luminăundeva, prin deşertul Gobi. Iar noi amdescoperit douăsprezece cuiburi dedinozauri de specii deferite, careconţineau şi ouă şi fosile de pui.

În timp ce Grant se duse sprefrigider, ea îi arătă avocatului câtevabăiţe cu acid acetic, folosite pentru adizolva resturile de rocă de pe oseminte.

— Parcă ar fi schelete de pui,observă Morris uitându-se în vasele de

ceramică.— Da, aşa e, îl aprobă Ellie.

Seamănă foarte mult cu păsările.— Dar astea ce sunt? întrebă

Morris arătând spre hublourile ruloteiunde se aflau câteva grămăjoare de oasemari, disparate, învelite în folii deplastic.

— Sunt respinse, îl lămuri Ellie.Când le-am dezgropat noi s-au sfărâmatde tot. Înainte nu trebuia decât să lescoatem şi gata, dar acum trebuie să fiecât mai complete, pentru că le trimitemsă le facă teste genetice.

— Teste genetice?! se miră Morris.— A sosit comanda, glumi Grant,

înmânându-i o cutie de bere avocatului,iar alta lui Ellie.

Femeia o deschise imediat şiîncepu să bea cu sete, dându-şi gâtuldelicat pe spate. Morris rămase iarăşi cugura căscată.

— Noi nu suntem prea conformişti,pe-aici, o scuză paleontologul. Vreţi sădiscutăm în biroul meu?

— Bineînţeles, răspunse categoricMorris.

Grant îl conduse în spatelecamionului, unde se afla o canapeahărtănită, un scaun desfundat şi o masăruptă la un capăt. El se lăsă să cadă pecanapea, stârnind o mulţime descârţâituri şi un nor de praf înecăcios.Se aşeză confortabil, suindu-şipicioarele pe masă şi îi făcu semn luiMorris să stea pe scaun.

— Simţiţi-vă ca acasă.Alan Grant era profesor de

paleontologie la Universitatea dinDenver şi era considerat unul dintre ceimai buni specialişti în domeniu, darniciodată nu se simţise în apele luiatunci când era nevoit să respecterigidele convenţionalisme ale societăţii.El însuşi se credea un cercetătorpractician înnăscut şi ştia foarte bine căîn paleontologie munca de teren era ceamai importantă parte, căci descopereaitotul prin proprie strădanie. Aşa că nuprea îi stăteau la suflet academicienii,custozii de muzee, adică toţi aceia pecare îi numea el Vânătorii de dinozauriprin ceaşca de ceai. Ba chiar sestrăduise din toate puterile să nu intre şi

el în rândurile zaharisiţilor acelora, atâtprin îmbrăcăminte, cât şi princomportament, încât ajunsese să îşi ţinăcursurile într-o costumaţie foartecomodă: în blugi şi în adidaşi.

Acum îl urmărea amuzat pe Morris,care mai întâi şterse grijuliu scaunul depraf, apoi se aşeză. După care deschisegeanta diplomat, frunzări printrehârţoagele lui şi aruncă o privire scurtăînspre celălalt capăt al camionului, undeEllie apucase să scociorască prin acidcu nişte pensete, ca să scoată nişteoscioare. Părea însă că nu dă nici oatenţie celor doi bărbaţi.

— Probabil că vă întrebaţi de cemă aflu aici.

Grant încuviinţă din cap.

— E drum lung până în pustietateaasta, domnule Morris.

— Ei bine, să trecem atunci directla subiect, începu Morris. Vedeţidumneavoastră, domnule Grant,asociaţia noastră are nişte nelămuriri cuprivire la activitatea FundaţieiHammond. Mi se pare că primiţi sprijinfinanciar din partea acestei instituţii.

— Mda, treij' de mii de dolari pean, aprobă Grant. Bilanţ pe ultimii cinciani.

— Şi ce anume ştiţi dumneavoastrădespre fundaţie? îl chestionă Morris.

Grant ridică nedumerit din umeri.— Fundaţia Hammond este una

dintre cele mai importante surse de venitpentru cercetările ştiinţifice în domeniul

paleontologiei. Subvenţioneazăcercetările din toate părţile lumii,inclusiv câteva şantiere de lucru pentrudezgroparea fosilelor de dinozauri. Amimpresia că îl sprijină şi pe Bob Kerrycu săpăturile lui pe undeva, dincolo deTyrrell, prin Alberta, şi pe John Wellerîn Alaska. Şi probabil că mai sunt şialţii.

— Aveţi cumva idee de ceFundaţia Hammond este atât deinteresată să ajute cercetările pentrugăsirea fosilelor de dinozauri?

— Păi sigur că da. Pentru căbătrânul John Hammond are şi el un stolde păsăruici prin tărtăcuţă, în cepriveşte dinozaurii.

— L-aţi întâlnit vreodată pe

Hammond?Grant înălţă iarăşi din umeri,

sâcâit.— O dată sau de două ori, nu mai

ţin minte. Mai vine pe-aici şi dă câte oraită. E cam pirpiriu tipul. Şi trăznit, camai toţi ăştia cu bani. Dar întotdeaunapărea foarte entuziast. De ce?

— Ei bine, aflaţi atunci căFundaţia Hammond e o organizaţiefoarte ciudată, se pronunţă Morris.

Scoase o copie xerox a hărţii lumii,pe care se zăreau nişte semne făcute curoşu şi i-o înmână lui Grant.

— Astea sunt locurile undefundaţia a finanţat săpături anul trecut.Nu vi se pare nimic suspect? Montana,Alaska, Canada, Suedia... Toate

aşezările respective sunt în partea denord. Nici una măcar nu trece subparalela patruzeci şi cinci.

Avocatul mai scoase câteva hărţi.— Şi asta se întâmplă an de an.

Săpăturile paleontologice din sud, ca depildă din Utah sau Colorado sau Mexic,nu au fost finanţate niciodată măcar.Fundaţia Hammond nu subvenţioneazădecât şantierele din zonele cu climărece. Am vrea să aflăm şi noi de ceanume.

Grant răsfoi hărţile la iuţeală. Dacăera adevărat că fundaţia aceea nusprijinea decât şantierele din zonelenordice, atunci chiar că era ciudatăintenţia lui Hammond, pentru că îngeneral, unii dintre cei mai pricepuţi

cercetători paleontologi lucrau în zonelecu climă caldă şi...

— Şi mai există vreo câtevaghicitori în toată enigma, îl anunţăMorris. Ca de pildă: ce legătură audinozaurii cu răşina?

— Răşină?!— Da. E vorba chiar de acea

substanţă solidă, galbenă, formată prinscurgerea şi uscarea seveirăşinoaselor...

— Eu ştiu foarte bine ce esterăşina. Dar de ce întrebaţi?

— Pentru că de-a lungul ultimilorcinci ani, Hammond a achiziţionatcantităţi uriaşe de răşină din America,Europa şi Asia, inclusiv câteva bucăţide valoarea şi calitatea celor expuse în

orice muzeu de specialitate. Fundaţiaasta a cheltuit şaptesprezece milioane dedolari pe această răşină. Iar acum este înposesia celui mai mare depozitparticular din lume.

— Nu pricep o iotă, mărturisiGrant.

— Nimeni nu pricepe o iotă dintoate astea, îl linişti Morris. După câtene putem noi da seama, totul pare fărăcap şi coadă. La urma urmei, răşina estefoarte uşor de produs pe cale sintetică.Nu are nici un fel de valoare comercialăsau bancară. Deci nu are nici un rost săte apuci să umpli pământul cu ea. Darasta a făcut Hammond. şi încă vreme demulţi ani de zile.— Auzi, răşină, zise Grant clătinând din

cap, nedumerit.— Şi ce părere aveţi despre insula luidin Costa Rica? continuă Morris. Cuzece ani în urmă, Fundaţia Hammond aînchiriat de la autorităţile costaricane oîntreagă insulă. Cu scopul declarat de aconstrui o rezervaţie biologică.— Habar n-aveam de asta, şopti Grant,încruntându-se.— Eu însă nu am reuşit să aflu nimic maimult decât atât, oftă avocatul. Insula astase află la o sută optzeci de kilometri deţărm. În partea de vest. E foartestâncoasă şi e situată într-un punct undeputerea curentului şi a vântului, stârneşteo ceaţă care persistă permanent. Deaceea i se spune "Insula înnourată", IslaNublar. După toate aparenţele,

costaricanii au rămas foarte surprinşi căexistă cineva pe lumea asta, care vrea săaibă o astfel de insulă.

Morris căută iarăşi prin geantadiplomat.

— Am ţinut să amintesc despre astapentru că dumneata, după câte scrie înrapoartele astea, ai fost plătit pe post deconsultant ştiinţific în privinţa insuleirespective.

— Ei, nu zău?! se burzului Grant.Morris îi întinse o hârtie. Era o

copie xerox a unui cec eliberat în martie1984, de către firma InGen, domiciliatăîn Farallon Road, Palo Alto, California.Îi era destinat lui Alan Grant, careprimea astfel suma de douăsprezece miide dolari. În colţul de jos al paginii,

scria SERVICIUL DE CONSULTANŢA— COSTA RICA — HIPERSPAŢIUJUVENIL.

— A, da, îmi amintesc, recunoscupaleontologul. Şi mie mi s-a părut aldracului de aiurea, dar oricum, îmi aducaminte. Şi, în orice caz, nu avea nimicde a face cu naiba ştie ce insulă.

Alan Grant găsise primul cuib cuouă de dinozaur în statul Montana, în1979, apoi mai descoperise încă două înurmătorii doi ani, dar nu ajunse săpublice nimic despre cercetările luipână în 1983. Notele lui, împreună cupresupunerile despre existenţa uneiturme de zece mii de dinozauri, strămoşiai ornitorincilor, (cu cap de raţă) care arfi trăit pe o insulă aflată la oarecare

distanţă de ţărmul unei vaste măriinterioare; animale care şi-ar fi construitcuiburi comune, în noroi, şi ar fi crescutpuii laolaltă, îl făcuseră pe Alan Grantcelebru peste noapte. Noţiunea deinstinct matern descoperită la giganticiidinozauri — şi schiţele cu drăgălaşii puiai acestora scoţând boticurile din ouă,făcuseră înconjurul lumii. Grant fuseseasediat pur şi simplu, de cereri pentruacordarea interviurilor, cursuri saupublicarea cărţilor. După obiceiul luiînsă, acesta refuzase totul, de la bunînceput, pentru că nu îşi dorea nimicaltceva decât să îşi continue săpăturile.Dar în acele zile de nebunie, de pe lamijlocul lui 1980, fusese contactat decorporaţia InGen, care îi oferea un post

de consultant.— Aţi mai auzit de InGen înainte

de asta? îl întrebă Morris.— Nu.— Şi cum aţi luat legătura cu ei?— Prin telefon. M-a sunat unul,

Gennaro sau Gennino, cam aşa ceva...Morris încuviinţă din cap.— Donald Gennaro, îi reaminti el.

El este consilierul juridic al companieiInGen.

— Mda, în orice caz, ăsta nu voiadecât să ştie câte ceva despre hranadinozaurilor. Şi mi-a oferit nişte paraleca să scriu asta pe hârtie, pentru el.

Paleontologul dădu berea pe gât,apoi se aşeză cutia pe podele.

— Gennaro era în mod clar

interesat de obiceiurile puilor dedinozaur. A puilor şi a tinerilordinozauri. Ce anume mâncau ei?! Credcă în mintea lui avea impresia că eutrebuie să ştiu toate astea.

— Şi cunoaşteţi asemenea date?— Nu! Chiar deloc. I-am spus şi lui

acelaşi lucru. Am găsit o grămadă deschelete, dar avem doar o brumă deinformaţii despre dieta lor. ÎnsăGennaro mi-a zis că el ştie că nu ampublicat nimic despre toate astea şi că elvoia tot ceea ce descoperisem noi. Şimi-a oferit o sumă fantastic Cincizeci demii de dolari.

Morris scoase la iveală un micmagnetofon şi 1 puse pe capătul mesei.

— Nu, nici vorbă.

— Aveţi ceva împotrivă?— Deci, Gennaro v-a telefonat în

1984. Ce anume s-a întâmplat atunci?— Păi, vedeţi şi dumneavoastră

cum lucrăm noi aici. Cincizeci de mii dedolari ne erau de ajuns pentru două veriîntregi de săpături pe brânci. I-am spusatunci că o să fac tot ce îmi stă în puteri.

— Aşa că aţi fost de acord săscrieţi referatul acela pentru el.

— Da.— Despre hrănirea tinerilor

dinozauri?— Da.— V-aţi întâlnit vreodată cu

Gennaro?— Nu. Am vorbit numai la telefon.— Gennaro a spus de ce anume

dorea aceste informaţii?— Da, răspunse Grant. Avea de

gând să înfiinţeze un muzeu pentru copiişi voia să expună nişte mulaje dedinozauri, surprinşi în mediul lorambiant. Mai zicea că angajase un numărde academicieni pe post de consultanţi,şi mi-a dat câteva nume. Unii eraupaleontologi, ca şi mine, apoi mai era unmatematician din Texas, Ian Malcolm, şinişte ecologişti. Un sistem de analişti.Numai oameni de valoare.

— Deci, aţi acceptat postul deconsultant?...

— Da, am acceptat să îi trimit câteun rezumat al rezultatelor munciinoastre. Ce anume am descoperit despreobiceiurile hadrozaurilor cu cap de

ornitorinc, pe care îi dezgropaserăm.— Şi ce fel de informaţii i-aţi

trimis? îl chestionă Morris.— Păi, de tot soiul. Despre

comportamentul lor în timpul clocitului,despre ierarhia lor în cadrul grupurilorrespective, despre modul de hrănire,despre comportamentul lor social.Despre tot, ce mai?!

— Şi cum a reacţionat Gennaro?— A sunat tot timpul, să fie la

curent cu fiecare pas al nostru. Uneori îlapuca şi pe la miezul nopţii. "Dar numâncau dinozaurii şi asta? Dar cealaltă?Dar oare nu se putea hrăni şi cu mai ştiueu ce? Oare expoziţia lui putea cuprindeşi acest aspect?" Eu unul n-am înţelesniciodată de ce naiba era aşa obsedat.

Adică, eu însumi cred că dinozaurii suntfoarte importanţi, dar nu chiar atât deimportanţi pentru un om din zilelenoastre. Pentru că au murit de vreoşaizeci şi cinci de milioane de ani. Deci,vă daţi şi dumneavoastră seama, puteasă aştepte şi el cu telefoanele alea pânăa doua zi dimineaţă, nu?

— Mda, cam aşa, răspunse Morris.Şi în privinţa celor cincizeci de mii dedolari?

Grant clătină din cap, plictisit.— Într-o bună zi m-am săturat până

peste cap de Gennaro şi i-am spus că amterminat orice afacere împreună. Aşa căam stabilit amândoi că douăsprezece miide dolari ar fi suficienţi pentru ceea ceîi oferisem eu până atunci. Dar asta cred

că s-a întâmplat pe la mijlocul anului1985.

Morris mâzgăli ceva pe carneţelullui.

— Şi InGen? Nu aţi mai luatniciodată legătura cu ei?

— Nu înainte de 1985.— Dar când a început Fundaţia

Hammond să vă finanţeze lucrările?— Ar trebui să mă uit prin

hârţoagele mele, ca să fiu sigur,răspunse Alan Grant. Oricum, tot campe-atunci. Prin optzeci şi ceva...

— Şi ştiţi că Hammond este numaiun multimilionar îndrăgostit dedinozauri.

— Da.Avocatul mai scrise ceva pe hârtie.

— Uitaţi ce e, se enervă Grant.Dacă EPA asta, asociaţia asta adumneavoastră e atât de îngrijorată înprivinţa lui John Hammond şi aactivităţilor lui suspecte — cu şantierelealea de descoperit fosile de dinozauriprin nord, cu achiziţiile de răşină, cuinsula lui din Costa Rica — de ce nu îlîntrebaţi chiar pe el?

— Pentru că în momentul ăsta nuavem cum, mărturisi Morris.

— Şi de ce, mă rog? se interesăpaleontologul.

— Pentru simplul motiv că nu avemnici o probă a încălcării legii, recunoscuMorris. Dar eu, personal, sunt pe deplinîncredinţat că John Hammond nu ţineseama de nici un fel de lege.

— Mai întâi, am fost sesizat deBiroul de Transferuri de Tehnologie,începu Morris să povestească: Aceastăinstituţie — prescurtată OTT — seocupă de încărcăturile de tehnologieamericană, care pot prezenta interesmilitar. Şi mi-au telefonat pentru a măinforma că InGen posedă două suprafeţede teren pe unde se puteau facetransferuri de tehnologie ilegale. Înprimul rând, InGen încărcase trei CrayXMP-uri pentru Costa Rica. InGen amotivat că acest transfer se producea încadrul activităţii corporaţiei respectiveşi că nu aveau de gând în nici un caz săle revândă. Dar oricum nimeni de laOTT nu şi-ar fi închipuit sub nici oformă de ce anume ar fi avut cineva

nevoie de atâta putere computerizată înCosta Rica.

— "Trei Cray XMP", repetă Grant.Ce naiba sunt astea, computere, ori ce?

Morris încuviinţă din cap.— Supercomputere cu o bază de

date incalculabilă. Ca să vă dau numai oidee despre asta, vă pot spune că treiCray-uri la un loc înseamnă mai multăputere computerizată decât a oricăreialte companii particulare din America.Iar InGen trimite maşinăriile asteatocmai în Costa Rica. Normal că apareîntrebarea: de ce?

— Eu unul sunt total pe dinafară,recunoscu Grant. De ce?

— Nimeni nu poate şti. Iartrimiterea celorlalte Hoods-uri este

chiar mai îngrijorătoare. Hoods suntdecodoare automate de secvenţegenetice, computere care pot lucrasingure cu coduri genetice. Şi sunt atâtde noi şi sofisticate, încât nici n-au fostpuse pe listele tehnologiei de valoare,cu circuit, restrâns. Dar orice laboratorgenetic de pe lumea asta şi-ar dori aşaceva. Bineînţeles, dacă şi-ar puteapermite să dea o jumătate de milion dedolari pe bucată.

— Şi, după câte se pare, InGen atrimis douăzeci şi patru de computereHoods pentru insula din Costa Rica. Dinnou, conducerea companiei a motivat căeste vorba de un transfer în cadrulactivităţii interne, şi nu de un export.Aşa că OTT nu prea putea face mare

lucru. Pentru că ei nu sunt împuterniciţioficial să cerceteze folosirea tehnologieiscoase din ţară. Însă era clar că InGenintenţiona să construiască una dintrecele mai puternice baze de ingineriegenetică din lume, într-o obscură ţarădin America Centrală. O ţară care nu îiimpune nici o restricţie legală. Genulacesta de fundaţii s-au mai întâlnit pânăacum.

Deja se descoperiseră destulecompanii americane specializate înbioinginerie, care se mutaseră într-altepărţi ale lumii, pentru a nu fi cu nimicstânjenite de regulamente stricte sau legisevere. Cel mai notoriu caz fuseseoperarea genetică a virusului rabiei,experiment realizat de firma Biosyn.

În 1986, Genetic BiosynCorporation din Cupertino făcea testepentru obţinerea unui vaccin antirabicprin mutaţii genetice, la o fermă dinChile. Nu au raportat guvernului chilianacest experiment, şi nici nu au avertizatmuncitorii care lucrau acolo. Pur şisimplu au început să facă testele.

Vaccinul în sine consta îninjectarea virusului rabic activ, darmodificat genetic pentru a deveninonvirulent. Atâta doar că non-virulenţalui nu fusese verificată defel. Cei de laBiosyn nici nu ştiau dacă virusul acelamai putea provoca rabia sau nu. Ba,chiar mai grav decât atât, fusesetransformat genetic. În mod normal, nueste posibilă contaminarea bolii decât în

urma muşcăturii unui animal dejainfestat. Dar specialiştii de la Biosynschimbaseră structura genetică avirusului rabic, în aşa fel încât să treacăprin alveolele pulmonare, astfel încâtboala se putea contracta de-acum numaiprin simpla inspirare. Funcţionarii de laBiosyn aduseseră apoi mostrele deviruşi activi în Chile, purtândrecipientele într-o geantă de voiajoarecare, şi folosindu-se de serviciileunei linii aeriene comerciale. Morris îi povesti apoi că de atunciîncolo tot timpul se întrebase ce s-ar fiputut întâmpla dacă acea capsulă s-ar fidesfăcut în timpul călătoriei. Fără doarşi poate toţi cei aflaţi atunci în avion s-ar fi molipsit de rabie.

Era de-a dreptul strigătoare la ceratâta inconştienţă. Părea opera unorpsihopaţi. Era un caz deiresponsabilitate criminală. Însăîmpotriva firmei Biosyn nu se luase niciun fel de măsură. Muncitorii de la fermachiliană, care îşi riscaseră viaţa cu atâtanepăsare erau doar nişte bieţi ţăraniignoranţi; guvernul ţării era preocupat înprimul rând de criza economică, iarautorităţile americane nu dispuneau de ojurisdicţie specială în acest sens. Aşa căLewis Dodgson, geneticianul carerăspundea de respectivul experiment arămas în acelaşi post de la Biosyn. Iarfirma respectivă a continuat să selanseze în acţiuni nesăbuite ca şi înainte.Alte companii americane s-au grăbit de

îndată să îşi găsească loc de desfăşurarea activităţii în ţările cu grad decivilizaţie scăzut şi care nu aveau preamultă ştiinţă despre realizărilesofisticate ale ingineriei genetice. Ţăricare priveau ingineria genetică la fel cape oricare altă tehnologie de înaltăţinută, astfel încât primeau oferte cubunăvoinţă, necunoscând pericolul lacare îşi expuneau popoarele debunăvoie.

— Aşa că am început să investigămcazul InGen, sfârşi Morris. Cam în urmăcu trei ani.

— Şi până acum ce aţi descoperitde fapt? se interesă Grant.

— Nu prea multe, recunoscuMorris. Când mă voi întoarce la San

Francisco, probabil că vom fi nevoiţi săclasăm dosarul. Şi, de altfel, cred că amcam terminat şi pe-aici.

Începu să îşi strângă hârtiile şi săle pună la loc în geanta diplomat.

— Apropo, ce naiba înseamnă"hiperspaţiu juvenil"?

— A, nu-i decât o etichetă aiurităpentru referatul ăla al meu, zisepaleontologul. "Hiperspaţiu" este untermen pentru spaţiul multidimensional— ca un ticăit de ceas care se aude întrei părţi deodată. Când trebuie să ţiiseama de toate aspectelecomportamentale ale unui animal, adicăde modul în care se mişcă, mănâncă saudoarme, poţi să îţi reprezinţi în minteacea fiinţă proiectând-o într-un plan

multidimensional. Unii paleontologisusţin ipoteza conform căreia modul decomportare al unui animal apare înstrânsă legătură cu un hiperspaţiuecologic. "Hiperspaţiu juvenil" nu estedecât o noţiune referitoare la modul deviaţă al tinerilor dinozauri, dacă vreţi săsune cât mai pretenţios posibil.

În capătul celălalt al rulotei, sunătelefonul.

Ellie răspunse.— Acum se află într-o şedinţă.

Puteţi să reveniţi mai târziu?Morris închise geanta diplomat şi

se ridică în picioare.— Mulţumesc pentru informaţii şi

pentru bere.— Ei, lăsaţi, nu-i cazul, îl potoli

Grant.Îl însoţi apoi pe avocat până la

ieşirea din rulotă.Acolo Morris se întoarse spre

cercetător şi îi zise:— Nu v-a cerut Hammond

niciodată vreo mostră din fosileledescoperite de dumneavoastră? Oase,ouă sau mai ştiu eu ce?

— Nu, răspunse categoric Grant.— Domnişoara Sattler a afirmat că

faceţi totuşi teste genetice aici...— A, nu, nu tocmai, se eschivă

Grant. Când găsim fosile sparte sau, mărog, nu tocmai în stare perfectă, pentru afi date în păstrare la muzee, noi trebuiesă le trimitem unui laborator care lecurăţă şi încearcă să extragă proteine

pentru cercetările noastre. După careproteinele respective sunt identificate,iar raportul nostru este trimis înapoi.

— Ce laborator anume? insistăMorris.

— Medical Biologic Services, dinSalt Lake.

— Cum de l-aţi ales tocmai peacesta?

— Chestie de competenţă.— Laboratorul ăsta nu are nici o

legătură cu InGen? se interesă maideparte Morris.

— Din câte ştiu eu, nu, mai spuseGrant.

Ajunseră la uşa rulotei. Grant odeschise şi simţi cum năvăleşte înăuntruarşiţa aceea cumplită. Morris se opri o

clipă, să-şi pună ochelarii de soare.— Încă o ultimă nelămurire, mai

rosti el. Să presupunem că InGen nu areintenţia să construiască într-adevăr oexpoziţie muzeală. Ar mai putea face şialtceva cu informaţiile pe care le-aţitransmis prin referatul acela?

Grant izbucni în râs.— Bineînţeles. Ar putea să

hrănească un pui de hadrozaur.Începu şi Morris să râdă.— Mda, un pui de hadrozaur. Aşa

ceva chiar că ar trebui văzut. Cam cât demari sunt la naştere lighioanele astea?

— Cam atât, îi arătă paleontologul,deschizându-şi braţele vrea treizeci decentimetri. De mărimea unei veveriţe.

— Şi la câtă vreme ar ajunge la

maturitate?— În vreo trei ani, răspunse Grant.

Poate mai mult, poate mai puţin de-atât.Morris îi întinse mâna, prieteneşte.— Ei, mulţumesc oricum pentru

ajutor.— Aveţi grijă la întoarcere, îl

sfătui Grant.Îl urmări câteva momente pe

Morris întorcându-se la maşină, apoiînchise uşa rulotei în urma sa.

— Ce părere ai? o întrebă el peEllie.

Aceasta însă înălţă din umeri.— E cam naiv.— Ţi-a plăcut istorioara aia, în

care John Hammond juca roluldiavolului în carne şi oase, care face

negoţ cu schelete? râse Alan. Ce să-ţizic, John Hammond ăsta e la fel desinistru ca şi Walt Disney. Apropo, cineera la telefon?

— Ei, o tipă, Alice Levin. Lucreazăl a Centrul Medical Columbia. Ocunoşti?

Grant clătină din cap, nedumerit.— Nu.— Păi, era vorba despre

recunoaşterea unor rămăşiţe: Spunea săo suni cât de repede poţi.

SCHELETUL Ellie Sattler dădu la o parte o

şuviţă blondă ce îi căzuse peste ochi,apoi îşi concentră iarăşi atenţia asuprabăilor de acid. Aşezase şase recipientela rând, cu diluţii diferite, de la 5 la 30la sută. Trebuia să stea în permanenţă cuochii pe soluţiile mai concentrate, pentrucă altfel acidul putea pătrunde dincolode stratul de rocă şi începea să erodezeoasele. Iar oscioarele unui pui dedinozaur erau atât de fragile! Ea chiar semira cum de se păstraseră atât de bine.după optzeci de milioane de ani!

Prinse din zbor cuvintele lui Grant:— Alo! Doamna Levin? Aici Alan

Grant. Ce anume... Ce aveţi?!

Poftiiiim?!Începu să râdă din toată inima.— A, nu, mă îndoiesc profund de

aşa ceva, doamnă Levin... Nu, zău, nuam vreme deloc, îmi pare rău... Mda,bine. aş putea să arunc o privire pesteea, dar aproape că pot garanta de pe-acum că e vorba de o şopârlă basilisc.Dar... da, puteţi să faceţi asta. Bine, înordine. Trimiteţi-l chiar acum.

Puse receptorul în furcă şi clătinădin cap. dezaprobator.

— Of, of, oamenii ăştia...— Ce anume voia? îl întrebă Ellie.— Încearcă să identifice o şopârlă,

răspunse Grant. Are de gând să îmitrimită prin fax o radiografie.

Se apropie de fax şi începu să

aştepte terminarea transmisiei promise.— În mod cu totul întâmplător, am

şi o veste bună pentru tine.— Nu zău?Grant încuviinţă din cap.— Am dat de minunăţia aceea chiar

mai înainte de a se arăta puştanul ăsta.Pe Dealul de Sud, la punctul patru. Amgăsit deci fosila unui pui develociraptor. Mai precis falca şi dentiţiacompletă, aşa că nu am nici o îndoialăasupra speciei, iar locul ăla pareneatins. S-ar putea chiar să dezgropămun schelet întreg.

— Păi, asta-i o veste fantastică, sebucură Ellie. Cât de mic era?

— Mic de tot, spuse Grant. Să fiavut vreo două, cel mult patru luni.

— Şi chiar eşti atât de sigur că estevelociraptor?

— Mai mult ca sigur, întăripaleontologul. Poate că, în sfârşit, ne-asurâs şi nouă norocul.

În ultimii doi ani petrecuţi laSnakewater, echipa lor nu scosese lalumină decât hadrozauri cu cap deornitorinc. Aveau deja destule probe însprijinul ipotezei conform căreia ar fiexistat acolo turme întregi de dinozauriierbivori, mişunând pretutindeni princâmpiile cretacice, în cârduri de zece-douăsprezece mii de animale, precumaveau să facă mai târziu cirezile debivoli sălbatici.

Dar întrebarea pe care şi-o puneautot mai des era: unde oare erau urmele

foştilor prădători?Bineînţeles, se aşteptaseră ca

aceştia să fie în număr mai mic. Studiiledespre proporţiile dintre prădători şipradă, din zonele cândva populate înAfrica şi India duseseră la concluzia că,la drept vorbind, procentul era de unrăpitor carnivor la fiecare patru sute deierbivore. Ceea ce însemna că ia zecemii de hadrozauri, cât ar fi cuprinscârdul acela, trebuiau să fie camdouăzeci şi cinci de tiranozauri, aşa căn-ar fi avut şansa să găsească vreunprădător de talie mare.

Dar atunci unde anume eraurăpitorii mai mărunţi? În ţinutulSnakewater dezgropaseră zeci şi zeci decuiburi pentru clocit — unele locuri erau

pur şi simplu înţesate de coji de ouă dedinozauri — iar mulţi dintre dinozauriide talie mică se hrăneau cu ouă. Animaledin speciile Dromaerosaurus,Velociraptor ş i Coelurus — prădătoricare măsurau între un metru şi, uneori,chiar un metru optzeci înălţime, probabilcă mişunaseră pe acolo din abundenţă.

Însă cercetătorii nu descoperiserăpână atunci nici o fosilă din aceleexemplare.

Aşadar, poate că acel schelet develociraptor avea să le poarte noroc. Şinu era o fosilă oarecare, ci chiar de puide velociraptor! Ellie ştia foarte bine căuna dintre cele mai mari dorinţe ale luiAlan Grant era aceea de a studia(imaginar, bineînţeles) comportamentul

puilor de dinozauri carnivori, dat fiindfaptul că despre cel al ierbivorelor îşifăcuse deja o părere. Poate că noua luidescoperire era un pas spre împlinireaacestui vis al paleontologului.

— Probabil că arzi de nerăbdare,nu? îl întrebă Ellie.

Dar Grant nu îi răspunse defel.— Tocmai ziceam că arzi de

nerăbdare să...., repetă Ellie.— Sfinte Dumnezeule?! exclamă

Grant uluit.Se holbă la fax, nevenindu-i să-şi

creadă ochilor. *** Ellie se uită peste umărul lui la fax

şi îşi ţinu câteva clipe răsuflarea, deemoţie.

— Crezi cumva că este unamassicus?

— Da, răspunse Grant, categoric.Sau un triassicus. Are oasele atât desubţiri!

— Dar în nici un caz nu-i şopârlă,rosti ea, uimită la culme.

— Nu, o aprobă Grant. Nu-işopârlă. Nici o şopârlă cu trei gheare n-a mai călcat pe planeta asta de vreodouă sute de milioane de ani încoace.

Primul gând care îi veni în mintelui Ellie privind la radiografia aceea, afost că avea în faţă un fals — un falsingenios, făcut cu mare precizie şiîndemânare, dar oricum, un fals. Orice

biolog ştia că acele capcane ale falselorexemplare existau peste tot. Cel maicunoscut caz de falsificare a unei relicveera aceea a bărbatului descoperit laPiltddown, iar autorul falsului nu fusesedepistat nici până în zilele noastre. Unexemplu mai recent era vâlva produsăde afirmaţia distinsului astronom FredHoyle, care susţinuse că fosila unuidinozaur înaripat, Archaeopterix, expusăla British Museum, era doar o simplăpăcăleală. (Însă ulterior se dovedise căfosila era originală).

Secretul succesului de care sebucurau aceste falsuri era faptul că elenu făceau altceva decât să confirmeaşteptările savanţilor. Iar în ceea ce oprivea pe Ellie, aceasta trebui să

recunoască totuşi că radiografia aşa-zisei şopârle era foarte bine executată.Cele trei degete ale picioarelor eraudispuse perfect echilibrat, iar cel dinmijloc avea o gheară mai mică decâtcelelalte. Pintenii mărunţi, care ţineaulocul celui de-al patrulea, respectiv alcincilea deget, erau situaţi chiardeasupra încheieturii metatarsiene. Tibiaera puternică şi vizibil mai lungă decâtfemurul. În zona şoldului, acetabulumera complet. Coada era alcătuită dinpatruzeci şi cinci de vertebre. Era fosilaunui tânăr Procompsognathus.

— Oare ar putea fi falsificateradiografiile astea, cu raze X?

— Nu am habar, recunoscu Grant.Dar părerea mea este că e aproape

imposibil să truchezi razele X. IarProcompsognathus este o specie destulde obscură. Nici chiar unii dintre ceioarecum avizaţi în ce priveşte dinozauriinu au auzit de animalele astea.

Ellie citi notiţa de dedesubtulradiografiei.

— "Specimen recuperat de pe plajaCabo Blanco, pe 16 iulie... " Se pare căo maimuţă urlătoare tocmai ronţăiachestia asta, aşa că numai atât a putut fisalvat din animal. Hopa... maiprecizează şi că o şopârlă ca asta aatacat o fetiţă.

— Mă cam îndoiesc, spuse Grant.Dar nu-i exclus. Procompsognathus eraatât de mic şi uşor, încât nu putem decâtsă presupunem că era un mâncător de

hoituri, care se hrănea numai astfel. Şi,în plus, se vede clar că avea vreo —măsură la iuţeală — douăzeci decentimetri până la şold, deci înseamnăcă animalul ăsta nu putea fi mai înalt detreizeci de centimetri. Adică de mărimeaunui pui. Chiar şi un copil l-ar fi pututrăpune uşor. Ar fi putut mânca unbebeluş, dar nu un copil trecut de câţivaanişori, acolo...

Ellie se încruntă, privindradiografia.

— Crezi cumva că ar putea fi oadevărată redescoperire a speciei? Caîn cazul coelacantului?

— Poate, mormăi Grant.Coelacantul era un peşte de un

metru cincizeci lungime, despre care se

crezuse că a dispărut cu şaizeci şi cincide milioane de ani în urmă, până când,în 1938, fusese prins în ocean unexemplar. Dar mai existau şi alteexemple. Possumul pigmeu, dinAustralia, era cunoscut în lumeasavanţilor numai pentru că sedescoperiseră câteva fosile, până când,într-o ghenă de gunoi din Melbourne, segăsise un astfel de animal în carne şioase. Iar după ce tocmai descrisese ofosilă a unui liliac ce trăise în urmă cuzece mii de ani şi fusese descoperit înNoua Guinee, un zoolog primise, la scurttimp după aceea, prin poştă, un exemplarviu din respectiva specie.

— Dar crezi că ar putea fi original,atunci? se interesă în continuare Ellie.

De când oare să dateze apariţia speciei?Grant clătină din cap, amărât.— Stabilirea exactă a datării lor

ridică un mare semn de întrebare.Cele mai multe dintre speciile de

animale redescoperite de fapt nufăcuseră altceva decât să adauge încănişte ani în plus, la cifrele presupuse despecialişti. Şi era vorba de zece, uneoridouăzeci de mii de ani. Unele dintrespecii erau atestate ca având o existenţăde câteva milioane de ani. Coecalantul,de pildă, ca specie, trăia neschimbat deşaizeci şi cinci de milioane de ani. Însăspecimenul la care ei tocmai căscaugura, nevenindu-le să creadă că îl au înfaţă, părea că e dovada unei existenţe cumult mai îndelungate. Dinozaurii

pieriseră în perioada cretacică, adică înurmă cu şaizeci şi cinci de milioane deani. Ei fuseseră însă forma de viaţăpredominantă pe planetă, în epocajurasicului, acum o sută nouăzeci demilioane de ani. Şi apăruseră în eratriasică, în mod cert cu două sute demilioane de ani în urmă.

Chiar la începutul perioadeitriasice, trăise şi Procompsognathus.Timpurile acelea sunt atât deîndepărtate, atât de greu de imaginat,încât însăşi planeta nu era nici pedeparte aşa cum este astăzi. Toatecontinentele erau alipite într-unul singur,numit Pangea, care se întindea de laPolul Nord la Polul Sud. Era uncontinent uriaş, năpădit de ferigi şi

păduri uriaşe, şi, în unele zone, pustiitde câteva deşerturi mari. OceanulAtlantic nu era decât un lac îngust, cedesena viitorul contur al Africii şiFloridei. Aerul era mult mai dens.Pământul era mai cald. Şi pretutindenierau răspândiţi sute de vulcani activi.Iată mediul de viaţă alProcomsognathusului.

— Bine bine, încercă Ellie să-şipună gândurile în ordine. Cunoaştemanimale care au rezistat până acum.Crocodilii din zilele noastre suntneschimbaţi, încă din perioada triasică.Rechinii la fel. Aşa că ştim că s-a maiîntâmplat asta şi cu alte specii.

Grant încuviinţă din cap.— Dar problema este cum poţi să

explici chestia asta? N-ai decât douăalternative: ori să o socoţi un falsperfect — lucru de care mă îndoiescprofund, — ori, să consideri că este oredescoperire a speciei. Ce altceva armai putea fi?

Sună iarăşi telefonul.— Tot Alice Levin o fi, spuse

Grant. Ia să vedem dacă nu cumvaacceptă să ne trimită specimenul.

Ridică receptorul, apoi se uită laEllie, foarte surprins.

— Da, rămân pe recepţie pentrudomnul Hammond. Da. Bineînţeles.

— Hammond!? exclamă Ellie. Da'ce mai vrea ăsta?

Grant clătină din cap, neştiutor,apoi rosti:

— Da, domnule Hammond. Da, şimie îmi pare bine că vă aud... Da... (Oprivi pe Ellie cu subînţeles). Ei, chiaraşa? Nu, zău?! Aşa să fie?

Acoperi receptorul cu mâna şi îispuse colaboratoarei sale:

— E mai ţicnit ca niciodată. Iaascultă şi tu aici...

Îi întinse şi ei receptorul, iar Ellieauzi vocea răguşită a unui bătrân turuindla repezeală:

—... al dracului de multă bătaie decap cu unul de la EPA, de la ăia, cuprotecţia mediului, căruia se pare că i s-a sculat aşa, tam-nisam, să plece decapul lui pe coclauri, să răscoleascăţara în lung şi-n lat ca să vorbească cineştie ce cu oamenii şi să stârnească

furtună acolo unde nu-i cazul. Presupuncă n-a venit nimeni tocmai până acolo,la dumneavoastră, nu?

— Dacă stau bine să mă gândesc, avenit cineva aici, la mine, mărturisiGrant.

Hammond pufni, enervat.— De-asta îmi era teamă şi mie. Un

căcăcios mic, cu caş la gură, unu'Morris, de crede că l-a fătat măsagenial?

— Da, Morris îl cheamă.— Păi, ăsta are de gând să meargă

pe la toţi consultanţii noştri, îl anunţăHammond înfuriat. Zilele trecute a fostşi pe la Ian Malcolm, îl ştiţi,matematicianul acela din Texas. De la elam şi auzit pentru întâia dată de tevatura

asta. Dracu s-o ia de treabă, că nechinuim ca hoţii de cai să ţinem totul înfrâu, dar asta e numai codiţaîmpieliţaţilor ălora de la guvern, că secunoaşte de la o poştă lucrătura lor,pentru că nu mai există nicăieri puţinrespect pentru oameni şi nici un pic deresponsabilitate. Numai hărţuiala carechinuie mintea bolnavă a unui mucoscare nu are nici un control din parte animănui şi care colcăie ca un turbat pebuzunarul contribuabililor... Îmi trebuia.Nu cumva te-a deranjat şi pe dumneata?Nu te-a întrerupt din lucru?

— Nu, nu m-a deranjat câtuşi depuţin.

— Ei. Într-un fel e chiar păcat, ziseHammond. Pentru că aş fi avut un motiv

să încerc să îl dau în judecată şi să îimai ostoiesc zelul, Dar chiar şi aşa, amdat dispoziţie avocaţilor noştri să seducă la EPA şi să vadă ce mamadracului vor ăia de la noi. Auzi şidumneata: şeful lor zice că habar nuavea de toate investigaţiile astea! Poţisă-ţi închipui şi singur că e bătător laochi. În toată învălmăşeala asta numaibirocraţia e de vină! Să crape şi tartoruliadului dacă nu mă conving tot mai multcă puţoiul ăla vrea să ajungă în CostaRica, să îşi bage nasul pe-acolo şi săpoposească şi pe insula noastră?!... Ştiică avem o insulă acolo, nu?

— Nu, răspunse Grant uitându-seiarăşi către Ellie. Nu ştiam.

— A, da, am cumpărat-o şi am

început acolo lucrările noastre... a, da,să fie chiar patru-cinci ani de-atunci.Am cam uitat, drept să-ţi spun. Senumeşte Isla Nublar — e-o insulă mare,la vreo sută optzeci de kilometri deţărm. Şi în curând o să fie o rezervaţienaturală. Ce să-ţi mai spun? Locul eminunat. Cu junglă tropicală. Auzi, artrebui să vii să vezi şi singur, doctoreGrant.

— Mda, pare tentant, rosti Grant.Dar adevărul este că...

— Ei, de-acuma este aproapeterminată toată lucrarea, dar, ştiidumneata, chiar ţi-am trimis niştemateriale despre toate astea. Nu le-aiprimit încă?

— Nu, dar noi suntem destul de

departe de...— Poate că or să sosească chiar

astăzi. Uită-te peste ele, oricum. Insula,îţi spun eu, e neînchipuit de frumoasă.Are tot ce îi trebuie. De-acum seîmplinesc vreo treizeci de luni de cândlucrăm noi acolo. Dă-ţi seama şisingur... Un parc imens, care se deschideanul viitor, în septembrie. Zău că merităsă îl vezi cu ochii dumitale...

— Mda, oferta dumneavoastră egrozav de interesantă, dar...

— La urma urmei, doctore Grant,află că eu, personal, ţin nespus de multsă o vizitezi. Sunt pe deplin încredinţatcă ar fi tocmai pe sufletul dumitale. O sădescoperi că este de-a dreptulfascinantă.

— Mă aflu chiar în toiul..., încercăiarăşi Grant să se scuze.

— Stai puţin, ştii ce..., începuHammond, de parcă tocmai atunci i-ar fivenit ideea. Am chemat câţiva dintreconsultanţii noştri să vină aici înweekend-ul ăsta. Să petreacă vreocâteva zile liniştite şi să se bucure de totce-i aici. Bineînţeles, pe cheltuialanoastră. Ar fi absolut minunat dacă ne-aiîmpărtăşi părerile dumitale.— Mi-e imposibil să...— Ei, hai, doar câteva zile acolo, înweekend, insistă Hammond capricios caorice bătrân care vrea să-şi facăhachiţele. Asta-i tot ce vreau de ladumneata, doctore Grant. N-aş fiîndrăznit altfel să te tulbur în munca

dumitale. Eu unul ştiu cât de importantăeste. Crede-mă pe cuvânt, că îmi dauseama. Niciodată nu aş fi cutezat să teţin din lucru. Dar ai putea totuşi să dai ofugă până aici, la sfârşitul săptămânii şisă te întorci luni.

— Nu, nu pot, îl refuză Grant.Tocmai am găsit un schelet...

— Da, bun, perfect, dar cred că totar trebui să vii, îl întrerupse Hammond,fără să îl asculte nici o clipă.

— Şi tocmai am primit câteva datedespre o descoperire uluitoare, aproapeincredibilă, pentru că se pare că e unexemplar de procompsognatid care încătrăieşte în zilele noastre.

— Un ce? se potoli Hammond caprin farmec. Nu am priceput prea bine.

Ai spus dumneata că s-a descoperit unprocompsognatid viu?!

— Chiar aşa, îl asigurăpaleontologul. Este vorba despre unspecimen în carne şi oase, de fapt e doaro parte dintr-un animal găsit prinAmerica Centrală. Un animal care atunciîncă mai era viu.

— Nu mai spune?! se minunăHammond. Un animal v i u ? E de-adreptul extraordinar.

— Da, şi noi zicem la fel. Aşa că,vedeţi şi dumneavoastră, nu-i momentulcel mai potrivit ca să plec...

— America Centrală, ai?— Da.— Şi unde anume în America

Centrală l-au găsit, ştii cumva?

— Pe o plajă, Cabo Blanco, nuprea cunosc unde...

— Aha, înţeleg, făcu Hammond,dregându-şi vocea. Şi când anume ăăă...a ajuns specimenul ăsta în mâiniledumneavoastră?

— Abia astăzi.— Mda, astăzi, înţeleg.Hammond îşi drese iarăşi vocea.Grant se uită la Ellie şi şopti:— Ce-o avea?Ellie clătină din cap, nedumerită,

apoi zise:— Pare cam supărat.Grant şuşoti din nou:— Ia vezi dacă Morris nu mai e pe-

aici...Ea se duse la fereastră şi se uită

afară, dar maşina lui Morris nu mai eraacolo. Se întoarse.

De la celălalt capăt al firului, seauzea cum tuşeşte Hammond.

— Ăăăă... doctore Grant, aţi maispus cuiva despre chestia asta?

— Nu.— Ei, bine, asta-i bine. Bun. Păi,

da. Îţi mărturisesc sincer, doctore Grant,că am o mică problemă cu insula asta.Iar ancheta asta de la EPA vine tocmaicând nu trebuie.

— Adică?, se interesă Grant.— Ăăăă, mă rog, avem noi nişte

necazuri şi nişte mici întârzieri... S-arputea spune că mi se cam forţează mânaîn privinţa insulei ăsteia şi aş vrea cadumneata să constaţi singur care este

starea lucrurilor. Să-mi zici clar careeste părerea dumitale. O să îţi plătesconorariul obişnuit pentru consultanţeledin timpul zilelor libere, adică douj' demii de dolari pe zi. Pe trei zile,înseamnă şaij' de mii de dolari. Şi, dacăse poate, adu-o şi pe domnişoara Sattlercu dumneata. Bineînţeles că şi dumneaeiva primi acelaşi onorariu. Avem nevoieaici şi de un botanist. Ce spui?

Ellie se uită la Grant cu subînţeles,în timp ce el tocmai răspundea:

— Păi, domnule Hammond atâtabănet ar putea să ne ajungă pentruexpediţiile noastre pe două veri întregi.

— Bine, bine..., rosti bătrânul fărăprea multă tragere de inimă.

Părea că nu mai e atent la vorbele

paleontologului. Parcă s-ar fi gândit laaltceva.

— Vreau să se termine, toate asteacu bine... Acum o să trimit dupădumneavoastră avionul companiei, ca săvă ia de la aerodromul particular, cel dela est de Choteau. Ştiţi despre careanume este vorba? Se află cam la douăore de mers cu maşina faţă de undesunteţi acum. Să fiţi acolo mâine după-amiază, la cinci, căci o să vă aştept. Săvă iau personal. Credeţi că puteţi ajungela timp, împreună cu domnişoaraSattler?

— Cred că da.— Bun. Luaţi-vă tot ce aveţi

nevoie, fără să vă grăbiţi. Nu aveţinevoie de paşaport. Abia aştept să vă

văd. Pe mâine.Abia termină de spus aceste

cuvinte, şi puse receptorul în furcă. COWAN, SWAIN & ROSS Soarele de amiază cutreiera în voie

încăperile clădirii unde îşi aveabirourile firma de avocatură Cowan,S wa i n & R o s s , din San Francisco.Razele jucăuşe umpleau parcă totulîmprejur de o veselie pe care DonaldGennaro nu o putea împărtăşi defel.Tocmai asculta vocea celui de lacelălalt capăt al firului telefonic şi, întretimp, se uita îngrijorat la şeful lui,

Daniel Ross, care părea la fel de distantca un antreprenor de pompe funebre, încostumul lui sobru, închis la culoare,impecabil.

— Mda, înţeleg, John, rostiGennaro. Şi Grant a acceptat să vină?Bun, bun... da, mi se pare grozav.Felicitările mele, John.

Puse receptorul în furcă şi seîntoarse către Ross.

— Nu mai putem avea încrederedeloc în Hammond. E prea hărţuit dintoate părţile. Ăia de la EPA l-auimplicat într-o anchetă, din care reieseclar că el ar fi în culisele afacerii dinCosta Rica, iar investitorii au început săse cam neliniştească; S-au făcut preamulte valuri deja în jurul acestui subiect.

Prea mulţi muncitori au murit în modsuspect. Iar acum a mai apărut şi bombaasta, cu găsirea unui procompsi... nu maiştiu cum, viu şi întreguleţ, pe undeva, peţărm.

— Ce înseamnă toate astea, până laurmă? îl întrebă Ross.

— Poate că nimic deocamdată,răspunse Gennaro. Dar Hamachi esteunul din principalii noştri investitori, iareu am primit o notă din parteareprezentanţei lui în Costa Rica, şi înraportul ăla scria că un soi nou deşopârlă a muşcat câţiva copii de pecoastă.

Ross îşi miji ochii, bănuitor:— Un soi nou de şopârlă, zici?— Da, se enervă Gennaro. Nu mai

putem să îmbătăm pe nimeni cu apă rece,gata. Trebuie să inspectăm insula aia câtmai repede cu putinţă. I-am cerut luiHammond să se ocupe de organizareaunor grupe de control amănunţit înfiecare săptămână, pentru următoareletrei săptămâni...

— Şi el ce-a spus?— O ţine pe-a lui. Că nu e nimic în

neregulă pe insulă. Strigă cât îl ţine guracă şi-a luat toate măsurile de precauţie.

— Dar tu nu-l prea crezi, observăRoss.

— Nu, mărturisi celălalt. Chiardeloc.

Donald Gennaro venise la firmaCowan, Swain & Ross după ce lucrase ovreme în domeniul investiţiilor bancare.

Cowan, Swain & Ross avea clienţi carecereau adesea capital mare, iar Gennaroîi ajuta să găsească banii de care aveaunevoie. Unul dintre primele contracte pecare le încheiase el, în 1982, fusese celcu John Hammond, în perioada cândbătrânul de aproape şaptezeci de ani seapucase să pună bazele corporaţieiInGen. Stabiliseră un împrumut deaproape un miliard de dolari, iarGennaro îşi aducea aminte cu mândriecă fusese o împrejurare grozav deavantajoasă pentru toată lumea.

— Hammond ăsta e un visător, sepronunţă Gennaro.

— Un visător care poate devenifoarte periculos, remarcă Ross. N-ar fitrebuit să ne băgăm deloc în afacerea

asta. Care este situaţia financiară exactăîn ce ne priveşte?

— Firma noastră deţine cinci lasută.

— Per ansamblu sau parţial?— Per ansamblu.Ross clătină din cap cu amărăciune.— N-ar fi trebuit să facem

niciodată una ca asta.— Atunci părea un pas foarte

înţelept, preciză Gennaro. Fir'ar să fie!,au trecut deja opt ani. Am şi primit oparte din cele cuvenite. Şi, dacă îţi maiaminteşti, planul ăsta al lui Hammondpărea extraordinar de promiţător. Pur şisimplu aveam impresia că o să ne vârebanii în buzunar cu forţa. Atâta doar cănimeni nu s-a gândit că ar putea să ni-i

ia şi înapoi.— Dar după toate aparenţele, cam

aşa a făcut, observă Ross. Oricum, suntde acord că inspecţia aceea trebuiefăcută cu orice chip. Ce se aude cuspecialiştii ăia, cercetători, practicieni,sau cum le mai zice?

— Vin şi ei, ca toţi ceilalţi, pe careHammond i-a angajat pe post deconsultanţi, încă de la început.

Puse o listă pe biroul lui Ross.— În primul grup sunt trecuţi un

paleontolog, un paleobotanist, şi unmatematician. Toţi ăştia pleacă într-acolo la sfârşitul săptămânii. Mă duc şieu cu ei.

— Dar or să îţi spună ei adevărul-adevărat? se nelinişti Ross.

— Aşa cred. Nici unul din ei n-aprea avut de-a face cu cele de pe insulă,iar matematicianul ăla, Ian Malcolm, s-aopus clar proiectului încă de la bunînceput. A stăruit întruna că nu se vaputea niciodată realiza aşa ceva, că nuse va putea construi nimic din asta.

— Şi altcineva o să mai fie?— Numai un analist programator,

care să facă revizia computerelor cesupraveghează parcul şi să mai plasezenişte camere de luat vederi. Trebuie săajungă acolo vineri.

— Bun, încheie Ross. Ai sfârşittoate pregătirile?

— Hammond a insistat să letelefoneze chiar el. Cred că voia să nuse afle că are necazuri. Să pară doar aşa,

nişte invitaţii mondene. Ca să le arateamplasamentul de pe insulă.

— În regulă, zise Ross. Dar ai grijăde tot ce mişcă acolo. Să fii tot timpul cuochii în patru. Vreau să se rezolve toatătevatura asta din Costa Rica în cel multo săptămână.

Se ridică de la birou şi părăsiîncăperea.

*** Gennaro formă un număr de telefon,

apoi ascultă câteva clipe ţârâitulapelului. După care cineva răspunse:

— Grant la telefon.— Bună ziua, domnule doctor

Grant. Donald Gennaro vă deranjează.

Sunt consilierul general al firmei InGen.Am mai vorbit noi doi acum câţiva aninu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte...

— Mi-aduc aminte, mormăi Grant.— Ei, atunci să trec la subiect.

Tocmai am primit un telefon de la JohnHammond, care mi-a spus vestea ceabună. Că veniţi să vizitaţi insula noastrădin Costa Rica.

— Da, aşa e, răspunse Grant. Credcă mâine venim.

— Bun, am vrut numai să vă exprimsincerele mele mulţumiri pentruhotărârea dumneavoastră. Toată lumeade la InGen apreciază acest gest. L-aminvitat şi pe Ian Malcolm, care, ca şidumneavoastră, s-a aflat printre primiinoştri consultanţi. Nu este el şeful

catedrei de matematică de laUniversitatea din Austin?

— Aşa povestea şi John Hammond,rosti Grant.

— Mda, minunat, se pronunţăGennaro. O să vin şi eu acolo, pentruorice eventualitate. Apropo, specimenulăla pe care l-aţi descoperit... ăăă... pro...procom... ce-i cu el?

— Procompsognatus, îl corectăGrant.

— Da, sigur. Nu cumva sunteţi înposesia exemplarului cu pricina,domnule Grant? Originalul e ladumneavoastră?

— Nu, mărturisi paleontologul. Amvăzut doar o radiografie a lui.Exemplarul se află la New York. O

laborantă de la Universitatea Columbiam-a anunţat.

— Mda. mă întreb dacă nu cumvami-aţi putea furniza mai multe informaţiidespre acest caz, insistă Gennaro. Poatecă astfel o să pot obţine animalul acelapentru domnul Hammond, care de altfeleste grozav de încântat de descoperireaaceasta. Şi cred că şi dumneavoastrădoriţi să vedeţi originalul îndeaproape.Poate că voi reuşi să îl aduc cu mine peinsulă. În timpul cât veţi fidumneavoastră acolo.

Grant îi spuse tot ce ştia despreprocompsognatus şi descoperireaacestuia.

— Ei, bun... Totul e în ordine,domnule Grant, încheie Gennaro.

Transmiteţi toate cele bune domnişoareiSattler. Abia aştept să vă întâlnesc şi pedumneavoastră şi pe dumneaei mâine.

Şi sfârşind de spus aceste cuvinte,Donald Gennaro închise telefonul.

PLANURILE — Astea au venit chiar acum

câteva clipe, zise Ellie a doua zi,îndreptându-se spre micul birouimprovizat în spatele rulotei şi arătându-i lui Alan Grant un plic pânzat, burduşit.Unul dintre puştani l-a adus când s-aîntors din oraş. E de la Hammond.

Paleontologul recunoscu sigla

firmei InGen, scrisă cu alb şi albastru.Înăuntru nu era nici un fel de scrisoarelămuritoare, ci numai un teanc de hârtiicapsate. Scoţându-le din învelitoare,observă că erau de fapt nişte planuri.Fuseseră copiate la scară mai mică şistrânse la un loc, ca o carte. Pe primapagină scria: STAŢIUNEA ISLANUBLAR — PROIECTAMPLASAMENTE TURISTICE (SETCOMPLET: COMPLEX TURISTIC ŞIANEXE):

— Ce mama dracului o fiînsemnând toate astea?! se miră el.

În timp ce se apucă să frunzăreascăacea broşură, dinăuntru se desprinse ofoaie de hârtie, cu următorul mesaj:

"Dragă Allan şi Ellie,După cum v-aţi putut da seama şi

singuri, nu dispunem încă de prea multmaterial de reclamă oficială. Dar acestmic ghid o să vă ajute să vă formaţi ooarecare idee despre proiectul de peIsla Nublar. Eu unul cred că este grozavde interesant!

Abia aştept să discut cu voi doi!Sper că vă veţi alătura nouă!

Toate cele bune, JOHN" — Pur şi simplu nu pricep o iotă,

mărturisi Grant, răsfoind prin acelehârţoage. Astea sunt de fapt planuriarhitecturale.

Se întoarse la prima pagină, citind:

COMPLEXUL TURISTIC —AMENAJARE

STAŢIUNEA ISLA NUBLAR

BENEFICIARInGen Inc., Palo Alto, Calif;

ARHITECŢIDunning, Murphy & Associates,

New York.Richard Murphy, partener design;

Theodore Chen, desig-ner-şef; SheldonJames, asociat administrativ.

INGINERIHralow, Whitney & Fields; Boston,

partea structurală; A. T. Misikawa,Osak, a partea mecanică.

MEDIU NATURALShepperton Rogers, Londra; A.

Ashikiga, H. Ieyasu, Kanazawa.

ELECTRICEN. V. Kobayashi, Tokio. A. R.

Makasawa, consultant principal.

COMPUTERE Integrated Computer Systems, Inc.,

Cambridge, Mass. Nedry, Dennis,supraveghetor de proiect.

Alan Grant se uită peste planurile

respective. Toate purtau ştampila

SECRET INDUSTRIAL. COPIEREAINTERZISA, precum şi avertismentulSECRET DE SERVICIU —INTERZISĂ DISTRIBUIREAPROIECTELOR. Fiecare pagină eranumerotată, iar în partea de sus sespecifica:

"Aceste planuri reprezintă secretede producţie ale firmei InGen. Trebuiesă semnaţi mai întâi documentul 112/4A, deoarece, în caz contrar, veţi suportaconsecinţele de rigoare. "

— Mie unul mi se pare camparanoic moşu', bombăni paleontologul.

— Poate că există motiveîntemeiate să se poarte aşa, zise Ellie.

Urma la rând o hartă topografică.Aceasta prezenta Isla Nublar în formă de

lacrimă, cu partea subţiată către nord,iar cea plină spre sud. Insula avea camtreisprezece kilometri lungime, iar dupăcâte reieşea din harta aceea, eraîmpărţită în mai multe secţiuni mari.Partea nordică era însemnată "ZONATURISTICĂ" şi cuprindea câtevasubdiviziuni etichetate în modul următor:"PUNCT DE SOSIRE PENTRUVIZITATORI", "COMPLEXULTURISTIC — ADMINISTRAŢIA",CENTRALA ENERGETICA —DESALINIZARE-APROVIZIONA-RE"şi, în sfârşit, "REZERVAŢIANATURALĂ.

Grant reuşi să desluşească marcajulunui bazin de înot, apoi pătratele ceanunţau existenţa terenurilor de tenis,

precum şi buclele inegale ce reprezentauterenurile plantate şi pâlcurile dearbuşti.

— Mda, pare într-adevăr o staţiuneturistică, se pronunţă Ellie.

Răsfoiră apoi câteva planuridetaliate ale clădirii pentru cazareaoaspeţilor. În acele schiţe sumare, păreacam jalnică. Arăta mai degrabă ca oclădire lunguiaţă şi scăzută, prevăzută cuo serie de construcţii în formă depiramidă, amplasate pe acoperiş. Apoidădură şi peste câteva amănunte desprecelelalte locuri de agrement pentruturişti.

Iar restul insulei era chiar maimisterios decât ce deduseseră ei pânăatunci. După câte îşi putea da seama

Alan Grant, cea mai mare parte a aceluiteren cuprinzător era câmp deschis. Oîncâlceală de drumuri, tunele şiamplasamente izolate, precum şi un lacîngust, dar prelung, care părea artificial,fiind punctat pe alocuri de baraje şistăvilare. Dar cea mai importantă parte aacelei insule era împărţită între niştelinii curbe prelungi, între care arareorise puteau deosebi puncte de control sauconstrucţii de orice fel. Şi fiecare dintreaceste arealuri purta câte un numecodificat, ca de pildă: /P/PROC/V/2 A;/D/TRIC/L/5 (4A + 1):/LN/ OTHN/C/4(3A + 1) şi /VV/HADR/X/11 (6A + 3 +3DB).

—- O fi vreo legendă, vreoexplicaţie, ceva, pentru codurile astea?,

se întrebă Ellie.Grant frunzări la iuţeală paginile

următoare, dar nu dădu de nici un fel delămuriri despre acele enigmatice sigle.

— Poate că le-au scos din broşură,îşi dădu Ellie cu părerea.

— Ascultă aici la mine: ăştia sunttoţi paranoici, făcu Grant.

Privi iarăşi contururile aceleacurbe, despărţite între ele de o reţea dedrumuri. Toată insula era împărţită înşase zone de o întreagă reţea de drumuri.Toată insula era împărţită în şase zone,şi fiecare dintre aceste diviziuni eraseparată de trasee şi drumuri printr-unşanţ adânc, de beton. Dincolo de acelşanţ se părea că există un gard însemnatcu puncte fosforescente. Lucru care îi

cam puse pe gânduri pe cei doicercetători, până când îşi dădură seamacă de fapt gardurile respective erauelectrificate.

— Asta-i chiar ciudat, spuse Ellie.Ce să caute gardurile electrice într-ostaţiune de odihnă?

— Şi încă kilometri întregi deasemenea garduri, întări Grant. Auzi,garduri electrificate şi şanţuri deapărare, unul lângă altul. Şi, de obicei,pe lângă ele trece câte un drum... Ce-orfi însemnând toate astea?!

— Parcă ar fi grădină zoologică,sugeră Elliei.

Studiară din nou harta topograficăşi examinară îndeaproape contururile.Şoselele acelea sau ce or fi fost,

fuseseră construite cam aiurea. Rutaprincipală traversa insula de la nord lasud, chiar peste culmea celui mai înaltdeal, iar o bună bucată a drumului păreapur şi simplu tăiată într-un pisc stâncos,trecând chiar pe deasupra unui râu.Începură să se încredinţeze tot mai multcă totul fusese astfel plănuit, încât să seformeze nişte îngrădituri uriaşe, izolatede reţeaua de drumuri, apărată deşanţuri şi gardurile electrice. Iardrumurile fuseseră la rândul lor gânditeîn aşa fel, încât să treacă pe deasupraacestor spaţii deschise, ca turiştii săpoată privi peste acele garduri.

— Ştii ceva, dimensiunileîngrăditurilor ăstora sunt pur şi simpluexagerate, observă Ellie. Ia uită-te aici:

şanţul ăsta betonat este lat de aproapezece metri. Parcă ar fi o fortificaţiemilitară.

— Aşa par şi clădirile astea,adăugă Grant.

Remarcase că fiecare dintre acelecâmpuri deschise avea totuşi câtevaconstrucţii, de obicei înălţate în locuriretrase. Dar şi aceste clădiri erau tot dinbeton armat şi aveau pereţii foartesolizi. Privite dintr-o parte, semănau cubuncărele de beton, prevăzute cu ferestrecât palma. Întocmai ca acele cazematenemţeşti, care se mai pot vedea prinfilmele vechi, de război.

În acel moment, auziră bubuitulînăbuşit al unei explozii, iar Grant lăsădeoparte hârţoagele.

— Gata, înapoi la muncă! hotărî el.— Foc!Urmă o uşoară zguduitură, apoi

conturul galben apăru pe ecranulcomputerului. De data asta desprindereafosilei reuşise de minune, aşa că AlanGrant avu prilejul să admire pentrucâteva clipe scheletul descoperit,minunat desenat, cu gâtul lung arcuit pespate. Fără doar şi poate, dezgropaserăun velociraptor pui, care se păstraseperfect şi... Ecranul se întunecă.

— Urăsc computerele, declarăpaleontologul, mijindu-şi ochii în soare.Şi-acum ce ne mai facem?

— Of, n-am făcut bine contactulelectric, se amărî tânărul. Numai unminut dacă mai aşteptaţi.

Se aplecă deasupra unei încâlcelide sârme care se pierdeau în spateleunui computer portabil, ce funcţiona pebază de baterii. La rândul lui,computerul fusese aşezat pe o ladă goalăde bere, chiar pe culmea Dealului Patru,nu prea departe de o maşinărie foartecomplicată, pe care o botezaserăMatahala.

Grant se aşeză pe pământ, pe coastadealului şi se uită la ceas.

— Ei, gata! Trebuie să ne apucămsă rezolvăm totul aşa cum ne pricepemnoi, băbeşte, o anunţă el pe Ellie.

Unul dintre tineri îl auzi.— A, nu, te rugăm frumos, Alan, se

necăji el.— Uite ce-i, se burzului

paleontologul. Eu unul trebuie să mai şiprind avionul ăla. Şi vreau să mă asigurcă fosila este protejată cum trebuie,înainte să plec eu.

Odată ce se începe dezgropareaunei fosile, trebuie dus totul până lacapăt, pentru că altfel apare oricândriscul de a fi distrusă. Necunoscătorii îşiînchipuie că ţinuturile sterpe, pietroase,nu se schimbă prea mult. dar adevăruleste că şi ele se află într-un permanentproces de erodare, chiar sub ochiinoştri. Cât e ziua de lungă, se poate auziduruitul rocilor desprinse, care serostogolesc de pe urcuşurile ce sesfarmă întruna. În plus, întotdeaunatrebuie luat în seamă pericolul inevitabilal unei ploi sau chiar al unei furtuni

cumplite. O răpăială scurtă poate măturacu totul oasele fragile. Astfel încât,scheletul descoperit de Grant ar fi rămasîn voia soartei şi, deci, trebuia neapăratpăstrat intact până ce avea să se întoarcăel.

Protejarea unor astfel de relicve se,făcea de obicei acoperind locul cu oprelată şi împrejmuindu-l cu un şanţ descurgere, în caz de intemperii. Problemaera cât trebuia să fie de mare şanţulacela, ca să apere de degradarescheletul unui întreg velociraptor. Pentrua stabili acest lucru, recurseseră laajutorul unui computer căruia i se puteaataşa un tomograf sonic, procedeu numitpe scurt — CAST. Era o nouămodalitate, care consta în faptul că

Matahala slobozea în pământ un fel deglonţ, care producea unde de şoc,preluate apoi de computer şi asamblateîntr-o adevărată radiografie a colinei.Folosiseră respectiva tactică pe tottimpul verii, dar cu rezultate variabile.

Matahala se afla la aproximativşase metri distanţă, şi arăta ca o cutiemare, argintie, pe roţi şi cu o umbrelădeasupra. Parcă ar fi fost rezervorul deîngheţată al unui vânzător ambulant, carenimerise ca prin minune în pustietateaaceea. De Matahală se ocupau doi tinericare tocmai plasau următoareaîncărcătură.

Chiar şi aşa însă, programul CASTabia reuşea să stabilească dimensiunilefosilelor, deşi ajuta echipa lui Grant să

sape cu mai mult spor. Însă tinerii,pasionaţi de calculatoare, pretindeau căîn mai puţin de câţiva ani tehnica încauză avea să se perfecţioneze într-atât,încât să se poată reda conturulosemintelor în cele mai mici amănunte,iar dezgroparea acestora avea să devinăfloare la ureche. Se putea obţine astfelimaginea detaliată tridimensională aoaselor, cea ce promitea de la bunînceput debutul unei noi ere aarheologiei, epocă în care săpăturileaveau să fie de prisos.

Numai că deocamdată toate acestearămâneau simple vise. Iar aparatura carelucra fără cusur îţi laboratoareleuniversităţii, se dovedea cam fragilă şicapricioasă pe teren.

— Cât mai durează? se interesăGrant.

— Imediat aflăm, Alan. Nu-i chiaro nenorocire.

Grant se duse să se uite la imagineade pe ecranul computerului. Văzu astfeltot scheletul, desenat cu un galbenstrălucitor. Într-adevăr, specimenulfusese tânăr. Trăsătura caracteristicăvelociraptorului — o singură ghearăcurbată, care la animalele adulte era oarmă periculoasă, de vreo cincisprezececentimetri lungime, capabilă să sfâşieprada dintr-o singură mişcare — seobserva la acel pui ca un colţ micuţ, demărimea unui spin de trandafir. Abia seputea desluşi pe ecran. IarVelociraptorul era un dinozaur cu

osatură uşoară, cu o structură frumosdispusă, precum aceea a păsărilor, şi,probabil că animalul poseda şi unanumit grad de inteligenţă.

După câte se vedea pe ecran,scheletul era în perfectă stare, atâta doarcă avea capul şi gâtul pe spate. Aceaflexiune a gâtului era des întâlnită lafosile, drept pentru care unii oameni deştiinţă formulaseră şi o teorie pentru aexplica fenomenul. Ei presupuseseră cădinozaurii dispăruseră ca specie în urmaotrăvirii loc cu substanţe alcaloide acăror pondere în structura plantelor semărise. Iar acea poziţie chinuită agâtului ar fi fost dovada suferinţelordinozaurilor aflaţi în agonie. Până laurmă, Alan Grant spulberase practic

acea savantă ipoteză, demonstrând cămulte specii de păsări şi reptile cunosco contracţie post-mortem a ligamentelorposterioare ale gâtului, care astfel tragcapul înapoi, într-o anumită poziţie. Nuaveau deci nimic de a face cu felulmorţii animalelor, ci cu modul în care seuscau la soare cadavrele acestora.

Grant observă că şi fosila aceeafusese răsucită cumva, astfel încâtpiciorul drept, cu talpă cu tot, era ridicatchiar deasupra şirei spinării.

— Imaginea asta pare camdistorsionată, remarcă tânărul asistent.Dar nu cred că-i din vina computerului.

— Nu, rosti Grant. De vină-i numaitimpul. O uriaşă trecere a timpului.

Paleontologul ştia prea bine că

oamenii nu reuşeau nicicum să îşireprezinte în minte timpul geologic.Viaţa omenească era trăită la o scară cutotul diferită. Un măr se înnegreşte încâteva minute. Argintăria cocleşte încâteva zile. O grămadă de îngrăşăminteagricole se degradează În decursul unuianotimp. Un copil creşte vizibil în zeceani de zile. Nici una dintre acesteexperienţe comune nu are cum săpregătească mintea umană pentru a puteaînţelege într-adevăr sensul trecerii aoptzeci de milioane de ani. Timpul scursde când acel mic animal murise.

La orele de curs, Grant încerca unalt soi de comparaţii. Dacă îţi puteaiimagina firul unei vieţi omeneşti deşaizeci de ani redus la o singură zi,

atunci cei optzeci de milioane de aniaveau să se prefacă în trei mii şase sutecincizeci şi doi de ani — adică oricummai mulţi decât măsurau piramidele.Deci velociraptorul acela dormise somnlung până atunci.

— Nu pare prea fioros, zise unuldintre tineri.

Nici nu era, conveni Grant. Celpuţin, nu până când avea să ajungă lamaturitate.

Probabil că micuţul din faţa lor sehrănise cu hoiturile animalelor ucise deadulţi, după ce uriaşii lui părinţi seîmbuibaseră îndeajuns şi şedeau cuburţile la soare, odihnindu-se.Carnivorele puteau mânca odată ocantitate de hrană egală cu douăzeci şi

cinci la sută din greutatea lor, după caredormeau duse. Parcă îi şi vedeai pe puichirăind prin preajmă şi căţărându-se petrupurile masive ale adulţilorsomnolenţi, sau ronţăind câte puţin dinvreun cadavru proaspăt. Probabil că puiide dinozaur fuseseră destul de drăgălaşi.

Dar un velociraptor adult era cutotul altceva. Luat punct cu punct,velociraptorul era cel mai crud dinozaurcare a trăit vreodată pe faţa pământului.Deşi erau de talie relativ mică —cântărea cam nouăzeci şi ceva dekilograme, deci cât un leopard —velociraptorii erau iuţi în mişcări,inteligenţi, necruţători, gata să ataceoricând cu fălcile lor puternice, pline dedinţi ascuţiţi, cu ghearele tăioase ale

membrelor superioare şi cu singuragheară de la picior.

Velociraptorii vânau în cete. Grantchiar îşi închipuia vreo zece-doisprezece animale dintr-acesteaalergând din toate puterile, sărind înspinarea unui dinozaur cu mult mai mare,sfâşiindu-i beregata, spintecându-ipieptul până la oase şi apoi pântecele.

— O să întârziem, spuse Ellie,trezindu-l la realitate.

Grant le dădu tinerilor instrucţiunicum să sape şanţul de scurgere. Dupăcum reieşea din imaginea de pe ecranulcomputerului, îşi dădură seama că fosilaocupa o arie relativ restrânsă, aşa că otranşee de jur-împrejur, de vreo doimetri, avea să fie suficientă. Între timp,

Ellie aşternu prelata care acopereapartea aceea a dealului. Grant o ajută şiel să înfigă ultimul ţăruş.

— Oare cum a murit puiul ăsta?întrebă unul din tineri.

— Mă cam îndoiesc că o să aflămvreodată, răspunse Grant. Mortalitateainfantilă în lumea animalelor este foarteridicată. În rezervaţiile africane ajungeuneori până la şaptezeci la sută în cazulunor carnivore. Putea să moară oricum— de boală, pierdut, de cârdul lui, deorice... Poate chiar atacat de un adult.Ştim despre aceste fiinţe că vânau îngrup, dar despre comportamentul lor îninteriorul grupului nu prea avem habar.

Studenţii dădură din cap,aprobându-l cu amărăciune. Învăţaseră

şi ei despre comportamentul animalelorşi aflaseră, de pildă, că atunci când unmascul tânăr câştiga prin luptăsupremaţia în rândul leilor, primul lucrupe care îl făcea era să ucidă toţi puiicare nu erau ai lui.

Din câte se părea; dintr-un motivpur genetic: masculul respectiv îşifolosise vigoarea cât putuse, aşa că noulstăpân, ucigând puii, silea femelele săintre iarăşi în călduri, ca el să lefecundeze. În plus, evita de la bunînceput obiceiul femelelor de a se ocupaprea mult de odraslele unui alt mascul.

Probabil că şi cetele develociraptori erau stăpânite de un singurmascul, cine ştie?! Se cunoşteau atât depuţine lucruri despre dinozauri! După o

sută cincizeci de ani de cercetări asidueşi săpături prin toate colţurile lumii, nuştiau mai nimic despre cum fuseserăîntr-adevăr uriaşii vremurilor de demult!

— Trebuie să plecăm, îl anunţăEllie. Dacă vrem să ajungem la Choteaula ora cinci.

HAMMOND Secretara lui Gennaro se năpusti pe

uşă într-uri suflet, cu o valiză nouă înmână, care încă mai avea etichetele peea.

— Ştiţi, domnule Gennaro, începuea. Atunci când aţi uitat pur şi simplu să

vă faceţi bagajul, m-am gândit că de faptnu vă trage inima deloc să porniţi încălătoria asta...

— S-ar putea să ai dreptate, zise elcu amărăciune. O să lipsesc de-acasătocmai de ziua de naştere a fiică-mii...

Sâmbătă se sărbătorea onomasticaAmandei, iar Elizabeth, soţia lui,invitase deja vreo douăzeci de ţânci depatru-cinci anişori, (care chirăiauîntruna cât îi ţineau puterile), ca să sebucure şi ei laolaltă cu micuţasărbătorită de venirea clovnului Cappyşi a magicianului. Doamna Gennaro nufusese deloc mulţumită de faptul că eltrebuia neapărat să plece din oraş. Şinici Amanda nu se arătase încântatădefel.

— Ei bine, am făcut tot ce am pututşi eu, într-un timp atât de scurt, urmăsecretara. Aveţi cizme vânătoreşti pemăsura dumneavoastră, pantaloni scurţişi cămaşă kaki, plus o trusă de bărbierit.V-am mai pus o pereche de pantalonigroşi şi un pulover, pentru cazul în carese face frig. Maşina vă aşteaptă jos, săvă ducă direct la aeroport. Însă dacăaveţi de gând să prindeţi avionul ăla,trebuie să plecaţi chiar acum.

Gennaro părăsi încăperea, coborîîn hol şi rupse etichetele de pe valiză. Întimp ce trecea pe lângă sala deconferinţe, Dan Ross se ridică de labirou şi ieşi în urma lui.

— Călătorie plăcută, îi ură. Dar săne înţelegem asupra unui lucru: habar nu

am cât de gravă este situaţia într-adevăr,Donald. Dar dacă există pe insula aiachiar şi cea mai mică problemă, s-o faciuna cu pământul, m-ai auzit?

— Sfinte Cristoase. Dan... dar evorba de o investiţie uriaşă.

— Nu mai stau pe gânduri nici oclipă. Nici să nu-ţi treacă prin capmăcar. Să faci doar ce ţi-am zis, m-aipriceput?

Gennaro încuviinţă din cap?— Eu te-am priceput. Dar

Hammond...— Să mă pupe-n fund cutra aia de

Hammond, se enervă Ross. — Ei, băiete, băiete, auzi Donald

Gennaro vocea aceea hârşâită, uşor derecunoscut. Ce-ai mai făcut tu între timpbăiete?

— Destul de bine, domnule,răspunse cel întrebat.

Se lăsă în voie pe spate, în scaunulcapitonat cu piele al avionuluiGulfstream, care tocmai decolase spreest, in direcţia Munţilor Stâncoşi.

— Nu m-ai sunat deloc, îi reproşăHammond. Mi-a fost dor de tine,Donald. Ce mai face frumoasa ta soţie?

— Bine. Elizabeth o duce deminune. Acum avem şi o fetiţă.

— Grozav, grozav. Copiii sunt oadevărată încântare. Ar fi trebuit să deaşi ea o fugă până la noul nostru parc dinCosta Rica.

Gennaro uitase cât de scund eraHammond. Acesta şedea cocoţat pescaun, fără să atingă covoarele de pepodea. În timp ce vorbea, îşi bălăbăneapicioarele. Avea ceva copilăresc întoată purtarea lui, cu toate că Hammondavea în jur de... cât oare? Şaptezeci şicinci? Şaptezeci şi şase de ani? Camaşa. Oricum, părea deja mai îmbătrânitdecât îl ştia Gennaro, dar el nu îl maivăzuse de aproape cinci ani de zile.

Hammond era un tip bombastic, uncabotin înnăscut, aşa că prin 1983purtase cu el peste tot un elefant pe careîl ţinea într-o colivie micuţă. Elefantulnu crescuse decât până la douăzeci şitrei de centimetri înălţime şi treizecilungime, dar avea o structură perfect

normală dealtfel, cu excepţia colţilorcare erau bonţi. Hammond căra bietulanimal pretutindeni, mai ales laîntrunirile pentru obţinerea fondurilor deinvestiţii. De obicei, Gennarointroducea în sala de conferinţe, cuşcaacoperită cu o pânză, ca şi cum ar fi dusun ceainic învelit într-un şervet, iarHammond îşi începea discursul faimosde-acum, despre proiectele dedezvoltare a ceea ce el numea "produsebiologice de larg consum". După care, înmomentul culminant, avea să înlătureînvelitoarea, ca să prezinte auditorilormicul elefant. Şi, bineînţeles, avea să leceară capital pentru finanţare.

Numărul acela, cu pachidermulminiatural, avusese întotdeauna un

succes nebun; corpul mărunt alanimalului, abia mai mărişor decât alunei pisici, era o promisiune certăpentru minunile ce aveau să curgă gârlădin laboratorul lui Norma Atherton,geneticianul de la Stanford, caredevenise partenerul lui Hammond înacea aventură fără precedent.

Dar în vreme ce Hammond vorbeala nesfârşit despre elefantul acela, aveagrijă să nu îi scape o vorbă desprealtele. De pildă, despre faptul că el,Hammond, era adevărat că iniţiase ocompanie specializată în genetică, însăprichindelul pachiderm nu fusese obţinutdefel prin procedee genetice. Pur şisimplu Atherton luase un embrion deelefant-pitic şi îl dezvoltase într-un uter

artificial, operând câteva modificărihormonale. Chiar şi aşa, metoda în sineera o realizare deosebită, dar pentrugândurile măreţe ale lui Hammond eratotuşi mult prea puţin.

De exemplu; Atherton nu maireuşise să repete experienţa cu elefantulîn miniatură, deşi încercase după aceeade nenumărate ori. Pentru ca oricinevedea animalul acela nemaiîntâlnit,dorea să aibă şi el unul la fel. Apoi,chiar şi exemplarul acela era predispusla friguri, mai ales în timpul iernii.Accesele de strănut care scuturau întrunatrompa bietei creaturi, îl oripilau peHammond. Şi uneori, elefănţelul îşi vâracioturile lui de colţi printre barele cuştiişi trâmbiţa cât îl ţineau puterile, enervat

la culme. În timp ce animalul încerca săscape din colivie, lui Hammond îi eragrozav de teamă că specimenul va muriînainte ca Atherton să reuşească să maifacă măcar unul.

În plus, Hammond mai ascundeapotenţialilor investitori faptul că însuşicomportamentul elefantului se schimbasesubstanţial în decursului deminiaturizare. Minuscula creatură arătaîntocmai ca un elefant, dar se purta maidegrabă ca un rozător sadea, caremişuna de colo-colo cu marerepeziciune şi avea un temperamentfoarte violent. Hammond se opuseseoricărei încercări a privitorilor de amângâia elefănţelul, pentru ca nu cumvarespectivii să se trezească pe nespusă

masă cu vreun deget muşcat sau strivit.Şi, cu toate că Hammond spunea

mereu că o asemenea afacere aduce înmod sigur un venit anual de şaptemiliarde de dolari, până în 1993,proiectul lui era bazat pe purespeculaţii. Hammond era însufleţit deperspective şi planuri, dar nu exista nicicea mai mică siguranţă că toate acesteaaveau să se împlinească întocmai. Cuatât mai mult cu cât Norman Atherton,creierul care stătea în spatele întregiiacţiuni, descoperise că este bolnav decancer în ultima fază, lucru pe careHammond iarăşi se ferea să îldezvăluiască.

Dar oricum, Hammond, cu ajutorullui Donald Gennaro, căpătase fondurile

de care avea nevoie. Între septembrie1983 şi noiembrie 1985, John AlfredHammond şi "pachidermul său debuzunar" încasase acţiuni în valoare deopt sute cincizeci de milioane de dolari,capital cu care avea să îşi finanţezecorporaţia mult visată, şi anumeInternational Genetic Technologies, Inc.Pe scurt, InGen. Şi poate că ar fidobândit chiar mai multe subvenţii, dacăHammond nu ar fi ţinut cu tot dinadinsulsă rămână totul în secret şi nu ar fianunţat că pentru cel puţin cinci ani, nuavea să returneze nici un cent măcar, dinsumele investitorilor. Lucru caredeterminase o mulţime de doritori să îşiia tălpăşiţa. Într-un târziu, companiareuşise să atragă interesul unor consorţii

japoneze. Numai investitorii japonezierau singurii în stare să aibă răbdarepână la capăt.

Şezând astfel relaxat în scaunul

confortabil al avionului, Gennaro segândea cât de viclean se dovediseHammond. Bătrânul părea că nu îşi daseama că de fapt biroul de avocaturăpentru care lucra Donald Gennaroaproape că îl silise să facă aceacălătorie neaşteptată. În loc să arate căpricepe şi singur acest fapt, Hammondse comporta de parcă nu ar fi mers decâtîntr-o vizită mondenă.

— E mare păcat că nu ţi-ai adus şifamilia cu tine, Donald, croncănea mai

departe bătrânul cel şiret.Gennaro înălţă din umeri,

nemulţumit.— Este ziua fiicei mele peste

puţină vreme. Soţia mea invitase vreodouăzeci de ţânci la onomastică,pregătise tortul şi chemase un clovn să îidistreze pe mititei. Ştiţi cum este încazurile astea...

— Ei, sigur că înţeleg... Copiii seleagă sufleteşte de toate micileevenimente.

— Ca să ne întoarcem la alenoastre: este parcul gata să îşiprimească oaspeţii?

— Ei, nu oficial, se eschivăHammond. Dar hotelul este dejaconstruit, aşa că există locuri de

cazare...— Şi animalele?— Ei, sigur, animalele sunt toate la

locul lor. În ţarcurile lor.— Îmi aduc aminte că în varianta

originală a propunerii dumneavoastrăsperaţi să aveţi în total camdouăsprezece...

— Oho, am depăşit de mult cifraasta! Avem două sute treizeci şi opt deanimale, Donald.

— Două sute treizeci şi opt?!...exclamă Gennaro, uluit.

Bătrânul chicoti încântat de reacţiaceluilalt.

— Nici nu poţi să-ţi închipui ceminunăţie! Avem acolo cirezi întregi...

— Două sute treizeci şi opt... Din

câte specii?— Din cin'ş'pe specii diferite,

Donald.— E pur şi simplu de necrezut, se

miră Gennaro. E fantastic. Şi celelalteanexe necesare? Instalaţiile,computerele...

— Toate, toate sunt acolo undetrebuie, îl linişti Hammond. Tot ce seaflă pe insula asta este realizat cu mareartă. O să te convingi singur, Donald.Este de-a dreptul un paradis. De aceeatoată... îngrijorarea asta în legătură cucele de pe insulă... este... ăăă...neîntemeiată.

— Dar nu e nici o nenorocire dacăse va efectua o scurtă inspecţie, insinuăGennaro.

— Sigur că nu e, îl asigurăHammond. Dar încetineşte ritmul delucru. Tot ce se pune acum acolo lapunct trebuie oprit momentan, până treceaceastă vizită oficială...

— Oricum aţi întârziat cu lucrările.Aţi amânat şi deschiderea oficială...

— Ei, ce să-ţi spun..., se răţoiHammond.

Trase nervos de batista din mătaseroşie, aflată în buzunarul de la piept alhainei tip sport.

— Era de aşteptat să se întâmple şiaşa ceva. Era de aşteptat.

— De ce? îl ispiti Gennaro.— Păi, vezi tu, Donald, ca să îţi

dai seama de adevăratul mers allucrurilor trebuie să te întorci la

conceptul iniţial, de staţiune de odihnă.La ideea originală, a construirii celuimai sofisticat şi moderni parc dedistracţii din lume, pus în funcţiune decele mai recente descoperiri în domeniulelectronic şi biologic. Eu nu mă referacum la excursiile în sine. Toată lumeaare parte de aşa ceva. Şi pe insulaConey se fac asemenea voiaje. Iar înziua de astăzi mai toată lumea areprilejul să se bucure de jocurielectronice. Sau de castelul cu stafii, depeştera piraţilor, de incursiuni în Vestulsălbatic, de cutremure provocate laminut... În toate parcurile de distracţii segăsesc astfel de delectări. Aşa că noi amdispus de prezentarea unui alt soi dedistracţii. Distracţii în carne şi oase.

Distracţii atât de deosebite, încât vorînfierbânta imaginaţia întregii omeniri.

Gennaro zâmbi sarcastic. Auzeaacelaşi discurs, aproape cuvânt cucuvânt, pe care Hammond îl rostea înfaţa potenţialilor investitori, cu ani dezile în urmă.

— Şi nici nu putem trece cuvederea faptul că, în ultimă instanţă,unul dintre obiectivele principale aleacestui amplasament din Costa Rica estesă facă bani. Munţi de dolari...

— Mda, asta ştiu şi eu, mormăiGennaro.

— Şi secretul succesului bănesc încazul unui parc de distracţii este de a fideservit de cât mai puţin personal, decide a se plăti cât mai puţine salarii.

Respectiv pentru îngrijitorii de animale,pentru vânzătorii de bilete, pentruoamenii de serviciu, pentru instalatori.Deci, cum ţi-am spus, secretul constă îna face totul să funcţioneze perfect, cuminimum de angajaţi. De aceea aminvestit noi atâta tehnologiecomputerizată. Am automatizat tot ce s-aputut...

— Mi-aduc aminte...— Dar adevărul este că atunci când

pui laolaltă şi animale şi toate sistemeleastea computerizate, cam dai de bucluc.Cine a reuşit vreodată să pună la punctun sistem computerizat extraordinar deminuţios şi să se ţină şi de termenullucrării?! Eu unul n-am prea auzit deasemenea cazuri...

— Deci să înţeleg că nu este vorbadecât de o întârziere previzibilă, aşa-i?

— Da, bineînţeles, îl asigurăHammond. O întârziere cit se poate deprevizibilă.

— Am auzit însă că s-ar fi produsnişte accidente în timpul ridicăriiconstrucţiilor, îl chestionă Gennaro.Câţiva muncitori chiar au murit...

— Mda, mda, bâigui Hammond. Întotal au fost trei morţi. Doi dintremuncitori au murit în timpul lucrărilorde la drumul tăiat în dealul stâncos. Unaltul a murit în ianuarie, în urma uneisurpări de teren. Dar de luni de zile nus-a mai înregistrat nici un evenimentnefericit ca acestea.

Îl prinse pe tânăr de braţ şi îi spuse

foarte convins:— Donald, crede-mă pe cuvânt: pe

insula asta totul merge întocmai dupăplanul nostru. Tot ceea ce am visat noisă facem din insula asta este perfect!

Interfonul piui dintr-odată. Se auzivocea pilotului, care îi anunţă:

— Puneţi-vă centurile de siguranţă,vă rog. Aterizăm la Choteau.

CHOTEAU Câmpiile pustiite se aşterneau până

departe, în zare, pierzându-se în liniaîntunecată a orizontului. Vântul uscat, deamiază, înălţa nouri de praf şi purta de

colo-colo pe asfaltul crăpat al şoseleicrenguţe şi frunze uscate.

Grant şedea lângă Ellie, rezemat deportiera jeep-ului şi aştepta în vreme cesilueta subţiratică a avionului Grummanse rotea în văzduh, pregătindu-se săaterizeze.

— Simt că turbez când trebuie săstau după fundul grangurilor cu bani,mormăi în barbă Grant.

Ellie înălţă din umeri,neputincioasă.

— Şi asta face parte tot dinmeserie.

Cu toate că existau destule domeniiale ştiinţei (printre care fizica şi chimia)care primeau subvenţii de la guvern,paleontologia rămăsese aproape întru

totul dependentă de contribuţiileparticulare. Dincolo de interesul pe carei-l stârnise insula aceea din Costa Rica,Grant înţelesese că, dacă JohnHammond îl rugase să îi dea câtevasfaturi, el era nevoit să îl ajute. Pentrucă pur şi simplu astea trebuiau să fierelaţiile cu patronatul. De fapt, acesteafuseseră dintotdeauna relaţiile cupatronatul.

Micul avion particular ateriza într-un târziu şi apoi se îndreptă curepeziciune către cei doi cercetători.Ellie îşi aruncă geanta de voiaj pe umăr.Aeronava rămase pe loc şi o stewardesăîn uniformă azurie deschise uşa.

Înăuntru, în ciuda confortului şidecoraţiilor luxoase, Grant descoperi cu

surprindere că spaţiul era foarterestrâns. Trebui să se cam încovoaie despate, ca să ajungă până la Hammond, săîi strângă mâna în semn de bun găsit.

— Vai, domnule Grant şidomnişoară Sattler, îmi pare atât de binecă mergeţi cu noi! Daţi-mi voie acum săvi-l prezint pe asociatul meu, DonaldGennaro.

Gennaro era un tip robust,musculos, în jur de treizeci şi ceva deani, îmbrăcat într-un costum Armanielegant. Purta ochelari cu ramă metalicăsubţire. Lui Grant nu îi plăcu defel, încăde la prima vedere. Îi strânse mânagrăbit. Când se apropie şi Ellie să îlsalute, Gennaro spuse foarte mirat:

— Ei, dar sunteţi femeie?!...

— De, se mai întâmplă..., răspunseEllie.

Grant îşi dădu seama imediat cănici ei nu îi plăcuse individul.

Hammond se întoarse apoi cătreGennaro.

— Ştii, desigur, cu ce anume seocupă domnul Grant şi domnişoaraSattler. Sunt paleontologii. Dezgroapădinozauri.

Şi izbucni în hohote de râs, deparcă o asemenea idee ar fi fostneînchipuit de năstruşnică.

— Ocupaţi-vă locurile, lerecomandă stewardesa, apoi închise uşaavionului.

Îndată, aeronava începu manevrelede decolare.

Pilotul îi anunţă că până la Dallasaveau patru ore de zbor. Acolo aveau săaştepte umplerea rezervoarelor cucombustibil, după care puteau porni spreCosta Rica, unde trebuiau să ajungă adoua zi dimineaţă.

— Şi cât anume o să rămânem înCosta Rica? se interesă Grant.

— Ei, depinde destul de mult decâteva chestiuni, se eschivă Gennaro.Avem nişte probleme de pus la punctmai întâi.

— Ai încredere în cuvântul meu, îllinişti Hammond pe paleontolog. O săstăm acolo cel mult patruzeci şi opt deore.

Grant îşi încheie centura desiguranţă.

— Insula asta a dumneavoastră,unde mergem noi acum... ăăă... nu ammai auzit niciodată de existenţa ei pânăacum. E cumva un secret?

— Mda, într-un fel, spuseHammond. Noi am fost foarte, foarteprecauţi în privinţa ei, aşa încât să fimsiguri că nimeni nu va auzi de ea până înziua în care vom deschide oficialamplasamentul de pe insulă, spresurprinderea şi încântarea publiculuidoritor.

O OCAZIE NEAŞTEPTATĂ F i r ma Biosyn Corporation din

Cupertino, California, nu convocaseniciodată o şedinţă de lucru urgentă, lacare să participe toată pleiada dedirectori. Însă acum, cei zece directoriai companiei şedeau în sala deconferinţe, foindu-se neliniştiţi pe scaun.Vorbiseră între ei în ultimele zeceminute, întrebându-se nedumeriţi care ofi fost motivul, însă până la urmăfuseseră nevoiţi să se calmeze, fără săafle vreun răspuns. Se apucaseră atuncisă răsfoiască nervoşi tot soiul dehârţoage. Şi să se uite nerăbdători laceas.

— Dar ce mai aşteptăm, de nuîncepem odată? întrebă unul.

— Mai aşteptăm pe cineva, îlpotoli Lewis Dodgson. Mai avem nevoie

de încă o persoană ca să începem.Îşi privi şi el ceasul de mână. De la

biroul lui Ron Meyer i se zisese cărespectivul avea să sosească la întâlnirecu avionul de San Diego, de la ora şase.Însă ar fi trebuit să ajungă deja, chiardacă, din nefericire, ar fi fost prea mareaglomeraţia la aeroport.

— Aveţi nevoie de vot unanim? seinteresă un alt director, sperând să aflecât de cât ceva.

Vorbele lui îi făcură pe ceilalţi săpăstreze câteva momente de tăcere.Necesitatea votului unanim presupunealuarea unei decizii importante. Şi. pentrunumele lui Dumnezeu, dacă era îninteresul lor, normal că ar fi fost oricumde acord, cu toate că Dodgson nu prea ar

fi dorit să convoace o întrunire oficială.Însă Steingarten, patronul firmei Biosyn,fusese de neclintit în hotărârea lui:

— Trebuie neapărat să ai şiacceptul lor, în problema asta, Lew, sepronunţase el.

După caracterizările diferitelorpersoane care îl cunoscuseră (depindecu cine stăteai de vorbă), lui LewisDodgson i se dusese vestea ca fiind celmai agresiv sau cel mai lipsit descrupule (după părerea altora)genetician al generaţiei sale. Era un tipde vreo treizeci şi patru de ani, cuînceput de chelie, cu o figură pe care secitea lăcomia şi viclenia (ca la păsărilede pradă) şi în repetate rânduri fusesecontestat de cei de la colegiul John

Hopkins — pe care îl absolvise cudiplomă în regulă — pentru că adeseorise pretase la operaţii de implantaregenetică pe pacienţi umani, fără săobţină aprobările cuvenite. Angajat apoid e Bi o s y n , el fusese acela careprovocase scandalul cu vaccinulantirabic din Chile. După care ajunseseşeful secţiei de producţie şi dezvoltarede la Biosyn, ceea ce, în mod normal,însemna că se ocupa de "ingineriereversibilă". Adică prelua produsul unuiconcurent, îl desfăcea în bucăţele, aflacum anume acţiona acesta, apoi elaborael o nouă versiune, pe baza celei abiaînsuşite. Practic, faptul în sine implicaspionajul industrial, având ca ţintă înprincipal corporaţia InGen.

În anii '80, câteva companiispecializate în inginerie geneticăîncepuseră să îşi pună următoareaproblemă: "Care ar fi echivalentulbiologic al descoperirii lui SonyWalkman?" Respectivele companii nuerau propriu-zis interesate de cercetareafarmaceutică sau de domeniul sănătăţii,ci mai degrabă de activităţi de agrement,acţiuni sportive, ocupaţii pentru timpulliber, cosmetică şi producerea de noianimale favorite. Comenzile pentru"produsele biologice de larg consum"erau foarte numeroase în 1990. Iar InGenşi Biosyn lucrau în acelaşi domeniu.

Biosyn reuşise să aibă oarecaresucces, realizând o nouă specie depăstrăv auriu, încheind şi un contract cu

Departamentul de Pescuit şi Activităţipentru Timpul Liber din statul Idaho.Acest soi de peşte era uşor de reperat înrâuri şi i se dusese vestea că, oricum;reprezenta un pas în domeniulpescuitului sportiv. (Cel puţin nu maidădea ocazia Departamentului dePescuit să se plângă că nu existăpăstrăvi în apele ţinutului în cauză).Adevărul era însă că acest păstrăv auriumurea uneori din pricina căldurii solare,iar carnea lui era fleşcăită şi fără nici ungust, aspecte care însă nu se puseseră îndiscuţie. Biosyn avea să mai cercetezeaceste neajunsuri şi...

Uşa se deschise şi Ron Meyer intrăîn încăpere, apoi se aşeză degrabă pe unscaun. De-acum Dodgson avea de faţă

toţi reprezentanţii care trebuiau săvoteze decizia. Se ridică îndată înpicioare.

— Domnilor, începu el. Ne-amadunat aici astă-seară ca să discutămdespre un obiectiv prioritar: InGen.

După care făcu un scurt rezumat aldatelor principale. InGen luase mareamploare începând din 1983, cu ajutorulinvestitorilor japonezi. Achiziţionasetrei supercomputere Cray XMP.Cumpărase Isla Nublar din Costa Rica.Făcuse stocuri uriaşe de răşină naturală.Se mai lansase de asemenea şi în totfelul de donaţii neaşteptate, în diversecolţuri ale lumii, de la SocietateaZoologică New York la Parcul NaturalRanthapur din India.

— Şi, în ciuda tuturor acestorinformaţii, noi habar nu aveam totuşi ceanume urmărea InGen. Compania în sinepărea interesată în mod special deanimale. Şi s-au apucat să angajezecercetători de renume, cu studii despreviaţa speciilor din trecut —paleontologi, filogeneticieni specializaţiîn studiul ADN-ului, şi aşa maideparte... După care, în 1987, InGen acumpărat o obscură companie numităMillipore Plastic Products dinNashville, Statul Tennessee. Aceastăfirmă lucra în domeniul Cercetărilorpentru agricultură, şi de curând scoseseun patent pentru un nou produs. Unplastic cu aceleaşi caracteristici fiziceca şi coaja oului de pasăre. Materialul

putea fi folosit pentru formarea ouălelorartificiale, în care să se incubezeembrioni de găină. Începând din anulurmător, InGen a achiziţionat toatăproducţia pentru uz intern.

— Doctore Dodgson, toate asteasunt grozav de interesante...

— În acelaşi timp, s-a început şiconstrucţia de pe Isla Nublar, continuăacesta, netulburat. Amplasamentul însine implica multiple transformări deteren, inclusiv amenajarea unui lacîngust, lung de trei kilometri şi ceva,chiar prin mijlocul insulei. Planurilepentru staţiunea respectivă au fost ţinuteîn mare secret, dar oricum se are căpână la urmă InGen a construit un fel degrădină zoologică de mari dimensiuni

chiar pe insula aceea.Unul dintre directori se aplecă

peste masă şi întrebă, neînţelegând:— Bine, domnule Dodgson, şi ce-i

cu asta?!...— Nu-i vorba de o grădină

zoologică obişnuită, îl informă Dodgson.Pentru că aceasta de care vă povestesceste unică în lume. Se pare că InGen afăcut într-adevăr un lucru extraordinar.Cercetătorii de acolo au reuşit săprăsească animale dispărute de multăvreme.

— Ce fel de animale?— Animale care se înmulţesc prin

ouă şi care au nevoie de o grămadă despaţiu într-o grădină zoologică.

— Ce fel de animale?

— Dinozauri, îi anunţă Dodgson.Au reuşit să reproducă dinozauri.

Din punctul de vedere al luiDodgson, uimirea generală care urmăpăru chiar deplasată. Principalul defectal celor cu bani era că niciodată nureuşeau să se menţină la înălţimeasituaţiei: investiseră într-un anumitdomeniu, dar habar nu aveau ce anumeposibilităţi oferea acesta.

De fapt, discuţii despreposibilitatea clocirii artificiale adinozaurilor fuseseră promovate deliteratura de specialitate încă din 1982.Cu fiecare an care trecea, manipulareastructurii ADN-ului devenise tot maiuşoară. Fusese extras material geneticdin mumiile egiptene, precum şi din

pielea speciei quagga, un animal africanasemănător cu antilopa, care dispăruseprin 1880. Dar iată că, în 1985, păreaposibil ca ADN-ul specific soiuluiquagga să fie reconstituit, şi astfel să seproducă iarăşi specimenele respective.Dacă s-ar fi întâmplat aşa, avea să fieprima creatură readusă la viaţă numaiprin simpla reconstituire a ADN-ului. Şidacă asta se putea, ce anume rămânea înperspectivă de atunci încolo?Mastodontul? Tigrul cu colţi încovoiaţi?Pasărea dodo?

Sau chiar şi dinozaurul?Bineînţeles, ADN-ul dinozaurilor

nu exista nicăieri în lume. Dar curăţândde resturi o mulţime de oseminte dedinozaur, se puteau extrage fragmente de

ADN. În mod curent, se credea căprocesul de fosilizare elimina oriceurmă de ADN. Însă nu după multă vremese recunoscuse că nu era adevăratăaceastă ipoteză. Dacă erau recuperatedestule fragmente de ADN, se puteaajunge chiar la reconstituireaembrionului animalului şi la clocireaacestuia.

În 1982 se părea că problemeletehnice îi cam puseseră în dificultate pecercetători. Dar, în mod teoretic, nuexista nici o barieră în calea acesteiteorii. Atâta doar că era dificil,costisitor şi îngrozitor de mult de muncă.Totuşi părea perfect posibil, dacă segăsea cineva dornic să încerce.

Şi, după toate aparenţele, InGen se

hotărâse să încerce.— Ceea ce au făcut ei a fost să

construiască acolo cel mai mare şi maide necrezut obiectiv turistic din istoriaomenirii. După câte ştiţi şidumneavoastră, grădinile zoologice suntfoarte populare în toată lumea. Anultrecut, americanii de pildă au vizitat înnumăr mult mai mare grădinile zoologicedecât au urmărit, laolaltă, toatemeciurile de baseball profesionist şifotbal la un loc. Iar japonezii iubesc şiei animalele; există deja cincizeci degrădini zoologice în Japonia şi seconstruiesc încă destule. Iar pentru ogrădină ca asta. InGen poate cere oricât.Douăzeci de mii de dolari pe zi. zecemii de dolari pe zi... În plus, gândiţi-vă

la comercializarea articolelor despre şicu această rezervaţie naturală. Pliante,tricouri, jocuri video, şepci, jucării,cărţi cu poze şi animale favorite.

— Animate favorite?!...— Bineînţeles. Dacă InGen poate

să producă dinozauri la dimensiuninaturale, înseamnă că poate să producăşi dinozauri în miniatură, care să fieţinuţi pe lângă casă. Care copil de pelumea asta nu şi-ar dori drept tovarăş dejoacă un mic dinozaur? Un mic animal,recunoscut oficial, care să îi aparţină înîntregime? InGen o să vândă milioane şimilioane de exemplare. Şi tot InGen o săaibă grijă să le implanteze geneticnecesitatea de a mânca numai un anumittip de hrană, produsă la scară largă tot

de InGen.— Sfinte Cristoase, se miră cineva.— Da, întocmai cum aţi auzit, întări

Dodgson. Această grădină zoologicăeste nucleul unei viitoare uriaşe afaceri.

— Şi aţi spus cumva că aceştidinozauri vor fi recunoscuţi oficial, seva obţine patent pentru ei?!...

— Da. Animalele obţinute prinmutaţii genetice pot fi patentate în zilelenoastre. Curtea Supremă de Justiţie apledat pentru această regulă în favoareaUniversităţii Harvard, în 1987. Aşa căInGen o să aibă proprii dinozauri, şinimeni nu o să îi mai poată producelegal.

— Şi ce anume ne împiedică pe noisă nu creăm dinozauri, ca şi ei, de altfel?

se interesă altcineva.— Nimic. Decât faptul că ei au

deja un avans de cinci ani de zile. Iarnouă o să ne fie aproape imposibil să îiprindem din urmă înainte de sfârşitulsecolului.

Se opri o clipă, să îşi tragărăsuflarea.

— Bineînţeles, dacă noi vomobţine probe de embrioni de la ei, o săîi putem studia prin metoda inginerieireversibile, o să îi refacem şi o sărealizăm propria noastră versiune, cudestule modificări de ADN, astfel încâtsă putem căpăta un patent diferit de allor.

— Şi putem dobândi cumvaprobele respective?

Dodgson tăcu pentru câtevamomente.

— Eu cred că da.Cineva îşi drese vocea.— N-ar trebui totuşi să se meargă

pe căi legale...— A, nu, se repezi Dodgson.

Nicidecum. Nu-i vorba de nici oilegalitate. Eu mă refeream la o sursălegală de obţinere a analizelor de ADNde la ei. Ca de pildă, prin intermediulunui angajat nemulţumit de slujba lui deacolo sau prin recuperarea unorreziduuri insuficient exploatate... Cevala modul ăsta...

— Nu cumva aveţi deja o "sursălegală", domnule Dodgson?

— Ba da, răspunse acesta. Dar mi-

e teamă că avem nevoie de acceptuldumneavoastră cât mai urgent, pentru căInGen tocmai trece printr-o scurtăperioadă de criză, iar sursa mea vatrebui să acţioneze în următoareledouăzeci şi patru de ore.

Trecură câteva clipe de tăcereapăsătoare. Cei de faţă priveau absenţila secretara care îşi lua notiţe şi lamagnetofonul care înregistra şedinţa.

— Eu, personal, nu văd de ce avemnevoie de un acord unanim de principiu,în problema asta, mărturisi Dodgson.Poate numai de aprobareadumneavoastră tacită, dacădumneavoastră consideraţi că ar trebuica eu să...

Unul după altul, directorii

încuviinţară din cap, fără să scoată ovorbă.

Nimeni nu rosti un sunet măcar.Nimeni nu voia să fie înregistrat luând oasemenea decizie declarată deschis.Numai aprobară toţi, în linişte.

— Vă mulţumesc pentruparticipare, domnilor, încheie Dodgson.De aici încolo o să mă ocup eu derezolvarea chestiunii.

AEROPORTUL Lewis Dodgson intră în barul

aeroportului San Francisco şi prividegrabă împrejur. Cel cu care avea

întâlnire se afla deja acolo, şi îl aşteptalângă tejghea. Dodgson se aşeză pe loculde lângă el şi puse geanta diplomat întreei.

— Ai cam întârziat, amice, îlatenţionă celălalt.

Se uită apoi la pălăria de paie pecare o purta Dodgson şi începu să râdăcu poftă.

— Ce-i asta? Te-ai deghizat?— Nu ştii niciodată ce se poate

întâmpla, mormăi Dodgson abiastăpânindu-şi furia.

De şase luni de zile, Dodgsoncultivase relaţia cu individul acela, dânddovadă de multă răbdare, pentru că tipuldevenea tot mai arogant şi maiinsuportabil, cu fiecare nouă întâlnire.

Dar nu avea ce să facă, pentru că fiecaredintre ei era interesat să ducă totul labun sfârşit.

Produsele bioingineriei geneticespecializate în operaţii cu ADN,deveneau, pe măsură ce trecea timpul,unele dintre cele mai valoroasemateriale din lume. O singură bacteriemicroscopică, de neobservat cu ochiulliber, dar conţinând genele enzimelorprovocatoare de atac de cord,streptokinasa, sau "antigelul" careîmpiedica îngheţarea recoltelor, puteavalora cinci miliarde de dolari, culivrare directă la beneficiar.

Iar aceste aspecte duceau, implicit,la apariţia unei lumi noi şi stranii îndomeniul spionajului industrial.

Dodgson însă era specializat în aşaceva. În 1987, el fusese cel careconvinsese o geneticiană ambiţioasă săîşi părăsească locul de muncă de lafirma Cetus, pentru a veni la Biosyn. Iarcând plecase, aceasta luase cu ea cincisoiuri de bacterii cu mutaţii genetice.Pur şi simplu pusese pe fiecare deget alei o picătură de substanţă din fiecare fel,apoi ieşise pe uşa laboratorului.

Însă în cazul companiei InGen,competiţia se dovedea mult mai dură.Dodgson voia de acolo mai mult decâtADN bacterial. Voia embrioni congelaţişi ştia că InGen îşi păstra acestedescoperiri cu ajutorul unuia dintre celemai perfecţionate sisteme de apărare.Astfel încât, ca să obţină ce dorea, avea

nevoie chiar de un angajat de la InGen,care să aibă acces la respectiviiembrioni, să accepte să îi fure şi să riştesă îi scoată de acolo, trecând de toatemăsurile de apărare. Iar o astfel depersoană nu era tocmai uşor de găsit.

Într-un târziu, Dodgson reuşise sărecupereze un salariat de la InGen, un tipcoruptibil, cu care stabilise legătura pela începutul anului respectiv. Cu toate căindividul în cauză nu avea deloc accesla materialul genetic, Dodgson şi-lapropiase, dându-i întâlnire lunar înlocalul Carlos şi Charlie, din SiliconValley. Îl ajutase de vreo câteva ori, cudiverse lucruri. Iar acum, devreme ceInGen începuse să invite investitorii şiconsultanţii ştiinţifici pe insulă, însemna

că venise exact momentul pe care îlaşteptase Dodgson atâta vreme: avea săse ivească ocazia să ajungă la embrioni,prin omul lui de legătură.

— Hai să-i dăm drumul, îl grăbicelălalt. Mai am doar vreo zece minutepână decolează avionul.

— Vrei să îţi mai repetinstrucţiunile? îl întrebă Dodgson.

— Pe dracu', în nici un caz! seenervă acesta. Vreau doar să îmi aruncochii peste rahaţii ăia de bani, ca să fiusigur.

Dodgson deschise geanta diplomatşi ridică vreo câţiva centimetri capacul,iar cel de lângă el se uită într-acolo, cadin întâmplare.

— Doar atâţia? se interesă

partenerul lui.— E numai jumătate de sumă aici,

îl linişti Dodgson. Şapte sute cincizecide mii de dolari.

— Bine, e în regulă, acceptăcelălalt şi se dădu mai încolo, să îşi beacafeaua ca şi cum nimic nu s-ar fipetrecut.

Acesta încuie la loc geanta.— E foarte bine, domnule

Dodgson.— Nu uita că am stabilit atât pentru

toate cele cincisprezece specii.— Nu uit. Cin'ş'pe specii, embrioni

congelaţi. Şi cum o să îi transport?Dodgson îi dădu un tub mare de

spumă de ras Gillette.— Asta-i?

— Asta-i.— Păi ar putea să îmi controleze

bagajul.Dodgson ridică din umeri,

netulburat.— Apeşi pe buton şi gata.Celălalt chiar făcu întocmai şi un

strop de spumă albă i se răspândi înpodul palmei.

— Nu-i rău deloc, spuse eladmirativ.

Îşi şterse mâna de margineafarfuriei din faţa lui.

— Nu-i rău deloc, repetă el.— Singura diferenţă dintre tubul

ăsta şi cele normale este că e mai greu.Echipa tehnică a lui Dodgson îl

puseseră la punct trudind două zile

întregi. Îi zise apoi la repezealăindividului cum funcţiona recipientulrespectiv.

— Cât gaz de răcire conţine?— Destul cât să îi păstreze intacţi

treizeci şi şase de ore. Până atunciembrionii trebuie să ajungă la San José.

— Asta depinde de barcagiul ăla aldumitale. Mai bine asigură-te să aibă uncongelator la bord.

— O să am eu grijă, îl potoliDodgson.

— Şi să mai trecem o dată înrevistă condiţiile...

— Rămâne cum am stabilit, îldomoli Dodgson. Cincizeci de mii lalivrarea fiecărui embrion. Dacă sunt vii,se adaugă încă cincizeci de fiecare.

— Aşa te vreau. De-acum nu mai aidecât grijă bărcii. Să aştepte la docul deest al insulei, vineri noaptea. Nu înpartea de nord, pentru că acoloancorează navele cu provizii. La doculdinspre răsărit. E o construcţie mică,folosită. Ne-am înţeles?

— Ne-am înţeles, întări Dodgson.Când te întorci la San José?

— Probabil că pe sâmbătă.Se ridică şi se depărtă de tejghea.

Dodgson se încruntă, îngrijorat.— Eşti sigur că ştii cum

funcţionează?...— Ştiu, ştiu, îl linişti celălalt.

Crede-mă pe cuvânt: ştiu pe dinafară.— Ăăăăă, mai e ceva, îl opri

Dodgson. Cred că totuşi cei de pe insulă

sunt mereu în legătură radio cuconducerea InGen din California, aşacă...

— Hei, potoleşte-te! Mi-am luattoate măsurile de rigoare. Fii pe pace şipregăteşte banii. Vreau să primesc toatăsuma duminică dimineaţă, la aeroportulSan José. Cash.

— Omul nostru o să te aştepteacolo, nu-ţi face probleme, îl asigurăDodgson.

MALCOLM Puţin după miezul nopţii, când

ajunseră la Dallas, urcă în avion un tip

înalt, slăbănog, cu început de chelie, înjur de treizeci şi cinci de ani. Eraîmbrăcat din cap până în picioare înnegru: cămaşă neagră, pantaloni negri,şosete negre şi tenişi negri.

— Ei, domnule Malcolm, îlîntâmpină Hammond, zâmbind camforţat.

Malcolm rânji sarcastic:— Bună, John. Mda, da, mi-e teamă

că bătrânul tău vrăjmaş o să-ţi stea pe-aproape...

Apoi se apucă să dea mâna cu toatălumea, prezentându-se la repezeală:

— Eu sunt Ian Malcolm, ce faceţidumneavoastră? Eu personal fac pematematicianul.

Grant observă pe dată că noul-sosit

era mai încântat de călătoria lor peinsulă decât oricare dintre ei.

Bineînţeles că paleontologul îlrecunoscu după nume. Ian Malcolm eraunul dintre cei mai vestiţi din nouageneraţie de matematicieni, care eraugrozav de interesaţi de "adevăratul mersal lucrurilor". Aceşti tineri savanţirupseseră tradiţia din mai multe punctede vedere. Mai întâi, pentru că foloseauîn mod curent computerele, lucru care îiumplea de indignare pe cei din vecheagardă. Apoi pentru că erau preocupaţiaproape în exclusivitate de ecuaţiilenonliniare, utilizate într-un domeniurecent descoperit şi denumit teoriahaosului. Iar în al treilea rând pentru căse părea că ei chiar credeau că ştiinţele

matematice descriau lucruri ce existaucu adevărat în realitate. Iar în ultimulrând, parcă pentru a insista asuprafaptului că ei trecuseră pragul dintrecabinetele universitare şi lumeaînconjurătoare, se îmbrăcau şi vorbeauîntr-un fel pe care orice matematicianrespectabil îl califica drept "undeplorabil exces de personalitate". Ladrept vorbind, tinerii savanţinonconformişti se purtau întocmai cavedetele muzicii rock.

Malcolm se aşeză într-unui dinscaunele capitonate. Stewardesa îlîntrebă dacă doreşte să servească vreobăutură.

— Da. Coca-Cola dietetic,neacidulat.

Aerul umed al Dallasului pătrundeaîn valuri prin uşa deschisă.

Ellie i se adresă matematicianului:— Nu-i totuşi cam cald pentru

îmbrăcăminte de culoare închisă?— Hopa, domnişoară Sattler, să

ştii că eşti teribil de drăguţă, remarcă el.Aş putea să mă chiorăsc la picioareledumitale superbe cât e ziua de lungă.Dar apropo de ce m-ai întrebat: negruleste o culoare minunată pentru vremeacălduroasă. Dacă îţi aduci aminte deefectul radiaţiilor asupra corpuluidumitale bronzat, închipuieşte-ţi cănegrul este cea mai grozavă culoare pevreme de arşiţă. Chestia de eficienţă aradiaţiei. Oricum, eu unul nu port decâtdouă culori: negru şi gri.

Ellie rămase uitându-se la el, cugura căscată.

— Culorile astea sunt potrivite înorice ocazie, adăugă Malcolm. Şi seasortează foarte bine, aşa că nici onenorocire dacă pun, din greşeală, opereche de şosete gri şi îmbracpantalonii negri.

— Dar nu vă plictisiţi niciodatăpurtând numai două culori tot timpul?

— Niciodată. Mi se pare chiar cămă scapă de o mulţime de alte inutilităţi.Eu unul cred că viaţa mea este foartepreţioasă, aşa că nu am deloc de gând săo irosesc chinuindu-mi mintea cu ceanume să mă îmbrac în fiecare zi. Nicinu vreau să aud de aşa ceva. Acum, ladrept vorbind, spune-mi dumneata dacă

există pe lumea asta ceva mai plicticosdecât moda. Probabil numai sporturileprofesioniste. Auzi?! Să te zgâieştimereu la o ceată de bărbaţi în toatăfirea, care se dau de ceasul morţiialergând nişte mingiuţe, acolo. Iar restulomenirii plăteşte o grămadă de bani casă îi aplaude?!... Dar, dincolo de toateastea, eu personal găsesc că moda echiar mai neînsemnată şi mai sâcâitoaredecât sportul.

— Domnul Malcolm este un om cupăreri foarte categorice, îl zeflemisiHammond.

— Şi, pe deasupra, nebun de legat,îl completă Malcolm, plin de voioşie.Însă trebuie să recunoaşteţi şidumneavoastră: toate acestea sunt

lucruri ieşite din comun. Trăim toţi într-o lume bine croită. De la bun început nise vâră în tărtăcuţă că trebuie să nepurtăm în felul ăsta, că este firesc să îţipese de anumite chestiuni sau nu. Aşa cănimeni nu mai ajunge să se gândeascăîntr-adevăr la ceea ce ne este dat săcunoaştem dinainte. Nu-i uluitor? într-osocietate pentru care informaţia estevitală, nimeni nu gândeşte! Ne aşteptămca astfel, făcând precum suntem învăţaţi,să scutim tone întregi de hârţoage, şicând încolo, noi de fapt ne scutim de agândi!

Hammond se întoarse cătreGennaro şi înălţă mâinile, neputincios:

— Tu l-ai invitat...— Şi să ştiţi că ăsta-i un mare

noroc, îl puse Malcolm la punct. Pentrucă din câte se pare aveţi nişte dificultăţi.

— N-avem nici un fel dedificultate, se repezi Hammond.

— Eu întotdeauna am susţinut sus şitare că proiectul de pe insula asta esteimposibil din start, continuă Malcolm,netulburat. V-am prevenit de la bunînceput.

Începu să caute printr-o geantă devoiaj, din piele moale.

— Şi încă de pe acum sunt tot maiîncredinţat de cele ce vor trebui să seîntâmple în continuare. Trebuie să radeţitot ce-aţi construit până în clipa asta.

— Mai tacă-ţi gura odată! seînfurie Hammond şi se ridică înpicioare. E de-a dreptul ridicol ce spui.

Malcolm înălţă nedumerit dinumeri, fără să-i pese câtuşi de puţin deieşirea lui Hammond.

— Am adus cu mine câteva copiidupă lucrarea mea originală, ca să văuitaţi şi singur, îl anunţă el. Referatuloriginal l-am făcut pentru InGen.Matematica asta e uneori cam monotonă,dar eu unul mă descurc. Plecaţi chiaracum?

— Trebuie să dau nişte telefoane,se scuză Hammond în faţa celorlalţi şiintră în cabina alăturată.

— Ei, păi oricum e destul de lungdrumul, încheie Malcolm. Măcarmaculatura asta a mea o să vă dea cevade făcut...

Avionul spinteca mai departe

întunericul nopţii.Grant îşi dădu seama că Ian

Malcolm avea o oarecare înclinaţie spreteribilism, aşa că pricepu de ce uniiziceau despre tânărul savant că are unstil cam dur, iar aplicaţiile sale pe temahaosului sunt mai mult vorbe goale.Grant începu să frunzărească dosarul,uitându-se la şirurile de ecuaţii, ca mâţaîn calendar.

— Din observaţiile dumitaletranspuse în paginile astea, trebuie sătragem concluzia că insula lui Hammonde sortită eşecului pe toate planurile? seinteresă Donald Gennaro.

— Exact.

— Ca o consecinţă a teorieihaosului?

— Exact. Ca să fiu mai explicit —din pricina evoluţiei sistemului în planspaţial.

Gennaro puse hârtiile deoparte şi îlîntrebă:

— Nu aţi putea descifra chestiileastea alambicate, pe înţelesul tuturor?

— Cum să nu?! se oferi Malcolm,îndatoritor. Să începem cu începutul.Ştiţi ce este aceea o ecuaţie nonliniară?

— Nu.— Dar forţe de atracţie

inexplicabile?— Nu.— Bun, zise Malcolm. Atunci să o

luăm băbeşte. Rămase câteva clipe tăcut,

cu privirile aţintite în tavan.— Fizica a înregistrat mari

realizări în studiul anumitor tipuri decomportamente, de evoluţii: evoluţiaplanetelor de-a lungul orbitelor lor,comportamentul navelor spaţiale care seîndreptau spre lună, pendulele,primăverile şi mingile obişnuite, aflateîn mişcare. Tot soiul de lucruri dintr-acestea. Pe scurt: mişcările obişnuite aleobiectelor în general. Acestea, la rândullor, sunt descrise de aşa-numitele ecuaţiilineare, pe care matematicienii le potdezlega cu mare uşurinţă. Am doveditlucrul ăsta sute de ani la tind.

— Bun, am priceput, spuseGennaro.

— Numai că mai există un altfel de

comportament al lucrurilor, în general,pe care fizicienii nu prea reuşesc să îldescifreze. Ca de pildă, toatefenomenele care apar în cazurileperturbării comportamentului normal.Cum ar fi apa care sare din ceainic întimpul fierberii. Sau curenţii de aer cetrec pe lângă aripile avionului. Saufluxul sângelui pompat de inimă. Acesteevenimente turbulente sunt transcriseprin ecuaţiile nonliniare. Se pare că(după ultimele ştiri), fizicienii reuşescsă le rezolve, însă adevărul gol-goluţ ecă habar n-au. Le este aproape cuneputinţă să le rezolve. Aşa că ei nu aureuşit să clasifice în nici un fel aceastăcategorie de comportamente. Până acumzece ani, când a apărut o nouă teorie,

capabilă să formuleze concluzii pemarginea acestor fenomene. Iar aceastănouă teorie se numeşte teoria haosului.În prima ei fază, teoria haosului a fostpercepută datorită dificultăţilor întâlniteîn realizarea computerelor pentrufolosinţa meteorologiei, prin 1960.Vremea în sine este un sistem grozav decomplicat, ca să ne amintim numai defaptul că atmosfera pământului esterezultatul interacţiunii dintre soare şiplanetă. Iar comportamentul acestuiuriaş suprasistem, a sfidat dintotdeaunaînţelegerea omenească. Deci, în modfiresc, nu am reuşit mai deloc săprezicem vremea cu exactitate. Dar ceeace au descoperit cercetările recente îndomeniul prototipurilor de computere

specializate în acest domeniu a fost că,oricât de previzibilă părea vremea, totnu se putea întocmi întotdeauna oprognoză exactă. Prezicerea vremii esteabsolut imposibilă. Iar motivul principalpentru acest fapt de necontestat este căevoluţia sistemului respectiv, depindeîntr-o mare măsură de condiţiile iniţiale.

— Ei, aici m-ai lămurit buştean,recunoscu Gennaro.

— Dacă eu trag cu un tun un obuzde o anumită mărime şi cu o anumităviteză, de pe o anumită poziţie, iar apoitrag al doilea obuz cu aproape acelaşicalibru, viteză şi, de pe aceeaşi poziţie— acelaşi calibru, viteză şi de peaceeaşi poziţie — ce anume se vaîntâmpla?

— Cele două obuze vor exploda înaproximativ acelaşi loc.

— Exact, îi aprobă Malcolm. Eibine, asta înseamnă dinamică liniară.

— M-am prins.— Dar dacă, să presupunem, am un

sistem meteo pe care încep să îl studiezcând îl caracterizează o anumetemperatură, un vânt de o anumităintensitate şi o umiditate specifică — iarapoi mă apuc să repet experienţa cu unal doilea sistem, caracterizat deaproximativ aceeaşi temperatură, acelaşigrad de intensitate al vântului şi aceeaşiumiditate — voi observa că cel de-aldoilea sistem nu o să se comporteîntocmai. Pur şi simplu o să deviezerapid şi o să devină total opus primului.

Adică în loc de o zi însorită, o să aibă ozi înnorată, cu tunete şi fulgere. Ei, astase numeşte dinamica nonliniară. Ceea ceînseamnă că fenomenele în sine depinduluitor de mult de condiţiile iniţiale:orice diferenţă, oricât de mică, seamplifică văzând cu ochii.

— Cred că am priceput acum,spuse Gennaro?

— Toată teoria asta s-ar puteareduce la aşa-zisul "efect al fluturelui".Adică un fluture bate lin din aripi laPeking, iar la New York începe furtuna.

— Deci haosul este numai un joc alhazardului şi imprevizibilului? seinteresă Gennaro. Am dreptate?

— Nu tocmai, îl contraziseMalcolm. Pentru că de fapt am găsit o

mulţime de reguli ascunse, în cadrul atâtde complexului sistem alcomportamentului. De aceea teoriahaosului a ajuns acum atât de curtată detoată lumea, care se grăbeşte să o aplicede la stocurile de piaţă la frământărilesociale sau la pulsaţiile creierului întimpul acceselor de epilepsie. Adică încazul oricărui sistem complex undeapare confuzia şi imprevizibilul. Pentrucă se poate constata existenţa unei ordinide substrat. Am fost îndeajuns deexplicit?

— Mda, mormăi Gennaro. Dar cuordinea de substrat ce mai este?

— Este caracterizată în principalde mişcarea sistemului în cadrulplanului său spaţial, îl lămuri Malcolm.

— Sfinte Isuse Cristoase, se dădubătut Gennaro. Uite ce-i: nu vreau săaflu decât motivul pentru care dumneatasusţii că proiectul de pe insula luiHammond nu va fi o reuşită.

— Pricep, spuse Malcolm. O săajung şi la asta. Teoria haosului enunţădouă reguli. Prima afirmă că sistemelecomplexe, ca şi acela al vremii, depildă, implică existenţa unei ordini desubstrat Cea de-a doua — sistemelesimple pot dobândi un comportamentcomplex. De exemplu, în cazulbiliardului. Loveşti una dintre bile şiîncepe să se învârtă pe marginile mesei.Teoretic, ne aflăm în faţa unui sistemsimplu tipic, aproape newtonian.Devreme ce ştii ce forţă trebuie

imprimată bilei şi Cunoşti care estegreutatea acesteia, poţi calcula unghiulla care va lovi tăblia şi poţi astfelprevedea Comportamentul bileirespective. Teoretic, deci, poţi prezicechiar şi evoluţia acestei bile pe maideparte, după cum se mişcă ea dintr-oparte într-alta. Ai putea spune undeanume se va opri ea peste trei ore.Teoretic, însă.

— Da, înţeleg, zise Gennaro.— Dar de fapt, continuă Malcolm,

se dovedeşte apoi că nu poţi prevedeace se va întâmpla în viitor decât pentrucâteva secunde. Pentru că aproapeimediat, micile efecte exterioare —imperfecţiunile de pe suprafaţa bilei,gropiţele mărunte din lemnul mesei —

încep să influenţeze comportamentulobiectului. Şi nu după multă vremedepăşeşte cu mult calculele minuţioase.Deci se adevereşte faptul că, până şiacest sistem simplu, al mişcărilor uneimingi de biliard obişnuite, are oevoluţie imprevizibilă.

— Am înţeles.— Iar proiectul lui Hammond este

un alt sistem simplu în aparenţă — cel alanimalelor care trăiesc în ţarcurile uneigrădini zoologice —, care s-ar putea cala un moment dat să dovedească uncomportament cu totul neaşteptat.

— Iar dumneata ştii asta pentrucă...

— Chestie de teorie, spuseMalcolm, precaut.

— Dar n-ar fi mai bine să vezidumneata întâi insula, ca să te convingice anume a făcut el de fapt?

— Nu. E absolut inutil. Pentru cădetaliile nu contează deloc. Având învedere prezumţiile teoretice, eu ştiu căsistemul de pe această insulă va începeîn curând să se comporte într-un fel totalneprevăzut.

— Iar dumneata nu te îndoieştidefel de teoria asta.

— A, nu, în nici un caz, îl asigurăMalcolm, lăsându-se pe speteazascaunului. Sunt cât s e . poate deîncredinţat de observaţiile ei. În plus;există o problemă cu insula asta: se parecă e de aşteptat un accident acolo.

ISLA NUBLAR Cu un duruit asurzitor, avionul

începu să se rotească în văzduh,pregătindu-se să aterizeze, aruncândumbre prelungi pe pista aeroportului SanJosé. Grant ascultă vâjâitul acela încăştile de la urechi, în vreme ce pilotulanunţa turnului de control coborârea lasol.

La San José se îmbarcă la bord unalt pasager, pe nume Dennis Nedry, carevenise special să se întâlnească atuncicu ei. Era un tip grăsan, îngălat, careronţăia întruna o acadea. Era mânjit petoate degetele cu ciocolată lipicioasă şi

pe cămaşă i se agăţaseră o mulţime debucăţele de staniol Nedry mormăi cevadespre faptul că el era cel ce reparăceva pe la computerele staţiunii de peinsulă, însă nu se oferi să strângă mânanimănui.

Prin hubloul de plexiglas, Grantzări pista asfaltată îndepărtându-se subei, apoi observă silueta elicopteruluidesenându-se pe deasupra drumurilordinspre apus, luând-o către munţi.

— Mai avem încă vreo patruzecide minute de-aici, îi anunţă Hammondşezând undeva, pe locurile din spate.

Grant urmări cu privirea colinelece păreau că se înălţă tot mai mult, apoitrecură printr-o zonă înţesată de nourideşi, după care ieşiră dintr-odată în

lumina soarelui. Munţii se ridicarăînaintea lor, masivi, însă cercetătorulrămase surprins la vederea întinselorterenuri defrişate, ce vesteau, tot maides, dealurile golaşe, roase deintemperii.

— Costa Rica, rosti Hammond.Este una dintre cele mai bine guvernateţări din America Centrală. Dar, cu toateastea, despăduririle astea au făcutravagii. Şi majoritatea dezastrelorecologice s-au produs în ultimii zeceani.

Ieşiră din plafonul de nori pepartea cealaltă a muntelui şi Grant putuvedea plăjile coastei de vest. Trecurărapid peste un mic sătuc.

— Bahía Anasco, le spuse pilotul.

Sat de pescari.Arătă apoi spre nord.— Pe coasta de acolo puteţi

observa rezervaţia naturală CaboBlanco. Au nişte plăji minunate prinîmprejurimi.

După care întoarse avionul,urmându-şi drumul drept pe deasupraoceanului. Apa păru mai întâi verzuie,apoi căpătă o nuanţă vie, de smarald.Soarele poleia orbitor crestele mărunteale valurilor. Era în jurul orei zecedimineaţa.

— Peste zece minute aterizăm peIsla Nublar, se bucură Hammond.

Apoi le povesti celorlalţi că, defapt. Isla Nublar nu era o insulăobişnuită, ci mai degrabă o înălţare a

fundului mării, o coloană vulcanicăstâncoasă, ce se ridicase din plafonuloceanic.

— Originea vulcanică se poateobserva uşor, pretutindeni pe insulă,continuă el. Adeseori se pot vedeafuioare de fum în anumite locuri, iarţărâna este de multe ori fierbinte. Dinaceastă cauză, ca şi din pricinacurenţilor predominanţi, Isla Nublar eînvăluită într-o pânză de ceaţă. Îndată cevom ajunge o să băgaţi de seamă... A,dar am şi ajuns?!...

Elicopterul pierdu imediat dinînălţime, apropiindu-se mult de apă. Înfaţa lor, Grant dădu cu ochii de o insulăpietroasă şi abruptă, ţâşnind parcă dininima oceanului.

— Isuse Cristoase, parcă ar fi laAlcatraz, se minună Malcolm.

Pantele împădurite eraînveşmântate în pâclă, dând un aermisterios întregii aşezări.

— Da, dar mult mai mare,bineînţeles, întări Hammond spuselematematicianului. Cuprinde treisprezecekilometri pe lungime şi cinci kilometri încel mai îngust punct al său. În total —treizeci şi cinci de kilometri şi jumătate.Ceea ce înseamnă că va fi cel maispaţios parc natural din toată Americade Nord.

Aeronava începu să ia din nouînălţime, apoi se îndreptă către capătulde nord al insulei. Grant încercă săstrăbată cu privirea ceaţa deasă.

— De obicei nu este atâta pâclă,rosti Hammond, ce părea cam îngrijorat.

În partea acea de insulă, se aflaucele mai înalte coline; ce se ridicau laaproximativ o sută de metri deasupraoceanului. Crestele dealurilor erauînvăluite de fuioarele groase, de ceaţă,dar Grant reuşi să desluşească stâncilecolţuroase ce mărgineau ţărmul şivalurile înspumate ale oceanului.

Avionul urcă iarăşi deasupracostişelor.

— Din nefericire, spuse Hammond,trebuie să aterizăm pe insulă. Nu-miplace cu nici un chip să fac lucrul ăsta,pentru că tulbură animalele. Şi uneorieste puţin cam neliniştitor...

Vocea a fost acoperită de cea a

pilotului, care le recomandă:— Începem manevrele de aterizare.

Ţineţi-vă bine, oameni buni!Aeronava începu să coboare

vertiginos şi, pe dată, perdeaua de pâclăîi ascunse cu totul. În căştile deprotecţie, Grant auzea tot soiul depiuituri electronice, dar nu puteadistinge mai nimic. După care, încet-încet, începu să desluşească vagramurile verzi ale brazilor ieşind dinvălătucii albicioşi. Unele crengi seapropiau tot mai mult de fuselaj.

— Cum mama dracu' de îi reuşeştechestia asta?! se miră Malcolm, darnimeni nu îi răspunse.

Pilotul îşi întoarse privirea maiîntâi către stânga, apoi către dreapta,

uitându-se cu atenţie prin pădurea deconifere. Copacii aproape că atingeauavionul. Şi, dintr-odată, acesta prinse săse lase cu repeziciune spre pământ.

— Sfinte Cristoase, aibi-ne-n pazata! se rugă Malcolm.

Duruitul motoarelor spori. Grantobservă mişcările pilotului. Acesta erafoarte atent la manevre. Paleontologulscrută apoi terenul de dedesubtul lor, şiremarcă o uriaşă cruce fluorescentă, cemarca locul de aterizare. În fiecare colţal crucii aceleia străluceau reflectoareorbitoare. Pilotul corectă poziţiaaparatului, apoi îl duse la sol, fărăabatere. Zumzetul rotoarelor scăzu, apoise stinse cu totul.

Grant oftă uşurat, şi îşi desfăcu

centura de siguranţă.— Trebuie să aterizăm foarte

rapid, în situaţia asta, se scuzăHammond. Din pricina vitezei vântului.Uneori sunt nişte curenţi grozavi peversantul ăsta şi... În sfârşit, bine că araajuns teferi.

Cineva se apropie în goană deaeronavă. Era un tip roşcovan, cu oşapcă de baseball pe cap. Deschisedegrabă uşile şi îi salută cu veselie.

— Bună ziua! Eu sunt Ed Regis.Bine aţi venit cu toţii pe Isla Nublar! Vărog, fiţi atenţi pe unde călcaţi!

O potecă îngustă şerpuia în josul

dealului. Aerul era răcoros şi umed. Pemăsură ce coborau ceaţa se subţia, iarGrant putu contempla în voie peisajul.Se gândi că împrejurimile semănauîntrucâtva cu Insula Olympic, dinPacificul de nord-vest.

— Aşa, acum să pornim..., îiîndemnă Ed Regis. Prima treaptă devegetaţie întâlnită este pădurea defoioase, care creşte în zonele cu climăumedă. Şi care este destul de deosebităde vegetaţia existentă în restul insulei,pentru că veţi observa, cuprinde speciimai vechi. Însă acesta e un microclimatcare apare numai pe porţiunile aflate laaltitudine, pe pantele de nord, mai ales.Majoritatea plantelor de pe insulă însăsunt de tip tropical.

Dedesubt, la poalele colinelor,zăriră acoperişurile albe ale unor clă-diri spaţioase, presărate printrepepiniere. Grant rămase surprins: totulpărea plănuit în amănunţime. Merserămai departe, ieşind din pâclă, şi văzurăatunci insula întinzându-se înaintea lor,până departe, spre sud. După cum îianunţase şi Ed Regis, cea mai mareparte a uscatului era acoperit de păduretropicală.

Şi acolo, spre sud, răsărind dintrepalmieri Grant observă un singurtrunchi, despuiat de frunze, ca un ciotprelung, curbat. După care ciotul acelaciudat se mişcă din loc şi se întoarse săprivească pe noii-sosiţi. Abia atunci,paleontologul îşi dădu seama că nu se

uita la un copac oarecare.Ci privea, aievea, gâtul graţios,

arcuit, al unei imense creaturi, caremăsura nu mai puţin de cincisprezecemetri înălţime.

Se afla înaintea unui dinozaur încarne şi oase.

BUN VENIT — Sfinte Dumnezeule, şopti pierită

Ellie.Rămăseseră cu toţii holbându-se la

animalul acela uriaş, nevenindu-le să-şicreadă ochilor.

— Sfinte Dumnezeule!

Primul gând care îi veni femeii înminte a fost că vietatea aceea eraextraordinar de frumoasă. În cărţile cupoze, dinozaurii erau închipuiţi ca niştemonştri hidoşi, greoi şi scârbavnici lavedere, dar acea făptură enormă, cu gâtprelung, avea o graţie nespusă, parcăvădea chiar un soi de demnitate ciudată,de delicateţe, la fiecare mişcare. În plus,era de o vioiciune deosebită. Nu aveadefel vreo urmă de stângăcie saudezechilibru în purtarea sa. Sauropodulîşi aţinti privirea asupra lor, neliniştit,apoi mugi îndelung, ca o trâmbiţă.Sunetul acela semăna cu mugetulelefanţilor. Câteva clipe mai târziu,frunzişul se scutură şi apăru capul unuialt dinozaur curios, apoi un al treilea, al

patrulea...— Sfinte Dumnezeule, repetă Ellie,

pierdută de emoţie. Gennaro amuţise de uimire. Ştia

prea bine la ce anume trebuia să seaştepte — ştiuse de altfel ani de zilelucrul acesta —, dar într-un fel sau altul,nu crezuse că era posibil să se întâmpleaşa ceva. Aşa că acum pur şi simplurămăsese fără grai. Înfricoşătoareaputere a noii tehnologii genetice, pe careiniţial o considerase numai un mod de aîmprăştia vorbe în stânga şi în dreapta,pentru a smulge cât mai multe fonduri,pentru nişte nimicuri supraestimate ca

valoare —, da, acea forţă miraculoasă îlcopleşi dintr-odată. Animalele aceleaerau atât de mari! Erau pur şi simpluenorme! Cât o casă! Şi păreau atât demulte! Dinozauri în carne şi oase! Vii,cât se puteau de vii?!

Din clipa aceea, pe Gennaro îlobsedă un singur gând: "O să scoatem oavere de pe urma insulei ăsteia! Oavere?!"

Se rugă la Dumnezeu să aibă grijăînsă, ca acea insulă să se afle subcontrol deplin.

Grant şedea înmărmurit locului, pe

poteca de pe costişa dealului, cu faţa

îngropată în fuioare subţiratice de ceaţă,zgâindu-se ea vrăjit la gâturile lungi,cenuşii, ce răsăreau dintre palmieri. Sesimţea ameţit, parcă tot sângele i seurcase în tâmple, zbătându-se, parcăpământul i-ar fi fugit de sub picioare,palmă cu palmă. Îşi recăpătă cu greurespiraţia normală. Pentru că avea înfaţa ochilor ceea ce el nu visaseniciodată măcar să vadă aievea. Şi totuşise întâmplase.

Animalele acelea, ce se desluşeaupe fundalul pâclei, erau apatozauriperfect formaţi, din specia sauropozi detalie mijlocie. În mintea lui, răsunau totfelul de asocieri academice: ierbivorenord-americane, din epoca jurasicătârzie. Denumiţi, în limbaj popular,

"brontozauri". Descoperiţi pentru primadată de E. D. Cope, în Montana, în 1876.Specimene asemănătoare cu aceleadescoperite în formaţiunile sedimentareMorrison, din statul Colorado, Utah şiOklahoma. Reclasificaţi de puţinăvreme de către Berman şi McIntosh înc l a s a d i p l o d o c u s , pe bazacaracteristicilor craniului. După teoriiletradiţionale, se presupunea căBrontosaurus îşi petrecea cea mai mareparte a timpului în ape cu mătci puţinadânci, care îi puteau susţine pântecelegreoi. Şi, cu toate acestea, animalul dinfaţa lui nu se bălăcea deloc în apă, bachiar se mişca grozav de repede, căcigâtul şi capul i se iţeau ici-colo printrepalmieri, foarte vioi, surprinzător de

vioi...Grant începu să râdă în hohote.— Ce s-a întâmplat?, întrebă

Hammond. Îngrijorat. E ceva înneregulă?

Paleontologul clătină doar din cap,neputând să-şi stăpânească râsul. Nuavea cum să le spună că i se păreacaraghios să vadă creatura aceea doarpentru câteva secunde, ca s-o accepteimediat, ba chiar să se apuce larepezeală să îşi folosească ştiinţa şiobservaţiile, pentru a răspunde unorîntrebări ce preocupaseră multă vrememinţile specialiştilor.

Încă se amuza teribil, când zări şicel de-al şaselea cap curios ce se ridicădeasupra palmierilor. Sauropozii

urmăreau în tăcere oamenii abia sosiţi.Lui Grant, sauropozii aceia îi aminteaude girafe. Da, aveau aceeaşi priviremulţumită, cam prostească.

— Încep să-mi dau seama că ăştianu-s deloc de jucărie, se pronunţăMalcolm. Par chiar foarte vii, dacă staude bag de seamă.

— Bineînţeles că sunt vii, se distrăHammond. Şi aşa şi trebuie, nu amdreptate?

Din depărtare, auziră trâmbiţatulprelung al animalelor. Mai întâi unuldintre ei dădu glas, apoi ceilalţi i sealăturară.

— Asta e modul lor de a vorbi,spuse Ed Regis foarte încântat. Neurează la toţi bun venit pe insulă.

Grant rămase locului în continuare,ascultând ca în transă.

— Probabil că vă daţi seama şisinguri ce urmează, le zise Hammond.Am pregătit un tur complet pe la toateamplasamentele, pentru dumneavoastră.După care veţi face o mică excursie, săvedeţi toţi dinozaurii din parc. Dar astamai târziu, O să vă însoţesc şi eu la cinăşi atunci o să vă şi răspund la toateîntrebările pe care veţi binevoi să mi lepuneţi. Iar acum, dacă veţi merge cudomnul Ed Regis...

Grupul invitaţilor îl urmară peRegis spre clădirea apropiată. Deasuprapotecii, în faţa lor, trona o pancartăpictată de mână, în culori ţipătoare, pecare se putea citi:

"Bine aţi venit în Parcul Jurasic!"

CEA DE-A TREIA ITERAŢIE

"Detaliile se clarifică tot mai mult,pe măsură ce curba fractală se continuă".

IAN MALCOLM PARCUL JURASIC

Străbătură un tunel înverzit, alcătuit

de frunzele mari, boltite, ale palmierilor,care ducea spre clădirea principală acomplexului turistic. Privind împrejur,la vegetaţia aceea abundentă şi specialsădită de către oameni, aveau impresiatot mai vie că intrau deja într-o lumenecunoscută, o lume preistorică,tropicală, iar în urma lor rămânea lumeacealaltă, cea cu care erau obişnuiţi.

— N-arată rău deloc, îi spuse Ellielui Grant.

— M-da, mormăi paleontologul. Aşvrea însă să îi văd mai de-aproape.Vreau să le pipăi pintenii cu mâna mea,să le ating ghearele şi pielea, şi să ledeschid fălcile, ca să mă uit la dinţii lor.

Până atunci nu pot să fiu sigur de nimic.Dar, e-adevărat, arată destul de bine.

— Am impresia că v-a camschimbat părerile, remarcă Malcolm.

Grant clătină din cap, nedumerit.— Asta schimbă totul, recunoscu

el.Timp de o sută cincizeci de ani, de

când se descoperiseră fosilele uriaşeloranimale în Europa, cercetările îndomeniul paleontologei fuseseră maidegrabă un soi de exerciţiu de deducţiiştiinţifice. Paleontologia în sine era înprincipal o muncă de "detectiv", căcitrebuia în permanenţă să studieze oaselestrăvechi, în căutarea indiciilor de totfelul şi a modului de viaţă ale giganţilorde mult dispăruţi de pe planetă. Astfel

încât cei mai buni paleontologi erauaceia care reuşeau să tragă cele maiplauzibile şi inteligente concluzii.

Iar toate marile dispute alespecialiştilor respectivi porneau de laacest măr al discordiei, inclusiv aprinsadiscuţie despre posibilitatea cadinozaurii să fi avut sânge cald sau nu;discuţie în care Grant se impusese ca ovoce aparte.

Dintotdeauna, savanţii clasificaserădinozaurii drept reptile, deci fiinţe cusânge rece, care luau cantitatea decăldură necesară vieţuirii din mediulînconjurător. Un mamifer putea sămetabolizeze hrana pentru a-şi producecăldura necesară organismului, în vremece reptilele nu puteau. În orice caz, un

grup de cercetători — în fruntea cărorase aflau John Ostrom şi Robert Bakker,de la Universitatea Yale — a început săreconsidere teoria conform căreiadinozaurii erau nişte uriaşi greoi, cusânge rece, ca fiind departe de a explicaanumite observaţii făcute în timpulcercetării fosilelor. Încercară atunci înstilul deja clasic al domeniului în carese specializaseră, să formuleze câtevaconcluzii pornind de la mai multe probeconcrete.

Mai întâi era problema poziţieicorpurilor acestor animale: şopârlele şireptilele, în general, erau târâtoare,mergeau lipite de pământ pentru aabsorbi cantitatea de căldură necesarăorganismului. Şopârlele nici nu aveau

energia fizică de a sta mai mult decâteva secunde pe picioarele de dinapoi.În vreme ce dinozaurii nu întâmpinaunici o greutate în această privinţă, baunele specii chiar se deplasau înpermanenţă astfel. Dintre animalele caretrăiesc în zilele noastre, poziţiaverticală a organismului nu apare decâtla mamiferele cu sânge cald şi la păsări.Astfel, se ajungea, din aproape înaproape, la concluzia că dinozauriiputeau fi animale cu sânge cald.

După care, respectivii pasionaţi seapucaseră să studieze metabolismuluriaşilor din străvechime, calculând maiîntâi presiunea necesară punerii încirculaţie a sângelui în cazul unuibrachiozaur, de pildă, care avea gâtul de

doi metri şi jumătate lungime. Şi astfelobservaseră că procesul în sine nu eraposibil decât activat de o inimă cu patrualveole şi pompând sânge cald.

Cercetaseră apoi urmele lăsate dedinozauri şi păstrate în sol, pietrificate,şi îşi dăduseră seama că de fapt aceigiganţi alergau aproape la fel de repedeca şi omul, ceea ce iarăşi implica ideeacă aveau totuşi sânge cald. Se găsiserărămăşiţe de dinozaur în zona CerculuiPolar, într-o regiune cu climă mult prearece pentru a permite supravieţuireareptilelor. Iar noile studii desprecomportamentul de grup al dinozaurilor,în mare parte bazate pe munca trudnică alui Grant, dovedeau că aceştia aveau oviaţă socială complexă şi îşi creşteau

puii, în timp ce reptilele nu făceau aşaceva. Broaştele ţestoase, de pildă, îşiabandonau ouăle. Dar se pare cădinozaurii nu se purtau la fel.

Aprinsa controversă în privinţapresupusului sânge cald al dinozaurilorizbucnise cu cincisprezece ani în urmă,înainte de a fi acceptată noua ipoteză,conform căreia dinozaurii erau animalerapide, dar chiar şi în prezent existauanumite animozităţi. La diverseconsfătuiri, unde se întâlneau, se aflaudestui colegi de breaslă care nici măcarnu se mai salutau.

Dar în clipa de faţă, devreme cedinozaurii puteau fi reproduşi pe caleartificială, ei bine, era clar că profesialui Grant avea să sufere schimbări

simţitoare. Pentru vremea studiuluipaleontologic al dinozaurilor trecuse.Tot ceea ce ţinea de specialitatea în sine— sălile de muzeu cu gigantice scheletereconstituite şi pâlcuri zgomotoase deşcolari care se mirau întruna,laboratoarele universitare cu tăviţelepline de substanţe pentru curăţareaosemintelor, documentele de cercetare,revistele de specialitate — toate acesteaaveau să se ducă pe apa sâmbetei.

— Nu pari prea uluit, urmăMalcolm.

Grant clătină din cap cu tristeţe.— S-a vorbit de mult despre

posibilitatea respectivă, în cercurilenoastre, recunoscu el. Multă lume şi-aînchipuit că va veni şi timpul ăsta. Dar

nu atât de curând.— Veşnica poveste a supravieţuirii

speciilor, râse sarcastic Malcolm. Toatălumea ştie că odată şi odată se vatermina, dar nu atât de curând.

Câtă vreme coborâră de-a lungulpotecii, nu mai văzură deloc dinozaurii,dar îi auzeau de departe, trâmbiţândalene.

— Singura mea nedumerire este: deunde naiba au luat ADN-ul? zise Grant.

Ştia, desigur că laboratoarele decercetare de la Berkeley, Tokyo sauLondra, se preocupau serios deproblema reproducerii artificiale a unoranimale demult dispărute, precumdinozaurii, în condiţiile în care se putearecupera cumva ADN-ul acestora.

Necazul era însă că toţi dinozauriicunoscuţi până la acea oră erau în starefosilă, iar procesul de fosilizaredistrugea cea mai mare parte a ADN-ului, înlocuindu-l cu materie anorganică.Fireşte că, dacă dinozaurul eraconservat prin frig, sau în straturilecarbonifere, ori mumificat într-un locperfect etanş, ADN-ul putea fi recuperat.

Atâta doar că nimeni nu găsisevreodată un dinozaur îngheţat saumumificat. Deci, din punctul de vedere,reconstituirea era imposibilă. Pentru cănu aveau cu ce anume să reproducăanimalele în cauză. Toată tehnologiagenetică modernă nu era de nici un folosîn această situaţie fără ieşire. Era ca şicum ai avea la îndemână un xerox, dar

nu aveai originalul după care să facicopiile.

— Bine, dar nu poţi reproduce undinozaur în carne şl oase, dacă nu poţirecupera ADN-ul, unui dinozauradevărat, rosti şi Ellie, gânditoare.

— Numai dacă nu cumva mai existăvreo modalitate pe care noi nici n-obănuim, spuse Grant.

— Ca de pildă? se nelinişti ea.— Habar n-am, recunoscu

paleontologul. Dincolo de un gard, observară

bazinul de înot, care se ramifica într-unşir de mici cascade şi alte bazine depiatră, mai mici. Pretutindeni erau

plantate ferigi uriaşe.— Spuneţi, nu-i minunat? se

entuziasmă Ed Regis. Mai ales în zileleceţoase, plantele astea contribuie dinplin la refacerea atmosferei preistorice.Pentru că, bineînţeles, sunt ferigijurasice autentice.

Ellie se opri să se uite mai de-aproape la ferigi. Mda, era întocmai cumzisese şi Regis: Serenna veriformans, ospecie care fusese găsită din plin înstare fosilizată, datând de două sute demilioane de ani, iar în zilele noastreîntâlnită numai în ţinuturile umede aleBraziliei şi Columbiei. Dar acela caredecisese să împresoare bazinul cu oadevărată perdea din această ferigădeosebită, în mod clar, nu ştiuse că

sporii de veriformans conţineau unalcaloid beta-carbolinic mortal. Chiar şinumai atingând frumoasele frunze verzite puteai îmbolnăvi, iar dacă un copil arfi gustat o bucată de frunză, în nouăzecila sută din cazuri, ar fi murit cusiguranţă, căci toxinele conţinute deplantă erau de cincizeci de ori maiotrăvitoare decât cele de leandru.

Oamenii ăştia sunt atât de naivi înce priveşte plantele, gândi Ellie. Le alegaşa, la întâmplare, pentru decor, cumaleg de pildă tablourile, să îşiîmpodobească pereţii. Nici măcar nu letrece prin minte că, de fapt, verdeţurileastea sunt organisme vii, careîndeplinesc în fiece clipă toate funcţiilevitale — respiraţia, ingestia, excreţia,

reproducerea şi... apărarea.Ellie însă ştia prea bine că, urmând

evoluţia istorică a planetei, plantele seadaptaseră şi ele 1 condiţiile mediuluiînconjurător, ca şi animalele de altfel,ba uneori chiar îşi creaseră mijloace deapărare mult mai primejdioase. Chiaro t r a v a Serennei veriformans, sedovedea a fi un exemplu oarecare dinvariatul arsenal de "arme chimice"foarte sofisticate pe care plantele şi leînsuşiseră de-a lungul timpului. Exista osubstanţă, terpenă, pe care plantele orăspândeau în jur pentru a otrăvi terenulîn preajma lor şi, astfel, a elimina de labun început orice rival ce ar fi voit sătrăiască alături; se găsiseră şi alcaloizipe care plantele îi secretau, pentru a le

face indigeste pentru insecte şi prădătoride tot felul (chiar şi pentru copii);precum şi feromoni, prin care puteaucomunica, pe căi ultrasensibile. Când unpin Douglas fusese atacat de către un roide cărăbuşi, acesta produsese osubstanţă chimică nedigerabilă pentruinsecte, ceea ce se petrecuse cu încămulţi alţi pini Douglas aflaţi în colţuriîndepărtate ale pădurii. Faptul în sinefusese un răspuns imediat la atenţionareape care copacii atacaţi o lansau,secretând substanţe aleochimice.

Cei care îşi imaginează că viaţa pepământ nu este reprezentată decât printot soiul de animale mişcându-se dupăplac pe fundalul inofensiv al vegetaţiei,se înşeală amarnic. Pentru că şi acest

decor înverzit este la fel de viu. Plantelecresc, se mişcă şi ele, se răsucesc şi sezbat în căutarea necontenită a soarelui.Şi, în permanenţă, intră în relaţie cuanimalele — pe unele descurajându-lecu scoarţa lor tare şi zgrunţuroasă sau cuspini ascuţiţi, pe altele otrăvindu-le, iarpe altele hrănindu-le de bunăvoie, pentrua împlini ritualul propriei reproduceri,prin polenizare sau răspândireaseminţelor. E un proces dinamic,complex, care pe Ellie o uimise şi ofascinase dintotdeauna. Şi pe care, erasigură, majoritatea oamenilor pur şisimplu nu îl înţelegeau. Dar dacă aceleferigi otrăvitoare fuseseră plantate acolocu bună ştiinţă, însemna fără doar şipoate că designerii Parcului Jurasic nu

fuseseră nici pe departe atât de atenţi pecât ar fi trebuit.

— Nu este de-a dreptulnemaipomenit? se minuna fără contenireEd Regis. Dacă o să vă uitaţi înainteadumneavoastră, veţi vedea PopasulTuristic.

Ellie zări o clădire scundă, destulde puţin plăcută la vedere, cu un şir depiramide de sticlă pe acoperiş.

— Acolo veţi fi dumneavoastrăcazaţi câtă vreme veţi rămâne în ParculJurasic.

Apartamentul lui Grant era tot

lucrat în nuanţe de bej, iar mobila erafăcută din trestie împletită, imprimată cu

motive verzi, ce reprezentau scene dinjunglă. Camera însă nu fusese încăterminată. În baie se mai vedeau bucăţide cherestea, iar pe podea te împiedicaide resturi de cablu electric. Într-un colţal încăperii era aşezat un televizor, pecare era pusă o mică pancartă:

Canalul 2: Colinele

HypsilophodontCanalul 3: Ţinutul TriceratopilorCanalul 4: Desişul SauropozilorCanalul 5: Tărâmul CarnivorelorCanalul 6: Stegozauri — SudCanalul 7: Valea VelociraptorCanalul 8: Piscul Pterozaur Toate denumirile acestea i se

părură enervant de simpatice. Pusetelevizorul în funcţiune, dar imaginearămase mată. Închise aparatul şi seîntoarse în dormitor, trântind valiza pepat. Chiar deasupra patului se afla unhublou mare, de forma unei piramide,prin care se putea zări cerul. Aveaiimpresia că te aflai într-un cort, cădormi chiar sub cerul liber. Dinnefericire însă, dincolo de sticlă sevedeau bare groase, de apărare, carearuncau umbre lungi peste aşternut.

Grant rămase pe gânduri. Studiaseşi el planurile pentru complexul turistic,dar nu îşi aducea deloc aminte să fiobservat vreo apărătoare deasuprahublourilor. De fapt, barele aceleasolide păreau să fie adăugate de puţină

vreme. Un cadru negru, de oţel, fuseseaplicat pe deasupra sticlei, iar zăbrelelefuseseră sudate după aceea.

Nedumerit, Alan Grant părăsidormitorul şi intră în camera de zi. Aveavedere spre bazinul de înot.

— Apropo, să ştii că ferigile aleasunt otrăvitoare, îl anunţă Ellie intrândîn încăpere. Dar n-ai băgat nimic deseamă în legătură cu construcţia în sine,Alan?

— Ba da. Au schimbat planurileclădirii.

— Aşa cred şi eu, spuse ea şi dăduroată camerei. Ferestrele sunt mici, aupus sticlă securizată şi grilaje de metal.Iar uşile au apărători de metal. În modnormal nu erau necesare toate astea. Şi

mai este ceva: ai văzut gardul pe lângăcare am trecut venind încoace?

Grant încuviinţă din cap. Totcomplexul turistic era îngrădit cu ungard straşnic, cu zăbrele groase câtmâna. Fusese decorat artistic şi vopsit înnegru mat, ca să pară fier forjat, darnimic nu putea ascunde grosimeaneobişnuită a barelor de metal şi niciînălţimea de aproape patru metri agardului.

— Am impresia că nici gardul ăstanu era trecut în planuri, adăugă Ellie. Euuna pot să spun cu mâna pe inimă căindivizii au transformat locul ăsta într-ofortăreaţă.

Grant se uită la ceas.— Avem tot dreptul să întrebăm de

ce, zise el. Turul parcului începe îndouăzeci de minute.

CÂND DINOZAURII

STĂPÂNEAU PĂMÂNTUL Se adunară cu toţii în clădirea de la

intrarea în parcul propriu-zis. Era oconstrucţie cu două etaje, numai sticlă şischelărie metalică, neagră. Grant îşi ziseîn sinea lui că totul fusese prevăzut încele mai mici amănunte.

Acolo exista şi un mic amfiteatru încare trona un Tyrannosaurus rex robot,aşezat ameninţător la poarta unei marisăli de expoziţie, deasupra căreia scria

"Când dinozaurii stăpâneau pământul".Puţin mai încolo se vedea un standdeasupra căruia era atârnată pancarta"Ce este un dinozaur?", iar la câţiva paşidistanţă se observa încă un anunţ —"Lumea Mezozoică". Însă nu se zăreanici un exponat. Peste tot pe podele erauîmprăştiate sârme şi cabluri, Gennaro seurcă pe mica scenă şi începu să discutecu Grant, Ellie şi Malcolm, iar vocea luistârnea ecouri în sală.

Hammond rămase în spate, cumâinile încrucişate pe piept.

— Suntem gata să facem un tur aldependinţelor, anunţă Gennaro. Suntsigur că domnul Hammond şi echipadumnealui o să ne arate totul în cea maifrumoasă lumină. Înainte însă de a pleca

la drum, am vorbit să repet de ce anumene aflăm aici şi de ce anume am nevoiesă aflu pentru a hotărî că putem porni.De la bun început, după cum v-aţilămurit şi dumneavoastră nu de mult, neaflăm pe o insulă unde dinozauriiobţinuţi prin mutaţii genetice au fostobişnuiţi să trăiască într-un parc de tipulrezervaţiilor naturale, pentru a deveni oatracţie turistică. Obiectivul însă nu afost încă deschis oficial, dar acest lucruurmează să se producă în cursul anuluiviitor. Aşadar, întrebarea pe care v-opun este foarte simplă: această insulăoferă o siguranţă deplină? Nu prezintănici un fel de pericol pentru vizitatori,iar dinozaurii sunt sub un controlperfect?

Gennaro răsuci comutatorul şi toateluminile se stinseră. Numai razaretroproiectorului desena un pătrat marepe perete.

— Am aici două cazuri caretrebuiesc lămurite numaidecât. Mai întâi,este vorba despre un exemplaridentificat de doctorul Grant ca fiind undinozaur nesemnalat până acum peteritoriul costarican. Respectivul animala fost depistat numai cercetând unfragment din corpul lui. A fost găsit anulacesta, în iulie, după ce se pare că amuşcat o fetiţă, o americancă, pe plajă.Despre toate astea însă, o să văvorbească domnul Grant puţin maitârziu. Personal, am cerut să mi setrimită fragmentul original, care se află

într-un laborator din New York şi careva sosi aici cu avionul, aşa încât vomputea Să îl studiem direct. În afară deasta, mai rămâne o a doua problemă dediscutat. Costa Rica dispune de unserviciu medical excelent, careconsemnează tot felul de cazuri.Începând din luna martie anul acesta, s-au înregistrat o serie de accidente,respectiv de nou-născuţi care, chiar înpătuţurile lor, au fost muşcaţi de şopârleşi, de asemenea, aş adăuga eu, s-ausemnalat şi cazuri de bătrâni caredormeau sforăind, tot muşcaţi deşopârle. Aceste atacuri au fost anunţatesporadic, în localităţile de pe coastă, dela Ismaloya la Puntarenas. După lunamartie, nu s-au mai înregistrat deloc

agresiuni ale şopârlelor. Pentru oriceeventualitate, am luat acest grafic de laServiciul pentru Sănătate Publică dinSan José, care a prezentat situaţiamortalităţii infantile în oraşele de pecoasta vestică la începutul anului încurs.

— Vreau să vă atrag atenţia asupra

două situaţii prezentate de grafic,continuă Gennaro. În primul rând,mortalitatea infantilă este scăzută în lunaianuarie şi februarie, după care creştevertiginos în martie, apoi scade iarăşi înaprilie. Dar începând din mai este foarteridicată, până în iulie, când a fostmuşcată micuţa americancă. Serviciulpentru Sănătatea Publică a sesizat căexistă un factor neprevăzut, caredetermină creşterea mortalităţii infantileşi care nu este semnalat de cătresalariaţii săi aflaţi în slujbă înlocalităţile de pe coastă. Cel de-aldoilea aspect neelucidat este aceastăstranie creştere a mortalităţii infantile odată la două săptămâni, ceea cesugerează parcă creşterea şi

descreşterea sistematică a fenomenuluiîn sine.

Aprinse lumina.— Deci, asta e, încheie Gennaro.

Aceste situaţii vreau eu să le clarificăm.Şi-acum, dacă sunt...

— Putem să economisim o grămadăde bătaie de cap, interveni Malcolm.Aşa că o să vă explic eu tuturor.

— Da? se miră Gennaro.— Sigur, îl domoli Malcolm. Mai

întâi de toate, se prea poate ca animalelesă fi roit-o de pe insula asta...

— Băga-mi-aş..., începu să înjureHammond înfuriat, din spatele camerei.

— Iar apoi, graficul ăsta de laServiciul pentru Sănătatea Publică, maimult ca sigur că nu are nici o legătură cu

animalele fugite.— De unde ştii? se interesă Grant.— Păi, vedeţi doar toţi că liniile

alternează între cotele scăzute sauridicate. Ceea ce este caracteristicmultora dintre sistemele complexe. Depildă, pentru apa care picură pe ţeavaunui robinet. Dacă întorci numai puţinrobinetul, obţii un şir constant depicături — pic, pic, pic... Dar dacă îldeschizi încă puţin, aşa încât să seproducă un fenomen de perturbare aşirului de stropi, atunci o să rezulte unşir alternativ de stropi mari şi mici. Pic,pic... pic, pic... Cam aşa ceva. Poţi săîncerci şi singur. Fenomenul deperturbare produce alternanţa — e clarca bună-ziua. Şi astfel, o să dai peste

câte un grafic dintr-ăsta, cu liniialternative de fiecare dată când seconstată răspândirea unei noi boli într-ocomunitate umană...

— Dar de ce spui că nu este înlegătură cu dinozaurii care au scăpat depe insulă? insistă Grant.

Pentru că este o diagramă neliniară,răspunse Malcolm. Ar însemna să fiscăpat vreo câteva sute de dinozauri casă provoace un asemenea dezastru. Şi euunul nu pot să cred că au scăpat chiarsute de animale de-astea. Aşa că îmiînchipui că-i vorba de un alt fenomen, cade pildă vreo nouă epidemie de gripă,care să determine fluctuaţiile pe care levedeţi pe grafic.

— Dar dumneata crezi că au scăpat

dinozauri de-aici? interveni Gennaro.— Probabil că da...— De ce?— Exact din cauza a ceea ce vreţi

să construiţi aici. Uitaţi ce se întâmplă:insula asta se voieşte a recrea un cadrunatural al unei lumi dispărute. Care săformeze o zonă izolată, unde animale dinvremuri de demult să mişune în voie.Corect?

— Corect.— Dar din punctul meu de vedere

un control total al acestora este practicimposibil. Fenomenele matematice însine sunt atât de grăitoare, încât nici numai trebuie demonstrate. E ca şi cum euv-aş întreba dacă trebuie să plătiţiimpozit la un venit de un miliard de

dolari. Nici măcar nu v-ar trece pringând să verificaţi prin calculator. Pentrucă Ştiţi dinainte că sunteţi nevoit săplătiţi. Tot astfel ştiu şi eu foarte bine cănimeni pe lumea asta nu poate copianatura perfect şi nici măcar nu poatespera măcar la aşa ceva.

— Dar de ce nu? La urma urmeisunt grădini zoologice...

— Grădinile zoologice nurecreează natura, sublime Malcolm. Săne înţelegem de la bun început.Grădinile zoologice preiau eşantioanede natură care există deja, şi numai lemodifică foarte puţin, ca să alcătuiascăun mediu ambiant pentru animaleleînchise. Chiar şi aceste mici modificăricare se operează, dau greş de multe ori.

Pentru că animalele scapă din ţarcurilelor, cu regularitate. Atâta numai că ogrădină zoologică nu este tocmaimodelul potrivit pentru parcul ăsta.După părerea mea este mult mai nimerităcomparaţia cu inaugurarea unei staţiuniexperimentale pe pământ.

Gennaro clătina din cap,descumpănit.

— Nu prea pricep.— Păi, e chiar foarte simplu. Cu

excepţia aerului, care zburdă într-ofericire pretutindeni, tot ce se află înparcul ăsta a fost special construit ca săizoleze insula de restul lumii. Nimic nuintră aici, nimic nu iese. Animaleleţinute în îngrădituri straşnice nu trebuiesă se amestece în veci cu marile

ecosisteme de pe restul planetei. Nutrebuie să scape niciodată de aici.

— Şi nici nu au scăpat vreodată,mârâi Hammond indispus.

— Ei bine, o astfel de izolareperfectă e imposibilă, se pronunţăMalcolm calm şi răspicat. Pur şi simplunu se poate aplica în practica.

— Ba se poate! Şi s-a putut face tottimpul!

— Îmi pare rău că trebuie să văcontrazic, se împotrivi Malcolm. Dardumneavoastră nu prea aveţi habardespre ce vorbiţi!...

— Ce spui tu acolo, rahat cu ochi şiplin de fumuri ce eşti?!, se răţoiHammond la tânăr.

Plin de nervi, se ridică de pe scaun

şi ieşi din încăpere ca o furie.— Ei, domnilor, domnilor, potoliţi-

vă..., încercă să îi liniştească Gennaro.— Îmi pare rău, zise Malcolm. Dar

problemele rămân la fel de grave. Ceeace numim noi "natură" este de fapt unsistem complex de elemente cu mult maicomplicate decât îndrăznim noi săacceptăm. Însăilăm o imagine cât maisimplistă a naturii şi după aceea neapucăm, la iuţeală să cârpăcim şi noiceva aidoma. Eu unul nu sunt ecologist,ca să pledez pentru lucrurile astea lanesfârşit, dar trebuie să înţelegeţi şidumneavoastră odată pentru totdeaunaceea ce nu aţi putut realiza până acum.De câte ori trebuie să mai despicăm firulîn patru? De câte ori o mai trebui să

descoperim exemple care să neconvingă? Am construit Barajul Aswanşi am pretins în cor că astfel revigorămîntregul ţinut. În loc de asta, a fostdistrusă Delta Nilului, un pământdeosebit de fertil, au apărut tot soiul deepidemii şi economia Egiptului s-a dusde râpă. Am construit...

— Scuzaţi-mă, vă rog, interveniGennaro. Am impresia că am auzitelicopterul. Probabil că a sosit mostraaceea pentru doctorul Grant, ca să seedifice odată chestiunea...

Ieşi din sală, iar ceilalţi îl urmară. La poalele muntelui, Gennaro

răcnea din toate puterile, pentru a

acoperi uruitul elicopterului. Venelegâtului i se îngroşaseră ca nişte şerpi, defurie şi efort.

— Ce ai făcut? Pe cine ai invitat?— Hei, linişteşte-te, ia-o mai

uşurel. Îl domoli Hammond.Gennaro strigă mai departe,

înecându-se de mânie:— Chiar ţi-ai ieşit dracului de tot

din minţi?!— Uite ce-i, se înfurie şi

Hammond. Am impresia că trebuie să neînţelegem într-o privinţă...

— Nu, nici vorbă, se răsti Gennaro.Dumneata trebuie să te lămureşti într-oprivinţă anume: ăsta nu-i club dedistracţii! Şi nu suntem aici într-oexcursie de sfârşit de săptămână!....

— E insula mea şi pot să invit pecine vreau, hotărî Hammond.

— Aici e vorba de un controlfoarte important al insulei dumitale,pentru că investitorii sunt îngrijoraţi cănu se află sub supraveghere completă!Noi credem că-i un loc extrem depericulos şi...

— N-o să mă dai tu înapoi nici cuun deget măcar, Donald...

— Dacă o să fie nevoie...— Este un loc al dracu' de sigur, se

oţărî Hammond. Indiferent de ce spuneţicnitul ăla de matematician...

— Ba nu-i deloc...—... Iar eu o să demonstrez că este

grozav de sigur...— Iar eu vreau să îi trimiţi imediat

înapoi cu elicopterul, insistă Gennaro.— Nu pot, îl anunţă Hammond,

arătând cu degetul către norii deşi.Elicopterul a plecat deja.

Şi, într-adevăr, zgomotulmotoarelor se pierdea în depărtare.

— Fir'ar al dracului de ceasnenorocit?! răbufni Gennaro. Chiar nu-ţidai seama că rişti inutil?...

— Of, of, făcu Hammond, sâcâit.Continuăm cearta dup-aia. Nu vreau să îinecăjesc pe copii.

Grant se întoarse pe călcâie şi zăridoi copii coborând colina, în frunte cuEd Regis; un băiat de vreo unsprezeceani, cu ochelari, şi o fetiţă mai mică;probabil de şapte-opt ani, care-şi ţineapărul auriu strâns sub o şepcuţă de

baseball (cu inscripţia echipei Mets) şipurta pe umăr o mănuşă mare, tot debaseball. Cei doi se îndreptau cu pasvioi spre grupul de adulţi şi rămaseră lao distanţă oarecare de Gennaro şiHammond.

Cu voce scăzută, înăbuşit de furie,Gennaro bâigui:

— Sfinte Cristoase...— Acum las-o baltă, zise

Hammond printre dinţi. Părinţii puştilortocmai sunt în divorţ şi vreau să sedistreze şi ei măcar aici...

Fata le făcu şovăitoare cu mâna.— Bine te-am găsit, bunicule. Am

ajuns.

TURUL Tim Murphy îşi dădu seama

imediat că era ceva în neregulă acolo.Bunicul lui era în toiul unei discuţiifoarte aprinse cu bărbatul mai tânăr, cufaţa congestionată, care şedea chiar înfaţa lui Hammond. Iar ceilalţinecunoscuţi, care rămăseseră în spatelecelor doi, păreau cam stingheriţi şisâcâiţi. Alexis pricepu şi ea toate astea,pentru că se dădu câţiva paşi înapoi şiîşi aruncă şepcuţa de pe cap. Trebui să oîmpingă de la spate fratele ei, ca să-şicontinue drumul:

— Haide, Lex.— Mergi şi singur, Timmy.

— Nu te mai purta ca un viermescârbavnic; o repezi el.

Lex îl fulgeră cu privirea, dar EdRegis tocmai spuse cu mare voioşie:

— O să vă prezint tuturor, dupăcare facem tu rul parcului.

— Eu trebuie să plec, se mironosiLex.

— Mai întâi să vă fac cunoştinţă cuceilalţi, zise Regis.

— Nu, nu, trebuie să plec.Dar Ed Regis îi prezentă pe rând

celor de faţă. Mai întâi îi duse în faţabunicului lor, care îi sărută pe amândoicopiii, apoi urmă omul cu care bătrânultocmai se certase. Era un tip musculos,pe nume Gennaro. Ceilalţi îi erau totalnecunoscuţi lui Tim. Văzu o femeie

blondă, în şort, şi un individ bărbos,care purta blugi şi o cămaşă havaiană.Părea genul de neconformist. Apoi maifăcu cunoştinţă cu un grăsan pămpălău,care se pricepea să umble lacalculatoare şi, în sfârşit, cu un bărbatslăbănog, îmbrăcat numai în negru, carenu îi întinse mâna, ci numai înclină puţincapul, în semn de salut. Tim tocmaiîncerca să îşi formuleze la iuţealăimpresiile şi se zgâia fără voia lui lapicioarele tipei, când dintr-odată îşidădu seama că îl cunoaşte pe bărbos.

— Vezi că-ţi intră musca-n gură, îlsâcâi Lex.

— Eu îl ştiu pe dumnealui, ziseTim.

— Ei, nici nu se putea altfel.

Tocmai aţi făcut cunoştinţă.— Nu, se împotrivi Tim, fără să îi

dea prea mare atenţie micii pisăloage.Am cartea dumnealui acasă.

Interveni atunci chiar Grant:— Ce carte, Tim?— "Lumea dispărută a

dinozaurilor".Alexis strâmbă din nas, a dispreţ.— Tăticul spune că Tim are

dinozauri pe creier, zise ea cu nepăsare.Tim însă de-abia auzea ce îndruga

sora lui. Nu se gândea decât la tot ceeace aflase el despre Alan Grant. Acestaera unul dintre principalii susţinători aiteoriei despre sângele cald aldinozaurilor. Făcuse o mulţime desăpături la Dealul Cuiburilor din

Montana, care era vestit în lume pentrunumeroasele ouă de dinozauri găsiteacolo. Profesorul Grant însă descoperisecele mai multe dintre aceste ouă dedinozaur din câte fuseseră eledescoperite de-a lungul timpului. Înplus, era şi un bun desenator, aşa că îşiproiecta singur schiţele pentru cărţilelui.

— Dinozauri pe creier? se distrăpaleontologul. Păi atunci înseamnă că şieu sufăr de aceeaşi boală incurabilă.

— Tati spune că dinozaurii ăştiaerau tâmpiţi de tot, turui Lex, dându-şiimportanţă. Şi mai zice că Tim ar trebuisă mai iasă şi pe-afară şi să se ocupemai mult de sport.

Tim începu să se simtă într-adevăr

stânjenit.— Parcă trebuia să te duci nu ştiu

unde..., sugeră el.— Imediat, îl opri Lex.— Aveam impresia că te grăbeai

grozav până acum, urmă fratele ei.— Chiar nu ţi se pare că eu ştiu cel

mai bine ce vreau şi ce nu, Timothy? serăţoi ea punându-şi mâinile în şold,imitând cea mai enervantă postură pecare o lua şi maică-sa în astfel desituaţii.

— Ştiţi ce, încercă Ed Regis săschimbe subiectul. N-ar fi mai bine sămergem cu toţii la complexul turistic şiapoi să pornim să vizitămîmprejurimile?

Toată lumea se îndreptă spre

clădirile amenajate pentru oaspeţi. Timîl auzi pe Gennaro şoptindu-i buniculuisău:

— Ar trebui să-ţi iau gâtul pentruasta.

Apoi băiatul îl zări pe Alan Grant,care tocmai îl ajunse din urmă.

— Câţi ani ai Timmy?— Unsprezece.— Şi de când te pasionează

dinozaurii?Tim înghiţi în sec.— De câtăva vreme încoace.Nu se simţea în apele lui când

vorbea cu vestitul paleontolog.— Ne mai ducem din când în când

pe la muzee, când pot să-i conving pe aimei. Pe tata, mai ales.

— Tatăl tău nu e prea încântat deasta, nu-i aşa?

Tim încuviinţă din cap şi îi povestilui Grant cum decursese ultima vizită alui şi familiei la Muzeul de IstorieNaturală. Taică-său se uitase la unschelet şi se pronunţase prompt:

— Ăsta-i unu' d-ăia mari...— Ba nu, tată, se împotrivise Tim.

Este an camptozaur de talie mijlocie.— Ei. mai ştii... Mie unul mi se

pare destul de mare.— Nici măcar nu-i ajuns la

maturitate, tati...Taică-său cercetase cu atenţie

fosila.— De când e ăsta. din epoca

jurasică?

— Da' de unde! Nici vorbă. Dincretacic.

— Auzi, cretacic?! Şi care-idiferenţa dintre cretacic şi jurasic?

— Numai de vreo sută de milioanede ani.

— Cretacicul este înainteajurasicului?

— Nu, tată. Dimpotrivă.— Ei, în fine. Oricum, mie mi se

pare că-i al dracului de barosan.Şi se întoarse spre Tim, aşteptând

ca acesta să îi confirme părerea. Băiatulştia că era mai bine să se declare deacord cu taică-său, aşa că murmuraseceva neinteligibil. După care porniserămai departe, să vadă şi alte exponate.

Tina rămăsese multă vreme în faţa

unui schelet — Tyrannosaurus rex, celmai mare şi mai puternic prădător caretrăise vreodată pe pământ. Într-un târziu,taică-său îl întrebase:

— La ce tot te zgâieşti atâta?— Număr vertebrele.— Vertebrele? se mirase taică-său.— Din şira spinării.— Ştiu şi eu ce-s alea vertebre, se

enervase taică-său.După care tăcuse câtăva vreme şi îl

chestionase din nou:— De ce mama dracu' le tot

socoteşti atâta?— Am impresia că nu sunt câte

trebuie. Tyrannosaurus ar fi trebuit săaibă treizeci şi şapte de vertebre pelungimea cozii. Iar ăsta are mai multe.

— Adică vrei să-mi spui tu mie căăştia de la Muzeul de Istorie Naturală auexpus un schelet greşit reconstituit? Nucred asta nici în ruptul capului.

— Au greşit, insistase Tim.Taică-său se repezise spre paznicul

muzeului, care stătea într-un colţ al sălii.— Ce-ai mai făcut acum? îl

întrebase mama pe băiat.— N-am făcut nimic, se apărase

acesta. Am zis numai că dinozaurul ăstaeste greşit reconstituit, atâta tot.

Tocmai atunci, tatăl se întoarse laceilalţi, cu o figură foarte amuzată, dinpricină că paznicul tocmai îi spusese cătyrannosaurus avea într-adevăr preamulte vertebre în coadă.

— Da' cum de ţi-ai dat seama? se

interesase el.— Păi, am citit şi eu, făcuse Tim,

cu modestie.— E de-a dreptul uimitor, fiule,

recunoscuse taică-său, apucându-l pebăiat pe după umeri şi strângându-llângă el. Să ştii tu câte vertebre are ocoadă de dinozaur?! N-am mai auzit aşaceva în viaţa mea. Tu chiar ai numaidinozauri pe creier?! glumise el.

După care taică-său îi anunţase căel vrea să prindă neapărat semifinaleleîn care juca echipa Mets, la televizor,Lex bineînţeles că dorise şi ea acelaşilucru, aşa că plecaseră de la muzeu. ŞiTim nu mai văzuse nici un alt dinozaur,deşi asta îşi propuseseră când plecaserăde acasă. Dar aşa se întâmpla

întotdeauna în familia lui. Adică aşa se întâmpla pe când mai

erau o familie, se corectă Tim singur.Pentru că, devreme ce taică-său dădusedivorţ, probabil că lucrurile aveau să semai schimbe. Bărbatul se mutase dincasă, ceea ce, chiar dacă la început i sepăruse neobişnuit, lui Tim îi plăcuseteribil. Băiatul avea impresia că maică-sa îşi găsise un prieten, dar nu putea fitocmai sigur şi, bineînţeles, nu trebuia săîi scape nici o vorbă lui Lex. Pentru săsora lui era grozav de amărâtă dinpricină că stătea departe de tatăl ei, iarîn ultimele săptămâni devenise atât depisăloagă încât...

— Era cumva numărul 5027? seinteresă Grant.

— Poftim? reveni Tim cupicioarele pe pământ.

— Tiranozaurul de la muzeu. Eratrecut la numărul 5027?

— Da, îşi aminti Tim. Da' de undeştiţi?

Grant zâmbi.— De ani de zile îşi tot propun să

îl restaureze cum trebuie. Dar până acumn-au mişcat un deget.

— De ce?— Din pricina a ceea ce se

întâmplă aici, îl lămuri Grant. Chiar peinsula bunicului tău.

Tim clătină din cap, nedumerit. Nupricepea la ce se referă paleonotologul.

— Mama spunea că e o staţiuneturistică, ştiţi, cum sunt acelea cupiscine şi terenuri de tenis.

— Nu-i chiar aşa, rosti Grant. Osă-ţi explic eu pe drum.

"Păi da, acum am ajuns dădacă", se

gândi Ed Regis enervat, în vreme ceaştepta la recepţia complexului turistic.Aşa îi spusese bătrânul: "Să ai grijă decopiii mei ca de ochii din cap, asta emisiunea ta în tot weekend-ul".

Şi lui Ed Regis nu-i conveneadeloc situaţia. Se simţea dezonorat. Cădoar nu era o amărâtă de bonă?! Şi, maimult decât atât, nu era nici măcar unnenorocit de ghid, nici chiar pentru

persoane de mare importanţă. El eraşeful secţiei de relaţii cu publicul dinParcul Jurasic şi mai avea o grămadă delucruri de pus la punct în intervalulrămas până la deschiderea oficială, depeste un an de zile. Numai dacă ar fi fostsă se gândească la firmele de proiectaredin San Francisco şi Londra, sau laagenţiile din New York şi Tokyo şi totera o groază de bătaie de cap fărăîncetare — mai ales de cândrespectivelor agenţii nici nu li se puteadestăinui adevărata atracţie a parculuide distracţii. Toate firmele acesteaduceau interminabile campaniipublicitare, dar fără prea multeamănunte, şi erau tot mai nemulţumite dediscreţia totală a celor de pe Isla

Nublar. Artiştii, creatorii, trebuiau înpermanenţă cocoloşiţi, ca şi copiii.Trebuia să îi încurajeze întruna, pentru ada tot ce puteau mai bun. Deci el, EdRegis nu avea de ce să îşi iroseascătimpul în zadar, plimbând câţiva oamenide ştiinţă prin parc.

Dar, din păcate, ăsta era necazulcelor ce lucrau la relaţii cu publicul —nimeni nu te privea ca pe unprofesionist. Regis venise pe insulă şirămăsese de atunci acolo, timp de şapteluni. Şi îi dădeau tot soiul de corvezistupide, după părerea lui. Ca de pildăaceea din ianuarie. Harding ar fi trebuiisă se ocupe de cazul acela, Harding sauOwen, şeful de la personal. În locul lor,căzuse năpasta tot pe Ed Regis De unde

să ştie el cum să procedeze cu un omrănit? Iar acum, uite că ajunsese şi doicăşi călăuză! Se întoarse şi numărăoaspeţii. Mai apăruse şi plodul ăla!

Tocmai atunci, în spatele lui, ovăzu pe Ellie Sattler ieşind din baie.

— E în ordine, prieteni. Haideţi săvizităm întâi etajul doi.

Tim mergea alături de ceilalţi, în

frunte cu Regis, care tocmai urca o scarăneagră, suspendată, spre cel de-al doileaetaj al clădirii. Trecură pe lângă otăbliţă pe care scria:

ACCESUL INTERZISNU AU VOIE SĂ INTRE DECÂT

PERSOANELE AUTORIZATE Tim simţi un fior rece pe şira

spinării când văzu inscripţia. O pornirăde-a lungul coridorului. Pe o parte,peretele era numai sticlă, şi dădea spreun balcon cu palmieri învăluiţi într-olumină difuză. De cealaltă parte acoridorului se vedeau uşi identice, ca debirouri, pe care erau puse la vederetăbliţe — "Îngrijitori", "Recepţievizitatori", "Director general"...

La jumătatea coridorului dădurăpeste un paravan de sticlă pe careapărea un alt semn:

Biohazard

ATENŢIE!PERICOL BIOLOGICAcest laboratorse conformeazăprotocoalelor geneticeUSG P4/EK3 Iar dedesubt se puteau citi şi alte

inscripţii: ATENŢIE!SUBSTANŢE TERATOGENICEFEMEILE GRAVIDE SĂ EVITE

ACEASTA ZONĂPERICOL!

SE LUCREAZĂ CU IZOTOPIRADIOACTIVI

POTENŢIAL CARCINOGENIC Tim devenea tot mai curios în fiece

clipă. Auzi, substanţe teratogenice! Dincele care nasc monştri! Toate astea îlînfiorau, însă rămase foarte dezamăgitauzindu-l pe Ed Regis care tocmai leexplica:

— Nu daţi atenţie la ce scrie pe-aici! Nu sunt decât nişte plăcuţe puseaşa, de formă. Eu vă garantez că totuleste în deplină siguranţă.

Îi conduse spre o uşă. Când trecurăde aceasta, observară că era păzită pedinăuntru de un gardian. Ed Regis seîntoarse către ceilalţi:

— O să vă daţi seama că amangajat pe insulă minimum de personal.Putem păstra controlul parcului cu numaidouăzeci de oameni în total. Desigur, osă dispunem de mai mulţi salariaţiatunci când vor veni vizitatorii, dar înmomentul de faţă nu sunt decât douăzeci.Aici e camera noastră de control. Totparcul este supravegheat din aceastăîncăpere.

Se opriră înaintea unor ferestre şipriviră în interiorul unei camereîntunecate, ce semăna cu o cabină denavă spaţială, la dimensiuni reduse. Seputea distinge un hublou vertical, pecare era conturată o hartă a parcului, iardedesubtul acestuia se afla un tablou decomandă înţesat de monitoare. Pe

ecranele unora dintre acestea erauînşirate tot felul de date şi statistici, darcele mai multe arătau imagini dindiferite unghiuri ale parcului. Înîncăpere nu erau decât doi bărbaţi, carestăteau de vorbă.

— Cel din stânga este inginerul-şefJohn Arnold, le arătă Ed Regis spre untip subţirel, îmbrăcat într-o cămaşă cumâneci scurte şi mulţi nasturi. Iar cel delângă el este îngrijitorul rezervaţiei,domnul Robert Muldoon, vestitulvânător alb din Nairobi.

Muldoon era un individ robust, încostum kaki, şi cu ochelari de soareatârnaţi de buzunarul cămăşii. Aruncă oprivire în treacăt grupului de noi-sosiţi,înclină uşor capul în semn de salut, apoi

se întoarse iarăşi către ecranelecomputerelor.

— Sunt sigură că doriţi să cercetaţicu de-amănuntul încăperea asta, zâmbiEd Regis. Dar, mai întâi, haideţi săvedem cum se obţine ADN-ul dedinozaur.

Plăcuţa de pe uşă indica: "SALA

DE EXERCIŢII" şi, ca toate celelalteuşi din clădirea laboratoarelor, sedeschidea numai pe baza unei cartele desiguranţă. Ed Regis lăsă cartonaşul sălunece în locaşul lui, lumina se aprinse,iar uşa se dădu în lături.

Înăuntru, Tim descoperi o odaiemică, învăluită într-o lumină verzuie.

Patru laboranţi în halate albe se uitauprin microscoape cu două rânduri delentile sau urmăreau pe monitoaregraficele unor diluţii de substanţe. Pestetot se vedeau o mulţime de pietregalbene. Acestea erau aşezate pe rafturide sticlă, ambalate cu grijă în cutii decarton, apoi puse în tăvi ce se trăgeau înafară, ca orice sertar. Fiecare piatră eraetichetată şi numerotată cu cernealăneagră.

Regis îl prezentă invitaţilor peHenry Wu, un tip suplu, în jur de treizecide ani.

— Domnul Wu este geneticianulnostru principal. O să îl las pedumnealui să vă explice ce anume facemnoi aici.

Henry Wu zâmbi— Măcar o să încerc să vă explic.

Pentru că, vedeţi dumneavoastră,genetica asta e puţin cam complicată.Dar, oricum, probabil că vă tot întrebaţide unde provine ADN-ul de dinozauri cucare lucrăm.

— Cam cu asta îmi băteam şi eucăpăţâna, mormăi Grant.

— În primul rând, există douăposibile surse, îi anunţă Wu. Folosindtehnica extracţiei anticorpilorpromovată de Loy, reuşim uneori sărecuperăm ADN-ul chiar de pe oaseledinozaurilor.

— Cu ce rezultate? se interesăGrant.

— Cele mai solubile proteine sunt

distruse în timpul procesului defosilizare, dar douăzeci la sută din elesunt totuşi recuperabile prin răzuireaosemintelor, după metoda lui Loy. Chiardoctorul Loy a utilizat-o pentruobţinerea proteinelor de marsupialeaustraliene dispărute, ca şi pentrureconstituirea celulelor sângelui dinrămăşiţe omeneşti străvechi. Tehnica luieste atât de rafinată, încât poate darezultate bune chiar dacă lucrează cunumai cincizeci de nanograme dematerial. Ceea ce înseamnă o proporţiede cincizeci de miliarde de fracţiunidintr-un gram,

— Iar dumneavoastră aţi reuşit săadaptaţi tehnica asta şi aici? zisepaleontologul?

— Numai ca punct de plecare, îllămuri Wu. După câte vă puteţi daseama şi singur, un procent de douăzecila sută reuşite era absolut insuficientpentru strădaniile noastre. Pentru că noiavem nevoie de tot lanţul genetic alADN-ului de dinozaur ca să îl readucempe cale artificială. Şi îl luăm chiar deaici.

Ridică în mână o piatră galbenă.—. . . Din chihlimbar, care nu este

altceva decât seva fosilizată a uneispecii de răşinoase preistorice.

Grant se uită mai întâi la Ellie, apoila Malcolm.

— E o idee a naibii de isteaţă,recunoscu matematicianul dând din capcu uimire.

— Dar eu unul tot nu pricep,interveni Grant.

— Răşina scursă de pe trunchiuriuneori cade peste insecte şi leimobilizează. Astfel, insectele seconservă şi ele perfect, laolaltă curăşina fosilizată. Se pot găsi închihlimbar o mulţime de vietăţi păstrateintacte — inclusiv insecte Care sehrănesc cu sângele animalelor cu multmai mari decât ele.

— Aha, care se hrăneau cu sânge...,bâigui Grant, rămânând cu gura căscatăde uimire. Adică... insecte care au suptşi sânge de dinozaur...

— Sperăm din tot sufletul că da...— Şi atunci insectele sunt

conservate în chihlimbar..., continuă

paleontologul raţionamentul celuilalt. Sămă ia toţi dracii dacă nu mi se pareposibil!

— Vă asigur eu că es t e posibil,rosti Wu răspicat.

Se apropie de un microscop, undeun laborant aşeză o bucată de chihlimbarce închistase o muscă. Pe monitorulvideo, oaspeţii urmăriră cu sufletul lagură cum laborantul străpungea bucatade răşină fosilizată cu un ac lung, pânăce îl înfipse în trupul insecteipreistorice.

— Dacă vietatea asta are vreocelulă de sânge străin, noi putem să oextragem şi să obţinem paleo-ADN,respectiv ADN-ul unei fiinţe demultdispărute. Bineînţeles că nu avem cum

să fim siguri de asta, până ce nuextragem tot ceea ce este acolo, sărefacem şi să testăm. Asta însă făceamnoi în urmă cu cinci ani de zile. A fostun drum lung şi anevoios, dar răsplătitpe măsură.

— De fapt, ADN-ul de dinozaureste mai uşor de extras prin aceastămetodă decât ADN-ul mamiferelor. Dinpricină că celulele roşii ale mamiferelornu au deloc nucleu, aşa că nu conţin niciADN, aşa că, pentru a reconstitui unmamifer, trebuie să găseşti o celulă albă,care este cu mult mai rară decât celeroşii. Însă dinozaurii aveau celule roşiicu nucleu, precum păsările din zilelenoastre. Acesta este unul dintre indiciilecare ne-au dus la concluzia că de fapt

dinozaurii nu sunt deloc reptile. Suntnumai nişte păsări uriaşe, acoperite cupiele lipsită de pene.

Tim observă figura încăneîncrezătoare a lui Grant şi faptul căDennis Nedry, grăsanul neglijent, eratotal dezinteresat de acele probleme, deparcă el ar fi cunoscut totul dinainte.Nedry însă arunca întruna priviri furişecătre încăperea alăturată.

— Am impresia că domnul Nedry adetectat deja următorul nostru obiectiv,rosti Wu. Şi anume cum identificăm noiADN-ul extras. Pentru asta, utilizămcomputere puternice.

Trecură printre nişte uşi glisante şiajunseră într-o cameră răcoroasă. Seauzea un uruit continuu, asurzitor. Două

turnuri de aproape doi metri înălţime seridicau chiar în mijlocul încăperii, iarde-a lungul pereţilor se vedeau şiruri decutii de oţel inoxidabil, înalte de circaun metru.

— Aceasta este spălătoria noastrăde mare clasă, îi anunţă Wu. Cutiile depe lângă pereţi sunt toate detectoaregenetice automate, marca Hamachi-Hood. Sunt puse în funcţiune, la o vitezăfoarte mare, de către supercomputereleCray XMP, respectiv acele două turnuridin mijlocul camerei. Cu alte cuvinte, văaflaţi într-o fabrică genetică incredibilde puternică.

Se mai vedeau şi câteva monitoare,toate rulând pe ecran datele atât derepede, încât era foarte greu să

descifrezi ce indicau ele de fapt. Wuapăsă pe un buton şi una dintre imaginiîncepu să se deruleze mai încet.

— Aici vedeţi de fapt structura

iniţială a unui mic fragment de ADN dedinozaur, îi lămuri el. Observaţi căsecvenţa genetică este alcătuită din patru

componente de bază — adenină, timină,guanină şi citozină. Această frântură deADN probabil că nu conţine decâtinstrucţiuni pentru formarea unei singureproteine — ca să fiu mai clar, un hormonsau o enzimă. Întreaga moleculă de ADNconţ ine trei miliarde de astfel decomponenţi de bază. Dacă ne uităm la unecran ca ăsta în fiecare secundă, timp deopt ore pe zi, tot ne-ar lua mai mult dedoi ani de zile să urmărim întregul lanţde ADN. Atât este de lung şi complex.

Arătă către imaginea de pe ecran.— Aceasta, de pildă, este un

exemplu tipic, pentru că observaţi şidumneavoastră că ADN-ul ăsta prezintănişte erori, pe la rândul 1201. Aşa că,primul lucru pe care îl avem de făcut

este să reîntregim şirul. Mai bine zis,computerul va face asta. Pur şi simpluva tăia şirul ADN-ului, folosindu-se deceea ce noi numim enzime de restricţie.Computerul va selecta singur odiversitate de enzime care pot întregilanţul genetic.

— Aici apare aceeaşi secţiune a

ADN-ului, cu punctele de enzime derestricţie localizate clar. După cumputeţi vedea din rândul 1201, douăenzime or să taie fiecare parte apunctului vătămat. În mod obişnuit, noi

lăsăm computerele să decidă care anumedin enzime trebuie folosite. Dar maiavem nevoie şi să ştim ce perechi decomponente de bază va trebui săinserăm, pentru a repara stricăciunea.Pentru asta, suntem nevoiţi să alăturămşi să comparăm fragmente diferite, caastea, de exemplu.

— Iar acum găsim un fragment de

ADN care se suprapune peste zonaafectată şi ne indică astfel ce anumelipseşte. Şi puteţi observa că ne dămseama destul de repede, aşa că pornimla treabă şi reparăm partea vătămată.Liniile negre continue pe care le vedeţipe ecran sunt fragmentele de restricţie— mici porţiuni de ADN de dinozaur,sparte de enzime şi apoi analizate.Computerul le recombină acum, căutândsecţiunile codului care se potrivesc.Seamănă puţin cu jocul de cuvinteîncrucişate. Atâta doar că acestcomputer îl poate rezolva foarte rapid.

— Iar aici apare lanţul ADN-ului

refăcut, reparat de computer.Operaţiunea la care tocmai aţi fostmartori poate dura luni de zile de lucrupentru un laborator tradiţional, dar noiputem să o terminăm cu succes în numaicâteva secunde.

— Asta înseamnă că lucraţi cu totlanţul de ADN? se interesă Grant.

— A, nu, nici vorbă, îl contrazise

Wu. Ar fi imposibil. Am făcut progreseuriaşe faţă de anii '60, când unuilaborator complet îi trebuiau patru anipentru a decodifica o imagine ca asta.Acum computerele pot să rezolve aşaceva în numai câteva ore. Dar chiar şiaşa, molecula de ADN este preacomplexă. Noi nu cercetăm decâtsecţiunile lanţului genetic care diferă dela animal la animal sau pornim de laADN-ul deja reconstituit. Numai câtevaprocente din nucleotide diferă de la ospecie la alta. Asta analizăm noi şi încăeste o muncă de rob.

Dennis Nedry căscă. De multă

vreme îşi dăduse el seama că InGen se

ocupă de astfel de chestiuni. Cu câţivaani în urmă, când InGen îl angajase peNedry să proiecteze sistemul desupraveghere al parcului, unul dintreparametrii iniţiali ai proiectului necesitaspaţiu de memorie de 3 x 109 câmpuri.Nedry avusese impresia prima dată căera o greşeală şi dăduse telefon la PaloAlto, ca să verifice. Însă i se spusese căspecificaţia era corectă. Da, era vorbade trei miliarde de câmpuri.

Nedry lucrase pentru o mulţime desisteme computerizate. Îşi făcuse unnume instalând în toată lumea reţeletelefonice pentru corporaţiimultinaţionale. Adeseori, aceste sistemeaveau milioane de câmpuri deînregistrare. Dar InGen voia ceva cu

mult mai complex...Nedumerit, Neary se dusese să

discute cu Barney Fellows, de la firmaSymbolics, în apropiere de campusul M.I. T. de la Cambridge.

— Ce fel de bază de date esteaceea care deţine trei miliarde decâmpuri, Barney?

— Nu există aşa ceva, e o greşeală,râsese Barney. Probabil că au adăugatvreun zero sau două la sfârşit, dinneatenţie.

— Nu-i deloc greşeală. Amverificat personal. Asta vor ei să leconstruiesc.

— Da' e de-a dreptul o nebunie!exclamase Barney. Nici nu are cum săfuncţioneze cu aşa ceva. Chiar dacă ai

avea cele mai rapide procesoare şi niştealgoritmi care să se descifreze ca vântul,tot ţi-ar trebui câteva zile să cercetezirezultatele. Poate chiar câtevasăptămâni.

— Mda, aprobase Nedry. Ştiu şi euasta. Din fericire însă nu mi s-a cerut săproiectez eu algoritmii. Pur şi simpluvor să mă ocup de banca de date şi dememoria sistemului de supraveghere.Dar totuşi... pentru ce le-ar folosi oasemenea bază de date?

Barney se încruntase, căzând pegânduri.

— E cumva o operaţiune strictsecretă?

— Da, recunoscuse Nedry.Majoritatea dintre serviciile pentru

care era el solicitat erau strict secrete.— Dar atunci ce mai poţi să-mi

spui?— E vorba de o firmă de

bioinginerie.— A, bioinginerie, zisese Barney.

Păi atunci e clar ca bună-ziua.— Adică?— Le trebuie pentru molecula de

ADN.— Haide, fu serios, zâmbise

Nedry, neîncrezător. Nimeni de pelumea asta nu poate analiza o moleculăde ADN.

Auzise şi el că biologii vorbeau totmai des despre Proiectul GenelorUmane, care îşi propunea să analizezeun lanţ complet de ADN uman. Dar asta

le-ar fi luat în jur de zece ani de eforturidisperate, lucrându-se concomitent înmulte laboratoare din lume. Era unvolum de muncă imens, ca şi laProiectul Manhattan, cel destinatbombei atomice.

— E o companie particulară, îl maiinformase Nedry pe prietenul lui.

— Cu trei miliarde de câmpuri...,se mirase Barney. Habar n-am despre cear putea fi vorba atunci. Poate că suntnumai cam înflăcăraţi de proiectul ăstaal sistemului computerizat.

— Păi sunt chiar foarte înflăcăraţi,confirmase Nedry.

— Sau poate că analizează numaifragmente de ADN, dar lucrează cualgoritmi RAM-intensivi.

Da, parcă părea mai credibil.Anumite tehnici de cercetare a datelorînghiţeau o mare parte din memoriacalculatoarelor.

— Ştii cumva cine anume le-a făcutalgoritmii? se mai interesase Barney.

— Nu, deloc, mărturisise Nedry.Sunt foarte secretoşi ăia de la companie.

— Ei, în cazul ăsta, părerea mea ecă lucrează ceva cu ADN-ul, hotărâseBarney. Ce sistem utilizează?

— Multi-XMP.— Multi-XMP?! Vrei să spui că

folosesc mai mult decât un singur Cray?!Sfinte Cristoase!

Barney rămăsese pe gânduri câtăvavreme.

— Nu poţi să-mi dai mai multe

informaţii?— Nu. Îmi pare rău. Nu pot.Şi se întorsese să deseneze sistemul

de control. Lucrase împreună cu echipalui de programatori mai mult de un an dezile, şi mai toate greutăţile proveneaudin faptul că firma nu voia defel să ledezvăluie pentru ce anume erau acelesubsisteme. Instrucţiunile se reduceau la"Desenaţi un modul pentru păstrareaevidenţei" sau "proiectaţi un modulpentru supraveghere de teren". Îidăduseră parametri pentru proiectare,dar nici un alt fel de detaliu în plus.Muncise parcă în ceaţă. Iar acum, cândsistemul era terminat şi pus în funcţiune,nu rămăsese defel surprins când aflasecă descoperiseră nişte defecţiuni. Da' la

ce s-or fi aşteptat ei? Îl convocaseră deurgenţă acolo, alertaţi foarte înfuriaţi cutoţii şi sâcâiţi de ideea că existaserăacolo nişte "neglijenţe de-ale lui"! Mda,era de-a dreptul enervant, îşi zise Nedry.

Se întoarse la grupul celorlalţi,tocmai când Grant întreba:

— Dar devreme ce computerulanalizează ADN-ul, cum de ştiţi ceanimal anume este cel căruia îi aparţine?

— Avem la dispoziţie douămetode, îi răspunse Wu. Prima estedetectarea filogenetică. ADN-ulevoluează în timp, ca orice alt elementdin organism — ca şi mâinile saupicioarele, ori cine ştie ce alte atributestrict fizice. Aşa că noi putem lua oporţiune necunoscută de ADN şi o

supunem recunoaşterii pe calculator,care descoperă unde anume îşi areaceasta locul în secvenţa evoluţiei sale.Sigur, procedura în sine cere ceva timp,dar dă rezultate.

— Şi altă modalitate?Doctorul Wu ridică din umeri.— Să creşti animalul respectiv şi

să vezi după aceea că iese. De fapt, astafacem şi noi de obicei. O să vă arătacum cum se pun toate astea în practică.

Tim simţea că nu mai are stare

deloc, pe măsură ce mergeau maideparte. Îi plăceau şi lui chestiunileacelea tehnice, dar, chiar şi aşa,

interesul îi scădea tot mai vizibil.Ajunseră la uşa următoare, pe care scria"Fertilizare". Doctorul Wu deschise uşacu cartela lui de acces, apoi intrară.

Băiatul văzu încă o încăpere plinăde laboranţi care roboteau de zor pelângă microscoape. În spatele camereifusese amenajat un compartimentspecial, luminat numai cu razeultraviolete. Wu le explică în continuarecă cercetările lor în domeniul ADN-uluiimpuneau stoparea mitozelor celulare înanumite faze, pentru a le putea studiadezvoltarea, aşa că ei aveau înpermanenţă la îndemână cele maiputernice otrăvuri din lume.

— Ca de pildă helotoxine,colchicinoide, betaalcaloizi, îi lămuri el,

arătând spre câteva şiruri de seringiaşezate dincolo de raza ultravioletă.Toate substanţele astea ucid orice soi deanimal într-o secundă, cel mult două.

Tim parcă ar fi voit să afle maimult despre otrăvuri, dar doctorul Wuturuia întruna despre metodele lor decercetare a ovulelor de crocodilnefecundate, al căror ADN îl înlocuiauei, apoi profesorul Grant îi puse câtevaîntrebări teribil de complicate. Într-oparte a camerei se aflau nişte cilindrimari pe care scria "N2 Lichid". Şi maivăzu şi câteva congelatoare cât un statde om, pline de sertare înţesate cuembrioni îngheţaţi, fiecare dintre aceştiaînvelit cu grijă în ţiple subţiri, argintii.

Lex se plictisea de moarte. Nedry

căsca de îi trosneau fălcile. Ba chiar şidomnişoara Sattler părea tot mai puţininteresată. Tim obosise şi el să se totminuneze de tot ce era prin laboratoareleacelea sofisticate. El unul voia să vadădinozaurii.

Pe uşa camerei alăturate scria

"Incubator".— E puţin cam cald şi umed aici, îi

anunţă Wu. Trebuie să păstrăm înpermanenţă 23°C şi umiditate înproporţie de unu la sută. În plus, maimenţinem şi o concentraţie mai ridicatăde oxigen, cam până la treizeci şi trei lasută din atmosfera normală.

— Ca să creaţi atmosferă jurasică,

conchise Grant.— Exact. Sau cel puţin aşa ne

propunem noi. Dacă vreunul dintredumneavoastră se va simţi rău, să măanunţe.

Introduse cartela de siguranţă înlăcaşul ei, iar uşa exterioară se deschiselarg.

— Încă un lucru pe care vă rog sănu-l uitaţi: nu atingeţi nimic dinîncăperea asta. Unele dintre ouă suntpermeabile la uleiurile epidermei. Şipăziţi-vă capetele, pentru că senzoriiinstalaţi pe sus se mişcă în permanenţă.

Descuie apoi uşa propriu-zisă acrescătoriei şi intrară. Tim privi curioscamera încăpătoare, scăldată într-olumină infraroşie puternică. Ouăle erau

aşezate pe mese lungi, iar contururile lorpale erau şi mai dispersate de ceaţajoasă, densă, ce vălurea întrunadeasupra tăbliilor. Ouăle se mişcau încontinuu, uşor, ca nişte pietrerostogolindu-se mereu în acelaşi loc.

— Ouăle de reptilă conţin foartemult gălbenuş, dar apă deloc, urmă Wu.Embrionii sunt deci nevoiţi să îşiprocure apa din mediul înconjurător.De-aceea le este necesară ceaţa pe careo vedeţi.

Le mai spuse apoi că pe fiecaremasă se aflau câte o sută cincizeci deouă, care reprezentau un un nou lot deextracţii de ADN. Loturile în cauză erauidentificate cu ajutorul numerelorînscrise pe fiecare masă: STEG —

458/2 sau TRIC — 390/4. Înfăşuraţipână la brâu în ceaţa deasă, muncitoriide la crescătorie se duceau pe rând, dela un ou la altul, îşi cufundau mâinile înceaţa aceea persistentă şi întorceauouăle la fiecare oră, totodatăcontrolându-le temperatura cutermometre speciale. Sala era filmatădin toate unghiurile da camere de luatvederi suspendate şi supravegheate cuajutorul unor senzori mobili. Un senzortermal se mişca de la un ou la altul, leatingea pe fiecare cu o baghetă flexibilă,ţiuia strident, apoi trecea la următorul.

— În crescătoria astă am reuşit săproducem mai mult de douăsprezecerecolte de extracţii, ceea ce înseamnă,practic, un total de două sute treizeci şi

opt de animale vii. Rata supravieţuiriieste în jur de patru la sută, dar,bineînţeles, vrem să o îmbunătăţim pecât posibil. Dar, după analizelecomputerului, trebuie să lucrăm aici cuvreo cinci sute de factori variabili: osută douăzeci ţin de mediul înconjurător,alte două sute de condiţiile dedezvoltare în ou, iar restul de materialulgenetic în sine. Ouăle acestea sunt deplastic. Embrionii sunt inseraţi mecanic,apoi crescuţi aici.

— Şi câtă vreme e necesarădezvoltării?

— Dinozaurii ajung rapid lamaturitate, atingând mărimea normală îndoi, până la patru ani. Aşa că în clipa defaţă, de pildă, avem destule exemplare

adulte în rezervaţie.— Dar numerele astea ce

reprezintă?— Codurile pe care le vedeţi

înscrise aici, certifică diversele faze aleextracţiilor de ADN. Primele patrulitere incifrează specia animalelor carevor ieşi. Astfel, TRIC înseamnă de faptTriceratops. Iar STEG este Stegosaurusşi aşa mai departe.

— Şi cele de pe masa asta? seinteresă Grant.

Codul era xxxx-0001/1. Dedesubtera scris de mână "Posibil COELU".

— Astea sunt dintr-un lot nou deADN, zise Wu. Nu ştim exact ce anumeeste. Prima dată când cum aţi observateste însemnat pe etichetă "Posibil

COELUSL", ceea ce înseamnă că s-arputea să fie un Coelurosaurus. Din câteîmi amintesc eu, e un ierbivor de taliemică. Mie unul mi-e cam greu să ţinminte toate numele astea aiurite. Pânăacum se pare că s-au găsit vreo trei. sutede specii de dinozauri.

— Trei sute patruzeci şi şapte, îlcorectă Tim, foarte serios.

Grant zâmbi amuzat şi apoi îlîntrebă pe genetician:

— Dar în momentul ăsta aveţivreun lot de embrioni gata formaţi?

— Nu, în clipa asta, nu. Perioadade incubaţie diferă de la specie laspecie, dar în general tot sunt necesarevreo două luni Noi însă încercăm săprelungim procesul de dezvoltare a

embrionului, pentru ca să mai uşurămmunca personalului de specialitate. Văînchipuiţi ce bătaie de cap este pe-aicicând avem vreo sută cincizeci deanimale născute la distanţă de numaicâteva zile, cu toate că, fireşte, cea maimare parte din ele nu supravieţuiesc. Defapt, razele astea X sunt vinovate. Maiaveţi şi alte întrebări? Nu? Atunci sămergem la crescătoria propriu-zisă,unde sunt noii-născuţi.

Era o cameră circulară, toată albă.Se vedeau acolo câteva incubatoareprecum acelea de prin maternităţi, dar înacel moment erau goale. Tot felul decârpe şi jucării erau aruncate pe jos. Ofemeie tânără, îmbrăcată în halat alb,şedea pe podele, cu spatele la ei.

— Ce mai avem astăzi pe-aici,Kathy? o întrebă Wu.

— Nu mare lucru, răspunse ea.Doar un pui de raptor.

— Ia să-l vedem şi noi.Femeia se ridică în picioare şi se

dădu în lături. Tim îl auzi pe Nedryspunând:

— Parcă-i o şopârlă.Animalul ce mişuna pe jos ave în

jur de patruzeci de centimetri înălţime,cât o maimuţă de talie mică. Era deculoare galben-închis, cu dungi maronii,ca un tigru. Mai avea cap de şopârlă şiun bot prelung, însă şedea pe picioareledindărăt, sprijinindu-se în coada groasăşi dreaptă. Picioarele din faţa, mai micidecât celelalte, se bălăbăneau prin aer.

Îşi lăsă capul pe o parte şi se uită curiosla noii-sosiţi, care rămăseseră cu ochiiţintă la el.

— Velociraptor, şopti Alan Grantca pentru el.

— Da, aşa e, Velociraptormongoliensis, îl aprobă Wu. Unprădător rapace. Numai că ăsta are doarşase săptămâni.

— Tocmai am dezgropat şi eu unvelociraptor, spuse Grant în vreme ce seapleca deasupra vietăţii, să o studiezemai îndeaproape.

Într-o clipă, micuţa şopârlă sări câtcolo, peste capul lui Grant, drept înbraţele lui Tim.

— Hei!— Pot să sară, le explică Wu. Puii

pot să sară. Ca şi adulţii, de altfel.Tim prinse micul velociraptor în

braţe şi îl strânse la piept. Animalul nucântărea prea mult, poate în jur de unkilogram. Avea pielea caldă şi completuscată. Iar capul lui mărunt se afla doarla câţiva centimetri de faţa băiatului.Ochii lui întunecaţi, ca nişte mărgele vii,îl priveau pe Tim cu uimire. O limbămititică, bifurcată, zvâcnea întruna înafară.

— N-o să-mi facă nici un rău?spuse Tim.

— Nu. E foarte prietenoasă.— Sunteţi singur? îl întrebă

Gennaro, cu o figură îngândurată.— Dar bineînţeles, îl linişti Wu.

Cel puţin până mai creşte un pic.

Oricum, puii nu au deloc dinţi, nicimăcar dinţi de ou.

— Dinţi de ou?! se miră Nedry.— Cei mai mulţi dintre dinozauri

se nasc cu aşa-zişi dinţi de ou — micicornuleţe pe vârful nasului, cum aurinocerii, pentru a-i ajuta să spargăcoaja oului cu nasul lor ascuţit, iar apoicei ce se ocupă de îngrijirea lor îi ajutăsă iasă.

— Aha, deci trebuie să-i ajutaţi...,murmură Grant. Dar ce se întâmplă cu eicând se nasc în sălbăticie?

— În sălbăticie?— Da, când se nasc singuri, insistă

Grant. Când îşi fac cuib.— A, păi nu pot să facă aşa ceva,

rosti Wu. Nici unul dintre animalele pe

care le avem noi aici nu poate să sereproducă. Tocmai de aceea amconstruit noi maternitatea asta. Esingurul mod de a înlocui mereuanimalele care îmbătrânesc în ParculJurasic.

— Dar de ce nu pot să seînmulţească singure?

— Pentru că, după cum vă puteţi daseama şi singuri, este mai important sănu se poată înmulţi de capul lor, ridicăWu din umeri. Şi ori de câte ori avemprobleme mai deosebite, ca asta, deexemplu, încercăm să creăm metode deprevenire a lor. Ca de pildă, întotdeaunane asigurăm să avem la îndemână celpuţin două modalităţi de îndepărtare adificultăţilor. În cazul acesta, există

două motive diferite pentru careanimalele nu se pot înmulţi. Mai întâi,pentru că sunt sterile, din pricină că leiradiem cu raze X.

— Şi al doilea motiv?— Toate exemplarele care trăiesc

în Parcul Jurasic sunt femele, rosti Wu,cu un zâmbet mulţumit.

— Aş vrea să mă lămuriţi şi pemine până la capăt, interveni Malcolm.Pentru că mi se pare mie că radiaţiileastea sunt pline de neprevăzut. Mă referla faptul că doza de radiaţii poate figreşită sau poate afecta cu totul alte zoneale anatomiei animalului...

— E foarte adevărat, recunoscuWu. Dar noi ne asigurăm întotdeauna căam distrus ţesutul gonadal.

— Cât despre posibilitatea de a fitoate femele, stărui Malcolm, se poateverifica în vreun fel? S-a dus cineva pe-afară şi, vai, a ridicat cumva fustiţavreunui dinozaur ca să se uite dedesubt?Mă rog, vreau să întreb cum de se poatedetermina sexul unui dinozaur?

— Organele sexuale diferă de la ospecie la la alta. E uşor să îţi dai seamala unii, la alţii aproape imposibil. Dar,ca să vă răspund la întrebare, motivulpentru care noi ştim toţi că animaleleastea sunt femele este faptul că pur şisimplu procedăm astfel: controlămcromozomii şi, mai târziu, dezvoltarealor în ou. De la un anume punct genetic,femelele sunt mai uşor de crescut.Probabil ştiţi şi dumneavoastră că toţi

embrionii vertebratelor sunt iniţial desex feminin. Şi noi suntem la început totfemei. Este nevoie de un anume efectsuplimentar — ca de pildă un hormonspecific care să intervină într-un momental dezvoltării — pentru a transformaembrionul în creştere în mascul. Aşa cătoate animalele noastre sunt femele. Noiînsă ne-am obişnuit să ne referim launele dintre ele ca fiind de sex masculin,cum este Tyrannosaurus rex. Toţi îispunem "el", dar adevărul este că suntnumai femele. Şi, credeţi-mă pe cuvânt,n-au cum să se înmulţească.

Micul velociraptor pufni către Tim,

apoi îşi frecă încet capul de gâtul

băiatului. Tim începu să chicoteascăfericit.

— Vrea să îi dai de mâncare,zâmbi Wu.

— Ce mănâncă?— Şoareci. Dar tocmai a mâncat,

aşa că nu îi mai dăm nimic câtăvavreme.

Micul prădător se lăsă pe spate, seuită la Tim şi îşi scutură iar picioruşeledinainte, în aer. Tim observă gheruţelede la cele trei degete ale fiecărui braţ.Apoi animalul îşi împinse iarăşi capul îngâtul băiatului.

Grant se apropie de ei şi se uităcritic la creatură. Îi atinse gheruţelesubţirele de la degete. Apoi i se adresălui Tim:

— Îmi dai voie?Băiatul dădu drumul puiului de

velociraptor. Grant bătu uşurel animalulpe spinare, cercetându-l, în timp ceacesta dădea din gheruţe şi chirăiaîntruna. Apoi omul ridică micul dinozaurîn aer, să îl privească din profil şiacesta începu să chiţăie asurzitor.

— Nu-i place asta, îi explicăRegis. Nu-i place să fie ţinută departede căldura corpului...

Prădătorul ţipa cât îl ţineauputerile, dar Grant nu îi dădu nici oatenţie. Acum îl strângea de coadă, săsimtă formaţia osoasă. Regis intervenidin nou.

— Domnule Grant, dacă sunteţibun...

— Dar nu-i fac nici un rău.— Domnule Grant, fiinţele astea nu

aparţin lumii noastre. Ele vin dintr-untimp în care nu existau oameni prinpreajmă, ca să le ciupească şi să lenecăjească.

— Dar n-o ciupesc şi...— Domnule Grant, lăsaţi-o jos!

insistă Regis.— Dar...— În momentul ăsta, spuse Ed

Regis apăsat, enervându-se văzând cuochii.

Grant îi întinse animalul înapoi luiTim. Micul dinozaur încetă să se maizbată şi să mai scâncească. Băiatul simţicum inima vietăţii zvâcnea întruna, curepeziciune.

— Iertaţi-mă, domnule Grant, sescuză Ed Regis. Dar fiinţele astea suntfoarte fragile cât sunt pui. Am pierdut omulţime din ele, din pricina unuisindrom de stres post-natal, care credemnoi că se produce la niveladrenocortical. Uneori puii ăştia mor încinci minute.

Tim dezmierda mica vietate.— Hai, linişteşte-te, puiule. Totul e

bine acum.Inima creaturii încă bătea cu putere.— Noi credem că animalele astea

trebuie tratate cât mai omeneşte cuputinţă, continuă Regis. Vă promit eu căo să aveţi mai târziu ocazia să le studiaţicât poftiţi.

Însă Grant nu se putea dezlipi deloc

de obiectul atenţiei sale. Se apropie iarde animalul cuibărit în braţele lui Tim,uitându-se la el cu mare băgare deseamă.

Micul velociraptor îşi descleştăfălcile şi sâsâi spre Grant, vădit înfuriatdintr-odată.

— Fascinant, recunoscu AlanGrant.

— Pot să rămân aici şi să mă joc cuea? întrebă Tim.

— Nu chiar acum, îl potoli EdRegis, uitându-se la ceas. Este ora trei şia venit momentul să dăm o raităparcului, ca să vedeţi pe îndelete toţidinozaurii trăind în mediul lor natural,pe care noi l-am proiectat special înacest scop.

Tim dădu drumul puiului develociraptor, care începu să ţopăie pepodele, înşfăcă o bucată de cârpă, obăgă în gură şi se apucă să o sfâşie cugheruţele, de la celălalt capăt.

CONTROL Întorcându-se iarăşi în camera de

control, Malcolm spuse:— Mai am o singură întrebare,

domnule Wu. Câte specii anume aţireuşit să reproduceţi până acum?

— Nu ştiu prea sigur, răspunse Wu.Cred că în momentul ăsta să tot fie vreocinci'ş'pe. Da, cinci'ş'pe. Tu ai vreo

idee, Ed?— Cinci'ş'pe sunt, îl asigură Ed.— Deci nu ştiţi sigur? insistă

Malcolm, făcând pe miratul.Wu zâmbi.— După primele douăsprezece

specii, m-am lecuit de numărat. Şi, vădaţi şi dumneavoastră seama, uneori noicredem că am reconstituit corect unanimal — bazându-se pe structura ADN-ului, care este de obicei punctul nostrude plecare —, iar animalul se dezvoltănormal timp de şase luni, după care seîntâmplă ceva neprevăzut. Şi ne dămseama că există o greşeală undeva.Poate o genă nu funcţionează cumtrebuie. Sau un hormon nu s-a dezvoltatîndeajuns la momentul potrivit. Sau

apare vreo altă breşă în evoluţiaorganismului. Aşa că ne vedem nevoiţisă ne întoarcem la masa de lucru, la"proiectul" animalului respectiv, ca săzic aşa.

Surâse enigmatic.— La un moment dat, am avut

impresia că am creat deja mai mult dedouăzeci de specii. Dar acum, sunt sigurdoar de cinci'ş'pe.

— Şi printre speciile asteacinci'ş'pe aveţi şi..., începu Malcolm,apoi se întoarse spre Grant. Cum naibale zice?

— Procompsognathus, îi amintiGrant.

— Aţi reuşit să faceţi cumva şinişte procompsognaţi d-ăştia, sau cum le

mai spune? urmă Malcolm.— A, bineînţeles, îl asigură de

îndată Wu. "Compys", cum îi strigămnoi, sunt nişte animale foarte deosebite.Şi noi am izbutit să reproducemneobişnuit de mulţi...

— Mai exact, câţi?— Păi, noi ne-am propus să facem

din Parcul Jurasic un mediu natural câtmai adecvat posibil — cât mai autentic,mai bine spus —, iar procompsognatussunt de fapt cei care se hrăneau cucadavre în epoca jurasic. Aşa cum facşacalii din zilele noastre. Deci noi amconsiderat că e bine să mişune şicompys pe-aici, ca să cureţe locul.

— Adică să se îndoape cumortăciuni.

— Mda, într-un fel. Pentru că lanumai două sute treizeci de animale întotal, câte avem noi, nu prea apar descadavre, spuse Wu. Dar nu acesta a fostprincipalul scop al creşterii de compys.De fapt, noi am vrut să îi re-creămpentru că din punct de vedere economicşi igienic ne erau foarte folositori.

— Şi anume...— Vedeţi dumneavoastră, începu

Wu, noi avem în rezervaţie câteva speciide ierbivore foarte mari. Am încercatcât ne-a stat în puteri să nu reproducemcele mai voluminoase specii desauropode, dar chiar şi aşa, avem câtevaexemplare care depăşesc treizeci detone şi cutreieră împrejurimile, iar omulţime de alţi dinozauri au de la cinci

la zece tone fiecare. Ceea ce ridică nişteprobleme serioase. Una dintre ele estehrana şi adevărul este că suntem nevoiţisă importăm hrană pentru ele la fiecaredouă săptămâni. Nu există nici cea maimică şansă ca această insulă săîndestuleze nicicum toţi aceşti coloşi.Iar cealaltă problemă o constituieresturile. Nu ştiu dacă aţi văzut vreodatăcum arată balega de elefant, dar editamai muşuroiul. Fiecare pleaşcădintr-asta e cam de mărimea unei mingide fotbal. Ei, închipuiţi-vă acum cumpoate arăta o balegă de brontozaur, caree de vreo zece ori mai mare. Şi maiimaginaţi-vă ce rămâne în urma uneiturme de brontozauri, pe care noi iiavem deja aici. Iar cele mai mari dintre

animalele astea nu pot digera hrana preabine, aşa că mare parte din ea oexcrementează aproape intactă. Iar înşai'j' de milioane de ani, câţi sunt decând au dispărut dinozaurii, se pare căbacteria care trăia din descompunereafecalelor acestora au dispărut şi ele. Celpuţin, fecalele de sauropod încă nu s-audescompus singure până acum.

— Mda, asta chiar că-i o problemă.— Vă dau cuvântul meu că este, îl

asigură Wu. Ne-am bătut capetele ogrămadă de timp ca s-o rezolvăm.Probabil că ştiţi şi dumneavoastră căexistă în Africa o insectă cu totuldeosebită, numită gândac de bălegar,care mănâncă într-adevăr fecalele deelefant. Şi multe alte specii de animale

mari au trăit alături de alte fiinţe ce sehrăneau cu excrementele lor. Ei bine, s-aadeverit faptul că aceşti compysmănâncă fecalele ierbivorelor mari şi leredigerează. Iar bălegarul de compyseste descompus de o bacterie caretrăieşte în zilele noastre. Aşa că, atâtavreme cât avem destui compys,problema noastră este rezolvată.

— Şi câţi compys aţi făcut?— Asta nu-mi mai amintesc exact,

dar cred că iniţial ne-am propus săajungem la o populaţie de cincizeci deanimale. Şi le-am şi obţinut, sau măcarun număr apropiat. În trei serii. Amprodus câte o nouă serie la fiecare şaseluni, până ce am ajuns la numărulrespectiv.

— Cincizeci de animale? se mirăMalcolm. Asta chiar că e mare durere săle ţii seama.

— Camera noastră de control esteconstruită special ca să aibă grija asta.Haideţi să vă arăt cum arată.

— A, sunt sigur că aveţi dreptate, îlasigură Malcolm. Dar dacă unul dintrecompii ăştia, sau compys, cum le ziceţi,scapă de pe insulă şi o iau la sănătoasaaşa, aiurea...

— N-au cum să plece.— Bun, am înţeles, dar să

presupunem că unul...— Vă referiţi la animalul acela

care a fost găsit pe plajă? spuse Wuridicând o sprânceană, îngândurat. Dareu unul ştiu sigur că nu are cum să fie

unul de-al nostru, din două motive: maiîntâi pentru că noi folosim anumiteproceduri de control — toate animalelenoastre sunt numărate de computer lafiecare câteva minute. Dacă ar lipsi unulsingur, am afla imediat.

— Iar cel de-al doilea motiv careeste?

— Coasta continentală este laaproape două sute de kilometridepărtare. Unei bărci îi trebuie aproapeo zi întreagă ca să ajungă până acolo. Iarîn lumea de dincolo de insulă, animalelenoastre ar muri în douăsprezece ore.

— De unde ştiţi?— Pentru că am prevăzut inclusiv

această posibilitate, răspunse Wu, însfârşit dând şi el semne de nervozitate.

Uitaţi ce se întâmplă: nici noi nu suntemsăriţi din minţi. Înţelegem şi singuri căastea sunt totuşi nişte creaturipreistorice. Că fac parte dintr-un întregsistem ecologic dispărut — o adevăratpânză de păianjen a vieţii aceleianebănuite, care s-a spulberat în urmă cumilioane şi milioane de ani. S-ar puteadeci ca aceste fiinţe să nu întâlneascănici un alt soi de răpitor capabil să lestârpească şi să nu existe nici un fel demodalitate de a ţine sub controlînmulţirea lor primejdioasă. Nici noi nuvrem să poată supravieţui de capul lor,în libertate. Tocmai de aceea, le-amfăcut dependente de lizină. Le-am inserato genă care produce, în mod deliberat, osingură deficienţă de enzime în

metabolismul proteinelor. Ca urmare,organismul lor nu poate produceaminoacidul lizină. Trebuie să îl ia dinmediul exterior. Şi, dacă nu li se procurăo hrană bogată în lizină exogenă, pe carenoi le-o administrăm sub formă detablete, dinozaurii intră în comă îndecurs de douăzeci şi patru de ore şimor. Aşa că animalele astea suntprogramate genetic să devinăincapabile să supravieţuiască în lumeacontemporană. Nu pot trăi decât aici, înParcul Jurasic. Nu sunt scăpate de subcontrol nici o clipă. Sunt, în moddefinitiv şi irevocabil, prizonierelenoastre.

— Asta-i camera de control, îianunţă Ed Regis. Acum, că tot ştiţi cumsunt reproduse animalele, poate doriţi săvizitaţi camera de supraveghere aparcului, înainte de a...

Se opri din vorbă. Prin geamulgros, despărţitor, nu se zăreau preamulte în încăperea întunecată.Monitoarele erau scoase din funcţiune,în afară de trei, care derulau întruna, curepeziciune, şiruri de numere, pefundalul unui peisaj marin, pe care secontura tot mai vizibilă o navă dedimensiuni apreciabile.

— Ce se întâmplă? se nelinişti EdRegis. Fir' ar al dracului de necaz, ăştiatrag la mal.

— La mal?

— La fiecare două săptămâni, vinevasul ăsta, care aduce provizii de pecoastă. Unul dintre lucrurile care nelipsesc pe insulă este un port bineamenajat, ba chiar şi un doc maipracticabil. E cam dificil să acostezeorice fel de navă aici, mai ales cândmarea este agitată.

Bătu cu degetele în geam, dar ceidinăuntru nu băgară de seamă.

— În cazul ăsta, cred că va trebuisă mai aşteptăm...

Ellie se întoarse spre Wu.— Aţi spus mai înainte că uneori se

întâmplă să faceţi un animal şi să parăreuşit la început, dar pe măsură cecreşte, se dovedeşte imperfect...

— Mda, recunoscu Wu. Cred că în

privinţa asta nu putem face prea multe.Noi izbutim să reconstituim ADN-ul, dareste necesară o perioada de timp pentrudezvoltarea embrionului şi noi nu putemşti exact dacă totul merge cum trebuie,până ce nu vedem pe viu cum sedezvoltă animalul.

— Dar cum ştiţi când se dezvoltăîn bune condiţii sau nu? interveni şiGrant. Doar nimeni până acum n-a maivăzut creaturile astea în carne şi oase?!

Wu zâmbi înţelegător.— M-am gândit şi eu adeseori la

asta. Cred că este totuşi un paradox. Înorice caz, sper eu, paleontologii cadumneavoastră, de pildă, vor compara înmod sigur animalele noastre cu fosileledescoperite, pentru a cerceta evoluţia

lor obişnuită.— Bine, dar animalul pe care

tocmai l-am văzut, velociraptorul... cumîi spuneţi dumneavoastră...mongoliensis?

— Da, pentru că după locul deorigine al chihlimbarului, vine dinChina.

— Mda, interesant, mormăi Grant.Eu tocmai am dezgropat un pui deantirrhopus. Aveţi cumva pe-aici vreunprădător adult?

— Da, se mândri Ed Regis, fără săstea pe gânduri. Opt femele adulte.Femelele astea chiar că sunt răpitoriferoce. Vânează în grup, după cum ştiţi.

— O să le vedem şi pe ele în turulăsta, pe care-l facem?

— Nu, zise Wu, părând dintr-odatăfoarte încurcat.

Şi tăcu, de parcă nu ar fi ştiut dacăe bine să continue sau nu. Se uită la EdRegis, ca pentru a-i cere părerea.

— A, nu le puteţi vedea, dar numaipentru moment, se grăbi Regis sărăspundă, cu o voioşie cam forţată.Velociraptorii nu s-au integrat încă înviaţa obişnuită a parcului. Îi ţinem într-un ţarc special.

— Pot să îi văd măcar acolo?insistă Grant.

— Da, de ce nu. De fapt, în timp ceaşteptăm..., se uită la ceas. Aţi putea săvă duceţi să aruncaţi o privire prinîmprejurimi şi să vă uitaţi şi lavelociraptori.

— Eu unul mă duc fără doar şipoate, hotărî Grant.

— Şi eu, sări Ellie.— Aş vrea să merg şi eu, li se

alătură Tim fremătând de curiozitate.— Ocoliţi clădirea asta, treceţi pe

lângă clădirile anexe şi daţi cu ochii deîngrăditură. Dar nu vă apropiaţi preatare de gard. Vrei să te duci şi tu? oîntrebă pe fetiţă.

— A, nu, spuse Lex, măsurându-lpe Regis din cap până-n picioare. Nuvreţi să jucăm oină? Să aruncăm măcarde câteva ori?

— Ba cum să nu, râse Regis. Ia haisă mergem noi doi jos şi să ne distrămaşa, până se deschide camera asta decontrol...

Grant se îndreptă însoţit de Ellie şi

Malcolm spre spatele clădiriiprincipale, iar puştiul se lua după ei. LuiGrant îi plăceau copiii — pentru el erapur şi simplu imposibil să nu iubeascăacele cârduri zgomotoase de plozi carese agitau întruna, plini de admiraţie înfaţa dinozaurilor. Paleontologul obişnuiasă îi urmărească atunci când veneau învizită pe la muzee, pe când aceştiarămâneau cu gura căscată, zgâindu-se lanesfârşit la scheletele gigantice care seînălţau mult deasupra capetelor lor.Întotdeauna se întrebase oare cum seexplica această fascinaţie. Şi, într-untârziu, ajunsese la concluzia că toţi

copiii iubeau dinozaurii din pricină căacei coloşi întruchipau ideea deautoritate necontestată, ameninţătoare. Înplan simbolic, erau precum părinţii.Fascinaţi şi chiar înfricoşători, precumpărinţii. Iar copiii îi iubeau astfel, ca şipe părinţii lor.

Grant mai presupunea şi motivulpentru care fiecare ţânc învăţa cusfinţenie numele dinozaurilor. Niciodatănu îşi putuse înfrâna uimirea când auzeape câte un ţâşti-bâşti de trei anişorirăcnind cu mândrie, cât îl ţinea gura:"Ăsta-i stegozaur!" Simplul fapt căreuşeau să rostească aceste numecomplicate le dădea probabil impresiacă au un ascendent asupra uriaşilor, unfel de a-i ţine la respect.

— Ce ştii tu despre velociraptor?îl întrebă Grant pe Tim.

Voia numai să lege o conversaţiecu băiatul.

— Este un carnivor de talie mică şivânează în grup, ca Deinonychus, turuiTim ca la şcoală.

— Aşa este, zâmbi Grant. Cu toatec ă Deinonychus este trecut de-acum înrândul velociraptorilor. Iar chestia asta,cu vânatul în grup este cam discutabilă.Singurul argument este conformaţiaanimalelor în sine, care sunt iuţi înmişcări şi puternice, dar puţinvoluminoase pentru nişte dinozauri,pentru că nu cântăresc decât optzeci — osută cincizeci de kilograme. Iar noi ampresupus că vânează în grup în cazul în

care prada lor e un animal mai mare. Şis-a găsit în câteva rânduri numai o fosilăde dinozaur de talie mare, alături decâţiva velociraptori, de unde şi ideea căaceştia vânau în grup. Dar, bineînţeles,prădătorii ăştia mai mărunţi aveau ocapacitate cerebrală mare, erau mult maiinteligenţi decât majoritatea speciilor dedinozauri.

— Da' specia asta cât de inteligentăe? se interesă Malcolm.

— Acum părerile specialiştilorsunt împărţite, mărturisi Grant. De cândpaleontologii au început să pună îndiscuţie problema sângelui cald aldinozaurilor, mulţi dintre noi au începutsă creadă că unii dintre ei se prea poatesă fi fost chiar destul de inteligenţi. Dar

nimeni n-are cum să ştie sigur.Trecură de complexul turistic şi în

curând auziră zumzetul neîntrerupt algeneratoarelor dinspre care serăspândea un miros slab, dar persistentde benzină. Ajunseră apoi la un pâlc depalmieri şi dădură cu ochii de un hangarîncăpător, nu prea înalt, din ciment, cuun acoperiş de oţel. Duruitul acela păreacă vine dintr-acolo. Se uitară înăuntru.

— Probabil că e un generatorînăuntru, zise Ellie.

— Da, şi e grozav de mare, se mirăGrant privind cu atenţie în interiorulclădirii.

Centrala electrică ocupa practicdouă nivele săpate în pământ, ca într-unbeci — era de fapt un întreg complex de

turbine învârtindu-se întruna şi conductece se pierdeau în pământ, luminate debecuri puternice.

— N-au ăştia nevoie de toatăînvălmăşeala de-aici numai pentru unamărât de complex turistic, observăMalcolm. Păi aici e destulă energieelectrică cât să alimenteze un orăşel.

— Poate că le-o trebui pentrucalculatoare.

— Poate.Grant auzi nişte behăituri şi se

îndreptă într-acolo. La câţiva zeci demetri mai departe era un ţarc cu capre.Socoti repede, din ochi, vreo cincizeci-şaizeci de capre.

— Astea la ce le-or mai folosi?întrebă Ellie.

— Parcă bănuiesc eu...— Probabil că le dau de mâncare

la dinozauri, sugeră Malcolm.Porniră mai departe, urmând o

potecuţă de bambus, plină de noroi, cestrăbătea un desiş de bambuşi. Lacapătul acestuia ajunseră lângă un garddublu, de oţel împletit, de vreo patrumetri înălţime. Marginea de sus eraînţesată cu spirale de sârmă ghimpată.Dinspre gardul exterior se auzea unzumzet electric continuu.

Dincolo de garduri, Grant zăripâlcuri dese de ferigi uriaşe, de câte unmetru şi jumătate înălţime. Apoi auzi unsforăit, un fornăit mai degrabă. Şi dintr-odată percepu un foşnet ciudat, de paşigrei, care se apropiau.

După care urmă o tăceredesăvârşită.

— Nu văd nimic, şopti într-untârziu Tim.

— Sssst...Grant rămase în aşteptare,

nemişcat. Trecură câteva secunde. Omulţime de muşte bâzâiau peste tot. Darîncă nu se observa nici o mişcare.

Când, deodată, Ellie îl bătu peumăr şi îi arătă ceva cu mâna.

Printre ferigi, paleontologul desluşicapul unui animal. Era parcă împietrit,ascuns pe jumătate în frunziş; doar ochiimari, întunecaţi, îi priveau cu cruzime.

Ţeasta dinozaurului avea cam ojumătate de metru lungime. Sub un botascuţit, un şir lung de colţi se întindea

până la pliurile cărnoase, ce ascundeauorificiile auditive, care îi ţineau loc deurechi. Capul acela amintea de cel alunei şopârle uriaşe, ba chiar de al unuicrocodil. Ochii însă nu mişcau în nici oparte, iar animalul nu se clintea din loc.Avea o piele sgrunţoasă, de aproapeaceeaşi culoare cu a puiului pe care îlvăzuseră mai înainte: galbenă-cafenie,cu dungi roşcate, mai închise, precum latigri.

În timp ce Grant îl privea cuatenţie, un singur picior, din faţă, seridică uşor şi dădu în lături frunzişul ceacoperea faţa dinozaurului. Piciorulacela era musculos, puternic, cu treidegete încovoiate, terminate cu ghearecurbate. Părea mai degrabă o mână care

înlătură uşor, ferigile.Grant simţi un fior rece pe şira

spinării şi se gândi: "Pe noi ne vânează".Pentru un mamifer, ca şi omul, de

pildă, dădea totuşi impresia că nu sepurta aşa cum ar fi fost normal, ci maidegrabă ca o reptilă, da, avea un fel dea-şi vâna prada, ca şi reptilele. Nu estede mirare că oamenii urăsc cruntreptilele. Pentru că acea cruzime a lor,răceala şi v i t e z a cu care acţionaudepăşeau orice închipuire. Iar a trăiprintre aligatori sau alte reptile mari eradeja o imagine ce ţinea de un alt fel deviaţă, de o cu totul altă lume, care dejadispăruse de mult de pe pământ.Desigur, animalul acela nu îşi dăduseseama că fusese reperat deja de ei. că...

Atacul porni pe neaşteptate, dinambele părţi deodată. Prădătoriistrăbătură cei aproximativ zece metripână la gard, cu o viteză uluitoare. Grantînregistră mecanic, ca pe o străfulgerare,imaginea trupurilor puternice, deaproape doi metri, cu coada rigidăbalansându-se prin aer, cu gheareleîncârligate sfâşiind văzduhul, cu fălciledeschise larg, arătând şirurile de colţiascuţiţi ca pumnalele.

Animalele mârâiau ameninţător, învreme ce se apropiau, apoi făcură unsalt în aer, înălţându-şi picioarele dinfaţă, cu ghearele desfăcute; ca nişte lamede cuţit. Se izbiră de gardul dinaintealor, care îi aruncă îndărăt, dimpreună cuo ploaie de scântei electrice.

Velociraptorii căzură la pământ,şuierând îngroziţi. Toţi vizitatorii setraseră mult înapoi, uluiţi. Şi abia atuncicel de-al treilea animal trecu la atac,repezindu-se să sfâşie gardul la nivelulpieptului său. Tim ţipă de groază când omulţime de scântei explodară împrejurullui. Dinozaurii şuierară din nou, furioşi(un şuier prelung, sâsâit, de reptilă) şi sepierdură la iuţeală printre ferigi. Lăsarăîn urmă numai o duhoare de putreziciuneşi câteva şuviţe de fum cu iz acru.

— Să fiu al naibii..., murmură Tim.— Totul s-a petrecut atât de

repede, bâigui Ellie.— Vânători în ceată, murmură

Grant ca pentru el, clătinând din cap amirare. Vânători în ceată, care se

folosesc de ambuscade din instinct...Uluitor... De necrezut!

— Eu unul nu aş spune că sunt chiaratât de nemaipomenit de inteligenţi, îşireveni Malcolm.

Dinspre partea cealaltă a garduluiauziră câteva pufnituri în palmieri. Maimulte capete de animale ieşiră alene dinfrunziş. Grant le numără. Trei... patru...cinci... Dinozaurii îi priveau nemişcaţi.Cu ochi goi, cruzi.

Un bărbat de culoare, în salopetă seapropie în fugă de ei.

— Aţi păţit ceva? îi întrebă el cusufletul la gură.

— N-avem nimic, totul e în ordine,îl linişti Grant.

— S-a dat alarma şi...

Muncitorul privi către gardulelectric, îndoit şi înnegrit.

— V-au atacat?— Trei.Negrul dădu din cap, îngrijorat.— Tot timpul fac aşa. Se lovesc de

gard, mai capătă câte o scuturătură.Parcă nici nu i-ar atinge. Mereu o iau dela capăt.

— Nu prea le merge bibilica, aşa-i? făcu Malcolm zeflemitor.

Negrul tăcu pentru câteva clipe. Îlcercetă pe matematician din cap şi pânăîn picioare.

— Să mulţumiţi lui Dumnezeu căexistă gardul ăsta, señor, zise el, apoi seîntoarse pe călcâie şi plecă.

De când începuse şi până la sfârşit,

întregul atac al velociraptorilor nudurase mai mult de şase secunde. Grantîncerca încă zadarnic să îşi pună ordineîn gânduri. Viteza cu care acţionaserăanimalele era uimitoare. Acestea senăpustiseră atât de iute, încât el de-abiale văzuse cum se mişcă din loc.

Pe drumul de întoarcere, Malcolmîncepu iar:

— Se mişcă într-adevăr cu o vitezăremarcabilă.

— Da, recunoscu Grant. Mult mairepede decât oricare reptilă de pepământ. Un aligator uriaş se poatedeplasa cu iuţeală, însă numai pedistanţe scurte, de câţiva metri.

Şopârlele mari, precum dragoniiKomodomo, din Indonezia, care măsoarăîn jur de doi metri, au fost urmărite şicronometrate, şi se pare că pot parcurgeîn jur de treizeci de kilometri pe oră,ceea ce înseamnă că sunt îndeajuns derapide ca să doboare un om fără caacesta să apuce să reacţioneze. Şi, într-adevăr, fiarele acelea ucid oameni maitot timpul. Dar am impresia că monştriiăştia de dincolo de gard sunt de celpuţin două ori mai iuţi.

— Cam ca ghepardul, spuseMalcolm. Şaizeci, şaptezeci de kilometrila oră.

— Exact.— Dar totuşi parcă ar fi făcut

salturi, parcă nu fugeau, se miră

matematicianul. Cam aşa cum facpăsările.

— Da, ai dreptate.În vremurile noastre, numai

mamiferele foarte mici, cum estemangusta-mâncătoare-de-cobre, potacţiona atât de repede. Mamiferele micişi, fireşte, păsările. Pasărea-secretar,care vânează şerpi, din Africa, saucazuarul. De fapt, velociraptorul îţi lăsaîntr-adevăr aceeaşi impresie deagresivitate fatală, de nestăvilit, dinpricina iuţelii pe care Grant o observaseşi la cazuar — pasărea aceea mare. cugheare puternice, asemănătoare custruţul, din Noua Guinee.

— Deci, velociraptorii ăştia aratăcam ca reptilele, pentru că pielea şi

înfăţişarea lor în general te duce cugândul la reptile, dar se mişcă capăsările, cu iuţeala şi inteligenţa deprădător versat a păsărilor. Am dreptatesau nu? încheie Malcolm.

— Da, încuviinţă Grant. Şi eu aşspune că am observat acelaşi amestec detrăsături.

— Şi te surprinde?— Nu chiar, zise Grant. Dar se cam

apropie de ceea ce credeaupaleontologii despre ei cu multă vremeîn urmă.

Când primele oase gigantice au fostgăsite în anii 1820 şi 1830, oamenii deştiinţă s-au simţit datori să explice cumcă osemintele acelea ar aparţine unorexemplare extraordinare ale unor

animale din speciile ce trăiesc încă pepământ. Asta pentru că se credea că niciun soi de animal nu poate dispărea de pelumea asta, devreme ce Dumnezeu însuşinu ar îngădui vreuneia din creaţiile salesă piară.

În orice caz, până la urmă s-aadeverit că această concepţie despredivinitate este complet greşită şi căfosilele acelea aparţineau cu adevăratunor animale dispărute. Dar ce fel deanimale puteau fi acelea?

În 1824, Richard Owen, cel maicelebru anatomist britanic al epocii, le-adat numele de Dinosauria, ceea ce setraduce prin "şopârle nemaivăzute".Owen a recunoscut şi el că dinosauriipar să combine trăsături de şopârle,

crocodili şi păsări. Spre exemplu,şoldurile dinozaurilor semănau, castructură, cu pulpele păsărilor, nu cuşopârlele. Şi, spre deosebire de şopârle,mulţi dinozauri păreau că se puteaudeplasa pe picioarele din spate. Owen alansat ideea că dinozaurii erau fiinţecare se mişcau rapid, erau creaturiactive, iar punctul lui de vedere a fostadoptat de toţi pentru următorii patruzecide ani.

Dar când s-au dezgropat într-adevăr fosile gigantice — animale carecântăriseră în timpul vieţii probabil câteo sută de tone — oamenii de ştiinţă auînceput să susţină sus şi tare că de faptdinozaurii erau nişte monştri fără pic decreier, care se târau de colo-colo, încet

ca melcii, şi care erau oricum sortiţipieirii. Imaginea reptilelor uriaşe,încete, a luat treptat locul impresiei cădinozaurii se mişcau de fapt repede,precum păsările. În anii din urmă,paleontologii din noua generaţie, printrecare şi Grant, începuseră iarăşi săîncline spre concepţia iniţială despredinozauri, ca fiind nişte fiinţe rapide înmişcări. Colegii de breaslă ai lui AlanGrafit îl considerau însă un tip radical înopiniile lui pe tema comportamentuluidinozaurilor. Dar în momentele acelea,chiar şi el trebui să admită că până şiconcepţiile lui partizane erau departe deadevărul despre acei prădători uriaşi şiincredibil de rapizi.

— De fapt, continuă Malcolm, eu

voiam să ajung la următoarea întrebarelămuritoare: sunt animalele asteaconvingătoare, din punctul dumitale devedere? Până la urmă sunt dinozauri?

— Aşa aş zice eu. Da, sunt.— Iar atacul ăsta al lor,

coordonat...— Era de aşteptat, îi explică Grant.

Pe baza descoperirilor s-a ajuns laconcluzia că cetele de velociraptori eraucapabile să răpună exemplare carecântăreau şi câte cinci sute de tone, cumera Tenontosaurus, care puteau alergala fel de repede ca un cal. Aşa căaceastă coordonare a atacului eranecesară.

— Bine, dar cum pot să facă ei aşaceva, fără să poată vorbi?!

— A, limbajul articulat nu esteneapărat necesar pentru vânatul în grup,zâmbi Ellie. Cimpanzeii, de pildă, facasta tot timpul. Un grup de cimpanzeiurmăreşte aceeaşi maimuţă şi o ucid. Nucomunică decât prin priviri.

— Iar dinozaurii ăştia ne atacau defapt chiar pe noi?

— Da.— Adică ar fi în stare să ne omoare

şi să ne mănânce? rămase Malcolm cugura căscată.

— Eu aşa cred.— Te întreb asta pentru că mie mi

s-a spus că prădătorii de talie mare, cumsunt leii şi tigrii, nu se nasc cu instinctulde a mânca neapărat carne de om, urmăMalcolm. Este adevărat? Animalele

astea probabil că înţeleg ele cumva, întimp, că oamenii sunt uşor de ucis. Şinumai după aceea devin mâncători deoameni.

— Da, cred că ai dreptate, rostiGrant gânditor.

— Ei, dinozaurii ăştia sunt sigur căsunt chiar mai neştiutori la început decâtleii sau tigrii. La urma Urmei, ei vindintr-o epocă în care oamenii nici nuexistau încă. Şi nici măcar mamiferelemari. Dumnezeu ştie ce-or fi în capul lorcând ne văd. Aşa că mă mir şi eu: auobservat ei oare, în viaţa lor de pânăacum, că fiinţele umane sunt uşor deucis?

Rămaseră cu toţii tăcuţi, în vremece străbătură drumul de întoarcere.

— În orice caz, continuă Malcolm,eu unul o să fiu extraordinar deinteresat să vizitez camera aceea decontrol.

VERSIUNEA 4A. — Ai avut vreo problemă cu

oaspeţii noştri? întrebă Hammond.— Nu, răspunse Henry Wu. Nici

vorbă.— Au luat de bune tot ce le-ai

spus?— De ce nu? zise Wu. Totul este

destul de limpede, în linii mari. Numaila detalii mă cam împotmolesc. Şi am

vrut să discut cu dumneata mai întâi,despre aceste detalii. Dacă doreşti, poţilua chestia asta ca pe-o problemă deestetică pură.

John Hammond strâmbă din nas, deparcă i-ar fi mirosit a acru.

— Estetică? repetă el nedumerit.Se aflau în camera de zi a

elegantului bungalow al lui Hammond,construit printre rânduri dese depalmieri, în sectorul nordic al parcului.Încăperea propriu-zisă era aerisită şiconfortabilă, înţesată cu vreo şasemonitoare ce arătau animalele dindiferite zone ale rezervaţiei. Foaia pecare tocmai i-o adusese Wu avea înscrisîn partea de sus următorul titlu:"Dezvoltarea animalelor — Versiunea 4.

4. Hammond o lăsase pe măsuţa decafea. Bătrânul îl privea pe cercetătoroarecum părinteşte, foarte răbdător. Wu,inginerul de treizeci şi trei de ani, erafoarte conştient de faptul că toată viaţalui profesională de până atunci fusese ladispoziţia lui Hammond. Acesta îlangajase imediat ce terminase facultatea.

— Bineînţeles, se întrevăd şiconsecinţe în plan practic, urmă Wu. Eupersonal cred că ar trebui să se ia înseamă recomandările mele pentru faza adoua. Ar trebui să apelăm la versiunea4. 4.

— Deci vrei să înlocuieşti totstocul actual de animale? se mirăHammond.

— Da, chiar aşa.

— Bine, da' de ce? Ce nu e bine?— Totul e cât se poate de bine,

răspunse Wu, cu excepţia faptului căsunt într-adevăr dinozauri.

— Păi tocmai asta ţi-am cerut,Henry, zâmbi Hammond. Şi asta mi-aidat, nu?

— Da, aşa e, continuă Wu. Darvezi dumneata...

Tăcu pentru câteva clipe. Cum i-arfi putut oare explica lui Hammond?Bătrânul de-abia dacă dădea pe insulă.Iar acolo se crease o situaţie foartedelicată, pe care Wu încerca să oamelioreze.

— Uite ce este... După cum seprezintă lucrurile acum aproape nimenide pe lumea asta nu a văzut cum arată un

dinozaur în carne şi oase. Nimeni nu ştiecum sunt animalele astea de fapt...

— Da, şi?— Dinozaurii pe care îi ţinem noi

aici sunt dinozauri adevăraţi! îi arătăWu către monitoarele pe care se vedeaucâteva exemplare zburdând în voie. Darîntr-un anume sens, sunt ciudaţi,neconvingători. Aş putea să îi fac maibine data viitoare.

— În ce sens "mai bine"?— Mai întâi de toate, se mişcă prea

iute, zise Henry Wu. Oamenii nu suntobişnuiţi să vadă nişte uriaşi ca ăştiacare aleargă cu o asemenea viteză' Mi-eteamă că vizitatorii or să creadă cădinozaurii ăştia sunt special creaţi ca săalerge astfel, ca şi un film care se

derulează cu prea mare viteză...— Bine, Henry, dar sunt dinozauri

în carne şi oase. Doar ai spus şi tu.— Ştiu, dar am putea cu minimum

de eforturi să îi programăm genetic să semişte mai încet, să fie mai blânzi...

— Dinozauri blânz i? se răţoiHammond. Nimeni nu vrea să vadădinozauri domestici, Henry. Toţi vor săvadă animalele aşa cum sunt ele.

— Dar tocmai aici am vrut să ajungşi eu; insistă Wu. Eu nu cred că vor săvadă animalele astea aşa cum sunt ele.Vor să vadă ceea ce se aşteptau ei săvadă, lucru total diferit...

Hammond se încruntă.— Doar dumneata singur ai spus,

John, că parcul ăsta e pentru distracţii,

urmă Wu. Iar distracţia în sine n-are mainimic de a face cu realitatea dură.Distracţia este exact opusul realităţii.

Hammond oftă dezarmat.— Acum ce mai urmează, Henry! O

altă discuţie dintr-aceea abstractă? Doarştii bine că mie îmi place să vorbescdeschis şi simplu. Dinozaurii pe care îiavem acum sunt adevăraţi, iar...

— Ei, nu e chiar aşa, se împotriviWu.

Traversă camera, apropiindu-se demonitoare şi arătă spre ecran.

— Eu am impresia că nu trebuie săne amăgim singuri. Noi nu am recreattrecutul pe insula asta. Trecutul e mortdemult. Nu mai poate fi recreat. Ceea ceam făcut noi a fost să reconstituim

trecutul — sau cel puţin o anumităversiune a lui. Iar eu nu spun acum decâtcă putem avea o versiune mai bună.

— Mai bună decât cea reală?— De ce nu? zise Wu. La urma

urmei, toate animalele astea sunt dejamodificate genetic. Le-am inserat genepentru a-i face patentabili, dependenţide lizină. Şi am făcut tot ce ne-a stat înputeri pentru a le grăbi creşterea şimaturizarea.

Hammond ridică din umeri.— Asta era inevitabil. Nu am vrut

să aşteptăm degeaba. Trebuie să ţinemseamă şi de investitori.

— Bineînţeles. Dar eu nu întrebdecât: de ce ne-am oprit aici? De ce sănu o luăm de la capăt ca să facem exact

dinozaurii pe care vrem noi să îi vedem?În primul rând pentru că este mult maicredibil pentru vizitatori, iar apoi pentrucă este mai uşor pentru noi ca să îi ţinemîn frâu?! Nu-i mai potrivită o versiunemai înceată, mai docilă de dinozauripentru parcul nostru?

Hammond se încruntă.— Dar atunci dinozaurii aceia nu

vor mai fi reali.— Dar nici acum nu sunt reali,

insistă Wu. Tocmai asta încerc să zic şieu acum. În toate astea nu există nici unstrop de realitate.

Ridică din umeri, neputincios. Îşidădea seama şi singur că nu va ajunge lanici un rezultat. Hammond nu fuseseniciodată interesat în detalii tehnice, iar

esenţa argumentelor sale era pur tehnică.Cum să îi explice el bătrânului desprerealitate, despre locurile goale din lanţuladeneic, despre întreruperile dinstructura genetică, pe care el trebuise săle umple la nimereală? Bineînţeles,făcuse cele mai bune alegeri, darrămâneau totuşi doar nişte ipoteze.ADN-ul dinozaurilor era precum ofotografie veche, care fusese retuşată, înmare parte arătând la fel cu originalul,dar pe alocuri reparată şi subliniată, iardrept urmare...

— Ei şi tu acum, Henry, încheieHammond prinzându-l cu braţul pe dupăumeri. Dacă nu te superi, aş îndrăzni săspun că te văicăreşti ca o babă. Aimuncit aici din greu multă vreme, şi ai

făcut nişte lucruri nemaipomenite —nemaipomenite! — şi, în sfârşit, a venitvremea să arăţi unora ce ai reuşit tu.Este normal să fii cam emoţionat, să aişi tu îndoieli. Dar sunt convins, Henry,că toată lumea va fi mulţumită de ceeace ai izbutit tu. Toată lumea va fi grozavde mulţumită.

În timp ce vorbea. Hammond îlducea către uşă.

— Dar John, încercă iarăşi Wu, îţiaduci aminte cum am început în '87 săconstruim aşezământul propriu-zis? Nuaveam încă nici un animal adult peatunci, aşa că trebuia numai să neînchipuim cam ce ne-ar fi de folos. Amcomandat garduri electrice, maşini cucuşti solide montate pe remorci, arme

rapide, eficiente chiar şi prin plaseleelectrificate. Şi toate au fost construitespecial, după specificaţiile noastre.Avem acum dintr-astea cât să dotăm ooaste întreagă — dar sunt totuşi preapuţin, prea încet e . Ar trebui să leaducem câteva îmbunătăţiri. Ştii şi tu căMuldoon a cerut echipament militar:proiectile LAW şi arme laser?!

— Ia mai scuteşte-mă cu Muldoonăla. Îl repezi Hammond. Eu unul nu-mifac atâtea griji. Nu-i decât o grădinăzoologică, Henry.

Sună telefonul, iar Hammond seduse să răspundă. Wu încercă săgăsească o altă modalitate de a-şi pledacauza. Dar adevărul era că, după cinciani de muncă trudnică, Parcul Jurasic

era aproape gata, iar John Hammond purşi simplu nu avea să îl mai ascultedeloc, pentru că nu mai avea atât demultă nevoie de el, ca înainte.

Fusese o vreme când Hammond

asculta recomandările lui Henry Wu cumare atenţie. Mai ales atunci cândtocmai îl angajase, iar acesta nu eradecât un absolvent de douăzeci şi opt deani, care îşi luase doctoratul la Stanford,după practica la laboratorul lui NormanAtherton.

Moartea lui Atherton lăsase în urmănu numai o mare durere în rândurilecolaboratorilor lui, dar şi o consternaretotală; nimeni nu ştia ce avea să se

întâmple cu lucrările deja începute saucu programele de doctorat. Toţi erauneliniştiţi, se temeau cumplit pentrucariera lor.

La două săptămâni dupăînmormântare, John Hammond se dusesesă se întâlnească personal cu Wu. Toţicei de la laborator ştiau că Athertonavusese ceva legătură cu Hammond, cutoate că nimeni nu cunoştea mai multeamănunte despre relaţia dintre ei. ÎnsăHammond îl abordase pe Wu într-unmod foarte direct, ceea ce tânărulcercetător nu uitase niciodată de atunciîncolo.

— Norman spunea întotdeauna cătu eşti cel mai bun genetician din totlaboratorul ăsta. Începuse el. Ce-ai de

gând să faci de-acum înainte.— Nu ştiu. Probabil să intru în

domeniul cercetării.— Aha, adică să te aciuieşti pe

lângă vreo universitate?— Mda.— Ei bine, asta-i o greşeală de

neiertat, îl mustrase Hammond, imediat.Mă rog, dacă ai cel puţin respect pentrutalentul tău.

Wu clipise nedumerit.— De ce?!— Păi, hai să vedem cum stau

lucrurile într-adevăr, zisese Hammond.Universităţile nu mai sunt de multcentrele intelectuale ale ţării. Chiarideea asta este preconcepută.Universităţile nu sunt decât platformele

de pornire. Da, da, nu mai fi aşa mirat.Doar nu spun nişte lucruri necunoscuteţie. Începând de la cel de-al doilearăzboi mondial, toate descoperirile cuadevărat importante au prevenit dinlaboratoarele particulare. Laserul,tranzistorii, vaccinul anti-poliomielită,mico-chips-urile, holograma,computerele personale, înregistrărilemagnetice rezonante, scanerele CAT... şilista ar putea continua la nesfârşit.Universităţile nici măcar nu erau prinpreajmă când se realizau toate astea. Şiasta durează de patruzeci de ani. Dacăvrei să faci cu adevărat ceva importantîn domeniul computerelor sau geneticii,nu trebuie să te duci la nici o catedrăuniversitară. Ferească Dumnezeu, nici

vorbă!Wu rămăsese fără grai.— Pentru numele sfinţilor din

ceruri, urmase Hammond. Numai princâte trebuie să treci până să începi unnou proiect?! Câte aplicaţii pesteaplicaţii, câte formalităţi, câteaprobări?! Dar comitetul supraveghetor?Dar preşedintele departamentului? Darcomitetul cadrelor universitare? Cum aisă faci ca să obţii mai mult spaţiu delucru, dacă vei avea nevoie de asta? Saude unde iei mai mulţi asistenţi, dacă o săfie cazul? Câtă vreme pierdută în zadaror să-ţi ia toate astea? Un om de geniunu trebuie să-şi irosească timpul preţioscu o mulţime de formalităţi şi comiteteinutile. Viaţa asta e prea scurtă, iar

lanţul adeneic prea lung. Trebuie să teimpui prin tine însăţi. Şi dacă vrei săfaci într-adevăr ceva remarcabil, ţine-te cât mai departe de universităţi.

Iar în acele zile, Wu îşi dorea cudisperare, din tot sufletul, să se impună,să se remarce prin munca lui. JohnHammond reuşise să îi capteze totinteresul.

— Eu mă refer strict laposibilitatea de a munci efectiv,continuase Hammond. La aplicaţiilepractice ale meseriei dumitale. Şi de ceanume are nevoie un om de ştiinţă ca sămuncească în linişte? Are nevoie detimp şi de bani. Iar eu sunt gata să-ţipropun un angajament pe cinci ani, şi osumă de zece milioane de dolari pe an,

pentru finanţarea proiectului. Deci, întotal, cincizeci de milioane de dolari, decare nimeni nu te întreabă ce şi cum.Hotărăşte-te. Toţi ceilalţi nici n-or sămai viseze să-ţi stea în drum, să testânjenească în vreun fel.

Suna totuşi prea frumos ca să fieadevărat. Wu rămăsese pe gânduri multăvreme. Într-un târziu, îşi regăsise glasul:

— Şi eu ce să dau în schimb?— Să încerci să atingi imposibilul,

îi zisese Hammond. să te înhami la cevace s-ar putea foarte bine să nu se poatărealiza niciodată.

— Şi anume?— Nu pot să-ţi dau prea multe

detalii acum, dar, ca idee generală, estevorba despre reproducerea artificială a

reptilelor.— Eu cred că nu-i deloc imposibil,

se entuziasmase Wu. Reptilele sereproduc mai uşor decât mamiferele.Reproducerea lor artificială poate duraîn jur de zece-cincisprezece ani. Luândîn consideraţie câteva dintredescoperirile fundamentale.

— Eu n-am la dispoziţie decâtcinci ani, îl oprise Hammond. Şi mai amşi o mulţime de bani pentru cel care vadori să încerce imposibilul chiar acum,dacă vrea.

— Dar lucrarea mea se poatepublica?

— Da, pentru orice eventualitate.— Dar nu imediat?— Nu.

— Dar e posibil să se publice?insistase Wu.

Hammond începuse să râdă cupoftă.

— Nu-ţi face griji. Dacă reuşeşti,toată lumea va auzi despre ce ai făcut tu.Îţi promit eu de pe-acum.

*** Iar acum se părea că, într-adevăr,

toată lumea avea să afle, cât de curând,se gândi Wu. După cinci ani de efortextraordinar, nu se aflau decât ladistanţă de un an de zile de deschidereaoficială a parcului. Fireşte că, în toţiacei ani, nu mersese totul după cumfăgăduise Hammond la început, Wu

avusese de-a face cu tot soiul de indivizicare îi tot spuneau ce şi cum să facă, iarde multe ori se încercaseră presiunigrozave asupra lui. Chiar munca lui însine se schimbase radical — nu mai eravorba despre reproducerea artificială areptilelor, de îndată ce începuseră săpriceapă şi ei că dinozaurii semănau atâtde mult cu păsările. Deci trebuise să seocupe de reproducerea aviană, ceea ceera cu totul altceva. Mult mai greu. Iar înultimii doi ani, Wu fusese mai întâi detoate administrator, supraveghetorulgrupelor de cercetători şi a băncilor dedate computerizate care lucrau înpermanenţă la genele operate.Administraţia propriu-zisă nu era defelceea ce îşi dorea el. Nu era nici măcar

munca pentru care se învoise să seangajeze acolo. Cu toate acestea,reuşise. Făcuse ceea ce nimeni nucredea că se poate face vreodată, celpuţin nu într-un timp atât de scurt. IarHenry Wu era ferm convins că i s-ar ficuvenit să aibă şi el un cuvânt de spus întot ce se petrecea acolo, în virtuteacercetării sale asidue şi a eforturilordeosebite, pe care nu le precupeţise oclipă. În loc de asta însă, descoperise căinfluenţa lui scădea pe zi ce trecea.Dinozaurii existau, gata! Procedeelepentru obţinerea lor erau deja verificatede nenumărate ori, ajunseră oobişnuinţă. Tehnologia cu care lucrauera foarte înaintată. Iar John Hammondnu mai avea deloc nevoie de Henry Wu.

— Mda, ar fi bine..., ziseHammond la telefon.

Ascultă un moment vocea celui dela capătul firului şi îi zâmbi lui Wu.

— Bine. Da. Bine.Puse receptorul în furcă.— Unde rămăseserăm, Henry?— Vorbeam despre aplicarea fazei

a doua... '— A, da. Am mai discutat noi

despre asta şi înainte, Henry...— Ştiu, clar nu îţi dai seama...— Scuză-mă. Henry, îi spuse

Hammond cu o voce ce vădea căajunsese la capătul răbdării. Eu îmi dauseama. Şi, trebuie să-ţi spun pe şleau,Henry, că nu văd nici un motiv pentrucare să îmbunătăţesc eu realitatea în

sine. Fiecare mutaţie pe care am făcut-onoi a fost impusă prin lege saunecesitate. Putem să mai operăm şi altemodificări în viitor, ca de pildă pentrusporirea rezistenţei la boli, sau pentrualte motive... Dar nu cred deloc că artrebui să aducem îmbunătăţiri realităţiinumai pentru că avem noi impresia că emai bine aşa. Aici, afară, noi avem acumdinozauri adevăraţi. Şi asta vor oameniisă vadă. Aşa că asta este ceea ce artrebui să vadă. Asta este obligaţianoastră, Henry. Aşa-i cinstit, Henry.

Cu un zâmbet, Hammond îideschise larg uşa, să iasă.

CONTROL Grant privea la toate monitoarele

computerelor din camera de controlcufundată în întuneric, şi se enerva totmai mult. Lui Grant nu îi plăceaucomputerele. Ştia că asta îl plasa printrecercetătorii de modă veche, dar nu îipăsa. Unii dintre studenţii cu care lucrael aveau o adevărată înclinaţie pentrulucrul cu calculatoarele, un fel deintuiţie. Dar Grant nu simţise nici un felde imbold măcar pentru maşinăriileacelea. Pentru că el credea în continuarecă respectivele computere nu sunt decâtnişte măgăoaie lipsite de viaţă şimincinoase. Chiar şi deosebirilefundamentale dintre un sistem de operare

şi aplicaţia în sine îl lăsa total nedumeritşi îl întrista într-un fel, pentru că el purşi simplu se pierdea într-un soi degeografie străină lui, pe care nici măcarnu începuse să o înţeleagă. Dar observă,în schimb, că Gennaro părea chiarobişnuit cu ecranele acelea, iar Malcolmera în elementul lui, fornăind din când încând pe nas, ca un câine de vânătoare peurmele prăzii.

— Vreţi să ştiţi câte ceva despremecanismul de control? îi întrebă JohnArnold, întorcându-se în scaunul luimobil, spre cei din încăpere.

Inginerul-şef era un tip în vârstă depatruzeci şi cinci de ani, subţiratic,nervos, care fuma ţigară de la ţigară. Îicântări cu privirea pe ceilalţi.

— Avem nişte mecanisme decontrol incredibile! se mândri Arnold şiaprinse o altă ţigară.

— Ca de pildă?..., îl ispitiGennaro.

— Ca de pildă, camerele mobilepentru urmărirea animalelor, zise Arnoldşi apăsă pe un buton de pe bordul aflatîn faţa lui, iar harta de sticlă verticală selumină şi se acoperi cu o mulţime delinii albastre zigzagate. Asta este ariapuiului de T-rex. Micul Tyrannosaurus.Aici sunt însemnate toate mişcările lui,toate itinerariile prin parc, din ultimeledouăzeci şi patru de ore. (Arnold apăsăiarăşi pe acelaşi buton). Şi aici de-acumdouă zile? (Apăsă încă o dată). Şi de-acum trei zile.

Liniile de pe hartă se suprapuneauîn multe rânduri, ca într-un desen decopil. Însă desenul respectiv apăreadoar într-o anumită zonă, aproape departea de sud-est a lagunei:

— V-aţi putut da seama cam peunde hălăduieşte el în timpul ăsta; leexplică Arnold. E încă mic, aşa că stăcât mai aproape de apă. Şi se ţinedeparte de adult. Dacă vă uitaţi ladrumurile micului rex şi ale marelui rex,alăturate, o să observaţi că nu seîntretaie niciodată.

— Dar pe unde-i acum marele rex?întrebă Gennaro.

Arnold apăsă pe un alt buton.Semnele de pe hartă se şterseră şi unsingur spot luminos, cu un număr de cod,

apăru undeva, în câmpia de la nord-vestul lagunei.

— Uite-l aici.— Şi micul rex?— Ei, fir'ar să fie, păi atunci să vă

arăt toate animalele din parc, se repeziArnold.

Harta începu să se lumineze ca unpom de Crăciun, împodobită cuglobuleţe strălucitoare, fiecare purtândun număr de cod.

— Astea-s toate cele două sutetreizeci şi opt de animale pe care leavem aici în minutul ăsta.

— Cu ce aproximaţie?— De maximum un metru jumate,

pufăi Arnold din ţigară. Hai să facemaşa mai bine: te sui într-o maşină, te

duci acolo şi o să găseşti animalelechiar pe locul unde îţi arată acum harta.

— Cât de des se înregistreazămişcările lor?

— La fiecare treizeci de secunde.— Mda, destul de impresionant,

recunoscu Gennaro. Da' cum se poateface aşa ceva?

— Avem plasaţi senzori demişcare prin tot parcul ăsta, îl lămuriArnold. Cei mal mulţi dintre ei suntpriponiţi zdravăn, alţii sunt pe sistemradio-telemetrat. Fireşte că senzorii demişcare n-or să îţi semnaleze şi speciilerespective, dar putem să le depistăm depe imaginea video, în direct. Chiar şicând nu ne uităm la monitoare,computerul tot înregistrează. Şi verifică

unde se află fiecare în parte.— Dar computerul ăsta nu greşeşte

niciodată!— Numai cu puii avem probleme,

în privinţa asta. Uneori se cam încurcăunii cu alţii, pentru că reprezentările lorpe ecran sunt atât de mici. Dar nu nefacem noi griji din cauza asta. Pentru căpuii stau de obicei pe lângă turmele deadulţi. Şi oricum, avem la îndemânăpontajul lor pe specii.

— Ce înseamnă asta?— La fiecare sfert de oră,

computerul numără animalele din fiecarespecie, le explică Arnold. Uitaţi, cum eaici:

TOTAL ANIMALE 238

Specii Presupuse Găsite Ver.Tyrannosaurus224. 1

Maiasaurus21213. 3

Stegosaurus443. 9

Triceratop3

83. 1

Procompsognat49493, 9

Othnielia16163. 1

Velociraptor383. 0

Apatosaurus17173. 1

Hadrosaurus11113. 1

Dilophosaurus774. 3

Pterosaurus66

4. 3

Hypsilophodontid33332. 9

Euoplocephalid16164. 0

Styracosaurus18183. 9

Microceratop

22224. 1

T O T A L238238

— Ceea ce vedeţi dumneavoastră

aici, îi lămuri Arnold, este un procedeude numărare cu totul separat decelelalte. Nu se bazează pe modalităţilede supraveghere a animalelor. Este ometodă de dată recentă. Ideea în sineeste că de fapt computerul nu poategreşi, din pricină că există două feluri

diferite de a obţine datele. Dacă unanimal se pierde, noi aflăm în cinciminute.

— Înţeleg, făcu Malcolm. Dar s-averificat vreodată pe teren?

— Mda, într-un fel, răspunseArnold. Am avut ghinionul să ne moarăcâteva animale. Un othnielian s-a agăţatîntre crengile unui copac şi s-a spânzuratacolo. Un stegozaur a murit din cauzaunei boli intestinale cu care au toţiprobleme. Un hypsilophodont a căzut şişi-a frânt gâtul. Şi, în fiecare caz, deîndată ce animalul a încetat să se maimişte, computerul a semnalat alarma.

— În cinci minute?...— Da.Grant întrebă. :

— Ce reprezintă coloana dindreapta?

— Seria din care provin animalele.Cea mai recentă este varianta 4. 1 sau 4.3. Noi mergem cam până la varianta 4.4.

— Variante de numere? Cum suntla soft? Noi generaţii?

— Mda, cam aşa, zise Arnold. Într-un fel seamănă cu soft-ul. De câte oridescoperim câte o breşă în lanţul ADN,laboratorul doctorului Wu trebuie săfacă o nouă variantă.

Numai la gândul că nişte fiinţe viiputeau fi numerotate ca generaţiile decalculatoare, supuse reprogramării şirefacerii, îl tulbură grozav pe Grant. Nuîşi putea explica de ce — poate şi pentru

că nu îi venise niciodată în minte aşaceva până atunci —, dar, instinctiv, nuse simţea deloc în apele lui. Oricum,erau totuşi nişte fiinţe vii. la urmaurmei...

Arnold probabil că observăexpresia de pe chipul paleontologului,pentru că se grăbi să i se adreseze:

— Domnule Grant, nu aveţi nici unmotiv să rămâneţi pe gânduri din pricinaspecimenelor ăstora. E foarte importantpentru toată lumea ca să îşi aducă aminteîn permanenţă că aceste animale suntcreate de om. Uneori apar nişte defecteîn dezvoltarea lor. Şi atunci, de îndatăce le descoperă hachiţele, doctorul Wuşi laboranţii lui trebuie să încerce o altăvariantă. Şi noi avem mare nevoie săţinem o evidenţă clară a variantelor deanimale pe care le avem.

— Mda, da, bineînţeles, ziseMalcolm neliniştit. Dar, întorcându-ne laideea numărării lor... După câte pricepeu toate calculele astea se fac cu ajutorulsenzorilor de mişcare?

— Da.

— Şi senzorii ăştia sunt risipiţiaşa, peste tot, prin parc?

— Acoperă cam nouăzeci şi doi lasută din suprafaţa insulei, spuse Arnold.Nu există decât câteva locuri unde nu îiputem folosi. Ca de pildă, nu putem să îiplasăm lângă râul din junglă, pentru cămişcarea apei şi vaporii care se ridicăde pe suprafaţa ei dereglează senzorii.Dar în rest, sunt sesizaţi aproape pestetot. Şi dacă, spre exemplu, computerulsesizează vreun animal aflat în zonanesupravegheată, memorează şi maitârziu îl caută când iese de acolo. Dacănu reuşeşte să îl localizeze, ne dă unsemnal de alarmă.

— Bun, altceva..., insistă Malcolm.Văd aici că sunt trecuţi patruzeci şi nouă

de procompsognatid: Să presupunem căeu bănuiesc aşa, pe nepusă masă, că uniidintre ei nu sunt chiar specia asta Cumaţi putea să-mi dovediţi contrariul?

— În două feluri, răspunse Arnold.Mai întâi, pot să disting mişcărilenespecifice în preajma celorlalţipresupuşi compys. Astea sunt animalesociabile, se deplasează în grup. În parcavem două grupuri de compys. Aşa căspecimenele respective nu pot decât săaparţină grupului A sau B...

— Da, dar...— Cealaltă modalitate de depistare

este prin vizionare directă, continuăArnold.

— Imaginile astea sunt...— Imagini de identificare imediată.

Sunt luate acum cinci minute.— Deci puteţi vedea toate

animalele, dacă vreţi?— Da. Pot să şi revăd imaginea lor

ori de ori vreau.— Şi despre izolarea lor fizică ce

ne puteţi spune? se interesă Gennaro. Nupot să iasă din ţarcurile astea ale lor?

— În nici un caz, se pronunţăArnold. Astea sunt animale al dracu' descumpe, domnule Gennaro. Noi avemgrijă de ele ca de ochii din cap. Avem înpermanenţă o mulţime de obstacole înfuncţiune, Mai întâi, şanţurile.

Apăsă pe un buton şi tot ecranul seacoperi cu o reţea de liniuţe portocalii.

— Şanţurile astea nu sunt nici unulmai mic de patru metri adâncime şi sunt

pline cu apă. Pentru animalele de taliemai mare, şanţurile ajung şi până la zecemetri. Dup-aia urmează gardurileelectrice.

Linii de un roşu aprins prinseră sălucească pe ecran.

— Avem aici în jur de optzeci şicinci de kilometri de gardurielectrificate, înalte de câte patru metri,incluzând şi cei trei'j' şase de kilometridin perimetrul insulei. Toate reţeleleastea sunt în permanenţă conectate lazece mii de volţi. Animalele învaţărepede că nu trebuie să se apropie deele.

— Dar dacă unul a scăpat totuşi?interveni Gennaro.

Arnold mormăi ceva de neînţeles şi

strivi nervos mucul de ţigară.— Să presupunem numai, insistă

Gennaro. Să ne închipuim că s-aîntâmplat aşa ceva...

Muldoon îşi drese vocea.— În cazul ăsta, ne-am duce după

el şi l-am aduce înapoi, spuse el. Avemo mulţime de mijloace ca să facem asta:arme cu şocuri electrice, plaseelectrificate, tranchilizante. Toate asteaînsă nu sunt mortale; pentru că, aşa cuma zis şi domnul Arnold, astea-s animalescumpe de tot.

Gennaro încuviinţă din cap.— Şi dacă totuşi unul scapă pe

continent?— Ar muri în mai puţin de

douăzeci şi patru de ore, îl asigură

Arnold. Creaturile astea sunt rezultateleunor operaţii genetice, înţelegeţi? Nusunt capabile să supravieţuiască singureîn lumea noastră obişnuită, reală.

— Mai povestiţi-ne despresistemul de supraveghere, stăruiGennaro. Chiar nu ar putea nimeni să îlînşele cumva?

Arnold clătină din cap,dezaprobator.

— Sistemul ăsta este un circuitînchis. Computerul este independent subtoate aspectele. Foloseşte energieproprie şi o bază de date proprie.Sistemul în sine nu comunică deloc cuexteriorul, aşa că nu poate fi influenţatnicicum de la distanţă, prin modem.Sistemul computerizat este absolut sigur.

Urmară câteva momente de tăcere.Arnold trase adânc din ţigară.

— E un sistem al dracu' de bine pusla punct, repetă el. Al dracu' de bun.

— Înseamnă că, după câte îmi daueu seama, nu aveţi nici un fel deproblemă, dacă merge atât de bine, îşidădu Malcolm cu părerea.

— Avem la bătaie de cap cunemiluita, recunoscu Arnold, ridicând osprinceană, cam nervos. Dar nu trebuiesă vă faceţi dumneavoastră griji pentrunimic. Înţeleg eu că vă cam bate gândulcă dinozaurii ăştia or să scape şi or săajungă pe continent şi or să dea tot cusus-n jos. Ei, noi nu avem nici o treabădinspre partea asta. Noi ştim căanimalele sunt grozav de fragile şi

delicate. Au fost readuse pe pământdupă şai'j 'cinci de milioane de ani, într-o lume total diferită de cea în care autrăit ele cândva, singura în care puteauvieţui. Şi aşa că avem al naibii de multăgrijă de ele. Dar trebuie să vă aduceţiaminte că oamenii au ţinut mamifere şireptile în grădini zoologice, de sule şisute de ani. Aşa că acum ştim o mulţimede lucruri despre cum să îngrijeşti unelefant sau un crocodil. Dar nimeni n-amai încercat până astăzi să îngrijeascăun dinozaur. Sunt practic, nişte animalenecunoscute. Şi noi nu avem de unde săaflăm cum trebuie să le păstrăm. În ce nepriveşte, bolile acestor specimene nepreocupă cel mai mult.

— Boli? sări Gennaro, alarmat

dintr-o dată. Adică s-ar putea ca vreunvizitator să se îmbolnăvească?

Arnold pufni dispreţuitor din nou.— Aţi luat vreodată răceala de la

un crocodil, domnule Gennaro? Cei dela grădinile zoologice nici nu-şi batcapul cu asta. Nici noi. Ceea ce nesupără pe noi este faptul că animaleleastea mor de nişte boli specifice sau semolipsesc de la alte specimene. Daravem un program pe monitor şi pentrucazurile astea. Vreţi să vedeţi fişa desănătate a marelui rex? Şi vaccinurile luila zi? Şi fişa stomatologică? Asta chiarar fi ceva... Merită să vedeţi o hoardă deveterinari care îi curăţă colţii ăiastraşnici, ca să nu facă vreo carie!...

— Nu chiar acum, refuză Gennaro.

Dar despre sistemul mecanic...— Vă referiţi cumva la curse?

întrebă Arnold.— Curse? sări Grant ca ars.— Nici măcar o cursă nu este gata

încă, mărturisi Arnold. Avemdeocamdată traseul Râul Junglei,bărcile sunt fixate pe un fel de şinesubacvatice, mai avem traseul CuibulAviar, dar nici unul nu este în stare defuncţionare. Parcul se va deschide cuturul dinozaurilor, pe care îl veţi face şidumneavoastră peste câteva minute.Celelalte itinerarii vor fi finisate unuldupă altul cam la şase luni şi, respectiv,un an după aceea.

— Staţi numai puţin, îl opri Grant.Vreţi să spuneţi că o să organizaţi şi

scurte excursii? Ca în parcurile dedistracţii?

— Asta-i un parc zoologic, ziseArnold. Avem în vedere nişte itinerariiîn diferite zone ale rezervaţiei, iar noi lenumim "trasee". Asta-i tot.

Grant se încruntă. Din nou, seîngrijoră. Nu îi surâdea deloc ideea cădinozaurii aveau să fie folosiţi ca osimplă distracţie într-un parc construitexact în acel scop.

Malcolm însă îşi continuăinterogatoriul:

— Puteţi să supravegheaţi totparcul ăsta din camera de control?

— Da, răspunse Arnold. Pot săbutonez pe-aici totul cu o singură mână,dacă n-am încotro, atâta automatizare au

instalat peste tot. Computerul poateurmări singur animalele, le poate hrănişi le umple vasele cu apă timp depatruzeci şi opt de ore, fără să-l verificenimeni.

— Asta-i sistemul pe care l-aproiectat domnul Nedry? întrebă iarmatematicianul.

Dennis Nedry se aşezase în faţaunui terminal dintr-un colţ al încăperii şiîşi plimba cu îndemânare degetele pestetastatură, în timp ce ronţăia un baton deacadea.

— Da, aşa-i, răspunse el, fără săridice ochii de pe key-board.

— E al dracului de bine făcut, îllăudă iarăşi Arnold.

— Ce-i drept, e drept, zise Nedry

cu nepăsare. Numai una sau douăchiţibuşuri mai am să pun la punct aici.

— Ei, şi acum, încheie Arnold,după câte văd eu, trebuie să înceapăvizita dumneavoastră, aşa că dacă numai aveţi şi alte întrebări...

— De fapt, mai e una, interveni dinnou Malcolm... O chestiune care ţinestrict de cercetare. Ne-aţi arătat cumputeţi ţine socoteala procompsognaţilorălora, sau cum le zice. Şi puteţi să îidistingeţi unul câte unul, dacă voiţi. Darnu mai urmăriţi nici un alt aspect al lor,legat de grupul în care trăiesc? Nu-imăsuraţi măcar? Adică, dacă eu aş ţinemorţiş să ştiu ce greutate au sau ceînălţime...

Arnold apăsa tot soiul de butoane.

Un alt grafic apăru pe ecran.

— Putem să aflăm toate astea, şi

încă foarte repede, rosti Arnold liniştit.Computerul înregistrează toatemăsurătorile astea în timp ce recunoaşteimaginile video, aşa că le poatetranscrie pe dată. Vedeţi şidumneavoastră că avem în fată o

distribuţie pe sistem Poisson, pentrupopulaţia animală. Şi dovedeşte că celemai multe din respectivul grup deanimale ating o valoare medie, iarcâteva sunt mai mari sau mai mici decâtaceastă limită, cum se poate observa lacapetele liniei curbe.

— Deci, de obicei, vă aşteptaţi săvedeţi genul ăsta de grafice, remarcăMalcolm.

— Da. Şi orice populaţie biologicăsănătoasă se pretează la genul ăsta dedistribuţie. Ei, şi-acum... Arnold îşi maiaprinse o ţigară. Mai este vreoîntrebare?

— Nu, încheie Malcolm. Am aflattot ce-aveam nevoie...

În vreme ce ieşeau afară, Gennaro

spuse:— Mie, unul, mi se pare un sistem

al naibii de bine pus la punct. Nu vădnici o posibilitate ca vreun animal săpoată scăpa de-aici.

— Nu zău? îl contrazise Malcolm.Eu credeam că-i la mintea cocoşului.

— Cum aşa?! sări imediat Gennaro.Dumneata crezi că au scăpat animale depe insulă?

— Ştiu sigur că au scăpat.— Bine, dar cum? se miră

Gennaro. Doar ai văzut cu ochiidumitale. Au posibilitatea să numeretoate animalele. Pot să le vadă pe toate;în orice moment. Ştiu unde se află toateexemplarele în fiecare clipă. Cum ar fiposibil deci să scape?

Malcolm zâmbi atotştiutor.— E foarte uşor de băgat de seamă,

spuse el. E o simplă chestiune carereiese chiar din asigurările dumitale.

— "Din asigurările dumitale",repetă Gennaro buimăcit, încruntându-se.

— Da, zise Malcolm. Fii atent:evenimentul cel mai important în aceastăproblemă, punctul de plecarea de la carea pornit Parcul Jurasic este faptul căoamenii de ştiinţă şi tehnicienii auîncercat cât le-a stat în puteri săconstruiască o lume biologică nouă,completă. Iar specialiştii de la camerade control se aşteaptă să supravegheze olume naturală. Aşa cum ne-au arătat şi îngraficul acela. Chiar şi aşa, dacă îţi pui

mintea la contribuţie numai un moment,îţi dai seama că drăguţa şi normaladistribuţie despre care ne tot vorbesc ei,este grozav de deficitară pe insula asta.

— Chiar aşa?— Da. Luând în considerare ceea

ce ne-a spus doctorul Wu mai devreme,nimeni n-ar trebui să se ia după un graficde populaţie cum este cel pe care tocmaini l-au prezentat.

— Şi de ce nu? întrebă Gennaro, cusufletul la gură.

— Pentru că este un grafic pentru opopulaţie biologică normală. Ceea ce, înmod sigur, Parcul Jurasic nu este în niciun caz. Parcul Jurasic nu este lumeaadevărată. Se vrea a fi doar o lumecontrolată în totalitate, care numai imită

lumea reală. În sensul ăsta, este un parcadevărat, cam ca acele grădini japonezeornamentale. Natura este manevrată înaşa fel, încât să arate mai naturală decâteste originalul, dacă vreţi să-i spunemaşa.

— Mă tem că m-ai lămurit buştean,oftă Gennaro, părând foarte înfuriat.

— Oricum, sunt sigur că micanoastră excursie o să te lămurească pedeplin, îl domoli Malcolm.

EXCURSIA — Pe-aici, toată lumea pe-aici, îi

îndemna Ed Regis.

Lângă el, o femeie le întinse, lafiecare, câte un coif de gumă, pe cureauacăruia scria "Parcul Jurasic" eraimprimat un mic dinozaur albastru.

Un şir de maşini Toyota LandCruiser ieşiră dintr-un garajsubpământean, aflat chiar sub reşedinţacentrului turistic. Fiecare maşină urcălin, fără şofer, în tăcere. Doi negri înuniforme safari deschiseră uşilevehiculelor, pentru pasageri.

— Se permite urcarea a doi, pânăla patru pasageri într-o maşină, vărugăm. Doi, până la patru pasageri...,repeta o voce înregistrată pe bandă.Copiii sub zece ani trebuie să fie însoţiţide un adult. De la doi, până la patrupasageri, vă rugăm...

Tim privi răbdător cum Grant,Sattler şi Malcolm urcară în primamaşină, alături de avocat, de Gennaro.Apoi băiatul îi aruncă o privire lui Lex,care stătea proţăpită pe loc, pocnindîntruna cu pumnul în mănuşa de fotbalamerican.

Tim arătă către prima maşină şiîntrebă:

— Aş putea să merg şi eu cu ei?— Mi-e teamă că au de discutat

între ei, zise Ed Regis. Chestiuni stricttehnice.

— Dar pe mine mă intereseazăchestiile tehnice, se repezi băiatul. Aşmerge şi eu cu ei.

— Oricum o să poţi auzi ce spun, îlasigură Ed Regis. Avem un radio în

maşina noastră, tot timpul în funcţiune.Al doilea automobil ajunse în faţa

lor. Tim şi Lex urcară, iar Ed Regis îiurmă.

— Astea sunt maşini electrice, leexplică el. Sunt trase de un cablu fixatpe traseu.

Tim se bucura că stă pe scaunul dinfaţă, pentru că pe bord erau montatedouă ecrane de computere şi o cutie carei se părea că seamănă cu CD-ROM; erade fapt un video cu imprimantă laser,dirijat de computer. Tot acolo se maiafla şi o staţie de emisie-recepţieportabilă şi un fel de radio-transmiţător.Pe capotă erau instalate două antene, iarîntr-o mică trapă a bordului găsi un soide ochelari de protecţie, de o formă

foarte ciudată.Cei doi muncitori de culoare

închiseră portiera. Maşina porni îndată,cu un scrâşnet electric. Înaintea lor ceitrei oameni de ştiinţă şi Gennaro seaflau în toiul unei discuţii aprinse şiarătau când într-o parte, când într-alta,în mod vizibil foarte agitaţi. Ed Regis îispuse băiatului:

— Hai să auzim şi noi ce vorbesc.Şi se auzi un declic al interfonului.— Nu ştiu ce mama dracu' îţi tot

închipui dumneata că învârţi pe-aici,tocmai zicea Gennaro, care părea foarteînfuriat.

— Ba eu unul ştiu foarte bine cecaut pe-aici, se răsti Malcolm.

— Atunci adu-ţi aminte că ai venit

ca să îmi dai un sfat util, nu ca să îţi baţicapul cu tot soiul de şarade. Eu am cincila sută din compania asta şiresponsabilitatea de a duce dovezi căHammond ăsta s-a achitat de sarcinilelui cu maximum de răspundere. Şi, dintr-odată, apari dumneata aici şi...

Ed Regis apăsă pe butonulinterfonului şi zise:

— Pentru a ne conforma condiţiilorde nepoluare a Parcului Jurasic, tipulăsta de Land Cruiser a fost construitpentru noi special de firma Toyota, laOsaka. În eventualitatea că vom puteaconduce printre animalele care se mişcăîn voie, aşa cum se face în parcurilenaturale din Africa. Dar acum aşezaţi-văcomod şi bucuraţi-vă după pofta inimii

de itinerariu.Tăcu pentru câteva momente.— A, sigur, puteţi să auziţi în

continuare ce mai discută cei din faţă.— Sfinte Cristoase! tocmai

exclama Gennaro. Uitaţi ce e, n-amîncotro şi trebuie să vorbesc pe şleau.Eu unul n-am ţinut deloc să vină aicidracii ăştia de copii...

Ed Regis zâmbi cam încurcat şiapăsă pe un alt buton.

— Ei, măcar să dăm drumulspectacolului, ce spuneţi?

Dintr-odată se auzi zbuciumul uneifanfare de trompete, iar ecranele de bordse luminară într-o clipă şi pe ele apăruscris mare: BINE AŢI VENIT ÎNPARCUL JURASIC. O voce sonoră le

ură:— Bine aţi venit în Parcul Jurasic.

Intraţi acum, pas cu pas, în lumea demultapusă a erei preistorice, o lume afiinţelor cu nemăsurate puteri, care însăau dispărut demult de pe pământ, dardumneavoastră aveţi acum fericitulprilej de a le vedea pentru întâia dată.

— Asta-i vocea lui Richard Kiley,se mândri Ed Regis. N-am precupeţitnici un ban...

Autoturismul trecut printr-un crângde palmieri mărunţi şi deşi. RichardKiley tocmai spunea:

— Mai întâi de toate, observaţi şidumneavoastră vegetaţia deosebită carevă înconjoară. Aceşti copaci pe care îivedeţi şi în stânga şi în dreapta

dumneavoastră sunt numiţi cicade, iar eisunt strămoşii preistorici ai palmierilor.Cicadele erau mâncarea favorită adinozaurilor. Mai puteţi zări şibennettitaleane şi ginkgo. Lumeadinozaurilor mai cuprinde şi multe dinplantele zilelor noastre, cum sunt pinii şibrazii, precum şi chiparoşii de smârc. Osă îi vedeţi în curând...

Maşina se strecura alene prinfrunzişul des. Tim băgă de seamă căgardurile şi pereţii de protecţie eraumarcate pe ecran prin linii verzi, pentrua spori iluzia că ei călătoresc printr-ojunglă adevărată.

— Închipuiţi-vă cum arăta de faptaceastă lume a dinozaurilor, urmăRichard Kiley. O lume de uriaşi

vegetarieni, care mâncau întruna planteledin calea lor, pentru a-şi face drum pringiganticele păduri tropicale jurasice şicreatacice, în urmă cu o sută de milioanede ani. Dar cei mai mulţi dintredinozauri nu erau într-atât de mari pe câtcred oamenii. Cei mai mărunţi dintre eierau abia cât o pisică domestică, iarmedia de înălţime a dinozaurilor eracam cât aceea a unui ponei. Mai întâivom vizita o specie de talie mijlocie,numită hypsilophodont. Dacă vă uitaţi înpartea stângă, puteţi vedea, pentru ofracţiune de secundă, animalelezburdând în voie.

Se uitară cu toţii într-acolo.Automobilul opri pe o mică movilă

de pământ, unde o bortă mare în frunziş

lăsa privirea să cutreiere spre răsărit.Văzură acolo o colină împădurită,dincolo de care se deschidea larg uncâmp acoperit cu iarbă gălbuie, deaproape un metru înălţime. Dar niciurmă de dinozauri.

— Dar unde sunt? se miră Lex.Tim se uită pe ecranul monitorului.

Transmiţătorul licări de câteva ori, iarplayer-ul începu să bâzâie. În mod clar,discheta acestuia era conectată la vreunsistem automatizat. Îşi dădu seama căaceiaşi senzori de mişcare careurmăreau animalele, controlau şiproiecţiile de pe bordul maşinilor.Acum ecranele arătau imagineahypsilophodonţilor şi derulau câtevadate despre ei.

Vocea crainicului continuă să ledea detalii:

— Hypsilophodonţii sunt gazeleledin lumea dinozaurilor. Erau animalemici, iuţi, care cândva cutreierau lumeaîn lung şi-n lat, de pe. teritoriul actualeiAnglii, până în Asia Centrală sauAmerica de Nord. După părerea noastrăaceastă specie de dinozauri au pututrezista atât de bine, din pricină că erauînzestraţi cu fălci şi dinţi mult maiputernici decât celelalte soiuri, care lepermiteau să mestece orice fel de plantă.De altfel, chiar numele de"hypsilophodont" înseamnă "dinţi lungişi ascuţiţi", caracteristică a acestorspecimene. Puteţi să le zăriţi chiar pecâmpia din faţa dumneavoastră, precum

şi printre crengile copacilor.— În copaci? rămase Lex cu gura

căscată. Dinozauri în copaci?Tim se uita şi el prin binoclu, ros

de curiozitate.— Da, uită-te spre dreapta, îi spuse

el. Cam la jumătatea trunchiului acelaverde...

În umbra aceea sfâşiată pe alocuride razele soarelui, şedea în frunziş,nemişcat, un animal verde-închis, camde mărimea unui babuin. Semăna cu oşopârlă mare, stând aşa, pe picioareledinapoi. Îşi ţinea echilibrul cu ajutorulunei cozi lungi, ce se bălăngănea în aer.

— Asta-i un othnielia, zise Tim.— Micile animale pe care

dumneavoastră le vedeţi, urmă vocea

crainicului, se numesc othnielia, încinstea vestitului paleontolog OthnielMarsh, profesor la facultatea din Yale,care a trăit în secolul nouăsprezece.

Tim mai observă încă douăanimale, pe crengile dinspre vârfulcopacului respectiv. Toate erau cam deaceeaşi mărime. Nici unul dintre ele nuse mişca.

— Ce plicticoase sunt, pufni Lex.Stau proţăpite acolo degeaba, nici nusuflă măcar.

— Turma de animale însă poate figăsită prin câmpia din faţadumneavoastră, îi anunţă iarăşi voceacrainicului. Putem să le captăm atenţiacu un simplu muget de împerechere.

Dinspre un megafon instalat pe gard

se auzi un sunet prelung, nazal, ca ungâgâit de gâscă.

Din ierburile dese, chiar în partealor stângă, şase capete de şopârlă seiţiră unul după altul. Erau chiarcaraghioase, iar Tim începu să râdă cupoftă.

Capetele dispărură la fel derepede. Megafonul lansă din nousemnalul acela, iar animalele ridicarăcapetele, unul după altul, exact înaceeaşi ordine. Comportamentul acelaidentic era uimitor.

— Hypsilophodonţii nu sunt nişteanimale deosebit de inteligente, leexplică crainicul. De-abia dacă atinggradul de inteligenţă al unei vaciobişnuite.

Capetele lor erau de un verde mat,împestriţate cu pete maron-închis şinegre, ce coborau până pe gâturilesubţiri. Judecând după mărimea ţestelor,Tim îşi dădu seama că trupurile lor erauprobabil de vreun metru lungime, camcât corpul unei căprioare.

Câţiva hypsilophodonţi încărumegau, iar fălcile li se mişcau întruna,neostoite. Unul se ridică pe picioareledin spate şi se scărpină în cap, cu celecinci degete. Gestul acela părea că îi dăanimalului un aer gânditor, meditativ.

— Dacă o să observaţi că sescarpină, aflaţi că este din pricina unorboli de piele. Veterinarii ParculuiJurasic sunt de părere că suferă de unfungus sau de o alergie. Dar încă nu sunt

foarte siguri. La urma urmei, aceştia suntprimii dinozauri din istoria omenirii,care vor fi studiaţi în carne şi oase.

Motorul electric al maşinii se puseîn funcţiune şi se auzi un scrâşnet deroţi. La auzul acelui zgomot neobişnuit,turma de hypsilophondonţi sări dintr-odată în picioare şi începu să alerge însalturi prin iarba înaltă, precumcangurii. Acum trupurile lor se puteauvedea în întregime, cu tot cu picioarelede dinapoi, solide, şi cozile lungi,bătând aerul în lumina amurgului. Dincâteva sărituri, dispărură din razavederii.

— Iar acum, după ce ne-am uitat laaceste ierbivore fascinante, să mergemmai departe, să privim şi dinozauri de

talie mai mare. De fapt, de talie mult maimare...

Cele două maşini îşi continuarădrumul, luând-o către sudul ParculuiJurasic.

CONTROL — Roţile alea cam scârţâie, spuse

John Arnold, aflat în camera de control,cufundată în semiîntuneric. Să faceţi orevizie tehnică ambreiajelor lavehiculele BB 4 şi BB 5, când se întorcde pe traseu.

— Da, domnule Arnold, se auzivocea mecanicului prin interfon.

— Ei, asta-i o nimica toată, ziseHammond cu voioşie, intrând înîncăpere.

Privind pe ecran, văzu cele douămaşini de teren pornind către sudulparcului. Muldoon şedea într-un colţ,urmărindu-le şi el, în tăcere.

Arnold îşi mută scaunul mobil de lamonitorul principal la bordul de control.

— Nu există nici o nimica toată pe-aici, domnule Hammond, spuse el.

Nervos din fire, Arnold era acumchiar mai iritabil decât de obicei. Eraprea conştient de faptul că era primadată când vizitatorii făceau turulparcului. De fapt, echipa lui Arnold nicinu prea călcase prin rezervaţia naturală.Arareori, se mai duseseră veterinarii.

Îngrijitorii de animale se duceau să punăhrana în adăposturile special construite,în fiecare sector. Dar toţi ceilalţipriviseră de pe margine, din camera decontrol. Iar în acele clipe, când oaspeţiise duseseră pe teren, el unul îşi făceanenumărate griji pentru o mulţime deneajunsuri.

John Arnold era inginer aeronauticşi lucrase la proiectilele subacvaticePolaris la sfârşitul anilor '60, până ce ise născuse primul copil, iar gândul de aface arme în continuare îi repugnasetotal. Între timp, Disney începuse săpună în aplicare traseele de agrementdin parcurile de distracţie, pe baza unortehnologii foarte sofisticate, aşa căangajase o mulţime de personal calificat

în aeronautică. Arnold ajutase şi el laproiectarea parcului Disney World, dinOrlando, şi se dusese apoi să munceascăla sistemele celor mai importanteparcuri de la Muntele Magic, dinCalifornia, la Străvechiul Ţinut dinVirginia şi la Astrolumea din Houston.

Repetatele lui angajamente înconstrucţia de parcuri de distracţie îideformase oarecum imaginea desprerealitatea imediată. Arnold începuse săafirme tot mai des, mai în glumă, mai înserios, că toată lumea era din ce în cemai uşor de descris prin metafora unuiparc uriaş de agrement.

— Uite, Parisul este exact un parcde distracţii, argumentase el o dată,după ce petrecuse o vacanţă acolo. Cu

toate că este grozav de costisitor, iarsalariaţii parcului sunt antipatici şiposaci toată vremea.

În ultimii doi ani, sarcina luiArnold la Parcul Jurasic fusese săconstruiască şi să pună în funcţiune toatetraseele. Ca inginer, era obişnuit cuproiectele de lungă durată —, adeseorivorbea de "deschiderea din septembrie"— care avea să se petreacă însă în lunaseptembrie a anului următor —, iar pemăsură ce deschiderea oficială aparcului se apropia, el era tot mainemulţumit de progresele făcute pânăatunci. Ştia din proprie experienţă căuneori îi luau ani de zile să pună la puncttoate detaliile unui singur traseu de parc,ca totul să meargă de la sine, fără nici un

fel de problemă.— Ei, aşa eşti tu, prăpăstios, îl

zeflemisi Hammond.— Eu nu cred asta, răspunse

Arnold. Trebuie să vă daţi şidumneavoastră seama că, începând chiarcu mutaţiile alea genetice, Parcul Jurasiceste de departe cel mai ambiţios proiectde parc din istorie. Vizitatorii n-or să-şipună niciodată prea multe întrebăridespre asta, dar eu sunt nevoit să îmi facgriji.

Începu să enumere motivele pedegete:

— În primul rând, Parcul Jurasicprezintă toate problemele curente aleunui parc de distracţii obişnuit: circuiteprin împrejurimi, control la intrare,

transport, îngrijirea animalelor, condiţiide cazare, dispozitive de protecţie,mijloace de siguranţă. În al doilea rând,mai avem şi problemele care apar laorice mare grădină zoologică: îngrijireaanimalelor; sănătatea şi bunăstareaanimalelor; hrănirea şi igiena lor;protejarea contra insectelor, molimelor,alergiilor şi tuturor bolilor; întreţinereaîngrăditurilor în stare de funcţionare şiaşa mai departe... Şi, în sfârşit, se maiadaugă şi probleme nemaiîntâlnite pânăacum, legate de întreţinerea unoranimale pe care nimeni înainte nu a avutcum să le vadă măcar la faţă.

— Ei, lasă, că nu-i dracu'-aşa denegru, îl domoli Hammond.

— Ba da, este, îl contrazise

Arnold. Atâta doar că dumneavoastră nusunteţi aici ca să-l vedeţi.Tyrannosaurus bea apă din lagună şiuneori se îmbolnăveşte; habar n-avem dece. Femelele triceratops se omoară unape alta pentru supremaţie în teritoriu şitrebuie să fie izolate în grupuri mai micide şase. Nici asta nu ştim de ce.Stegozaurii se aleg de nu mai ştiu câteori cu afte pe limbă sau cu diaree, iarăşidin cauze pe care noi nu le pricepemîncă, chiar dacă am pierdut deja doi.Hypsilophodonţii au mâncărimi depiele. Iar velociraptorii...

— Să nu mai aud iarăşi develociraptori, se enervă Hammond. Mis-a acrit de câte am auzit despre ei. Mis-a urât să mi se zică de atâtea ori că

astea sunt cele mai oribile şi mai cruntefăpturi care au existat pe faţapământului.

— Aşa şi este, întări Muldoon, cuvoce scăzută. Ar trebui să îi distrugempe toţi.

— Aţi vrut să le punem zgărzi cutransmiţători radio, se înfurie Hammond.Şi am fost de acord.

— Da, iar ei au hăpăit zgărzile aleacât ai zice peşte, îi aminti Arnold. Darchiar dacă prădătorii ăştia n-or să fieniciodată scoşi din ţarcul lor, eu cred cătot ar trebui să ne dăm seama că ParculJurasic este în mod inevitabil, grozav deimprevizibil.

— Ei, rahat, mârâi Hammond. Iaspuneţi-mi şi mie, de partea cui sunteţi

voi?— Avem acum cin'ş'pe specii de

animale dispărute demult, iar cele maimulte dintre ele sunt periculoase, urmăArnold. Am fost nevoiţi să amânămconstruirea traseului Râul Junglei dinpricina dilofozaurilor, iar ţarculPteratop îl ţinem în permanenţă înhcis,din pricină că pterodactilii au reacţii cutotul neprevăzute. Astea nu sunt micineajunsuri pe care să le operezi genetic,domnule Hammond. Sunt problemedeosebite, care ţin de controlul asupraanimalelor.

— Au existat şi o grămadă deeşecuri genetice, se răsti Hammond. Numai tot daţi vina pe animale.

— Da, aveţi dreptate. De fapt, ceea

ce avem noi de făcut ca să menţinem înfuncţiune atracţia principală a parcului— Turul Parcului Jurasic — fără săavem nici un necaz, este să punem CD-ROM-urile de la bordul maşinilor înconecţie directă cu senzorii de mişcare.Ne-au luat luni de zile de revizii pesterevizii, ca totul să meargă cum trebuie,iar acum frânele electrice scârţâie de leiau dracii! Auzi, frânele electrice?!

— Hai să privim în perspectivămai bine, îl opri Hammond. Dumneata teocupi de partea tehnică, iar animalele sevor purta cum trebuie. La urma urmei,sunt dresabile, ştii...

De la bun început, acesta fuseseunul dintre principalele dorinţe aleproiectanţilor. Animalele, oricât de

ciudate ar fi ieşit ele, trebuia în modneapărat să se comporte precum oriceanimale din grădinile zoologice. Aşaîncât să îşi dea seama că sunt îngrijite cuatenţie şi să răspundă cu docilitate.

— Apropo, ce se mai aude cucomputerul ăsta? întrebă Hammonduitându-se în direcţia lui Dennis Nedry,care tocmai lucra la un terminal dintr-uncolţ la încăperii. Afurisita asta demaşinărie ne-a dat la bătaie de cap...

— Acolo vreau şi eu să ajung,mormăi Nedry fără nici un chef.

— Dacă l-ai fi pus la punct cumtrebuie de la început..., începuHammond, dar Arnold îl prinse de braţ,făcându-i semn să tacă.

El ştia că nu era deloc nimerit să îl

cicălească pe Nedry când lucra.— E un sistem la naibii de mare,

spuse Arnold. E inevitabil să nu aparădefecţiuni.

Adevărul era că lista de eroridepăşea o sută treizeci şi toate includeauaspecte destul de curioase. De pildă:programul de hrănire în mod repetat lafiecare douăsprezece ore, nu la douăzecişi patru, iar duminicile nici nu înregistracantitatea de hrană necesară. Drepturmare, personalul de serviciu nu aveacum să-şi dea seama cât de multmănâncă animalele în realitate.

Sistemul de protecţie, care controlatoate intrările pe bază de introducere acartelelor de siguranţă se întrerupea oride câte ori sursa principală de energie

era scoasă din funcţiune şi nu se maialimentau de la resursele auxiliare.Programul de protecţie a parcului nufuncţiona decât alimentat cu energie dela sursa principală.

Programul pentru conservare fizicăera iniţial proiectat să micşoreze luminaartificială după ora 22, 00, dar nufuncţiona decât în anumite zile alesăptămânii.

Programul automat de analizăcoproparazitologică (numit şi AutoP u p a ) , proiectat pentru depistareaparaziţilor în materiile fecale aleanimalelor, semnala în permanenţă cătoate specimenele prezentauPhagstonomum venulosum, cu toate căla probele recoltate nu se descoperise

aşa ceva. Iar computerul, în modautomat, dispunea distribuireamedicaţiei necesare în alimentaţiaanimalelor. Dacă îngrijitorii scoteaumedicamentele respective din hrană,începea să sună o alarmă pe care nimeninu o mai putea opri.

Şi uite aşa, urma pagină dupăpagină de erori în lanţ.

Când sosise acolo, Dennis Nedryavusese impresia că poate rezolva toateacele neajunsuri în timpul weekendului.Dar îşi cam pierduse speranţa cândvăzuse toată lista de defecţiuni. Iar acumstătea pe telefon chemând întruna biroullui de la Cambridge, să îşi anunţecolaboratorii că trebuiau să îşi amânesfârşitul de săptămână şi să muncească

pe brânci până luni. În plus, îi zisese luiJohn Arnold că avea nevoie de fiecarelinie telefonică disponibilă dintre IslaNublar şi continent, numai pentru atransfera datele programelor respectivela birourile de pe coastă, iar de acolo laprogramatorii lui.

În timp ce Nedry lucra de zor,Arnold trecu un alt program pemonitorul lui, ca să poată vedea ceanume făcea Nedry acolo. Nu că nu ar fiavut încredere în el, dar lui Arnold îiplăcea să ştie întotdeauna ce anume seîntâmplă.

Se uită la graficele de pe ecranuldin dreapta lui, care arătau traseul celordouă maşini electrice. În acele momente,urmau linia râului, spre nord faţă de

zona îngrădită şi de teritoriulornithscienilor.

— Dacă o să vă uitaţi în partea

stângă, le recomandă vocea crainicului,o să vedeţi aviarul, încă neterminat şinedat în folosinţă.

Tim zări într-adevăr scheletul dealuminiu al construcţiei, strălucind îndepărtare.

— Şi chiar înaintea dumneavoastrăse află râul şi jungla noastră mezozoică,unde, cu puţin noroc, puteţi vedea întreacăt un carnivor foarte deosebit.Deci, fiţi toţi cu ochii în patru! glumicrainicul.

Pe ecranele de bord se contură

capul unui animal asemănător cu opasăre, care avea pe creştet o creastă deun roşu aprins. Dar toţi ceilalţi, în afarăde Tim, se uitau pe geam. Maşinamergea chiar pe marginea unui mal înalt,sub care sălta un râu foarte repede.Ambele maluri ale apei erau aproape denepătruns din pricina vegetaţiei dese.

— Uitaţi-le chiar acolo, îi îndemnăvocea înregistrată. Animalele pe care leaveţi înaintea ochilor se numescdilofozauri.

În ciuda celor spuse de crainic,Tim nu observă decât un singurexemplar. Dilofozarul şedea ciucit pepicioarele din spate, şi bea apă din râu.Avea o structură fizică tipică decarnivor, cu o coadă puternică, cu

membre inferioare solide şi gât lung.Corpul lui, înalt de aproape trei metri şijumătate era pătat cu galben şi negru, cala leoparzi.

Dar ceea ce îi atrase în moddeosebit atenţia lui Tim a fost capulanimalului. Două creste încovoiate seîntindeau de la ochi până la nas, apoi seîntâlneau undeva pe creştet, formând unfel de V. Crestele erau dungate cu roşuşi negru, ca la papagali sau la tucani.Scotea un fel de ţipete prelungi,înfundate, ca o bufniţă.

— E chiar haios, se pronunţă Lex.— Dilophosaurus, urmă vocea de

pe bandă, este unul dintre primele speciide dinozauri carnivori. Oamenii deştiinţă sunt de părere că muşchii

maxilarelor acestora erau prea slabdezvoltaţi ca să ucidă prada, aşa încâtau ajuns la concluzia că mai întâidilofozaurii au fost mâncători decadavre. Însă acum ştim sigur că suntotrăvitori, şi astfel îşi omorau vânatul.

— Auzi colo, se strâmbă Tim. Aşase explică...

Din nou, strigătul acela ciudat alanimalului se auzi până la ei.

Lex se foi neliniştită pe scaun.— Chiar sunt otrăvitori, domnule

Regis?— Ei, nu te mai speria degeaba, o

linişti Ed Regis.— Dar sunt otrăvitori?— Mda, cam aşa...— Ca şi unele reptile din zilele

noastre, precum monştrii Gila sau şerpiicu clopoţei, dilophosaursu secretă ohematoxină puternică, prin glandele dincavitatea bucală. La câteva minute de lamuşcătură, vânatul cade în stare deinconştienţă, iar atunci dinozaurul vaucide cu uşurinţă prada. Aceastăcaracteristică îl fac să se numere printreexemplarele frumoase, dar mortalepentru celelalte animale din ParculJurasic.

Maşina luă un viraj, lăsând râul înurmă. Tim se uită înapoi, sperând să maivadă încă o dată dilophosaurul. Erauluitor. Auzi, dinozauri otrăvitori?! Arfi dorit din tot sufletul să se oprească,să-l mai privească, dar vehiculul eracomandat automat. În schimb ar fi jurat

că şi doctorul Grant voia acelaşi lucru.— Dacă vă uitaţi spre faleza din

partea dreaptă, veţi vedea restaurantul"Les Gigantes", unul dintre superbelenoastre localuri cotate cu trei stele încatalog. Maestrul-bcuătar Alain Richarda venit special de la restaurantul "LeBeaumanière" din Franţa, vestit în lumeaîntreagă. Vă puteţi obţine o rezervareformând numărul patru la telefonul dincamera dumneavoastră de hotel.

Tim se uită într-acolo, dar nu văzunimic.

— Încă n-ai la ce să te uiţi, spuseEd Regis. Restaurantul nici nu începe săse construiască până în noiembrie.

— Continuând această incursiune anoastră în preistorie, vom ajunge în

curând la ierbivorele din speciaornitschienilor. Dacă vă veţi uita îndreapta probabil că veţi observa câtevaexemplare.

Într-adevăr, Tim dădu cu ochii dedouă animale ce şedeau nemişcate laumbra unui copac impunător. Da, erautriceratopi — de mărimea şi culoareaelefanţilor şi cu înfăţişare agresivă, derinoceri. Colţii lungi, de sub fiecareochi se curbau mult în aer, având în jurde un metru şi jumătate, ca nişte colţi deelefant orientaţi în partea apusă. Un altreilea corn, ca de rinocer, era situatchiar în apropierea nasului. Şi maiaveau şi un bot lunguieţ, tot de rinocer.

— Spre deosebire de ceilalţidinozauri, le explica vocea crainicului,

Triceratops serratus nu au vederea preabună. Văd numai la mică distanţă în faţalor şi în general le captează atenţiaobiectele în mişcare. Dacă am fiîndeajuns de aproape să vadă maşina,probabil că ne-ar ataca! Dar, liniştiţi-vă,oameni buni... aici suntem în siguranţă!Triceratops au o creastă în formă deevantai, îndărătul capului. Aceastăcreastă este de fapt o formaţie osoasă,foarte solidă. Fiecare animal cântăreşteîn jur de şapte tone. În ciuda înfăţişăriilor impresionante, sunt de fapt destul deblânde. Îşi recunosc îngrijitorii şi selasă mângâiaţi. Le place mai ales să fiescărpinaţi pe şolduri.

— Da' de ce nu se mişcă din loc?se miră Lex?

Lăsă geamul portierei şi începu săstrige cât o ţinea gura:

— Hei, voi, dinozauri tâmpiţi!Mişcaţi-vă fundul!

— Nu mai întărâta animalele, Lex,îi zise Ed Regis.

— Da' de ce? Sunt bătuţi în cap.Stau acolo aşa, parcă ar fi în poze, semânie ea.

Vocea continua să le prezinteparcul:

—... monştrii rapizi, dintr-o lumedemult apusă, care sunt într-un contrastevident cu ceea ce vom vedea acum.Urmează cel mai mare prădător dinistoria planetei: cea maiînspăimântătoare şopârlă din toatetimpurile, pe nume Tyrannosaurus Rex:

— Aha, minunat, TyrannosaurusRex, repetă Tim fascinat.

— Sper că e mai deştept decâtarătările astea idioate, bombăni Lexluându-şi privirea de la triceratopi...

Autoturismul se urni mai departe. MARELE REX — Neînvinsul tyrannosaurus a

apărut târziu în istoria dinozaurilor.Aceştia au stăpânit lumea timp de o sutădouăzeci de milioane de ani, dartyrannosaurus a trăit numai în perioadaultimilor cincisprezece milioane de ani aacelei epoci.

Maşina oprise pe vârful uneicoline. Priviră de-acolo, de sus, o pantăîmpădurită ce cobora spre marginealagunei. Soarele asfinţea alene spreapus, cufundându-se în depărtărileceţoase. Tot peisajul era scăldat într-olumină blândă, peste care umbrelecreşteau tot mai mult. Frunzişul des allagunei era aureolat de contururitrandafirii. Departe, spre sud, zărirăgâturile graţioase ale apatozaurilor ceşedeau la marginea apei, oglindindu-şitrupurile masive în undele fremătătoare.Era linişte, numai foşnetul neîntrerupt alcicadelor se auzea. Aşa cum stăteau eiacolo, uitându-se cu nesaţ laîmprejurimi, aproape că le venea săcreadă într-adevăr că fuseseră duşi îţi

trecut, cu milioane şi milioane de aniînapoi în timp, într-o lume acumdispărută.

— Merită, ce ziceţi? îl auziră peEd Regis spunând în interfon. Mie îmiplace să vin uneori aici, seara. Şi să stauaşa, să mă uit cât poftesc.

Grant însă nu păru prea impresionatde efuziunile poetice ale celuilalt.

— Bine, bine, dar unde-i T-rex?— Mda, asta, da, întrebare! Puteţi

să îl vedeţi destul de des pe cel micacolo, în lagună. Laguna este închisă deun stăvilar, aşa că am putut creşte câtevasoiuri de peşte. Ăla mic a învăţat repedesă prindă peşte. E chiar interesant să-lvezi. Nu-şi foloseşte deloc labele dinfaţă, ci îşi vâră capul in apă, cu totul. Ca

o pasăre.— Cel mic?— Da, micul T-rex. E încă pui, n-

are decât doi ani şi cam o treime dinmărimea normală a unui adult. E înaltcam de trei metri acum, şi cântăreşte înjur de o tonă jumate. Celălalt a ajunsdeja la maturitate. Dar nu-l văd delocprin apropiere.

— Poate că-i acolo, jos, să vânezeapatozauri, sugeră Grant.

Regis izbucni în râs, şi, prininterfon, vocea lui părea grozav depiţigăiată.

— Ar face-o el şi pe-asta, dacă arputea, credeţi-mă pe cuvânt. Uneori stăacolo, în lagună şi se uită la animalelealea şi îşi încârligă degetele prin aer,

enervat de neputinţa lui. Dar teritoriullui este închis din toate părţile, cuşanţuri imense şi garduri electrice. Nu îiprea place lui chestia asta, dar n-areîncotro.

— Bine, dar atunci unde-i?— Se ascunde, zise Regis. E cam

sfios.— Sfios?! exclamă Malcolm.

Tyrannosaurus rex este sfios?!— Păi, se ascunde mai tot timpul.

Aproape că nici nu-l poţi vedeavreodată în câmp deschis, mai ales ziua.

— Dar de ce?— Noi suntem de părere că are o

piele foarte delicată şi soarele o ardefoarte repede.

Malcolm începu să râdă în hohote.

Grant oftă, amuzat.— Se pare că spulberaţi multe

iluzii.— Nu prea cred eu că veţi fi

dezamăgiţi, spuse Regis. Aşteptaţinumai puţin.

Atunci auziră un behăit subţiratic.În mijlocul câmpului, o cuşcă mică seridică dintr-odată, pe o platformă ce ieşichiar din pământ. Uşiţele zăbrelite sedădură în lături, iar capra rămasepriponită acolo, în mijlocul câmpului,behăind plângăreaţă.

— De-acum poate apărea în oriceclipă, şopti Ed Regis.

Se uitară toţi curioşi, pe geam.

— Ia uită-te la ei, chicotiHammond satisfăcut, privind monitoruldin camera de control. Uite-i numai cumstau toţi grămadă pe geam, cu sufletul lagură. Nici nu mai pot aştepta să îl vadă.Au venit de bunăvoie să dea ochi cuprimejdia.

— De-asta mi-e şi mie teamă,bombăni Muldoon.

Învârti cheile pe deget şi privi cuîncordare către cele două maşini. Eradoar întâia dată când vizitatorii făceauturul Parcului Jurasic, iar Muldoonîmpărtăşea starea de nelinişte a luiArnold.

Robert Muldoon era un tip masiv,de vreo cincizeci de ani, cu mustaţăcolilie şi ochi albaştri, de nepătruns.

Crescut în Kenya, îşi petrecuse cea maimare parte a vieţii angajându-se călăuzăpentru vânătorii de sălbăticiuni africanede talie mare, aşa cum făcuse şi tatăl luiînainte. Dar din 1980 lucrase în primulrând pentru echipele de cercetători aivieţii animale şi pentru proiectanţii degrădini zoologice, pe post de consultantîn probleme de comportamentulanimalelor. Începuse să devină tot maicunoscut, iar într-un articol al ziarului"Times" din Londra, în suplimentul deduminică se scria: "Ceea ce înseamnăRobert Trent Jones pentruantrenamentele de golf, Robert Muldooneste în domeniul proiectării de grădinizoologice: un designer cu un bagaj decunoştinţe apreciabil şi o îndemânare

unică".În 1986 colaborase o vreme cu o

companie din San Francisco, careconstruia o rezervaţie naturalăparticulară, pe o insulă din America deNord. Muldoon făcuse împărţireateritorială pentru diferite soiuri deanimale, trasând limitele zonelor deacţiune şi stabilind condiţiile mediuluiînconjurător pentru lei, elefanţi, zebre şihipopotami. El indicase ce animaleanume puteau fi ţinute în aceleaşi ţarcurişi care trebuia să fie izolate. În aceaperioadă, munca în sine i se păreaoarecum monotonă. Mult mai interesantpentru el păruse construirea unui parcindian din Kashmir, numit "LumeaTigrilor".

După care, în urmă cu un an, i seoferise o slujbă ca supraveghetor altraseelor de la Parcul Jurasic. Salariulera foarte mare, iar Muldoon încheiaseun contract pe un an de zile. Rămăseseuluit descoperind că parcul respectiv erade fapt o rezervaţie naturală pentruanimale preistorice reconstituite genetic.

Bineînţeles că era o muncă foartepasionantă; dar în timpul cât stătuse el înAfrica, Muldoon îşi formase o părerefoarte realistă despre animale şicomportamentul lor — o părere lipsităde orice fel de sentimentalisme — careadeseori generase conflicte serioaseîntre el şi conducerea Parcului Jurasic,cu sediul central în California. Şi celmai tare se certase cu zbirul acela

hodorog şi împătimit; ce şedea acumlângă el, în camera de control. Opinialui Muldoon era că a reproduce artificialdinozauri în laborator era un experimentinteresant; dar ţinerea acestora în semi-libertate era cu totul şi cu totul altceva.

Din punctul lui de vedere, câţivadintre dinozauri erau prea primejdioşipentru a-i ţine chiar şi în ţarcurileparcului. În mare parte, acest pericolconsta inclusiv în faptul că ştiau multprea puţine despre respectivele animale.De pildă, nimeni nu bănuise măcar cădilofozaurii erau otrăvitori, până ceobservaseră cum aceştia vânaurozătoarele de pe insulă. Le muşcau,apoi se dădeau câţiva paşi în spate şiaşteptau să moară. Şi nici chiar atunci nu

îşi dăduseră seama că dinozaurii aceiascuipau venin, până ce unul dintreîngrijitori rămăsese aproape orb, înurma atacului unui dilofozaur.

După toate astea, Hammond îşidăduse în sfârşit consimţământul să seanalizeze otrava fiarelor şidescoperiseră că aceasta conţinea şaptefeluri diferite de enzime toxice. Pedeasupra, se convinseseră că animaleleputeau scuipa veninul de la o distanţă decinci metri. De aici trăseseră concluziacă se putea foarte bine ca vreun vizitatoraflat în maşinile electrice să fie orbit,iar conducerea parcului dispusese să lefie extirpate pungile cu otravă aflate încerul gurii. Veterinarii încercaseră astade două ori la rând, dar fără nici un

rezultat. Nimeni nu putuse depista cumera secretată acea substanţă mortală. Şinici nu aveau cum să ştie până ce nu sefăcea autopsia completă a unui animal,ceea ce conducerea nu aprobase cu niciun preţ.

Muldoon era încă şi mai îngrijoratîn privinţa velociraptorilor. Aceştiaerau vânători înnăscuţi, care niciodatănu lăsau să le scape prada. Ucideauchiar şi atunci când nu erau înfometaţi.Omorau pentru plăcerea de a omorî.Erau foarte rapizi alergau uimitor de iuteşi făceau salturi ameţitoare. Erauînzestraţi cu gheare ucigătoare la fiecarepicior; dintr-o singură mişcare puteauspinteca un om şi îi scoteau măruntaielecât ai clipi. Pe deasupra, aveau fălci

cumplit de puternice, care nu muşcauprada, ci o sfâşiau. Erau de departe multmai inteligenţi decât orice altă specie dedinozauri, şi păreau că, din instinct,refuză orice obstacol ce le stătea în cale.

Orice specialist în grădini,zoologice ştia că anumite animale erauinadaptabile vieţii în cuşcă şi încercautot timpul să scape. Unele, cum erau depildă maimuţele sau elefanţii, puteaudistruge uşile cuştilor. Altele, cum erauporcii sălbatici, erau deosebit deinteligente şi învăţau să descuiezăvoarele cu botul. Dar cine ar fi crezutcă un armadillo uriaş avea să îşidistrugă colivia de fiecare dată? Sau căun elan oarecare nu va putea fi ţinut încaptivitate? Ba încă, un elan mult mai

îndemânatic în a-şi folosi botul pentru adeschide uşa ţarcului, decât un elefantcare încerca să o descuie cu trompa?!Elanii scăpau întotdeauna din grădinilezoologice; aveau un talent nebănuit de aieşi din orice îngrăditură.

Şi-aşa făceau şi velociraptorii.Aceşti prădători feroce erau cel

puţin la fel de inteligenţi ca şicimpanzeii. Şi, tot ca aceştia, erauînzestraţi cu labe uimitor de agile, carereuşeau să descuie porţile sau să sefolosească cu iscusinţă de diverseobiecte. Puteau deci scăpa fără preamari eforturi. Şi atunci când într-adevărunul ieşise din ţarc, după cum se temuseMuldoon, ucisese doi muncitoriconstructori şi îl mutilase pe un al

treilea, înainte de a fi imobilizat. Dupăacest eveniment trist, perimetrul deprimire a vizitatorilor fusese reutilat cuporţi solide, cu bare de oţel, cu încă ungard înalt şi geamuri securizate. Iarţarcul velociraptorilor fusese împrejmuitcu senzori electronici, capabili săsesizeze orice încercare neaşteptată deevadare a animalelor.

Muldoon ceruse în repetate rânduriarme eficiente. Comandase lansatoareportabile, dotate cu proiectile LAW.Vânătorii ştiau preabine cât de dificilera să dobori un elefant african de patrutone. Iar mulţi dintre dinozauri cântăreaude câte zece ori pe atât. Conducerearezervaţiei fusese îngrozită de o astfelde propunere şi insistase să nu existe

nici un fel de armament pe insulă. Darcând Muldoon îi ameninţase că pleacă şiare de gând să dezvăluie totul presei, seajunsese la un compromis. În cele dinurmă, două lansatoare special construitefuseseră aduse şi păstrate în permanenţăîntr-o cameră încuiată, de la subsol.Numai Muldoon avea cheile încăperii.

Iar acele chei le învârtea acumMuldoon nervos, pe deget.

— Eu unul mă duc jos, îi anunţă el.Arnold, uitându-se în continuare la

ecranul de control, încuviinţă din cap.Cele două maşini electrice rămăseserăpe culmea dealului, aşteptând apariţiamarelui T-rex.

— Hei, strigă Dennis Nedry de laterminalul la care lucra. Când te întorci,

adu-mi şi mie o Coca-Cola, vrei? Grant stătea în maşină plin de

curiozitate, aşteptând în tăcere. Behăitulsperiat al caprei părea că se înteţeşte,devenea tot mai strident. Animalultrăgea fără încetare de pripon, zbătându-se în toate părţile. Paleontologul auziprin radio vocea lui Lex, care întreba,înspăimântată:

— Da' ce-o să se-ntâmple cucăpriţa? O s-o mănânce?

— Aşa cred, îi răspunse cineva,după care Ellie se grăbi să închidăradioul.

Şi-atunci simţiră duhoarea aceea deputreziciune care ajunse până la ei, de

undeva, din câmpie.— A venit el, şopti Grant.— E o ea, îl corectă Malcolm.Capra se zbătea înnebunită acolo,

în mijlocul câmpului, la treizeci de metride cel mai apropiat copac al lagunei.Dinozaurul probabil că pândea peundeva, printre arbori, dar pentrumoment, Grant nu îl putea vedea încă.După care îşi dădu seama că se uita preajos: capul animalului se înălţa cam laşase metri deasupra solului, pe jumătateascuns în frunzişul palmierilor.

— Sfinte Cristoase, şopti Malcolmînfiorat. Drăcia asta-i mare cât oclădire...

Grant se uita fascinat la capul acelaenorm, colţuros, pătat cu maroniu-

roşiatic, cu maxilare uriaşe şi colţiameninţători. Fălcile monstruluiclămpăniră o dată, dar el tot nu ieşi dinumbră.

— Cât o mai sta acolo? întrebăMalcolm cu răsuflarea întretăiată.

— Probabil încă vreo câtevaminute. Poate...

Tiranozaurul făcu un salt, neauzit,arătându-şi în plină lumină trupul imens.Din patru paşi ajunse la capră, se aplecăşi o muşcă de gât. Într-o clipă, behăitulîncetă. Se lăsă o linişte deplină.

Încă aplecat deasupra prăzii,dinozaurul şovăi un moment. Gâtulmusculos se îndreptă, iar capul masiv seîntoarse, privind în toate direcţiile. Seuită ţintă la Land Cruiser, rămas sus, pe

culmea dealului.— Ne vede? şopti Malcolm.— A, bineînţeles, spuse Regis prin

interfon. Să ne uităm dacă o să mănânceîn faţa noastră sau îşi duce prada la locferit.

Tiranozaurul se aplecă din nou şiadulmecă hoitul caprei. O pasăre ciripi.Animalul ridică îndată capul, scrutândîmprejur, alarmat. Îşi mişcă ţeasta uriaşărepede, tresărind, când într-o parte, cândîntr-alta.

— Parc-ar fi pasăre, zise Ellie.Dinozaurul încă şovăia.— De ce se teme? şopti iarăşi

Malcolm.— Probabil de un alt tiranozaur,

presupuse Grant. Carnivorele mari, cum

sunt leii sau tigrii, devin foarte precauţidupă ce-şi omoară prada, ca şi cum ar fidintr-odată mai vulnerabili. În secolulnouăsprezece, zoologi au emis ipotezacă animalele de pradă se simt vinovatepentru ceea ce au făptuit; dar savanţiidin zilele noastre au explicatcomportamentul lor — după ore întregide stat la pândă, cu toate simţurileîncordate —, ca fiind principala cauză apierderii vânatului ucis, în general.Ideea preconcepută că "natura sălbaticăzace în puterea colţilor şi a ghearelor"era total greşită; de cele mai multe ori,prada răpusă trecea în puterea altcuiva.Când, în sfârşit, un carnivor reuşea sădoboare un animal, trebuia în mod firescsă se aştepte la apariţia unui alt

prădător, care îl putea ataca oricând, casă îi fure vânatul. Aşa se întâmplaprobabil şi în cazul tiranozaurului, carese temea de un alt posibil vrăjmaş.

Uriaşul se aplecă iarăşi deasuprahoitului caprei. Unul dintre masivele luipicioare din spate ţinea apăsat stârvul,în vreme ce fălcile sfâşiau la iuţealăcarnea fragedă.

— O să rămână aici, şopti EdRegis. Excelent...

Animalul ridică iarăşi capul, ţinândîn gură hălci mari de carne sângerândă.Privi către Land Cruiser. Apoi începu sămestece netulburat. Auziră cu toţiicrănţănitul înfiorător al oaselorsfărâmate.

— Brrr..., se auzi vocea lui Lex,

prin interfon. E de-a dreptul scârbos...În clipa aceea, ca şi cum prudenţa

ar fi izbândit în mintea sa, dinozaurulapucă între colţi rămăşiţele caprei şi leduse la loc ferit, printre copacii de undevenise mai înainte.

— Doamnelor şi domnilor, acesta afost Tyrannosaurus Rex, anunţă voceade pe banda de magnetofon.

Maşinile porniră mai departe,mişcându-se neauzite printre arbori.

Malcolm se lăsă pe spate înscaunul lui.

— Fantastic, îngăimă el.Gennaro îşi şterse fruntea de

sudoare. Faţa îi era albă ca varul.

CONTROL Henry Wu intră în camera de

control şi îi găsi pe toţi cei de acoloşezând tăcuţi, pe întuneric, şi ascultândvocile celor de pe traseu, receptaţi prinradio.

— Isuse Cristoase, tocmai se dădeade ceasul morţii Gennaro, cu voceagâtuită de spaimă. Păi dacă un animal d-ăsta iese de-aici... Nimic n-o să-i maistea în cale.

— Cât e de uriaş, nici n-are rivalpe pământ...

— Mda, nimic n-o să-i mai stea încale...

— Doamne Dumnezeule, gândiţi-vă

numai... În camera de control, Hammond

răbufni, nervos:— Să-i ia dracu' pe toţi ăştia. Sunt

atât de răuvoitori!— Cum, tot o mai ţin pe-a lor, că a

scăpat un animal de pe insulă? Se mirăWu. Până acum trebuia să-şi dea seamacă totul este cât se poate de binecontrolat. Am operat şi mutaţii geneticela animale, am pus la punct totamplasamentul...

Înălţă din umeri, nedumerit.Wu era ferm convins că parcul

funcţiona perfect, aşa cum credea, dealtfel, că şi paleo-ADN-ul descoperit de

el era fără cusur. Orice problemă ar fiapărut în timpul experimentelor, era înmod indubitabil legată de codul geneticîn sine, lucru dovedit şi de rezultatelepractice ale acestor perturbaţii defenotip: vreo enzimă care nu evoluanormal, o proteină neasimilabilă.Oricare ar fi fost abaterea respectivă,întotdeauna era înlăturată printr-ointervenţie relativ minoră, începând cugeneraţia următoare de dinozauri.

Prin comparaţie, geneticianul eraabsolut sigur că nici problemele ivite înParcul Jurasic nu erau fundamentale. Nuputeau exista probleme legate decontrolul situaţiei în sine. În nici un cazatât de grave, de nereparat, precumposibilitatea evadării vreunui animal de

pe insulă. Lui Wu i se părea chiarjignitor numai gândul că vreun om de pepământ l-ar fi crezut în stare săcontribuie la construirea unui sistemunde se putea întâmpla o astfel decalamitate.

— Numai Malcolm ăla-i de vină,bombăni Hammond mohorât. El e capultuturor răutăţilor. De la bun început afost împotriva noastră, ştii şi tu. A lansatteoria aia a lui, cum că nici un sistemcomplex nu poate fi ţinut sub control, iarnatura nu poate fi imitată în nici un fel.Da' nu pricep în ruptul capului ce-o fi înmintea lui?! Păi, fir'ar mama ei a dracu'de treabă, noi nu facem aici nimicaltceva, decât o grădină zoologică!Geme lumea de parcuri d-astea, şi toate

merg cum trebuie. Da' nu, el trebuieneapărat să îşi dovedească teoria aiablestemată sau, măcar să ţipe sus şi tare,până-n pânzele albe, că are dreptate!Sper din tot sufletul că n-o să-l sperie peGennaro, ca să-i dea şi ăstuia printărtăcuţă să pună beţe-n roateconstrucţiei parcului.

— Poate să facă aşa ceva? seîngrijoră Wu.

— Nu, răspunse Hammond. Da'poate să încerce măcar. Poate să încerceşi să-i pună pe gânduri pe investitoriijaponezi, şi să-i facă să-şi retragăfondurile. Sau poate să facă vâlvă pe laguvernul din San José. În orice caz; ne-ar putea face necazuri.

Arnold strivi ţigara în scrumieră.

— Haideţi mai bine să Vedem cese întâmplă până la capăt, propuse el.Noi toţi avem încredere în ce-am făcutdin parcul ăsta. Să vedem cum iese pânăla urmă.

Muldoon ieşi din lift, înclină din

cap, în semn de salut către paznicul de laintrarea în subsolul clădirii şi coborîscările. Aprinse lumina. Garajul eraînţesat cu cele douăzeci şi patru demaşini Land Cruiser, aliniate corect.Fuseseră special comandate pentrutraseul non-stop, care avea să înconjoareparcul şi să se întoarcă apoi lacomplexul turistic.

Într-un colţ, era parcat un jeep cu

dungi roşii — unul dintre cele douăvehicule alimentate cu benzină (peprimul îl luase Harding, veterinarul, dedimineaţă), care se puteau deplasa înorice parte a parcului, chiar şi printreanimale. Erau dungate cu roşu dinpricină că descoperiseră că triceraptoriinu cutezau să atace maşina dacăobservau culoarea respectivă.

Muldoon trecu pe lângă maşină,îndreptându-se spre capătul încăperii.Uşa blindată, ce proteja magazia cuarmament, nu purta nici o inscripţie.Descuie cu cheile lui şi dădu uşa grea înlături. Înăuntru, şiruri de arme şedeauaşezate frumos în rastele. Scoase unlansator de umăr, Randler, şi o cutie cumuniţie; apoi îşi puse două rachete sub

braţ rămas liber.După ce încuie la loc uşa, aşeză

arma pe bancheta din spate a jeep-ului.Pe când ieşea din garaj, auzi îndepărtare un tunet puternic.

— Se pare că o să cam plouă,

spuse Ed Regis uitându-se către cer.Maşinile se opriseră din nou, în

apropierea mlaştinii sauropozilor. Oturmă mare de apatozauri păştea înlinişte la marginea lagunei, mâncândfrunzele din vârful palmierilor. Înîmprejurimi se aflau şi câţiva hadrozauricu cap de ornitorinc, care, în comparaţiecu primii, păreau mult mai mici.

Fireşte, Tim ştia că hadrozaurii nu

erau nici ei prea mărunţei. Numai căapatozaurii erau mult mai voluminoşi.Capetele lor subţiratice se ridicau învăzduh, cam la doi metri, clătinându-seuşor pe gâturile lungi.

— Animalele acelea masive, pecare le vedeţi acum. sunt numite deobicei brontozauri, le explica voceaînregistrată. Însă numele lor adevărateste Apatosaurus. Cântăresc mai mult detreizeci de tone. Ceea ce înseamnă că unsingur animal este la fel de greu cât oîntreagă cireada de elefanţi din zilelenoastre. Şi mai puteţi observa şi faptulcă preferă să rămână la marginealagunei, unde nu este atâta umezală. Înpofida a ceea ce multe cărţi scriu,brontozaurii evită mlaştinile. Mult mai

pe plac le este terenul uscat.— Brontozaurus este cel mai mare

dinozaur, Lex, o lămuri Ed Regis pefetiţă.

Tim nu se osteni să îl contrazică.Adevărul era însă că Brachiosaurus erade trei ori mai mare. Iar uniipresupuneau că Ul t r a s a u r u s şiSeismosaurus erau încă şi maivoluminoşi decât Brachiosaurus.Seismozaurul putea ajunge până la osută de tone?! Pe lângă apatozauri,hadrozaurii se căzneau şi ei să stea pepicioarele dinapoi, ca să apuce frunze:Se mişcau cu o graţie neobişnuită pentrunişte animale atât de masive. Câţiva puide hadrozauri ţopăiau şi ei pe lângăadulţi, rumegând frunzele care cădeau

din gura animalelor mai mari.— Dinozaurii din Parcul Jurasic nu

se înmulţesc, urmă crainicul. Puii pecare îi vedeţi dumneavoastră au fostaduşi în rezervaţie cu numai câteva luniîn urmă, după ce fuseseră crescuţi înlaboratoarele speciale. Însă oricum,adulţii îi îngrijesc ca şi cum ar fi ai lor.

Se auzi dintr-odată bubuitul repetatal unui tunet. Cerul se întunecăameninţător şi păru că se lasă deasupracapetelor lor.

— Mda, se pare că stă să plouă,zise Ed Regis.

Maşina o porni mai departe, iarTim zări un animal gălbui mişcându-secu repeziciune. Pe spate avea dungicafenii. Îl recunoscu imediat.

— Hei! strigă el. Opriţi maşina!— Ce s-a întâmplat? se sperie Ed

Regis.— Opriţi maşina! Repede!— Ne îndreptăm acum spre ultimul

dintre animalele noastre preistorice detalie mare, stegozaurul, anunţă voceaînregistrată.

— Ce s-a întâmplat, Tim Z— Am văzut unul! Am văzut unul

chiar pe câmpul ăla?!— Ce-ai văzut?— Un raptor! Acolo, pe câmp!— Stegosaurus este un animal care

a trăit in perioada de mijloc ajurasicului, supravieţuind timp de o sutăşaptezeci de milioane de ani, continua săexplice crainicul. Câteva exemplare din

aceste ierbivore remarcabile trăiescchiar aici; în Parcul Jurasic.

— Nu, nu pot să cred aşa ceva,Tim, îl potoli Regis. Nu era un răpitor,în nici un caz!

— L-am văzut cu ochii mei! Opriţimaşina!

În timp ce li se anunţă noutatea luiGrant şi Malcolm, interfonul păru că ebruiat.

— Tim are impresia că a văzut unraptor.

— Unde?— Pe câmpul pe unde tocmai am

trecut noi.— Să ne întoarcem şi să ne

convingem.— Nu ne putem întoarce, spuse Ed

Regis. Nu putem merge decât înainte.Maşinile astea sunt programate automat.

— Nu ne putem întoarce deloc?insistă Grant.

— Nu, răspunse Regis. Îmi parerău. Vedeţi dumneavoastră, este un tural...

— Tim, ascultă-mă. Sunt Malcolm,interveni matematicianul. Vreau să teîntreb un singur lucru: cât de mare erarăpitorul acela?

— În orice caz, mai mare decâtpuiul pe care l-am văzut noi azi, îşiaminti Tim. Şi mai tânăr decât adulţiiaceia din ţarc. Ăia aveau cam un metruoptzeci, iar ăsta cam pe jumătate.

— Mda, ce să-ţi spun, minunat...,mormăi Malcolm.

— Nu l-am văzut decât pentrucâteva secunde, urmă băiatul.

— Eu sunt sigur că n-a fost raptor,se enervă Ed Regis. N-avea cum. Poateu n othniel ia. Ăştia întotdeauna sargardul. Ne tot pierdem vremea cu ei, să-i aducem înapoi.

— Eu sunt mai mult ca sigur că amvăzut un raptor, se încăpăţână Tim.

— Mi-e foame, scânci Lex.Începuse deja să se văicărească. În camera de control, Arnold se

întoarse dezorientat către Wu.— Tu ce crezi c-o fi văzut puştiul?— Probabil că un othy.Arnold încuviinţă din cap.

— Cam avem bătaie de cap cuothy, pentru că stau mai mult prin copacişi nu prea putem să le dăm mereu deurmă.

Specia asta era o excepţie carecrea mai totdeauna probleme controluluide fiecare minut, pe care îl menţineau ei.Computerele îi pierdeau adeseori prinparc, apoi îi reperau pe hartă, cândcoborau din copaci.

— Ce mă roade pe mine cel maitare e faptul că am făcut noi parcul ăstaminunat, fantastic, iar primii noştrivizitatori se preumblă de colo-colo canişte contabili, căutând nod în papură, senecăji Hammond. Nu se bucură maideloc de minunăţia asta.

— Asta-i priveşte, spuse Arnold.

Nu putem noi să-i obligăm să se bucurede minuni.

Se auzi declicul interfonului, apoi ovoce de bărbat rosti tărăgănat:

— John, aici Anne B, suntem încăla doc. N-am terminat de descărcat, darmi-e teamă că furtuna o să ne loveascădinspre sud. Mai bine n-am rămâne aici,ancoraţi, dacă se înrăutăţeşte stihia asta.

Arnold se întoarse spre ecranulmonitorului, pe care se zărea siluetacargoului, tras la doc, în partea derăsărit a insulei. Apăsă pe butonulradioului.

— Cât ţi-a mai rămas pe vas, Jim?— Numai trei containere cu

echipament. Nu m-am uitat pe fişa decontrol, dar cred că aţi mai putea aştepta

două săptămâni după tinichelele astea.Nu prea suntem în siguranţă aici, ştii şitu, iar ţărmul e la o sută optzeci dekilometri.

— Deci ceri permisiunea să pleciînapoi?

— Da, John.— Eu vreau să descarce tot

echipamentul ăla, se opuse Hammond.Ne trebuie pentru laboratoare. Avemnevoie de el.

— Da, ştiu, răspunse Arnold calm.Dar pentru construcţia barierei defurtună, care să protejeze dana, n-aţi vrutsă daţi nici un bănuţ. Aşa că acum n-avem port cum trebuie. Dacă furtuna astao ia razna de tot, nava o să fie izbită dechei. Am văzut nu ştiu câte vase

scufundate aşa. Dup-aia trebuie săsuportaţi o mulţime de alte cheltuieli;pentru alt cargo, pentru operaţiunile desalvare şi curăţirea docului... şi nici nuse mai poate folosi până ce...

Hammond dădu nervos din mână.— Dă-le drumul să plece şi gata.— Ai permisiunea să pleci, Anne

B, spuse Arnold prin radio— Ne vedem peste două săptămâni,

răspunse vocea căpitanului.Pe monitorul video se zărea deja

echipajul strângând parâmele. Arnold seîntoarse spre ecranul principal. Celedouă maşini electrice străbăteau acumcâmpurile înceţoşate.

— Pe unde sunt acum? se interesăHammond.

— Se pare că prin câmpiile sudice,răspunse Arnold.

Partea de sud a insulei era maiinfluenţată de activitatea vulcanică decâtnordul.

— Asta înseamnă că sunt aproapede stegozauri, urmă Arnold. Sunt maimult ca sigur că or să se oprească săvadă ce face Harding pe-acolo.

STEGOZAURUL În vreme ce autoturismul se opri

locului, Ellie Sattler se uită printrefuioarele de aburi la stegozaur. Acestastătea liniştit, fără să se mişte deloc Un

jeep cu dungi roşii era parcat chiar înapropierea animalului.

— Trebuie să recunosc că ăstachiar e o lighioană caraghioasă, sepronunţă Malcolm.

Stegozaurul avea cam şase metrilungime, iar trupul îi era solid, îndesat,cu o mulţime de creste osoase pespinare. Coada îi era împânzită deţepuşe ameninţătoare, lungi de câte unmetru. Dar gâtul creaturii se termina cuun cap atât de mic, cu o privire tâmpă,de cal lipsit de minte.

În timp ce îl priveau, un bărbat venide undeva, din spatele animalului.

— Ăsta-i veterinarul nostru,Harding, le zise Regis prin radio. Aanesteziat stegozaurul, de-asta stă

neclintit. E bolnav.Grant sări într-o clipă din maşină,

grăbindu-se spre dinozaurul nemişcat.Ellie ieşi şi ea se uită în spate, lacelălalt Land Cruiser, din care copiii sedădură jos numaidecât.

— De ce suferă? se interesă Tim.— Nici ei nu ştiu, răspunse Ellie.Creasta prelungă de pe spinarea

animalului se ridica anevoie.Stegozaurul răsufla greu, chinuit,horcăind de câte ori trăgea aer în piept.

— E molipsitoare boala asta?întrebă Lex.

Se apropiară de capul subţiratic alanimalului, unde Grant şi veterinarul seaşezaseră în genunchi, sprijinindu-l, casă se uite în gura dinozaurului.

Lex strâmbă din nas, scârbită.— Fiara asta chiar că-i ditamai,

spuse ea, mai şi pute.— Mda, aşa e, recunoscu Ellie.Îşi dăduse şi ea seama că

stegozaurul împrăştia o duhoareneobişnuită, de peşte putred. Îi aduceaaminte de ceva anume, dar nu ştia încăde ce. Oricum, nu mai simţise niciodatăpână atunci un ster gozaur, aşa că n-aveade unde să ştie. Poate că ăsta eramirosul lui specific. Însă se cam îndoia.Majoritatea ierbivorelor nu aveau unmiros puternic. Şi nici măcar balegilelor nu duhneau aşa. Numai carnivoreleaveau această caracteristică.

— Pute-aşa din cauză că-i bolnav?întrebă iarăşi Lex.

— Poate. Şi nu uita că veterinarull-a şi adormit, cu nişte substanţe anume.

— Ellie, ia uită-te tu la limba lui, orugă Grant.

Limba stacojie a animalului atârnafleşcăită într-o parte. Veterinarul ţinulumina lanternei în aşa fel încât Ellieputu vedea toată puzderia aceea debăşicuţe argintii.

— Mda, micropustule, diagnosticăea. Interesant.

— Avem multă bătaie de cap custegozaurii ăştia, oftă veterinarul. Maitot timpul se îmbolnăvesc.

— Dar care sunt simptomele?întrebă Ellie.

Zgârie cu unghia limbadinozaurului. Din pustulele sparte se

scurse un lichid asemănător cu apa.— Bleah, se strâmbă fetiţa,

scârbită.— Mers împleticit, lipsa simţului

de orientare, respiraţie greoaie, diareecontinuă, turui veterinarul, clătinând dincap neputincios. Se pare că toatesimptomele astea apar cam la fiecareşase săptămâni.

— Şi ei se hrănesc în tot timpulăsta?

— A, da, sigur, răspunse Harding.Un animal de mărimea asta are nevoiede cel puţin două-trei sute de kilogramede ierburi pe zi, numai ca să se poatăţine pe picioare. Stegozaurii suntrumegători constanţi.

— Asta înseamnă că boala nu poate

fi provocată de plante toxice, conchiseEllie.

Rumegătoarele constante, cele alcăror organism nu funcţionează decâtdacă mănâncă în continuu, ar fi suferit înpermanenţă de boala respectivă, dacă arfi mâncat vreo plantă toxică. Nu s-ar ficontaminat la perioade stabile, de circaşase săptămâni.

— Exact, o aprobă veterinarul.— Pot să mă uit mai bine? întrebă

Ellie, luând apoi lanterna din mânamedicului. Aţi observa, efecteletranchilizantelor asupra pupilei? seinteresă ea, luminând din plin ochiuldinozaurului.

— Da. Asta-i efectul miotic, cândpupilele sunt micşorate.

— Dar pupilele lui sunt dilatate,remarcă ea.

Harding se uită şi el. Nu rămâneanici o îndoială: pupilele stegozauruluierau dilatate şi nu reacţionară în nici unfel când lumina puternică se plimbăpeste retină.

— Dracu' să mă ia şi pe mine!exclamă el uluit. Asta-i efectfarmacologic.

— Da, încuviinţă Ellie, întorcându-se pe călcâie şi privind împrejur. Camcât acoperă teritoriul de acţiune alanimalului?

— Vreo opt kilometri pătraţi.— Ăsta-i locul unde stau ei mai

mult?— Se aflau într-un luminiş larg,

presărat cu colţi ide stâncă şi împânzitede fuioare de fum ce ieşeau pe alocuridin pământ. Era spre seară, iar ceruldevenise trandafiriu dincolo dedantelele întunecate ale norilor joşi.

— Nu, în general stau mai mult prinpartea de nord sau spre răsărit, faţă delocul unde suntem noi acum, ziseHarding. Dar când se îmbolnăvesc,obişnuiesc să se retragă pe-aici, prinlocurile astea.

Mda, interesantă şaradă, se gândiEllie. Cum se explica oareperiodicitatea simptomelor de otrăvire?Arătă cu mâna spre câmpie.

— Vedeţi dumneavoastră arbuştiiaceia mărunţi, delicaţi?

— Da, e liliac vest-indian,

răspunse veterinarul. Ştim şi noi că-itoxic. Dar animalele nu-l mănâncă.

— Sunteţi sigur?— Da. Avem înregistrările de pe

video, care confirmă şi, în plus, am făcutanaliza fecalelor, ca să mă asigur.Stegozaurii nu mănâncă niciodată liliac.

Melia azedarach, numită popularfragi chinezeşti sau liliac vest-indian,conţinea câţiva alcaloizi toxici. Chineziifoloseau planta respectivă ca otravăpentru peşti.

— Nu-l mănâncă. repetăveterinarul.

— Interesant, zise Ellie. Pentru căîn caz contrar, aş fi putut spune căanimalul ăsta prezintă semnele clasiceale otrăvirii cu Melia: stări de ameţeală,

iritarea membranelor mucoase şidilatarea pupilară.

Se apropie de plante, să le studiezemai îndeaproape. Se aplecă multdeasupra arbustului, cercetându-l cuatenţie.

— Da, aveţi dreptate; recunoscu.Plantele sunt neatinse, nici urmă destricăciune. Deloc, par întregi-întreguleţe.

— Şi, în plus, mai rămâne şienigma intervalului de şase săptămâni, îireaminti veterinarul.

— Cât de des vin aici stegozaurii?— Cam o dată pe săptămână,

răspunse el. Fac un ocol mic alteritoriului, îndreptându-se încoace şimănâncă în drum, pe măsură ce merg

mai departe. Circuitul ăsta închisdurează cam o săptămână, până ce ajungiarăşi aici.

— Dar nu se îmbolnăvesc decât odată la şase săptămâni.

— Exact, întări Harding.— Ce plictiseală, căscă Lex.— Ssst, îi făcu Tim semn să tacă.

Domnişoara Sattler are nevoie delinişte, să se gândească.

— Mda, nici o ispravă n-am făcut,zise Ellie, depărtându-se iarăşi, luând-ospre câmpie.

În spatele ei, se auzi Lex spunând:— Nu vrea nimeni să joace nişte

pase cu mine?Ellie privea cu atenţie pământul pe

unde trecea. Terenul era adeseori

stâncos. Undeva, spre stânga, se auzeamugetul valurilor. Printre pietre segăseau mulţi fragi chinezeşti. Probabilcă animalele nu mâncau decât fructele.Dar n-avea nici un sens să se gândeascăla asta Pentru că fragile liliacului indianerau grozav de amare.

— Ai mai descoperit ceva? oîntrebă Grant, alăturându-i-se.

Ellie oftă dezamăgită.— Numai pietre. Probabil că

suntem pe-aproape de plajă, pentru cătoate pietrele astea sunt foarte netede. Şisunt puse una peste alta, în grămezifrumos clădite.

— Grămezi frumos clădite?!rămase Grant cu gura căscată.

— Da, peste tot. Una uite-o chiar

aici, îi arătă ea.Şi în clipa aceea îşi dădu seama la

ce se uitau ei de fapt. Pietrele aceleaerau într-adevăr şlefuite, dar nu deocean. Pentru că acestea erau strânseîntr-un loc, formând mici grămăjoare, caşi cum ar fi fost presărate din loc în loc,pe drum.

Erau de fapt mormane de aşa-zisepietre de pipotă.

Multe specii de păsări şi crocodiliiînghit pietricele care se adună într-un"buzunar" muscular al aparatuluidigestiv, numit pipotă. Apăsate cu puterede muşchii pipotei, pietricelele ajută lasfărâmarea hranei tari, înainte de aajunge în stomac, şi astfel se uşureazădigestia. Unii oameni de ştiinţă

emiseseră ipoteza că şi dinozaurii s-ar fifolosit de astfel de pietre de pipotă. Maiîntâi, pentru că dinţii acestora erau preamici şi prea puţin tociţi pentru a fimestecat mâncarea. Se presupunea cădinozaurii înghiţeau direct mâncarea,nemestecată, iar pietrele de pipotăsfărâmau fibrele plantelor. Iar câtevafosile chiar fuseseră dezgropate având îndreptul abdomenului câte o grămăjoarăde pietre. Dar niciodată nu se verificasesupoziţia asta, iar...

— Pietre de pipotă, bâigui Grant.— Aşa cred şi eu. Mai întâi înghit

pietrele astea, iar după câteva săptămâniele se tocesc, aşa că le dau afară, lăsândîn urmă muşuroaiele astea, şi înghit altepietre în loc. Şi odată cu ele, mai hăpăie

şi nişte fragi chinezeşti. Şi uite-aşa seîmbolnăvesc.

— Dracii să mă găsească pe minedacă nu ai dreptate, îngăimă Grant. Suntmai mult ca sigur că aşa e.

Se uită la grămăjoara de pietre,atingând-o cu degetele lui experimentate,lăsându-se în voia instinctului său depaleontolog.

Şi atunci încremeni.— Ellie, rosti el după câteva clipe

de uluială. Ia uită-te şi tu la asta. — Hai, amice, arunc-o aici! Chiar

aici, în bătrâna mea mănuşă de neînvins!chiuia Lex întruna, iar Gennaro aruncămingea spre ea.

Fetiţa aruncă balonul de cauciuc cuatâta forţă, încât bărbatul simţi că-lustură mâna.

— Hei, mai uşurel! Eu n-ammănuşă, ca tine!

— Ce te mai văicăreşti! semaimuţări ea, privindu-l cu dispreţ.

Enervat, Gennaro azvârli iarăşimingea către ea şi auzi pocnetul pemănuşa de piele.

— Mda, acum mai merge, îl lăudăfetiţa.

Stând acolo, lângă dinozaurulnarcotizat, Gennaro continuă să se joacecu Lex, în timp ce vorbea cu Malcolm.

— Cum se împacă boaladinozaurului cu teoria ta?

— Era de prevăzut, răspunse

matematicianul.Gennaro clătină din cap, a

lehamite.— Există ceva pe lumea asta ce nu

este prevăzut în teoria ta?— Uite ce-i zise celălalt. Eu unul

n-am nici o contribuţie personală. E purşi simplu vorba de teoria haosului. Daram observat şi singur că pe nimeni nuinteresează să asculte care suntconsecinţele matematicii în practică.Pentru că, vreau să-ţi spun, că într-adevăr, apar consecinţe serioase ceintervin în viaţa oamenilor. Şi acesteconsecinţe influenţează viaţa omeneascăîncă mult mai mult decât principiul luiHeisenberg sau teorema lui Gödel, decare fac toţi atâta caz. Pentru că ei au

emis mai degrabă nişte consideraţiuniacademice. Precepte filozofice. Darteoria haosului priveşte fiecare aspect alvieţii de zi cu zi. Ştii cumva de ce aufost construite computerele întâi şi-ntâi?

— Nu, recunoscu Gennaro.— Arunc-o aici, răcnea Lex cât o

ţinea gura.— Ei bine, computerele au fost

construite la sfârşitul anilor '40 pentrucă matematicieni precum John vonNeumann s-au gândit că dacă ai laîndemână un computer — o maşinăriecare să poată lucra cu o mulţime devariabile în acelaşi timp — poţi săprevezi timpul probabil. În sfârşit,vremea de afară putea ajunge cunoscutădinainte de către om. Iar oamenii au

crezut gogoriţa asta pentru încă patruzecide ani de-atunci încolo. Au crezut căprezicerea vremii era doar o funcţiecare putea ţine seama lucrurilor. Dacăputeai deci să afli îndeajuns, puteaiprevede absolut orice. Iar ăsta a fostţelul tuturor oamenilor de ştiinţă de laNewton încoace.

— Şi?...— Ei bine, teoria haosului pur şi

simplu spulberă această credinţăîndelungată. Pentru că ea presupun e dinstart că niciodată nu poţi prevedea unfenomen anume. Nu poţi niciodatăprezice starea vremii mai mult de câtevazile. Toţi banii care s-au cheltuit pentruprognozele de lungă durată — adică înjur de jumătate de miliard de dolari,

numai în ultimele decenii — înseamnăcă au fost aruncaţi pe apa sâmbetei. Ecurată nebunie. E la fel de fără rost ca şiîncercarea de a preschimba plumbul înaur. Noi, în ziua de azi, ne uităm înapoi,la cele petrecute demult, şi râdem dealchimişti şi de ceea ce se străduiau eisă facă atunci, dar tot astfel vor râde şigeneraţiile viitoare de noi. Am încercatşi noi imposibilul, ba încă am aruncat şio grămadă de lovele pentru asta. Pentrucă adevărul este că există câteva maricategorii de fenomene care sunt în moddefinitiv şi irevocabil imprevizibile.

— Aşa ne arată teoria haosului?— Întocmai, şi este de-a dreptul

uluitor faptul că numai foarte puţini vorsă audă de ea, urmă Malcolm. I-am spus

toate astea lui Hammond cu mult înaintesă pună el piciorul aici. Vreţi săreproduceţi artificial o mână de animalepreistorice şi să le ţineţi pe-o insulă?Minunat. Ce vis fascinant! Încântător, aşzice! Atâta doar că n-o să meargă totuldupă cum aţi plănuit. Situaţia în sineeste la fel de imprevizibilă ca şi stareavremii.

— Şi i-ai spus chiar aşa? întrebăGennaro.

— Da. I-am mai spus şi undeanume or să apară abaterile. În modclar, adaptarea animalelor la mediulînconjurător era unul dintre aspectelevizate. De pildă, stegozaurul ăsta a trăitacum o sută de milioane de ani. Nu esteadaptat la lumea contemporană. Acum

aerul este altfel stratificat, radiaţiasolară este diferită, insectele suntdeosebite de cele din trecut, sunetelesunt altele, vegetaţia este totalschimbată. Conţinutul de oxigen dinatmosferă este mult mai scăzut. Animalulăsta amărât se simte aici ca un omobişnuit la o altitudine de trei mii cincisute de metri. Auzi-l numai cum horcăie.

— Iar celelalte aspecte care arpermite abateri care sunt?

— În mare vorbind, capacitateacelor ce supraveghează parcul de a ţinesub control răspândirea oricăror formede viaţă. Pentru că evoluţia istorică eplină de exemple care atestă faptul căviaţa depăşeşte orice bariere, de oricefel ar fi ele. Viaţa pătrunde pretutindeni,

fără oprelişti. Viaţa cucereşte mereu noiteritorii. Uneori calea de a le dobândieste dureroasă, poate chiar riscantă. Darîntotdeauna viaţa găseşte mijlocul săîndepărteze orice obstacol din cale.

Malcolm clătină din cap cu tristeţe.— Nu vreau să fac pe filozoful, dar

ăsta-i adevărul, încheie el.Gennaro se uită în jur. Ellie şi

Grant se întorceau, străbătând în grabăcâmpul, în timp ce-şi fluturau mâinile şistrigau cât îi ţinea gura.

— Mi-ai adus şi mie o Coca-Cola?

întrebă Dennis Nedry, când Muldoonreveni în camera de control.

Muldoon nu se osteni să-i

răspundă. Se duse direct la monitor şiprivi ce se mai întâmpla pe teren. Prinradio îl auzi pe Harding spunând:

—... stego... În sfârşit... am dibuit...acum...

— Ce tot îndrugă ăla acolo? întrebăMuldoon.

— Au ajuns în partea de sud,răspunse Arnold. De-asta îşi mai tragpuţin sufletul. O să îi trec pe alt canal.Dar vreau să-ţi zic că au descoperitcare-i buba cu stegozaurii ăia. Mănâncăun fel de fragi...

Hammond încuviinţă din cap,satisfăcut.

— Ştiam eu că mai devreme saumai târziu o să se rezolve şi asta, rosti elcu mulţumire.

— Nu-i prea impresionant,

mărturisi Gennaro.Ţinea micul fragment alb pe vârful

degetului. Bucăţica aceea nu era maimare decât un timbru poştal, după cumse vedea în lumina împuţinată aapusului.

— Eşti sigur de asta, Alan? maiîntrebă avocatul.

— Absolut sigur, zisepaleontologul. Ce mă face pe mine săcred asta este conturul acela din interior,curbura dinăuntru. Dacă o întorci pepartea cealaltă, o să observi un fel dedesen vag, nişte linii drepte, careînchipuiesc un fel de forme

triunghiulare.— Mda, le văd şi eu.— Ei bine, atunci află că eu unul

am dezgropat două ouă dintr-astea, cuaceleaşi desene, pe şantierul meu dinMontana.

— Vrei să zici că asta-i dintr-un oude dinozaur?

— Fără doar şi poate, rosti Grantrăspicat.

Harding clătină din cap,neîncrezător.

— Dinozaurii ăştia nu se potînmulţi singuri.

— Ba pot foarte bine, după câte separe, îl repezi Gennaro.

— Nu, în nici un caz, îl contraziseHarding. Asta probabil că a fost un ou

de pasăre. Avem nu ştiu câte zeci despecii de păsări pe insulă.

Grant dădu din cap, deloc convins.— Uită-te mai bine la curbura

fragmentului. Coaja este aproape plată.Bucata asta provine de la un ou foartemare. Şi mai remarcă şi rezistenţa cojii.Dacă nu cumva aveţi şi struţi pe insulaasta, atunci fără îndoială că e de la un oude dinozaur.

— Dar nu pot să se reproducă, n-aucum, insistă Harding. Toate animaleleastea sunt femele.

— Tot ce ştiu eu acum, e că ăsta afost un ou de dinozaur, îl opri Grant.

Malcolm interveni şi el:— Poţi să-ţi dai seama din ce

specie ar fi?

— Da, zise Grant. E un ou develociraptor.

CONTROL — E de-a dreptul absurd, aproape

ţipă Hammond în camera de control,ascultând transmisia radio. Probabil că-iun ou de pasăre mare. Numai asta poatefi.

Radioul pârâi, apoi se auzi vocealui Malcolm:

— Hai să facem mai bine un mictest, vrei? Să-l rugăm pe domnul Arnoldsă ne redea una dintre statisticile alea.

— În momentul ăsta?

— Da, chiar acum. Am înţeles căputeţi transmite programele şi pemonitorul din maşina doctoruluiHarding. Vă rog să faceţi lucrul ăstaacum, da?

— Nici o problemă, îl asigurăArnold.

După numai câteva secunde, peecranul din camera de control apăru:

TOTAL ANIMALE 238Specie

PresupuseGăsiteVer.

Tyrannosaurus2

24. 1

Maisaurus21213. 3

Stegosaurus443. 9

Triceratop883. 1

Procompsognathus49493. 9

Othinelia16163. 1

Velociraptor883. 0

Apatosaur1717

3. 1

HadrosaurDilophosaus1171173. 14. 3

Pterosaur664. 3

Hypsilophodontis33

332. 9.

Euoplocephalid16164. 0

Styracosaur18183. 9

Microceratop22224. 1

TOTAL238238

— Ei, sper că sunteţi mulţumiţi,

zise Hammond. Aţi receptat lista acolo,pe monitor?

— Da, răspunse Malcolm. Tocmaine uitam la ea.

— Totul este cât se poate de îno r d i n e , ca întotdeauna, continuăHammond, fără să-şi ascundămulţumirea.

— Ei, şi-acum să vedem, urmăMalcolm, netulburat. Aţi putea să cereţicomputerului căutarea unui număr diferit

de animale, decât cel obişnuit?— Care anume? se interesă Arnold.— Încercaţi cu două sute treizeci şi

nouă.— Numai o clipă, se încruntă

Arnold, înţelegând.Câteva momente mai târziu, pe

ecran era afişat:

TOTAL ANIMALE 239Specie Presupuse Găsite Ver.Tyrannosaurus224. 1

Maisaurus21

213. 3

Stegosaurus443. 9

Trieeratop883. 1

Procompsognathid4950??

Othinelia16163. 1

Velociraptor883. 0

Apatosaur17173. 1

Hadrosaur1111

3. 1

Hadrosaur11113. 1

Dilophosaur774. 3

Pterosaur664. 3

Hypsilophodontiâ

33332. 9

Euoplocephalid16164. 0

Styracosaur18183. 9

Microceratop22224. 1

TOTAL238239

Hammond sări de pe locul lui caars.

— Ce mama dracu' e-asta?— Am găsit un compy în plus.— Da' de unde-a apărut?— Habar n-am!Radioul pârâi din nou.— Şi-acum haideţi să mai încercăm

ceva: puteţi să cereţi computerului săcaute... să zicem... trei sute de animale?

— Ce dracu' tot aiurează ăla acolo?

se răsti Hammond. Trei sute de animale?Ce tot îndrugă acolo?

— Numai un minut aşteptaţi, îl opriArnold. Mai durează puţin.

Apăsă câteva butoane. Iar primalinie, cea cu totalul animalelor seprezentă astfel:

TOTAL ANIMALE: 239— Nu pricep unde vrea să ajungă,

se lamenta Hammond în continuare.— Mie mi-e teamă că înţeleg, zise

Arnold.Privi iarăşi ecranul computerului.

Numerele de la prima rubrică semnalau:TOTAL ANIMALE: 244— Două sute patruş' patru? se miră

Hammond. Ce se întâmplă aici?— Computerul numără din nou

animalele din parc, zise Wu cu vocepierită. Toate animalele.

— Eu unul am avut impresia că astaa făcut tot timpul, nu? Hammond seîntoarse îndată către informatician.Nedry! Nu cumva ai dat tu iarăşiprogramele peste cap?

— Nici gând, răspunse Nedryluându-şi ochii de la terminalul lui.Computerul permite operatorului săverifice un număr previzibil de animale,pentru a accelera procesul deenumerare. Dar asta-i doar o convenţie,nu o greşeală.

— Are dreptate, îi luă Arnoldapărarea. Noi întotdeauna am folositdrept număr de bază — două sute treij'opt — pentru că am presupus din start că

nu pot fi mai multe animale.TOTAL ANIMALE: 262— Staţi puţin, se repezi Hammond.

Dar animalele astea nu se pot înmulţi.Computerul ăsta probabil că numără şişoarecii de câmp sau mai ştiu eu cebazaconii...

— Şi eu cred la fel, zise Arnold. Eaproape sigur că e vreo deficienţă asistemului de reperare vizuală. Dar o săaflăm noi curând.

Hammond se întoarse către Wu.— N-au cum să se reproducă, aşa-

i?— Aşa-i, îl asigură Wu.TOTAL ANIMALE: 270— De unde dracu' tot apar atâtea?

se minună Arnold.

— Dracii să mă ia pe mine dacă amhabar, se enervă Wu.

Priviră în tăcere cum se derulaunumerele mai departe.

TOTAL ANIMALE: 283Îl auziră prin radio pe Gennaro

zicând:— Fir'ar al dracului de ceas, oare

câte sunt până la urmă?Apoi fetiţa începu să se smiorcăie:— Mi-e foame. Când ne întoarcem?— Nu mai e mult, Lex.Pe ecran apăru semnalul de eroare:EROARE: Parametru de

cercetare: 300 animale. Nu s-au găsit.— Păi da, eroare, încuviinţă

Hammond. Mi-am dat eu seama de laînceput. Tot timpul am avut sentimentul

că este numai o greşeală.Dar câteva momente mai târziu, pe

ecran se afişa o nouă statistică: TOTAL ANIMALE 292Specie Presupuse Găsite Ver.Tyrannosaurus224. 1

Maiasaurus2122??

Stegosaurus4

43. 9

Triceratop883. 1

Procompsognathid4965??

Othnielia1623??

Velociraptor837??

Apatosaur17173. 1

Hadrosaur11113. 1

Dilophosaur77

4. 3

Pterosaur664. 3

Hypsilophodontid3334??

Euoplocephalid16164. 0

Styracosaur

18183. 9

Microceratop22224. 1

T O T A L238292

Radioul începu iarăşi să pârâie.— Ei, acum vedeţi care-i hiba

metodelor voastre, se auzi vocea lui

Malcolm. Nu aţi urmărit decât numărulde dinozauri previzibili. Eraţi îngrijoraţipentru pierderea animalelor, iar metodavoastră era proiectată să vă semnalezeimediat dacă numărul găsit era mai micdecât cel scontat. Dar nu asta eraproblema. Problema era că voi de faptaveaţi mai multe exemplare decât văaşteptaţi.

— Sfinte Cristoase! exclamăArnold.

— Dar n-au cum să fie mai multe,se împotrivi Wu. Noi ştim doar câte amreprodus în laborator. N-au de unde săiasă atâtea.

— Mă tem că n-ai dreptate, Henry,spuse Malcolm. Lighioanele astea seînmulţesc de capul lor.

— Nu.— Chiar dacă nu vrei să accepţi

ideea că profesorul Grant a descoperitaici un ou de dinozaur, poţi să-ţi daiseama chiar din datele pe care ţi lefurnizează calculatorul. Ia uită-te lagraficul acela de distribuţie, la compy,de pildă. Roagă-l pe Arnold să îlafişeze.

— Nu observi nimic deosebit?

întrebă Malcolm.— Este un grafic de distribuţie

Poisson, răspunse Wu. Curba de creşteree normală.

— Dar n-ai spus tu, cu gura ta, căai produs compy în trei serii? Laintervale de câte şase luni?

— Ba da...— Înseamnă că ar trebui să obţii un

grafic cu câte un munte fractal pentrufiecare dintre cele trei serii diferite pecare le-ai introdus în parc, îi explicăMalcolm manevrând keyboard-ul. Uitecum ar trebui s-arate...

— Dar tu n-ai lucrat cu graficul

ăsta, continuă Malcolm. Iar cel pe caretocmai l-ai văzut este de fapt graficulpopulaţiei în creştere. Compy seînmulţesc.

Wu clătină din cap, neîncrezător.— Nu-mi dau seama cum.— Asta e, se înmulţesc, ca şi

othnielia, ca şi maiazaurii, hypsy şi...velociraptorii.

— Cristoase mare, şopti Muldoonca pentru el. Există raptori înlibertate?!

— Mda, nu-i rău deloc, spuseHammond cu ochii la ecran. Noi amintegrat în parc doar trei categorii... mărog, cinci... Cu foarte mici diferenţe ladouă din ele...

— Ce dracu' tot spui acolo? se răsti

Wu. Nu ştii ce înseamnă asta?— Bineînţeles că ştiu ce înseamnă,

Henry, răspunse Hammond. Înseamnă căai dat-o-n bară.

— În nici un caz!— Avem în parc dinozauri care se

înmulţesc, Henry.— Dar sunt numai femele, stărui

Wu. E imposibil. Trebuie să fie ogreşeală pe undeva. Şi uită-te lanumerele alea afurisite. Auzi, ce creşteremică la animalele de talie mare şi cecreştere uriaşă la animalele mici! Pur şisimplu n-are nici o logică. Trebuie să fieo greşeală undeva.

Se auzi declicul radioului.— În cazul de faţă nu-i nici o

greşeală, rosti Grant. Eu unul cred că

numerele astea confirmă faptul căanimalele se înmulţesc. Şi încă în şaptelocuri diferite ale insulei.

CUIBURILE Cerul se întuneca tot mai tare. În

depărtare, tunetele cutremurau văzduhul.Grant şi ceilalţi stăteau lângă portierajeep-ului şi se uitau încă la ecranulmonitorului.

— Cuiburi?! exclamă Wu.— Da, cuiburi, răspunse Grant.

Presupunând că într-un singur loc seclocesc în jur de opt-douăsprezece ouă,datele de pe calculator indică destul de

clar că procomsogonaţii au douăcuiburi; raptorii tot două, othys numaiunul, iar hypsy şi maia câte unui fiecare.

— Şi unde-ar putea fi cuiburileastea?

— Va trebui să le găsim, până laurmă, zise Grant. Dinozaurii îşi clădesccuiburile în locuri izolate.

— Bine, bine, dar atunci de ce suntnumai atât de puţine animale deja ieşitedin ou? întrebă Wu. Dacă într-un cuib demaiazauri sunt între opt şi douăsprezeceouă, atunci ar trebui să fi ieşit opt-douăsprezece pui, nu? De ce-i numaiunul singur?

— Ai dreptate într-un fel, răspunseGrant. Dar nu uita că velociraptorii şicompy sunt liberi şi mişună peste tot

prin parc, mâncând probabil ouăleanimalelor mai mari. Poate că mănâncăchiar şi din pui...

— Dar noi n-am văzut niciodatăaşa ceva, se auzi vocea lui Arnold prinradio.

— Raptorii atacă noaptea, îiexplică paleontologul. Stă cinevanoaptea să îi urmărească?

Urmă un moment de tăcere.— Nici nu-mi închipuiam altfel,

spuse el.— Dar oricum n-are nici o logică,

stărui Wu. N-ai cum să justifici căcincizeci de animale, câte sunt în plus,se hrănesc numai cu ouăle din câtevacuiburi.

— Nu, recunoscu Grant. Dar

presupun că mai mănâncă şi altceva înafară de asta. Probabil rozătoare mici.Şoareci şi şobolani...

Se lăsă iarăşi o linişte apăsătoare.— Lăsaţi-mă pe mine să ghicesc

cum s-a întâmplat, urmă el. Când aţivenit pentru prima dată pe insulă, aţiavut ceva necazuri cu rozătoarele. Darcu timpul, problema s-a rezolvat de lasine.

— Da, aşa-i...— Şi nu v-aţi gândit niciodată să

aflaţi de ce.— Păi, ne-am imaginat că..., începu

Arnold.— Uite ce-i, continuă Wu. La urma

urmei rămâne faptul că toate animaleleastea sunt femele. Nu pot să se

reproducă singure.Grant se gândise mult la asta. Cu

puţină vreme în urmă, citise un studiufoarte controversat, al unui cercetătorvest-german, care oferea însă un răspunsplauzibil.

— Când aţi recuperat ADN-ul dedinozaur, nu aţi lucrat cumva cufragmente?

— Ba da, recunoscu Wu.— Şi ca să reconstituiţi un lanţ

genetic complet, nu cumva aţi fostnevoiţi să includeţi în acesta şi segmentede ADN de la alte specii?

— Ba da, uneori, răspunse Wu. Esingura modalitate prin care poţi ducetreaba asta la bun sfârşit. Câteodată amintrodus ADN avian, de la mai multe

păsări, alteori ADN reptilian.— Şi nu cumva şi ADN amfibian?

Mai precis: n-aţi lucrat cumva cu ADNde broască?

— Nu ştiu sigur, dar e posibil.Trebuie să verific.

— Te rog să controlezi, insistăGrant. Cred că dacă o să găseşti asta, osă afli şi răspunsul-cheie.

— Auzi, ADN de broască?! seminună Malcolm. Da' de ce tocmai debroască?

Gennaro interveni, îngrijorat:— Uite ce-i: toate chestiile astea

sunt într-adevăr curioase şi meritădiscutate, însă noi uităm exact cea maiimportantă problemă, la care trebuie sărăspundem neapărat: a scăpat vreun

animal de pe insulă, până la urmă?— Asta nu putem afla doar din

datele de pe computer, zise Grant.— Şi-atunci, cum putem proceda,

ca să ajungem la un rezultat?— Din câte-mi dau eu seama, nu

există decât un mijloc, urmă Grant.Trebuie să găsim cuiburile respectivelorspecii, să le cercetăm cu deamănuntul şisă numărăm rămăşiţele de ouă. Dupăcare am putea, probabil, să socotim camcâte animale au fost clocite, la început.Iar apoi o să ne dăm şi noi cu presupusuldacă lipsesc din ele sau nu.

Iar Malcolm continuă:— Dar nici atunci n-o să ne

lămurim prea bine, neştiind dacă puii aufost ucişi, au murit de moarte naturală

sau au părăsit insula.— Bineînţeles că nu, recunoscu

paleontologul. Dar oricum, e un punct deplecare. Şi eu unul cred că putem aflamai multe dacă studiem mai atentgraficele acelea de populaţie.

— Şi cum o să dăm noi decuiburile astea?

— Dacă nu cumva greşesc, sugerăGrant, computerul ar putea să ne dea omână de ajutor în privinţa asta.

— Nu ne mai întoarcem odată?scânci Lex. Mi-e o foame de lup!

— Da, chiar aşa, hai să mergem,zâmbi Grant fetiţei. Ai fost grozav decuminte, ai şi tu dreptate!

— În douăj' de minute, o sămâncaţi pe săturate, spuse Ed Regis,

pornind către cele două maşini.— Eu o să mai rămân puţin, îi

anunţă Ellie. Vreau să fac niştefotografii stegozaurului, cu aparatuldoctorului Harding. Băşicile asteatrebuie vindecate până mâine.

— Eu mă întorc, hotărî Grant. Măduc cu copiii.

— Şi eu, se repezi Malcolm.— Eu cred că o să mai stau şi eu,

se oferi Gennaro. Şi mă întorc cudoctorul Harding şi domnişoara Sattler,cu jeep-ul.

— Bun, atunci la drum.Porniră către automobile. Malcolm

întrebă:— Ce i-o fi apucat pe papagalul ăla

de avocat să rămână?

Grant ridică din umeri.— Am eu o vagă impresie că e în

legătură cu domnişoară Sattler.— Nu zău? Crezi că din pricina

pantalonilor ei scurţi? se hlizimatematicianul.

— Ei, s-a mai întâmplat şi altora,zâmbi Grant.

Când ajunseră la maşini, Tim îianunţă:

— Eu vreau să merg în primamaşină cu domnul Grant.

— Din nefericire, eu şi domnulGrant avem ceva de discutat, refuzăMalcolm.

— Dar o să stau în banca mea şidoar o să ascult. Nici o vorbă n-o săsuflu, promise băiatul.

— E o conversaţie care ne priveştedoar pe noi doi, insistă Malcolm.

— Ştii ce, Tim, interveni Regis.Hai să-i lăsăm pe ei să rămână în spate,amândoi. Iar noi o să mergem cu primamaşină. Şi o să te poţi folosi deochelarii polaroizi, dacă vrei. Ai privitvreodată prin lentile speciale, prin carese vede orice chiar şi noaptea, Tim?Lentilele sunt dintr-un material deosebit,în amestec cu o concentraţie de carbonfoarte sensibilă, care îţi permite să vezişi în întuneric.

— Promiţător, oftă Tim şi se urnicătre prima maşină.

— Hei! strigă Lex în urma lui.Vreau şi eu să mă uit prin ăia!

— În nici un caz, îi dădu frate-său

cu tifla.— Da' ce, nu mă interesează! Nu-i

cinstit! Nu-i cinstit! De ce să faci numaitu tot ce-ţi trece prin cap, întotdeauna,Timmy?! chirăia răsfăţata.

Ed Regis privi lung după cei doicopii şi îi zise lui Grant:

— Parcă văd de pe-acum cum o săse desfăşoare drumul până la hotel.

Grant şi Malcolm se urcară înprimul Land Cruiser. Câţiva stropi deploaie se izbiră de parbriz.

— Haideţi la drum! îi îndemnă EdRegis. Eu unul abia aştept cina. Şi măgândesc deja s-o încep cu un drăgălaş dedaiquiri de banane. Ei, ce părere aveţi,fraţilor? Nu sună îmbietor şi pentru voi,băuturica asta?

Dădu un pumn, în glumă, încaroseria maşinii.

— Ei, de-acum ne vedem tocmai lacomplex, mai adăugă, apoi o luă la fugăspre automobilul din faţă şi se urcădintr-o mişcare.

O luminiţă roşie licări pe bordulvehiculelor, iar acestea, cu un scrâşnetelectric, se urniră din loc.

La întoarcere, privind spre apusul

ce lăsa loc nopţii, tot mai vizibil,Malcolm părea ciudat de îngândurat şităcut.

— Ei, probabil că acum aisatisfacţia deplină a răzbunării, glumiGrant. Mă refer la faptul ca teoria ta s-a

dovedit corectă.— Ca să fiu sincer, mă simt cam

neliniştit. Bănuiesc eu că suntem înpreajma unei mari primejdii.

— De ce?— Aşa-mi şopteşte intuiţia,— Cum aşa: matematicienii cred în

intuiţie?— Absolut. Intuiţia e grozav de

importantă. De fapt, mă gândeam lacurbele fractale. Ştii ceva despre ele?

— Nu prea, recunoscu Grant. Aşzice chiar deloc.

— Curbele fractale fac parte dintr-un plan deosebit al geometriei, pe carel-a impus un individ pe numeMandelbrot. Spre deosebire degeometria euclidiană, pe care o învaţă

tot poporul la şcoală — despre ce epătratul, cubul şi sfera —, geometriafractală a apărut din necesitatea de adescrie obiecte reale, în lumea naturală.Munţii şi norii sunt forme fractale. Decifractalele sunt probabil într-o strânsărelaţie cu realitatea. Într-un fel. Ei, şiMandelbrot ăsta a descoperit ceva cuadevărat remarcabil, datorită jucăriilorastea geometrice. A descoperit călucrurile, oricare ar fi ele, arată aproapeidentic, raportate la scări diferite.

— La scări diferite? repetă Grant,neînţelegând.

— De exemplu, un munte înalt,văzut de departe, are o formă specifică,de vârf ascuţit. Dacă te apropii şiscrutezi un pisc mai mărunt al acelui

masiv, o să ţi se pară că are aceeaşiformă caracteristică, de creastămuntoasă. De fapt, dacă te apuci săcobori tot mai mult scara dimensionalăşi ajungi la o aşchie de piatră, cât desubţire, pe care s-o cercetezi lamicroscop, o să observi că are aceeaşiformă fractală de bază, ca şi muntele celînalt.

— Bine, bine, dar tot nu-mi dauseama de ce te îngrijorează toate asteape tine, mărturisi Grant.

Căscă, obosit. Apoi trase în pieptmirosul acrişor al fuioarelor de fumsulfuros, răspândit de vulcanii ascunşi.Erau de-acum în apropierea uneiporţiuni a drumului, care mergea de-alungul coastei, oferind priveliştea plăjii

şi oceanului.— Pentru că este şi ăsta un mod de

a privi lucrurile, adăugă Malcolm.Mandelbrot a descoperit aceastăsimilitudine între cele mai măruntelucruri şl cele mai mari. Iar aceastăsimilitudine este valabilă şi în cazulevenimentelor.

— Pentru evenimente?!— Da, spre exemplu să luăm

preţurile bumbacului, continuă Malcolm.Există nişte registre foarte bineîntocmite, care ţin evidenţa preţurilor labumbac din ultimii o sută de ani şi maibine. Când cercetezi cu atenţiefluctuaţiile preţurilor la bumbac, o săobservi că graficul fluctuaţiei preţurilordin cursul unei singure zile, seamănă cu

graficul unei săptămâni întregi, iaracesta, la rândul lui, se aseamănă înmare cu graficul de pe un an în cap sauchiar cu acela de pe zece ani de zile.Aşa stau lucrurile, asta e. O zi seamănăcu o viaţă de om. Începi prin a face unlucru, dar sfârşeşti cu totul altceva;îţipropui să faci o anume călătorie, dar nuajungi niciodată acolo... Iar la sfârşitulvieţii tale, îţi dai seama că şi existenţata, pe de-a întregul, se supune aceleiaşilegi a hazardului.

Întreaga ta viaţă se petreceîntocmai că o zi obişnuită...

— Presupun că-i numai un fel de-avedea lucrurile, zise Grant.

— Nu, nici vorbă, se opuseMalcolm. Este singurul fel de-a vedea

lucrurile. De fapt, este singurul mod de ate raporta la realitate. Cum să-ţi spun, casă mă înţelegi?... Ideea fractalelorsupuse similitudinii se bazează pe unaspect recursiv, un soi de dublare astructurii iniţiale, ceea ce duce laconcluzia că evenimentele suntimprevizibile. Şi că ele se pot schimbadintr-odată, fără veste.

— Pricep...— Însă noi ne-am obişnuit să ne

amăgim singuri cu ideea că schimbărileneaşteptate sunt de fapt ceea ce seîntâmplă în afara ordinii fireşti alucrurilor. Aşa cum ar fi un accident demaşină. Sau, dincolo de puterile şiştiinţa noastră — o boală incurabilă.Practic nici nu concepem faptul că

schimbarea imprevizibilă, radicală,iraţională, este parte integrantă dinmarea întreprindere a existenţei în sine.Cu toate că acesta-i adevărul. Iar teoriahaosului ne spune că linearitateanetulburată, cu care ne-am obişnuit noisă lucrăm, de parcă ar fi o garanţie asuccesului, începând de la realitateaimediată la imaginaţie, pur şi simplu nuexistă. Linearitatea, mersul drept allucrurilor, este un mod artificial de aprivi lumea. Adevărata viaţă nu este oînşiruire de evenimente legate între ele,puse unul după altul, ca mărgelele peaţă. Viaţa este de fapt o serie decontradicţii, în decursul căreia o singurăîntâmplare poate schimba din temelii totceea ce urmează după aceea, într-un mod

neprevăzut, uneori chiar catastrofal.Malcolm se lăsă comod pe spatele

banchetei, privind lung către maşina dinfaţa lor, ce se deplasa la câţiva metriînainte.

— Ăsta-i marele şi cruntul adevărdespre structura universului nostru. Dar,dintr-un motiv sau altul, noi neîncăpăţânăm să nu recunoaştem, să nepurtăm în continuare ca şi cum nu arexista.

În momentul acela, maşinile seopriră locului, brusc.

— Ce s-a întâmplat? se întrebăGrant.

În faţă, văzură copiii arătând dinmaşină, spre ocean. Departe de ţărm,parcă plutind chiar sub plafonul jos al

norilor, Grant zări conturul întunecat alnavei de aprovizionare, care se întorceala Puntarenas.

— De ce ne-am oprit? se mirăMalcolm.

Grant învârti butonul radioului şi oauzi pe fetiţă strigând, plină denerăbdare:

— Uită-te acolo, Timmy! Uite-lchiar acolo!

Malcolm aruncă o privire scurtăcătre navă.

— Nu cumva vorbesc de vasul ăla?— Cam aşa se pare.În clipa aceea, Ed Regis sări din

maşină şi veni în fugă către ei.— Îmi pare rău, spuse el. Dar

copiii ăştia sunt de vină. Nu aveţi prin

maşină un binoclu?— Pentru ce anume?— Puştoaica zice că a văzut ceva

pe barcă. Parcă un animal, îi lămuri EdRegis.

Grant înşfăcă binoclul, îl puse la

ochi şi îşi lipi fruntea de marginea desus a portierei. Scrută în zare siluetaprelungă a navei de aprovizionare. Eraatât de întunecată, încât de-abia se maizărea ca o linie îngroşată. În vreme ce secăznea să desluşească, luminile vasuluise aprinseră, înviorând purpura grea aasfinţitului cu o salbă de steluţe.

— Vedeţi ceva? întrebă Regis, cusufletul la gură.

— Nu, răspunse Grant.— Sunt tocmai acolo, jos, se auzi

vocea fetiţei, prin radio. Uitaţi-vă jos detot...

Grant îndreptă binoclul cât putu dejos, cercetând cu atenţie conturul navei,chiar deasupra liniei de plutire. Vasul deaprovizionare era prevăzut cunumeroase traverse lungi, şi cu un brâude protecţie ce se întindea de la un capătla celălalt al ambarcaţiei. Însă de-acumera aproape întuneric; iar paleontologulde-abia mai putea distinge amănuntele.

— Nu, încă nimic...— Dar eu îi văd, se enervă Lex.

Chiar acolo, aproape de capăt. Uitaţi-văîn spate!

— Cum naiba o putea vedea aşa

bine în bezna asta? se minună Malcolm.— Copiii au un simţ al vederii

deosebit de dezvoltat, îi explică Grant.Câmpul lor de observaţie are o acuitatepe care noi am pierdut-o de multăvreme.

Orientă binoclul către pupa navei,încet, centimetru cu centimetru, şideodată zări animalele. Se jucau,ţopăiau în voie printre schelăriilenelămurite ale pupei. Nu reuşi să le vadădecât pentru o clipă, însă chiar şi aşa,mai mult ghicindu-le în luminapâlpâietoare a asfinţitului, îşi dăduseama ce anume erau animalele acelea,care — stăteau pe picioarele de dinapoi,aveau în jur de o jumătate de metru şi îşiţineau echilibrul cu ajutorul cozilor

zdravene, ce se bălăngăneau întruna.— Acum îi vezi? întrebă Lex.— Da, răspunse el.— Şi ce sunt?— Raptori, zise Grant categoric.

Cel puţin două exemplare. Poate chiarmai multe. Pui.

— Sfinte Cristoase, încremeni EdRegis. Nava aia se îndreaptă sprecontinent?!

Malcolm înălţă din umeri,încruntat.

— Acum nu vă ieşiţi din fire. Maibine chemaţi prin radio camera decontrol şi spuneţi-le să cheme vasulînapoi aici.

Ed Regis se repezi în maşină şiapucă la iuţeală radio-emiţătoarele de

pe bord. Se auzi însă doar un fâşâitcontinuu şi declicurile butoanelor, întimp ce schimba el frecvenţele.

— S-a întâmplat ceva cu ăsta, sesperie el. Nu mai funcţionează.

Alergă îndată la primul LandCruiser. Îl zăriră suindu-se dintr-osingură mişcare. Apoi se uită înapoi,către ei.

— S-a întâmplat ceva cu amândouăradio-emiţătoarele, îi anunţă. Nu pot săcontactez deloc camera de control.

— Atunci haideţi să mergem maideparte, propuse Grant.

În camera de control, Muldoon

şedea în faţa ferestrelor largi, ce dădeau

spre parc. La ora şapte punct,reflectoarele cu cuarţ se aprinseră petoată insula, prefăcând-o într-o bijuteriestrălucitoare, ce se întindea mult spresud. Acesta era momentul din zi cel maiplăcut pentru el. Auzi pârâitul scurt alradiourilor.

— Maşinile alea au pornit din nou,zise Arnold. Sunt în drum spre casă.

— Da' de ce s-au oprit? se mirăHammond. Şi de ce nu putem lualegătura cu ei?

— Habar n-am, răspunse Arnold.Poate că au închis radiourile din maşină.

— Sau poate e din cauza furtunii,sugeră Muldoon. Poate că furtuna astabruiază undele.

— Oricum, or să ajungă aici în

douăj' de minute, îi linişti Hammond.Mai bine aţi da un telefon jos, lapersonalul de serviciu, ca să fim sigurică au pregătit sala de mese pentruoaspeţi. Probabil că de-acum copiii suntmorţi de foame.

Arnold ridică receptorul şi auzi unbâzâit neîntrerupt.

— Ce-i asta? Ce se tot întâmplăaici?

— Sfinte Dumnezeule, izbucniNedry. Lasă drăcia aia jos, că îmiperturbi tot fluxul de date...

— Da' ce dracu', ai ocupat toateliniile telefonice? Chiar şi pe celeinterne?

— Am ocupat toate liniile carecomunicau cu exteriorul, răspunse

informaticianul. Dar liniile interne artrebui să mai funcţioneze totuşi.

Arnold apăsă cu furie butoanele depe bordul de comandă, unul după altul.Dar, în continuare, nu se auzi decâtacelaşi bâzâit enervant.

— Din câte bag eu de seamă, ai pusstăpânire pe toate.

— Îmi pare rău, se scuză Nedry. Osă eliberez câteva pentru dumneata lasfârşitul transmisiunii, adică peste unsfert de oră.

Căscă, obosit.— Mi se cam pare mie că o să am

parte de un weekend cu muncă pebrânci. Iar acum cred că am şi eu dreptulsă mă duc după Coca-Cola aia.

Îşi săltă geanta pe umăr şi se

îndreptă către uşă.— Să nu vă atingeţi de terminalul

meu. OK?Uşa se închise în urma lui.— Ce scârbos, mormăi Hammond.— Mda, aprobă Arnold. Dar

oricum, am impresia că-şi ştie meseriacum trebuie.

*** De o parte şi de alta a drumului,

nori de aburi vulcanici stârneau boitemulte de curcubee, în luminastrălucitoare a lămpilor cu cuarţ.

Grant îl întrebă pe Ed Regis prinradio:

— În cât timp ajunge vaporul pe

coastă?— În opt'ş'pe ore, răspunse Regis

Mai mult sau mai puţin, depinde. Darcam aşa face de obicei. Se uită la ceas.Ar trebui să fie în port în jur de un|şpemâine dimineaţă.

Grant se încruntă. Îngândurat.— Tot nu poţi lua legătura cu

camera de control?— Cu nici un chip.— Dar cu Harding? Nu poţi să-l

contactezi deloc?— Nu, în nici un caz. Am mai

încercat. Probabil că au închis radioulde bord.

Malcolm clătină din cap, pesimist.— Deci, noi suntem singurii care

ştim de animalele alea blestemate, de pe

vas.— Eu tot încerc să vorbesc cu

cineva despre asta, se enervă Ed Regis.Sfinte Cristoase, doar nici noi nu nedorim în ruptul capului să ajungăraptorii pe continent.

— Cât mai avem până ne întoarcemla bază?

— De aici, încă vreo şai'ş'pe sauşapte'ş'pe minute, răspunse Regis.

În timpul nopţii, tot drumul eraluminat din plin cu reflectoare puternice.Lui Grant i se părea că în continuucălătoresc printr-un tunel verde-strălucitor, de frunze fosforescente.Dintr-odată, stropi mari de ploaieîncepură să se izbească de parbriz.

Paleontologul simţi cum maşina

încetineşte, apoi rămâne locului.— Acum ce-o mai fi?— Da' eu nu vreau să se oprească.

De ce ne-am oprit? chirăia Lex.Şi într-o clipă, toate luminile se

stinseră ca prin farmec. Iar drumul secufundă în beznă de nepătruns.

— Hei?! strigă Lex, speriată.— Ei, probabil că-i doar o pană de

curent, sau cam aşa ceva, încercă EdRegis să o liniştească. Sunt sigur că încâteva minute or să se aprindă iar toateluminile.

— Ce mama dracu'?! se miră

Arnold rămânând cu ochii la monitoare.— Ce s-a întâmplat? întrebă

Muldoon: S-a întrerupt curentul electric?— Da. Dar numai în perimetru.

Toate circuitele din clădirea astafuncţionează perfect. Dar afară, în parc,nu mai e curent pe niciunde. Totul arămas fără electricitate — luminile,camerele TV, totul!

Terminalele din colţul camereirămăseseră blocate.

— Dar cele două maşini?— S-au oprit pe undeva, prin

teritoriul tyranosaurului...— Haideţi, la treabă imediat,

ordonă Muldoon. Cheamă echipa deintervenţie, să dea drumul la curent, câtmai repede.

Arnold ridică unul din receptoareşi auzi bâzâitul acela neîntrerupt.

Computerele lui Nedry îşi transmiteauinformaţii unul altuia.

— Nici un telefon nu funcţionează!Lua-l-ar toţi dracii din iad pecapsomanul ăla de Nedry! Unde mamamă-sii umblă ăsta?!

*** Dennis Nedry deschise uşa pe care

scria "FERTILIZARE". Devreme cecurentul electric din tot perimetrul eraîntrerupt, toate aparatele de siguranţă,pentru cartelele cifrate erau scoase dinfuncţiune. Orice intrare din clădire seputea deschide prin simplă atingere.

Problemele de securitate a parculuierau printre primele pe lista de

deficienţe majore. Nedry se întrebă dacăîşi dăduse cineva seama că de fapt nuera vorba de nişte defecte, ci chiar el leprogramase astfel. Proiectase toateintrările în stilul de-acum clasic, aluşilor-capcană. Prea puţini programatoride sisteme computerizate complexe ar firezistat tentaţiei de a nu-şi asigura oieşire de urgenţă, cunoscută numai de ei.În parte, era o chestiune de necesitateimediată: dacă vreun ageamiu careîncurca ordinele computerului blocasistemul de siguranţă, iar apoi te chemaîn ajutor, trebuia să ai întotdeauna laîndemână o modalitate de a ajunge pânăacolo şi a repara stricăciunea. Iar pe dealtă parte, era şi un mod de a lăsa înurmă un semn al trecerii tale: da, Kilroy,

cel ce ştie tot, a fost pe-aici.Iar din alt punct de vedere,

prevenea evoluţia neaşteptată arelaţiilor lui cu cei de la Parcul Jurasic.Nedry era cam indispus din pricinaproiectului rezervaţiei în sine, pentru căabia în faza finală a programăriisistemului, InGen comandase modificărimajore, dar fără a plăti suplimentar,pentru că se argumenta că respectivelerefaceri erau incluse în contractul iniţial.Conducerea parcului ameninţasecompania lui Nedry cu proceseinterminabile; munţi de scrisoridefăimătoare fuseseră trimise clienţilorfirmei, pentru a-i convinge că Nedry eraincompetent. Se folosiseră de oricemijloc pentru a-l şantaja, iar într-un

sfârşit, de voie-de nevoie, Nedry fuseseobligat să accepte ajustări suplimentareale sistemului de securitate de la ParculJurasic, supunându-se astfel cerinţelorlui Hammond.

Dar după câtăva vreme, cândfusese racolat de Lewis Dodgson, de laBiosiyn, Nedry se lăsase uşor convins.Şi fusese capabil să mărturisească deîndată că el putea trece peste oricemijloc de protecţie al Parcului Jurasic.Da, numai el putea intra în orice cameră,putea deconecta orice fel de sistem, dinorice zonă a rezervaţiei. Pentru că elînsuşi programase totul în acest sens.Pentru orice eventualitate.

Intră deci în camera de fertilizare.Laboratorul era pustiu. Aşa cum îşi

închipuise şi el, personalul era în pauzade masă. Nedry desfăcu fermoarul genţiilui de umăr şi scoase tubul spray alcremei de ras Gillette. Desfăcu funduldublu şi observă că în interior, acestaera împărţit în locaşuri cilindrice. Îşi puse o pereche de mănuşi termo-izolante şi deschisese congelatorulspaţios, pe care scria: CONŢINUTBIOLOGIC VIABIL NUMAI LATEMPERATURA CONSTANTĂ DEMINIMUM — 10 °C. Refrigeratorul erade mărimea unui dulap mai mic,prevăzut cu rafturi de la bază până lacapătul de sus. Cele mai multe dintreaceste rafturi păstrau reactivi şi diverselichide în săculeţi de plastic. Într-oparte văzu însă o ladă frigorifică mai

mică, cu nitrogen, care se închidea cu ouşă masivă, de ceramică. O deschise şio tăviţă plină cu tuburi mici, subţiri, ieşiîn afară, într-un nor de fum albicios, denitrogen lichid.

Embrionii erau aşezaţi pe specii:Stegozaur, Apatozaur, Hadrozaur,Tiranozaur. Fiecare din ele era pus într-o fiolă lunguiaţă, apoi învelit în foiţăargintie şi etanşat în folie de polietilenă.Nedry luă la iuţeală câte două dinfiecare şi le dădu drumul în tubul deGillette.

Apoi înşurubă la loc fundul dubluşi apăsă pe butonul din capăt. Se auzifâşâitul gazului eliberat, iar recipientulîngheţă în câteva clipe, chiar în mânalui. Dodgson îi spusese că tubul avea

înăuntru destul gaz cât să îngheţeembrionii pentru următoarele treizeci şişase de ore. Chiar mai mult decât îitrebuia lui ca să ajungă înapoi la SanJosé.

Nedry părăsi congelatorul şi seîntoarse în laboratorul principal. Aruncăspray-ul în geantă şi trase fermoarul.

Porni spre holul pe care venise.Toată manevra lui durase mai puţin dedouă minute. Îşi imagina dejabuimăceala celor de sus, din camera decontrol, când aveau să priceapă ceanume se întâmplase de fapt. Toatecodurile sitemului de siguranţă eraudezafectate, iar liniile telefonicefuseseră încurcate. Fără ajutorul lui, letrebuia câteva ore bune să descurce

harababura aceea. Dar în numai câtevaminute Nedry avea să se întoarcă încamera de control, să pună totul înordine.

Şi nimeni nu avea cum să bănuiascăce făcuse el de fapt. Rânjind satisfăcut,Nedry coborî spre parter, îl salută dincap pe gardian, apoi îşi continuă drumulspre subsol. Strecurându-se printreşirurile frumos aliniate aleautomobilelor de teren, marca LandCruiser, se îndreptă spre jeep-ul cefuncţiona pe bază de motorină. Eraparcat chiar lângă peretele garajului.Urcă în vehicul şi observă obiectulacela ciudat, cenuşiu, aşezat pe banchetadin spate. Semăna a lansator de rachete,se gândi el, în vreme ce întorcea cheia

de contact. Jeep-ul porni.Nedry se uită la ceas. Da, de acolo,

luând-o drept prin parc, avea să ajungăla docul de est în nu mai mult de trei-patru minute. Tar de acolo, înapoi încamera de control, mai avea iarăşi deparcurs trei minute.

Ce mai, floare la ureche!

— Dracii să-l pieptene! se înfurieArnold apăsând în disperare butoaneleterminalului. Totu-i bramburit aici pe câtse poate!

Muldoon stătea la fereastră,uitându-se spre parc. Toate luminile depe insulă se stinseseră, în afară de zonadin apropierea imediată a complexului

de clădiri. Zări câţiva salariaţi alergândsă se adăpostească de ploaie, dar niciunul nu părea că îşi dă seama că într-adevăr se întâmplase ceva deosebit degrav. Muldoon se uită apoi spreperimetrul turistic, unde becurileluminau ca ziua.

— Vai de capul nostru, se văităArnold. Chiar că am dat de dracu' de-acum...

— Cum adică? întrebă Muldoon.Se întoarse spre inginer, aşa că nu

observă jeep-ul ieşind din garajul de lasubsol şi îndreptându-se spre est, pe rutapersonalului de serviciu, drept spreparc.

— Idiotul ăla de Nedry a dezafectattot sistemul de siguranţă, remarcă

Arnold. Toate camerele din clădireaasta sunt deschise oricui. Nici o uşămăcar nu mai e blocată.

— O să anunţ eu gărzile, se oferiMuldoon.

— Asta-i o chestiune minoră, ziseArnold. Pentru că în momentul în careîntrerupi curentul electric pe insulă,scoţi din funcţiune şi gardurile electricedespărţitoare. Toate.

— Gardurile?! sări Muldoon.— Da, gardurile electrice, întări

Arnold. Sunt toate moarte acum, pe toatăinsula.

— Vrei să spui cumva că...— Exact. Animalele pot de-acum

să iasă din ţarcuri, rosti Arnold,aprinzându-şi o ţigară. Poate că n-o să

se întâmple nimic rău până la urmă, darn-ai cum să fii sigur de asta niciodată...

Muldoon o porni către uşă.

— Eu unul mai bine m-aş duce să îiaduc aici pe cei de pe teren, zise el.Pentru orice eventualitate.

Coborî în grabă scările. Nu erachiar atât de îngrijorat în privinţadezafectării gardurilor electrice. Ceimai mulţi dintre dinozauri stătuseră înţarcurile lor câte nouă luni de zile, poatechiar mai mult şi se loviseră de gardurinu o dată, ceea ce îi învăţase să seferească de acestea. Muldoon ştia dinexperienţă cât de repede învaţăanimalele să evite şocurile electrice. Depildă, puteai domestici un porumbel cunumai două-trei şocuri dintr-acelea. Aşacă era puţin probabil ca dinozaurii să seapropie atunci de garduri.

Vânătorul era neliniştit mai mult

din pricina celor din maşini. Nu trebuiacu nici un chip să părăsească vehiculele,pentru că, de îndată ce curentul electricavea să fie repus în funcţiune,automobilele aveau să pornească dinnou. urmându-şi traseul, indiferent dacăpasagerii lor se aflau înăuntru sau nu.Puteau să rămână acolo, în plin câmp.Bineînţeles, era greu de presupus căaceştia aveau să părăsească maşinile,mai ales când ploua aşa. Dar, cu toateastea, n-aveai de unde să ştii...

Ajunse în garaj şi se grăbi sprejeep. Mda, avusese noroc totuşi, cădăduse ascultare intuiţiei şi puseselansatorul de rachete înăuntru. Astfelîncât putea să o ia din loc imediat şi săiasă acolo unde...

Nu mai era la locul lui?!— Cum mama măsii?! exclamă

Muldoon rămânând cu ochii holbaţi deuimire la parcarea goală.

Jeep-ul dispăruse!Ce mama dracului se tot întâmpla în

parcul acela?! CEA DE-A PATRA ITERAŢIE

"În mod inevitabil, încep să-şi facăapariţia zone de instabilitate asubstratului".

IAN MALCOLM DRUMUL PRINCIPAL Ploaia duruia neostoită în capota

maşinii. Tim simţea cum ochelarii deprotecţie îi apăsau tot mai tare fruntea.Apucă micul buton de pe cureluşa legatădeasupra urechii sale şi reglăintensitatea imaginii. Pentru o clipă,peste lentile trecu o străfulgerareorbitoare, apoi, în nuanţe electronice deverde şi negru, zări în spate celălalt

Land Cruiser, cu doetorul Grant şidomnul Malcolm înăuntru. Phii, ceminunăţie?!

Paleontologul se uita înspre băiat,încercând să distingă ceva prin parbrizulmaşinii. Tim îl văzu ridicând radio-emiţătorul de bord. Pentru un moment seauziră câteva pocnete şi bâzâituri, dardupă aceea vocea lui Grant se desluşi,clară:

— Ne poţi vedea aici, în spateletău?

Tim luă radio-emiţătorul din mânalui Ed Regis:

— Da, vă văd eu.— Totul e în ordine?— Nici o problemă, domnule

Grant.

— Rămâneţi în maşină.— Da, da, fiţi fără grijăÎnchise aparatul.Ed Regis mormăi, nemulţumit:— Toarnă cu găleata afară. Normal

că o să stăm în hârbul ăsta. Tim seîntorsese să scruteze frunzişul de pemarginea drumului. Prin ochelarii deprotecţie, se conturau toate coroanelecopacilor într-un verde strălucitor, iar înspatele acestora se puteau observaporţiuni din grilajul înalt al garduluiforjat. Maşinile opriseră în josul uneicoline, ceea ce însemna că se aflau peundeva, prin teritoriul tiranozaurului. Arfi fost nemaipomenit să poată vedea untiranozaur cu ochelarii aceia, se gândeabăiatul. De groaza lumii, ce mai. Poate

că animalul avea să se apropie de gardşi să se uite la ei. Tim se întrebă dacăochii dinozaurului aveau să străluceascăîn întuneric la vederea oamenilor.Atunci chiar că ar fi fost martorul uneiminuni.

Numai că deocamdată nu putea zărimai nimic, aşa că încetă să mai scrutezeîmprejurimile. Toţi pasagerii şedeautăcuţi, aştepând să se întâmple ceva.Ploaia duruia mai departe pe capotelemaşinilor. Rafale lungi se aruncau pestegeamurile laterale, scurgându-se apoineputincioase, pe pământ. Lui Tim îi eragreu să desluşească prin stihia aceea,chiar şi cu ochelarii la ochi.

— Oare de când stăm aici? întrebăMalcolm, în celălalt vehicul.

— Nu ştiu. De patru-cinci minute.— Mă tot gândesc care-o fi hiba...— Poate că-i vreun scurt-circuit

din pricina ploii.— Dar s-a întâmplat mai înainte de

a începe ploaia cu adevărat.Urmă iarăşi un moment de tăcere

apăsătoare. Într-un târziu, cu vocegâtuită de spaimă, Lex spuse:

— Dar n-o să fulgere, aşa-i?Întotdeauna îi fusese groază de

fulgere, iar acum stătea încordată,trăgând în toate părţile de mănuşa ei debaseball.

— Ce-a fost asta? se neliniştiGrant. N-am prea înţeles...

— A, numai pălăvrăgeala soră-mii,răspunse Tim, sâcâit.

— Aha...Băiatul începu să privească iarăşi

frunzişul des, dar tot nu descoperi nimicinteresant. În orice caz, nimic atât deuriaş precum un tiranozaur. Se întrebădacă un astfel de animal ieşea la vânat întimpul nopţii. Oare erau prădătorinocturni? Tim nu-şi aducea prea bineaminte dacă citise aşa ceva despre eisau nu. Însă avea presentimentul căaceştia puteau ucide la fel de bine, atâtpe vreme de zi, cât şi de noapte. Zi saunu, asta nu prea conta pentru untiranozaur.

Ploaia continua să toarne cugăleata.

— Al dracu' potop, mormăi iarăşiEd Regis. Parcă ar cădea tot cerul pe

pământ.— Mi-e foame, se smiorcăi Lex.— Ştiu, Lex, te cred, încercă Regis

să o domolească. Dar deocamdatăsuntem blocaţi aici, scumpo. Maşinileastea nu merg decât dacă primesc curentelectric prin nişte cabluri, îngropate înpământ.

— Şi până când suntem blocaţiaici?

— Până se rezolvă cu pana asta decurent...

Tot ascultând ropotul ploii, Timsimţi dintr-o dată că îl cuprinde somnul.Căscă, apoi se întoarse alene pe parteastângă, să se mai uite prin desişul depalmieri şi, dintr-odată, sări cât colo,speriat de un bufnet puternic, ce parcă

zgudui pământul. Se întoarse tocmai latimp, cât să zărească în fugă o siluetăîntunecată ce trecu în mare viteză printrecele două vehicule, traversând drumul.

— Isuse mare?!— Ce-i?— Era uriaş, era cât maşina asta...— Tim, eşti acolo?Băiatul ridică radio-emiţătorul.— Da, pe recepţie.— L-ai văzut, Tim?— Nu, spuse puştiul. Decât o

umbră.— Da' ce mama dracilor era? se

nelinişti Malcolm.— Tim, tu porţi acum ochelarii de

noapte?— Da. O să mă uit după el.

— Nu cumva era tiranozaurul?întrebă Ed Regis.

— Nu, nu cred. Mergea chiar pe-aici, pe drum.

— Dar nu l-ai văzut bine? seinteresă Ed Regis.

— Nu.Lui Tim îi părea tare rău că nu

zărise animalul, orice ar fi fost acesta.Apoi urmă flacăra albicioasă a unuifulger, iar prin ochelarii lui de noapte sevăzu ca o pâlpâire prelungă, de un verdestrălucitor. Clipi din ochi, orbit, şiîncepu să numere.

— Unu dintr-o mie, doi dintr-omie...

Tunetul izbucni asurzitor, foarteaproape parcă.

Lex începu să plângă.— Vai, nu...— Hai, linişteşte-te, drăgălaşo, o

mângâie Ed Regis. Nu-i decât un trăznet.Tim începu să scruteze marginea

drumului. De-acum, ploaia se aruncafurioasă peste ţărână, scuturând multcopacii, cu săgeţi nenumărate, de apă.Părea că pune totul în mişcare. Ca şicum fiecare creangă, cât de mică, ar fifost trezită la viaţă. Băiatul cercetăcoroanele înalte ale arborilor...

Se opri. În desişul acela, seascundea ceva.

Şi atunci ridică ochii mai sus.În spatele frunzişului, dincolo de

gard, zări un trup masiv, cenuşiu,scorojit ca un trunchi de copac. Atâta

doar că nu era deloc copac... Continuăsă înalţe privirea tot mai sus, îndreptândochelarii într-acolo...

Şi în clipa aceea văzu uriaşul capal tiranozaurului. Stând acolo, nemişcat,şi privind ţintă cele două maşini.Fulgerul lumină din nou împrejur, iaranimalul îşi roti capul şi urlă prelungspre flacăra aceea cerească. Apoi selăsă iarăşi întunericul şi tăcerea. Seauzea din nou numai ropotul neîntreruptal ploii.

— Tim...— Da, domnule Grant.— Ai văzut acum ce este?— Da, domnule Grant.Tim îşi dădu seama că

paleontologul încerca să vorbească mai

pe ocolite, ca să nu o sperie pe fetiţă.— Ce se mai întâmplă acum?— Nimic, răspunse băiatul, privind

mai departe dinozaurul, prin ochelarii denoapte. Stă acolo, de cealaltă parte agardului.

— Nu prea văd mare lucru de-aici,Timmy.

— Eu văd foarte bine, domrtuleGrant. Stă acolo şi-atât.

— O. K.Lex plângea mai departe, trăgându-

şi nasul.Urmă iarăşi o lungă tăcere

apăsătoare. Tim se uita la tiranozaur.Doamne, ce cap imens?! Animalul îşiplimba ochii de la un vehicul la celălalt.Apoi iar şi iar... Parcă s-ar fi uitat chiar

la Tim.Prin lentilele fosforescente, ochii

monstrului aruncau scăpărări verzui,crude.

Tim simţi cum îl scutură un fior deteamă, în timp ce cerceta uluit trupulenorm, coborând privirea de la capulgroaznic la vedere şi fălcileameninţătoare, către braţele mai mici,musculoase. Tiranozaurul îşi mişcăghearele prin aer, apoi le încleştă degardul de metal:

— Sfinte Cristoase, exclamă EdRegis, uitându-se cu ochi îngroziţi pegeamul maşinii.

Cel mai mare. prădător care a

vieţuit vreodată p e pământ. Cel maifioros atacator care s-a pomenit înistoria omenirii.

Undeva, în străfundul conştiinţeisale de publicist, Ed Regis încă maiscria, în minte, reclame de succes. Darîn realitate îşi simţea genunchiitremurând neîncetat, iar pantaloniifluturând pe el ca steagurile pe 4 iulie.Sfinte Cristoase, n-ar fi voit în ruptulcapului să se fi aflat în clipele aceleaacolo. Ed Regis era singurul dintre toţipasagerii care ştia ce însemna cuadevărat să fii atacat de un dinozaur.Pentru că el ştia ce se întâmplase şialtora. Văzuse mai înainte trupurilesfârtecate ale celor prinşi de raptori.Imaginile acelea de groază îi reveneau

întruna în minte. Şi ăsta era chiar untyrannosaurus rex?! Cu mult, infinit maimare decât un velociraptor! Cel maimare carnivor care trăise vreodată pepământ!

Sfinte Isuse Cristoase?!Când tiranozaurul răcnea, fiori de

groază îl scuturau pe Regis. Parcă ar fifost un răget de pe altă lume, din chiarbăierile iadului. Simţi dintr-o datăcăldura şuvoiului ce îi îmbibăpantalonii. Se scăpase pe el. Eradeopotrivă stânjenit şi înspăimântat.Trebuia să facă neapărat ceva. Nu puteasta acolo aşa, pur şi simplu! Trebuia săfacă neapărat ceva. Ceva. Mâinile îitremurau, zbătându-se neostoit pe bordulmaşinii.

— Sfinte Isuse Cristoase, repetă el,pierit.

— Nu huli, spuse Lex, împungându-

l cu degetul.Tim auzi zgomotul unei portiere

care se deschise şi îşi întoarse capul dela tyrannozaurus. Privi iute într-o parte,prin ochelarii de noapte, tocmai când EdRegis ieşea din vehicul, vârându-şicapul între umeri, să se ferească deploaie.

— Hei, strigă Lex. Unde te duci?Ed Regis se întoarse pe călcâie şi o

luă la goană în direcţia opusădinozaurului, dispărând în pădure.Portiera autoturismului se bălăbănea,

deschisă. Începuse să se ude, bătută deploaie.

— A fugit! se miră Lex. Unde-aplecat? Ne-a lăsat singuri!

— Închide uşa, îi porunci Tim, darea începuse deja să ţipe din toateputerile.

— Ne-a lăsat singuri! Ne-a lăsatsinguri!

— Tim, ce se întâmplă? se auziprin radio vocea doctorului Grant. Tim...

Tim se aplecă într-o parte şiîncercă să închidă uşa. Dar de-acolo, depe bancheta din spate, nu reuşea săprindă mânerul. Se uită iarăşi latiranozaur, când fulgeră din nou,proiectând uriaşa siluetă pe cerulîntunecat, brăzdat de flăcări albicioase.

— Tim, ce se petrece acolo?— Ne-a lăsat aici! Ne-a lăsat

singuri!Tim clipi din ochi, să se

obişnuiască din nou cu lumina aceea.Când se uită iar, văzu animalul stândacolo, exact ca şi mai înainte, uriaş şineclintit. Ploaia i se scurgea şuvoaie dinfălcile deschise larg. Braţele puterniceerau încleştate de gard...

Şi atunci, Tim înţelese totul într-oclipă: tiranozaurul se ţinea de gard?!

Gardul nu mai era electrificat!— Lex, închide uşa!Radioul pârâi câteva momente.

Apoi:— Tim!— Aici sunt, domnule Grant!

— Ce se întâmplă acolo?— Regis a fugit, răspunse băiatul.— Ce-a făcuuut?!— A fugit. Cred că a văzut că

gardul nu mai are curent electric, urmăbăiatul.

— Cum adică: gardul nu mai esteelectrificat? interveni Malcoâm. Puştiula zis că gardul nu mai este electrificat?!

— Lex, continuă Tim. Închideportiera!

Dar Lex urla cât o ţinea gura:— Ne-a lăsat singuri! Ne-a lăsat

singuri!Se tânguia întruna, ca un animal

rănit, aşa că Tim nu avu încotro şi secăţără peste portiera din spate, în timpce ploaia îl uda fără milă, apoi închise

pe dinafară uşa. Tunetele răscoleaucerul, iar fulgerul brăzdă din nou tăriile.Tim se uită din nou către tiranozaurulcare se repezi ca un ciclon asupragardului, doborându-l dintr-o singurălovitură al uriaşului său picior din spate.

— Timmy!Băiatul sări înapoi în maşină şi

trânti cu putere portiera, dar bufnetulacesteia abia se auzi în bubuitul de tunet.

Radioul se puse iarăşi în funcţiune:— Timmy?! Eşti acolo?Puştiul înşfăcă radio-emiţătorul.— Da, sunt pe recepţie, se întoarse

el apoi spre Lex. Blochează toate uşile.Treci la mijlocul maşinii. Şi taci odată!

Afară, dinozaurul îşi roti capul întoate părţile şi după aceea făcu înainte

un pas gigantic. Ghearele de lapicioarele lui dinapoi se prinseseră îngrilajul gardului nimicit. Fetiţa zări şi eaanimalul, în sfârşit, şi tăcu pe dată,încremeni de groază. Îl privea pierită, cuochii măriţi.

Vocea lui Grant se auzi iarăşi prinradio:

— Tim.— Da, domnule Grant.— Rămâneţi în maşină. Staţi lipiţi

de podea. Nu scoateţi un sunet, măcar.Nu mişcaţi şi nu faceţi nici un zgomot.

— O. K.— N-o să păţiţi nimic. Nu cred că

poate deschide maşiria.— Staţi pur şi. simplu liniştiţi, ca

să nu îi atrageţi atenţia mai mult de cât

este necesar.— O. K., răspunse băiatul şi

închise radio-emiţătorul. Ai auzit, da,Lex?

Soră-sa încuviinţă din cap, amuţită.Nu îşi luase o clipă ochii de latiranozaur. Acesta începu să răcnească.La lumina trecătoare a unui fulger, îlzăriră pentru o clipă scăpând dinîncleştarea gardului metalic şi păşindmai departe, liber.

De-acum stătea chiar între celedouă vehicule. Tim nu mai putea vedeadeloc maşina doctorului Grant, dinpricină că uriaşul blocase drumul înpartea aceea. Ploaia se scurgea şiroaie-şiroaie peste pielea solzoasă apicioarelor de dinapoi ale dinozaurului.

Nu putea zări capul animalului, pentru căse afla undeva mult peste capota maşinii.

Tiranozaurul dădu roatăautoturismului în care stăteau cei doicopii îngroziţi. Se duse chiar pe locul peunde ieşise Tim din maşină, şi de undeEd Regis sărise din automobil, luând-ola fugă. Acolo animalul se opri. Ţeastalui grozavă la vedere se aplecă mult înjos, aproape lipindu-se de noroiulvâscos.

Tim se uită iarăşi către maşina dinspate şi îl văzu pe Grant şi pe Malcolmcu figurile încordate, privind ţintă scena,prin parbrizul spălat de ploaie.

Monstrul îşi ridică iarăşi căpăţâna,clănţănind din fălcile deschise, apoi seapropie de geamul lateral. La lumina de-

o clipă a unui fulger, zăriră ochiulrotund, crunt, de reptilă, mişcându-seatent în orbita enormă.

Se uita în maşină!Băiatul auzi cum sora lui respira

întretăiat, aproape nemaiavând suflare.Întinse încet mâna şi o strânse de braţ,sperând din tot sufletul că fetiţa vatăcea. Dinozaurul rămase să priveascăîncă destulă vreme, prin geamulportierei. Poate că nici nu îi putea vedeabine, se ruga Tim. Într-un târziu, capulgigantului se ridică iar, dispărând dinraza vederii lor.

— Timmy..., şopti Lex. fără vlagă.—- E în regulă, o linişti el. Cred că

nu ne-a văzut.Tocmai se uita la maşina din spate,

spre doctorul Grant, când o loviturăcumplită se abătu asupra vehiculului şiprefăcu parbrizul într-o pânză depăianjen. Capul animalului pocnea încontinuare capota automobilului. Timera deja făcut una cu bancheta. Ochelariide noapte îi căzură de pe frunte.

Dar băiatul se ridică îndată,ascuţindu-şi privirea, să desluşeascăprin întuneric, în timp ce gura îi şiroiade sânge.

— Lex?...Nu o vedea nicăieri pe sora lui.Tiranozaurul stătea chiar în faţa

maşinii; pieptul i se înălţa pe măsură ceacesta răsufla horcăind, iar picioareledin faţă îşi mişcau întruna ghearele prinaer.

— Lex! şopti iarăşi Tim.Şi atunci auzi geamătul ei. Şedea

întinsă pe podea, sub bancheta din faţă.Din nou, capul cel uriaş se lăsă jos,acoperind în întregime rama parbrizuluisfărâmat. Dinozaurul lovi iarăşi capota,în partea din faţă. Tim se apucă repedede speteaza scaunului său, în timp cemaşina se duce cât colo, cu roţilescrâşnind. Animalul pocni automobiluldin nou, încă de două ori la rând,îndoind adânc caroseria.

După care îi dădu iarăşi roată.Coada lui masivă acoperea vedereabăiatului spre toate geamurileportierelor. Din spatele automobilului,dinozaurul scoase un răget nemaiauzit,care izbucni odată cu tunetul. Apoi

monstrul îşi împlântă adânc colţii înroata de rezervă fixată în spatele maşiniişi, dintr-o singură mişcare a capului, osmulse şi o azvârli departe. Zuruitulmaşinii ridicate în văzduh pentru o clipăacoperi ropotul ploii. Apoi, vehicululcăzu la pământ, bufnind şi împrăştiindnoroi în toate părţile.

— Tim, se auzi vocea doctoruluiGrant. Tim, sunteţi teferi?

Băiatul apucă radio-emiţătorul şirăspunse.

— Suntem teferi.Deasupra lui răsuna scrâşnetul

ghearelor pe capota metalică. Lui Tim îibătea inima mai-mai să-i iasă din piept.Nu putea vedea nimic altceva decâtmuntele acela de carne acoperită cu

piele solzoasă, care se lăsa pe maşină,apoi o azvârlea cât colo, ca pe un titirez,cu fiecare răsuflare, în vreme ce metalulîndoit şi râcâitul trupului imens făceauun zgomot de nedescris.

Lex gemu iarăşi. Tim lăsă radiouljos şi începu să se târască încet sprescaunul din faţă. Tiranozaurul răgi dinnou, iar capota se turti mult, pânădeasupra capului băiatului. El simţi odurere ascuţită în ceafă şi se prăvăli lapodele, peste cutia de viteze. Se treziastfel întins chiar lângă soră-sa şi secutremură văzând că partea dinspre el acapului fetiţei era plină de sânge. Lexpărea leşinată.

Mai urmă încă o buşiturănăucitoare şi mii şi mii de bucăţi de

sticlă se împrăştiară împrejurul lui. Timsimţi cum pânze de ploaie năvălescpeste creştetul lui. Se uită în sus şi văzucă parbrizul din faţă se făcuse ţăndări.Nu mai rămăsese decât o ramă tăioasăde care mai erau prinse câteva aşchii desticlă şi, îndărătul acesteia, se zăreacapul groaznic al dinozaurului.

Care se uita întruna la băiat.Tim simţi un fior de groază

străbătându-l, apoi ţeasta monstruoasăse apropie repede de el, cu fălciledeschise. Se auzi scrâşnetul prelung almetalului zdrobit de colţii uriaşi, iarcopilul primi drept în ţaţă răsuflareadogoritoare, cu duhoare de putreziciune,a animalului, în timp ce limba lată aacestuia se repezea prin parbrizul spart,

să scoată prada din ascunzătoare. Limbaaceea poroasă lipăi prin interiorulmaşinii — băiatul rămase năclăit debalele scârboase — iar tiranozaurul răgidin nou, asurzindu-i pe cei din vehicul.

Tim se târî înapoi, ferindu-se dedintele ce străpunsese capota. Încă maiera puţin loc neatins, cât să stea pebancheta din faţă, lângă portieră.Dinozaurul stătea în continuare înploaie, lângă aripa din faţă a maşinii.Părea năucit de ceea ce i se întâmplase:sângele îi curgea şiroaie din fălcilecăscate.

Animalul se uită iarăşi la Tim,lăsându-şi capul într-o parte, ca să îlpoată privi cu un singur ochi. Capul luise apropie din nou de maşină, din

laterală, şi ochii începură să scrutezeinteriorul vehiculului zdrobit de acum.Din capota muşcată se scurgea încontinuu sânge, amestecat cu şiruri lungide stropi de ploaie.

Nu poate să ajungă până la mine, segândi Tim. E prea mare.

Şi atunci, capul se dădu îndărăt, iarbăiatul văzu la lumina unui alt fulgerpiciorul din faţă al animalului,ridicându-se în văzduh. Şi dintr-o dată,păru că toată lumea se răstoarnă cu susulîn jos, în vreme ce automobilul se dădeapeste cap, iar geamurile lui muşcauadânc din noroi. O văzu pe Lex lovindu-se neputincioasă de geamul lateral, iar elcăzu alături de fetiţă, izbindu-se cucapul de tot ce îi ieşea în cale. Îl

apucase ameţeala. Şi atunci, dinozaurulîşi înfipse colţii în rama geamului şi totautoturismul se înălţă în aer într-o clipăşi se scutură din toate şuruburile.

— Timmy! ţipă Lex sfâşielor şi atâtde aproape de urechea lui, încât băiatulasurzi pe moment. Se deşteptase dinleşin pe neaşteptate, iar el o înşfăcădintr-o parte, în vreme ce tiranozaurullovea din nou maşina. Tim simţi odurere ascuţită în coaste, apoi Lex căzupeste el. Caroseria se ridică din nou învăzduh, zgâlţâită înnebunitor. Fetiţa ţipăîncă o dată:

— Timmy!Şi apoi zări uşa deschizându-se sub

trupul micuţei, iar ea se prăbuşi înmocirlă, dar Tim nu îi putu răspunde,

pentru că în secunda următoare toatălumea păru cuprinsă de un vârtej turbat...Iar el mai desluşi cu ochi înceţoşaţitrunchiurile prelungi ale palmierilorlunecând într-un dans ameţitor pe delături..., apoi înălţându-se unduitori spreînaltul cerului, de o parte şi de alta abăiatului năucit... Cu coada ochiuluiprinse într-o străfulgerare pământul aflatundeva, foarte departe, jos... Apoirăgetul cumplit al tiranozaurului... ochiullui scăpărător... şi vârfurile palmieriloruriaşi...

După care, cu un hârşâit metalicgrozav, maşina scăpă din fălciledinozaurului, căzu într-un picajsinucigaş, iar Tim simţi cum stomacullui se strânge şi se rostogoleşte acolo,

înăuntru... da, chiar cu o clipă înainte calumea să se cufunde toată în întuneric şiîn tăcere netulburată...

În cealaltă maşină, Malcolm bâigui,

cu voce gâtuită:— Sfinte Cristoase! Oare ce s-o fi

întâmplat cu maşina din faţă?Grant îşi miji ochii, încercând să

distingă înainte, la ultimele pâlpâiri aleunui fulger.

Cealaltă maşină dispăruse ca prinfarmec?!

Lui Grant pur şi simplu nu-i veneasă creadă. Se mai uită încă o dată,încercând să străpungă cu privirea pânzadeasă a ploii ce acoperea parbrizul.

Corpul dinozaurului era atât de mare,încât probabil că le bloca tot drumul înpartea aceea...

Dar nu... La lumina unui alt fulger,văzu foarte clar: maşina pierise fărăurmă.

De undeva, din stihie, Grant auziţipătul slab al fetiţei. Tiranozaurul stăteaîncă în drum, acolo, în beznă, dar reuşirăsă îl zărească în acea clipă, când tocmaiîşi apleca ţeasta imensă spre ţărână,adulmecând.

Sau probabil mâncând ceva, căzutla pământ...

— Poţi să vezi ceva? îl întrebăMalcolm ascuţindu-şi privirea.

— Nu prea, oftă Grant.Ploaia răpăia neostoită pe capota

automobilului. Paleontologul aşteptaîncordat, să audă iarăşi glasul fetiţei,dar aceasta părea că amuţise. Rămaserăatunci amândoi în tăcere.

— Fetiţa a strigat? se sperieMalcolm. Parcă ar fi fost vocea ei...

— Aşa e, ai dreptate...— Deci ea a fost?— Nu ştiu, spuse Grant, îngrijorat.Simţea cum oboseala punea

stăpânire pe el. Abia desluşind u-se pringeamul spălat de rafalele de ploaie,tiranozaurul se văzu venind spre maşinalor, de data asta. Încet, păşindameninţător, se îndreptă drept spre ei.

— Ştii, într-o situaţie ca asta, potsă-ţi spun că oricine ar simţi căpresupusele animale dispărute chiar că

ar trebui să dispară dracu' pentrutotdeauna. Tu nu simţi la fel?

— Ba da, mormăi Grant.Inima îi bătea mai-mai să-i spargă

pieptul.— Ăăăă... Nu cumva... ăăă... ai

vreo idee despre ce-ar trebui să facemnoi acum?

— Nu-mi trece nimic prin tigvă laora asta, bâigui Grant.

Malcolm răsuci mânerul portierei,deschise îndată uşa cu piciorul şi o luăla goană. Dar chiar când acesta o porniîn fugă, Grant îşi dădu seama că era dejaprea târziu, căci tiranozaurul se afla preaaproape de ei. Urmă o altă fulgerarealburie şi atunci, Grant putu privi cugroază cum animalul răgi din nou şi apoi

păşi mai departe.Apoi nu mai înregistră

evenimentele decât aşa, în treacăt.Malcolm alerga, iar picioarele luiîmprăştiau jeturi de noroi în toatăpărţile. Dinozaurul ajunse îndată lângăom, îşi aplecă apoi capul masiv şiMalcolm zbură prin aer ca o păpuşă decârpă, aruncată.

Dar atunci şi Grant se afla deja încâmp deschis, biciuit din cap până-npicioare de ploaie. Dinozaurul seîntorsese cu spatele la el, iar coada luiuriaşă bălăngănea prin aer. Grant îşiadună toate puterile pentru a goni câtmai degrabă spre junglă, să se ascundă,când dintr-odată monstrul se răsuci cufaţa spre el şi urlă de se cutremura

văzduhul.Grant încremeni.Stătea chiar lângă portiera din

spate a autoturismului ud până la piele.Era lipsit astfel de orice apărare, iartiranozaurul se afla la nu mai mult de treimetri distanţă. Uriaşul răgi din nou. Şide la o distanţă atât de mică, răcnetul luiera mult mai înfricoşător. Pe Grantîncepură să-l scuture deopotrivă fiori defrig şi de spaimă. Îşi propti mâiniletremurătoare de tapiseria portierei, ca săle mai stăpânească.

Dinozaurul mai răgi încă o dată,dar nu îl atacă, ci numai îşi înălţă capul,uitându-se mai întâi cu un ochi, apoi cucelălalt, către Land Cruiser. Dar nu făcuun pas.

Rămase în continuare acolo unde seafla.

Ce se petrecea cu el?Fălcile lui puternice clămpăniră în

gol. Animalul urlă iarăşi, furios, dupăcare braţul lui musculos se întinse înfaţă şi turti capota maşinii. Gheareleîncovoiate zgrepţănară metalul, lăsândurme adânci, trecând chiar pe lângăGrant, cât pe ce să îl nimerească. Omulînsă rămase pe loc, nemişcat.

Piciorul greoi al fiarei se apropie,aruncând noroi de jur-împrejur. Capul seaplecă spre vehiculul zdrobit,adulmecând. Se uită prin parbrizul spart.După care, ducându-se în partea dinspate a maşinii, lovi portiera deschisă,trântind-o şi veni chiar lângă Grant, care

stătea mai departe, încremenit. Omul eranăucit de frică, iar inima i se zbăteanebuneşte. Animalul era atât de aproapede-acum, încât îi arunca drept în faţăduhoarea rămăşiţelor de carne putredădin gură, miasma aceea dulceagă desânge, damful de mortăciune, alcarnivorului...

Paleontologul se încordă ca un arc,în aşteptarea sfârşitului inevitabil.

Dar ţeasta monstrului trecu pelângă el, apoi spre capătul caroseriei.Grant clipi din ochi, nevenindu-i săcreadă.

Oare ce se întâmpla cu el?!Cum de era posibil ca tiranozaurul

să nu îl vadă? Se părea că aşa stăteaulucrurile. Dar cum de se putea aşa ceva?

Se uită înapoi, şi zări animalulamuşinând roata de rezervă montată înspatele maşinii. Împinse roata cu botul,apoi capul se trase iarăşi înapoi. Şi seapropie iarăşi de Grant.

De data asta nările fremătânde aleanimalului se opriră doar la câţivacentimetri de el. Grant simţi răsuflareafierbinte, înfricoşătoare, drept în faţă.Dar tiranozaurul nu putea adulmecaprecum un câine. Ci numai respiranormal şi părea pur şi simpludezorientat.

Nu, dinozaurul nu putea să-l vadă,acum era clar. Dacă nu se mişca deloc,animalul nu putea să-l vadă. Şi, într-unstrăfund ştiinţific al minţii sale,paleontologul găsi chiar o explicaţie

pentru acest defect, motivul pentrucare...

Fălcile enorme se descleştară chiarîn faţa lui, iar capul masiv se înălţă înaer. Grant îşi strânse pumnii, îşi muşcăbuzele până la sânge, încercând cudisperare să rămână nemişcat, să nu facănici un zgomot.

Tiranozaurul răgi în noapteaadâncă.

Dar de-acum Grant începuse săînţeleagă comportamentul animalului.Acesta nu putea să îl vadă, darpresimţea că omul este pe undeva, pe-acolo, şi încerca să îl înspăimânte cuurletul lui, pentru ca posibila pradă săfacă un gest, oricât de mic, să se dea degol. Atâta vreme cât şedea stană de

piatră, era invizibil, îşi dădu seamaGrant.

Înfuriat de nereuşita lui, dinozaurulîşi ridică din nou capul şi apoi izbimaşina, rostogolind-o ca pe-o jucărie.Pe Grant îl străbătu o durere sfâşietoare,apoi descoperi senzaţia uluitoare pecare i-o dădea zborul propriului săutrup. Părea că totul se derulează însă cumare încetineală, aşa că el avu destulăvreme să simtă cum întreaga lume sepreface în sloi şi mai prinse ultimaimagine, a pământului care se grăbeanespus să îl izbească drept în faţă.

ÎNTOARCEREA

— Of, fir'ar al dracului de ceas, se

tângui Harding. Ia uitaţi-vă la asta?!Stăteau toţi trei în jeep-ul lui

Harding, privind neputincioşi prinparbrizul măturat de ştergătoarele ce seluptau cu rafalele de ploaie. În luminapalidă a plafonierelor, se desluşeaînaintea maşinii un copac impunător,căzut chiar în mijlocul drumului.

— Probabil că-i din cauzatrăznetului, spuse Gennaro. Lua-l-ar toţidracii de copac!

— Doar nu putem trece peste el,zise veterinarul. Mai bine să îl anunţ peArnold.

Ridică radio-emiţătorul şi schimbăfrecvenţa de undă.

— Alo, John, mă auzi?Nu veni nici un răspuns, ci stăruia

doar un pârâit continuu.— Nu pricep ce se petrece, se

nelinişti Harding. Am impresia căfrecvenţele radio nu funcţionează.

— Probabil că-i din pricinafurtunii, sugeră Gennaro.

— S-ar putea, conveni Harding.— Încearcă să prinzi maşinile de

pe traseu, spuse Ellie.Harding mută pe alte lungimi de

undă, dar fără nici un rezultat.— Degeaba, se amărî el. Probabil

că de-acum sunt deja în tabără, decioricum, dincolo de zona unde putem săemitem noi. În orice caz, eu unul cred căn-ar trebui să rămânem aici. Or să treacă

câteva ore bune până ce se strângeechipa aia de intervenţie şi vine aici, sădea la o parte pomul ăsta nenorocit.

Închise radioul şi întoarse jeep-ul.— Ce-ai de gând să faci acum? se

interesă Ellie.— Să ajung iarăşi la răscrucea pe

lângă care am trecut şi să o iau pescurtătura de unde intră în parcpersonalul de serviciu, îi explicăHarding. Avem aici un drum pentruturişti, iar altul folosit numai deîngrijitorii animalelor, de camioanele cuprovizii, şi aşa mai departe... Deci eu osă conduc înapoi, spre drumul ăstalăturalnic. E puţin mai lung decâtcelălalt şi nu-i atât de plăcut şi bine a-menajat. Dar s-ar putea să îl găsiţi

interesant până la urmă. Dacă ploaiaasta se mai potoleşte, o să putem vedeaşi ctâeva animale care ies mai multnoaptea pe teren. Şi o să fim lacomplexul turistic în treizeci-patruzecide minute. Dacă nu cumva reuşesc sărătăcesc calea.

Porni maşina către sudul insulei. Fulgerele brăzdară iarăşi cerul şi,

dintr-o dată, toate monitoarele dincamera de control îşi întrerupserătransmisia. Arnold sări din fotoliul lui,încordat ca un arc, tremurând de nervi.Sfinte Isuse. nu acum! Nu tocmai acum?!De-atâta tot avea el nevoie: să repunătotul în funcţiune, înainte de a se termina

furtuna. Toate circuitele electriceprincipale erau izolate, apărate desupratensiuni. Arnold nu era deloc sigurcă acelaşi lucru se întâmpla şi cumodemele pe care le utiliza Nedrypentru transmisiunile de date. Cei maimulţi nu aveau habar că era foarteposibil să arunci în aer un întreg circuitprintr-un singur modem care funcţionadefectuos — descărcarea electrică aunui fulger, de pildă, putea ajunge lacomputer printr-o linie telefonică şibum!, se termina într-o clipă cucomputerul principal. Şi cu RAM Şi cufişierele. Şi cu orice alt computer dinsistem.

Pe ecrane licăriră câteva frânturide imagine. Apoi, unul după altul, îşi

reveniră la normal.Arnold răsuflă uşurat şi se lăsă să

cadă. sfârşit de emoţie, în scaun.Se întrebă pe unde o fi umblând

Nedry. Cu numai cinci minute în urmă,pusese garda clădirii să-l caute peste tot.Păi da, umflatul ăla caraghios seînfundase probabil prin vreo toaletă, casă citească în voie reviste umoristice.Dar nici gardienii nu se mai întorseserăîntre timp şi nici nu dăduseră telefon.

Trecuseră cinci minute. DacăNedry s-ar fi aflat încă în clădire, ar fitrebuit să îl găsească până atunci.

— Cineva mi-a luat amărâtul ăla dejeep. Îl anunţă Muldoon în timp ce intraîn încăpere. N-ai reuşit încă să ieilegătura cu pasagerii?

— Nu pot să-i contactez deloc prinradio, oftă Arnold. N-am avut încotro şia trebuit să încerc numai aşa, pentru cămonitoarele de bord s-au dus dracu' de-acum. Cam slabe speranţe să-i găsescaşa, dar merită să încerc orice şansă.Am încercat pe toate cele şase frecvenţede undă. Ştiu sigur că au radiouri înmaşini, dar nu răspund de nici o culoare.

— Păi asta nu-mi sună deloc abine, îngăimă Muldoon.

— Dacă ţii cu tot dinadinsul să teduci până acolo, ia o maşină deintervenţie.

— Aşa mă gândisem şi eu, dartoate sunt parcate în garajul de est, care-i la aproape doi kilometri de-aici. Da'unde-i Harding?

— Presupun că se îndreaptăîncoace.

— Nu i-a spus nimeni până acumlui Hammond că puştii nu s-au întorsîncă?

— Nu, fir'ar al dracului de ghinion!răbufni Arnold. Şi nici nu vreau să vinăscârba aia de hodorog, să colcăie pe-aici, ca să-mi cârâie mie în creieri.Deocamdată, totul e în ordine. Maşinilealea au rămas pur şi simplu în ploaie şi-atât. Pot să mai aştepte puţin, până îiaduce Harding pe toţi aici. Sau până îlgăsim pe viermele ăla netrebnic deNedry şi-l punem să repare sistemulcomputerizat.

— Deci nu poţi să-i tragi încoacedeloc? se îngrijoră Muldoon.

Arnold clătină din cap, mohorât.— Am tot încercat până acum. Dar

Nedry ăla a făcut el ceva sistemuluielectric. Nu pot să-mi dau seama singurce anume, dar dacă va trebui să intru încod, o să pierd ore întregi. Avem marenevoie de Nedry. Trebuie neapărat sădăm de puiul ăla de căţea, cât mairepede.

NEDRY Pe inscripţie se putea citi

avertismentul: GARD ELECTRIFICAT— 10. 000 VOLŢI. NU ATINGEŢI. DarNedry apucă de bare cu mâinile goale,

apoi descuie poarta şi o deschise larg.Se întoarse la jeep, îl conduse dincolode intrare, apoi se duse îndărăt şiînchise poarta.

De-acum, devreme ce se afla înparc, nu mai avea decât vreun kilometruşi jumătate până la docul de est. Apăsăpe accelerator, se aplecă mult deasupravolanului, încercând să desluşeascădrumul îngust prin parbrizul spălat deploaia furioasă. Conducea cu viteză —chiar cu prea mare viteză —, dar eranevoit să îşi urmeze întocmai planul, casă nu irosească timp inutil. În orice partes-ar fi uitat, nu vedea decât jungla, darştia că în curând avea să zărească plajaşi oceanul, undeva, pe stânga.

Of, furtuna asta blestemată, se

gândea el. Ar putea să dea totul pestecap. Pentru că, dacă barca lui Dodgsonnu i-ar fi aşteptat la docul de est, cândNedry avea să ajungă acolo, tot planullor se ducea de râpă. Nici el nu puteaaştepta prea mult, pentru că i s-ar fiobservat lipsa din Camera de control.Ideea centrală a planului lor era cătrebuia să ajungă la docul de est, săpredea embrionii şi să se întoarcă labază în câteva minute, înainte ca să seobserve de către cineva că el dispăruse.Era totuşi un plan bun, destul de bine pusla punct. Nedry îl gândise în cele maimici amănunte, calculase fiecare detaliuîntreaga operaţiune avea să-i aducă unmilion şi jumătate de dolari, dintr-osingură lovitură. Ceea ce echivala cu

venitul firmei lui pe zece ani, scutit deimpozite, dintr-o singură mişcaredibace. Aşa că Nedry fusese grozav deprecaut, chiar şi atunci când se întâlnisecu Dodgson la aeroportul San Francisco.În ultima clipă, pretextând că vrea săvadă toţi banii care i se cuveneau. Defapt, Nedry voia să înregistrezeconvorbirea sa cu Dodgson şi să îimenţioneze numele în timpulconversaţiei, pentru autentificare. Numaiastfel putea fi sigur că Dodgson nu aveasă uite să-i plătească şi restul sumei, iarNedry adăugase la coletul cu embrioni şio copie a benzii înregistrate. Pe scurt, segândise la toate.

În afară de furtuna aceeanenorocită.

Ceva ţâşni prin faţa, maşinii,trecând drumul, ca o umbră albă, lalumina farurilor. Părea un fel de şobolanmare. Se pierdu îndată în zada deasă,trăgând după el o coadă groasă.Probabil era un possum. Da, era uimitorcă possumul putea supravieţui pe insulaaceea. Dacă stăteai să te gândeşti cădinozaurii ar fi putut mânca un animal caacela...

Dar unde dracu' era amărâtul ăla dedoc?

Conducea cu viteză, şi nu trecuserădecât cinci minute de când plecase de labază. Ar fi trebuit oricum să fi ajunspână atunci la docul de est. Oare nucumva o luase pe vreo potecălăturalnică? Nu prea credea. Până atunci

nu văzuse nici o bifurcaţie a drumului.Atunci, unde era docul?!Rămase pur şi simplu încremenit

când, după ce trecu de un cot aldrumului, observă că acesta se terminacu o barieră de beton, de doi metriînălţime, acum brăzdată de ploaie cuşiroaie lungi. Apăsă cu putere pe frâne,iar jeepul devie, luând-o în zig-zag,pierzând direcţia şi învârtindu-se în loc.Pentru un moment, se gândi cu groază căera cât pe ce să se izbească de barieră— chiar a fost sigur că dintr-o clipă într-alta avea să se izbească de barieră —,însă răsuci volanul din răsputeri şimaşina se opri brusc, abia la o jumătatede metru de zidul de ciment.

Rămase acolo, sfârşit de emoţie,

ascultând fâşâiturile ritmice aleştergătoarelor de parbriz, în timp ceîncerca să se liniştească. Trase adâncaer în piept, apoi expiră încet. Priviînapoi, spre drumul pe care venise. Eraclar că o luase într-altă parte. Trebuia sărefacă traseul de-acum, dar să fie atentsă nu îi ia prea multă vreme.

Mai bine însă încerca să afle peunde dracu' se afla, până una alta.

Ieşi din jeep, drept în bătaiarafalelor nemiloase, ce se năpustirăasupra lui. Era într-adevăr o furtunătropicală, căci ploaia era atât deputernică, încât atingerea stropilor mariera chiar dureroasă. Se uită la ceas,apăsând butonul care lumina cadranul.Trecuseră deja şase minute. Pe unde

naiba ajunsese totuşi? Ocoli capătulbarierei şi, pe partea cealaltă,împletindu-se cu ropotul ploii, auziclipocitul unei căderi de apă. Să fi fostoceanul? Nedry se repezi înainte, iar pemăsură ce străbătea desişul, ochii i seobişnuiră cu întunericul. Jungla îlînconjura din toate părţile. Picuri grei deploaie răpăiau pe frunzele late alearborilor înalţi.

Clipocitul se auzi de data asta maiaproape, iar el se luă după zgomotulacela şi se trezi dintr-odată dincolo defrunzişul des, iar picioarele i seînfundară în pământ moale. Atunci zărimatca întunecată a râului. Râul!Ajunsese tocmai la râul din mijloculjunglei?!

Fir'ar al dracului de necaz! se gândiel cu ciudă. Dar în ce loc anume, delângă râu?! Pentru că matca acestuia seîntindea kilometri întregi de-a lungulinsulei. Se uită iarăşi la ceas. Trecuserăşapte minute.

— Dennis, ai cam băgat-o pemânecă, spuse el cu voce tare.

Drept răspuns, se auzi la o oarecaredistanţă un ţipăt de bufniţă, dinsprepădure. Nedry însă de-abia dacă îi dădu atenţie.Era foarte îngrijorat din pricinaîntorsăturii pe care o luase planul lui.Principalul era că el pierduse deja timppreţios. Nu mai era nici o şansă să-lrecupereze. Trebuia să renunţe laoperaţiunea iniţială. Tot ce mai putea

face era să se întoarcă la camera decontrol, să regleze computerul şi, într-unfel sau altul, să ia legătura cu Dodgson,ca să stabilească o nouă întâlnire ladocul de est, pentru noaptea următoare.Nedry avea să se cam dea de ceasulmorţii până să se rezolve toate, darcredea totuşi că era posibil săreuşească. Computerul înregistraautomat toate convorbirile telefonice.Deci, după ce avea să discute cuDodgson, trebuia să opereze în memoriacomputerului şi să şteargă înregistrareaconvorbirii. Însă de un lucru era absolutsigur: nu trebuia să mai rămână nici oclipă în parc, pentru că, fără doar şipoate, lipsa lui nu trecea neobservată.

O porni înapoi, ghidându-se după

luminile farurilor. Era ud până la pieleşi se simţea groaznic. Auzi iarăşicârâitul acela slab, şi de data asta seopri locului. Pentru că nu prea semănacu ţipătul unei bufniţe. Şi părea să vinăde undeva, din preajmă, din junglă.Chiar din dreapta lui.

În timp ce îşi ascuţea auzul, sădistingă vreo mişcare, percepu clar untrosnet dinspre zadă. Apoi se lăsă iarăşităcerea. Aşteptă câteva clipe, şitrosnetul se auzi din nou. După toateaparenţele, se apropia un animal mare,care se mişca anevoie, prin junglă, spreel.

Da, da, un animal mare. Înapropiere. Un dinozaur mare.

Pleacă de-aici.

Nedry începu să alerge din toateputerile. Făcea o zarvă de nedescris, darchiar şi aşa auzea paşii greoi aianimalului ce străbătea desişul. Şicârâia ca o bufniţă uriaşă.

Se apropia tot mai tare. Împiedicându-se de rădăcini, prin beznaaceea de nepătruns, făcându-şi drum cumâinile însângerate printre crengileşiroind de ploaie, văzu în sfârşit jeep-ulîn faţă, iar farurile aprinse, luminândîmprejurul zidului de beton, îi dădură unsimţământ de siguranţă. Da, în câtevaclipe avea să ajungă la maşină şi apoi săiasă dracului din iadul acela. Ocolibariera de ciment şi încremeni locului.

Animalul era deja acolo.Dar nu era prea aproape de el.

Şedea cam la treisprezece metridistanţă, tocmai la capătul razeifarurilor. Nedry nu făcuse nici un tur alparcului, aşa că nu văzuse diferitelesoiuri de dinozaur, dar acela din faţa luiera foarte ciudat la înfăţişare. Era înaltcam de doi metri şi jumătate, gălbui, cupete negre, iar pe creştet se împreunau înformă de V două creste roşiatice.Dinozaurul nu se mişcă din loc, însă ţipăiarăşi cam ca o bufniţă.

Nedry aşteptă să vadă dacă îlatacă. Dar nu se întâmplă nimic. Poatecă farurile maşinii l-au înspăimântat, segândi el. Probabil că îl ţineau ladistanţă, cum făcea focul cu alteanimale.

Animalul stătea şi îl privea ţintă,

apoi îşi smuci capul într-o parte, cu osingură mişcare. Nedry simţi cevalipicios, umed, pe piept. Se uită şi văzuun clăbuc scurgându-i-se pe cămaşaîmbibată de ploaie. Îl atinse curios,neînţelegând...

Era salivă!Fiara aceea îl scuipase?!Chiar era înfiorător, se gândi omul.

Se uită la dinozaur şi îl zări smucindu-şidin nou capul într-o parte, apoi simţiîncă un scuipat pe gât, chiar deasupragulerului cămăşii. Îl şterse cu mâna.

Isuse, era grozav de scârbos. Darpielea gâtului începuse deja să îl ustureşi să îl ardă tot mai tare. Iar mâna îlfurnica la fel. Ca şi cum ar fi fost atinsde acid.

Deschise portiera maşinii, fără săscape o clipă din ochi dinozaurul, ca săse asigure că nu îl atacă, şi dintr-odată,simţi o durere cumplită în orbite,junghiindu-l ca un pumnal înroşit, pânăîn străfundul creierului, apoi îşi strânsepleoapele, gemând de suferinţă, iar cândîşi prinse faţa în mâini simţi spumaaceea lipicioasă scurgându-i-se de oparte şi de alta a nasului.

Salivă.Dinozaurul îl scuipase între ochi.Chiar când începu să înţeleagă ce i

se întâmpla de fapt, durerea îl copleşi,iar el căzu în genunchi, năucit, gâfâind,sufocându-se. Se prăbuşi într-o rână, cuobrazul lipit de ţărâna jilavă, respirândcu greutate, în răstimpurile când durerea

aceea nestăvilită se înteţea, chinuindu-iretinele cu fulgere neîntrerupte, ce-isăgetau pleoapele strânse.

Pământul păru că se cutremură şiel, iar Nedry îşi dădu seama cădinozaurul se urnise din loc. Îi auzeacârâitul slab şi, în pofida suferinţeiîngrozitoare, încercă să deschidă ochii,dar nu zări nimic altceva, decât petecolorate, strălucitoare, pe un fondîntunecat. Şi atunci, încet-încet, pricepu.

Orbise!Ţipătul animalului se auzea mai

tare de-acum, iar Nedry se ridică,clătinându-se, sprijinit de portieramaşinii, în vreme ce un val de greaţă şiameţeală aproape îl doborî la pământ.Dinozaurul ajunsese aproape. Omul îi

simţea apropierea, pentru că îi puteadistinge răsuflarea horcăită.

Dar nu-l putea vedea.Nu mai putea vedea nimic, iar

spaima de moarte îl înnebunea.Îşi întinse mâinile înainte,

fluturându-le prin aer, să preântâmpineatacul ce ştia că va veni.

Şi atunci urmă o altfel de durere,dogoritoare, ca un cuţit înroşit în foc,care îi spintecă pântecele, iar Nedry seîmpletici pe picioare, bâjbâind cumâinile tremurătoare spre locul acela,unde fusese sfâşiat, şi dădu peste unmorman vâşcos, surprinzător de cald.Realiză, îngrozit, că îşi ţinea în palmechiar propriile intestine. Dinozaurul îisfârtecase burta. Îi ieşiseră afară toate

măruntaiele.Omul căzu în mocirlă, izbindu-se

de ceva sol zos şi rece ca sloiul. Erapiciorul animalului. Apoi, pe Nedry îlsăgetă o durere încă şi mai cumplită, dinamândouă părţile capului. Suferinţaaceea de neînchipuit crescu încă şi maimult, în timp ce el simţea cum esteridicat în picioare. Înţelesese atunci cădinozaurul tocmai îi apucase capul întrefălcile fioroase şi, după clipa de groazăa acestei descoperiri, urmă o ultimădorinţă a muribundului: aceea de a sesfârşi totul cât mai repede.

ÎN BUNGALOW

— Mai vrei cafea? întrebă

Hammond, politicos.— Nu, mulţumesc, răspunse Henry

Wu, lăsându-se comod pe speteazascaunului. Nu mai pot înghiţi nici oîmbucătură măcar. Stăteau în sufrageria din bungalow-ullui Hammond, construit într-un colţretras al parcului, nu prea departe delaboratoare. Wu era nevoit sărecunoască în sinea lui că acel bungalowpe care bătrânul excentric îl construisenumai pentru el era elegant, de osimplitate încântătoare, în genuldecoraţiunilor interioare japoneze. Iarmasa fusese minunată, având în vedereşi faptul că personalul de serviciu nu era

complet încă. Insă era ceva în neregulă cu Hammond,iar Wu îşi dădu seama imediat. Bătrânulse purta oarecum altfel decât de obicei...cu toate că voia să lase o altă impresie.Şi în timpul cinei, Wu se hotărâse să afleneapărat ce era la mijloc. Într-o anumitămăsură, Hammond avea tendinţa săînşire tot soiul de aiureli, să se repete,să povestească pentru cine ştie a câtaoară diverse istorii. Pe de altă parte, seîntrevedea o oarecare labilitate psihicăa omului, pentru că uneori se înfuria dinte miri ce, ca apoi să treacă la unsentimentalism răsuflat. Dar toateacestea se puteau pune pe seama unorrecţii fireşti la vârsta lui. La urma urmei,John Hammond avea în jur de şaptezeci

şi şapte de ani.Însă mai era ceva neobişnuit. O

tenacitate uluitoare. O încăpăţânareneînfrânată de a merge numai pe drumulcroit de el. Şi, în sfârşit, un refuzcategoric de a rezolva într-un fel saualtul situaţia nou creată în parc.

Wu rămăsese stupefiat când fusesepus în faţa posibilităţii de procreere adinozaurilor (deşi în sinea lui nu îşipermitea nici atunci să accepte ipoteza).După ce Alan Grant îl întrebase dacă nucumva folosise ADN amfibian, Wuintenţionase să se ducă direct lalaboratorul lui şi să verifice fişele dinmemoria computerului, unde sespecificau categoriile de ADN utilizate.Pentru că, dacă dinozaurii erau într-

adevăr capabili de procreere atuncitoate aspectele ce ţineau de însăşistructura Parcului Jurasic erau puse subsemnul îndoielii — metodele dedezvoltare genetică, modalităţile decontrol genetic asupra produselor lor, cem a i , totul! Chiar şi dependenţaanimalelor de Uzină deveneasusceptibilă. Iar dacă animalele aceleaputeau cu adevărat să se reproducă pecale naturală şi mai reuşeau şi săsupravieţuiască în libertate...

Henry Wu voia să verifice datelecât mai repede. Dar Hammond stăruisecu încăpăţânare ca geneticianul să iacina împreună cu el.

— Ei, şi-acum, Henry, trebuieneapărat să îţi faci puţin loc în stomacul

ăla plin al tău, pentru îngheţată, îl anunţăHammond, îndepărtându-se de masă.Maria pregăteşte cea mai grozavăîngheţată de ghimbir din câte s-aupomenit.

— În ordine, acceptă Wu.O privi pe servitoarea cea

frumoasă şi tăcută. Ochiii lui o urmărirăpână ce părăsi încăperea, apoi se uităspre singurul monitor video, instalatchiar în perete. Ecranul acestuia însă eraîntunecat.

— Monitorul dumitale nu maifuncţionează, îi zise lui Hammond.

— Nu zău? se miră acesta. Ei,probabil din cauza furtunii.

Se întinse după telefon, prin spateletânărului.

— O să îi spun lui John, la camerade control.

Wu auzi ţiuitul acela continuu, depe linia telefonică. Hammond înălţă dinumeri, nedumerit, şi aşeză receptorul laloc, în furcă.

— Probabil că s-au întreruptlegăturile, spuse el. Sau poate că Nedryăla tot mai ţine liniile ocupate cutransmisiunile lui. Cam are de lucruzilele astea. În felul lui, Nedry e ungeniu, numai că am fost nevoit să-l camîmping de la spate, şi încă rău de tot, casă fiu sigur că duce totul la bun sfârşit.

— Poate că ar fi mai bine să măduc eu la camera de control şi să verificacolo, se oferi Wu.

— Nu, nu, nici vorbă. N-ai de ce.

Dacă apărea vreo problemă, am fi aflatnoi până acum, cu siguranţă. Ei, ia uită-te ce minunăţie!

Maria intră în cameră, cu douăboluri pline eu îngheţată apetisantă.

— Măcar puţin să guşti, Henry,ascultă-mă pe mine, insistă Hammond. Efăcută din ghimbir proaspăt, pe care-lcultivăm în partea de răsărit a insulei.Îngheţata asta este viciul unui bătrân camine. Şi totuşi...

Ascultător, Wu îşi afundă linguriţaîn mormanul de îngheţată. În clipaaceea, afară fulgeră, apoi tună scurt,asurzitor.

— De data asta a fost chiaraproape, zise Wu. Să sperăm că afurisitade furtună nu sperie copiii...

— Nu prea cred, răspunseHammond; gustă din îngheţată. Numai cănu pot să mă opresc deloc să fiuîngrijorat de câteva lucruri din parculăsta, Henry.

Wu simţi că i se ia o piatră de pesuflet. Poate că la urma urmei bătrânulavea de gând să ia totul aşa cum era.

— Şi anume? îl întrebă.— Vezi tu, Parcul Jurasic este

special construit pentru copii. Şi toţicopiii din lume iubesc dinozaurii, aşa căei or să vină numai şi numai ca să sedistreze — numai să se distreze — aici.Iar feţişoarele lor or să strălucească debucurie ca soarele când or să priveascăanimale minunate în carne şi oase. Însăeu mă tem că... S-ar putea ca eu să nu

mai trăiesc până atunci, Henry. S-arputea să nu mai apuc clipa aceea, în carefeţişoarele tuturor copiilor or săînflorească de fericire...

— Totuşi, eu cred că mai sunt şialte probleme, cuteză Wu, încruntat.

— Da, dar nici una nu îmi frământămintea atât de tare ca asta, precizăHammond. Da, ca faptul că s-ar puteafoarte bine ca eu să nu trăiesc, pânăatunci, să le văd chipurile încântate,transfigurate. Parcul ăsta este cea maimare reuşită a noastră. Am făcut numaiceea ce tot noi am proiectat de la bunînceput. Şi, îţi aduci doar aminte, iniţialintenţia ta era doar să te foloseşti denoile tehnologii de dezvoltare geneticăpentru a pune nişte bani deoparte. O

groază de bani! Wu îşi dădu seama că Hammond era pepunctul de a se lansa într-unul dinobişnuitele sale discursuri. Aşa căridică o mână, să-l oprească:

— Am auzit asta de-atâtea ori,John...

— Dacă ai fi înfiinţat o companiede bioinginerie, Henry, ce îţi închipui c-ai fi făcut? Ai fi produs tot soiul deminunăţii care să salveze omenirea, sărăpună bolile şi epidemiile? SlavăDomnului, în nici un caz. Asta-i o ideecât se poate de nefericită. Un modinferior de utilizare a noilor tehnologii...

Hammond clătină din cap, cutristeţe, apoi urmă:

— Cu toate că, îţi aminteşti,

primele firme de inginerie genetică,precum Genentech ş i Cetus, au pornitmai întâi să îmbunătăţească produsefarmaceutice. Da, noi şi minunate pilulepentru omenire?! Vai, ce nobil, ce cauzămăreaţă! Numai testarea FDA îţi ia întrecinci şi opt ani, dacă ai un dram denoroc! Şi, altceva, încă şi mai grav decâtasta: mai intervin şi factorii economici,lansarea pe piaţă a produselor. Săpresupunem că ai reuşit să descoperi unmedicament miraculos pentru cancer sauboli de inimă — aşa cum a făcutGenentech. Şi să mai presupunem căvrei să estimezi preţul la o mie sau douămii de dolari per doză. Pentru că, mărog, îţi închipui că este dreptul tău. Laurma urmei, tu ai inventat remediul, tu ai

plătit procesul tehnologic şi tot tu aitestat medicamentul. Deci, în mod firesc,eşti îndreptăţit să pui ce preţ vrei. Darai cumva impresia că guvernul te va lăsasă faci aşa ceva? Nu, Henry, nici vorbă.Pentru că bolnavii nu or să se înghesuiedefel să îţi arunce În braţe o mie dedolari pentru o doză de medicament,oricât de necesar le-ar fi, vor fi nurecunoscători, ci pur şi simplu revoltaţi!Iar Crucea Albastră nu îţi va plăti atâtanici în ruptul capului! Or să ţipe toţi cadin gură de şarpe că ăsta-i jaf la drumulmare! Aşa că vei suporta consecinţele.Patentul de folosire a produsului va firevocat. Autorizaţia ta profesională îţiva fi retrasă. Orice le va sta în putinţă,va fi folosit împotriva ta, ca să înţelegi

ce urmăresc ei — să reduci costul. Dinpunct de vedere al afacerii în sine,chestia asta face ca salvarea omenirii săfie o tranzacţie grozav de riscantă. Aşacă eu, personal, n-aş ajuta omenirea astanici cât negru sub unghie.

Wu auzise pledoaria aceea şiînainte. Şi ştia că Hammond avea peundeva dreptate; câteva dintre produselefarmaceutice obţinute de firmespecializate în bioinginerie avuseserăîntr-adevăr probleme din pricina unorrevocări dubioase şi a retrageriipatentelor.

— Ei, şi-acum să revenim lanecazul nostru, continuă Hammond.Gândeşte-te cât de diferită este situaţiacând eşti solicitat să produci parcuri de

distracţie. Nimeni n-are neapăratănevoie de distracţie. Nu este deci cazulvreunei intervenţii guvernamentale.Dacă eu voi stabili o taxă de cinci miide dolari pe zi pentru vizitarea parcului,cine naiba o să mă împiedice? La urmaurmei, nimeni nu este nevoit să vină aici.Şi, departe de a fi jaf la drumul mare, oastfel de călătorie costisitoare măreşteatracţia locului. O vizită la ParculJurasic devine deja un simbol naţional şitoţi americanii iubesc ideea asta. Ca şijaponezii, de altfel, care, bineînţeles, auşi mult mai mulţi bani.

Hammond îşi termină îngheţata, iarMaria luă în tăcere farfuria din faţa lui.

— Ştii, că ea nu-i de prin locurileastea, Henry, îi mărturisi bătrânul. E

haitiană. Maică-sa e franţuzoaică. Dar,în orice caz, Henry, poţi să îţi aduci şi tuaminte că principalul ţel al înfiinţăriicompaniei mele aici, a fost să am cât sepoate de multă libertate din parteaautorităţilor guvernamentale, în oriceparte a lumii m-aş duce...

— Dacă tot discutăm de restullumii...

Hammond zâmbi.— Am antamat deja o înţelegere

fără condiţii restrictive, în InsuleleAzore, pentru Parcul Jurasic European.Şi ştii şi tu că de multă vreme încă amobţinut o insulă lângă Guam, pentruPar cul Jurasic Japonez. Construcţiaurmătoarelor două Parcuri Jurasice vaîncepe anul viitor. Şi îşi vor deschide

porţile în cel mult patru ani de zile. Lavremea aceea, veniturile brute vor trecede zece miliarde de dolari pe an, iarcomercializarea produselor în serie,dreptul de difuzare la TV şi diverseservicii, ar putea dubla suma asta. Nuvăd nici un fel de nenorocire dacă vomîncepe să obţinem şi animale înminiatură, domesticite, pentru copii,lucru care, din câte mi s-a spus, LewDodgson crede oricum că plănuim să lepunem în aplicare.

— Douăzeci de miliarde de dolaripe an?! bâigui Wu cu voce pierită,clătinând din cap, uluit.

— Ăsta e calculul modic, zâmbiHammond. Nu văd nici un motiv care săne împiedice să speculăm afacerea asta

la sânge. Mai vrei nişte îngheţată,Henry?

— L-ai găsit? se răsti Arnold când

gardianul intră în camera de control.— Nu, domnule Arnold.— Atunci, găseşte-l!— Nu cred că e în clădire, domnule

Arnold.— Atunci uită-te prin antrepozit,

prin secţia de intervenţii, prin adăpostulpentru cazuri de urgenţă, oriunde vrei tu,numai găseşte-l!

— Chestia e că..., şovăi paznicul.Domnul Nedry e tipul acela mai plinuţ,aşa-i?

— Aşa-i. El e grăsanul ăla. Un

umflat urâcios.— Păi, ştiţi... Jim, de jos, de pe

coridorul principal, zice că l-a văzut pegrăsan intrând în garaj.

Muldoon sări ca ars şi se întoarsespre el.

— Cum adică în garaj?! Când?— Păi acum vreo zece-cin'ş'pe

minute... Jeep-ul se opri brusc, aruncându-i

pe toţi în faţă.— Scuze, zise Harding.La lumina farurilor, Ellie zări o

cireadă de apatozauri mergând agale de-a curmezişul drumului. Erau şase adulţi,fiecare cam de mărimea unei case, şi un

pui, cât un cal vârstnic. Se mişcau alene,tăcuţi, fără să dea nici o atenţie maşiniişi farurilor ei. La un moment dat, puiulse opri în loc, să lipăie nişte apă dintr-obăltoacă, apoi se urniră cu toţii maideparte.

Dacă stăteai să te gândeşti, o turmăde elefanţi, de pildă, ar fi fost alarmaţila apariţia unui vehicul, ar fi trâmbiţatasurzitor, în semn de avertisment, şi ar fifăcut roată în jurul puiului, ca să îlapere. Dar acele animale nu păreau să seteamă deloc.

— Dar nu ne văd? întrebă Ellie.— Nu chiar, răspunse Harding. Mă

rog, nu în adevăratul sens al cuvântului.Pentru că ei de fapt ne văd, însă noi nuînsemnăm nimic în ochii lor. Arareori

ne deplasăm cu maşinile pe teren întimpul nopţii, aşa că ei nu prea ştiu cumsă le privească, nefiind obişnuiţi. Noi nusuntem pentru ei decât nişte obiecteciudate, mirositoare, care apar din seninpe teritoriul lor. Nu reprezentăm nici oameninţare, deci nici un fel de interes.Uneori am ieşit noaptea în parc, ca săvizitez vreun animal bolnav şi, pe cândmă întoareeam, specimenele stăteau înmijlocul drumului câte o oră încheiată,ba chiar mai mult.

— Şi ce făceai atunci?Harding rânji satisfăcut.— Dădeam drumul unei benzi pe

care era înregistrat răgetultiranozaurului. Asta îi face întotdeaunasă-şi mute fundul din loc. Nu că le-ar

păsa prea tare de T-rex. Apatozauriiăştia sunt atât de mari, încât nu există unprădător pe măsura lor. Ar putea săfrângă gâtul unui tyrannozaur numai cu olovitură de coadă. Iar ei ştiu asta. Ca şitiranozaurul, de altfel.

— Dar ne văd pe noi. Vreau săspun că dacă am ieşi din maşină...

Harding ridică din umeri,nepăsător.

— Probabil că n-ar reacţiona înnici un fel. Dinozaurii au o acuitatevizuală excelentă, însă sistemul vizual sebazează pe caracteristici strictamlibiene: reperează numai obiectele înmişcare. Nu pot să distingă delocobiectele imobile.

Animalele se urniră într-un târziu

din loc, iar pielea le strălucea, argintatăde ploaie. Harding schimbă vitezele.

— Ei, cred că de-acum ne putemcontinua drumul se învioră el.

— Presupun că aţi putea fi supus şi

dumneavoastră la presiuni în privinţaparcului, tot aşa cum s-a întâmplat cuGenentech şi pilulele lor, spuse Wu.

Împreună cu Hammond, trecuse de-acum în camera de zi şi priveau amândoicum biciuia furtuna geamurile mari.

— Nu prea văd cum, ziseHammond.

— Savanţii ar putea să îşi pună încap să vă cam strângă cu uşa. Poatechiar să vă oprească planurile.

— Ei bine, află că n-au cum săfacă aşa ceva! se enervă Hammond; îşiîndreptă degetul, acuzator, către Wu. Şitu ai cumva vreo idee de ce ar puteaîncerca una ca asta? Din pricină că şi eiîşi doresc să facă cercetări în sensulăsta, fireşte. Asta-i tot ce au voit eidintotdeauna: să cerceteze tot ce le trecelor prin tărtăcuţă. Nu să şi pună înpractică ceea ce descoperă. Nici să facăvreun progres in domeniu. Nu, pur şisimplu să cerceteze şi-atât. Ei bine, încazul ăsta, vor avea parte de o surprizăcum nici nu şi-au imaginat vreodată.

— Nu la asta mă gândeam eu, îlcontrazise Wu.

Hammond oftă.— Sunt sigur că ar fi grozav de

interesant pentru savanţi să facă întrunacercetări. Dar tocmai am ajuns ladiscuţia despre cât de scumpe suntanimalele astea. Mult prea scumpe ca săse poată face nişte trăznăi de studii peele. Aici s-a folosit o tehnologieextrordinară, Henry, dar şi înfiorător decostisitoare. Adevărul este că nu poate fifolosită şi amortizată decât prin parculăsta de distracţii.

Bătrânul ridică din umeri,resemnat.

— Aşa stau lucrurile şi gata!— Dar dacă or să apară şi

încercări de a vă împiedica să...— Henry, de ce dracu' nu vrei să

iei tu în seamă realitatea, situaţia însine?! se răsti Hammond, enervat. Aici

nu suntem în America. Nici măcar înCosta Rica. Asta-i insula mea. Îmiaparţine pe de-a-ntregul. Şi nimeni şinimic n-o să mă împiedice să deschidaici Parcul Jurasic, pentru copiii dintoată lumea, chicoti el încântat. Sau, mărog, cel puţin pentru cei bogaţi. Şi,ascultă-mă pe mine: o să le placă lanebunie.

De pe bancheta din spate a jeep-

ului, Ellie Sattler privea cu atenţie pegeam. Timp de douăzeci de minutestrăbătuseră jungla, fără oprire, dar numai dăduseră peste nici un animal înafară de apatozaurii care trecuserădrumul.

— Am ajuns pe lângă râul dinjuglă, îi anunţă Harding, conducând maideparte. E pe-aici, pe undeva, prinstânga.

Apăsă brusc pe frâne. Maşina seopri cu scrâşnet de roţi în dreptul unuipâlc de animale mici, verzui.— Ei, cred că în noaptea asta o să aveţiparte de un spectacol deosebit, seîntoarse el spre pasageri. Ăştia suntcompys.

A, da, procompsognathids, se gândiEllie şi îşi dori din tot sufletul ca Grantsă fi fost acolo, ca să îi vadă şi el. Da,sigur, aşa arăta şi animalul acela, a căruiradiografie o primiseră prin fax, înMontana. Mărunţii procompsognaţi segrăbeau să se adăpostească de cealaltă

parte a drumului, apoi se întorceau înloc pe picioarele din spate, ca să se uitela maşină, chirăind subţirel, înainte de ase pierde apoi undeva, în pădureaîntunecată.

— Curios, se miră Harding. Mă totîntreb oare unde s-or fi ducând? Compysnu se prea arată în timpul nopţii, ştiţi...De obicei se urcă în vreun copac şiaşteaptă până a doua zi, pe lumină.

— Atunci unde s-or fi ducândacum? întrebă Ellie.

— Nu-mi dau seama cu nici unchip. Dar ştiţi şi dumneavoastră căspecia asta se hrăneşte cu cadavre, ca şişorecarii. Sunt atraşi de animalelemuribunde şi au un simţ al mirosuluideosebit de dezvoltat. Pot să perceapă

mirosul unui animal pe moarte de lakilometri întregi.

— Asta înseamnă că acum se ducspre un animal muribund?

— Muribund sau chiar mort deja.— N-am putea să ne luăm după ei?

îl rugă Ellie, arzând de nerăbdare.— Şi eu sunt la fel de curios,

mărturisi Harding. Da, în fond, de ce nu?Haideţi să vedem unde anume se duc...

Întoarse maşina şi o luă pe urmeleprocomsognaţilor.

TIM

Tim Murphi zăcea în Land Cruiser, cu

obrazul lipit de mânerul portierei. Încet-încet, îşi recăpăta cunoştinţa. Dar nuvoia decât să doarmă. Se mută pe parteacealaltă şi simţi o durere cumplită înobrazul strivit de uşa metalică. Tottrupul îl săgeta îngrozitor. Braţele şipicioarele şi, mai mult decât toate, capul— da, părea că în ţeastă i se învârteîntruna un cuţit înroşit în foc. Iar durereaaceea de nedescris îl făcea să nu-şi maidorească decât să doarmă, să uite detoate.

Se propti cu greu, cu tâmpla maisus, de portieră, deschise ochii şi simţidintr-o dată urcându-i-se în gâtlej un valde greaţă. Vomită pe cămaşă,murdărindu-se tot. Gustul scârbos,amărui, îi năclăi gura şi se şterse cu

dosul palmei, îngreţoşat. Capul parcăzvâcnea înnebunit, gata să se spargă înbucăţi; era ameţit şi slăbit de-atâta răude la stomac, de parcă lumea s-ar fi rotitîntruna, iar el se clătina de colo-colo,într-o barcă, pe o mare înfuriată.

Gemu şi se întoarse pe spate,depărtându-se de pata mare, de vomăurât mirositoare.

Era în Land Cruiser, însă probabilcă maşina stătea pe-o rână, pentru că elera aruncat pe portiera din dreapta,uitându-se în sus, spre volan şi,deasupra acestuia, zărind crengile unuicopac, ce se mişcau în bătaia vântului.Ploaia se potolise aproape de tot, darîncă mai cădeau peste el stropi prelungi,prin parbrizul spart.

Se uită curios la aşchiile de sticlăîmprăştiate peste tot. Nu îşi aduceaaminte cum se făcuse geamul acelaţăndări. Adevărul, era că nu îşi aduceaaminte mai nimic, în afară de faptul că laun moment dat maşinile lor fuseserăoprite în drum şi el tocmai îi spuneadoctorului Grant că tiranozaurul seîndrepta spre ei. Ăsta era ultimul lucrucare îi revenea în memorie.

I se făcu iarăşi rău şi închise ochii,până ce îi trecu. Auzea însă întrunascârţâitul acela ritmic; asemănător cutrosnetul neîntrerupt al greementului uneibărci. Ameţit şi vlăguit de slăbiciune,avea impresia că toată maşina se mişcaîntruna sub el. Dar când deschise dinnou ochii, văzu că de altfel chiar aşa şi

era: da, vehiculul se clătina, căzut pe orână, când într-o parte, când în cealaltă.

Da, nu i se năzărea deloc. Maşinase bălăbănea cu totul!

Şovăitor, Tim se ridică în picioare.Stând încă pe portiera din faţă, privipeste bord, prin parbrizul sfărâmat. Laînceput nu zări decât frunzişul des,foşnind în bătaia vântului. Dar ici-colo,se iţeau mici deschizături ce dădeaudincolo de arbori şi atunci observă căpământul...

Pământul se afla la cinci metrisub el!

Rămase încremenit, neînţelegândnimic?! Maşina zăcea între crengile unuicopac înalt, la cinci metri şi cevadeasupra solului, clătinându-se încoace

şi încolo, după cum sufla vântul.— Ce rahat! ocărî băiatul.Ce naiba putea face? Se ridică pe

vârfurile picioarelor şi privi iarăşiafară, încercând să scruteze mai bineîmprejurimile, cu mâinile încleştate devolan, ca să se sprijine. Şi atunci, roatametalică se învârti în mâinile lui, şi, cuun trosnet puternic, automobilul se mişcădin loc, căzând încă vreo doi metri, apoiproptindu-se din nou în ramurilearborelui. Băiatul se uită iarăşi pringeamul sfărâmat al portierei, prin carese vedea pământul.

— Aoleu, am dat de dracu'. Ce măfac? se tânguia el. Ce rahat! Ce rahatnenorocit!

Urmă un alt trosnet... Automobilul

căzu încă vreo jumătate de metru.Trebuia neapărat să coboare de-

acolo.Aruncă din nou o privire dedesubt.

Stătea mai departe pe portieră. Se târîînapoi, pe genunchi şi pe coate, ca săcerceteze deschizătoarea uşii. Nu puteadesluşi prea bine prin bezna aceea, darîşi dădea seama că portiera fusese atâtde turtită, încât nu se mai putea descuia.N-ar mai fi reuşit în vecii vecilor săurnească uşa din loc. Încercă apoi sălase geamul jos, dar şi acesta era blocatîn ramă. Apoi îi veni ideea să verificeportiera din spate. Poate că aceea nu erachiar atât de avariată. Se aplecă încet,cu grijă, peste bancheta din faţă, iarmaşina se zdruncină, dezechilibrată de

redistribuirea bruscă a greutăţii.Atent, Tim ajunse cu mâna la

mânerul din spate şi îl răsuci. Dar şiacesta era blocat.

Oare cum putea să iasă din cuşcaaceea?

Auzi un grohăit ameninţător şi seuită în jos. O umbră întunecată trecuchiar pe sub el. Nu era tiranozaurul.Pentru că animalul care tocmai seîmpleticea pe sub copacii înalţi, era maibondoc şi scotea un fornăit pe nas, învreme ce mergea, împiedicat. Coada i sebălăngănea când într-o parte, când încealaltă, iar Tim reuşi să distingăţepuşele lungi.

Da, era stegozaurul, aparentvindecat deocamdată. Tim se întrebă pe

unde se aflau oare ceilalţi — Gennaro,domnişoara Sattler şi veterinarul. Ultimadată când îi văzuse, rămăseseră lângăstegozaur. Cam cât să fi fost de-atunci?Se uită la ceas, dar cadranul acestuia eraspart. Nu putea vedea cifrele. Scoaseceasul de la mână şi îl aruncă.

Stegozaurul amuşină şi trecu maideparte. De-acum nu se mai auzea decâtvântul prin ramurile copacilor şiscârţâitul maşinii care se legăna înainteşi înapoi.

Da, trebuia neapărat să scape de-acolo.

Tim apucă dintr-odată, cu nădejde,mânerul portierei, încercă să îl forţeze,dar era înţepenit zdravăn. Nu voia să semişte defel. Şi atunci îşi dădu seama de

ce: uşa din spate era blocată! Apăsă pebutonul de siguranţă şi apoi răsucimânerul. Portiera se deschise larg,dedesubt, şi se opri într-o creangă aflatăla vreun metru mai jos.

Deschizătura era destul de îngustă,dar Tim se gândi că ar putea reuşi să sestrecoare prin ea. Ţinându-şi răsuflarea,se târî înapoi, spre bancheta din spate.Maşina trosni, mişcată din loc, darrămase în aceaşi poziţie. Ţinându-se cuputere de ambele părţi, Tim se lăsăuşurel în jos, prin crăpătura strâmtă aportierei. Curând, şedea cu burta lipităde uşa înclinată, iar cu picioareleatârnând afară din vehicul. Îşi întinsepicioarele prin aer şi dădu peste unsprijin solid — o ramură —, aşa că se

lăsă cu toată greutatea pe el.Îndată ce făcu astfel, creanga se

îndoi, iar portiera se deschise larg,aruncându-l afară din Land Cruiser.Băiatul căzu în gol... Frunzele îi zgâriaufaţa... Trupul lui se izbea din cracă-ncracă... Apoi zbură aşa, prin văzduh... Odurere ascuţită îi sfâşie tâmplele, iarprin faţa ochilor începură să-i joacelumini strălucitoare...

Se lovi iarăşi de ceva tare şirămase acolo, în vreme ce vântul îibiciuia chipul. Zăcea atârnat de mijloc,peste o creangă groasă, iar stomacul î sezbătea, aproape zdrobit.

Auzi apoi un alt trosnet şi se uită însus, spre Land Cruiser, care nu se maivedea decât ca o umbră întunecată,

uriaşă, agăţată la doi metri deasupra lui.Urmă încă un scrâşnet metalic.

Maşina se mişca din loc.Tim se chinui să coboare, să se

urnească de acolo, măcar. În viaţa de zicu zi, se suia mai tot timpul prin copaci.Şi era un căţărător destul de bun. Iaracela era un arbore numai bun deescaladat, cu ramurile dese, aşezateaproape una sub alta, ca o scară...

Cârrrc!...Gata, autoturismul o lua din loc cu

totul.Tim se târî cu disperare în josul

trunchiului, alunecând adesea pestecrăcile ude de ploaie, cu mâinilenăclăite de seva lipicioasă, grăbindu-secât putea. Nu coborâse mai mult de un

metru şi jumătate, când maşina trosnipentru ultima dată apoi, încet, foarteîncet, se dădu peste cap. Tim observăbotul verde şi farurile coborând dreptspre el, apoi automobilul căzu în picaj,prinzând tot mai multă viteză, pe măsurăce se apropia de el. Apoi se izbiputernic de creanga groasă pe careaterizase Tim...

Şi rămase acolo.Caroseria ştirbită, înfundată

înăuntru, ca o gură de diavol, ai căruiochi erau închipuiţi de faruri, se afla lanumai o jumătate de metru de chipulbăiatului. Uleiul i se scurgea acestuia peobraji.

Dar tot mai avea în jur de trei metripână la sol. Căută cu piciorul dedesubt,

găsi o altă ramură pentru sprijin şiîncepu să coboare. De-acolo zări cracade deasupra îndoită sub greutateaautomobilului, cedând până la urmă. Maiîntâi se crăpă, apoi se rupse cu totul, iarmaşina se prăvăli spre el şi îşi dăduseama că nu avea să scape cu viaţă,pentru că nu ar fi reuşit în veci să ajungăjos atât de repede, aşa că îşi dădudrumul.

Şi până jos căzu în gol.Rostogolindu-se, izbindu-se uneori,

simţind cum durerea îi sfâşie fiecarepărticică a corpului, iar pe urmele lui,maşina se năpustea mai departe,sfărâmând în cale ramurile, ca un animalce îşi fugărea prada. Şi, în sfârşit, Timse înfipse cu umărul în ţărâna reavănă,

apoi se rostogoli cât de repede putu,într-o parte, lipindu-şi trupul detrunchiul copacului, în vreme cevehiculul se lovea cu zgomot mare depământ. O neaşteptată izbucnire descântei pârjoli pielea băiatului,împrăştiindu-se peste tot, ca nişteartificii sfârâind în noroi.

Şovăielnic, Tim se ridică în

picioare. De undeva, din beznă, auziiarăşi fornăitul acela şi zări stegozaurulapropiindu-se, atras probabil de cădereamaşinii. Dinozaurul mergea camşleampăt, aruncându-şi capul micînaintea trupului, în timp ce solziicornoşi de pe spinarea cocoşată se

unduiau în ritmul mersului, formânddouă creste alungite de-a lungulcorpului. Păşea alene, ca o uriaşăbroască ţestoasă. Şi chiar semăna şi lafigură. Părea la fel de prostănac şi deîncet.

Tim ridică o piatră şi o aruncă spreanimal.

— Pleacă de-aici!Piatra se lovi cu un bocnet surd de

solzii tari. Dar stegozaurul nu se opri dindrum.

— Pleacă! Pleacă, n-auzi?!Aruncă încă un bolovan şi îl nimeri

chiat în cap. Animalul mormăinemulţumit, se întoarse încet şi seîndepărtă, târşâindu-şi picioarele, îndirecţia din care venise.

Tim se sprijini sfârşit de puteri, demaşina boţită şi se apucă să scrutezeîntunericul. Trebuia neapărat să seîntoarcă la ceilalţi, dar nu voia să serătăcească, umblând după ei, să-i caute.Ştia numai că se afla undeva, prin parc.probabil nu prea departe de rutaprincipală. Dacă ar fi putut să seorienteze cam pe unde se afla?! Nu preaputea distinge el împrejur, prin beznaaceea, dar...

Îşi aduse aminte de ochelarii denoapte.

Se căţără iar în Land Cruiser, prinrama de-acum goală a parbrizului, şigăsi ochelarii şi radio-emiţătorul.Aparatul era sfărâmat, nu mai funcţiona,aşa că îl lăsă acolo. Dar ochelarii nu

păţiseră nimic. Îi regla şi îndată avu înfaţa ochilor acea imagine familiară, apădurii conturată în verde strălucitor.Avea impresia că se simte mai însiguranţă acum.

Cu ajutorul ochelarilor, văzuimediat gardul doborât, în stânga lui, şise îndreptă într-acolo. Gardul avea oînălţime de patru metri, dar tiranozaurulîl dărâmase într-o clipă. Tim trecu pestezăbrelele solide, de metal, străbătu undesiş încâlcit şi se trezi chiar lângădrumul principal.

Prin ochelari, observă celălaltLand Cruiser răsturnat pe-o parte.

Alergă spre el, trase adânc aer înpiept, să-şi dea curaj, şi privi înăuntru.Nici urmă de Grand sau Malcolm.

Unde se duseseră oare?Unde se duseseră cu toţii?!Dintr-odată îl cuprinse panica,

dându-şi seama că era singur acolo, înmijlocul junglei, noaptea, lângă o maşinăpărăsită, zdrobită de un monstru Seînvârti în cerc, uitându-se peste tot, prinlentilele acelea ce îi arătau toată lumeaîn verde fosforescent. Şi în trecere,observă o umbră palidă la margineadrumului. Era mingea de baseball, a luiLex. O şterse de noroi.

— Lex!Băiatul strigă din toate puterile,

fără să îi mai pese dacă dinozaurii aveausă îl audă sau nu. Rămase apoi în tăcere,aşteptând o vreme răspunsul, dar numaivocea vântului se stârnea şi plescăitul

picurilor de ploaie ce se scurgeau de pefrunze.

— Lex!Îşi aminti aşa, ca prin ceaţă, că

fusese şi ea în Land Cruiser, când îiatacase tiranozaurul. Oare o fi rămas şiea acolo? Sau fugise pe undeva? Clipeleacelea de groază i se învălmăşeau înminte. Nu mai ştia sigur ce anume seîntâmplase de fapt. Numai gândul în sineîl făcea să tremure din toateîncheieturile. Stătea acolo, în mijloculdrumului; suspinând de frică.

— Lex!Noaptea părea că se coborâse,

apăsătoare, peste el. Îl apucă o milăcumplită pentru sine însuşi, aşa cărămase mai departe pe loc, scâncind ca

un prunc înspăimântat. Când, într-untârziu, se potoli, auzi că altcineva încănu încetase să se smiorcăie. Da, da, seauzea un smiorcăit slab, de undeva, dinsusul drumului.

— Cât a durat? întrebă Muldoon,

întorcându-se în camera de control.În mână ţinea o trusă metalică,

neagră.— Cam o jumătate de oră.— Jeep-ul lui Harding ar fi trebuit

să ajungă până acum.Arnold strivi ţigara în scrumieră.— Sunt sigură că trebuie să pice

dintr-o clipă într-alta.— Încă n-ai nici o veste despre

Nedry? se interesă Muldoon.— Nu. Nu încă.Muldoon deschise trusa, care

conţinea şase radio-emiţătoareportabile.

— Am de gând să le distribui celordin clădire, îl anunţă el pe Arnold, apoiîi înmână un aparat. Ia şi alimentatorul.Astea sunt din rezerva de radiouri pentrucazuri de urgenţă, dar nimeni nu le-aîncărcat, bineînţeles. Să-l alimentezi lafiecare douăj' de minute şi dup-aia săîncerci tot timpul să prinzi maşinile.

Henry Wu deschise uşa secţiei de

fertilizare şi intră în laboratorul culuminile stinse. Nu era nimeni acolo. Se

părea că toţi tehnicienii plecaseră să iamasa. Se duse direct la computer şi cerufişele cu inserţiile de ADN. Toateevidenţele acelea trebuiau păstrate înmemoria calculatorului. ADN-ul era omoleculă atât de complexă, încât pentrufiecare specie de animal erau necesarizece gigabiţi pe spaţiul optic al disculuicomputerului, pentru a stoca informaţiiledespre toate iteraţiile. Iar Wu voia săverifice evoluţia moleculei pentrufiecare dintre cele cincisprezece specii.Ceea ce însemna un volum de dateimens, cu care trebuia să opereze.

Nu era el lămurit de ce Grant îlîntrebase despre ADN-ul de broască, cafiind un lucru esenţial. Adevărul era căWu nici nu prea ştia să distingă un soi de

ADN de altul. La urma urmei, la celemai multe dintre animalele din zilelenoastre, moleculele de ADN erauaproape identice. Da, ADN-ul era osubstanţă incredibil de veche. Oameniicare cutreiră străzile lumii moderne,plimbându-şi pruncii trandafirii încărucioare frumos colorate, arareori seopresc să se gândească o clipă măcar laacea substanţă ce stă în miezul tuturorlucrurilor — substanţa care începedansul vieţii — şi care este maivârstnică decât însăşi planeta. Moleculade ADN era atât de veche, încât evoluţiaei se încheiase definitiv cu mai mult dedouă miliarde de ani în urmă. Şi deatunci, nu suferise decât foarte puţinemodificări. Poate numai câteva

combinaţii recente, dintre genele vechişi cele de dată recentă. Dar cam atât...

Când însă compari ADN-ul umancu acela al unei bacterii inferioare,descoperi fără doar şi poate că numaizece la sută din lanţul genetic estediferit: Această conservare implicită amoleculei, îl îndemnase pe Wu săfolosească orice fel de ADN îi venise laîndemână. Aşa că atunci cândreconstituise dinozaurii, geneticianuldispusese ADN-ul întocmai ca unsculptor care modelează argila saumarmura, deopotrivă. Crease şi el dupăcum poftise.

Puse în funcţiune programul decercetare, care nu îi lua mai mult decâteva minute până să se deruleze. Apoi

se ridică de la masă şi dădu roatălaboratorului, aruncând o privireinstrumentelor cu care era obişnuit sălucreze zile şi luni în şir. Observătermometrul desprins de pe uşafrigiderului, unde era special instalat,pentru a semnala temperatura dinăuntru.Şi observă că pe grafic era trasată olinie discontinuă. Ciudat, se gândi el.Asta înseamnă că umblase cineva lacongelator. Şi încă de curând... În ultimajumătate de oră. Dar cine ar fi pututcăuta acolo ceva, în timpul nopţii?

Computerul semnaliză că primaparte a fişelor de cercetare eracompletată. Wu se duse acolo, să vadăce anume putea descoperi şi, când zărice era afişat pe ecran, uită şi de

congelator, şi de grafic... LEITZKE DNA SEARCH

ALGORITHM

DNA: Version Search Criteria:RANA (all fragment

len > 0)

DNA Incorporating RANA

FragmentsVersions

Maiasaurus2. 1 —2, 9

Procompsognathid3. 0 — 3. 7

Othnielia3. 1 — 3. 3

Velociraptor1. 0 — 3. 0

Hypsilophodontid2. 4 — 2. 7

Concluzia era clară: toţi dinozaurii

care procreau aveau încorporat rana —ADN de broască. Nici unul dintrecelelalte animale însă nu avea aşa ceva.Şi totuşi Wu încă nu înţelegea de ce asta

le dăduse posibilitatea de a sereproduce. Dar, oricum, nu putea să nurecunoască totuşi că Grant avusesedreptate. Dinozaurii se înmulţeau pecale naturală.

Se grăbi spre camera de control. LEX Era strânsă ghem înăuntrul unei

conducte mari, de scurgere, cu diametrulde peste un metru, ce ieşea de undeva,de sub drumul principal. Fetiţa îşiîndesase în gură mănuşa de baseball şise legăna când în faţă, când în spate,izbindu-se cu capul de capătul ţevii, în

mod repetat. Era întuneric înăuntru, darTim o putea vedea foarte clar prinochelarii speciali. Părea nevătămată, iarfratele ei răsuflă uşurat.

— Lex, sunt eu, Tim.Fetiţa nu răspunse. Se izbi în

continuare cu capul de ţeavă.— Ieşi de-acolo.Ea dădu din cap, în semn că nu

voia. Băiatul îşi dădu seama că eraînspăimântată de moarte.

— Lex, începu el iarăşi. Dacă ieşide-acolo, te las să te uiţi şi tu prinochelarii ăştia nemaipomeniţi.

Ea însă numai clătină din cap, camai înainte.

— Ia uită-te ce am eu, urmă el,ridicând mâna; fetiţa îl privi,

neînţelegând; probabil era prea întunericca să vadă. Am găsit mingea ta, Lex. Amgăsit mingea...

— Şi ce dacă...Tim încercă o altă stratagemă.— Probabil eă-i cam incomod

acolo, înăuntru, o ispiti el să iasă. Şicred că ai îngheţat de frig. Nu vrei chiardeloc să vii aici?

Ea începu să se lovească iar cucapul de conductă.

— De ce nu vrei?— Afară, acolo, sunt aminale...Băiatul amuţi pentru câteva clipe.

Soră-sa nu nu mai spusese "aminale" decând era de-o şchioapă.

— Animalele au plecat, adăugă el.— Nu, nu, e unu' mare de tot. Un

Tyrannosaurus rex.— A plecat şi el.— Unde s-a dus?— Nu ştiu, dar nu mai e demult pe-

aici, răspunse Tim, sperând din totsufletul să nu se înşele.

Lex însă nu se mişcă din loc.Băiatul o auzi cum se pocnea din nou decapătul ţevii. El se aşezase pe iarbă, lacelălalt capăt, ca fetiţa să îl poatăvedea. Îşi prinse genunchii cu braţele şiaşteptă; răbdător. Nu îi venea în mintenimic din ce ar fi trebuit să facă.

— Să ştii că am de gând să stauaici, o anunţă el. Şi să mă odihnesc.

— E şi tati afară, cu tine?— Nu, spuse el, simţind că îl

străbate un fior ciudat. El este acasă,

Lex.— Dar mami?— Nici ea, Lex.— Dar mai sunt oameni mari pe

acolo? urmă ea.— Nu încă. Dar sunt sigur că or să

ajungă aici în curând. Probabil că acumsunt pe drum.

Apoi o auzi mişcând prin conductăşi, în sfârşit, ieşi. Tremurând de frig, şicu sânge uscat pe frunte, dar altfelteafără şi nevătămată.

Se uită prin preajmă, uimită şi îlîntrebă:

— Da' unde-i domnul Grant?— Habar n-am.— Păi bine. da' a fost aici mai

înainte.

— A fost? Când?— Mai înainte, accentuă Lex. L-am

văzut eu, când eram în conductă.— Şi unde s-a dus?— Da' de unde naiba să ştiu eu? se

răsti Lex, strâmbând din năsuc.Începu să strige:— Heeeei! Heee-eeei! Domnule

Grant! Domnule Graaant!...Tim se cam îngrijoră, gândindu-se

că zarva pe care o făcea fetiţa putea săatragă iar tiranozaurul în părţile acelea,dar după câteva momente, auzirăspunsul. Venea de undeva, din dreaptade dincolo de al doilea automobil pecare Tim îl cercetase cu numai câtevaminute în urmă.

Prin ochelarii de noapte, Tim îl

zări pe doctorul Grant venind spre ei şirăsuflă uşurat. Paleontologul avea ospintecătură în umăr, prin cămaşă, daraltfel părea întreg.

— Slavă Domnului, zise el. Tocmaivă căutam de nebun.

Tremurând încă de groază, Ed

Regis se ridică în picioare şi îşi ştersenoroiul îngheţat de pe faţă şi mâini.Petrecuse o jumătate de oră înfiorătoare,alergind înnebunit printre bolovanii maride pe panta unui deal ce cobora dincolode drum. Ştia că nu avea cum să-şigăsească un adăpost prea sigur înlocurile acelea, dar era atât de îngrozit,încât nu mai judeca bine. Zăcuse apoi în

mocirla aceea rece şi încercase să îşipăstreze cumpătul, dar nu îi ieşea dinminte monstrul acela. Dinozaurul carevenea drept spre el. Spre maşină.

Nu îşi amintea prea bine ce seîntâmplase după aceea. Ţinea mintenumai că Lex îi spusese ceva, dar el nuse oprise din goană, nu putea să seoprească, ci alergase mai departe, cât îlţineau picioarele. După ce părăsisedrumul, îşi pierduse puterile, seîmpleticise şi căzuse de-a dura dinvârful colinei, apoi se oprise să seodihnească în spatele unor bolovani. I sepăruse atunci că putea să se strecoareprintre pietroaiele acelea şi să seascundă, pentru că era destul loc. Aşa căasta şi făcuse. Gâfâind de oboseală şi cu

groaza morţii în oase, nu se putea gândila nimic. Decât la tiranozaurul acela şila cum să se depărteze mai mult de el.Şi, într-un târziu, când se pitulase acolo,între bolovani, ca un şobolan, se mailiniştise puţin şi fusese copleşit deoroare şi ruşine, pentru că lăsase copiiide izbelişte şi el dăduse bir cu fugiţii, casă-şi salveze pielea. Îşi dădea seama căar fi trebuit să se întoarcă la drum, săîncerce să îi scape şi pe ei, pentru că elîntotdeauna avusese impresia că e un tipcurajos şi calm în situaţii-limită, dar oride câte ori încercase să îşi ia inima îndinţi şi să se ducă iarăşi acolo, la ei, purşi simplu... nu reuşise să se ridice?!Panica pusese stăpânire pe el, începuseparcă să se sufoce şi nu se putea mişca

din loc.Îşi spunea singur că oricum, nu mai

era nici o şansă de scăpare pentru ceidin urmă. Dacă mai erau încă acolo, pedrum, copiii aceia nu aveau nici osperanţă să scape cu viaţă, aşa că, înmod sigur, Ed Regis nu putea face nimicpentru ei. Deci, cel mai bine, era sărămână unde se afla. Nimeni nu avea săştie ce anume se întâmplase, cu excepţialui. Şi nu era nimic de făcut, în ce îlprivea. Şi nici nu avusese ce face înclipele acelea. Aşa că stătuse maideparte între bolovani încă vreojumătate de oră, luptându-se dinrăsputeri cu teama, silindu-se să nu segândească defel dacă muriseră sau nucopiii sau ce avea să spună Hammond

când îi aducea la cunoştinţă.Ceea ce îl făcuse să se hotărască

într-un târziu să se urnească din locfusese, senzaţia ciudată pe care oavusese simţind ceva colcăind prin guralui.

Jumătate de obraz îi era umflată, îiamorţea tot mai tare şi îl furnica întruna;aşa că se întrebă dacă nu cumva selovise în cădere. Era foarte curios, însănu era lovit deloc. După care îşi dăduseama că bucata aceea de carne umflatăera de fapt o lipitoare care se îmbuibacu sângele lui, sugându-i buzele pedinăuntru! Pur şi simplu îi intrase îngură! Tremurând de scârbă, Ed Regissmulse lighioana, cu tot cu carnea încare se înfipsese. Îndată, un şuvoi de

sânge cald îi năvăli în gâtlej. Scuipă şiazvârli scârboşenia aceea în pădurea Şiatunci văzu că o alta i se lipise de braţ.O smulse şi pe aceea, iar mâna începu săîi sângereze din plin. Lipitoarea căzu învale. Isuse Cristoase, probabil că eraacoperit din cap până-n picioare deurâţeniile acelea?! Dealurile din junglăerau ticsite cu lipitori. Ca şi spărturileumede şi întunecate din stânci. Oare ce-or fi zis muncitorii când le văzuseră?Lighioanele acelea îţi intrau pe subhaine. Le plăceau locurile întunecate şicalde. Le plăcea să se înfigă să...

— Heee!Se opri în loc, încremenit. Auzise o

voce, adusă de vânt.— Heeei! Domnule Grant!

Isuse, era fetiţa?!Ed Regis ascultă cu atenţie, să

distingă tonu glasului ei. Nu păreaînspăimântată sau îndurerat de vreorană. Numai striga după paleontolog, înfelul acela răsfăţat şi sâcâitor, al ei. Şiatunci îşi dădu seama dintr-odată că defapt se întâmplase cu totul altfel decât îşiînchipuise el. Tiranozaurul probabil căplecase — sau cel puţin nu îi atacase —,iar ceilalţi erau încă în viaţă. Grant şiMalcolm. Şi descoperirea aceea îl făcusă se adune într-o secundă, ca atuncicând te trezeşti din beţie pe loc, că audat poliţaii peste tine şi te iau la banimărunţi. Şi astfel se simţi mult mai bine,pentru că de-acum ştia ce trebuie săfacă. În timp ce ieşea dintre bolovani,

îşi lămurea deja în minte următorul paspe care îl avea de făcut, imaginându-şice trebuia să zică, cum să se descurce deatunci încolo.

Îşi şterse noroiul uscat de pe faţă şide pe mâini — dovada cea mai vie căfugise ca ieşit din minţi, să se ascundă.Nu era stânjenit că dăduse bir cu fugiţii,dar acum era nevoit să îşi ia misiunea înserios. Se îndreptă către drumîmpleticindu-se, dar când ieşi din desiş,rămase o clipă dezorientat. Nu maivedea maşinile niciunde. El era cam lapoalele colinei, iar vehiculelerămăseseră undeva, pe creastă.

Începu să urce dealul, spre celedouă automobile. Pretutindeni domnea olinişte apăsătoare. Călca, plescăind, în

băltoacele noroiase. Şi nu mai auzeafetiţa deloc. De ce oare încetase să maistrige? În vreme ce mergea, se gândeaîngrijorat că poate i se întâmplase cevacopilului. În cazul acela, nici el n-ar maifi trebuit să se ducă într-acolo. Poate cătiranozaurul încă bântuia prin preajmă.Era deja pe fundul văii, deci mult maiaproape de casă.

Şi era atât de linişte. Ca într-uncavou, atât de linişte era.

Ed Regis se întoarse pe călcâie şi oporni înapoi, către complexul turistic.

Alan Grant palpă mâinile şi

picioarele fetiţei, apăsându-le uşor, dincând în când. Nu părea lovită. N-o durea

mai deloc. Era uluitor: în afară detăietura aceea de la cap, nu avea nimicîn rest.

— Doar v-am spus că n-am nici penaiba, făcu ea pe grozava.

— Ei, sigur că ai avut dreptate. Dartrebuia să mă conving.

Băiatul însă nu fusese chiar atât denorocos. Nasul îi era tumefiat şi îldurea. Grant bănuia că era spart. Umăruldrept al puştiului era aproape zobit şi seumflase îngrozitor. Dar la picioare nupăţise mare lucru. Putea şi el ca şisurioara lui, să meargă fără probleme.Asta era cel mai important lucru.

Şi Grant era aproape teafăr, cuexcepţia zgârieturii aceleia adânci pecare i-o făcuse tiranozaurul pe

pectoralul drept, când îl atinsese. Defiecare dată când respira, parcă îl ardeaspintecătura, dar nu părea prea grav, şinici nu îl stânjenea în mişcări.

Se întrebă dacă nu cumva leşinase,pentru că îşi aducea aminte doar câtevafrânturi ale celor petrecute, înainte de ase trezi, gemând de durere, în pădure, lavreo zece metri de Land Cruiser. Laînceput, pieptul îi sângerase, aşa că elacoperise rana cu frunze şi, într-untârziu, aceasta se închegase. După careîncepuse să cutreiere împrejurimile,căutându-l pe Malcolm şi pe copii.Paleontologului nici nu îi venea săcreadă că era încă în viaţă şi, în timp ceîşi aducea aminte vag ce se întâmplase,încerca să înţeleagă deznodământul

acela neaşteptat. Tironozaurul ar fi pututsă îi omoare pe toţi cu mare uşurinţă. Dece nu o făcuse?

— Mi-e foame, se smiorcăi Lex.— Şi mie, zise Grant. Va trebui să

ne întoarcem înapoi, în lumea civilizată,prin propriile noastre puteri. Şi să lespunem despre nava aceea.

— Noi suntem singurii care ştim?întrebă Tim.

— Da. Aşa că trebuie să ajungemla bază şi să îi anunţăm.

— Atunci să o luăm în josuldrumului, către hotel, sugeră Tim,arătând spre panta dealului. În felul ăstao să ne întâlnim cu cei care or să vină săne caute.

Grant stătu şi cântări bine vorbele

băiatului. Şi nu îi ieşea din minte unsingur lucru: umbra aeeea întunecată,care trecuse drumul printre cele douămaşini, înainte de a începe atacul. Oarece fel de animal fusese acela? Şi îşidădu seama că nu exista decât o singurăposibilitate: să fi fost micul tiranozaur.

— Nu prea cred că e bine săprocedăm aşa, Tim, se împotrivipaleontologul. Drumul este mărginit peamândouă părţile de garduri înalte. Şidacă unul dintre tiranozauri este undeva,prin vale, suntem prinşi aici ea într-ocapcană.

— Atunci credeţi că ar trebui sărămânem aici? întrebă Tim.

— Da, răspunse Grant. Haideţi săaşteptăm până când o să apară cineva.

— Mi-e foame, scânci iarăşi Lex.— Sper să nu rămânem prea mult

pe-aici, zise Grant.— Nu vreau să stau aici deloc, se

oţărî răsfăţata.Şi atunci, din josul colinei, auziră

un om tuşind.— Staţi aici, le zise Grant.O luă la goană, spre vârful

dealului, să vadă cine era.— Stai aici, repetă Tim pentru sora

lui şi o luă după celălalt.Lex îl urmă pe frate-său.— Hei, nu mă lăsaţi aici, nu mă

lăsaţi aici, măi, băieţi...Grant îi puse mâna peste gură, să o

facă să tacă. Ea se zbătu să scape. Darbărbatul îl făcu semn din cap şi îi arătă

ceva cu mâna, peste deal. Pe fundul văii, Grant îl zări pe Ed

Regis şezând nemişcat, încremenit. Înjurul lor, pădurea amuţi dintr-odată.Ţârâitul obişnuit al nenumăraţilorciccada şi orăcăitul broaştelor încetarăca prin farmec. Nu se mai auzea decâtfoşnetul slab al frunzelor şi şuieratulvântului.

Lex dădu să spună ceva, dar Granto trase lângă trunchiul celui mai apropiatcopac, lăsându-se la pământ, printrerădăcinile groase şi noduroase. Tim venilângă ei, imediat. Grant duse degetul labuze, dându-le de înţeles că trebuiau sătacă, apoi se uită cu grijă pe după

trunchiul arborelui.Drumul ce se desluşea dedesubtul

lor era învăluit în întuneric, dar cândramurile arborilor înalţi se mişcau înbătaia vântului, luna arunca raze palidespre pământ, desenând un model ciudat,pestriţ, mişcător. Ed Regis dispăruse peneştiute. Grant îl căută câteva momentecu privirea, până ce îl zări din nou.Publicistul se prinsese zdravăn detrunchiul unui copac. Nu se mişca deloc.

Pădurea rămase tăcută încontinuare.

Nerăbdătoare, Lex îl trase decămaşă pe Grant, ca să afle ce seîntâmplă. După care, de undeva, defoarte aproape, auziră o respiraţiegreoaie, horcăită, abia desluşită de

vocea şuierătoare a vântului. Auzi şifetiţa, pentru că încetă să se maizbuciume.

Zgomotul acela se mai stârni încă odată, parcă ar fi fost un oftat adânc. ŞiGrant se gândi că semăna mult curăsuflarea domoală a unui cal. Se uităiarăşi spre Regis şi văzu umbrele lungi,mişcătoare, aruncate de lumina lunii petrunchiul copacului de care acesta selipise. Şi atunci, paleontologul îşi dăduseama că dintre celelalte, se distingea oumbră diferită, ce se ridica multdeasupra celor obişnuite, dar care nu seclintea din loc: un gât lung, curbat, lacapătul căruia se zărea un cap masiv,aproape pătrat.

Respiraţia aceea gâfâită se auzi din

nou.Tim se rezemă pe spate, precaut, ca

să privească mai bine. Şi Lex făcuîntocmai.

Atunci auziră trosnetul unei crengişi pe potecă păşi un tiranozaur. Era însăcelălalt, cel mic — un animal de doimetri şi jumătate înălţime, care mergeacu acea graţie lălâie a puiului ce nu seţine prea bine pe picioare, aproape caun căţelandru. Dinozaurul se împleticipe cărăruie, trăgând aer în piept lafiecare pas, apoi pornind mai departe.Trecu pe lângă copacul după care seascunsese Regis. dar nu dădu vreunsemn că îl observase. Grant remarcăatunci că trupul omului păru că sedestinde dintr-odată. Iar publicistul

întoarse capul, încercând să urmăreascătiranozaurul care se depărta deja dearbore.

Animalul ieşise de-acum din razalor vizuală, coborând pe drum. Regisîncepu să se relaxeze, slăbindstrânsoarea din jurul copacului. Darjungla rămase încă tăcută. Omul stătulocului încă pentru câteva momente.Apoi zgomotele obişnuite ale pădurii seîntoarseră: mai întâi orăcăitul şovăielnical unei broaşte, apoi bâzâitul unuiciccada şi, în sfârşit, întregul cor alvieţuitoarelor ce colcăiau prin preajmă.Regis se depărtă de trunchi,îndreptându-şi umerii, dezmorţindu-şicorpul. Merse până în mijloculdrumului, uitându-se în direcţia în care

dispăruse tirânozaurul.Atacul se abătu asupra lui din

partea stângă.Puiul de dinozaur răgea în timp ce

îl pocni pe Regis cu capul, lăsându-l pepământ cât era de lat. Omul strigăîngrozit şi se ridică împleticindu-se pepicioare, dar animalul îl lovi din nou şiprobabil că îl prinsese cu picioruldinainte, pentru că dintr-odată, Regis nuse mai urni din loc, ci rămase acolo, înmijlocul drumului, răcnind la tiranozaurşi bătând din mâini în faţa acestuia, ca şicum ar fi vrut să îl uşuiască de acolo.Puiul de dinozuar părea uimit de toatesunetele pe care le scotea fragila luipradă şi de toate mişcările aceleadezordonate. Îşi aplecă atunci capul,

deasupra omului, mirosindu-l curios, iarRegis îl pocni cu pumnii în bot.

— Pleacă! Du-te de-aici! Pleacă,n-auzi?!

Regis răcnea cât îl ţineau puterile,iar dinozaurul se dădu câţiva paşi înspate, lăsându-l să se ridice iarăşi înpicioare.

Omul însă striga în continuare:— Hei! Nu m-auzi odată?! Pleacă

de-aici Du-te!Şi în timpul ăsta se depărta de

animal.Puiul se uita mai departe uluit la

prichindelul acela zgomotos, ciudat laînfăţişare, dar când Regis făcu câţivapaşi, dintr-o săritură ajunse lângă el şi îlculcă iar la pământ,

Dumnezeule, se joacă cu el?! segândi Grant, stupefiat.

— Hei! răcni iar Regis în cădere,dar fiara nu îl urmă îndeaproape, ci îllăsă iarăşi să se ridice în picioare.

Omul se sculă de jos,împletincindu-se şi încercă iarăşi săplece.

— Tâmpitule ce eşti... Înapoi!Înapoi! Nu m-auzi?! Înapoi! ţipa ei ca unîmblânzitor de lei.

Tiranozaurul răgi iarăşi, dar nu îlatacă. Regis era acum aproape demarginea desişului din partea dreaptă.Mai avea câţiva paşi până la ascunziş.

— Înapoi! Hei, tu! Înapoi, n-auzi?!strigă din nou şi atunci, în ultimulmoment, puiul îl lovi şi îl întinse pe

spate.— Termină odată! răcnea Regis,

dar dinozaurul îşi plecă dintr-odatăcapul, iar omul începu să ţipe.

Nu mai articula nici un cuvânt, cidoar ţipa întruna, strident, de îţi luaauzul.

Şi în câteva clipe, ţipătul lui încetă,iar când puiul de tiranozaur înălţă capul,Grant văzu că avea în gură hălci decarne însângerată.

— Nu se poate! bâigui pierită Lex.Lângă ea, Tim se depărtă repede,

simţind că îi vine să vomeze. Ochelariilui de noapte îi lunecară de pe frunte şicăzură în ţărână, cu un zăngănit metalic.

Animalul ridică imediat capul,tresărind şi se uită spre culmea dealului.

Tim apucă ochelarii tocmai cândGrant îl prinse şi pe el şi pe fetiţă demână şi începu să alerge din toateputerile.

CONTROL Străbătând întunericul, compys

ţopăiau de-a lungul drumului. La micădistanţă, jeep-ul lui Harding se ţinea peurmele lor. Ellie arătă undeva, în susuldrumului.

— Nu cumva acolo-i o lumină?— S-ar putea, răspunse veterinarul.

Parcă ar fi nişte faruri.Deodată, radioul de bord pârâi

scurt, apoi se auzi vocea lui JohnArnold:

—... sunteţi acolo... ?— Ei, în sfârşit, se bucură Harding.

A dat Domnul.Apăsă pe butonul de emisie.— Da, John, te auzim. Suntem

aproape de râu, urmărim nişte compys. Edestul de interesant, să ştii...

Se auziră iar nişte pârâituri. Apoi:—... nevoie... maşina ta...— Ce zice? întrebă Gennaro.— Ceva despre o maşină, răspunse

Ellie.Pe şantierul paleontologic din

Montana, Ellie făcea parte dintre puţiniicare se pricepeau la radiofonie. Dupăcâţiva ani buni de experienţă, devenise

foarte iscusită în a reface transmisiunidefectuoase.

Aşa că acum îşi dădu şi ea cupărerea:

— Am impresia că a zis că arenevoie de maşina dumitale.

Harding apăsă iarăşi pe buton.— Hei, John, m-auzi? Nu înţelegea

prea bine ce spui. John, m-auzi?Un fulger prelung brazdă cerurile,

iar radioul bâzâi câteva momente. Apoise auzi iarăşi vocea îngrijorată a luiArnold:

—... unde... voi?— Suntem la vreun kilometru şi

ceva de teritoriul hipsilofodonţilor. Pelângă râu, urmărim nişte compy.

— Nu... al dracu' de bine...

Întoarceţi-vă aici... acu'!— Se pare că are ceva necazuri pe-

acolo, rosti Ellie, îngândurată,interpretând corect tonul vocii celuilalt.Poate că ar trebui să ne întoarcem.

Harding ridică din umeri alehamite.

— Eh, John ăsta întotdeauna arecâte-o problemă. Ştiţi doar cum suntinginerii ăştia... Vor ca totul să meargăcum scrie la carte.

Apăsă iarăşi pe butonul de emisie:— John, mai spune o dată, te rog...Se auziră iarăşi pârâituri.Apoi aparatul percepu numai

paraziţi pe fir. Trăzni din nou, asurzitor.Şi, în sfârşit:

— Muldoo... nevoie... maşina ta...

acu'...Gennaro se încruntă, nervos.— Nu cumva zice că Muldoon are

nevoie de maşina noastră? întrebă el.— Mie-aşa mi s-a părut, interveni

Ellie.— Bine, da' n-are nici un rost, se

necăji Harding.—... ceilalţi... blocaţi... Muldoon

vrea... maşina...— Am priceput, sări Ellie.

Celelalte maşini sunt blocate pe drum, înfurtună, iar Muldoon vrea să se ducă săîi ajute pe cei de acolo.

Harding înălţă din umeri.— Da' de ce nu ia Muldoon

cealaltă maşină?Învârti butonul.

— Ei, John!... Spune-i lui Muldoonsă ia maşina ai'laltă. E în garaj.

Urmară iar câteva momente în carenu se prinseră decât pârâituri nesfârşite.

—... edry... a... furat... laltă...— Mă tem că nu mai înţelegem

nimic din toate astea, se amărî Harding.Bine, John, ne întoarcem chiar acum...

Scoase radioul din funcţiune şiîntoarse maşina.

— Tare mi-aş mai fi dorit să pricepşi eu oare naiba o fi graba aia...

Băgă în viteză, apoi jeep-ul ţâşni înîntuneric. Peste zece minute zărirăluminile centrului turistic. În timp ceHarding frâna chiar în faţa reşedinţeiprincipale, îl văzură pe Muldoongrăbindu-se spre ei. Striga ceva şi le

făcea semn cu mâinile. — Fir'ar mama ei a dracu' de

nenorocire, Arnold, pui de năpârcă ceeşti! Toţi dracii or să te ia dacă nu puitot parcul pe roate! Ac u m! Adu-minepoţii aici imediat! Acum!

John Hammond se agita de colo-colo prin camera de control, ţipând câtîl ţinea gura şi bătând din picioarele luimici şi strâmbe. Timp de câteva minuteo ţinu tot aşa, în vreme ce Henry Wustătea ghemuit într-un colţ, uluit laculme.

— Sigur, domnule Hammond, spuseArnold calm. Muldoon a plecat chiaracum, să se ocupe de problema asta.

Se întoarse cu spatele la bătrânulisteric şi îşi aprinse o altă ţigară.Hammond era întocmai ca orice birocratdintre cei pe care îi întâlnise Arnold.Fie că lucrau ei pentru Disney sauMarina Militară, trepăduşii ăştia sepurtau la fel, întotdeauna. Nu pricepeauo iotă din chestiunile pur tehnice şisingurul gând din tigva lor îngustă era cănumai ţipând puteau rezolva oricedificultate. Şi probabil că aşa şi era, darnumai în cazul în care răcneau lasecretare sau funcţionari, să le aducălimuzina la scară sau să le ţină oala denoapte.

Dar strigătele nu puteau schimba cunimic lucrurile pe care era silit Arnoldsă le înfrunte in acele clipe. Pentru că,

de pildă, computerului nu îi păsa câtuşide puţin dacă urlai la el de-ţi săreaubojogii. Şi nici reţeaua electrică nu serepara ca prin farmec dacă răcneai la easau îi dădeai vreo câţiva pumni.Sistemele tehnice erau pur şi simpluindiferente la toate acele ieşiri specificumane. Dacă tot nu avea nici un alt efect,strigatul era cel puţin neproductiv,pentru că de-acum Arnold aproape căavea certitudinea că nemernicul deNedry nu avea să se mai întoarcă, ceeace însemna că tot el. Arnold în persoană,trebuia să intre în codul computerului şisă încerce să afle ce anume nu mergeacum se cuvenea. Avea să fie o corvoadăînfiorător de grea, aşa că trebuia să fiecalm şi foarte atent.

— De ce nu vă duceţidumneavoastră jos, la patiserie, să beţio ceaşcă de cafea? îl îndemnă Arnold peHammond. O să vă chemăm noi aicicând vom avea mai multe noutăţi...

— Nu vreau să aud de nici un feld e Efect Malcolm pe-aici, mârâibătrânul..

— Nu vă mai faceţi dumneavoastrăgriji pentru Efectul Malcolm, îl opriArnold, sâcâit. Chiar nu aveţi de gând sămă lăsaţi să lucrez în linişte?

— Să te bată Domnul din ceruri, denemernic ce eşti, îl ocărî Hammond.

— Bine, domnule, o să vă anunţcând primesc vreo veste de la Muldoon,răspunse Arnold, netulburat.

Apăsă câteva butoane ale

computerului şi văzu cum se deruleazăfişele de prezentare, care îi erau atât decunoscute.

Arnold nu mai făcea de-acum nici o

operaţie pe computer. Nu avea decât săurmărească totul cu atenţie, sădescifreze codul, să urmeze punct cupunct instrucţiunile care indicau

computerului cum să procedeze. Îşiaduse aminte dintr-odată, cu maretristeţe, că programul complet pentruParcul Jurasic conţinea mai mult decinci sute de mii de linii de cod, celemai multe fără documentaţia necesară,fără să fie urmată de nici o explicaţie,cât de scurtă.

Wu se apropie de el.— Ce faci, John?— Verific codul.— Prin control direct? Păi asta o să

dureze la nesfârşit.— Mie-mi spui, se enervă Arnold.

Mie-mi spui?!

DRUMUL Muldoon luă curba foarte rapid, iar

Jeep-ul glisă pe pelicula de mâzgă.Alături de el, Gennaro îşi încleştăpumnii. Mergeau cu mare viteză pedrumul de pe buza peretelui de stâncă,ce se înălţa mult deasupra râului junglei,acum cufundat în întunericul denepătruns. Muldoon însă acceleră încontinuare. Părea grozav de încordat.

— Cât mai avem până acolo?întrebă Gennaro.

— Trei-patru kilometri.Ellie şi Harding rămăseseră la

complexul turistic. Dar Gennaro seoferise să îl însoţească pe vânător.Maşina derapă din nou.

— A trecut deja o oră, urmăMuldoon. O oră de când nu mai ştimnimic, n-am mai prins o vorbă de la ceidin maşini.

— Dar au radio la bord, nu? ziseGennaro.

— Da, dar n-am reuşit deloc să-iprindem, oftă Muldoon.

Gennaro clătină din cap, îngrijorat.— Dacă eu, de paldă, aş fi rămas

timp de o oră în maşină, în ploaie, înmod sigur aş fi încercat să folosescradioul, să chem pe cineva în ajutor...

— Şi eu, recunoscu Muldoon.Gennaro clătină iar din cap,

încruntat.— Dumneata crezi într-adevăr că li

s-ar fi putut întâmpla ceva?

— Există destule şanse ca să-igăsim teferi şi nevătămaţi, dar eu unul osă mă simt mult mai fericit decâtoricând, atunci când o să îi văd la urmă,cu ochii mei. Ceea ce se prea poate înfiece clipă de-acum înainte.

Drumul ocolea, apoi urca un deal.La poalele colinei, Gennaro zări cevaalbicios, zăcând printre ferigi, lamarginea drumului.

— Opreşte, zise el, iar Muldoonpuse frână bruscă.

Avocatul ţâşni din maşină şi serepezi îndată înainte, să vadă, la luminafarurilor, ce era acolo. Părea o bucatăde haină dar de fapt era...

Gennaro se opri locului.Chiar şi de acolo, de la mai bine de

doi metri, putea să distingă foarte clar ceanume era. Se îndreptă însă încet,şovăitor.

Muldoon, aplecat peste portieră. Îlîntrebă:

— Ce-i?— Un picior, răspunse celălalt.Pielea piciorului era de o nuanţă

pală, de albastru-deschis, şi se terminacu un ciot sfârtecat, însângerat, în loculunde fusese genunchiul. Dedesubtulgambei se desluşea un ciorap alb şi unpantof sport, maron. Genul de încălţăripe care le purta Ed Regis.

Har tocmai când el observa toateacestea, Muldoon ajunse lângă el şi. Îldădu la o parte, lăsându-se pe vine îndreptul rămăşiţelor, ca să le studieze

mai îndeaproape.— Isuse! exclamă el.Ridică ciosvârta din frunze,

înălţând-o în lumina farurilor, iarsângele încă neînchegat de pe ciotul dela genunchi, îl stropi pe mână. Gennaroera încă la un metru distanţă. Se aplecăde mijloc repede, sprijinindu-se cupalmele pe. genunchi, strângând tare dinochi, şi trase adânc aer în piept, ca să nui se facă rău.

— Gennaro, îl strigă Muldoon, cuvoce aspră.

— Ce-i?— Dă-te mai încolo. Stai drept în

lumină.Gennaro respiră iar cu sete şi se

duse la câţiva paşi mai încolo. Când

deschise Ochii, îl văzu pe Muldoonuitându-se cercetător la ciotul acela derotulă.

— Da, rupt chiar de la încheietură,remarcă el. Nu l-a muşcat, ci l-a răsucitşi l-a sfâşiat. Mda, pur şi simplu l-asfâşiat.

Se ridică în picioare, ţinând încă înmână piciorul retezat, cu susul în jos, casângele să se scurgă peste ferigi.Degetele lui pline de sânge pătară şosetaalbă, când apucă de încheietură. LuiGennaro îi veni iarăşi să vomite.

— Nu mai rămâne nici o îndoială,zise Muldoon. L-a prins un T-rex.

Vânătorul se uită în susul dealului,apoi din nou la Gennaro.

— Te simţi bine? Poţi să mergi mai

departe?— Da, bâigui Gennaro. Pot să merg

mai departe.Muldoon se îndrepta deja către

jeep, cu ciosvârta în mână.— Cred că ar fi mai bine să luăm

cu noi rămăşiţele astea, sugeră el. Nu mise pare deloc corect să îl lăsăm aici.Cristoase, o să facă o murdărie înmaşină?! Uită-te dumneata în spatelemaşinii, vezi dacă găseşti ceva, vrei?Vreo prelată sau un ziar, măcar...

Gennaro deschise portiera dinspate şi scotoci prin despărţitura pentrubagaje, dindărătul banchetei din spate.Se simţea chiar bucuros că se puteagândi la altceva, pentru moment. Ideeacă trebuia să învelească piciorul acela

sfârtecat, îi gonise orice altceva dinminte. Găsi acolo o geantă de pânzăcauciucată, cu o trusă de scule înăuntru,o roată, o cutie de carton şi...

— Două prelate, zise el.Erau de fapt două folii de plastic

împăturite frumos.— Adu-mi una încoa', spuse

Muldoon, încă stând în picioare, lângămaşină.

Vânătorul înfăşură ciosvârta înfolie şi îi întinse apoi pachetul acela,fără nici o formă de-acum, lui Gennaro.Acesta îl prinse şi se miră cât de greuera.

— Pune-l acolo, în spate, ziseMuldoon. Dacă poţi să îl fixezi cumva,ştii, să nu se desfacă plasticul ăla...

— O. K., făcu Gennaro.Aşeză pachetul în spate, iar

Muldoon se sui la volan. Acceleră, iarroţile patinară în noroi, apoi seînfundară. Jeep-ul porni în vrie cătrecoama dealului şi, pentru o clipă,farurile luminară în sus, spre frunziş,apoi se întoarseră la înălţimea normală,aşa că Gennaro reuşi să vadă drumul cese aşternea înaintea lor.

— Isuse, bâigui Muldoon.Gennaro văzu un singur Land

Cruiser, zăcând pe-o latură, în mijloculdrumului. Cealaltă maşină nu se vedeanicăieri.

— Unde-o fi cealaltă?Muldoon scrută la iuţeală

împrejurimile şi îi arătă spre stânga.

— Acolo.Cel de-al doilea vehicul se afla şi

el la şase-şapte metri mai încolo, zobit,la rădăcina unui copac.

— Ce-o fi căutând acolo?— L-a aruncat tiranozaurul.— L-a aruncat?! se minună

Gennaro.Muldoon era grozav de mohorât.— Hai să vedem ce-i cu astea, zise

el, ieşind din jeep.Se grăbiră să ajungă lângă cel de-al

doilea Land Cruiser. Lanternele loraruncu lumini tremurătoare prin beznă.

Pe măsură ce se apropiau, Gennaroobservă cât de boţită era maşina. Avuînsă grijă să-l lase pe Muldoon să seuite mai întâi.

— Nici nu mă gândeam la altceva,oftă Muldoon. E foarte puţin posibil sămai găsim pe careva din ei...

— Nu zău?!— Bineînţeles, întări vânătorul.Şi îi explică apoi că, în timpul

petrecut de el în Africa, avusese ocaziasă vadă de cel puţin şase-şapte orilocurile unde animalele atacaserăoamenii, la marginea pădurii. De pildă,un leopard sfâşiase un cort în putereanopţii şi luase cu el un copil de trei ani.Altădată văzuse locul atacului unui bivolsălbatic, în Amboseli; două atacuri aleleilor; un altul al unui crocodil, în nord,lângă Meru. Şi în toate aceste cazuri,rămăseseră uimitor de puţine urme.

Oamenii fără pic de experienţă în

domeniu îşi închipuiau că atacul unuianimal de pradă lăsa semneneîndoielnice, grozave la vedere:membre sfârtecate împrăştiate prin cort,poteci însemnate cu sânge, pierzându-seîn adâncul pădurii, bucăţi de hainenăclăite, aruncate nu departe de tabără.Dar adevărul era că nu aşa arătau celemai cumplite scene, mai ales dacăvictima era micuţă — un bebeluş sau uncopil de numai câţiva anişori. Pentru căfăptura aceea părea că a dispărut ca prinfarmec, ca şi cum s-ar fi înfundat singurăîn desiş şi nu s-ar mai fi întors în veci.Un răpitor putea ucide un copil numaiscuturându-l zdravăn de ceafă saumuşcându-l de gât. Şi de obicei, dupăasemenea faptă, nu rămânea nici un fel

de urmă.Şi în majoritatea situaţiilor de

genul acesta, nici nu mai puteai să maigăseşti vreodată vreo rămăşiţă a celuiomorât. Poate doar arareori vreunnasture de la cămaşă sau un crâmpei detalpă de la pantofi. Dar în rest —nimic.

Prădătorii preferau copiii — decele mai multe ori — şi nu lăsau nimicîn urmă. Aşa că Muldoon se gândise dinprima clipă că era o şansă la un milionca să afle vreo rămăşiţă cât de mică, acopiilor.

Dar privind înăuntrul maşinii,rămase uluit.

— Să fiu eu al naibii! exclamă el.

Muldoon încercă să pună toate

datele cap la cap. Deci: parbrizul de laLand Cruiser era făcut ţăndări, dar nu seprea vedeau cioburi împrejur. Darobservase aşchii de sticlă pe drum, pânăacolo. Deci geamul acela fusese spartprobabil mai în urmă, înainte catiranozaurul să salte maşina şi s-oarunce unde se găsea atunci. Însă maşinaaceea mai suferise şi o grămadă de altelovituri grozave. Cercetă interiorul culanterna.

— E goală? întrebă Gennaro cuvoce răguşit de emoţie.

— Nu tocmai, zise celălalt.Raza lanternei descoperise un

radio-emiţător portabil sfărâmat, iar pe

podeaua maşinii mai zări încă un obiectciudat, încovoiat şi negru. Portierele dinfaţă erau amândouă turtite, înfundateînăuntru şi blocate, dar el se căţără prinuşa din spate şi se strădui să ajungăpeste bancheta din faţă. până laciudăţenia aceea întunecată.

— E un ceas, se miră el, studiindu-latent cu lanterna.

Da, era un ceas ieftin, electronic,cu o brăţară din plastic, cu modele înrelief. Cadranul era spart. Se gândi căparcă băiatul purta aşa ceva, dar nu eraprea sigur. Oricum, era tipul de ceascare plăcea în special copiilor.

— Ce-i ăla, un ceas? se interesăGennaro.

— Da. Şi dincoace-i un radjo-

emiţător, dar şi-ăsta e sfărâmat.— Da. Şi mai e ceva aici...Muldoon mirosi prin aer. De

undeva venea un iz acru, neplăcut. Rotilumina lanternei până ce dădu de pata devomă de pe tapiseria uşii laterale. Oatinse: era încă proaspătă.

— S-ar putea ca unul dintre copiisă mai fie încă în viaţă, zise el.

Gennaro îl privi scrutător.— Ce te face să crezi asta?— Ceasul ăsta, răspunse celălalt.

Ceasul ăsta e dovada.Îi înmână obiectul lui Gennaro,

care îl ţinu în lumina lanternei, să se uitela el îndeaproape, pe toate părţile.

— Cadranul e spart, remarcă el.— Aşa-i, zise Muldoon. Dar

brăţara e intactă.— Şi ce înseamnă asta?— Că băiatul l-a aruncat.— Dar asta se putea întâmpla

oricând, observă avocatul. În oricemoment dinaintea atacului.

— Nu, îl contrazise vânătorul.Cristalele astea lichide sunt foarterezistente. Ca să spargi un ceas ca ăstatrebuie să loveşti zdravăn, nu glumă.Aşa că acest ceas fost sfărâmat în timpulatacului.

— Şi copilul a scos ceasul de lamână şi l-a aruncat.

— Păi ia gândeşte-te: dacă ai fiatacat de un tiranozaur, te-ai opri în locca să-ţi scoţi ceasul ele la mână?

— Poate că i-a fost smuls...

E aproape imposibil să smulgiceasul de la încheietura cuiva, fără să-irupi şi braţul. Şi oricum, brăţara esteneatinsă. Nu, nici vorbă, copilul l-a datjos singur. S-a uitat la el, a văzut că-ispart şi l-a aruncat. Avea destul timp săfacă asta.

— Când adică?— Nu era posibil decât după atac,

zise Muldoon. Probabil că puştiul seafla încă în maşina asta. Iar radioul erasfărâmat, aşa că l-a lăsat tot aici. E unbăiat tare isteţ şi şi-a dat seama imediatcă nu îi mai sunt de nici un folos...

— Dacă-i aşa de isteţ cum spui,unde naiba s-a dus? se oţărî Gennaro.Pentru că eu unul aş fi încremenit aici,până ar fi venit cineva să mă ia.

— Mda, sigur, mormăi Muldoon.Da' poate că n-a avut cum să rămânăaici. Poate că tiraribzaurul s-a întors.Sau a venit vreun alt animal. În oricecaz, a apărut ceva care l-a silit să o iadin loc.

— Şi-atunci unde s-o fi dus? seîntrebă Gennaro.

— Hai să vedem dacă nu cumvaputem da de vreun indiciu, spuseMuldoon, în timp ce o pornea maideparte, pe drumul principal.

Gennaro îl urmărea pe vânător cum

cerceta cu atenţie pământul, cu lanterna.Faţa acestuia se apropiase la numaicâţiva centimetri de noroi, nemaivăzând

nimic în jur. Muldoon credea cu toatătăria că găsise ceva de care putea fisigur, că măcar unul dintre copii era înviaţă. Gennaro însă nu rămăsese câtuşide puţin impresionat de asta. Groaza pecare o trăise când dăduseră de piciorulacela sfârtecat îl făcuse să se decidăirevocabil să dispună închidereaparcului şi distrugerea tuturoranimalelor. Indiferent de ce avea săspună vânătorul, Gennaro îl bănuia de labun început de un entuziasm neîntemeiat,de un optimism inconştient şi...

— Observi urmele astea? întrebăvânătorul cu ochii încă în ţărână.

— Care urme? spuse Gennaro.— Urmele astea, uite-le cum vin

spre noi, dinspre drum... Mda, sunt paşi

de adult. Purta încălţări cu talpă decauciuc... Vezi modelul ăsta de talpăcum se distinge...

Gennaro nu vedea însă decâtmocirla. Şi băltoace care sclipeau cândraza lanternei trecea peste ele.

— Remarci cum paşii adultului seîndreaptă în partea asta, unde seîntâlnesc cu alte urme? continuăMuldoon. Astea însă sunt mici şi asteade mărime mijlocie... se mişcă în cerc,suprapunându-se... ca şi cum ar sta la unloc, să vorbească de pildă... Dar ia uită-te, de aici parcă ar fi fugit..., arătă el.Da, într-acolo. Spre mijlocul parcului.

Gennaro clătină din cap, nedumerit.— În noroiul ăsta, poţi să vezi tot

ce-ţi trece prin cap.

Vânătorul se ridică în picioare şi sedădu înapoi câţiva paşi. Apoi se uită iarla urme şi oftă.

— Dumneata poţi să zici orice, dareu unul pun mâna-n foc că un copil, celpuţin, este în viaţă. Poate chiar amândoiProbabil că supravieţuieşte şi un adult,dacă urmele astea mari sunt ale altcuivadecât Regis. Trebuie să-i căutăm prinparc.

— Acum, noaptea?! se sperieGennaro.

Dar Muldoon nu îl mai asculta. Elpornise deja spre o mică ridicătură depământ jilav, aflat în apropierea uneiconducte pentru scurgerea apei deploaie. Se lăsă iarăşi pe vine, privindsolul.

— Cu ce era îmbrăcată fetiţa?— Cristoase preasfinte, da eu de

unde să ştiu?! se oţărî avocatul.

Păşind încet, tacticos, luând-o dupăsemnele acelea, Muldoon se îndreptăspre marginea drumului. Şi atunci auzirăun fornăit. În mod clar, era răsuflareaunui animal.

— Ascultă, zise repede Gennaro,tresărind îngrozit. Eu cred că mai bine...

— Sssst, îi făcu Muldoon semn sătacă.

Se opri locului, ascuţindu-şi auzul.— Nu-i decât vântul, presupusese

Gennaro..Apoi auziră din nou fornăitul acela,

de data aceea foarte distins. Şi nu eravântul. Venea de undeva din frunziş,chiar de deasupra lor, de pe parteaaceea a drumului. Nu părea horcăitulunei sălbăticiuni, dar vânătorul se dădu

mai încolo, precaut. Flutură lanterna dejur-împrejur şi strigă, dar zgomotulacela răsună la fel, netulburat. Muldoondădu într-o parte ramurile unui palmier.

— Ce este? întrebă Gennaro, cuglas pierit:

— Este Malcolm, răspunseMuldoon.

Ian Malcolm zăcea întins pe spate,

vânăt la faţă; cu gura deschisă,neputincios. Nu mai putea respiranormal, ci doar gâfâia din greu.Vânătorul îi dădu lanterna lui Genaro şiîncepu să examineze trupul inert.

— Nu-mi dau seama unde-i rănit,zise el îngrijorat. Capul e întreg, pieptul

la fel. braţele...Atunci Gennaro plimbă lanterna

peste picioarele suferindului.— Ia uită-te, şi-a legat singur un

garou acolo, observă el.Cureaua lui Malcolm era strânsă

bine chiar deasupra coapsei drepte.Gennaro mută raza lanternei în josulpiciorului. Încheietura era răsfrântă într-un mod ciudat, contorsionată, iarpantalonii lipiţi de rană, îmbibaţi desânge. Muldoon atinse uşor încheieturarăsucită, iar Maleolm gemu de durere.

Vânătorul se ridică atunci şi sedădu câţiva paşi în spate, gândindu-sece trebuia să facă mai întâi.Matematicianul probabil că mai avea şialte răni. Poate că şi coloana vertebrală

îi era afectată. Dacă îl mişcau din loc,putea să moară. Dar dacă îl lăsau acolounde era, la fel de bine ar fi murit dinlipsă de îngrijire şi de groază. Numaidin cauză că reuşise să aibă atâtaprezenţă de spirit încât să îşi lege garoulacela nu sucombase deja în urmapierderii masive de sânge. Şi probabilcă oricum era sortit morţii. Aşa că pânăla urmă, puteau să îl ia de acolo.

Gennaro îl ajută pe Muldoon săridice rănitul de jos, săltându-l cu fricăpe umeri. Malcolm gemu din nou şiîncepu să respire întretăiat, gâfâit.

— Lex, bolborosi el. Lex... s-adus... Lex...

— Cine-i Lex? întrebă Muldoon.— Fetiţa, răspunse Gennaro.

Îl purtară până la jeep, şi îl aşezarăcu grijă pe bancheta din spate. Gennarostrânse mai tare "garoul. Maleolm gemuiarăşi. Muldoon sfâşie craculpantalonului şi văzu atunci carneaînnegrită şi capătul bont. albicips, alosului care ieşise în afară.

— Trebuie să îl ducem imediat labază, hotărî vânătorul.

— Ai de gând să pleci de-aici fărăcopii? se răsti Gennaro.

— Dacă au intrat deja în parc,avem de răscolit vreo treij' doi dekilometri pătraţi, zise Muldoon,clătinând din cap cu tristeţe. Singurulmod în care mai putem găsi ceva de-acum încolo este cu ajutorul senzorilorde mişcare, care o să-i repereze şi astfel

o să ne putem duce direct unde se află.Dar dacă nu-l luăm cu noi pe domnulMalcolm chiar acum, o să moară cusiguranţă.

— Bine, atunci chiar că trebuie săne întoarcem neapărat, acceptă Gennaro.

— Da, aşa cred şi eu.Se urcară amândoi în maşină.— Şi vrei să îi spui dumneata lui

Hammond că au dispărut copiii?— Nu, în nici un caz, răspunse

Muldoon calm. Dumneata o să-i spui. CONTROL Donald Gennaro se uita ţintă la

Hammond, şe-zând comod pe scaunuldin patiseria goală. Celălalt tocmai sedelecta cu nişte îngheţată, savurând-ofără grabă.

— Deci Muldoon crede că nepoţiimei sunt pe undeva, prin parc?

— Da, aşa crede.— Atunci sunt sigur că o să-i găsim

până la urmă.— Sper şi eu..., rosti Gennaro.Îl privi pe bătrân cum mănâncă

nepăsător, parcă făcându-i în ciudă, şisimţi cum îl străbate un fior rece.

— A, sunt absolut sigur că o să-igăsim. La urma urmei, aşa cum le totrepet eu întruna tuturor, parcul ăsta-ifăcut pentru copii.

Gennaro nu mai rezistă şi îl întrebă

ironic:— Atâta lucru aţi priceput

dumneavoastră, domnule, când v-amspus că au dispărut?!

— Au dispărut, auzi?! smârcâiHammond din nas. Bineînţeles că ştiu şieu ce înseamnă că au dispărut. Doar nusunt senil.

Oftă, neînţeles, şi schimbă iartonul:

— Uite ce-i, Donald. Hai să nu maidramatizăm întruna lucrurile. Am avut şinoi o mică defecţiune din cauza furtuniisau ce-o mai fi fost şi, drept urmare, s-aîntâmplat şi un accident nefericit. Asta-itoată tărăşenia. Ne descurcăm noi, nicivorbă. Arnold o să reuşească el sărezolve treaba cu computerele. Muldoon

o să îi aducă aici pe copii şi nici nu măîndoiesc că o să fie înapoi, cu ei cu tot,până ce terminăm noi îngheţata asta. Aşacă haide să aşteptăm mai bine să vedemcum se desfăşoară evenimentele, vrei?

— Cum ziceţi dumneavoastră,domnule, răspunse Gennaro politicos.

— De ce? se interesă Henry Wu

uitându-se la ecranul monitorului.— Pentru că am impresia că Nedry

a făcut el ceva codului ăsta, se enervăArnold. De-asta mă tot chinuiesc eu aicisă verific punct cu punct.

— Bine, zise celălalt. Dar aiîncercat şi prin întrebări ajutătoare?

— Ca de pildă?...

— De unde să ştiu eu?! De pildă:sistemele de siguranţă funcţioneazăîncă? Sau: parolele sunt aceleaşi? Şi totaşa...

— Sfinte Cristoase, izbucni Arnoldbătând nervos cu degetele pe taste.Trebuie să fie. Sistemele de siguranţă nupot fi întrerupte decât de la panoulprincipal.

— Bun, atunci dacă parolele suntaceleaşi, poţi să-ţi dai seama cum aoperat el..., sugeră Wu.

— Sunt sigur că numai dracu' ledescurcă, se răsti Arnold.

Începu să apese pe butoane. Cumde nu îi trecuse şi lui singur prin minte?Doar era la mintea cocoşului. Sistemulcomputerizat de la Parcul Jurasic

cuprindea mai multe niveluri de sistemede siguranţă. Unul dintre ele era unprogram de verificare a parolelor, careintrau în memoria sistemului. Iniţialfusese instalat ca decodor pentruprogramele eronate, dar pe urmă îlpăstraseră pentru valoarea sa strategică.

Într-o clipă, toate parolele pe carele introdusese Nedry în computer maidevreme apărură pe ecran:

13, 42, 121, 32, 88, 77, 19, 13, 122, 13, 44, 52, 77,

90, 13. 99, 13, 100, 13, 109, 55, 103144, 13, 99, 87, 60, 13, 44, 12, 09, 13, 43, 63, 13,

46, 57, 89, 103, 122, 13, 44, 52, 88, 931, 13, 21, 13, 57, 98, 100, 102, 103, 13, 112, 13,

146. 13, 13, 13, 77. 67, 88, 23, 13, 13systemnedrygoto command

nedry040/îx, y/67&mr goodbytessecuritykeycheck offsafety off sl off security white-rbt.

ob. — Astea-s? se întrebă Arnold.

Deci ne-a ţinut aici legaţi la ochi ore înşir, degeaba, ca să-şi bată joc, după câtese pare.

— Da, probabil ca să nu seplictisească, se amărî Wu. Până ce, într-un târziu, s-a hotărât să o lase baltă.

Prima listă, cea cu cifre, reprezentaparolele codurilor ASCII, pentru totceea ce operase Nedry pe terminalul

său. Numerele acelea semnalau de faptcă el lucrase tot în spaţiul standard deoperare, ca oricare altul care se foloseade calculator. Aşa că în prima fază, nufăcuse altceva decât să bată câmpii,lucru la care nu te-ai fi aşteptat dinpartea unuia care totuşi proiectasesistemul în în tregime.

— Poate că încerca numai să seconvingă dacă nu cumva a intervenitvreo schimbare, înainte de a începeoperarea propriu-zisă, sugeră Wu.

— Poate, conveni Arnold.Verifica acum lista de comenzi date

calculatorului, care îi permitea astfel săurmărească procedeele lui Nedry,aplicate pe computer.

— Măcar să văd ce-a manevrat el

pe-aici.Sys t em era de fapt cerinţa lui

Nedry pentru a ieşi din spaţiul deoperare şi de a avea acces la codul însine. Computerul îi cerea numele, iar elrăspunsese: n e d r y. Acel nume eraautorizat pentru a avea acces la cod,astfel încât computerul să îi permităintrarea în sistem. Nedry ceruse apoi săi se prezinte nivelul de comandă, careera de fapt cel mai înalt nivel de controlal computerului. Acest nivel era strictsecret, aşa că îi ceruse lui Nedry iarăşinumele de acces şi parolă.

nedry040/î xy/67&mr goodbytesAcelea erau căile de intrare ale lui

Nedry în nivelul de comandă. Iar deacolo, acesta voia se-cur i t y. Şi,devreme ce fusese autorizat să pătrundă,computerul îi permisese să verifice şiacolo. Îndată ce ajunsese la nivelul decomandă, Nedry încercase trei variante:

keycheck offsafety offsl off— Ia uite-l cum încearcă să

deconecteze toate sistemele de protecţie,se minună Wu. Şi nu voia să îşi deanimeni seama ce vrea el să facă aici.

— Aşa-i, îl aprobă Arnold. Şi dincâte se pare, habar n-are că nu mai esteposibil să deconectezi sistemele decâtprin apăsare manuală a butoanelor de labordul principal.

După trei comenzi greşite,computerul începuse în mod automat săse întrebe despre intenţiile lui Nedry.Dar, devreme ce acesta intrase în cod cuautorizaţia potrivită, maşinăriapresupunea implicit că Nedry nu seputea descurca acolo, cu datele, şi doarîncerca întruna să efectueze ceva ce nuputea aplica din faza în care se afla.Atunci, computerul îl întrebase din nouunde anume voia să ajungă, iar Nedryrăspunsese: în sistemul de siguranţă.Aşa că rămăsese mai departe acolo.

— Dacă nu mă-nşel, aici e hiba,remarcă Wu, arătând către ultimacomandă pe care o solicitase Nedry.

whte rbt. obj— Da' ce dracu' înseamnă asta? se

miră Arnold. White rabbit (iepure alb)?!Ce-o fi asta? Vreo glumă de-a lui?

— Este semnalat ca un obiect,observă Wu.

În terminologia calculatoarelor, un"obiect" era un bloc de cod care putea fimutat şi folosit aşa cum se face cu unscaun dintr-o încăpere, pe care îl miştide colo-colo. Un obiect putea fi chiar unset de comenzi pentru a realiza un desensau a schimba coloristica ecranului oripentru a efectua un anume calcul.

— Hai să vedem pe unde-a ajuns încod, zise Arnold. Poate că aşa putemdeduce ce anume făcea el pe-aici...

Reperă indicaţiile programului şiformă pe taste:

FIND WHTE RBT. OBJ (Găseşte

obiectul WHTE RBT. OBJ).Iar computerul răspunse:OBJECT NOT FOUND IN

LIBRARIES (Obiectul nu este trecut înfişiere).

— Nici nu există! exclamă Arnold.— Atunci caută listingul codului,

propuse Wu.Arnold bătu:FIND LISTINGS: WHTE RBT.

OBJComputerul începu să deruleze

rapid fişele, iar liniile de cod treceaupeste ecran ca nişte fulgere albăstrui, laiuţeală. Totul merse astfel timp deaproape un minut, apoi se opri dintr-odată.

— Uite-l, se bucură Wu. Nu-i un

obiect, este o comandă.Pe ecran apăruse o săgeată care

arăta spre o; singură linie de cod:

— Pui de curvă nenorocită ce eşti,

ocărî Arnold.Wu clătină din cap, încruntat.— Nu-i deloc o defecţiune a

codului.— Nu, încuviinţă Arnold. E doar o

uşă-capcană. Umflatul ăla scârbavnic afăcut în aşa fel încât să pară o reperarede obiect, dar de fapt e o comandă careface legătura dintre sistemul desecuritate intern şi cel din perimetru, şiapoi le deconectează. Şi uite-aşa avea elacces nelimitat la orice loc, din oriceparte a parcului.

— Ei, atunci, trebuie să facem pedracu-n patru şi să le conectăm la loc,oftă Wu, îngândurat.

— Da, da, mormăi Arnold. Chiarcă trebuie. Tot ce-avem acum de făcuteste să deducem comanda. O să lansezun semnal de executare pe toată liniasistemului, zise el, mohorât. Să vedemunde ne duce asta.

Wu se ridică din scaun.

— Intre timp, am uitat că a intratcineva în congelator acum vreo oră.Cred că ar fi bine să mă duc eu să-minumăr embrionii.

Ellie era în camera ei deja, cât pe

ce să înceapă să se schimbe de haineleacelea ude leoarcă, când deodată se auzio bătaie în uşă.

— Alan? întrebă ea dinăuntru, darcând deschise uşa dădu cu ochii deMuldoon, care şedea în prag. cu unpachet învelit în plastic sub braţ.

Vânătorul era şi el ud până la piele,iar îmbrăcămintea îi era brăzdată cunoroi peste tot.

— Îmi pare rău că vă deranjez, se

scuză el, dar avem nevoie de ajutoruldumneavoastră. Maşinile de teren au fostatacate acum o oră. L-am adus aici peMalcolm, dar e în stare de şoc. Acăpătat o rană foarte urâtă la picior. Eîncă leşinat, dar l-am pus la el în pat.Harding e pe drum încoace.

— Harding?! exclamă femeia.Bine, dar unde sunt ceilalţi?

— Nu i-am găsit încă pe ceilalţi,domnişoară Sattler, bâigui Muldoon.

Acum vorbea mai încet, parcă ar fifost copleşit de acel adevăr crunt.

— Vai de mine, Dumnezeule mare,se tângui Ellie.

— Dar credem că domnul Grant şicopii sunt încă în viaţă. Noi credem căau intrat în adâncul rezervaţiei,

domnişoară Sattler.— În rezervaţie?!— Da, aşa am dedus. Oricum, în

timpul ăsta, Malcolm are nevoie deîngrijire. L-am chemat deja pe Harding,de urgenţă.

— Dar nu puteaţi să chemaţi undoctor uman, numai un veterinar?!

— Nu există nici un alt doctor peinsulă. Harding e singura soluţie.

— Dar sunteţi sigur că nu puteţiajunge la nici un doctor..., urmă ea.

— Nu, o întrerupse Muldoon,clătinând din cap, îngrijorat. Toateliniile telefonice sunt dereglate. Nuputem să comunicăm niciunde.

Îşi mută pachetul sub braţulcelălalt.

— Şi-acolo ce mai e? întrebă ea.— A, nimic, se eschivă Muldoon.

Dumneavoastră aveţi grijă numai să văduceţi la Malcolm şi să-i daţi o mână deajutor lui Harding, dacă vreţi...

Şi plecă de îndată.Ellie se prăbuşi pe pat, stupefiată.

Nu era o femeie prea uşor deimpresionat, şi ştia de asemenea căGrant mai trecuse prin situaţii disperateşi înainte. O dată se pierduse înţinuturile mlăştinoase şi rătăcise timp depatru zile, până când un perete de stâncăse surpase sub el şi camioneta seprăbuşise treizeci de metri într-o râpă.Alan îşi rupse piciorul drept. Nu aveaprin preajmă nici un pic de apă. Şi totuşise întorsese la tabără, cu piciorul rupt.

Pe de altă parte, copiii...Clătină din cap. Încercând să

alunge gândul. Copiii erau probabil şi eicu Grant. Şi dacă Grant era pe undevaprin parc... ei bine, cine altcineva ar fifost mai nimerit să îi aducă pe puştiînapoi vii şi nevătămaţi din ParculJurasic, dacă nu un specialist îndinozauri?

ÎN MIJLOCUL PARCULUI — Am obosit, se smiorcăi Lex.

Luaţi-mă în braţe, domnule Grant.— Eşti ditamai omul, cum să te

care în braţe?! se oţărî Tim.

— Dar sunt obosită, se râzgâiefetiţa.

— Bine, Lex, fie ca tine, spuseGrant, luând-o în braţe. Aoleu, da' ştiică eşti grea?!

Era aproape ora nouă seara. Lunaplină era veşnic învăluită în fuioarelelungi, de ceaţă, ce se stârnea întruna, iarsiluetele lor neclare se târâiau prin câmpdeschis, spre pădurea ce abia sedesluşea undeva, într-o parte. Grant eracufundat în gânduri. Încerca să ghiceascătotuşi cam pe unde se aflau. Încă de cândtrecuseră atât de înspăimântaţi pestegardul acela doborât de dinozaur, eraaproape sigur că oricum, erau pe undevaprin teritoriul tirano-zaurului. Adicăîntr-un loc unde nu şi-ar fi dorit în veci

să fie. În minte îi tot revenea ecranulacela pe care se desenau linii frânte, cearătau drumurile tiranozaurului prin aceazonă. Şi locul părea destul de mic, casuprafaţă. Iar în clipele acelea, el şicopiii se aflau în zona respectivă.

Dar Grant îşi mai aducea aminte şide faptul că Tyrannosaurus rex eraizolat de celelalte animale, ceea ceînsemna că oricum, aveau să îşi deaseama când ieşeau de acolo, pentru căerau nevoiţi să treacă un gard sau unşanţ, sau poate pe amândouă.

Deocamdată însă, nu zărea nici oastfel de barieră.

Fetiţa îşi puse capul pe umărul luişi începu să îşi răsucească zulufii pedeget. Curând începu să moţăie. Tim se

căznea să ţină pasul cu Grant.— Cum te descurci, Tim?— Bine, răspunse băiatul. Dar cred

că am ajuns pe teritoriul tiranozaurului.— Eu sunt aproape sigur că aşa

este. Dar sper să ieşim repede de-aici.— Vreţi să intrăm în pădure?

întrebă puştiul.Pe măsură ce se apropiau, jungla

părea tot mai întunecată şi maiameninţătoare.

— Da, mărturisi Grant. Cred că neputem ghida după numerele înscrise pesenzorii de mişcare.

Senzorii de mişcare erau de faptnişte cutii mari, verzi, instalate cam laun metru şi jumătate deasupra solului.Unii erau aşezaţi pe suporturile lor, dar

cei mai mulţi fuseseră fixaţi pe copaci.Însă nici unul nu funcţiona, pentru că sepărea că încă nu fuseseră reparatecircuitele electrice. Fiecare senzor aveao lentilă mare montată în centru şi,dedesubtul acesteia, era scris cu vopseaun număr de cod. Deasupra lor, Grantdesluşi printre fuioarele dese de ceaţălimpezite de lună pe alocuri, o cutiedintr-acelea, pe care se citea: T/S/04.

Intrară în pădure. În toate părţile sevedeau numai copaci înalţi. În luminalunii, se întrevedeau vălurile de ceaţă cese lăsau mult deasupra pămân-tului,învăluind până şi rădăcinile arborilor.Era frumoasă priveliştea, dar îngreunagrozav mersul. Iar Grant trebuia săurmărească senzorii. Păreau numerotaţi

în ordine descrescătoare. Trecu pe lângăT/S/03, apoi pe lângă T/S/02. În modfiresc, urma T/S/01. Obosise de când opurta în braţe pe fetiţă şi spera deja căacea ultimă cutie însemna graniţa arieitiranozaurului. Însă descoperi apoi că nuera decât un alt senzor, din mijloculdesişului. Următoarea cutie era marcatăT/N/02. Grant îşi dădu seama cănumerele respective erau probabilaşezate în sens geografic, dispuse înjurul unui punct central, ca pe busolă.Deci ei mergeau de la sud spre nord, iarnumerele se micşorau pe măsură ce ei seapropiau de centru, după care urma oordine crescătoare, din nou.

— Cel puţin ştim că am luat-o pedrumul drept, spuse Tim.

— Ar fi mai bine pentru noi, ziseGrant.

Tim îi zâmbi, şi deodată seîmpiedică de nişte liane ascunse deceaţă. Se ridică însă imediat în picioare.Şi mai străbătură astfel o bucată de cale.

— Părinţii mei divorţează, rostibăiatul într-un târziu.

— Aha, făcu Grant.— Tata s-a mutat de la noi luna

trecută. Şi-a luat o casă în Mill Valley,acum...

— Aha...— Şi de-atunci n-o mai ia cu el

deloc pe soră-mea. Şi nici n-o maiscoate în oraş.

— Şi ţi-a mai şi zis că ai dinozauripe creier; îşi aminti Grant.

— Aşa-i, oftă Tim.— Ţi-e dor de el? întrebă Grant.— Nu prea, recunoscu puştiul.

Doar uneori. Dar ei îi lipseşte mult maimult...

— Cui adică? Mamei tale?— Nu, lui Lex. Mama oricum are

un alt prieten. L-a cunoscut la ea laserviciu.

Merseră o vreme tăcuţi, până cetrecură de T/N/03 şi T/N/04.

— L-ai văzut vreodată? se interesăGrant.

— Mda...— Şi cum e?— Nu-i rău deloc, mărturisi Tim.

Oricum e mai tânăr decât taică-meu, dare chel...

— Şi cum se poartă cu tine?— N-aş putea să vă spun... Bine.

Cred că încearcă să îmi ia părţile bune,ca să mă înţeleagă... Dar nu ştiu ce-o săse mai întâmple în continuare. Uneorimama zice că o să vindem casa şi o săne mutăm într-altă parte. Alteori el şi cumama se ceartă, noaptea, târziu. Eu staula mine în cameră şi mă joc cucomputerul, dar tot îi aud.

— Aha..., mormăi Grant, întunecat.— Dar dumneavoastră sunteţi

divorţat?— Nu, răspunse Grant. Soţia mea a

murit cu mult timp în urmă...— Şi acum sunteţi împreună cu

domnişoara Sattler?Grant zâmbi în întuneric, ca pentru

sine.— Nu, ea e numai studenta mea.— Cum, vreţi să spuneţi că încă

mai e la şcoală?— Da, dar la studii post-

universitare.Grant se opri o vreme, cât să o

mute pe Lex pe celălalt umăr, apoicontinuară să meargă, pe lângă T-/N/05şi T/N/06. În depărtare se auzi un bubuitde tunet. Furtuna se dusese spre sud. Înpădure nu se auzeau prea multe zgomoteîn afară de ţârâitul miilor de ciccada şiorăcăitul răzleţ a trei broaşte.

— Aveţi copii? urmă Tim.— Nu, zise Grant.— Dar vreţi să vă căsătoriţi cu

domnişoara Sattler?

— Nu, ea se mărită cu un doctorsimpatic, din Chicago. Parcă anul viitor.

— Aha, se dumiri Tim.Părea foarte mirat să audă aşa

ceva. Îşi continuară drumul o bunabucată de vreme, în tăcere.

— Atunci cu cine o să vă căsătoriţidumneavoastră? se interesă Tim, până laurmă.

— Nu cred că o să mă maicăsătoresc cu nimeni, mărturisi Grant.

— Nici eu n-o să mă însor, declarăbăiatul, foarte categoric.

Merseră iarăşi în linişte.— O să umblăm aşa, toată noaptea?

întrebă iar Tim.— Nu, nu cred că pot, recunoscu

Grant. O să trebuiască să ne oprim cel

puţin câteva ore. Se uită la ceas.Deocamdată este bine. Mai avemaproape cincisprezece ore până când vatrebui neapărat să fim la bază. Adicăpână când vaporul ar putea ajunge laţărm.

— Şi unde o să ne oprim? seinteresă Tim, imediat.

Şi Grant se întreba acelaşi lucru.Prima oară îi trecuse prin minte să secaţere toţi într-un copac şi să doarmăacolo. Atâta doar că trebuia să urcefoarte sus, ca să fie în siguranţă, departede animale, iar Lex putea să cadă în timpce dormea: Şi crengile erau foarte tari;nu prea puteau să-şi întindă oasele cumse cuvenea. Cel puţin, el unul, în modsigur.

Aveau nevoie de un loc într-adevărferit. Se chinui să-şi aducă aminteplanurile pe care le studiase în avion, îndrum spre insulă. Îşi amintea că erauproiectate clădiri utilitare pentru fiecareareal. Grant nu îşi dădea seama cam cumtrebuiau să arate acestea, pentru că nuerau incluse şi schiţele individuale aleconstrucţiilor cu pricina. Şi nu îşi puteaaduce aminte exact unde se aflau ele, darştia sigur că sunt risipite prin parc. Aşacă se puteau afla chiar pe-acolo, prinpreajmă, pe undeva. Dar era totuşi omare diferenţă între a trece pur şi simplupeste o barieră şi a ieşi din teritoriultiranozaurului. Iar găsirea uneia dintreclădirile a-celea ar fi însemnat a adoptaşi o strategie de cu totul altă natură. Şi

cele mai bune tactici erau...— Tim, poţi să o ţii tu pe sora ta

puţin? Eu o să mă urc într-un copac sămă uit prin jur.

De sus, aproape din vârful

copacului, avea o privire destul de largăasupra pădurii, căci coroanele înalte alecopacilor se întindeau şi la stânga şi ladreapta lui. Se aflau uimitor de aproapede marginea pădurii. Chiar pe deasupracopacilor se zărea un luminiş, mărginitde un gard electrificat şi un şanţalbicios, de beton. Dincolo de acestease vedea, un câmp deschis, mare, care,presupuse el, era teritoriul sauropozilor.Apoi, în depărtare, se desluşeau alţi

copaci şi luna învăluită în ceaţă, cum seoglindea pe alocuri în ocean.

De undeva, se auzea răgetul unuidinozaur, dar la mare distanţă. Îşi puseochelarii de noapte ai lui Tim şi se uităiar de jur-împrejur. Urmări cu privireacurba cenuşie a şanţului şi atunciînţelese la ce se uita de fapt: la liniaîntunecată a unui drum lăturalnic, pentrupersonalul de serviciu, probabil, careducea drept la o clădire dreptunghiulară,ascunsă sub un acoperiş mare.Acoperişul în sine se ridica la abia unmetru de la pământ, dar oricum, exista!Şi nu era nici foarte departe. Poate lanumai cinci sute de metri de copaculacela.

Când a ajuns jos, Lex tocmai se

smiorcăia.— Ce s-a întâmplat?— Am auzit un aminal.— Ei, linişteşte-te, n-o să ne facă

nici un rău. Te-ai trezit, gata? Atunci săpornim.

O duse până la gard. Acesta avea oînălţime de patru metri şi se termina cu ospirală de sârmă ghimpată, ce seîntindea de-a lungul lui. Părea căînaintează mult încolo, după câte sevedea în lumina slabă a lunii. Iar şanţulera pe partea cealaltă.

Lex se uită. şovăitoare, către gardulimpunător.

— Poţi să te urci singură? o întrebăGrant.

Fetiţa îi dădu să-i ţină mănuşa şi

mingea de baseball.— Sigur. E floare la ureche.Începu să se cocoaţe la iuţeală.— Da' pot să şi jur că Timmy nu

poate, îi dădu ea cu tifla.Tim izbucni, furios:— Mai tacă-ţi fleanca odată!— Timmy are rău de înălţime,

chicotea răsfăţata.— Nu-i adevărat.Ea se căţără mai departe.— Nu zău?! îl zeflemisi.— Nu mi-e frică.— Atunci vino şi prinde-mă.Grant se întoarse spre băiat, care se

făcuse alb la faţă de frică, dar dinpricina întunericului nu se observa.Oricum, puştiul nu se mişca din loc.

— Ce zici, Tim, te descurci tu cugardul ăsta?

— Bineînţeles.— Vrei să te ajut puţin?— Tim e-o mâţă leşinată! chirăia

Lex, răutăcioasă.— Ce bătută-n cap eşti! se răsti

băiatul şi începu să urce. — E rece ca gheaţa, dârdâi Lex.Erau cu toţii cufundaţi până la brâu

în apa stătută de pe fundul unui şanţadânc. Trecuseră peste gard fără să aibăparte de nici un incident neplăcut, cuexcepţia faptului că Tim îşi rupsesecămaşa în sârma ghimpată de pe vârfulgardului. Apoi lunecaseră toţi în şanţul

cei adânc, iar Grant încerca sănăscocească o cale de ieşire.

— Măcar l-am făcut pe Timmy sătreacă gardul, ca să nu vă încurce, seîmpăuna Lex. Ştiţi, de cele mai multe oriîi este foarte frică.

— Mulţumesc pentru ajutor,mormăi Tim, batjocoritor.

La lumina palidă a luniii, Grantzărea buşteni plutitori pe suprafaţa apei.Se duse cu grijă, de-a lungul şanţului,uitându-se la zidul de beton de pe parteaopusă. Era neted ca în palmă — nu aveaicum să îl urci.

— Brrr..., făcu Lex arătând spreapă.

— N-o să ţi se-ntâmple nimic. Lex.Bărbatul găsi în sfârşit un loc unde

cimentul se fisurase şi o liană zdravănăcobora către apă. Se prinse cu nădejdede viţa aceea şi se lăsă cu toatăgreutatea, să. vadă dacă îl ţine.

— Haideţi, copii...Începură să urce toţi, în şir, către

câmpia ce se întindea dincolo de şanţ.Peste câteva minute străbăteau

câmpul acela, spre terasamentul ceducea către drumul de mai jos, apoidirect către clădirea-anexă din dreapta.Trecură şi pe lângă doi senzori demişcare, dar Grant observă destul deîngrijorat, că tot nu funcţionau. Şi nicilumina electrică. Trecuseră mai mult dedouă ore de când curentul electric fuseseîntrerupt şi încă nu se reparase nimic.

Undeva, în depărtare, auziră răgetul

tiranozaurului.— Aoleu, o fi şi el tot aici?! se

îngrozi Lex.— Nu, o linişti Grant, sperând din

tot sufletul să nu se înşele. Acum suntemîntr-altă zonă a parcului.

Alunecară pe o întăritură adrumului, acoperită cu ierburi înalte, şise grăbiră să ajungă la clădirea debeton. În întuneric, părea ameninţătoare,semăna cu un buncăr.

— Ce-o fi aici? se întrebă Lex.— E un loc sigur, răspunse Grant,

dorindu-şi să fie într-adevăr aşa.Poarta de la intrare era destul de

mare ca să intre şi un camion. Eraînţesată cu bare metalice, solide.Înăuntru putură vedea că acea clădire

era de fapt un adăpost deschis, fărăpereţi, ticsit cu căpiţe de iarbă şi baloţide fân printre şiruri de echipament.

Poarta era zăvorâtă cu un lacătstraşnic. În vreme ce Grant îl examina,să vadă dacă îl poate deschide, Lex sestrecură printre zăbrele.

— Haideţi, băieţi, veniţi şi voi...Tim o urmă.— Domnule Grant, cred că puteţi

intra şi dumneavoastră.Avea dreptate. Deschizătura era

destul de îngustă, dar Grant îşi supseburta şi izbuti să treacă. Îndată ce se aflăînăuntru, un val de cumplită oboseală îlnăvăli.

— Mă întrebă dacă nu s-o găsi şiceva de mâncare, oftă Lex.

— Numai fân.Grant desfăcu un balot şl îl

împrăştie pe podeaua de ciment. Lamijloc, fânul era cald. Se aşezarăosteniţi; bucurându-se de căldura aceea.Lex se strânse imediat lângă el, secuibări şi închise ochii. Tim o luă înbraţe pe fetiţă. De la depărtare, se auzeatrâmbiţatul slab al sauropozilor.

Nici unul dintre copii nu scoase ovorbă. Pentru că, de îndată ce puserăcapul jos, începură să sforăie uşurel.Grant îşi ridică mâna, să se uite la ceas,dar era prea întuneric ca să vadă ceva.Simţi căldura trupuşoarelor de lângă el.

Închise ochii şi adormi pe dată.

CONTROL Muldoon şi Gennaro intrară în

camera de control tocmai când Arnoldbătea din palme, încântat, strigând:

— Te-am prins, pui de târfăproastă, te-am prins...

Arnold le arătă ecranul pe care eraafişat:

—- Asta-i, le spuse inginerul,

foarte mulţumit.— Adică? întrebă Gennaro

nepricepând nimic.— Am găsit în sfârşit comanda care

reordonează codul original. Comanda"fini. obj" restabileşte parametriiconecţiilor, respectiv pune iar înfuncţiune gardul electrificat şi curentul

electric.— Asta-i bine, mormăi Muldoon.— Da, dar mai este ceva, zise

Arnold, încruntat. În momentul când faceasta, şterge automat toate liniile de codcare au vreo legătură cu comanda.Distruge toate probele că ar fi existatvreodată. Cam scârboasă treabă...

Gennaro clătină din cap, nedumerit.— Nu mă pricep mai deloc la

computere.Cu toate că ştia îndeajuns de mult

ca să îşi dea seama ce însemna când ocompanie ca a lui Nedry, care lucra cutehnologii foarte înaintate, avea acces lasursele de coduri. Era un lucru care nuputea cauza decât mari, foarte mariprobleme.

— Ei, ia uitaţi-vă la asta! exclamăArnold şi bătu pe taste comanda:

FINI OBJ.Ecranul licări de câteva ori şi

schimbă imediat afişajul.

Muldoon arătă către fereastră:— Ia uitaţi-vă?!Afară, marile reflectoare cu cuarţ

se aprindeau unul după altul, în totparcul. Se duseră toţi la geam şi priviră.

— Mare rahat, răbufni Arnold.

— Asta înseamnă că şi gardurileelectrice funcţionează de-acum? întrebăGennaro.

— Poţi fi sigur de asta, îl liniştiArnold. Probabil că mai durează vreunminut până ce curentul electric o săstrăbată tot gardul, pentru că are olungime de treij' doi de kilometri, iargeneratorul trebuie să încarcealimentatoarele instalate pe circuit. Darîn cel mult un minut, o să fim toţi într-ofericire.

Arătă spre hubloul acela vertical,pe care era conturată harta parcului; liniiroşii, strălucitoare, şerpuiau de lacuntrala electrică, prin parc, în timp ceelectricitatea repunea în funcţiunegardurile.

— Şi senzorii de mişcare? seinteresă Gennaro.

— Imediat se face. Într-un minut,computerul o să îi numere. Dar oricum,totul merge ca pe roate acum, oftăArnold, uşurat. E nouă jumate şi amreuşit să punem pe picioare toată drăciaasta şi să-i dăm drumul.

Grant deschise ochii. O lumină

albăstruie, strălucitoare, năvălea înadăpost, printre zăbrelele solide aleporţii. Luminile cu cuarţ?! Reparaserăcircuitele electrice! Buimăcit, se uită laceas. Nu era decât nouă şi jumătate.Dormise numai câteva minute. Hotărî cămai putea trage un somnuleţ de vreun

sfert de oră, apoi avea să se ducă înapoi,în câmp şi să stea drept în faţa câtorvasenzori de mişcare, dând din mâini, casă le atragă atenţia. Atunci cei dincamera de control aveau să îl reperezeşi să trimită o maşină, ca să îl ia pe el şipe copii. Şi putea să îi spună lui Arnoldsă ia legătura cu nava de aprovizionareşi să o întoarcă din drum, iar restulnopţii îl puteau petrece liniştiţi înpaturile lor curate, de la complexulturistic.

Da, da, imediat avea să procedezeîntocmai. În câteva minute şi... Căscă deîi trosniră fălcile şi închise iar ochii.

— Nu-i rău deloc, zise Arnold

satisfăcut, uitându-se la hartastrălucitoare din camera de control. Nusunt decât trei porţiuni întrerupte în totparcul. Ceea ce este cu mult mai binedecât speram eu.

— Întreruperi?! exclamă Gennaro.— În mod automat, gardul scoate

din funcţiune porţiunile afectate descurt-circuite, îi explică acesta. Uite,poţi să vezi dumneata şi singur aici, însectorul doi'ş'pe, chiar lângă drumulprincipal.

— Asta-i acolo unde tiranozaurul âdoborât gardul, completă Muldoon.

— Exact. Iar altul este-aici, însectorul unş'pe. Lângă adăpostul dinzona sauropozilor.

— Da' acolo de ce-o fi fost scurt-

circuit? întrebă Gennaro. bănuitor.— Dumnezeu ştie! spuse Arnold.

Probabil că din cauza furtunii sau avreunui copac căzut... Putem verifica pemonitor, numai un moment. Al treileaeste aici, lângă râul din junglă. Nici aicinu ştiu de ce s-o fi produs scurt-circuitul.

În vreme ce Gennaro se uita, hartase umplu treptat cu o mulţime de peteverzi şi numere de ordine.

— Astea ce mai sunt?— Animalele. Senzorii de mişcare

funcţionează din nou, iar computerul aînceput să localizeze toate animalele dinparc. Şi toate celelalte vietăţi sauoameni, ce-or mai fi...

Gennaro rămase uitându-se ţintă la

hartă:— Vrei să spui că Grant şi copiii...— Da. Am reprogramat limita

maximă a numerelor de reper la patrusute. Aşa că dacă sunt pe-acolo şimişună pe undeva, senzorii de mişcareor să îi treacă sub urmărire ca fiindanimale în plus.

Privi către hartă.— Dar deocamdată nu vedem nici

un surplus, încheie el.— Dar de ce durează atât de mult?

întrebă iar Gennaro.— Trebuie să înţelegeţi, domnule

Gennaro, că în parc se înregistrează omulţime de mişcări de altă natură. Ca depildă, crengile zbătându-se în bătaiavântului, păsările care zboară de colo-

colo, toate astea... Iar computerul trebuiesă elimine treptat toate aceste mişcări defond... Ar putea să mai dureze... A, gata!A terminat numărătoarea.

— Dar nu vă daţi seama cam peunde sunt copiii? se interesă Gennaro.

Arnold se răsuci în scaun şi se uitădin nou la hartă.

— Nu, răspunse el. Deocamdată nus-au reperat mişcări suplimentare. Totce se înregistrează aici este în legăturăcu dinozaurii. Probabil că Grant şicopiii sunt pe undeva prin vreun copacsau cine ştie unde, aşa că nu îi putemvedea deocamdată. Dar nu sunt motivede îngrijorare încă. Multe dintre animalenici nu au apărut încă pe hartă, ca depildă marele rex. Asta din pricină că

probabil doarme pe undeva şi nu semişcă. Iar copiii probabil că dorm şi eipe undeva. N-avem de unde şti.

Muldoon clătină din cap, mohorât.— Mai bine ne-am apuca de treabă,

propuse el. Trebuie să reparămgardurile şi să vârâm animalele iarăşi înţarcurile lor. După câte aratăcomputerul, avem de dus în teritoriilelor vreo cinci specii. Mă duc să convocechipa de intervenţie chiar acum.

Arnold se întoarse către Gennaro.— Poate că doriţi să vedeţi cum se

mai simte domnul Malcolm. Spuneţi-i şidoctorului Harding că Muldoon o săaibă nevoie de ajutorul lui înaproximativ o oră, ca să supraveghezetrierea animalelor. Iar eu o să-l anunţ

între timp pe domnul Hammond căîncepem operaţiunea finală derestabilire a ordinii.

Gennaro trecu de porţile metalice

şi intră pe uşa principală a ComplexuluiTuristic. O zări pe Ellie Sattler venindpe coridor, în mână cu nişte prosoape şio cratiţă cu apă clocotită.

— La capătul holului este obucătărie, îl anunţă ea. O folosim acumpentru a fierbe apă. să spălăm feşele.

— Cum se mai simte? se interesăGennaro.

— Surprinzător de bine, mărturisiea.

Gennaro o urmă în camera lui

Malcolm şi rămase uimit auzind dintr-acolo un hohot de râs. Matematicianulzăcea întins pe spate, iar Harding îiridica piciorul pe nişte scripeţi,potrivindu-l într-o poziţie mai comodă.

— Şi-atunci celălalt zice: "Îţi spuncu mâna pe inimă că nu-mi place delocchestia asta, Bill. Mai bine folosesc iarhârtia aia igienică!"

Harding râdea să se prăpădească.— Nu-i rău bancul ăsta. ai?

supralicită Malcolm, zâmbind. Ei,domnul Gennaro?! Aţi venit să măvedeţi. Acum puteţi să vă convingeţi şidumneavoastră ce se întâmplă atuncicând încerci să pui piciorul în prag într-o situaţie deosebită...

Gennaro intră în încăpere, cam

şovăielnic.— E sub efectul unei doze mari de

morfină, îi explică Harding.— Ei, nu chiar aşa de mare, chicoti

Malcolm. Cristoase sfinte, doctorul ăstam-a ciuruit cu injecţiile alea ale lui. Da'pe ceilalţi i-aţi găsit?

— Nu, încă nu, recunoscu Gennaro.Dar oricum, mă bucur că vă văd într-ostare atât de înfloritoare...

— Ei, sigur. Păi cum altfel aş puteasă mă simt când am o fractUră complexăla piciorul ăsta, care se pare că încurând o să mă pocnească grozav cu osepticemie şi deja a început sămiroasă... ăăă... de-ţi mută nasul dinloc?! Dar, după cum am susţinutdintotdeauna, dacă reuşeşti să-ţi păstrezi

simţul umorului...Gennaro zâmbi.— Normal că îmi amintesc, auzi la

el?! exclamă Malcolm. Chiar aveţiimpresia că atunci când te gustă unTyrannosaurus rex uiţi cât ai zicepeşte?! În nici un caz, ascultaţi aici lamine: ţii minte cât trăieşti. Mă rog, încazul meu, probabil că nu prea multăvreme. Dar oricum, încă... da, îmiamintesc al naibii de bine...

Apoi le povesti cum alergase prinploaie, părăsind maşina, şi fuseseurmărit de dinozaur.

— Oricum, în tâmpenia mea numaieu am greşit... Era prea aproape şi... Dareu eram prea îngrozit. Mă rog, ce maiţura-vura, m-a înhăţat între fălci şi m-a

ridicat în slăvile cerului...— Cum? se interesă Gennaro.— De piept, răspunse rănitul şi îşi

ridică până la gât cămaşa. Un semicercmare, de puncte însemnate cu urme desânge închegat, se întindea de la umărullui până la ombilic. M-a ridicat întrefălci, m-a scuturat de mi-au ieşit ochiidin cap şi m-a aruncat de nu m-am văzut.Şi când m-a az-vârlit el, eram încă teafăr— speriat de moarte, fireşte, dar,oricum, aproape teafăr. Piciorul mi l-amrupt în cădere. Dar muşcătura animaluluiăla n-a fost chiar aşa groaznică...

Oftă adânc.— Mă rog, să zicem... faţă de cum

ar fi putut să fie...— Cele mai multe dintre marile

carnivore nu au fălci prea puternice,explică Harding. Adevărata lor puterestă în musculatura gâtului. Cu fălcilenumai apucă prada, în vreme ce îşirăsucesc gâtul ca să dezmembrezevânatul şi să îl sfâşie. Dar o făptură atâtde mică şi plăpândă ca domnulMalcolm, dinozaurul nu putea decât să îlscuture zdravăn şi apoi să îl arunce.

— Mă tem că dumneata ai dreptate,zise Malcolm. Mă îndoiesc că aş mai fiîn viaţă acum dacă n-ar fi fost aşa. Mărog, numai dacă nu cumva fălcile aleamonstruoase nu or fi avut şi ele o inimămiloasă. Ca să o spun pe-a dreaptă, fiaraaia m-a lovit cu mai puţină forţă chiardecât un automobil sau un apartamentdărâmat de cutremur.

— Adică dumneavoastră aveţiimpresia că v-a atacat aşa, mai mult învirtutea inerţiei?

— Mă cam dor oasele ca să măexprim aşa. Dar sincer vorbind nu preacred că am reuşit să îi atrag atenţia înîntregime. Ei, bineînţeles, nu acelaşilucru se întâmpla în ce mă priveşte. Dar,la urma urmei, el cântăreşte totuşi opttone. Pe când eu...

Gennaro se întoarse către Hardingşi îl anunţă:

— Mi s-a spus că or să treacă larepararea gardului electrificat. Arnoldzicea că Muldoon o să aibă nevoie deajutorul dumneavoastră pentru triereaanimalelor.

— În regulă, acceptă Harding.

— Păi, câtă vreme mă lăsaţi aici cudomnişoara Sattler şi cu o doză ţeapănăde morfină, puteţi să vă duceţi undevreţi. Şi uite-aşa nici n-o să mai aveţiparte de vreun Efect Malcolm.

— Ce-i ăla Efect Malcolm? întrebăGennaro.

— Modestia mea caracteristică măîmpiedică să vă dau detalii despre unfenomen care-mi poartă numele.

Oftă din nou şi închise ochii,obosit. În câteva clipe dormea adânc.

Ellie ieşi pe coridor cu Gennaro.— Nu vă lăsaţi păcălit de buna lui

dispoziţie, spuse ea. E la capătulputerilor. Când o să puteţi chema unelicopter aici?

— Un elicopter?

— Trebuie să i se opereze neapăratpiciorul acela. Aşa că mai bine să neasigurăm din timp că or să ne trimită unelicopter sanitar de pe continent şi să îlia de pe insula asta blestemată...

PARCUL Generatorul portabil tuşi, apoi

începu să zumzăie, iar reflectoarele cucuarţ prinseră să strălucească vioaie pebraţele lungi, telescopice, care lesusţineau. Muldoon auzi murmurulzglobiu al râului junglei la numai câţivametri, spre nord. Se întoarse cătreautodubiţa de intervenţie şi văzu unul

dintre muncitori ieşind cu un fierăstrăuelectric.

— Nu, nu, fi opri Muldoon. Numaifrânghiile, Carlos. Nu avem nevoie să îltăiem.

Se întoarse iar să se uite la gard. Laînceput avură ceva bătaie de cap până săgăsească porţiunea întreruptă automat,din pricină că nu era mare lucru devăzut: un mic trunchi protocarpus, carecăzuse peste gard. Era unul dintremultele exemplare ale respectiveispecii, plantate în acea parte a parcului,pentru că frunzişul lor stufos camuflafoarte bine gardurile despărţitoare.

Dar acel arbore era încâlcit încolaci de sârmă ghimpată şi cablurielectrice, rupte de furtună. Cablurile de

metal fuseseră aruncate drept în gardulelectric şi provocaseră astfel scurt-circuitul. Bineînţeles, nu ar fi trebuit săapară deloc asemenea incidente. În modnormal, echipele de instalatori foloseausârme. izolate cu materiale plastice şinoduri electrice îmbrăcate în ceramică,în apropierea gardurilor. Dar oricum, totse întâmplase astfel.

Însă nu era un lucru prea dificil dea rezolva nici aşa. Tot ce aveau de făcutera să îndepărteze copacul de gard, sădescurce cablurile şi să pună niştesemne de recunoaştere pentru grădinari,ca să aranjeze ei totul în decursuldimineţii următoare. Nu avea să durezemai mult de douăzeci de minute. Şi erafoarte bine că le lua doar atât de puţină

vreme, pentru că Muldoon ştia prea binecă dilofozaurii stăteau mai mereu înapropierea apei. Chiar şi dacămuncitorii erau apăraţi dinspre râu degard, dinozaurii aceia puteau scuipaprintre zăbrele, otrava lor orbitoare.

Ramon, unul dintre muncitori, venilângă vânător.

— Señor Muldoon, i se adresă. Aţivăzut la luminile alea?

— Care lumini? întrebă celălalt.Ramon arătă către răsărit, spre

adâncul junglei.— Am văzut eu la ele cum ieşeau

de-acolo, pân' aici. E acolo, departe,foarte slabe. Vedeţi la ele? Parcă-ilumină de far de la maşina, da' nu mişcăde la loc ăla.

Vânătorul scrută întunericul într-acolo. Probabil că era vorba doar de olumină de supraveghere. La urma urmei,curentul electric reintrase în funcţiune,aşa că nu mai era un lucru de mirare.

— Lasă, că avem timp să cercetămşi mai târziu, zise el. Acum însă hai sădăm la o parte pomul ăla de pe gard.

Arnold era într-o dispoziţie

excelentă. Parcul aproape îşi reluaseactivitatea normală. Muldoon lucra larepararea gardurilor. Hamond se duseseşi el să supravegheze trierea animalelor,împreună cu Harding, Cu toate că eraobosit, Arnold se simţea foarte bine. Erachiar predispus să îl îngăduie prin

preajmă pe conţopistul acela de avocat,Gennaro.

— Efectul Malcolm? repetă el. Văpreocupă chestia asta?

— Sunt numai curios, mărturisiGennaro.

— Adică vreţi să vă povestesc euacu' de ce n-are Ian Malcolm dreptate?

— Fireşte.Arnold îşi aprinse o altă ţigară.— E o chestiune pur tehnică Nu ştiu

dacă...— Dumneata povesteşte-mi, să vezi

dacă pricep.— O. K., se învoi Arnold. Teoria

haosului descrie sistemele nonliniareAcum este una dintre cele mai populareteorii, care a fost aplicată în toate

domeniile, începând de la piaţa deconsum la mişcările sociale şi laoscilaţiile creierului în timpul crizelorde epilepsie. Deci, ce mai, e o teoriefoarte la modă. Care îţi permite fărăprobleme să o testezi pe orice sistemcomplex, care implică ideea deimprevizibil. Aţi înţeles până acum?

— Am înţeles, răspunse Gennaro.— Ian Malcolm este un

matematician specializat în teoriahaosului. Destul de simpatic şi original,de altfel, dar ceea ce îl caracterizează cuadevărat, în afară de faptul că seîmbracă numai în negru, este faptul că elraportează modul de funcţionare alcomputerelor la comportamentulsistemelor complexe. Iar John

Hammond, care se înamorează de oricegăselniţă ştiinţifică de ultimă oră, i-asolicitat lui Malcolm să aplice teoria luipe sistemul computerizat de la ParculJurasic. Ceea ce Malcolm a şi făcut. Iarmodelele lui sunt toate proiecţii înspaţiu, pe ecranul computerului. Aţivăzut vreodată cum arată?

— Nu, recunoscu Gennaro.— Ei, seamănă cu nişte elice de

vapor, de o formă foarte ciudată, parcărăsucite. După părerea lui Malcolm,comportamentul oricărui sistem urmeazăîndeaproape conturul acelei elice. Măpricepeţi?

— Nu prea, mărturisi avocatul.Arnold ridică mâna în aer.— Să spunem, de pildă, că eu pun o

picătură de apă pe dosul palmei.Picătura aceea se va scurge de pe mânamea. Probabil că va aluneca spreîncheietură. Sau poate că se va ducepână la degetul meu mare, ori printredegete. Nu am cum să ştiu în mod sigurunde anume va ajunge, însă îmi dauseama oricum că se va îndrepta spre unpunct de pe suprafaţa mâinii mele. Aşaar trebui.

— Da, se dumiri Gennaro.— Ei bine, teoria haosului compară

comportamentul unui întreg sistem cumişcarea unui strop de apă pe suprafaţacomplicată a unei elice. Stropul cupricina ar putea merge în spirală, în jos,sau ar putea tot atât de bine să alunececătre margine. Ori mai poate face şi

multe alte trasee, depinde. Dar oricum,întotdeauna se va mişca de-a lungulsuprafeţei acelei elice.

— Pricep.— Ei, modelele lui Malcolm au

tendinţa vizibilă de a prezenta oproeminenţă undeva, sau o înclinaţiefoarte abruptă, unde stropul de apă îşimăreşte mult viteza. Iar el, numeşte cumodestie acest fenomen — "EfectulMalcolm". Care se traduce prinafirmaţia că întregul sistem poate fidistrus pe neaşteptate. Şi asta a spus elşi despre Parcul Jurasic. Că prezintă şiel o instabilitate implicită.

— Instabilitate implicită, repetăGennaro. Şi cum ai reacţionat dumneatacând ai primit referatul lui?

— N-am fost nici unul de acord cuel şi, în consecinţă, l-am ignorat,recunoscu Arnold.

— Şi asta a fost o măsurăînţeleaptă, din punctul dumitale devedere?

— Asta se vede de la o poştă, râseArnold. La urma urmei, aici lucrăm cusisteme vii. Aici e vorba de viaţă, nu demodele computerizate.

La lumina crudă a lămpilor cu

cuarţ, capul verde al hipsilofodontuluiatârna moale peste curelele de piele, culimba fleşcăită într-o parte şi cu ochiiînceţoşaţi, ieşiţi din orbite.

— Aveţi grijă! Aveţi grijă! răcnea

Hammond în timp ce macaraua începu săse ridice.

Harding mormăi ceva nedesluşit şidesfăcu legăturile din jurul capuluianimalului. Nu voia să îngreunezecirculaţia sângelui prin carotidă.Macaraua scârţâi în timp ce ridicaanimalul în văzduh, ducându-l cătreplatforma remorcii care aştepta.Hipsolofodonţii erau dinozauri de taliemică. din specia driozaurului. Avea doimetri şi jumătate lungime, şi cântărea înjur de două tone şi jumătate. Erau deculoare verde-închis. cu pete cafenii. Înclipele acelea, animalul captiv respiraanevoie, dar părea nevătămat. Hardingtocmai îl nimerise cu un glontetranchilizant cu câteva minute înainte şi,

după toate aparenţele, îi administrasedoza potrivită. Întotdeauna era un lucrufoarte dificil să narcotizezi animaleleacelea masive. Dacă doza era prea mică.se pierdeau ca vântul în pădure şi seprăbuşeau unde nici nu le puteai ajunge.Dacă doza era prea mare. puteau sfârşiimediat, în urma unui stop cardiac.Exemplarul din faţa lui însă mai făcuseun singur salt. Împiedicat, şi apoi picaseca trăsnit. Deci doza fusese exactă.

— Căscaţi bine ochii! strigă cătremuncitori Hammond, dându-se de ceasulmorţii. Uşurel!

— Domnule Hammond, interveniHarding. Vă rog...

— Bine, bine, dat trebuie să fieatenţi...

— Dar sunt foarte atenţi, îlasigură Harding, cam sâcâit.

Urcă şi el în remorcă, în vreme cehipsilofodontul era lăsat uşor, pânărămase aşezat pe platformă, veterinarulîi aranjă hamurile care o imobilizau; îipuse apoi un cardiograf special, subformă de zgardă, în jurul gâtului şiverifică pulsul pe ecranul aparatului.Apoi luă din trusă un termometruelectronic, de mărimea unui obuz de tunrudimentar şi îl introduse în rectulanimalului. Arăta 96, 2° Fahrenheit.

— Cum se simte? se interesăHammond, insistent.

— Bine, răspunse Harding cam îndoi peri. Nu i-a scăzut temperatura decâtcu un grad şi jumătate.

— E totuşi prea mult, se răţoiHammond. Doza aia a pătruns preaadânc.

— Doar nu vreţi să se trezească încâteva clipe şi să sară din camion cât aizice peşte?! se enervă celălalt.

Înainte de a veni la Parcul Jurasic.Harding fusese medic veterinar-şef laGrădina Zoologică din San Diego, şi celmai cunoscut expert în îngrijireapăsărilor. Călătorise mai peste tot prinlume, oferind consultanţă grădinilorexotice din Europa, India şi Japonia, înproblema păsărilor exotice mai puţincunoscute. Nu dovedise deloc interescând prichindelul acela hodorogit searătase ca din senin, oferindu-iposibilitatea unei slujbe permanente la

un parc de distracţii particular. Dar cândauzise ce anume reuşise Hammond săfacă... Fusese imposibil să-şi înfrângăcuriozitatea. Harding avea în vedere săintre în mediul academic, într-un târziu,aşa că avea acum material din belşugpentru primul Manual de MedicinăVeterinară Internă: BolileDinozaurilor, care avea să-l consacre.În secolul XX, în ultimele sale deceniimai ales, medicina veterinară cunoscuseprogrese ştiinţifice importante. Cele maibune grădini zoologice din lume aveauclinici veterinare separate de spitalelerecunoscute. Noile manuale însă de-abiase deosebeau de cele vechi. Pentru unmedic practician de elită internaţională,nu mai aveau nimic de ascuns, de multă

vreme. Dar să fii primul care săîngrijeşti o clasă întreagă de animalenoi- pe planetă, asta chiar că era ceva!

Iar Harding nu regretase niciodatădecizia pe care o luase atunci. Făcusenenumărate expertize pe acele fiinţe.Aşa că nu avea de gând să îi permită luiHammond să îi dea lui lecţii.

Hipsilofodontul sforăi zgomotos şise zbătu câteva clipe. Încă respira cugreutate şi nu apăruse deocamdată niciun reflex ocular. Dar venise vremea săplece cu toţii de acolo.

— Toată lumea în maşini, strigăHarding. Haideţi s-o ducem pe tipa astala loc, în ţarcul ei.

— Sistemele vii nu sunt asemeneacelor mecanice, explica Arnold. Pentrucă sistemele vii nu sunt niciodată înechilibru. Sunt implicit instabile; Potpărea stabile la un moment dat, dar estenumai o simplă aparenţă. Totul se mişcăîn permanenţă şi se schimbă văzând cuochii. Într-un anumit sens, toateelementele lor sunt în continuu pepunctul de a cunoaşte dezastrul.

Gennaro se încruntă.— Dar există o mulţime de aspecte

care nu se schimbă, totuşi: temperaturacorpului, de pildă sau toate celelalte...

— Temperatura corpului seschimbă constant, îl corectă Arnold.Constant. Se schimbă în mod ciclic, lafiecare douăzeci şi patru de ore, cea mai

scăzută fiind dimineaţa, iar cea mairidicată după-amiaza. Se schimbă înfuncţie de tonus, de boli, de stareafizică, de temperatură de afară, demâncare. Cunoaşte în permanenţăurcuşuri şi coborâşuri. Ca nişte mici zig-zaguri mâzgălite pe un grafic. Pentru că,în orice moment, există forţe exterioaresau interioare care determină creştereatemperaturii, iar altele care provoacămicşorarea ei. Deci este un sistemimplicit instabil. Şi oricare alt aspect alsistemelor vii se comportă întocmai...

— Deci dumneata susţii...— Malcolm este şi el un teoretician

printre atâţia alţii..., replică Arnold. Stăîn biroul lui, născoceşte acolo un modelmatematic năstruşnic şi nu îi trece prin

tărtăcuţă nici o clipă măcar că tot ceeace el crede că sunt defecte ale sistemuluisunt de fapt necesităţi curente. Să-ţi dauun exemplu t atunci când lucram laplanurile proiectilelor, trebuia să luămîn calcul ceva ce se numea "abatere derezonanţă". Care de fapt însemna că,chiar dacă un proiectil avea un grad deinstabilitate infim, era din start un rebut.Pentru că în mod clar ieşea de subcontrol şi nu mai putea fi recuperatnicicum. Asta însă este o caracteristică asistemelor mecanice. O scăpare dinvedere, cât de mică, poate antrena oserie de nereguli în lanţ, care să ducăpână la distrugerea sistemului. Dar totaceste mici "scăpări din vedere" pot săse dovedească esenţiale pentru un sistem

viu. Pentru că asta înseamnă că sistemulîn sine este sănătos şi activ. Ceea ceMalcolm n-o să priceapă niciodată.

— Dar sunteţi chiar atât de sigur căel nu pricepe asta? Pare destul de avizatîn privinţa barierelor acestea, dintresistemele animale şi cele mecanice...

— Uite ce-i, îl opri Arnold.Dovada este chiar în faţa noastră.

Arătă către ecran.— În mai puţin de o oră, tot parcul

va fi repus în funcţiune. Şi singurul lucrupe care îl mai am de descurcat singureste problema liniilor telefonice. Dintr-un motiv sau altul sunt încănefuncţionale. Dar în rest, totul va fi înbună ordine. Şi aici nu mai e vorba deteorie. Asta-i un fapt, o probă palpabilă.

Acul seringii intră adânc în gâtulanimalului, iar Harding îi injectămedrină femelei driozaur, în vreme ceaceasta zăcea într-o rână, culcată lapământ. Îndată, animalul începu să îşirevină, sforăind şi lovind cu puternicelepicioare din faţă.

— Toată lumea înapoi, ordonăHarding, îndepărtându-se poticnit.Înapoi, mai strigă el.

Dinozaurul se ridică împleticindu-se pe picioare, apoi rămase în locclătinându-se ameţit. Dădea din capul deşopârlă uriaşă, uitându-se buimac laoamenii înghesuiţi acolo, în luminaneoanelor şi clipea din ochi, încercând

să se dezmeticească.— Uite cum îi curg balele, se

înspăimântă Hammond.— Numai un moment, îl potoli

Harding. O să-şi revină imediat.Animalul tuşi, apoi se depărta

anevoie pe câmp, ieşind din raza luminiiaceleia supărătoare.

— Da' de ce nu sare, ca de obicei?se smiorcăi iarăşi Hammond.

— O să sară, răspunse Harding,resemnat. Într-o oră o să fie pe deplinrefăcută. N-are nici pe dracu'.

Se întoarse la camionetă.— OK, prieteni Haideţi să-i venim

de cap şi stegozaurului.

Muldoon urmări în linişte cumultimul ţăruş era bătut în pământ. Fireleerau întinse perfect de-acum, iarprotocarpusul a fost ridicat cu uşurinţă.Muldoon putea distinge, în sfârşit,porţiunea carbonizată a garduluiargintiu, unde de altfel, fusese şi scurtatde către computer. La capătul de jos algardului, câţiva izolatori de ceramicăarseseră în întregime. Trebuiau să fieînlocuiţi. Dar înainte de a se duce şiacea operaţiune la îndeplinire, Arnoldera nevoit să întrerupă curentul electricpe toată lungimea gardului.

— Alo, camera de control... AiciMuldoon. Suntem gata să începemreparaţiile.

— În ordine, răspunse inginerul.

Imediat scot din funcţiune toată zonavoastră de gard.

Muldoon se uită la ceas. Undeva, îndepărtare, se auzi un cârâit slab. Păreaun ţipăt de bufniţă, dar el ştia prea binecă erau dilofozaurii. Se duse la Ramonşi îi zise:

— Haideţi să încheiem odatătreaba aici. Trebuie să ajung şi lacelelalte locuri avariate...

Trecuse o oră. Donald Gennaro

şedea încă uitându-se ţintă la hartascânteietoare din camera de control, învreme ce petele colorate şi numerele deordine licăreau întruna şi îşi schimbaumereu poziţia.

— Ce se mai petrece acum? seinteresă el.

Arnold lucra la un terminal.— Încerc să refac liniile telefonice.

Ca să-i putem chema pe ăia să-l ia peMalcolm.

— Mă refeream la parc...Arnold ridică privirea de pe

calculator.— Se pare că aproape au reuşit să

separe animalele şi să repare secţiunilede gard scoase din funcţiune. Exact cumţi-am zis: avem parcul ăsta din nou ladegetul cel mic. Fără să ne mai batemcapul cu dezastruosul Efect Malcolm:De fapt, nu mai este decât ultimasecţiune a gardului, a treia.. ?

— Arnold, se auzi vocea lui

Muldoon în radio-receptor.— Da...— Ai detectat zona aia întreruptă,

din afurisitul ăsta de gard?— Numai o clipă.Pe unul din monitoare, Gennaro

văzu o construcţie de formă geometrică,la capătul unui câmp cu ierburi înalte, cese unduiau în vânt. Da, părea unacoperiş de beton, foarte scund însă.

— Ăsta-i adăpostul sauropozilor, îiexplică Arnold. E de fapt una dinclădirile utilitare unde ţinem noiechipament, provizii de mâncare pentruanimale şi o mulţime de alte chestii...Avem depozite dintr-astea prin totparcul, în fiecare teritoriu al speciilor.

Pe monitor, imaginea se derulă cu

repeziciune.— Acum o să întoarcem uşurel

camera de luat vederi spre gard...Gennaro zări o plasă strălucitoare,

de sârmă, luminată de reflectoareleputernice. O porţiune destul de mare,fusese călcată în picioare şi zăceaîntinsă la pământ. Jeep-ul lui Muldoon şiechipa de intervenţie se aflau dejaacolo.

— Hopa, răbufni Arnold. Amimpresia că tiranozaurul a intrat înarealul sauropozilor.

— Da, da, mormăia Muldoon.Mare ospăţ o să fie pe-aici în noapteaasta...

— Trebuie să-l scoatem de-acoloneapărat, se nelinişti Arnold.

— Şi cu ce anume, mă rog?! seenervă vânătorul. N-avem nimic potrivitla îndemână, ca să înfruntăm un rex.Acum o să stau aici până se reparăgardul, dar nu mă mişc de la bază pânăse face ziuă.

— Lui Hammond n-o să-i placădeloc chestia asta.

— Despre asta o să mai discutămnoi când o să mă întorc, rosti Muldoon,înnegurat.

— Cam câţi sauropozi o să omoare

tiranozaurul? se interesă Hammondplimbându-se prin camera de control caun leu în cuşcă.

— Probabil că numai unul,

presupuse Harding. Sauropozii suntmari. T-rex se poate hrăni zile întregidintr-o singură pradă.

— Trebuie să pornim chiar înnoaptea asta şi să-l prindem, hotărîHammond.

Muldoon refuză, dând din capfoarte categoric.

— Nu ies de-aici nici mort până nuse face lumină afară...

Hammond se ridica şi se lăsaînapoi pe călcâie, ca întotdeauna cândera supărat.

— Nu cumva ai cam uitat că lucrezipentru mine?!

— Nu, nu, domnule Hammond, îlasigură vânătorul. N-am uitat deloc.Numai că acolo, în parc, bântuie un

tiranozaur adult. Şi spuneţi-mi şi mie:cum aveţi de gând să îl imobilizăm?

— Doar avem arme cutranchilizante, nu?

— Avem arme cu tranchilizante,care aruncă o săgeată de numai douăzecide centimetri lungime, îi explicăMuldoon. Un proiectil minunat pentruanimalele care cântăresc în jur de douăsute — două sute cincizeci dekilograme, Da' un T-rex are opt tone?!Nici n-o să simtă ciupitura aia!...

— Bine, da' n-ai comandat tu şiarme de calibru mai mare?

— Sigur că da. Eu am comandattrei arme de calibru mai mare, domnuleHammond, dar dumneavoastră înpersoană aţi scurtat lista de rechiziţii.

Aşa că nu am căpătat decât una. Care s-adus pe apa sâmbetei. A luat-o Nedry cuel, când a dat bir cu fugiţii...

— Asta-i o tâmpenie cum n-am maipomenit, se înfurie bătrânul şi măi tare.Cine a permis să se întâmple una caasta?

— Nu eu trebuia să am grija luiNedry, domnule Hammond. Îi replicăMuldoon.

— Mă rog, vrei să spui că înmomentul ăsta, n-avem nici o putere săoprim tiranozaurul? îl întrebă Hammond.

— Exact asta vreau să spun, întăriMuldoon.

— E pur şi simplu ridicol, se oţărîbătrânul.

— Asta e, domnule Hammond. E

parcul dumneavoastră. N-aţi vrut să vărănească nimeni preţioşii dinozauri. Ei,şi-acum, vă treziţi că a scăpat un T-rexîn arealul sauropozilor şi nici măcar undeget nu puteţi să ridicaţi.

Ieşi furios din încăpere.— Hei, aşteaptă o clipă, strigă

Hammond şi se grăbi să-l ajungă dinurmă.

Gennaro se uită o vreme lamonitoare, ascultând în acelaşi timp şicearta de pe hol. Apoi îi zise lui Arnold:

— Am impresia că nu prea deţineţicontrolul asupra parcului, până la urmă.

— Hei, nu vă mai lăsaţi păcălit cubună-ştiinţă, îl domoli Arnold,aprinzându-şi altă ţigară. Parcul este subcontrolul nostru, fără doar şi poate. În

câteva ore se face dimineaţă. Probabilcă o să pierdem câţiva dinozauri pânăatunci, când o să-l scoatem pe T-rex deacolo, Dar, credeţi-mă pe cuvânt, parculeste sub control în întregime.

ÎN ZORI Grant s-a deşteptat la auzul unui

scrâşnet puternic, urmat de un zăngănitmetalic. Deschise ochii şi zări un balotde paie rostogolindu-se pe deasupra lui,pe o bandă transportoare ce trecea peundeva, aproape de tavan. Încă doibaloţi urmară acelaşi traseu. După carezăngănitul se opri ca prin farmec, tot aşa

cum începuse, iar încăperea se cufundădin nou în întuneric.

Grant căscă. Se întinse, încăsomnoros, tresări speriat dintr-odată şise ridică în capul oaselor.

O lumină lăptoasă pătrundea pringeamurile laterale. Se crăpase de ziuă!Dormise toată noaptea, neîntors?! Seuită repede la ceas: era ora cinci. Mairămâneau încă vreo şase ore până cenava avea să ajungă la ţărm. Se răsucimai întâi pe o parte, apoi pe cealaltă,dezmorţindu-şi spatele şi gemu dedurere. Capul i se învârtea îngrozitor,iar trupul tot îl săgeta chinuitor, de parcăar fi fost bătut bucăţică cu bucăţică. Deundeva, dintr-un colţ, auzi un guiţatscurt, ca un scârţâit de roată ruginită.

Apoi Lex începu să chicotească,încântată.

Grant se ridică alene în picioare şiîşi roti privirea împrejur. La luminazilei, privind atent, îşi dădu seama căera o clădire utilitară, cu provizii de finpentru animale şi tot felul deechipamente de intervenţie. Pe un pereteera agăţată o cutie. metalică: cenuşie, pecare era poansonată inscripţia:ADĂPOST SAUROPOZI (04). Aha,deci se aflau în arealul sauropozilor,după cum presupu-sese şi el. Descuiecutia şi văzu un aparat telefonic, însăcând ridică receptorul, nu auzi decât unţiuit neîntrerupt. După toate aparenţele,nu reuşiseră să repună în funcţiunetelefoanele.

— Mestecă bine mâncarea, turuiaLex. Nu mânca aşa, ca porcu', Ralph.

Grant dădu şi el colţul, spre nişaaceea, şi o găsi pe Lex stând lângăpoarta zăbrelită, şi întinzând mâinilepline de fân către un animal ce se afla decealaltă parte şi semăna cu un uriaş porcrotofei şi rozaliu. El scotea guiţăturileacelea pe care la auzise Grant. Era untriceratop pui, de mărimea unui ponei.Încă nu îi crescuseră corniţele de pecreştet, ci numai un pliu osos, curbat,deasupra ochilor mari şi blânzi. Îşiîmpingea înainte botul; printre barele defier, către fetiţă, urmărind-o cum îiaducea tot mai mult fân.

— Ei, acum parcă e mai bine, îldădăcea Lex. Nu-ţi face griji, mai ai o

grămadă de paie d-astea de mâncat, rostiea şi îl bătu pe cap cu palma. Îţi camplace fânul, aşa-i, Ralph?

Atunci fata se întoarse şi îl văzu peGrant.

— El e Ralph, făcu ea prezentările.Este prietenul meu. Se dă în vânt dupăfân.

Paleontologul mai înaintă un pas şise opri locului, chircindu-se de durere.

— Nu prea arătaţi grozav, îlcomplimentă ea.

— Nici nu mă simt prea grozav,recunoscu el.

— Nici Tim. I s-a umflat nasul caun gogoşar.

— Dar el unde-i?— S-a dus să facă pipi. Nu vreţi să

mă ajutaţi să-l hrănesc pe Ralph?Puiul de triceratop se uită la Grant.

Şi de o parte şi de cealaltă a gurii îiatârnau fire lungi de paie, care cădeaumereu pe podea, în timp ce el mesteca.

— Aoleu, e atât de pofticios şilacom, se văită Lex. Ce mai, e unmâncău?!...

Dinozaurul terminase de rumegat şiîşi linse buzele. Apoi deschise larg gura,aşteptând să mai primească. Grantobservă şirul de dinţi subţiratici;ascuţiţi, şi maxilarul superior, încovoiatca la papagali.

— O. K., numai o clipă aşteaptă-mă, îl rugă Lex, scormonind într-un balotde pe podeaua de ciment, ca să îi maiaducă fân. Ştii ceva, Ralph, după cât de

flămând pari tu, ai crede că maică-ta nuţi-a mai dat de mâncare de un secol?! îlmustră fetiţa.

— Da' de ce i-ai zis Ralph?— Pentru că seamănă cu Ralph.

Colegul meu de şcoală.Grant se apropie de animal şi îi

atinse uşor gâtul.— Puteţi să-l mângâiaţi liniştit, îi

dădu Lex voie. Îi place când îl mângâiecineva, aşa-i, Ralph?

Pielea dinozaurului era uscată şicaldă, împărţită în forme aproapegeometrice, ca o minge de fotbal. Ralphguiţă o dată, de plăcere, când Grant îlscărpină. Dincolo de poartă, se vedeacoada lui groasă, bălăngănindu-seîncoace şi încolo, de bucurie.

— Mda, e destul de blând, remarcăel.

Animalul se uita când la Lex, cândla Grant. În timp ce mânca, şi nu păreasă dea vreun semn de spaimă.Paleontologul îşi aduse atunci aminte căîn general, dinozaurii nu reacţionau catoate celelalte animale la vedereaoamenilor.

— Poate că pot să-l şi călăresc, îiveni lui Lex o nouă idee.

— Mai bine lasă..., încercă Grantsă o domolească.

— Pot să fac şi pariu că m-ar lăsa,sări ea. Ar fi grozav să călăresc pe undinozaur!

Grant se uită printre zăbrele,dincolo de animalul care se îndopa,

către câmpul întins al arealuluisauropozilor. Se lumina tot mai mult. S-ar fi putut duce el înainte, îşi ziceapaleontologul. Şi ar fi stat drept în faţaunui senzor de mişcare, să atragă atenţiacelor din camera de control. La urmaurmei, nu le-ar fi luat mai mult de-o orăsă vină până acolo, ca să îi ducă la bază.Şi nu îi plăcea defel faptul cătelefoanele acelea nu funcţionau încă...

Auzi un sforăit puternic, ca unfornăit de cal foarte mare, şi dintr-odată,puiul de triceratop începu să se agite.Voi să îşi tragă înapoi capul, dintrezăbrele, dar pavilioanele acelea osoaserămăseseră înţepenite în vergelele demetal. Animalul guiţa, speriat.

Sforăitul acela se auzi din nou. De

data aceea mult mai aproape.Ralph se dădu un pas în spate, să se

sprijine mai bine în picioare, încercândcu disperare să scape din strânsoare. Îşisucea capul înainte şi înapoi, frecându-se cumplit de barele de fier.

— Ralph, mai uşurel, îl sfătuia Lex.— Împinge-l în afară, zise Grant.Apucă şi el capul animalului,

răsucindu-l mai întâi într-o parte şi încealaltă, apoi îndesându-l în spate.Pliurile alunecară printre zăbrele şipuiul, trăgând cu putere, îşi pierduechilibrul şi lunecă pe o rână. Apoi părucă îl înghite un văl de întuneric şi, dintr-odată. un picior uriaş le apăru în faţaochilor, mai gros decât un trunchi decopac. Piciorul acela avea cinci unghii

curbate, încastrate în talpă, ca laelefanţi.

Ralph se uită în sus şi guiţămulţumit. Şi atunci, un cap masiv seaplecă asupra lui. Numai ţeasta aceeaavea doi metri lungime. Deasupra celordoi ochi căprui, imenşi, se înălţa câte uncorn lung, alb, iar pe vârful nasului sevedea un al treilea colţ, mai mic. Era untriceratop adult. Uriaşul animal se uită laLex şi Grant, clipind alene, apoi nu îimai dădu atenţie decât lui Ralph. Limbalui lată, cât un cearceaf, începu să lingăpuiul. Acesta guiţa ca apucat şi îşi frecafericit capul de piciorul acela enorm.

— Parcă ar fi maică-sa, îşi dădu cupărerea Lex.

— Cam aşa, conveni Grant.

— Nu am putea să îi dăm demâncare şi mămicii lui? întrebă fetiţa.

Însă femela triceratop deja îlîmpingea pe Ralph cu botul, să seîndepărteze de poarta zăbrelită.

— După câte văd, nu prea...Puiul se întoarse cu spatele şi o

porni înaintea mamei lui. Din vreme învreme, aceasta îl îndemna iarăşi cubotul, pe când se depărtau tot mai mult,luând-o peste câmp.

— Pa, pa, Ralph, striga fetiţa înurma-lui, făcându-i semn cu mâna.

În timpul ăsta, Tim veni şi el, deundeva, dintr-un colţ ascuns aladăpostului.

— Ei, şi-acum uitaţi ce-o să facem,îi anunţă Grant. Eu mă duc sus, pe deal,

să sesizez senzorii aceia de mişcare, casă ştie că suntem aici şi să vină cinevacu maşina să ne ia. Iar voi doi rămâneţiaici şi mă aşteptaţi.

— Nu, refuză Lex, categoric.— De ce nu? Staţi aici. Sunteţi în

deplină siguranţă.— Doar nu o să ne lăsaţi singuri

aici. În nici un caz. Aşa-i, Timmy?— Aşa-i, răspunse băiatul.— O. K., se învoi paleontologul.Se strecurară toţi trei printre barele

de fier şi ieşiră din adăpost.Mai era puţin până la răsărit.Aerul era cald şi umed, iar cerul

trandafiriu, brăzdat cu purpură. O ceaţălăptoasă se lăsase mult deasuprapământului. În depărtare, zăriră puiul de

triceratop cu mama lui, îndreptându-secătre o turmă de hadrozauri uriaşi, cucap de ornitorinc, care mâncau frunzelecopacilor înalţi, de la marginea lagunei.

Unii dintre aceştia şedeau în apă,cufundaţi până la genunchi. Şi beau,coborându-şi capetele plate, săturându-se cu lichidul acela înviorător, care leoglindea propria imagine. Apoi îşiridicau iar creştetele masive, clătinându-le când într-o parte, când într-alta, canişte bătrâni înţelepţi. La marginearâului, un pui cuteză şi el să înainteze înmatcă, dar apoi se sperie, guiţă în felulacela caraghios şi se trase înapoianevoie, sub privirile îngăduitoare aleadulţilor.

Spre sud, la o distanţă destul de

mare, alţi hadrozauri păşteau ierburilede câmp. Uneori, se ridicau pepicioarele din spate, sprijinindu-se cucele din faţă pe trunchiul vreunui arbore,ca să ajungă la frunzele din vârf. Iarundeva, departe, un apatozaur giganticrătăcea printre copaci, înălţându-şi gâtullung, la capătul căruia capul subţire seclătina ca o corolă nedesfăcută. Toatăpriveliştea aceea era atât de senină, denetulburată, încât Grant nu îşi închipuiasub nici o formă că ar putea apărea vreoprimejdie prin preajmă.

— Aoleu! se sperie Lex şi lăsăcapul în jos, ferindu-se.

Două libelule enorme, roşii, cu odeschidere a aripilor de cel puţin doimetri, trecură în zbor, chiar pe deasupra

lor.— Ce-or mai fi fost şi astea?

întrebă fetiţa:— Libelule, răspunse

paleontologul. Epoca jurasică a fostperioada de aur a insectelor uriaşe.

— Şi muşcă? se interesă ea?— Nu cred, zise Grant.Tim înălţă palma întinsă. Una

dintre insecte îi atinse mâna. Băiatulsimţi pentru o clipă greutatea vietăţii.

— Aoleu, o să te muşte, îl avertizăLex.

Însă libelula doar se apropie uşor,bătând alene din aripile ei transparente,vârstate cu nervuri purpurii, şi apoi,când Tim mişcă braţul, îşi luă zborul.

— Încotro mergem? întrebă Lex.

— Într-acolo.O porniră prin câmp. Ajunseră

lângă o cutie neagră, instalată pe untripod greu, metalic. Era primul senzorde mişcare. Grant se opri în faţa luî şiîşi flutură mâinile înainte şi înapoi, darnu se întâmplă nimic. Dacă nicitelefoanele nu funcţionau, probabil cănici senzorii nu captau imaginile.

— Ei, asta e, spuse el resemnat. Săîncercăm şi la altul.

Le arătă undeva, departe, pecâmpie. Undeva, în depărtare, auzirărăgetul cumplit al unui animal mare.

— Of, lua-l-ar toţi dracii smoliţi,

se enervă Arnold. Pur şi simplu nu îi dau

deloc de cap.Sorbi o gură de cafea şi se uită

iarăşi, cu ochi împăienjeniţi de obosealăşi nesomn, la ecranele monitoarelor.Scosese toate terminalele din funcţiune.În camera de control nu mai funcţionaacum decât computerul principal, căruiael încerca să îi afle codul. Era epuizat.Muncise neîntrerupt timp dedouăsprezece ore. Se întoarse către Wu,care tocmai venise de la laborator.

— Ce-ai mai descoperit?— Telefoanele alea tot moarte sunt.

Nu pot să le repun defel în funcţiune.Cred că viermele ăla de Nedry aîncurcat el cumva şi liniile telefonice.

Wu ridică receptorul unuia dintreaparate şi auzi numai ţiuitul acela

stresant.— Da, dar nu este, oftă Arnold.

Pentru că eu personal m-am dus jos, lasubsol, şi am închis de-acolo toatemodemele. Aşa că bâzâitul ăla pe care-lauzi tu este numai tonul de deranjat, careseamănă cu transmisiunea unui modem.

— Deci liniile telefonice sunt toatedate peste cap?

— Da, de la cap la coadă. Nedryle-a încâlcit grozav de bine. A inserat unsoi de blocaj în codul programului şi eunu pot să îl descifrez deloc acum, pentrucă am dat comanda aceea, de a se repunecircuitele în funcţiune, însă automat s-aşters o mare parte din listinguri. Dar separe totuşi că a rămas încă în memoriacomputerului comanda de închidere a

telefoanelor.Wu înălţă din umeri, nedumerit.— Şi ce-i cu asta? Revocă prima

cerinţă: întrerupe sistemul câtăva vreme,ca să rămână memoria computeruluidebarasată de toate celelalte.

— N-am mai făcut asta niciodatăpână acum, mărturisi Arnold, îngândurat.Şi mă cam dau în lături să mă apuctocmai acum. Poate că sistemele or sărevină la faza normală... dar s-ar puteala fel de bine să nu se refacă. Şi nici eunu sunt expert în computere, nici tu. Mărog, nu chiar. Iar neavând nici o linietelefonică la dispoziţie, numai putemapela chiar la nimeni, în cazul că vatrebui să căpătăm ajutor.

— Dacă acea comandă este

înregistrată în RAM, n-o să o poţidescoperi în cod. Poţi să anulezi RAMşi să cauţi comanda, eventual, dar n-aicum să ştii nici măcar ce anume să cauţi,atunci. Aşa că eu unul cred că singurullucru pe care poţi să-l faci e să revociprima comandă.

Gennaro se năpusti înăuntru ca ofurtună.

— Tot n-avem nici un telefon caresă funcţioneze?!

— Ei, la asta ne căzneam şi noiacum...

— Da' vă tot căzniţi de la miezulnopţii. Iar lui Malcolm îi e tot mai rău.Are nevoie de îngrijire medicală despecialitate.

— Asta înseamnă că neapărat

trebuie să resetez totul, oftă Arnold. Şinu sunt sigur deloc că o să mai potrepune sistemul în funcţiune după aceea.

— Uite ce-i se înfurie Gennaro. Înhotelul ăla zace un om rănit. Trebuie săîl vadă de urgenţă un doctor sau o sămoară cu siguranţă. Şi nu poţi chemaaici un doctor până ce nu ai un telefondisponibil. Patru oameni probabil că auşi murit până acum. Deci dă-l draculuide sistem şi repară telefoanele alea?!

Arnold încă mai şovăia.— Ei... ? îl îndemnă Gennaro.— Păi... e o problemă că...

sistemele de protecţie nu permit să scoţidin funcţiune computerul, şi...

— Atunci închide draculuisistemele alea de protecţie! răcni

avocatul. Chiar nu îţi intră deloc în tigvaaia goală a ta că omul o să crape dacă nuprimeşte ajutor medical de urgenţă?!

— O. K., se învoi Arnold.Se ridică de pe scaun şi se duse la

panoul principal. Deschise uşiţele largşi dădu la iveală siguranţele de metal dela sistemul de protecţie. Le deconectăuna după alta.

— Asta ai cerut, asta ai, zise el.Aruncă cât colo patronul principal.Camera de control se cufundase în

beznă. Ecranele monitoarelor erau mate.Iar cei trei bărbaţi rămaseră acolo, înîntuneric, în mijlocul încăperii.

— Cât avem de aşteptat? seinteresă Gennaro:

— Treizeci de secunde, răspunse

Arnold. — Phuuu..., făcu Lex, în vreme ce

străbăteau câmpul.— Ce-i? o întrebă Grant.— Ce pute pe-aici?! se strâmbă

fetiţa. Parcă ar fi o ghenă cu gunoiîmpuţit de când lumea...

Grant şovăi, bănuitor. Rămase cuochii ţintă spre copacii care se vedeaude-acum în depărtare, aşteptând săprindă vreo mişcare. Şi nu observănimic în neregulă. Nu se simţea decâtvântul firav, care înfiora arareorifrunzişul. Era un început de dimineaţăsenină şi netulburată...

— Cred că-i numai în mintea ta,

zise el.— Ba eu nu cred deloc...Şi atunci auzi gâgâitul acela

strident, venind dinspre colonia dehadrozauri cu cap de ornitorinc, de caretrecuseră ei. Mai întâi se sperie unanimal şi dădu glas, apoi un altul, pânăce toată turma ţipa înnebunită.Dinozaurii erau agitaţi, îşi răsuceaucapetele în toate părţile, se întorceau înloc, grăbindu-se să iasă din apă,încercuind puii, să îi apere...

Au simţit şi ei mirosul, gândiGrant.

Cu un răget înfricoşător,tiranozaurul ţâşni dintre arborii de lacincizeci de metri distanţă, aproape demarginea lagunei. Alerga peste câmpul

deschis cu nişte paşi uriaşi. Nu le dădunici o atenţie, ci se îndreptă drept sprecireada de hadrozauri.

— Ce v-am spus eu! strigă Lex. Da'pe mine nimeni nu m-ascultă!

În depărtare, se mai zăreau încăhadrozaurii gâgâind şi luând-o la goană.Grant avu impresia că pământul secutremură sub picioarele lui.

— Haideţi, copii!O înşfăcă pe Lex de subţiori,

ridicând-o pe şold şi o rupse la fugă câtîl ţineau puterile, prin iarba înaltă,alături de Tim. Cu coada ochiului, încămai prinse câteva frânturi de imagine.Observă tiranozaurul ajungând la lagună,aruncându-se spre hadrozaurii care îşibălăngăneau cozile lor groase, puternice,

să se apere, şi gâgâiau întruna, strident.Auzi apoi trosnetul crengilor şitrunchiurilor de copaci şi. când se uităiarăşi într-acolo, peste umăr, hadrozauriitocmai începuseră contraatacul.

În camera de control, încă

întunecată, Arnold se uită la ceasulfosforescent. Treizeci de secunde. De-acum memoria computerului eradebarasată de celelalte comenzi. Apăsăbutonul de punere în funcţiune acentralei electrice principale.

Şi nu se petrecu nimic?!Arnold simţi un gol în stomac.

Apăsă iarăşi pe buton, apoi iar... Şi tot

nimic! Pe frunte îi apărură broboane desudoare rece.

— Ce nu-i în ordine? se interesăGennaro.

— Of, lua-m-ar dracii de bătut încap ce sunt! se ocărî singur Arnold.

Îşi aduse aminte că trebuia maiîntâi să reconecteze siguranţele, înaintede a pune din nou în funcţiune curentulelectric. Înşurubă la loc cele treisiguranţe şi le acoperi cu patroanele.După care îşi ţinu răsuflarea, emoţionat,şi răsuci comutatorul ce declanşaprincipala sursă de energie.

Iar luminile din cameră seaprinseră imediat.

Computerul începu să zumzăie.Monitoarele bâzâiau şi ele.

— Slavă Domnului, oftă Arnold,uşurat: Se grăbi spre terminalul central.Şi văzu şiruri-şiruri de căsuţecompletate:

Gennaro ridică receptorul

telefonului, dar acesta amuţise de tot.Nici măcar ţiuitul acela continuu nu seauzea... nimic-nimic.

— Ce-i asta? întrebă avocatul.— Mai lasă-mă în banii mei încă o

clipă, îl opri Arnold. După resetare,toate modulele sistemului trebuie să fieaduse manual în faza de operarepropriu-zisă.

Fără să mai stea pe gânduri, seapucă iarăşi de lucru.

— De ce manual? se interesăGennaro.

— Pentru numele lui Dumnezeu,chiar ai de gând să mă laşi să muncescsau nu?!

— Sistemul ăsta este din proiectprogramat să nu fie întrerupt niciodată, îiexplică Wu. Aşa că, dacă este închis, sepresupune că există o problemă pe fir.Şi atunci computerul îţi cere să dai toate

comenzile manual. Altfel, dacă peundeva există un gol în fluxul deinformaţii, sistemul ar porni singur, s-aropri, ar porni din nou, iar s-ar opri. şitot aşa, la nesfârşit...

— O. K., se bucura Arnold. Am datdrumul!

Gennaro ridică din nou receptorulşi tocmai începuse să formeze numărul,când se opri, cu răsuflarea tăiată.

— Sfinte Isuse, bâigui el. Ia uitaţi-vă.

Arătă către unul din monitoare.Dar Arnold nu îl mai asculta. El

rămăsese cu ochii holbaţi la hartă, undeun grup de punctişoare plasat înapropierea lagunei începuse să sedeplaseze, parcă luându-se unul după

celălalt. Se mişcau cu repeziciune,învârtindu-se cumva în loc.

— Ce se întâmplă? întrebăGennaro.

— Hadrozaurii, răspunse Arnold cuvocea lipsită de orice expresie. Fug,speriaţi de ceva...

Hadrozaurii atacară cu o viteză

uimitoare, făcând un cerc de netrecut,din trupurile lor masive, gâgâind, învreme ce puii scânceau şi încercau să seferească, ca nu cumva să fie călcaţi înpicioare. Când toată turma aceea serepezi înainte, se ridică un imens nor decolb gălbui. Grant însă nu zări deloctiranozaurul.

Hadrozaurii alergau de rupeaupământul, drept spre cei trei oameni.

Încă ţinând-o pe Lex sub braţ, o luăla goană împreună cu Tim, către omovilă acoperită cu pietre şi un şir deconifere impunătoare. Fugeau din toateputerile, simţind cum se cutremurăpământul sub ei. Duruitul cirezii decoloşi care se apropia tot mai mult, eraasurzitor. Parcă ar fi fost zbârnâitul acâteva motoare de supersonice, pe unaerodrom. Umpluse tot văzduhul şi lerănea întruna timpanele. Lex răcneaceva, dar paleontologul nu izbutea delocsă audă ce voia ea, dar, în timp ce sefurişau printre bolovani, cireada se opri,făcând un cerc în jurul movilei.

Grant zări atunci imensele picioare

ale primilor hadrozauri care atacară.Fiecare animal cântărea cel puţin cincitone, iar atunci erau încă învăluiţi într-unfuior de praf atât de des, încât nu îi puteadesluşi mai deloc. Avea înaintea ochilornumai o învălmăşeală de trupurigigantice, picioare uriaşe, urlete dedurere, în vreme ce animalele înaintau şistrângeau cercul acela viu tot mai mult.Unul dintre dinozauri lovi cu putere într-un pietroi colţuros, care se urni din locullui şi trecu bufnind pe lângă cei treioameni ascunşi, pierzându-se undeva, pecâmpul de dedesubt.

În colbul acela orbitor, nu puteaudistinge mai nimic, de-acolo, din spatelebolovanilor. Se agăţară de aceştia,ascultând încordaţi gemetele şi

gâgâiturile, şi, din când în când, răgetulameninţător al tiranozaurului. Lex îşiînfipse degetele tremurătoare în umărullui Grant.

Un alt hidrozaur izbi cu coadă luiuriaşă în pietrele colinei, împrăştiind unşuvoi de sânge fierbinte în toate părţile.Grant aşteptă până ce vuietul luptei seabătu spre stânga şi apoi îi ajută pecopii să se urce în cel mai înalt copacdin apropiere. Aceştia se cocoţară laiuţeală, ca nişte maimuţici, căutândrepede cu mânuţele crengi de care să seagate, în vreme ce în jurul lor, animaleleacelea imense călcau totul în picioare.Se căţărară până la vreo şase-şaptemetri înălţime, dar acolo Lex se prinsecu nădejde de Grant şi refuză să mai

urce: Şi Tim era grozav de obosit, iarGrant se gândi că erau totuşi destul deapăraţi acolo. Prin norii de prafînecăcios, puteau desluşi de-acumspinările late ale dinozaurilor dededesubt, care se înghesuiau să atace şigâgâiau asurzitor. Grant apucă şi el cuputere trunchiul aspru al copacului,tuşind cumplit din pricina colbului,închise ochii şi aşteptă deznodământul.

Arnold tocmai regla camera de luat

vederi, când turma de hadrozauri serăsfiră. Treptat, pânza de praf selimpezi. Observă că hadrozaurii seîmprăştiaseră care încotro, iartiranozaurul se oprise din alergat, ceea

ce nu putea însemna altceva decât căreuşise să facă o victimă. T-rex era de-acum lângă lagună. Arnold privi ecranulmonitorului şi zise, cu voce dogită:

— Mai bine să îi spun lui Muldoonsă se ducă imediat acolo şi să constatecât de gravă este situaţia...

— Îl anunţ eu, se oferi Gennaro şipărăsi încăperea.

ÎN PARC Se auzi un trosnet uşor, ca de la un

foc ce mistuie lemnele în cămin. Cevacald şi umed gâdilă glezna lui Grant.Deschise ochii şi văzu un cap imens,

bej. Capul acela se termina cu un ciocturtit, de raţă. Ochii, ieşiţi din orbitedeasupra gurii, erau calmi şi blânzi, caai unei vaci. Ciocul de raţă se deschideadeseori, rumegând crenguţele înfrunzite,de pe ramura groasă, pe care se aşezaseGrant. Observă dinţii laţi, tociţi. Buzelecalde ale animalului îi atinseră iarăşiglezna, în timp ce dinozaurul mesteca,tacticos.

Da, era un hadrozaur cu cap deornitorinc. Paleontologul era uimit să îlvadă atât de aproape. Nu pentru că i-arfi fost teamă; toate speciile de dinozauricu cap de raţă erau ierbivore, iar acela,cel puţin, se purta întocmai ca o vacăoarecare. Chiar dacă era atât de masiv,felul lui de a se mişca era aşa de lipsit

de grabă şi atât de liniştit, încât Grant nusimţea deloc că l-ar fi putut paşte vreoprimejdie. Şedea numai acolo, pecreangă, atent, ca nu cumva să se mişteşi să-l sperie, privind animalul cummânca.

Motivul pentru care Grant era uluitînsă era că avea un oarecare instinct deproprietate în ce privea acel animal, cuprecădere, pentru că era probabil unmaiazaur, din era cretacică târzie,descoperit în Montana. Alături de JohnHorner, Alan Grant fusese printre primiicare descrisese exemplarele acelea.Maiazaurii aveau buza de sus ridicată lacolţuri, ceea ce le dădea în permanentăaerul că zâmbeau. De altfel, numele nuînsemna altceva decât "buna-mamă

şopârlă". Se presupunea că maiazauriiîşi apărau ouăle până ce puii ieşeau dingăoace şi puteau să îşi poarte singuri degrijă.

Paleontologul auzi un ciripitsubţirel, iar capul cel uriaş se aplecă,privind înjos. Omul însă nu se mişcădecât foarte puţin, cât să vadă mai binepuiul de hadrozaur ţopăind printrepicioarele adultului. Puiul era bej-închis, cu pete negre. Femela lăsă capuljos de tot, aproape de pământ, şi aşteptă,neclintită, până ce puiul se ridică pepicioarele dindărăt, pe cele din faţă lesprijini de fălcile mamei şi începu sămănânce crenguţele înfrunzite din gurafemelei.

Aceasta aşteptă liniştită până ce

micuţul termină de mâncat şi se dădujos, proptindu-se bine pe toate cele patrupicioare. Apoi, capul enorm se înălţăiarăşi către Grant.

Şi continuă să smulgă frunzişul, lanumai o jumătate de metru de talpaomului. Acesta se uita foarte atent lacele două orificii prelungi, de pe parteade sus a ciocului. După câte se părea,dinozaurul nu putea să îl miroasă. Şi,chiar dacă ochiul lui stâng îl aţinteadrept pe Grant, dintr-un motiv sau altul,hadrozaurul nu reacţiona în nici un fel lavederea intrusului.

Atunci, omul îşi aminti că nicitiranozaurul nu reuşise să îl zăreascădeloc, în noaptea trecută. Şi se hotărî săîncerce un experiment.

Tuşi tare.Şi, pe loc, dinozaurul încremeni,

imensul cap rămase nemişcat, iar fălcilemari nu mai rumegară. Numai ochii serostogoliră în orbite, căutând sădescopere sursa zgomotului acela. Şi,după câteva momente, devreme ce nupresimţea nici un pericol, animalulîncepu din nou să mestece.

Uluitor, gândi paleontologul.Şezând ghemuită în braţele

bărbatului, Lex deschise într-un târziuochii, şi zise:

— Hei, da' ce-i asta?!Atunci hadrozaurul trâmbiţă o dată.

alarmat, atât de tare, încât de spaimă,fetiţa era cât pe ce să cadă din copac, despaimă. Animalul îşi depărtă capul de

ramura aceea şi trâmbiţă din nou.— N-o necăji, şopti Tim, de pe

creanga de deasupra.Puiul începu şi el să chirăie şi se

adăposti degrabă între picioarelemamei, în vreme ce aceasta se îndepărtăde arborele cu pricina. Femela clătinădin cap şi se uită atentă spre ramuraunde stăteau Grant şi Lex. Cum stătea şiîi privea aşa. cu buza de sus ridicată, deparcă le zâmbea, dinozaurul era chiarcaraghios.

— Da' ce-are, e tâmpit? se burzuluifetiţa.

— Nu, o potoli Grant. Numai că aisperiat-o.

— Bine, bine, se răţoi răsfăţata. Şipână la urmă, are de gând să ne lase să

ne dăm jos din pomu' ăsta sau nu?!Hadrozaurul se dăduse câţiva metri

în spate. Trâmbiţă din nou. Grant avuimpresia că încerca să îi sperie peintruşi. Dar de fapt, animalul nu ştia ceanume să facă. Părea stânjenit şidezorientat. Aşteptară în tăcere, şi, dupăvreun minut, se apropie din nou decreangă, iar fălcile începură să i semişte dinainte. În mod clar, nu voia să seapuce din nou de rumegat.

— Las-o baltă, se înfurie Lex. Euuna nu stau aici nici moartă.

Începu să coboare pe trunchiulcopacului. Prinzând cu coada ochiuluimişcarea fetiţei, hadrozaurul dădu iarăşiun ţipăt de alarmă.

Grant era într-adevăr uimit până

peste poate. Deci, se gândea el,. chiarnu poate să ne vadă dacă nu ne mişcăm.Şi după numai câteva momente, pur şisimplu uită că suntem prin preajmă!Exact ca şi tiranozaurul — un altexemplu tipic de cortex vizual amfibian.Experienţele pe broaşte, dovediseră căamfibienele nu reuşesc să zărească decâto-biectele mişcătoare — insectele, depildă. Dacă un anume corp nu se urneadin loc, pentru ele nici nu exista măcar.Acelaşi lucru se vedea a fi adevărat şi încazul dinozaurilor.

Oricum, deocamdată, maiazaurulpărea să creadă despre acele ciudatecreaturi care se dădeau jos din copacnumai că sunt cam... supărătoare. Şi, cuun ultim trâmbiţat, îşi împinse puiul cu

botul şi începu să se îndepărteze agale.Se mai opri o dată în loc, se uită înapoila ei şi o porni iar la drum.

Cei trei ajunseră în sfârşit pepământ. Lex se scutură de praf. Amândoicopiii erau colbuiţi din cap până înpicioare. Împrejurul lor, iarba fusesezdrobită de animalele ce se luptaserăacolo. Pe alocuri se vedeau brazde desânge, iar în văzduh plutea un mirosacru.

Grant se uită la ceas.— Ei, copii, mai bine am lua-o din

loc...— Eu în nici un caz, se bosumflă

Lex. Eu una nu mă mişc de-aici nicidescântată. Nu mai merg nicăieri!

— N-avem încotro.

— Şi de ce, mă rog?— Pentru că trebuie să le spunem şi

celorlalţi de barcă, îi explică Grant.Dacă tot nu ne reperează cu senzorii demişcare, după câte se pare, trebuie săparcurgem singuri tot drumul până labază. N-avem de ales.

— Dar nu putem merge cu pluta?întrebă Tim.

— Care plută?!Tim arătă în direcţia adăpostului în

care petrecuseră ei noaptea. Se afla lanumai vreo douăzeci de metri depărtare,dacă o luau drept prin câmp.

— Am găsit eu acolo o plută,repetă el.

Grant înţelese într-o clipă toateavantajele pe care ar fi putut să le ofere

călătoria cu pluta. Atunci era şaptedimineaţa. Mai aveau cel puţintreisprezece kilometri de străbătut. Dacăar fi mers cu pluta în josul râului, ar fireuşit să ajungă mult mai repede decâtpe jos.

— Haideţi să încercăm, hotărî el. Arnold puse în funcţiune sistemul

de reperare vizuală şi începu săurmărească ecranul, în timp ce camerelede luat vederi cercetau parcul, iarimaginea se schimba la fiecare douăsecunde. Era obositor să supravegheziastfel. Însă era cel mai eficient mod de agăsi jeep-ul lui Nedry, iar Muldoonfusese foarte categoric în privinţa aceea.

Vânătorul plecase împreună cu Gennarosă vadă ce era cu învălmăşeala dinarealul hadrozaurilor, însă, pentru că sefăcuse ziuă, voia să găsească şi cea de-adoua maşină. Pentru că avea nevoie dearmă. Se auzi declicul interfonului.

— Domnule Arnold, putemschimba amândoi câteva cuvinte, vărog?

Era Hammond. Iar vocea lui eraatât de gravă, încât parcă era însuşiglasul lui Dumnezeu, venit din ceruri casă facă ordine pe pământ.

— Vreţi să veniţi dumneavoastrăaici. domnule Hammond?

— Nu, domnule Arnold, răspunsecelălalt. Veniţi dumneavoastră la mine.Sunt în laboratorul genetic, împreună cu

doctorul Wu. Vă aşteptăm.Arnold oftă din greu şi se depărtă

de monitoare. Grant se afunda tot mai mult,

împiedicându-se la tot pasul, princotloanele întunecate ale clădirii scunde.Dăduse la o parte câteva bidoane cuierbicide, de câte douăzeci de litrifiecare, unelte pentru tăierea copacilor,roţi de rezervă pentru jeep, bobineîntregi de sârmă pentru gardurileelectrice, saci cu îngrăşăminte (de câtecincizeci de kilograme fiecare), grămeziîntregi de izolatori de ceramică, canistrepentru ulei de motor, goale, lămpaşe şicabluri...

— Nu văd nici o plută.— Duceţi-vă mai în spate.Urmau saci de ciment, metri întregi

de ţeavă de cupru, plase de sârmăverde... şi două vâsle de plastic, prinsecu nişte cârlige, pe un perete.

— O. K., zise el. Dar unde-i pluta?— Pe-acolo, pe undeva, insistă

Tim.— Cum adică? Tu n-ai văzut-o?!— Nu, răspunse băiatul. Dar am

presupus că e pe-acolo...Încurcându-se printre toate

cioveiele acelea, Grant căută degeaba.Nici urmă de plută. În schimb dădu pesteun set de schiţe, rulate frumos şiîmpestriţate de mucegai, de la aerulumed dinăuntru. Erau aşezate ordonat,

într-un dulăpior de metal, atârnat peperete. Întinse planurile acelea pepodea, înlăturând cu dosul palmei unpăianjen mare. Le privi apoi câtăvavreme.

— Mi-e foame, scânci Lex într-untârziu.

— Numai o clipită...Erau hărţi topografice detaliate ale

principalului areal al insulei, respectivcel unde se aflau şi ei atunci. Dupăschiţele acelea, laguna se îngusta şi seînfunda în râul pe care îl văzuseră ei maidevreme, care la rândul lui şerpuia cătrenord... drept prin aviar... şi trecând pe lacinci-şase sute de metri de complexulturistic.

Răsfoi iar la iuţeală paginile

acelea. Dar cum să ajungă de-acolo lalagună? După câte arătau planurileacelea, trebuia să găsească o uşă înspatele clădirii în care erau ei atunci.Grant ridică privirile de pe hârţoage şizări ieşirea într-o nişă ascunsă înperetele de ciment, care era îndeajuns delargă să încapă şi o maşină. Cânddeschise uşa, dădu cu ochii de un drumpavat, care se îndrepta chiar sprelagună. Drumul era săpat sub nivelulsolului, ca să nu poată fi reperat de lasuprafaţă. Probabil că era o cale deacces numai pentru personalul parcului.Şi ducea până la un doc de la marginealagunei. Iar acolo, purtând o inscripţie lavedere, era "MAGAZIA PENTRUPLUTE".

— Hei, strigă Tim. Ia uitaţi-vă laasta.

Îi întinse lui Grant o trusă de metal,în care acesta descoperi un pistol cu aercomprimat şi o cartuşieră în care eraupăstrate săgeţi tranchilizante. Erau şasebucăţi în total, cât un deget de groase. Şipe fiecare din ele era poansonatăinscripţia MORO-709.

— Ai făcut o treabănemaipomenită, Tim, îl lăudă el.

Îşi aruncă centura pe umăr şi îndesăarma la brâu.

— Este un pistol cu tranchilizante?întrebă băiatul.

— Aşa cred.— Bine, da' cu barca aia ce se-

aude? se auzi vocea obraznică a lui Lex.

— Cred că-i acolo, pe doc, ziseGrant.

O porniră la drum. Grant ducea peumăr vâslele de plastic.

— Eu una sper să fie ditamai pluta,spuse Lex, pentru că nu ştiu să înotdeloc.

— Nu-ţi face griji, o liniştipaleontologul.

— Şi poate că o să izbutim săprindem şi nişte peşte, urmă ea.

Coborau panta, plini de speranţă.De o parte şi de alta, terasamentul seridica tot mai vizibil. Şi dintr-odatăauziră un sforăit răsunător, dar Grant nuîşi dădu seama de unde venea.

— Sunteţi sigur că e-acolo pluta? îlsâcâia Lex mai departe, strâmbând din

nas.— S-ar putea, răspunse el.Fornăitul acela neîntrerupt se auzea

tot mai tare, pe măsură ce ei înaintau,dar mai percepeau şi un zumzet, unbâzâit continuu. Iar când ajunseră lacapătul drumului, chiar pe buza doculuide beton, Grant încremeni locului.

Pentru că tiranozaurul stătea chiaracolo.

Da, şedea în capul oaselor, laumbra unui copac, cu picioarelerăşchirate înainte. Ochii îi erau largdeschişi, dar nu mişcau deloc, numaicapul masiv se ridica şi cobora alene, lafiecare horcăit. Bâzâitul acela îl iscauroiurile de muşte care se îngrămădeau înjurul lui, târându-se peste botul şi fălcile

desfăcute, peste colţii lungi, mânjiţi desânge, şi peste o halcă mare,însângerată, sfâşiată dintr-un hadrozaurucis, care zăcea pe-o rână, în spateletiranozaurului.

Acesta se afla însă la numaidouăzeci de metri distanţă de cei treioameni. Grant era convins că animalul îivăzuse, însă nu reacţiona în nici un fel.Pur şi simplu se odihnea acolo, neclintit.Şi atunci, după câteva momente, bărbatulîşi dădu seama de ce: dinozaurul dormeaadânc. Stând astfel, în capul oaselor, dardormea.

Le făcu semn copiilor să rămânăacolo unde erau El se furişă neauzit spredoc, chiar prin faţa monstrului. Însăacesta sforăia mai departe, neîntors.

La capătul docului, se afla o baracăde lemn vopsită în verde, ca să seconfunde cu frunzişul. Grant deschiseuşa în tăcere şi aruncă o privire înăuntru.Zări vreo şase veste de salvare atârnatepe un perete, bobine de sârmă pentrugardurile electrice, câţiva colaci defrânghie şi două pătrate de cauciuclăsate pe podea. Iar acele pachete erauînfăşurate strâns cu cordoane de cauciuc.

Plute.Se uită înapoi, către Lex.Ea tocmai şoptea, numai din vârful

buzelor: "E vreo barcă?"Grant dădu din cap, afirmativ.Tiranozaurul ridică o labă să se

apere de muştele care îi intraseră îngură. Dar nu făcu nici o altă mişcare.

Bărbatul scoase un pachet de cauciucacolo, pe doc. Era surprinzător de greu.Desfăcu chingile şi găsi supapa. Cu unfâşâit răsunător, pluta începu să se umfleşi apoi. cu un pocnet scurt, se desfăcutoată pe ciment. Zgomotul acela bubui cao lovitură de tun în urechile celor trei.

Grant se întoarse şi se uită ladinozaur.

Acesta mârâi şi sforăi o dată.Începu să se mişte. Omul se pregăti să oia la goană, dar animalul doar îşi aşezămai bine pântecul sătul, se sprijini maicomod de trunchiul copacului şi sloboziun râgâit asurzitor, din străfunduri.

Lex îl privea scârbită, fluturându-şipalma mică înaintea năsucului, săîndepărteze mirosul neplăcut.

Pe Grant îl treceau toate sudorilede atâta încordare. Trase pluta de-alungul docului, apoi, cu un plescăitasurzitor, aceasta căzu în apă.

Dinozaurul dormea în continuare.Grant legă barca de loc şi se

întoarse în baracă, să ia două veste desalvare. Le puse în barcă şi apoi le făcusemn cu. mâna copiilor să se apropie.

Albă ca varul la faţă, de teamă, Lexflutură mâna, în semn că nu se încumetă.

Bărbatul îi chemă din nou.Tiranozaurul încă sforăia.Atunci, foarte hotărât, Grant arătă

cu un deget, ameninţător, iar Lex veni învârful picioarelor. Alan o îndemnă,tăcut, să urce în barcă. Ajunse şi Tim.Amindoi copiii îmbrăcară vestele de

salvare. Urcă şi Grant, care îşi luăavânt, împingând cu piciorul în doc,depârtând ambarcaţiunea de mal. Plutade salvare se îndreptă fără nici unzgomot, spre lagună. Grant potrivivâslele în locaşurile lor. Şi ţărmulrămase tot mai mult în urmă.

Lex se aşeză comod pe spate şioftă, uşurată. După care, păru că sescutură din tot corpul şi duse mâna lagură. Tremura din toate încheieturile,încercând să îşi înece tusea.

Of, Doamne, întotdeauna tuşeaatunci când nu trebuia?!

— Lex, scrâşni Tim furios, uitându-se cu spaimă în spate, spre mal.

Ea clătină din cap cu tristeţe, fărăsă se poată abţine şi arătă spre gât. Şi

băiatul ştia ce însemna asta: i se puseseun nod în gât. Trebuia să bea oînghiţitură de apă. Grant vâslea încontinuare, iar Tim se aplecă pestemarginea bărcii, cu mâna făcută căuş şiluă puţină apă, pe tare o întinse soră-sii.

Dar pe ea o apucă deodată un accesde tuse, nestăpânit. Lui Tim i se părea câface o zarvă cât un întreg pluton depuşcaşi.

Tiranozaurul căscă leneş şi sescărpină în dosul urechii cu piciorul dinspate, întocmai ca un câine. Apoi căscăiarăşi. Era încă moleşit, după masaaceea îmbelşugată, şi se ridică anevoiede pe trunchi.

În barcă, Lex tuşea fără încetare.— Lex, taci odată?! zise Tim,

înspăimântat.— Da' nu pot să mă abţin! şopti ea

şi tuşi din nou.Grant vâslea din răsputeri, ducând

pluta cât mai departe, spre mijlocullagunei.

Pe mal, dinozaurul încă ameţit desomn făcu câţiva paşi împleticiţi.

— Da' n-am putut să mă abţin,Timmy, chirăia Lex, enervantă. N-amputut!

— Sssst!Grant vâslea cât putea.— Oricum, ce mai contează!

smârcâi ea. Suntem destul de departe deel. Şi nu poate să înoate!

— Ba poate, tâmpită mică ce eşti!strigă frate-său la ea.

Tiranozaurul coborî de pe ţărm,păşi pe doc, apoi se cufundă în apă. Seîndrepta cu repeziciune către ei.

— Bine, şi eu de unde era să ştiu?!scânci ea din nou.

— Toată lumea ştie că tiranozauriiînoată! Scrie în toate cărţile! Şi. ca săafli şi tu: toate reptilele înoată!

— Da' şerpii nu înoată!— Ba bineînţeles că şi şerpii

înoată?! Tare mai eşti bătută-n căpăţână!— Ia potoliţi-vă, interveni Grant.

Şi ţineţi-vă bine, de unde puteţi!Nu scăpa o clipă din ochi animalul,

observând cum acesta înota. Se afundasedeja în apă până la piept, dar îşi ţineaţeasta mare deasupra apei. Şi atunci,omul îşi dădu seama că dihania aceea

cumplită nu înota, ci mergea pe fundulrâului, pentru că, numai câteva momentemai târziu, creştetul uriaş dispăru, căciapa îi trecea mult peste bot. Numai ochiii se mai vedeau, acoperiţi pe jumătate.Şi atunci semăna întocmai cu uncrocodil, ba chiar înota ca un crocodil,cu coada bătând într-o parte şi în alta,învolburând apa în urma lui. I se zărea şispatele, ca o cocoaşă ascunsă devalurile mici, precum şi crestele ascuţitede-a lungul cozii, care apăreau uneori pefaţa apei.

Da, exact ca un crocodil, gândipaleontologul cu tristeţe. Era cel maimare crocodil din lume.

— Îmi pare tare rău, domnuleGrant! se tânguia Lex. Zău că n-am vrut!

Grant se uită peste umăr. În loculacela, laguna nu era mai largă de vreosută de metri, iar ei ajunseseră deja lajumătate. Dacă o ţineau tot aşa, matcaavea să se îngusteze din nou.Tiranozaurul putea să meargă iarăşi pefundul râului, aşa că se putea mişcachiar mai repede decât ei. Grant întoarsebarca şi începu să vâslească spre nord.

— Ce faceţi?!Tiranozaurul era acum la numai

câţiva metri de ei. Grant putea să audărăsuflarea lui greoaie în apă, pe măsurăce se apropia. Se uită şi la vâslele dinmâinile lui — erau din plastic uşor, nuse puteau folosi drept arme.

Dinozaurul îşi dădu capul pe spate,deschise larg fălcile, dezvelind şirurile

de colţi lungi, încovoiaţi ca nişteiatagane, apoi se aruncă înainte, spreplută, aproape atingând copastia decauciuc, dar ţeasta uriaşă se cufundă cuzgomot în apă, iar ambarcaţiunea uşoarăsăltă pe creasta valului ce se stârni.

Animalul se afundă din nou învaluri, lăsând în urmă bulboane mari,gâlgâitoare. Laguna păru că se linişteştepe neaşteptate. Lex se prinse cu nădejdede mânerele de sprijin, de pe margineabărcii şi se uită înapoi.

— S-a înecat?!— Nu, răspunse Grant.Văzu şi el bulbucii aceia... apoi

vălurele încreţind oglinda apei...apropiindu-se de barcă...

— Ţineţi-vă bine!!!..., strigă el

îngrozit.Capul ţâşni dintr-odată drept sub

fundul de cauciuc al ambarcaţiunii, oridică în aer, îi învârti cumplit în gol,înainte de a se prăbuşi iarăşi.Împroşcând cu stropi în toate părţile.

— Faceţi ceva! răcnea Lexis ca dingură de şarpe. Faceţi ceva!

Grant scoase pistolul de la brâu.Însă arma aceea uşoară, părea vrednicăde milă în mâinile sale. Oricum, era şiaceea o şansă. Dacă reuşea să împuşteanimalul într-un loc sensibil — în ochisau în nas...

Tiranozaurul veni cu capul chiarlângă barcă, deschise iar fălcile larg şislobozi un răget înfricoşător. Grant ochişi apăsă pe trăgaci. Săgeata

tranchilizantă luci o clipă în bătaiasoarelui şi se înfipse în maxilarulanimalului. Acesta clătină capul cuputere şi urlă ameninţător.

Şi deodată auziră un alt răgetrăspunzându-i de undeva, de peste apă.

Uitându-se într-acolo, Grant văzutiranozaurul cel tânăr pe ţărm, şezândlângă hoitul sauropodului, voindprobabil să îi dea de înţeles celuilalt căprada îi aparţinea. Mai smulse o halcăde carne, apoi înălţă din nou capul şirăgi. Tiranozaurul adult îl văzu atunci şiel şi răcni iarăşi, furios. Se întoarse pedată din drum, să îşi recapete vânatul,înotând la iuţeală drept către mal.

— Pleacă! chicoti Lex, încântată,bătând din palme. Se duce! La, la, la...

Dinozaur tâmpit!De pe ţărm, tiranozaurul cel tânăr

răgea sfidător. Clocotind de mânie,celălalt ţâşni din apă ca fulgerul,împroşcând în toate părţile, cu şiroaiescurgându-i-se pe trupul enorm, în timpce gonea spre deal, trecând imediat dedoc. Puiul ridică a-tunci capul,înfricoşat dintr-odată şi o rupse la fugă,cu fălcile încă îndesate cu hălci decarne.

Dinozaurul adult începu să îlfugărească, lăsând în urmă cadavrulsauropodului, dispărând după coamadealului. Auziră un ultim răgetameninţător, apoi pluta o luă spre un cotal lagunei, ce ducea drept la matcarâului.

Obosit de atâta vâslit din răsputeri,Grant se prăbuşi pe spate, răsuflând cadin foaie. Aproape că nici nu mai aveaaer. Rămase aşa, o vreme, gâfâindsfârşit, pe fundul ambarcaţiunii.

— Aţi păţit ceva, domnule Grant?îl întrebă Lex.

— Vreau să ştiu dacă de-acumîncolo o să faceţi numai ce vă zic eu!...

— Mă rog..., conveni fetiţa, oftândplictisită, de parcă ar fi făcut cel maicumplit compromis din lume.

Îşi lăsă mâna în apă, învolburând-o. Într-un târziu, observă:

— Nu mai vâsliţi...— Sunt obosit, răspunse el.— Bine, dar atunci cum de ne

urnim din loc?!

Grant se ridică în capul oaselor.Micuţa avea dreptate. Pluta se îndreptasingură, neabătut, spre nord.

— Probabil că ne duce curentul...Într-adevăr, curentul îi ducea chiar

către hotel. Grant se uită la ceas şirămase uluit văzând că nu era decâtşapte şi un sfert. Da, numai un sfert deoră trecuse de când se uitase ultima datăla ceas. Lui i se păruseră două oreîncheiate?!

Se lăsă iarăşi comod pe spate, pecopastia de cauciuc, închise ochii şiadormi.

A CINCEA ITERAŢIE

"Fisurile sistemului se vor observade acum înainte distinct".

IAN MALCOLM ÎN CĂUTARE Gennaro şedea în jeep şi asculta

bâzâitul muştelor, în timp ce privea ţintă

şirurile îndepărtate ale palmierilor, cejucau unduitoare în văpaie. Rămăseseuimit uitându-se prin preajmă, la ceea cepărea că fusese nu demult un adevăratcâmp de bătălie: iarba era călcată înpicioare pe o rază de vreo sută de metri,de jur-împrejur. Un palmier fusese smulsdin rădăcină. Dâre prelungi de sânge seînşirau pe iarbă şi pe movila acoperităcu bolovani, din dreapta lor.

De alături, Muldoon zise:— Nu încape nici o îndoială.

Tiranozaurul a intrat în arealulhadrozaurilor.

Mai luă o gură de whisky şi astupăsticla.

— Mama lor de muşte împuţite...,ocărî el.

Aşteptară încă o vreme, cu ochii înpatru.

Gennaro bătea darabana cudegetele pe bordul maşinii.

— Şi-acum de ce-am înţepenitaici? întrebă el până la urmă.

Muldoon nu îi răspunse imediat.— Rexy e pe undeva, prin

apropiere, rosti el alene, într-un târziu,mijindu-şi ochii în soarele crud aldimineţii. Şi-avem nişte arme de rahat.Ce să-ţi spun, mare brânză o să facem cuele?!...

— Da' suntem într-un jeep, totuşi...— Ei, sigur... Ăla poate să-ntreacă

jeep-ul nostru cât ai bate din palme,domnule Gennaro. Îndată ce ieşim încâmp liber, nu putem accelera mai mult

de cincizeci-şaizeci de kilometri pe oră.Iar ăla o să ne-ajungă din urmă fără să seostenească prea tare. Pentru el, vitezaasta e-o floare la ureche, oftă vânătorul.Numai că deocamdată, nu prea vădnimic mişcând pe-aici. Eşti gata sătrăieşti nişte clipe palpitante? Să-ţi puipielea-n băţ?

— Bineînţeles, se semeţi Gennaro.Muldoon porni motorul şi, la

zgomotul acela neaşteptat, doi othnieliaţopăiră prin iarba învălmăşită, chiar înfaţa lor. Vânătorul apăsă pe ambreiaj.Dădu mai întâi un ocol locului bătucit,apoi strânse cercul acela treptat, pânăacolo de unde săriseră cei doi dinazaurimărunţi. Apoi se dădu jos din maşină,depărtându-se de jeep. Se opri zărind un

roi mare de muşte ce se stârni undeva, înfaţa lui.

— Ce este? se interesă Gennaro.— Adu radioul încoa'. zise

Muldoon.Gennaro se grăbi să coboare din

maşină. Chiar şi de la distanţa aceea,putu simţi duhoarea de hoit intrat înputrefacţie. Apoi desluşi o siluetăînchisă la culoare, întinsă pe iarbă, plinăde sânge, cu picioarele răsucite.

— Un pui de hadrozaur, spuseMuldoon, uitându-se la cadavru. Turmas-a risipit, iar amărâtul ăsta mic a rămasîn urmă. T-rexul l-a dat gata numaidecât.

— Da' de unde ştii? se mirăGennaro.

Corpul acela era sfâşiat în multe

locuri, de mai multe guri.— După excremente, îl lămuri

Muldoon. Vezi grămăjoarele aleaalbicioase din iarbă? Ei, aia-i balegă dehadrozaur. Acidul ureic o înălbeşte aşa.Da' dacă te uiţi în partea asta'laltă —arătă spre un morman de vreo douăzecide centimetri înălţime — vezi balegatiranozaurului.

— Şi de unde ştii că tiranozaurul n-a venit aici mai târziu?

— După felul muşcăturii, răspunseMuldoon. Le vezi pe-alea mici, de-acolo? întinse el degetul spre pânteculanimalului mort. Sunt urmele de othy.Muşcăturile lor n-au sângerat, deci aufost făcute după moartea prăzii, demâncătorii de cadavre. În cazul ăsta,

othnielia. Da' hadrozaurul a fost culcatla pământ de muşcătura asta, de la gâtVezi spintecătura aia adâncă, chiardeasupra omoplaţilor? Ei, asta-i ispravalui T-rex, fără doar şi poate...

Gennaro se aplecă şi el deasuprahoitului, uitându-se la membrelecontorsionate groaznic, parcă ar fi fostchinuite şi atunci de un spasm înfiorător.Alături, Muldoon răsuci butonulradioului.

— Camera de control...— Da, se auzi vocea lui Arnold.— Am mai găsit un hadro tânăr,

mort.Se apropie de rămăşiţe şi cercetă

talpa piciorului din spate, de pe parteadreaptă. Era imprimat acolo un număr.

— Numărul de ordine al animaluluie HD/09.

Radioul pârâi câteva momente.— Am şi eu o veste pentru tine, îl

anunţă Arnold.— Nu zău?! Şi anume...— L-am găsit pe Nedry. Jeep-ul ţâşni printre trunchiurile

dese ale palmierilor, către drumuldinspre răsărit şi intră apoi pe undrumeag lăturalnic, de serviciu, ceşerpuia de-a lungul ţărmului râului dinjunglă. Era foarte cald în zona aceea aparcului, iar jungla îi împrejmuia dintoate părţile, sufocantă şi răumirositoare. Muldoon se juca într-o

doară, cu calculatorul de bord, careacum arăta o hartă a rezervaţiei,conturată cu linii întrerupte.

— L-au reperat cu ajutorulcomputerului, zise vânătorul. În sectorul1104, care-i chiar în faţa noastră.

Mult în susul drumului, Gennarodesluşi o barieră de beton, şi un jeepparcat lângă ea.

— Probabil că a luat-o la răscruceadinainte, îşi dădu Muldoon cu părerea.Nemernicul ăsta scârbavnic...

— Ce-a luat? se interesă Gennaro.— Wu zice c-a şparlit vreo cin'şpe

embrioni. Ştii câţi bani fac ăştia, unu'peste altu'?

Gennaro clătină din cap, nedumerit.— Între două şi zece milioane de

baştani, cam aşa ceva..., spuse Muldoonadmirativ, dând din cap. Asta dalovitură!

Pe măsură ce se apropiau de zidulde beton, Gennaro zări şi cadavrulzăcând chiar lângă maşină. Era denedesluşit deocamdată, se ghicea doarca o pată lăţită, verde. Însă când jeep-ulopri brusc, câteva siluete mărunte,verzui, se împrăştiară îndată.

— Păi da, compys... Ei l-au găsit.Vreo zece-doisprezece

procompsognathids, prădători de taliemică, cu înfăţişare aproape delicată, numai mari decât o raţă domestică, serisipiră repede, întorcându-se apoi lamarginea junglei, să se uite la cei doioameni. Animalele chiţăiau întruna,

foarte agitate.Dennis Nedry era întins pe spate,

iar faţa lui bucălată, copilăroasă, eradeja roşie şi umflată grozav. Roiuri-roiuri de muşte se înghesuiau să se aşezepe gura larg deschisă şi pe limbafleşcăită într-o parte, umflată şi ea.Restul corpului era de nerecunoscut:măruntaiele scoase, mânjite peste tot, iarun picior fusese aproape devorat deanimale. Gennaro se întoarse la iuţealăpe călcâie, sa privească neîncrezător,micii procomsngnaţi, care ţopăiau pepicioarele de dinapoi, nu prea departe.Aveau cinci degete la lăbuţele dinainte,observă el. Şi îşi ştergeau feţele şibărbia aproape ca nişte făpturi umane,care...

— Dracu' să mă ia pe mine?!exclamă Muldoon. Aici n-au fost numaicompys.

— Ceee?Muldoon dădea din cap, a

înţelegere.— Vezi petele astea de spumă

albicioasă? Astea, de pe cămaşă şi depe mutra lui... Ei, simţi putoarea asta devomă uscată, veche?

Gennaro ridică ochii către cer,scârbit. Într-adevăr, îi mirosea şi lui ascârboşenie dintr-aceea.

— Ei bine, află că asta-i salivă dedilo, turui vânătorul. Adică, pe scurt,scuipat de dilophozaur. Vezi inflamaţiileastea de pe cornee? Roşeaţa astanefirească... În ochi, saliva de dilo nu

este mortală, ci doar foarte dureroasă.Trebuie să faci vreo două ore spălăturicu antivenin şi scapi... Şi substanţa astao avem mai peste tot, prin adăposturiledin parc, pentru orice eventualitate.Numai că nemernicului ăsta nu i-a fostde nici un folos. Pentru că l-au sfâşiat îndouă, de la mijloc. Şi, de!, nu e tocmaiplăcut să dai ortu' popii chiar aşa?! Ei,la urma urmei, poate c-o exista şi cevadreptate pe lumea asta, din câte se vede.

Procomsognaţii chirăiau întruna şisăltau când înainte când înapoi, ca niştemingi, în timp ce Muldoon deschiseportiera din spate şi scoase de-acolo ocutie lunguiaţă, de metal, şi o trusăoţelită, curată.

— Ia uită-te, toate astea sunt la

locul lor, zise el.Îi întinse lui Gennaro doi cilindri

întunecaţi la culoare.— Ce sunt ăştia? întrebă avocatul.— Păi, ce să fie? Ce se vede:

rachete.În timp ce Gennaro se dădea câţiva

paşi înapoi, speriat, Muldoon îi zise,nepăsător:

— Ai grijă... să nu calci în vreoîmpuţiciune...

Celălalt păşi cu grijă pestecadavrul lui Nedry. Vânătorul duse armaşi proiectilele spre jeep-ul lui şi le pusepe bancheta din spate. Se urcă apoi lavolan.

— Haide.— Bine, da' cu ăsta ce facem?

întrebă Gennaro arătând către hoit.— Cum ce facem? îl lăsăm aici, că

doar avem atâtea treburi de rezolvat.Porni motorul şi acceleră. Uitându-

se înapoi, Gennaro îi văzu peprocompsognaţi reluându-şi ospăţul.Unul dintre ei ţopăi pe pieptulcadavrului, apoi sări pe gura deschisă alui Nedry şi începu să se îndestuleze cunasul acestuia.

Râul din junglă îşi strâmta tot mai

mult albia. Malurile se apropiau atât detare unul de celălalt, încât, copacii şicoroanele lor alcătuiau o boltă denetrecut, acoperind faţa strălucitoare a

soarelui. Tim auzi ciripit de păsări, darobservă apoi că de fapt erau micidinozauri săltând din creangă în creangăşi chirăind întruna. Însă în cea mai mareparte a timpului, era o tăcere apăsătoareîmprejur, iar văzduhul părea încins şinetulburat, acolo, sub umbrele prelungiale arborilor înalţi.

Grant. se uită iar la ceas. Era opt.Barca de salvare plutea liniştită

printre rarele scânteieri ale soarelui, cerăzbătea prin frunziş, oglindindu-se înapă. Nimic nu părea în neregulă, atâtadoar că de-acum mergeau cu viteză maimare decât înainte. Grant, care abia sedeşteptase din somn, se lăsă comod pespate şi se uită contemplativ lacoroanele falnice ale copacilor de

deasupra. Şi-atunci o văzu pe fetiţăridicându-se peste el, să ajungă laramuri.

— Hei, ce faci acolo? o întrebărepede.

— Crezi că putem să mâncăm şi noiciorchini d-ăştia? spuse ea, arătând sprefrunziş.

Unele crengi se lăsau mult deasuprarâului, le puteai ajunge fără prea maregreutate. Tim observă şi el ciorchiniîntregi de boabe roşii, strălucitoare,atârnând de pe ramuri.

— În nici un caz, răspunse Grant.— De ce nu?! Dacă prichindeii ăia

pot să mănânce şi nu păţesc nimic, noide ce să nu putem? se smiorcăi ea şiarătă iar către frunziş, unde într-adevăr

ţopăiau câţiva dinozauri mărunţei.— Nu, Lex, o opri el.Fata oftă, vădit nemulţumită de

autoritatea cu care i se adresasebărbatul.

— Of, cât mi-aş dori să fie tati aici,se miorlăi ea din nou. Tati ştieîntotdeuana ce trebuie să facă.

— Ce tot îndrugi tu acolo? se răţoiTim la soră-sa. Niciodată măcar n-arehabar ce să facă!

— Ba da, ba da, oftă ea iarăşi.Lex se uita cu jind la arborii cei

impunători, în timp ce treceau printre ei,printre rădăcinile lor groase, răsucite,ajungând până la marginea apei.

— Ştii ce, numai fiindcă tu nu eştipreferatul lui..., urmă răsfăţata.

Tim îi întoarse spatele şi nu zisenimic.

— Dar nu-ţi face probleme, tatiţine la tine şi-aşa... Chiar dacă eştiînnebunit după calculatoare, în loc să îţiplacă sportul.

— Tata este mare amator de sport,îi explică băiatul lui Grant.

Acesta dădu din cap, înţelegător.Sus, în copaci, dinozauri mici, de ungalben-pal, de-abia de o jumătate demetru înălţime; ţopăiau voioşi din cracăîn cracă. Aveau ciocuri, ca papagalii.

— Ştii cum se numesc? o întrebăTim pe Lex. Microceratops.

— Ei, ce să-ţi zic, mare brânză...— Credeam că te interesează.— Numai pe puţoii cu caş la gură îi

interesează dinozaurii, îl înfruntă ea.— Cine ţi-a spus ţie aşa ceva?— Tati.Tim tocmai deschisese gura, să ţipe

la ea, dar Grant ridică mâna,împăciuitor.

— Copii, ia încetaţi odată. Linişte.— De ce? se obrăznici Lex. Pot să

fac ce vreau eu, dacă...Însă tăcu dintr-odată, pentru că auzi

şi ea. De undeva, din josul râului, ajunsepână la ei un răcnet înfiorător.

— Ei, pe unde-i blestematul ăla de

rex? întrebă Muldoon, prin radio. Pentrucă pe-aici nu vedem nici urmă de el.

Se întorseseră în arealul

sauropozilor, să mai cerceteze încă odată locul acela bătătorit de animalelecare se luptaseră măi devreme. Iartiranozaurul parcă intrase în pământ?!

— Verific imediat, zise Arnold şiînchise.

Muldoon se întoarse către Gennaro.— Auzi la el: "Verific imediat"?! îl

maimuţări el. Da' de ce mama dracilorbălţaţi n-o fi verificat el mai înainte?!De ce n-o fi fost cu ochii beliţi câtcepele după curul balaurului ăla?!

— Şi eu de unde să ştiu? îl domoliGennaro.

— Aăăă... nu se vede pe nicăieri,se auzi iar vocea lui Arnold, dupăcâteva momente.

— Cum adică nu se vede nicăieri?!

— Aşa, pur şi simplu nu apare penici un monitor. Senzorii de mişcare nuîl reperează pe niciunde.

— Of, fir'ar al dracu' de ceasnenorocit, ocărî Muldoon. Atâta mi-auîmpuiat capul cu senzorii ăia de mişcare.Da' pe Grant şi pe copii i-ai localizat?

— Nici pe ei nu i-au reperatsenzorii de mişcare.

— Bine, şi-atunci noi ce moaşe-sape gheaţă să facem aici? se enervăMuldoon şi mai tare.

— Să aşteptaţi, răspunse Arnold. — Ia uitaţi-vă! Uitaţi-vă!...Chiar înaintea lor, cupola înaltă a

aviarului se înălţa maiestuoasă. Grant nu

o văzuse decât de la distanţă, însă abiaîn momentele acelea îşi dădu seama câtera de mare — avea poate mai mult deun kilometru şi jumătate în diametru.Formele prelungi ale construcţiilorgeodezice erau estompate de ceaţasubţire, iar prima lui impresie a fost cătoată sticlăria aceea probabil cântăreacel puţin o tonă. După care, apropiindu-se, observă că de fapt nu erau delocgeamuri aplicate pe schelăria metalică,ci numai plase de sârmă rezistentă.

— Nu este încă terminatăconstrucţia, observă Lex.

— Eu cred că special este făcutăaşa, îşi dădu Grant cu părerea.

— Dar atunci, toate păsările pot săzboare afară.

— Nu şi dacă sunt păsări mari,remarcă paleontologul.

Râul trecea chiar pe sub bazacupolei. Se uitară cu toţii în sus, uluiţi.De-acum intraseră sub bolta enormă, iarbarca plutea mai departe de râu. Însă, încâteva momente, cupola era atât de multdeasupra lor, încât abia se desluşeau vagcontururile ei prin ceaţa dinăuntru.

— Parcă îmi aduc eu aminte că maiera un al doilea aviar prin zona asta.

Câteva momente mai târziu, zăriîntr-adevăr acoperişul unei alte clădiri,ce se înălţa deasupra vârfurilor

copacilor, în partea de nord.— Vreţi să ne oprim aici? întrebă

Tim.— Poate că dăm peste vreun

telefon. Sau peste nişte senzori demişcare. Trebuie neapărat să încercămsă luăm legătura cu cei de la camera decontrol. Să nu fie prea târziu când or săafle despre animalele care sunt acum îndrum spre continent.

Se căţărară peste copastia plutei desalvare, păşind în noroiul cleios almalului, iar Grant târî ambarcaţiunea peuscat. După care legă funia de un copacşi porniră la drum, luând-o drept prinpădurea deasă, de palmieri.

AVIARUL — Nu pricep defel, rosti John

Arnold în receptorul telefonului. Nugăsesc T-rexul nicăieri, şi nici pe Grantsau pe copii.

Şedea în faţa computerului şi bea oaltă ceaşcă de cafea. Peste tot, în jurullui, camera de control era înţesată cucaserole de carton şi sandviciuri pejumătate mâncate. Arnold era epuizat.Era deja sâmbătă dimineaţa, ora opt fix.În ultimele patrusprezece ore, de cândNedry distrusese programulcomputerizat, care supraveghea bunafuncţionare a Parcului Jurasic, inginerulreadusese la normal, punct cu punct,

fiecare sistem, pe rând.— Toate sistemele parcului sunt

puse acum în funcţiune. Şi merg cât sepoate de bine. Telefoanele au fost deasemenea reparate. Am şi chemat undoctor pentru dumneata.

La celălalt capăt al firului,Malcolm tuşi. Arnold îi dăduse telefonla el în cameră, unde matematicianulzăcea imobilizat.

— Dar tot mai aveţi probleme cusenzorii de mişcare, aşa-i? întrebăMalcolm.

— Ei, sigur, nu prea găsesc ce cauteu...

— Ca de pildă, tiranozaurul.— Da, nu mai apare deloc acum. A

plecat spre nord cu vreo douăj' de

minute în urmă, îndreptându-se spremarginea lagunei, după care l-am pierdutcu totul. Şi nu-mi închipui de ce. Poatenumai dacă nu s-o fi culcat iarăşi.

— Da' nu poţi să-l găseşti nici peGrant, cu copiii?

— Ei, eu cred că problema-i destulde clară, răspunse Malcolm. Senzorii demişcare acoperă o arie inadecvată.

— Inadecvată?! se burzului Arnold.Dar acoperă nouăj' doi...

— Da, mi-aduc aminte... Nouăzecişi doi la sută din suprafaţă. Dar dacăreprezinţi pe monitor harta celor opt lasută procente de teren rămas, o săobservi că. din punct de vederetopografic, acesta este unitar, ceea ceînseamnă că respectivele teritorii sunt

învecinate. Deci, în principiu, un animalse poate mişca liber, în orice parte aparcului şi să scape de subsupraveghere, urmând un drumlăturalnic, de serviciu, sau cursul râuluidin junglă ori plăjile şi aşa maideparte...

— Chiar dacă ar fi aşa, lighioaneleastea sunt prea proaste ca să îşi deaseama de asta, replică Arnold.

— Nu e foarte sigur cât de proastesunt animalele în general, îl înfruntăMalcolm.

— Şi crezi cumva că asta face şiGrant, cu copiii? spuse Arnold.

— În nici un caz, rosti Malcolmprintre accesele de tuse. Grant nu-ideloc lipsit de minte. Fără îndoială că

vrea cu tot dinadinsul să fie detectat devoi. Probabil că el şi copiii stau în faţafiecărui senzor de mişcare şi încearcă săvă atragă atenţia. Dar s-ar putea la fel debine, ca ei să aibă alte necazuri, pe carenoi nici n-avem cum să le bănuim. Saupoate sunt chiar pe malul râului.

— Nu îmi pot imagina defel că arputea să fie pe lângă râu. Malurile suntprea înguste. E imposibil să mergi peacolo.

— Dar râul i-ar aduce pe undeva,pe-aici, dacă i-ar urma cursul?

— Da, dar nu-i tocmai cea maisigură cale, pentru că trece prin aviar...

— De ce nu era trecut aviarul înitinerariul turistic? se interesă Malcolm.

— Am avut nişte greutăţi cu

finisarea lui. Iniţial, parcul era proiectatsă aibă în centru un adăpost sub formăde piramidă, foarte înalt, unde vizitatoriisă poată urmări pterodactilii chiar de lanivelul lor de zbor. În momentul ăsta,avem în aviar patru dactili. De fapt suntcearadactili, respectiv pterodactili detalie mare, care se hrănesc cu peşte...

— Ei, şi ce-i cu ei? insistăMalcolm.

— Ei bine, când am sfârşit noi deconstruit adăpostul lor, i-am pus acolo,în aviar, să se aclimatizeze. Numai că afost o greşeală de neiertat. Pentru că s-adovedit ulterior că pterodactilii —pescari luptau pentru stabilireasupremaţiei în teritoriu.

— Supremaţie în teritoriu?!

— Oho, şi ce luptă au mai încinspentru chestia asta?! Îşi scot ochii întreei ca dracii pentru fiecare bucăţică deteren şi atacă orice alt animal carecutează să intre în aria pe care şi-auîmpărţit-o între ei.

— Atacă?!— Da, da... Şi e chiar foarte

impresionant să asişti la aşa ceva.Dactilii planează câteva clipe aproapede tavanul aviarului, îşi ochesc prada,apoi îşi strâng dintr-odată aripile şi se-aruncă înainte, ca nişte ghiulele. Unastfel de animal, de o sută cincizeci dekilograme, care coboară în picaj de laînălţimea aceea, loveşte un om cu forţaunei tone întregi de cărămidă. Ce mai, îlpoate face una cu pământul. S-au repezit

la câţiva muncitori şi i-au lovit până cei-au lăsa leşinaţi. Şi i-au rănit destul derău...

— Deci, dacă sunt în aviar acumcopiii...

— Nu sunt acolo, rosti Arnold,foarte categoric. Mă rog, cel puţin euunul aşa sper...

— Cum, ăsta-i aviarul? se miră

Lex. Ce şandrama nenorocită!Sub marea cupolă a arealului aviar,

Adăpostul Pteratopilor era construit multdeasupra solului, pe stâlpi solizi, delemn, chiar în mijlocul unui pâlc debrazi. Însă clădirea nu era încă finisatăşi rămăsese nevopsită. Tocăria

ferestrelor era goală, fără geamuri.Copacii şi adăpostul erau peste totîmproşcaţi cu pete mari, albe.

— Din câte îmi dau eu seama, nu l-au terminat încă, cine ştie de ce, ziseGrant, ascunzându-şi dezamăgirea.

Se uită din nou la ceas.— Ei, atunci haideţi să ne

întoarcem la barcă...Soarele tocmai se înălţase sus pe

cer, înviorând dimineaţa, când eiîncepură să meargă spre ieşire. Grant seuita la umbrele prelungi ale grilajelor cese proiectau pe pământ. Zăbrelele erauinstalate undeva, in tavanul boitei dedeasupra lor. Observă că şi ţărâna şifrunzişul arborilor erau pătate cu materiaaceea albicioasă, prăfoasă, care se

întinsese şi pe partea exterioară aadăpostului. Se mai simţea şi un mirosstraniu, acru, prihănind aerul proaspăt alrăsăritului de soare.

— Cam pute pe-aici, strâmbă dinnas Lex. Ce-o fi toată mâzgăleala astaalbă?

— Parcă ar fi excremente dereptilă. Probabil că sunt însă de lapărăsi...

— Dar cum de n-au terminat încăadăpostul ăsta?

— Habar n-am.Ajunseră într-un luminiş plin de

iarbă măruntă, înţesată cu flori de câmp.Şi atunci auziră un fluier prelung,răguşit. Apoi un altul, de dincolo decopaci.

— Ce-a fost asta?— Nu ştiu.Dar Grant zări în clipa aceea umbra

întunecată ce se aşternea peste poiană.Şi umbra părea că se mişcă repede. Încâteva clipe avea să ajungă chiardeasupra lor. Şi atunci se uită drept însus şi zări o siluetă enormă, închisă laculoare, ce plana deasupra lor,acoperind lumina soarelui.

— Aoleu! se sperie Lex. E unpterodactil!

— Exact, şopti Tim.Grant nu scoase o vorbă. Era pur şi

simplu transportat de încântare, lavederea uriaşei zburătoare. Acolo sus,pterodactilul şuieră iarăşi nazal şi apoise învârti în cerc, cu graţie, întorcându-

se iar deasupra lor.— Da' cum de n-au trecut şi arealul

ăsta în itinerariu? se minună băiatul.Şi Grant îşi punea aceeaşi

întrebare. Dinozaurii aceia înaripaţierau atât de frumoşi, atât de graţioşicând planau... Şi, în vreme ce el priveauluit, remarcă un al doilea pterodactil,apoi un al treilea, şi al patrulea, apărândpe neaşteptate în înalt...

— Poate pentru că nu au terminatadăpostul, de-asta..., răspunse într-untârziu Lex, fratelui ei.

Grant se gândea însă că aceia nuerau pterodactili obişnuiţi. Erau totuşiprea mari. Probabil că erau cearadactili— reptile înaripate, de talie mare, dinperioada de început a erei cretacice.

Păreau nişte aeroplane în miniatură. Darcând se mai apropiară, îşi dădu seamacă anvergura aripilor acestora măsura înjur de cinci metri. Animalele aceleaaveau trupuri de harpie şi capete decrocodili. Şi mâncau peşte, din câte îşiaducea el aminte. Da, fuseserădescoperite fosile în America de Sud şiMexic.

Lex îşi duse mâna streaşină la ochişi. se uită spre cer.

— Oare nu or să ne facă nimic?— Nu, nu cred. Se hrănesc cu

peşte.Unul dintre dactili coborî în spirală

spre ei, aproape atingându-le creştetele,apoi depărtându-se, după ce lăsase înurmă un val de aer cald şi un iz acru,

stăruitor.— Mamă-mamă! se minună Lex.

Chiar că sunt ditamai! Sunteţi chiar atâtde sigur că nu ne pot face nici un rău?

— Destul de sigur...Un al doilea pterodactil, se repezi

asupra lor, cu mai mare viteză decât celdintâi. Şi veni din spate, vâjâindu-se pedeasupra capetelor. Grant prinse cucoada ochiului, într-o străfulgerareciocul cu dinţi puternici şi trupul solid,de harpie. Seamănă cu un liliac gigantic,îşi zise paleontologul. Dar cel mai multîl impresionă înfăţişarea fragilă avietăţilor. Uriaşele lor aripi — formatede fapt din membrane delicate, rozalii,întinse pe osatura fină — erau atât desubţiri, încât se vedea prin ele... Da,

totul crea acea impresie de fragilitate deceară...

— Ceee?! făcu Grant, nevenindu-isă creadă.

— Aoleu! ţipă Lex, prinzându-şicapul în palme. M-a muşcat!

— M-a muşcat! M-a muşcat!Când îşi dădu mâinile în lături,

avea sânge pe degete.Deasupra lor, alţi doi pterodactili

îşi strângeau aripile, prefăcându-sedintr-odată în două forme grele,întunecate, care cădeau ca nişteproiectile spre pământ. Şi, în timp ce seprăbuşeau astfel, scoteau un fel de ţipeteascuţite.

— Haideţi, repede! strigă Grant,apucându-i de mână.

O luară la goană peste poiană,auzind tot mai aproape ţipeteleanimalelor şi bărbatul se aruncă apoi lapământ, în ultima clipă, trăgând cei doicopii după el, în vreme ce pterodactiliişuierau şi chiţăiau asurzior, trecând pedeasupra lor, bătând cu putere dinaripile uriaşe. Grant simţi tăişulghearelor sfâşiindu-i spatele cămăşii.

Apoi se ridică imediat în picioare,silind-o şi pe Lex să se scoale de jos şialergară toţi trei vreo câţiva metri, pânăce alte două păsări se răsuciră în văzduhşi se prăbuşiră spre ei, cârâind. Înultimul moment, din nou, îi azvârli pecopii la pământ, iar umbrele cumplite îiscăpară şi de data aceea.

— Bleah..., se strâmbă Lex,

scârbită.Grant văzu că era plină de găinaţ.Se grăbi să se ridice în picioare.— Acum!Tocmai voia să o ia la goană, când

Lex urlă de groază. Bărbatul întoarsecapul şi observă că unul dintre dactili oînşfăcase de umeri cu gheareleîncovoiate, de la picioarele din spate.Aripile imense, de piele, translucide înlumina crudă a soarelui de dimineaţă,vâsleau prin aer, de o parte şi de alta afetiţei. Dinozaurul încerca să îşi înalţeprada in văzduh, însă aceasta era preagrea şi, în timp ce se căznea să o salte,animalul înfuriat o lovea întruna în capcu ciocul coroiat.

Lex răcnea ca din gură de şarpe,

fluturându-şi în disperare braţelesubţirele, ca să se apere. Şi atunci,Grant făcu singurul lucru care îi stătea înputeri: alergă cât putu de repede spredinozaur şi, dintr-un salt, se aruncăînainte, izbindu-l. Îl răsturnă pe acestape spate şi se trezi deasupra corpului deharpie. Animalul cârâia şi lovea cuciocul. Omul îşi ferea capul, să nu îlrănească fălcile zdravene ale creaturii,în vreme ce aripile gigantice băteaunebuneşte aerul în jurul lui. Se simţea caîntr-un cort firav, în plină furtună. Nuvedea nici în stânga, nici în dreapta. Nuauzea nimic. În clipele acelea, pentru elîntreaga lume se reducea la zbatereaaceea chinuitoare, de aripi şi la ţipeteledactilului. Picioarele solide, cu gheare

încovoiate, îi râcâiau fără încetarepieptul. Lex striga cât putea. Grant seîmpinse în trupul animalului, să sedepărteze de el, însă acesta croncăneamai departe şi fornăia în vreme cearipile vânturau fără încetare, încercândsă întoarcă trupul acela greoi, să îlechilibreze din nou. Într-un târziu, îşistrânse aripile ca un liliac uriaş, seridică pe gheruţele din vârful lor, şiîncepu să meargă astfel. Omul se opri,uluit.

Putea să meargă în aripi! Decispeculaţiile lui Lederer se dovediserăîntemeiate până la urmă!

Însă tocmai atunci, ceilalţi treidactili se prăbuşeau peste ei, iar Grant,ameţit, se clatină pe picioare şi, cu

groază în suflet, o zări pe Lex fugind, cumâinile pe creştet... şi pe Tim, carerăcnea din răsputeri...

Primul dinozaur vâjâi chiar pedeasupra pământului, dar fetiţa aruncăun obiect ciudat şi dintr-odată dactilulşuieră şi, se înălţă iar în văzduh. Ceilalţiîncepură să îl urmărească pe cel dintâi,ca să-i smulgă prada. Iar cel de-alpatrulea, bătând cumplit din aripi, seînălţă şi el în aer, urmându-i. Grant seuită după ei, mijindu-şi ochii, sădesluşească ce se întâmpla de fapt. Ceitrei pterodactili, care ajunseseră dejaaproape de capătul de sus al cupolei, îlhăituiau pe primul, cârâind înfuriaţi.

Rămăseseră singuri în luminiş.— Ce naiba s-a petrecut aici?

întrebă Grant, nedumerit.— Mi-au furat mănuşa mea de

basebal, asta s-a întâmplat, se smiorcăiLex. Da, mi-au înhăţat mănuşa meaDarryl Strawberry, specială...

Porniră iar la drum. Tim o cuprinsecu braţul pe după umeri.

— Ai păţit ceva?— Bineînţeles că nu,

prostănacule..., se răţoi ea, scuturându-se să scape din îmbrăţişare. Sper c-o săle rămână-n gât şi-or să crape, maiadăugă, uitându-se în sus, sprepterodactili.

— Mda, şi eu sper acelaşi lucru,zise băiatul.

În faţa lor, zărind barca trasă peţărm, Grant se uită iar la ceas. Era opt şl

jumătate. De-atunci începând, nu le mairămâneau decât două ore şi jumătatepână când trebuiau neapărat să fie înapoila bază.

Lex chiui de bucurie când trecurăde marea cupolă argintie a aviarului. Peacolo, malurile râului păreau tot maiapropiate, iar copacii îşi îndeseaucrengile arcuite, ce se întâlneaudeasupra capului lor. Matca era maiîngustă decât înainte, uneori de numai unmetru şi jumătate lăţime, iar curentul îiduceau foarte repede la vale. Lex seridica mereu pe vârfurile picioarelor, casă atingă ramurile de deasupra.

Grant şedea întins pe spate, şiasculta cu plăcere murmurul zglobiu alapei ce sălta sub cauciucul încins al

bărcii. Înaintau mai iute, căci crengile cese bolteau deasupra râului, păreau călunecă mult mai repede. Era destul deodihnitor. Puterea curentului parcăînvolbura şi împletitura ramurilor ceîndepărtau arşiţa junglei. Iar astaînsemna că aveau să ajungă mult mairepede la destinaţie?

Paleontologul nu îşi dădea seamacât anume parcurseseră până atunci, darîşi închipuia că se aflau la cel puţincâţiva kilometri distanţă de adăpostulsauropozilor, unde petrecuseră toţi treinoaptea trecută. Probabil că făcuserăpână atunci în jur de şase-şaptekilometri Sau poate chiar mai mult. Creace însemna că era posibil să se afle lanumai o oră de mers de hotel, după ce

aveau să coboare din barcă. Dar dupăexperienţa din aviar. Grant nu se maigrăbea defel să părăsească matca râului.Deocamdată le era destul de bine acolo.

— Eu una mă tot întreb ce-o mai fifăcând Ralph? începu Lex. Poate că-ideja mort sau cine ştie ce o fi păţit întretimp...

— Ei, eu sunt sigur că e teafăr şinevătămat.

— Mă gândesc şi eu: oare m-ar filăsat să îl călăresc? urmă eâ, moleşităde căldură. Ar fi fost foarte hazliu, săpot călări pe Ralph.

Tim însă îşi punea alte probleme.— Vă mai aduceţi aminte de

discuţia aceea de la arealulstegozaurului? Cea de seara trecută...

— Da.— Cum de v-a venit ideea să-

ntrebaţi de ADN-ul de broască?— După ce mi-am dat seama că

dinozaurii de-aici se înmulţesc pe calenaturală, răspunse paleontologul. Lucrupe care cei de-aici nu şi-l pot explicasub nici o formă, devreme ce i-au iradiatşi toţi sunt de fapt femele.

— Mda...— Ei bine, tratamentele astea cu

radiaţii sunt cunoscute deja ca nefiindfoarte sigure, aşa că probabil nici n-auavut efectul scontat. Mă rog, ediscutabil. Se poate dovedi. Dar tot mairămâne un semn de întrebare: sunt într-adevăr toţi dinozaurii de-aici femele?Cum ar putea ei atunci să se

înmulţească, totuşi?!— Aşa-i, se dumiri Tim.— Ei, atunci ne aducem aminte că

în regnul animal, actul reproducerii însine, se poate îndeplini într-o varietatede feluri.

— Mda, păi pe Tim îl intereseazăfoarte tare sexul..., chicoti Lex.

Nu îi dădură nici unul atenţie.— De exemplu, urmă Grant, multe

specii de animale se reproduc fără aîndeplini vreodată ceea ce numim noiactul sexual... Masculul depune unspermatofor, care conţine sperma, iarfemela îl reperează mai târziu, uneorimult mai târziu. Tipul acesta de"schimb" nu implică neapărat niştediferenţieri fizice distincte şi

numeroase, între mascul şi femelă, dupăcum credem noi că ar trebui să existe înmod normal. Masculii şi femelele seaseamănă mult mai mult în rândulanimalelor, decât în rândul oamenilor.

Tim încuviinţă din cap.— Dar de ce anume v-aţi referit la

ADN-ul de broască?Tocmai atunci se auziră ţipete

înspăimântate în copaci, iarmicroceraptorii se împrăştiau careîncotro, scuturând puternic frunzişul.Capul masiv al tiranozaurului pătrunseprintre ramuri din partea stângă, iarfălcile ameninţătoare clămpăniră chiarlângă plută. Lex urlă de groază, iar Grantvâsli la iuţeală în partea opusă, însăacolo matca era de numai un metru şi

jumătate lăţime. Tiranozaurul seîncurcase în împletitura deasă acrengilor. Îşi îndesa gâtul în faţă, îlsucea într-o parte sau alta, şi răgeaîngrozitor. În sfârşit, îşi scoase ţeastauriaşă din ţesătura ramurilor rezistente.

Printre trunchiurile copacilor caremărgineau malul apei, zăriră corpulimens al dinozaurului îndreptându-sespre nord, căutând probabil un locpotrivit de trecere printre copaci.

Microceraptorii fugiseră cu toţiispre celălalt ţărm, unde ţipau cât îi ţineagura şi ţopăiau de colo-colo, agitaţi. Înbarca de salvare, Grant. Tim şi Lexpriveau neajutoraţi dinozaurul careîncerca din nou să pătrundă printrearbori însă a-ceştia erau prea puternici

şi prea deşi. Monstrul merse maideparte, în josul malului şi încercă iar săstrăbată, scuturând furios ramurilegroase.

Însă nici de data aceasta nu reuşi.Şi atunci o porni în continuare, să îi

aştepte undeva, pe cursul râului.— Îl urăsc, îngăimă Lex, speriată

de moarte.Grant se lăsă pe spate, sfârşit de

emoţie. Dacă tiranozaurul ar fi trecutprintre copaci, nimic pe lumea asta nu armai fi putut face el ca să scape viaţacopiilor. În locul acela râul era atât deîngust, încât abia depăşea cu puţinmarginile bărcii. Parcă s-ar fi aflat într-un tunel. Uneori, vâslele de plastic seînfundau în noroi, în vreme ee

ambarcaţiunea era împinsă mai departede curentul repede.

Se uită la ceas. Era aproape oranouă. Iar pluta de salvare îşi urmadrumul, în josul apei.

— Hei! spuse Lex pe neaşteptate.Ia ascultaţi puţin!

Auzi nişte mârâieli, apoi nişteţipete de bufniţă. Zgomotele aceleaveneau de undeva, din faţa lor.Paleontologul ascultă cu atenţie şi auziţipetele de bufniţă din nou.

— Ce-o fi? zise Lex.— Habar n-am, răspunse Grant.

Dar sunt mai multe animale sau cejor fiele...

Vâsli iar spre malul opus şi seprinse zdravăn de o creangă groasă, ca

să oprească pluta. Mârâitul se auzea maideparte. Apoi iar, ţipete de bufniţă.

— Parcă ar fi un stol de bufniţe,remarcă Tim.

Malcolm gemu de durere.— Nu-i timpul să-mi faci o

morfină?— Nu încă, refuză Ellie.Matematicianul oftă, chinuit.— Câtă apă mai avem aici?— De unde să ştiu?! La robinete

curge apa şuvoi...— Nu, mă refeream la rezervele de

apă! Câtă apă este oprită pentru cazurilede urgenţă?

Ellie ridică din umeri, nedumerită.

— Nici un strop.— Du-te prin toate camerele de pe

etajul ăsta şi umple căzile cu apă.Ellie se încruntă, îngrijorată.— A, sa nu uit! adăugă Malcolm.

Avem cumva prin preajmă nişte staţii deemisie-recepţie portabile? Şi lanterne?Dar chibrituri şi spirtiere? Chestii d-astea, pentru cazuri de necesitate...

— O să arunc o privire primprejur,să văd. Da' ce-i, te pregăteşti pentrucutremur?

— Cam aşa ceva, răspunseMalcolm. Efectul Malcolm presupunedin start schimbări catastrofale.

— Dar Arnold zice că toatesistemele funcţionează perfect.

— Da. exact în felul ăsta apare şi

efectul respectiv...— Nu prea ai încredere în ce spune

Arnold, aşa-i? observă Ellie.— E un tip de treabă. Dar e inginer.

Ca şi Wu, de altfel. Amândoi suntoameni cu pregătire strict tehnică. Nuposedă inteligenţă. Pe ei îicaracterizează ceea ce eu numesc"uninteligenţă", adică inteligenţăunilaterală. Ei nu văd decât situaţia dinprezent. Întotdeauna dovedesc o gândirelimitată, dar ei spun că este un "mod dea privi lucrurile foarte practic", laobiect. Şi nu judecă deloc conjuncturilelucrurilor, în general. Nu îşi dau seamade consecinţe. Asta-i motivul existenţeiunei astfel de insule. Da, da, inteligenţaunilaterală. Pentru că, în mod clar, un

om care gândeşte puţin mai mult; nupoate să creeze un animal şi să seaştepte apoi ca acesta să nu se comporteca orice fiinţă vie. Imprevizibil. Să vreasă scape din ţarc. Însă nu; ei nu sunt înstare să priceapă atâta lucru...

— Dar nu crezi că ţine totuşi defirea omului să se încăpăţâneze aşa?întrebă Ellie.

— A, nu, pentru numele luiDumnezeu, în nici un caz. E ca şi cum aiafirma că a face omletă cu şuncă pentrumicul dejun intră în firea omenească.Numai că nu-i vorba de aşa ceva. Deloc.Este rezultatul acelei unice instruiri detip occidental, de care restului lumiii ise face greaţă numai când îşi aminteştede ea, ca să fim sinceri.

Se strâmbă de durere.— Morfina asta mă cam face

filozof...— Mai vrei puţină apă?— Nu. O să-ţi spun de fapt care-i

necazul cu inginerii şi savanţii. Savanţiiau în tărtăcuţă un morman de rahat,căruia ei îi zic pompos "metodă de acerceta adevărurile universale alenaturii". Lucru care, de altfel, esteadevărat, dar nu asta îi duce pe ei lacunoaştere. Nimeni nu este călăuzit pelumea asta de abstracţiuni scârbavnice,precum "căutarea adevărului".

De fapt, oamenii de ştiinţă suntpreocupaţi în primul rând cu aplicareadescoperirilor în practică. Aşa că seataşează cu trup şi suflet de ceea ce au

de făcut, dacă au ceva de făcut. Şiniciodată nu încetează să îşi punăîntrebarea dacă ar mai putea face vreunlucru nou pe lumea asta. În mod firesc,le convine să numească părerile celor cegândesc ca mine ca fiind neîntemeiate.Pentru că, dacă nu or să facă ei ceea ceîşi propun, în mod cert va veni altcinevacare să ducă la îndeplinire năzuinţelelor. Descoperirea de lucruri noi, cred ei,este un proces inevitabil. Aşa căîncearcă să fie ei primii care săîmplinească asta. De, asta-i regulajocului în ştiinţă, în general. Fiecaredescoperire pur ştiinţifică este un act deagresiune, de pătrundere cu forţa spre onouă treaptă de dezvoltare. Pentru căapoi antrenează o mulţime de chestiuni

tehnice şi pur şi simplu sunt în stare săschimbe faţa lumii. Gazele de eşapamentpârjolesc pământul şi lasă în urmăbioproduse radioactive. Astronauţii lasăpe luna gunoaie. Întotdeauna existămăcar câte o dovadă că au trecut şisavanţii pe-acolo, cu descoperirile lor.Dintotdeauna, descoperirile ştiinţificeau fost, de fapt, o siluire nemiloasă alumii naturale. Dintotdeauna. Iar oameniide ştiinţă asta şi vor. Să îşi vâre eimaşinăriile peste tot. Să îşi însămânţezepe-acolo urmele trecerii lor pe pământ.Pentru că ei nu pot numai să stea cumâinile în sân şi să urmărească mersulfiresc al lucrurilor. Nu, ei nu pot să seuite doar şi să aprecieze din ochi, fărăsă atingă. Pentru că ei nu se pot integra

nici psihic într-o ordine firească alucrurilor. Ei au istorica sarcină de aface să se întâmple ceva nenatural. Astae meseria de om de ştiinţă, aşa că acumavem deja cohorte întregi, societăţiîntregi, care încearcă să fie ştiinţifice.

Oftă cu tristeţe şi se lăsă iar peperne.

— Nu crezi că te oboseşti preamult.

— Cum arată locul unde excavaţivoi fosile, după un an de muncă?

— Nu prea grozav...— Aha, deci nu replantaţi

vegetaţia, nu renivelati terenul undesăpaţi, asa-i?

— Nu.— De ce nu?!

Ea înălţă din umeri, stânjenâtă.— Presupun că nu există fonduri...— Aha, deci există destui bani ca

să finanţeze şantierele, dar nu să şirefacă locul după ce se sfârşeşte toatătevatura, nu?

— Păi... vezi tu, noi de pildălucrăm în terenurile mlăştinoase...

— Da... Numai terenurimlăştinoase, repetă Malcolm, clătinânddin cap. Numai gunoaie. Numai produsede mâna a doua... Numai efectesecundare... Nu încerc decât să-ţidovedesc că exact asta doresc toţioamenii de ştiinţă. Ei îşi doresc toateaceste subproduse şi gunoaie şi răniadânci şi efecte secundare... Este un felde a se încuraja singuri, pentru a duce

mai departe ce încep. Toate astea suntprevăzute în planurile marii fabrici aştiinţei şi, în mod implicit, au ca scopdezastrul total.

— Atunci care ar fi rezolvarea?— Să scăpăm cumva de oamenii cu

inteligenţă unilaterală. Să-i scoatem dincircuit.

— Dar în cazul acesta am pierdetoate avantajele descoperirilor...

— Care avantaje? pufni Malcolm,nervos. Din 1930 încoace, numărulorelor pe care femeile trebuie să lesacrifice treburilor casnice nu s-amicşorat deloc. Cu toate aspiratoarelesofisticate, maşinile de spălat şi uscat,maşinile de măturat străzile, gunoiereleşi fabricile de îmbrăcăminte

neşifonabilă... Şi oare de ce anume le-omânca lor întreţinerea curăţeniei totatâta timp ca şi în 1930?

Ellie nu răspunse.— Pentru că nu au apărut de-atunci

nici un fel de avantaje, de fapt. Ăsta-isecretul. Cu treizeci de mii de ani înurmă, când oamenii făceau picturirupestre la Lascaux, da, da, oameniicavernelor munceau numai vreodouăzeci de ore pe săptămână ca să îşiîncropească nişte învelitori. În restultimpului, puteau să se joace sau sădoarmă sau ce le mai trecea lor printigvă să facă... Şi trăiau într-o lumenaturală, cu aer curat, apă curată,copaci minunaţi şi apusuri sublime. Iagândeşte-te şi singură!... Douăzeci de

ore pe săptămână. Acum treizeci de miide ani în urmă.

— Şi tu ai vrea să întorci ceasulvremii înapoi?! zise Ellie.

— Nu, răspunse Malcolm. Aş vreanumai să se trezească odată buimaciiăştia de oameni. Am avut parte de patrusute de ani de ştiinţă modernă, aşa că s-ar cuveni să ştim şi noi cu toţii la cefoloseşte şi la ce nu-i bună. E timpul săse petreacă o schimbare în minteaoamenilor.

— Înainte de a distruge planeta?spuse ea.

El însă oftă, neînţeles, şi închiseochii.

— Vai mie, se vaită. Asta chiar că-i ultimul lucru de care mi-ar putea fi

teamă. *** În tunelul întunecat al junglei, Grant

ducea pluta cât putea de încet, ridicat înpicioare, ţinându-se cu mâinile decrengile de sus, ca să se deplasezeneauzit. Încă se auzeau ţipetele aceleade bufniţă. Apoi văzu şi dinozaurii.

— Nu cumva ăştia-s cei otrăvitori?— Ba da, oftă Grant.

Dilophosaurus.Pe mai, stăteau doi dilofozauri.

Corpurile lor; înalte de trei metri şijumătate, erau gălbui, cu pete negre, iarpântecele verde intens ca la şopârle.Două creste aidoma, roşii, se vedeau pe

cap, de la nas până deasupra ochilor,întâlnindu-se pe creştet, unde formau unV. Asemănarea lor cu păsările era şi maiizbitoare datorită mersului şi felului încare se mişcau. Se aplecau să bea apădin râu, apoi se ridicau şi gâlgâiau apaîn gâtlej. după care scoteau ţipeteleacelea, de bufniţă.

— N-ar fi mai bine să coborâm şis-o luăm prin pădure? şopti Lex.

Grant clătină din cap, refuzând.Dilofozaurii erau de talie mai micădecât tiranozaurul, aşa că se puteaustrecura prin frunzişul des de lamarginea râului. În plus, păreau foarteiuţi în mişcări, după cum guruiau şi ţipauunul la celălalt.

— Dar nu putem trece aşa pe lângă

ei, cu barca, se tângui Lex. Suntveninoşi!

— Trebuie! hotărî Grant. Într-un felsau altul...

Dilofozaurii beau mai departe apăşi ţipau. Păreau că urmează un ritualciudat, în care fiecare îşi cunoştea rolulşi îl juca întocmai, întruna. Animalul dinpartea stingă se apleca să bea apă,deschizând larg fălcile puternice, cuşiruri lungi de dinţi ascuţiţi, după careridica gâtul şi scotea sunetele aceleaciudate. Cel din dreapta ţipa şi el, carăspuns, apoi se apleca să bea, de parcăar fi fost imaginea din oglindă a primuluidinozaur După care această secvenţă serepeta, exact în acelaşi fel.

Grant observă atunci că dinozaurul

din dreapta era mai mic de statură şiavea pete mai mărunte pe spinare, iarcrestele de pe cap erau de un roşu maimat...

— Fir'aş al naibii! exclamă el,dumirindu-se. E un ritual deîmperechere!

— Şi nu putem trece pe lângă ei?întrebă Tim, cu sufletul la gură.

— Nu acum. Sunt chiar la margineaapei.

Paleontologul ştia foarte bine căadeseori animalele îndeplineau acelritual timp de ore în şir. Nu le trebuiamâncare, nu dădeau atenţie la nimic dinjurul lor... Se uită la ceas. Era nouă şijumătate.

— Şi ce facem atunci? spuse Tim.

Grant oftă, neputincios.— Habar n-am.Se aşeză pe fundul plutei,

dezorientat, când dintr-odatădilophozaurii începură să şuiere şi săurle întruna, alertaţi. Se uită într-acolo.Animalele se întorseseră cu spatelecătre matca râului.

— Ce-or fi păţit? se miră Lex.Grant zâmbi, răsuflând uşurat.— Cred că, în sfârşit, ne dă cineva

o mână de ajutor...Împinse pluta spre mijlocul firului

de apă.— Uitaţi ce e, copii: acum vreau ca

voi doi să staţi lipiţi de fundul plutei. Osă trecem pe lângă ei cât de repede vomputea. Dar ţineţi minte: orice s-ar

întâmpla, nu suflaţi o vorbă şi nu mişcaţicu nici un chip. O. K. ?

Pluta începu să lunece în josulrâului, spre dilofozaurii care cârâiau încontinuare. Ambarcaţiunea prindea totmai multă viteză. Lex şedea nemişcată lapicioarele lui Grant, privindu-l ţintă, cuochişorii măriţi de groază. Se apropiautot mai mult de animalele încă întoarsecu spatele la râu. Bărbatul scoasepistolul cu aer comprimat şi cercetăîncărcătura.

Barca sălta mai departe pe unde şiatunci cei trei simţiră mirosul ciudat,dulceag şi scârbos deopotrivă. Da,mirosea a vomă uscată. Ţipeteledilofozaurilor se auzeau tot mai tare. Şi,în sfârşit, pluta trecu de ultimul cot al

apei, iar Grant îşi ţinu răsuflarea, deemoţie. Dinozaurii erau acum numai lacâţiva metri distanţă, oţărându-se maideparte la ceva, aflat dincolo de copaciice mărgineau matca.

Aşa după cum îşi imaginase şipaleontologul; şuierau către tiranozaur.Iar acesta încerca să treacă prin desiş, învreme ce ceilalţi doi cârâiau întruna şibăteau înfuriaţi cu picioarele în noroi.Pluta trecu pe lângă ei. Mirosul acela îiumplu pe toţi trei de silă. Tiranozaurulrăgi iar, probabil la vederea plutei. Darîn clipa următoare...

O bufnitură!Ambarcaţiunea se opri locului, cu

burta de mâl, la numai câţiva metridepărtare de dilofozauri.

— A, nemaipomenit..., scânci Lex,îngrozită.

Urmă un râcâit prelung, anevoios,al bărcii împotmolite. Şi, dintr-odată,săltă iar pe apă. Porniră în continuare, înjosul râului. Tiranozaurul urlă încă odată mânios şi plecă în urmărireaoamenilor. Unul dintre dilofozaurirămase dezorientat, apoi ţipă scurt.Celălalt şuieră şi el, drept răspuns.

Barca plutea mai departe, peundele repezi.

TIRANOZAURUL Jeep-ul se hurduca mai departe, pe

câmpia orbită de lumină. Muldoon era lavolan, iar Gennaro şedea pe loculmortului. Se depărtaseră deja de şiruriledese de copaci ce împrejmuiau malurilerâului, aflate acum la vreo sută de metrispre răsărit. Ajunseră la o ridicătură depământ, iar vânătorul opri maşina.

— Cristoase mare, ce arşiţănebună! oftă el, ştergându-şi frunteaplină de sudoare.

Mai trase o duşcă de whisky, dinsticla pe care o ţinea între genunchi,apoi i-o întinse lui Gennaro. Acesta însăclătină din cap, refuzându-l. Se uita lapeisajul acela ce dansa neostenit învalurile văpăii, care se ridica pestecreştetele palmierilor. Apoi privi sprecomputerul de bord şi monitorul montat

tot acolo. Pe ecran se derulau imagini depe tot cuprinsul parcului, prinintermediul camerelor de luat vederi,aşezate prin cele mai îndepărtate colţuriale insulei. Însă tot nu se zărea nici urmăde Grant sau de copii. Şi nicitiranozaurul nu apărea defel.

Aparatul de radio pârâi scurt.— Muldoon..., se auzi vocea lui

Arnold.Vânătorul ridică microfonul.— Mda, mormăi el.— Ai deschis monitorul? Am găsit

rexul. Este în zona 442. Se-ndreaptăspre 443.

— Stai o clipă, se repezi Muldoon,învârtind butonul monitorului. Aha, l-amreceptat şi eu acum. Merge pe cursul

râului.Animalul se strecura prin desişul

ce mărginea matca apei înaintând sprenord.

— Vezi şi tu, poartă-te mai cugrijă... Numai cât să-l imobilizezi.

— Lasă, nu-ţi face probleme, i-otăie vânătorul, mijindu-şi ochii însoarele arzător. N-o să-i fac nici unrău...

— Ţine minte aici: tiranozaurul eprincipala atracţie a parcului, repetăArncld.

Muldoon închise radioul, fără chef.— Mare cretini şi ăştia, bombăni

el. Auzi, la ei cum îi dau înainte cuturiştii!?

Porni motorul maşinii.

— Ei, până una-alta, hai să-i facemo vizită lui Rexy şi să îi dăm puţinprogram de somn.

Jeep-ul sări peste un hop.— Văd că arzi de nerăbdare să faci

asta, observă Gennaro.— Păi de câtăva vreme încoa' am

tot vrut să-i bag un ac în cur scârbeiăsteia cât malul, recunoscu Muldoon. Şiia uite-l aici...

Puse frână bruscă. Prin parbriz,Gennaro zări şi el tiranozaurul chiar înfaţa lor, mişcându-se cu repeziciuneprintre copaci.

Muldoon dădu pe gât tot restul detărie, apoi aruncă pe bancheta din spatesticla goală. Luă arma. Gennaro se uitala ecranul monitorului, pe care se vedea

chiar jeep-ul lor şi dinozaurul acelafioros. Probabil că pe undeva, princopacii din urma lor, erau instalatecamere de luat vederi cu circuit închis.

— Dacă vrei să dai şi tu o mână deajutor, desfă capacul dozelor ălora, dela picioarele tale, zise Muldoon.

Gennaro se aplecă şi deschise ocutie voluminoasă, de metal strălucitor,marca Halliburton. Înăuntru era căptuşităcu material expandat. Patru cilindri,fiecare de mărimea unei sticle de laptede un sfert de litru, erau aşezate înlocaşurile lor izolatoare. Pe fiecaredintre etichetele recipientelor stăteascris: MORO-709. Scoase un tub dintr-a-cela şi se uită la el, curios.

— Scoate-i căpăcelul ăla din vârf

şi înşurubează-i un ac de seringă, îiexplică Muldoon.

Gennaro găsi în ambalaj şi o pungăde plastic, cu ace mari, fiecare cu undiametru aproximativ cât degetul luigros de la mână. Ataşă unul din elerecipientului. La capătul celălalt, acestaavea un suport rotund, plat, pentruapăsare mecanică.

— Ăla-i pistonul, îl lămuriMuldoon. El împinge cu presiuneîncărcătura, ca să intre în corp.

Vânătorul se întorsese cu spatele lael, ţinând pe genunchi puşca grea, dinmetal cenuşiu. Lui Gennaro i se păru căseamănă cu o bazuka sau cu un lansatorde rachete.

— Ce înseamnă MORO-709? se

interesă el.— Tranchilizant standard pentru

animale, spuse Muldoon. Toate grădinilezoologice din lume folosesc aşa ceva.Pentru început o să încercăm o doză de omie de centimetri.

Desfăcu magazia puştii, largă câtsă-i încapă acolo tot pumnul. Introdusecilindrul cu tranchilizante înăuntru şiînchise la loc încărcătorul.

— Ei, asta ar cam trebui să-iajungă, zise el. Pentru un elefant, dozastandard este de două suta de centimetri,numai că ei cântăresc în jur de două-treitone per exemplar. Iar Tyrannosaurusrex ara opt tone şi e de mii de ori maiticălos. Ceea ce contează mult pentrustabilirea cantităţii de somnifere.

— De ce?— Doza per cap de animal se

calculează în funcţie, pe de o parte, detemperament, pe de altă parte, decaracter. Aceeaşi doză, de 7Q9 poţi s-ovâri într-un elefant, într-un hipopotam şiîntr-un rinocer. Şi reuşeşti să imobilizezielefantul, pentru că rămâne pe loc, stanăde piatră. Hipopotamul numai ce-l maileneveşti, pentru că, ameţeşte el, da' totse mişcă. Şi rinocerul parcă turbează, eîn stare să se încontreze cu tine până laultima suflare. Dar, dacă hăituieşti unrinocer, spre exemplu, din maşină, fărăsă-i injectezi nimic, după cinci-zeceminute de fugă, cade lat, din pricinaşocului de adrenalină. Animalul ăsta e ocombinaţie foarte ciudată de putere şi

fragilitate în acelaşi timp...Muldoon începu să conducă maşina

spre râu, încet precaut, apropiindu-sepas cu pas de tiranozaur.

— Numai că toate astea suntmamifere. Şi noi ştim cum să ne purtămcu mamiferele, pentru că toate grădinilezoologice conţin atracţii precum leii,tigrii, urşii, elefanţii. Ştim însă mult maipuţine lucruri despre reptile. Şi nimeninu ştie nimic despre dinozauri.Dinozaurii sunt animale noi.

— Dar tu îi consideri reptile?întrebă Gennaro.

— Nu, declară Muldoon, hotărât, întimp ce schimba vitezele. Pentrudinozauri nu există o categorie actuală încare să îi poţi încadra.

Ocoli un bolovan, apoi vorbi maideparte, netulburat:

— De fapt, noi n-am descoperitdecât că dinozaurii erau tot atât denumeroşi ca specii precum suntmamiferele din zilele noastre. Uniidintre ei sunt docili şi chiar drăgălaşi,alţii sunt cruzi şi de neîmblânzit. Uniidintre ei au simţul vederii foartedezvoltat, alţii dimpotrivă. Unii suntproşti ca noaptea, alţii sunt ai dracu' dedeştepţi.

—- Ca raptorii, nu? interveniGennaro.

Muldoon clătină din cap, cutristeţe.

— Raptorii sunt inteligenţi. Chiarfoarte inteligenţi. Crede-mă pe cuvânt:

toate problemele pe care le avem noipână acum nu sunt nimic, în comparaţiecu bătaia de cap pe care ne-ar da-oraptorii, dacă ar ieşi din ţarcul lor.Hopa, cred că de-aici putem destul debine să i-o tragem lui Rexy al nostru.

În faţa lor, tiranozaurul îşi iţeacapul prin frunziş, uitându-se spre râu.Şi încercând să străbată într-acolo. Dupăcare se duse încă vreo câţiva metri maiîncolo şi se chinui din nou, tot fărăsucces.

— Mă tot întreb oare ce-o vedea elacolo? zise Gennaro.

— Greu de spus, răspunseMuldoon. Poate că încearcă să înhaţemicroceratopii ăia de ţopăie prin crăci.În cazul ăsta, or să-l cam pună să joace

tontoroiul mult şi bine...Opri jeep-ul la vreo cincizeci de

metri distanţă de dinozaur şi întoarsevehiculul. Lăsă motorul în funcţiune.

— Treci la volan, îi ordonă luiGennaro. Şi pune-ţi centura de siguranţă.

Mai luă o doză şi o îndesă încămaşă. După care coborî din maşină.

Gennaro, trecu îndată în spatelevolanului.

— Ai mai făcut chestia asta demulte ori până acum?

Muldoon râgâi.— Niciodată. Da' o să-ncerc să-l

nimeresc îndărătul urechii. Să vedemcum merge...

Se depărtă cam zece metri despatele jeep-ului şi se ciuci în iarbă,

sprijinit pe un genunchi. Apoi îşi rezemăarma grea de umăr şi ridică cu grijăcătarea telescopică, voluminoasă. Ochitirahozaurul, care tot nu le dădea nici oatenţie.

Urmă o fâsâitură a gazului lăptos şiGennaro zări o dâră albă de fumdesenându-se prin aer, către dinozaur.Însă nimic nu se întâmplă în continuare.

Abia atunci tiranozaurul se întoarseîncet, curios, să se uite la noii veniţi. Îşilăsă capul când pe-o parte, când pecealaltă, parcă voind să-i privească perând, cu câte un ochi.

Muldoon lăsase lansatorul jos şi îlîncărca pentru a doua oară.

— L-ai nimerit? strigă Gennaro.Vânătorul clătină din cap,

dezaprobator.— Am tras pe-alături. Scârbele

astea de cătări pentru lunetă... Ia uită-tedacă nu-i vreo baterie pe-acolo, pentruorice eventualitate.

— Ce să caut?— O baterie, repetă Muldoon. E

cam cât degetul de groasă... Cu niştesemne gri pe ea...

Gennaro se aplecă să scotoceascăprin trusa mare, metalică. Simţeavibraţiile jeep-ului, auzea motorultorcând. Dar nu găsi nici o baterie.Tiranozaurul slobozi un răget. LuiGennaro i se păru îngrozitor urletulacela crunt ce se plămădea în pieptuluriaş al animalului şi apoi umpleacâmpiile de teamă. Tresări violent şi

apucă zdravăn roata volanului, apoi ţinumâna pe schimbătorul de viteze, pregătitsă o ia din loc. Prin radio, auzi voceacelui din camera de control.

— Muldoon, aici Arnold. Pleacăde acolo imediat. Terminat.

— Ştiu ce fac, bombăni vânătorul.Şi atunci, tiranozaurul atacă, în

forţă.Muldoon rămase la locul lui. În

ciuda creaturii aceleia imense, caregonea către el, înălţă gura puştii şi,încet, metodic, ochi, apoi apăsă petrăgaci. Încă o dată, Gennaro observănorişorul acela de fum, şi dâra albă aîncărcăturii pornind spre animal.

Şi totuşi, păru că din nou nu seîntâmplă nimic. Dinozaurul alerga mai

departe.De-acum însă, Muldoon fugea şi el

cât îl ţineau picioarele, strigând:— Dă-i drumul! Dă-i drumul!Gennaro băgă în viteză, iar

vânătorul se aruncă dintr-o parte,prinzându-se de portieră, în timp cejeep-ul demara. Dinozaurul se apropiacu repeziciune, iar Muldoon reuşi sădeschidă uşa şi să se urce pe banchetă.

— Dă-i drumul mai repede, fir'armă-sa a dracu' de bestie? Dă-i drumulcât poţi de repede.

Gennaro apăsă pe acceleraţie pânăîn podea. Maşina săltă în derivă, iarbotul se ridică atât de mult înainte, încâtnu mai văzură decât cerul prin parbrizullat. După care vehiculul îşi reveni şi

începu să străbată câmpia tot mai iute,Gennaro se îndreptă către un şir decopaci din stânga lor, până ce, înoglinda retrovizoare, observă cătiranozaurul mai răcneşte o dată, înfuriat,apoi se întoarce în loc să se depărteazăde ei.

Încetini.— Isuse preasfinte! exclamă el,

răsuflând ca din foale.Muldoon dădea din cap, nedumerit:— Mi-aş fi băgat mâna-n foc că a

doua oară l-am nimerit.— Eu am impresia că ai cam tras

pe-alături, zise Gennaro.— Probabil că s-a rupt acul ăla

înainte de a-l înfige injectorul în carneafiarei ăleia...

— Ei, acum recunoaşte că nu l-ainimerit şi gata!

— Mda, oftă Muldoon. Nu l-amnimerit. Bateria de la cătarea lunetei eramoartă demult. E vina mea. Ar fi trebuitsă o controlez, după ce a stat toatănoaptea afară, în umezeală. Hai să neîntoarcem şi să mai luăm câtevaîncărcături tranchilizante.

Jeep-ul se îndreptă către nord, sprehotel. Muldoon ridică radio-receptorul.

— Control...— Da, răspunse Arnold.— Ne întoarcem la bază. De-acum râul se îngustase grozav,

iar curentul era mult mai rapid. Pluta

luneca mereu cu tot mai mare viteză.Chiar începea să semene cu un traseu deplăcere, dintr-un adevărat parc dedistracţii.

— Iuhuuu! ţipa Lex, ţinându-se demânerele copastiei. Mai iute, mai iute!

Grant îşi miji ochii, scrutândterenul înainte. Matca era în continuarestrimtă şi întunecată de crengile dese,însă înainte, la mare distanţă, se vedeacum se sfârşeau şirurile de copaci, iarsoaiele revărsa o lumină orbitoare pestecâmpul deschis. Departe, se mai auzea şiun răget fioros... Râul parcă se terminadintr-odată, într-o barieră ciudată,dreaptă...

Barca îşi mărea în continuareviteza.

Grant se apucă îndată de mânere.— Ce s-a întâmplat?— Urmează o cascadă, răspunse el.Ambarcaţiunea era trasă cu putere

din tunelul întunecat spre năvala aceeaorbitoare de raze, îndreptându-se cuiuţeală spre buza cascadei. Vuietuldevenise asurzitor. Grant vâslea dinrăsputeri împotriva curentului, dar nureuşi decât să rotească pluta pe loc ovreme. Însă aceasta tot înainta curepeziciune spre căldarea de apă,neabătut.

Lex se aplecă spre el şi mai apucăsă îi zică:

— Nu ştiu să înot!Şi atunci bărbatul observă că vesta

ei de salvare nu era încheiată, însă nu

mai avu ce face: cu o vitezăînspăimântătoare, ajunseră la margineacascadei, iar mugetul ei neîntreruptparcă umplu toată lumea. Grant cufundăadânc vâsla în apă, atinse fundul şi opripluta în loc, chiar pe buza cascadei.Ambarcaţiunea sălta pe valuri, izbită decurenţi, însă nu se mişcă din loc. Şiomul, sprijinit straşnic în vâslă, se uitădedesubt şi observă cum viitoarea aceeacobora aproape douăzeci de metri,adunân-du-se într-un bazin larg.

Iar acolo, stând cufundat chiar înlocul de strângere a apelor şedeatiranozaurul, aşteptându-i.

Lex începu să urle de groază, apoipluta se învârti în loc ca un titirez şi,capătul din spate se smuci în sus.

aruncându-i în aer, apoi în apaînspumată şi căzură mult. de la înălţimeaaceea ameţitoare. Braţele lui Grant sezbătură prin aer, neputincioase, iarlumea păru că se afundă dintr-odată într-un somn netulburat.

Lui i se păru că zburase aşa. prinvăzduh, minute întregi. Avu chiar timp săo zărească pe Lex apucându-seînspăimântată de portocalia vestă desalvare, căzând şi ea alături de el. Avutimp să îl vadă şi pe Tim uitându-seînfiorat la hăul de dedesubt. Avu timp săcuprindă cu ochii toată pânza aceea deapă rece ca gheaţa. Şi, în sfârşit, avutimp să privească şi bazinul acela larg,în vreme ce el se prăbuşea parcă ar fifost filmat cu încetinitorul, într-o linişte

deplină.După aceea se scufundă în apa

rece, care-i înţepă trupul cu mii de aceîngheţate, şi bulbuci albicioşi îlîmpresurară din toate părţile. Serostogoli peste cap, se învârti ameţitor,şi, în treacăt, zări conturul neclar alpiciorului monstrului, în timp ce el eradus de curent spre matca râului aferent.Omul înotă spre mal, se prinse zdravănde pietrele încălzite de soare, alunecă,apoi apucă o creangă şi, în sfârşit, reuşisă se smulgă din viitoare. Gâfâind, setârî cu greu pe burtă, hârşâindu-se depietre, şi privi înapoi spre râu tocmaicând pluta brună, de cauciuc, trecu pelângă el, purtată de valuri. Atunci îl văzuşi pe Tim, înotând împotriva curentului,

iar Grant se întinse spre el, îl apucă dehaine şi îl trase pe ţărm, alături.

Şi se întoarse din nou cu faţa sprecascadă tocmai când tiranozaurul îşicufunda capul în apă. Căpăţâna luimasivă se scutură, împroşcând cu stropiîn toate părţile. Ţinea ceva în dinţi.

Şi, când îşi ridică iar capul, omulîşi dădu seama ce anume.

Între fălcile cumplite ale animaluluise vedea o formă portocalie — era vestade salvare a lui Lex.

Câteva clipe mai târziu, trupul

fetiţei ieşi ia suprafaţă, chiar lângăcoada lungă, puternică a dinozaurului.Era cu faţa în jos, iar corpul ei mititel

era târât fără milă de curent, spre matcarâulul. Grant se aruncă în apă după ea şiimediat undele învolburate îl înghiţiră.După câteva momente, apăru iar,ducând-o pe Lex şi apoi târând-o peţărm. Părea greoaie acum, inertă. Chipulei plăcut era deja vineţiu. Din gură i sescurgeau şuviţe de apă.

Grant se aplecă deasupra ei, să îifacă respiraţie artificială, însă fetiţatuşi, înecându-se. După care vomită unlichid galben-verzui şi tuşi din nou.Pleoapele i se zbătură.

— Bună, ce faceţi, glumi ea,încercând să zâmbească. Am reuşit, aşa-i?

Tim începu să plângă. Ea se înecăiar.

— Auzi, ai de gând să încetezi saunu!? Acum de ce mai bâzâi aici, încreierii noştri?!

— Uite-aşa.— Ne-am cam făcut griji din

pricina ta, îi explică Grant,Fâşii subţiri de plastic portocaliu

pluteau în josul râului. Tiranozaurulsfâşia vesta de salvare. Stătea încăîntors cu spatele la ei, privind sprecascadă însă în orice minut se puteaîndrepta spre locul unde se aflau şi îivedea, cu siguranţă.

— Haideţi, copii, îi zori Grant.— Da' unde ne mai ducem?! zise

Lex, tuşind întruna.— Haideţi!Căuta din ochi un loc unde să se

ascundă. În josul râului era numai ocâmpie deschisă, plină de ierburi şibătută de soare, care nu le-ar fi oferitnici o protecţie. În susul râului, şedeadinozaurul cel fioros. Şi atunci,paleontologul zări o potecuţă noroioasă,care urma cursul râului. Părea că duceînapoi, spre buza cascadei.

Şi acolo, în mocirla zvântată,observă o urmă de pantofi bărbăteşti.Care era îndreptată spre cascadă.

Într-un târziu, tiranozaurul îşiîntoarse privirea de la cascadă şi începusă scruteze, câmpia înverzită. Parcă şi-ar fi dat într-adevăr seama că fugarii numai erau prin preajmă. Se uita mai alesspre cursul inferior al râului. Grant şicopiii se pitiră printre ferigile uriaşe,

care mărgineau malul apei. Cu mareprecauţie, se îndreptă în susul râului.

— Încotro ne îndreptăm? seinteresă Lex. Nu vedeţi că ne întoarcemla el?!

— Ştiu şi eu.De-acum se apropiaseră de

cascadă, iar mugetul acesteia se auzea,cumplit. Pietrele de sub tălpile lor erautot mai lunecoase, iar cărarea tot maimocirloasă. Pretutindeni plutea o pânzădeasă, persistentă, de ceaţă. Parcă s-arfi afundat într-un plafon de nori. Iarpoteca părea că duce chiar către apaînspumată, însă când ajunseră lângămatcă, observară că de fapt drumeagulocolea pe undeva, prin spatele cascadei.

Tiranozaurul încă scruta cursul

inferior al râului, cu spatele întors la ei.Se grăbiră să parcurgă cărarea sprecascadă şi, tocmai când erau aproapeascunşi de vălul des al apei, Grant văzucum dinozaurul se mişcă şi se întoarcecătre ei. De-acum însă erau acoperiţi decăderea de apă, iar omul nu mai puteadesluşi nimic prin şuvoiul argintiu.

Se uită atunci în jur, uimit: era unmic adăpost chiar acolo, puţin maiîncăpător decât o magazie obişnuită şiplin cu o mulţime de maşinării: pompecare zumzăiau asurzitor, imense filtre deapă şi ţevi de tot soiul. Acolo, înăuntru,era umed şi răcoros.

— Oare ne-o fi văzut? se întrebăLex.

Trebuia să ţipe, ca să fie auzită

peste tumultul acela al cascadei.— Unde suntem aici? Ce-o fi

înăuntru? Ne-a văzut oare ticălosul ăla?!— Staţi aici numai câteva clipe, o

opri Grant.Se uită atent la echipamentele din

magazie. În mod clar, era unul dinpunctele de întreţinere a utilajelorparcului. Şi, fireşte că aeestea erau puseîn mişcare de curent electric, aşa că eraposibil să se afle prin preajmă şi vreuntelefon pentru comunicări urgente.Începu să bâjbâie cu mâna printre filtreşi conducte.

— Ce tot faceţi acolo? strigă Lex,curioasă.

— Caut un telefon, răspunse el.Era deja aproape ora zece

dimineaţa. Nu mai aveau nici o orăîncheiată ca să contacteze prin radionava ce se îndrepta către continent.

În spatele adăpostului găsi o uşă pecare scria MAINT 04, dar era încuiată.Alături, se putea desluşi un locaş pentruintroducerea cartelei de siguranţă Peperete, chiar lângă uşă, zări un şir decutii de metal. Le deschise pe rind, însănu conţineau decât butoane de tot felul şiregulatoare. Nici un telefon. Şi nimic cucare să deschidă uşa

Aproape că nici nu dăduse atenţiecutiei din stânga uşii. Dar când odesfăcu, descoperi un tablou cu nouăsuporturi pentru chei, acoperit cu puncteîn toate nuanţele de verde. Dar oricum,părea o modalitate de a deschide uşa

aceea, iar el, nu ştia de ce, aveasentimentul că de cealaltă parte a uşii seafla un telefon. Poansonat pe metalulcutiei, era numărul 1023. Dădu un pumnchiar în locul acela.

Cu un fâşâit, uşa se dădu în lături.Orbecăind prin bezna de nepătruns,începu să coboare scările de beton. Peperetele din fundul încăperii zăriinscripţia: VEHICOL DEÎNTREŢINERE 04/22 TRANSPORT.Mai încolo era o săgeată ce indicaundeva, în josul scărilor. Era oareposibil să existe într-adevăr o maşinăacolo?!

— Copii, veniţi încoace!— Lăsaţi-o baltă, se mironosi Lex.

Eu una nu intru acolo nici moartă.

— Haide, Lex, o îndemnă Tim.— Nici nu mă gândesc, stărui ea.

Nu-i nici o lumină, nimic... Eu nu intrunici în ruptul capului.

— Nici o problemă atunci, ziseGrant, împăciuitor.

Nu aveau timp de certuri.— Rămâneţi unde sunteţi, că eu mă

întorc imediat.Grant păşi peste pragul uşii. Se

auzi un bâzâit electronic şi uşa seînchise într-o clipă, cu un pocnet sec.

Grant rămase în întunericul acelade nepătruns. După o clipă de uimire, seîntoarse către uşă şi pipăi suprafaţa eiumedă. Nu era nici un mâner, nici unlocaş pentru deschidere manuală. Începuatunci să bâjbâie pereţii de o parte şi de

alta a intrării, căutând un buton, untablou de comandă, orice...

Dar nu dădu de nimic.Tocmai intrase în panică şi. pe

neaşteptate, degetele lui pipăiră uncilindru metalic, rece. Îşi trecu mânapeste o margine bombată, apoi peste osuprafaţă plată.. O lanternă?! O aprinse,iar raza ei păru de-a dreptul orbitoare.Se uită iar la —uşă, dar îşi dădu seamacă nu avea cum s-o descuie. Trebuia săaştepte până ce copiii o deschideau pedinafară. Între timp...

Începu să coboare treptele. Erauumede şi lunecoase din pricinamucegaiului, aşa că era nevoit să meargăîncet, cu mare băgare de seamă. La ooarecare distanţă, în josul scărilor, se

auzi un sforăit subţirel şi un zgrepţănatde gheare pe ciment. Omul scoasepistolul cu tranchilizante şi îşi urmădrumul cu atenţie sporită.

Treptele ocoleau în spirală şi, pemăsură ce lanterna lui lumina înainte, osclipire ciudată scăpără pentru o clipă,apoi, după câteva momente, observă ceanume era de fapt: o maşină! Da, era omaşină electrică, precum cărucioarelepentru transportat echipamentul de golfşi era îndreptată cu botul spre un tunellung, întunecat, ce părea că se întinde pekilometri întregi. O luminiţă roşielicărea pe bord, lingă volan, aşa căGrant se gândi că probabi. funcţiona.

Auzi din nou fornăitul acela şi,când dădu cu ochii roată încăperii, zări

o umbră palidă care se ridica asupra lui,ce sări prin aer, cu fălcile larg deschise.Şi atunci, Grant, fără să mai stea pegânduri, apăsă pe trăgaci. Animalul seprăbuşi peste el, culcându-l la pământ,însă omul se rostogoli cât colo, speriat,în vreme ce raza lanternei lui se învârteanebuneşte, în toate părţile. Însă făpturaaceea doborâtă nu se mai trezi, iarpaleontologul se simţi grozav de ruşinatcând îşi dădu seama ce era de fapt.

Era un velociraptor, însă pui,probabil că avea chiar mai puţin de unan. Avea vreo jumătate de metruînălţime, cam cât un câine, iar în clipeleacelea zăcea pe podele, respirândanevoie, întretăiat. Săgeatatranchilizantă i se înfipsese sub falcă.

Se. părea însă că doza de anestezic eraprea mare pentru un corp atât de mărunt,aşa că Grant smulse săgeata la iuţeală.Velociraptorul îl privi cu ochiiscăpărători, întredeschişi.

Omul simţi atunci privireainteligentă a animalului, care vădea unfel de blândeţe, ce contrasta vizibil cuameninţarea grozavă pe care o inspirauadulţii din aceeaşi specie, închişi înţarc. Bătu uşurel raptorul pe creştet,sperând că o să se mai calmeze. Apoiprivi trupul creaturii, care tremurauşurel, căci somniferul puternic începusesă îşi facă efectul. Şi atuncipaleontologul văzu că micul animal eramascul.

Da, era un pui de velociraptor,

mascul. Şi nu avea nici o îndoială înprivinţa aceea. Dinozaurul din faţa luifusese născut şi crescut în junglă, înlibertate.

Însufleţit de acea descoperire, segrăbi să urce iarăşi scările spre uşa dela intrare. Cercetă cu atenţie, la luminalanternei, suprafaţa plată, netedă, a uşii,precum şi pereţii interiori. În vreme ceîşi plimba mâinile pe tăblia uşii, căutândvreun locaş sau un mâner pentrudeschidere, înţelese dintr-odată cugroază că era încuiat înăuntru şi nu aveacum să iasă de acolo, decât dacă letrecea cumva prin cap copiilor sădescuie uşa pe dinafară. Îi auzea foarteslab, de partea cealaltă a ieşirii.

— Domnule Grant! striga Lex,

bătând cu pumnii în uşă. Domnule Grant!— Uşurel, Lex, încercă Tim să o

potolească. O să se întoarcă.— Dar unde s-a dus?— Uite ce-i: domnul Grant ştie

întotdeauna ce anume trebuie să facă. Osă se întoarcă în câteva minute.

— Dar eu vreau să se întoarcăacum! se înfurie Lex.

Îşi proptise pumnişorii în şold, îşiridicase sprâncenele în semn de mânie şibătea din picioare cât putea.

Şi atunci, cu un răget cumplit, capultiranozaurului străpunse pânza de apă,până la ei.

Tim rămase cu ochii căscaţi de

groază la gura aceea uriaşă, care sedeschidea, gata să îi înghită, Lex ţipăsfâşietor şi se aruncă la pământ. Ţeastaimensă se clătină într-o parte şi într-alta,apoi se trase îndărăt din nou. Însă Timputea zări prin vălul transparent alcascadei conturul neclar al creştetuluidinozaurului.

O împinse pe sora lui mai mult înadăpost, exact când fălcile dinozauruluiclămpăniră din nou prin cascadă, iarlimba bifurcată a acestuia se întinse cuiuţeală către copii. De pe ţeastamonstrului, apa era împroşcată peste tot.Apoi acesta îşi scoase iar capul deacolo. Lex se strânse înfrigurată, lângăfratele ei, tremurând din toateîncheieturile.

— Îl urăsc, scânci ea neajutorată.Se duse iarăşi câţiva paşi înapoi şi

se făcu acolo ghem, însă adăpostul, laintrare, nu era decât de vreun metru şijumătate şi ticsit cu tot soiul demaşinării. Nu aveau nici o fărâmă de locunde să se ascundă.

Din nou, capul tiranozauruluistrăbătu şuvoiul, însă de data aceeaîncet, fără grabă, iar falca de jos sesprijini pe policioara de piatră.Dinozaurul sforăi zgomotos, umflându-şinările, trăgând aer în piept. Dar ochiimari rămăseseră încă acoperiţi, dincolode pânza de apă.

Tim se gândea, speriat de moarte:"Nu ne poate vedea. Ştie că suntem aici,dar nu poate vedea prin apă".

Tiranozaurul adulmecă.— Ce face? bâigui Lex.— Sssst...Cu un mormăit grozav, fălcile

animalului se deschiseră larg, iar limbaţâşni înainte, printre colţii necruţători.Avea o limbă groasă, vineţie, despicatăla vârf. Probabil că era lungă în jur deun metru şi ceva, aşa că ajunse cuuşurinţă până în spatele adăpostului.Linse, cu un hârşâit aspru, filtrelecilindrice. Tim şi Lex se lipiră şi maitare de conducte.

Şi atunci, limba dinozaurului semişcă încet, mai întâi spre stânga, apoispre dreapta, lăsând bale scârboase pemaşinăriile din acea magazie. Vârfuldespicat se încolăci pe ţevi şi supape,

pipăindu-le, căutând copiii. Ţim observăcă limba tiranozaurului se mişca uşor, caun organ de sine stătător, de parcă ar fifost mai degrabă trompa unui elefant.Apoi; aceasta se îndreptă iar cătrepartea dreaptă a micului depozit. Şi seînfăşură pe piciorul fetiţei.

— Bleah, făcu Lex, îngreţoşată.Limba creaturii se opri acolo. Se

încovoie, simţind-o, apoi începu să urceca un şarpe uriaş pe corpul ei...

— Nu te mişca!..., şopti Tim,disperat.

... peste faţa ei, apoi peste umărulbăiatului şi în cele din urmă îl încolăcifără scăpare, pe după cap. Tim îşistrânse pleoapele, plin de silă, în vremece muşchiul lipicios îi acoperea în

întregime chipul. Era. fierbinte şi umedşi mirosea îngrozitor a urină.

Înfăşurată zdravăn în jurul lui,limba tiranozaurului începu să îl tragă,foarte încet, spre fălcile deschise.

— Timmy!...Dar el nu putea răspunde, căci gura

îi era acoperită de limba aceea uriaşă,vineţie. Putea încă să vadă, dar nu aveacum vorbi. Lex îl trăgea de mână, spreea.

— Haide, Timmy!...Limba dinozaurului îl târa în

continuare spre gura aceea ce părea cămârâie întruna. Simţea deja răsuflareafierbinte, întretăiată, dogorindu-ipicioarele. Lex se străduia din răsputerisă îl ţină pe loc, dar măruntele ei forţe

nu puteau sta împotriva uriaşului animalcare pusese stăpânire pe fratele ei. Timdădu drumul mâinii fetiţei şi începu săîşi împingă pumnii în limba aceeaimensă, să îşi scape capul dinstrânsoare. Dar nici nu putu să oclintească din loc. Îşi înfipse atuncicălcâiele în lutul noroios, dar era târâtmai departe, ca şi înainte.

Lex îşi încolăci braţele împrejurulmijlocului băiatului şi se căznea şi ea săîl salveze, strigând în continuu,disperată, însă el nu mai avea putere nicisă mişte. Începuse deja să îşi piardătoată vlaga, iar în faţa ochilor îi jucauroiuri de steluţe strălucitoare, colorate.O pace netulburată, tihnită, îl copleşi, caşi cum s-ar fi împăcat cu sfârşitul

inevitabil, în timp ce era smuls maideparte, spre fălcile monstrului.

— Timmy?!...Şi dintr-odată, limba tiranozaurului

se înmuie şi se desfăcu dimprejurul lui.Tim simţi cum vârful despicat lunecăfleşcăit peste faţa lui. Tot trupul îi eraacoperit cu bale lipicioase, albicioase şidezgustătoare, iar limba animalului căzuneputincioasă la pământ. Fălcileclămpăniră tare, închizându-se muşcândlimba uriaşă. Sânge închis la culoareţâşni în toate părţile, amestecându-se cumocirla. Numai nările largi încăfremătau, respirând rar, cu putere.

— Da' ce-are?! ţipă Lex?Însă atunci, pe neaşteptate, încet,

foarte încet, capul tiranozaurului prinse

să lunece înapoi, depărtându-se demagazie, lăsând în urmă o brazdă adâncăîn noroi. Şi, în sfârşit, dispăru cudesăvârşire, iar copiii nu mai zărirăînainte decât pânza argintie a cascadei.

CONTROL — O. K., zise Arnold, în camera de

control. T-rex a trecut în lumea viselor...Se lăsă pe spate, în scaunul mobil

şi zâmbi satisfăcut, în vreme ce aprindeaultima ţigară. Mototoli pachetul. Da,avusese dreptate el: în sfârşit, făcuserăcel din urmă pas înainte de a restabili pedeplin ordinea în Parcul Jurasic. Iar

acum nu mai aveau decât să se ducăacolo, în junglă, şi să îl ducă petiranozaur în arealul lui. Atât.

— Scârba dracului, ocăraMuldoon, uitându-se la monitor. Până laurmă tot l-am nimerit. Se întoarse cătreGennaro şi adăugă: Numai că i-a trebuito oră întreagă, până să simtă doza prinşoriciul ăla gros al lui...

Henry Wu se încruntă, urmărindimaginile de pe ecran.

— Dar ar putea să se înece acolo,în poziţia în care a adormit...

— Lasă, nu-i mai purta atâta degrijă, îl repezi Muldoon. Eu unul n-amvăzut în viaţa mea o bestie mai greu deomorât decât ăsta...

— Cred c-ar trebui să ne cam

mişcăm fundurile de-aici şi să-l târâm p-ăla la locul lui, sugeră Arnold.

— O s-o facem noi şi pe-asta, maitârziu, îl opri Muldoon, fără sădovedească prea multă tragere de inimă.

— Da' ăsta-i un animal al draculuide scump, ştii doar...

— Da, da, cunosc..., i-o retezăvânătorul, fără chef.

Arnold se întoarse către avocat. Nuîşi putea reţine bucuria.

— Ce ţi-am spus eu dumitale, căde-acum parcul este în bună regulă? Pede-a întregul. Indiferent de ce arată,modelele alea matematice ale luiMalcolm. Noi deţinem controlul asupraa tot ce-i aici, ca la început...

Gennaro nu zise decât:

— Dar asta ce-i? şi arătă spremonitorul din spatele inginerului.

Arnold se întoarse şi se uită. Încolţul ecranului, căsuţa de avertizare asistemului de operare, de obicei goală,semnaliza: AUX PWR LOW Surprins,omul nici nu înţelese la început desprece era vorba. De ce să fi fost sursaauxiliară de energie la limită? Doarcircuitele electrice primeau energie dela sursa principală, nu de la cea derezervă! Se gândi apoi că probabil nuera decât un control de rutină pentruverificarea sursei auxiliare. Da,probabil că era doar un control alrezervei de combustibil sau albateriilor...

— Henry. spuse el. Ia uită-te şi tu

la chestia asta...— Dar tu alimentezi circuitele de

la sursa auxiliară? întrebă Wu.— Nicidecum, se miră Arnold.— Păi cam aşa se pare...— Nu se poate aşa ceva?!— Cere, evidenţa operaţiunilor pe

ultimele câteva ore, sugeră Wu.Arnold apăsă pe un buton şi dintr-

odată se auzi bâzâitul imprimantei, ceafişa ceva în colţul de sus al ecranului.Henry Wu se apropie de computer.

Arnold rămăsese cu ochii holbaţi lamonitor, nevenindu-i să creadă. Căsuţade avertizare îşi schimbase de-acumculoarea, din galben fosforescent înroşu, iar mesajul era: AUX PWR FAIL(Sursă de energie auxiliară epuizată).

Începu numărătoarea inversă, de ladouăzeci.

— Ce paştele mă-sii se întâmplăaici?! izbucni Arnold buimăcit.

Precaut, Tim înainta câţiva paşi pe

poteca noroioasă, până ce ieşi în luminasoarelui. Apoi aruncă o privireîmprejurul cascadei şi zări pe datătiranozaurul zăcând pe-o rână, plutind înbazinul de apă de dedesubt.

— Sper c-a crăpat de tot, spuseLex, cu ură.

Însă băiatul îşi dădu seama căanimalul nu murise încă: pieptul i seridica ritmic, iar unul dintre picioareledin faţă tresălta spasmodic. Însă oricum,

se petrecuse ceva ciudat cu el. Şi atunciTim observă seringa mare, albă. Înfiptăîn spatele capului, chiar lângă orificiulauditiv.

— A fost adormit cu o săgeatătranchilizantă! se dumiri el.

— Foarte bine i-au făcut, se bucurăLex. Pentru că pur şi simplu ne mânca,ce mai!...

Tim privi mai departe dinozaurulcare respira anevoie. Şi dintr-odată sesimţi neaşteptat de dezamăgit pentru căun asemenea uriaş putuse fi umilit în aşahal. Şi nici nu voia ca tiranozaurul sămoară.

— Nu-i vina lui, îngăimă el.— Ei sigur, auzi acum! se oţărî

fetiţa. Cât pe ce să ne sfarme în gura aia

scârboasă a lui şi nu-i de vină!— Dar el e un carnivor, îi explică

Tim. El nu ştie să facă decât asta: săucidă şi să mănânce.

— N-ai mai vorbi tu acum aşa,dacă ai fi fost deja în stomacul lui, ziseLex dispreţuitoare.

Şi atunci, tumultul cascadei pieri caprin farmec. Da, din mugetul acelaneîntrerupt nu rămase decât un murmurmolcolm, liniştitor. Pânza strălucitoare aapei se subţie şi se prefăcu într-oşuviţă...

Apoi se opri.— Timmy, s-a oprit cascada, strigă

fetiţa.Da, de-acum nu mai curgea decât

ca un robinet care nu fusese închis de

tot. Iar apa din bazinul de dedesubt sedomolise ca din senin. Parcă ar fi fost ooglindă netulburată.

Copiii rămăseseră acolo, aproapede creasta stâncoasă, în nişa plină cumaşinării. Se uitau în jos şi nu le venea acrede.

— Dar cascadele nu trebuie să seoprească niciodată, urmă Lex.

Tim clătină din cap, nedumerit.— Probabil că-i din pricina

curentului... O fi întrerupt cinevacurentul electric.

În spatele lor, pompele şi filtreleamuţeau pe rând, luminiţele angrenajelorse stingeau, iar utilajele rămâneauneclintite. Şi după aceea, se auzipocnetul deconectării sistemului de

siguranţă şi uşa pe care scria mareMAINT 04 se dădu în lături, anevoie.

Grant păşi peste prag, clipind des,orbit de lumina soarelui şi spusebucuros:

— Bravo, copii. Aţi deschis uşa...— Da' noi n-am făcut nimic, sări

Lex de colo.— S-a întrerupt curentul electric,

continuă Tim.— Ei, asta e... Nici o problemă,

zise paleontologul. Ia veniţi voi aici săvedeţi ce-am găsit.

Arnold rămăsese pur şi simplu

stupefiat.Unul după altul, monitoarele ieşeau

din funcţiune, automat, apoi şi becuriledin cameră se stinseră, lăsându-i pe toţiîn întuneric şi uimire. Toţi începură săstrige dintr-odată, în devălmăşie.Muldoon trase jaluzelele, să intre luminasoarelui, iar Wu se aplecă să se uite peimprimanta calculatorului.

— Ia uită-te puţin la asta, zise elcătre' Arnold:

— L-ai scos din funcţiune azidimineaţă, la cinci şi trei'ş'pe minute, iarcând l-ai pornit din nou, el s-a alimentatautomat de la sursa auxiliară de energie.

— Sfinte Cristoase?! exclamăArnold uluit.

Din câte reieşea din fişa aceea, decând scosese el computerul din circuit,sursa principală de energie nu mai

fusese solicitată deloc. Când repusesesistemul computerizat în funcţiune,numai sursa auxiliară îşi reluaseactivitatea. Lui Arnold i se părea grozavde ciudat, însă într-un târziu îşi dăduseama că de fapt era cât se putea defiresc. Pentru că asta era şi de aşteptatsă se întâmple. Era perfect logic:generatorul de rezervă intra primul înfuncţiune şi, de obicei, era folosit pentrua activa şi principalul generator, pentrucă era mult mai greu să se încălzeascăacesta din urmă mai întâi. Aşa fusesesistemul proiectat.

Însă până atunci, Arnold nu maiavusese niciodată ocazia să închidăprincipala sursă de energie.

JURASSIC PARKTimeEventSystem Status[Code] 05-l2-44Safety 1 OffOperative [AV12] 05-l2-45Safety 2 OffOperative [AV12] 05-l2:46Safety 3 OffOperative

[AV12] 05-l2:51Shutdown CommandShutdown [-AV0] 05:13:48Startup CommandShutdown [-AV0] 05. 13:55Safety 1 OnShutdown [-AV0] 05:13:57Safety 2 On

Shutdown [-AV0] 05:13:59Safety 3 OnShutdown [-AV0] 05:14:08Startup CommandStartup — Aux Power[-AV1] 05:14:18Monitor-MainOperative — Aux Power[AV04] 05:14:19Security-Main

Operative — Aux Power[AV05] 05:14:22Command-MainOperative — Aux Power[AV06] 05. 14:24Laboratory-MainOperative — Aux Power[AV08] 05:14:29TeleCom-VBBOperative — Aux Power[AV09] 05:14:32Schematic-MainOperative — Aux Power[AV09]

05:14:37ViewOperative — Aux Power[AV09] 05:14:44Control Status ChkOperative — Aux Power[AV09] 05:14:57Warning: Fence Status [NB]Operative — Aux Power[AV09] 09:11:37Warning Aux Fuel (20%)Operative — Aux Power[AVZZ] 09:33:19

Warning: Aux Fuel (10%)Operative — Aux Power[AVZ1] 09:53:19Warning: Aux Fuel (1%)/Operative — Aux Power[AVZ2] 09:53:39Warning: Aux Fuel (0%)Shutdown [-AV0]

Iar atunci când văzuse că luminile

şi monitoarele funcţionează din nou încamera de control, nici măcar nu îitrecuse prin minte că de fapt generatorulcentral nu îşi reluase şi el activitatea.

Dar aşa se întâmplase, deci în tottimpul acela, când ei alergaseră după T-rex şi făceau una sau alta, toatecircuitele parcului erau alimentate desursa auxiliară de energie. Şi asta nu eradeloc bine. Adevărul era că toateconsecinţele faptului în sine, începuserăsă îi vină în minte, una după alta...

— Dar alineatul ăsta ce vrea săspună? întrebă Muldoon, arătând sprefişa imprimată.

05: 14: 57 WARNING: FENCESTATUS (NB] OPERATIVE — AUXPOWER [A V09].

— Înseamnă că avertismentulsistemului a fost transmis monitoarelordin camera de control, răspunse Arnold.Cu privire la gardurile electrice...

— Şi tu ai văzut avertismentul ăla?întrebă Muldoon.

Arnold clătină din cap cu tristeţe.— Nu. Probabil că tocmai luasem

legătura cu tine, prin radio. Sau cineştie... În orice caz, nu l-am văzut.

— Bine, bine, dar ce înseamnăasta: FENCE STATUS?

— Păi, atunci n-aveam de unde săştiu că circuitele sunt alimentate de sursaauxiliară, se eschivă Arnold. Iargeneratorul ăsta de rezervă nu produceun amperaj destul de mare pentru amenţine gardurile electrice în funcţiune,aşa că, automat, au fost întrerupt curentulelectric care le activa:

— Cum adică? se enervă Muldoon.Vrei să spui că gardurile electrice au

fost neactivate?— Da.— Toate?! De la ora cinci

dimineaţă?! Adică cinci ore încheiate?!— Da.— Inclusiv gardurile de la ţarcul

velociraptorilor?— Da, oftă Arnold.— Sfinte Isuse Cristoase. Cinci ore

întregi?! Asta înseamnă că fiarele aleaar fi putut ieşi de-acolo până acum...

Şi atunci, de undeva, din depărtare,se auzi un ţipăt sfâşietor. Muldoonîncepu să vorbească foarte grăbit. Dăduroată încăperii, dându-le tuturor câte unradio-emiţător portabil.

— Domnul Arnold o să se ducăacum la centrala principală, să pună în

funcţiune generatorul principal.Domnule Wu, dumneata o să rămâi încamera de control. Eşti singurul care temai descurci cu computerele astea.Domnule Hammond, dumneata întoarce-te la Popasul Turistic. Şi nu te certa cumine nici o clipă, că n-avem vreme deasta. Haideţi, acum faceţi ce v-am spus.Încuiaţi bine porţile şi rămâneţi laadăpost până ce vă dau eu de ştire. Euunul o să-l ajut pe Arnold să scape deraptorii ăia.

Se întoarse apoi către Gennaro:— Tot ţi-ar mai face plăcere să

trăieşti momente palpitante?— Nu prea, mărturisi Gennaro, alb

la faţă ca varul.— În ordine atunci. Du-te cu

ceilalţi la adăpost, încheie Muldoon.Asta-i ce rămâne de făcut pentru toatălumea. Şi-acum: daţi-i drumul!

Hammond se tângui, îngrijorat:— Dar ce-ai de gând să le faci

animalelor mele?— Nu asta-i întrebarea, domnule

Hammond. Problema este ce-au el e degând să ne facă nouă...

Ieşi din încăpere şi se grăbi săstrăbată coridorul până la biroul lui.Gennaro îl prinse din urmă:

— Ce-i, ţi-ai schimbat intenţiile?mormăi Muldon.

— O să ai nevoie de ajutor,conchise avocatul.

— S-ar putea...Vânătorul intră într-o cameră pe

uşa căreia se vedea inscripţia:SUPRAVEGHERE ANIMALE. Luălansatorul portabil, de umăr, apoidescuie un dulap fixat pe peretele dedeasupra biroului. Înăuntru se aflau şasecilindri şi şase recipiente cutranchilizante.

— Necazul ăl mare cu scârbeleastea de dino, începu Muldoon, este căau sisteme nervoase inegal distribuite.Şi nu mor deloc repede, nici măcar cu oîmpuşcătură sigură, direct în creieri. Pedeasupra, mai au şi o constituţiestraşnică: oasele alea tari ca piatra potsă ricoşeze un glonte spre inimă, iarpicioarele şi partea din spate a corpului,abia le paralizează. Cu cât sângele curgemai încet, cu atât mor mai încet.

Desfăcu cilindrii unul după altul şile dădu drumul în recipiente. Îi aruncăapoi lui Gennaro o centură groasă, cudiagonală.

— Ia pune-ţi asta.Gennaro îl ascultă, strânse centura

în jurul brâului. iar Muldon îi dădu luiproiectilele.

— Nu mai avem decât să sperăm căo să-i facem fărâme. Din nefericire, nuavem decât şase proiectile. Iar în ţarculăla sunt opt raptori. Hai să mergem. Şistai cât mai aproape de mine. Doar tu aiobuzele alea...

Vânătorul ieşi din încăpere şi o luăla fugă de-a lungul coridorului, uitându-se peste balconul ce dădea spre cărareacare ducea către centrala electrică.

Alături de el, Gennaro încerca să ţinăpasul, răsuflând ca din foaie. Ajunserăla parter, trecură printre uşile glisante,apoi Muldoon se opri.

Arnold stătea întors cu spatele sprecentrala electrică. Trei velociraptori seapropiau de el. Arnold luase un ciomagîn mână şi îi ameninţa cu el, strigândîntruna, să-i sperie. Pe măsură ceajungeau tot mai aproape, dinozaurii serăsfirau, în formaţie de luptă — unulrămase în centru, iar ceilalţi doi veneaudintr-o parte şi din cealaltă. Parcă îşicoordonau mişcările, fără efortinstinctiv. Gennaro începu să tremure defrică.

Da, erau vânători înnăscuţi,vânâtori în ceată.

Muldoon deja se aşezase pe ungenunchi, cu lansatorul pe umăr.

— Încarcă, îi ordonă el celuilalt.Gennaro puse proiectilul în

magazia armei. Se auzi apoi numai unscurt bâzâit electric. Şi nu se întâmplănimic.

— Sfinte Cristoase, i-ai dat drumulpe undeva, prin spate, se înfurieMuldoon, înclinând ţeava lansatorului,până ce obuzul căzu în palmele luiGennaro.

Acesta încărcă din nou. Dinozauriimârâiau ameninţători spre Arnold, când,dintr-odată, cel din stânga omului pur şisimplu explodă. Partea de sus a corpuluizbură prin aer, tăiată de la jumătate, iarsângele împroşcă toţi pereţii din jur, ca

o roşie strivită. Bucata de trup de laşolduri în jos se prăbuşi la pământ,cătând aerul cu picioarele şi cu coadagroasă.

— Asta o să-i stârneascâ. seîncruntă Muldoon.

Arnold alerga de-acum spre uşacentralei electrice. Velociraptorii seîntoarseră în loc şi o porniră cătreMuldoon şi Gennaro. Pe măsură ce seapropiau de cei doi, animalele încercausă îi încadreze de o parte şi de alta. Dindepărtare, de undeva dinspre popasulturistic, se auzeau ţipete.

— Ar putea fi un adevărat dezastrupe-aici se sperie Gennaro.

— Taci şi încarcă, se răstiMuldoon.

Henry Wu auzi exploziile şi se uită

spre uşa camerei de control. Ocolimesele pe care se aflau computerele,apoi se opri. Ar fi vrut să iasă şi el de-acolo, însă ştia că era nevoit să rămânăîn acea încăpere. Dacă Arnold ar fireuşit să repună în funcţiune curentulelectric, măcar pentru un minut, atunciWu putea să activeze generatorulprincipal.

Aşa că trebuia să rămână acolo.Şi atunci auzi pe cineva răcnind ca

din gură de şarpe. Părea să fie Muldoon. Muldoon simţi un junghi cumplit în

gleznă, se rostogoli în josul uneiridicături de pământ, apoi sări înpicioare şi o luă la fugă. Uitându-seînopoi, îl zări pe Gennaro alergând îndirecţia opusă, spre pădure. Raptoriiînsă nu îi dădeau atenţie lui, ci seluaseră după Muldoon. De-acum se aflaula mai puţin de douăzeci de metridistanţă. Muldoon urla cât îl ţinea gura,în timp ce gonea mai departe,întrebându-se înnebunit unde mamadracului se mai putea ascunde. Pentru căştia că în cel mult zece secunde, fiareleacelea aveau să pună gheara pe el.

Da, în zece secunde.Poate chiar mai puţin. ***

Ellie trebuia să îl ajute pe Malcolm

să se întoarcă pe burtă, ca Harding săînfigă acul seringii şi să îi injecteze încăo doză de morfină. Matematicianul oftădin greu şi se prăbuşi între perne. Păreacă îi scad puterile văzând cu ochii. Prinradio, nu se auzeau decât ţipete stridenteşi duruitul depărtat al unor explozii, cese auzeau dinspre complexul turistic.

Hammond apăru şi el în încăpere şise interesă:

— Cum se mai simte?— Se ţine tare, îl lăudă Harding.

Numai că uneori mai aiurează.— Nu zău? se răţoi Malcolm la el.

Nici vorbă. Sunt cât se poate de lucid.Ascultară câteva clipe în tăcere ce

emitea radioul.— Parcă ar fi război afară, îşi dădu

Malcolm cu părerea.— Au ieşit raptorii din ţarc, oftă

Hammond.— Ei, nu zău?! bâigui Malcolm,

respirând anevoie. Şi cum de s-a pututîntâmpla una ca asta?

— A apărut o defecţiune lasistemul computerizat. Arnold nu şi-adat seama că alimentatorul de rezervă epe sfârşite, iar gardurile electrice au fostscoase din funcţiune.

— Ca să vezi!— Ia mai du-te dracului, ţicnit plin

de ifose ce eşti!— Dacă-mi aduc eu bine aminte,

urmă Malcolm netulburat, am prevăzut

demult posibilitatea ca gardurileelectrice să nu prezinte o siguranţătotală.

Hammond oftă iar, din greu, şi seaşeză covârşit pe scaun.

— Fir'ar al dracului de necaz, ocărîel, clătinând din cap, cu mare tristeţe. Înmod sigur, nu ar fi trebuit să scapeatenţiei tale nemaipomenite faptul că, înstrăfundul inimii noastre, tot ceea ce amîncercat noi aici se bazează până la urmăpe o idee extrem de simplă. Eu,împreună cu toţi colaboratorii mei, amhotărât, cu ani în urmă, că era posibil sărecuperăm ADN-ul unui animal dispărutşi să îl reconstituim, să îi dăm viaţă.Ceea ce pentru noi părea un vis minunat,căci era de fapt o călătorie în timp.

Singura călătorie în timp, care a avut locpe lumea asta. Da, puteam să redămviaţă trecutului, ca să mă exprim astfel.Şi, devreme ce idealul ăsta era atât deînsufleţitor şi era posibil să îl şiînfăptuim, am decis să trecem la pasulurmător. Am achiziţionat insula asta şiam pornit la fapte. Totul a fost cât sepoate de simplu.

— Simplu, ai?! răbufni Malcolm.Adunându-şi toate forţele, găsi

atâta putere în el cât să stea în capuloaselor în pat şi să îl înfrunte pe bătrân.

— Simplu, zici? repetă el. Eştichiar mai nebun şi mai bătut în cap decâtam crezut eu. Şi cred că nebunia asta edeja incurabilă.

— Domnule Malcolm, interveni

Ellie, încercând să îl aşeze iarăşi, uşor,între perne.

Dar Malcolm nu se mai puteastăpâni deloc. Arătă către radio,acuzator, căci de acolo se auzeau încontinuare ţipete şi tot soiul de răcneteciudate.

— Ce-i acum acolo, ce se petrece?scrâşni el cu mânie. Asta-i chiar ideea tacea simplă. Simplă?! Ai reuşit să creezinoi forme de viaţă, despre care habar n-ai nimic. Iar geneticianul ăla, Wu, nicinu ştie cum se cheamă lighioanele pecare le moşmondeşte el prin laborator.Nu poate fi deloc deranjat cu "întrebăriminore", precum: "Cum se numeştechestia asta sau ai'lal'tă?" Pentru că elpur şi simplu lasă aluatul ăla scârbavnic

să crească şi să se facă cine ştie cemonştri. Aşa că aţi izbutit să creaţi omulţime de bestii, într-un timp foartescurt, fără să învăţaţi vreodată cevadespre ele, ba chiar vă aşteptaţi sărăspundă cerinţelor voastre, pentru căvoi i-aţi făcut şi sunt proprietateavoastră, după cum vă închipuiaţi înprostia voastră nelimitată. Numai că aţiuitat că fiinţele astea sunt vii, că auinteligenţă proprie şi s-ar putea foartebine să nu voiască să se supună. Ba pedeasupra mai şi uitaţi toţi că aproapehabar n-aveţi de nimic în legătură cucreaturile astea şi uitaţi cât deincompetenţi sunteţi pentru ca săînfăptuiţi asemenea lucruri, pe care, cuatâta uşurinţă le numiţi "simple"?!...

Doamne, dă-le minte, măcar un strop! Seprăbuşi iarăşi între perne, cuprins de unacces de tuse.

— Ştii cumva mătăluţă care-i hibaforţei ştiinţifice? urmă apoi Malcolm.Este numai o altă formă de moştenirepreluată de urmaşi. Şi toată lumea ştie,inclusiv dumneata, ce căcăcioşi şi bătuţiîn cap sunt bogătanii în general... E ochestie verificată deja.

— Ce dracu' tot îndrugă ăsta acolo?se înfurie Hammond.

Harding îi făcu, semn că bolnavulaiura. Malcolm însă ridică dinsprâncene, dispreţuitor.

— Să-ţi spun tot eu la ce mă refer,continuă el. În cele mai multe cazuri, celce îşi doreşte puterea, în orice domeniu,

trebuie să facă nişte sacrificii pentru a oobţine. Cunoaşte o perioadă de ucenicie,se supune unei anumite discipline, timpde ani de zile. Şi asta indiferent de ce felde ascensiune te preocupă — să fiipreşedintele unei companii; să obţiicentura neagră la karate; să devii un guruspiritual. Indiferent de ţelul pe care ţi-lpropui, trebuie să îţi măsori drumul întimp, în practică, în eforturile care ţi secer pentru asta. Şi trebuie să renunţi la omulţime de alte lucruri pentru a ajungesă-ţi vezi visul cu ochii. Aşa că eneapărat să fie cel mai important lucrupentru tine. Şi, de îndată ce ai căpătatceea ce ţi-ai dorit, înseamnă că aidobândit şi forţă deosebită. Care nu ţi semai poate lua de către nimeni şi nimic,

pentru că ea există şi trăieşte în tine, însufletul tău. Pentru că este pur şi simplurezultatul disciplinei căreia i te-ai supusatâta vreme. Însă este foarte interesantfaptul că, pe parcursul acestui drumîndelungat, în tot acest timp în carerespectivul învaţă pas cu pas cum săucidă cu mâinile goale, cum se întâmplăîn cazul artelor marţiale, el trebuie să îşiînsuşească mental şi regula de a nuomorî oricum, nesăbuit. Deci acest felde forţă este înfrânată la rândul ei de unauto-control perfect. Disciplina datorităcăreia urci treptele puterii, te învaţătotodată să nu abuzezi de această putere.

Însă, aşa cum am mai zis, putereaştiinţei este întocmai ca averilemoştenite: se obţine fără efort, fără

disciplină. Poţi să tot citeşti ce au făcutalţii, apoi să faci, la rândul tău, pasulurmător. Şi poţi să faci asta încă defoarte tânăr. Poţi să faci progreseuluitoare, foarte repede. Însă nu ai cumsă cunoşti acea disciplină care îţidozează puterile, care durează mai multeetape, gradate. Nu mai ai nici un frâu: petoţi cei ce şi-au adus înaintea tacontribuţia la evoluţia ştiinţifică, într-unfel sau altul, îi ignori. Nici măcar în faţanaturii nu te mai simţi complexat învreun fel. Nu mai există alte reguli înafară de "trebuie să ajung bogat cu oricepreţ" şi "afirmă-te cât mai repede, prinorice mijloace îţi stau la îndemână, fărăsă asculţi de nimeni altcineva". Înşeală,minte, falsifică, n-are importanţă! Nici

pentru tine, nici pentru colegii tăi debreaslă. Nimeni n-o să stea să-ţi facămorală. Nimeni nu are vreun modelanume de urmat. Pentru că şi ceilalţi, larândul lor, încearcă să facă acelaşilucru: să facă o minunăţie, oricare ar fiea, şi asta cât mai repede cu putinţă.

Şi aşa, pentru că poţi să stai liniştitpe umerii unor giganţi, poţi să te apucila iuţeală să încropeşti ceva, acolo. Nicimăcar nu îţi trece prin tăr-tăcuţă ce-arputea să iasă. Dar oricum, tu ai raportatdeja, ai patentat găselniţa şi ai vândut-ola repezeală. Iar cumpărătorul o săcunoască disciplina de care am vorbit,chiar mai puţin decât tine. El pur şisimplu o să achiziţioneze această putere!ca pe oricare alt lucru trebuincios pentru

a-i face lui viaţa mai uşoară. El nicimăcar nu este capabil să conceapă că arputea fi necesar pe lumea asta un "fleac"precum disciplina.

— Înţelegeţi cumva ce tot bâiguieăsta pe-aici? făcu iarăşi Hammond pemiratul.

Ellie încuviinţă din cap.— Nu pricep prea mare lucru, ca să

fiu drept, zise bătrânul.— O să încerc să explic şi mai

simplu: un maestru de karate n-o săucidă oameni cu mâinile goale. El n-o săse enerveze niciodată aşa de cumplitîncât să-şi omoare nevasta dintr-olovitură. Acela care ucide este clar cănu cunoaşte disciplina, nu ştie să sestăpânească şi a obţinuut puterea pe care

o deţine numai ca pe-o distracţieoarecare, o surpriză pentru petrecereade sâmbătă seara. Asta e puterea pe careo încurajează şi o permite ştiinţa, îngeneral. Şi de aceea te gândeşti şidumneata că nu-i nimic mai simplu pepământ decât să construieşti un loc caăsta?!

— Era simplu, stărui Hammond.— Atunci de ce naiba s-a dus totul

de râpă? Cu nervii încordaţi la maximum,

ameţit de-atâta teamă, John Arnolddeschise uşa adăpostului şi intră. SfinteIsuse, înăuntru era o beznă cumplită. Arfi putut să-şi dea seama dinainte că toate

luminile aveau să fie stinse. Simţi atuncirăcoarea dinăuntru şi bănui întinderealocului unde se afla, căci dedesubtul săuerau încă două etaje. Trebuia săgăsească scara de acces. Şi, pedeasupra, mai trebuia să fie şi grozav deatent, ca nu cumva să-şi rupă gâtul pe-acolo.

Dădu peste scara îngustă.Bâjbâi prin întuneric, ca un orb,

până ce îşi dădu seama că era preapericulos să meargă aşa, fără să ştieunde să pună piciorul. Era nevoit săgăsească o modalitate prin care să facămăcar un fir de lumină în adăpost. Seîntoarse la uşă şi o deschise cam cât unlat de palmă. Aşa pătrundea o fâşie delumină. Însă nu avea cum să ţină uşa în

poziţia aceea. Îşi scoase la iuţeală unpantof din picior şi îl propti îndeschizătura uşii.

Se îndreptă apoi iarăşi spre scaracare acum era mai uşor de găsit. Începusă înainteze, ţinându-se de bara de metalondulat, simţind denivelările sub tălpi— un pas mai apăsat, unul mai uşor...Bine măcar că nu orbecăia degeaba.Înaintea lui, deasupra, se zăreau scărilepropriu-zise, care duceau lageneratoarele de curent. Mai avea vreozece metri.

Şi, dintr-odată, se lăsă întuneric denepătruns.

Lumina se topise ca prin farmec.Arnold se întoarse pe călcâie şi

privi către uşă. Şi atunci observă că

fâşia de lumină fusese acoperită detrupul masiv al unui velociraptor.Animalul se aplecă şi începu săadulmece pantoful ce ţinea uşaîntredeschisă.

Henry Wu se plimba ca un leu în

cuşcă. Îşi tot trecea mâinile pestemonitoarele computerelor. Atingeaecranele cu vârfurile degetelor. Semişca de colo-colo, tot timpul, fărăastâmpăr. Parcă înnebunise de atâteaemoţii prin care trecea întruna.

Revăzu în minte, pentru a cine ştiecâta oară, ce anume avea de făcut.Trebuia să acţioneze cu mare grabă. Da,mai întâi avea să reintre în funcţiune

primul ecran, apoi el apăsa...— Hei, Wu!...Aparatul de radio începuse să

pârâie.Geneticianul se repezi să îl ridice.— Da, aici sunt...— Tot n-aţi făcut dracu' nimic cu

împuţitu' ăsta de curent?Era Muldoon. Şi vocea lui suna

destul de ciudat, cam gâtuită.— Nu, răspunse Wu.Şi zâmbi ca pentru sine, bucuros că

ştia măcar că vânătorul era în viaţă.— Cred că Arnold a reuşit s-o taie

spre adăpostul ăla, urmă Muldoon. Da'ce-a mai făcut dup-aia, habar n-am.

— Şi tu unde eşti?— Sunt înghesuit.

— Poftim?'— Sunt înghesuit ca o râmă

nenorocită, într-o ţeavă de scurgere, lua-o-ar dracii şi p-asta, răbufni celălalt. Şivreau să te anunţ că la ora asta sunt marevedetă... Se chinuie ăştia într-o veseliesă îmi admire mutra...

Mda, mai degrabă sunt înfipt în

ţevile astea, nu înghesuit, se gândiMuldoon. Chiar în spatele complexuluituristic erau depozitate nişte conducte descurgere, iar el reuşise să se ascundăîntr-una din ele, cea mai apropiată,târându-se ca un vierme scârbavnic, săîşi scape viaţa. Ţevile acelea aveau camun metru în diametru, aşa că abia

încăpuse, cu chiu cu vai, însă măcarlighioanele nu puteau să ajungă până lael.

Cel puţin nu după ce el izbutise săîmpuşte un velociraptor în picior, atuncicând animalul venise prea apraape deconducta în care se adăpostise omul.Raptorul fugise de-acolo, urlând cât îlţinea gura. aşa că acum ceilalţi stăteaula o distanţă respectabilă de ţeava cupricina. Singurul regret ai vânătoruluifusese însă că monstrul nu îşi arătasecăpăţâna la capătul conductei, atuncicând apăsase el pe trăgaci.

Însă oricum, putea să mai aibăocazia, pentru că se părea că afară îlaşteptau vreo trei-patru fiare, caremârâiau întruna ameninţătoare.

— Da, da, află de la mine că suntfoarte iubit la ora asta, repetă el înradio-emiţător.

— Ştii cumva, Arnold are vreunradio? îl întrebă Wu, din camera decontrol.

— Nu cred, zise Muldoon. Da' staişi tu pe recepţie. Aşteaptă, poate dăvreun semn.

Nu văzuse ce se afla la celălaltcapăt al ţevii — intrase în cotlonul acelaprea repede, nu avusese timp —, iaratunci nu avea cum să vadă nicidecum.Era prea înghesuit. Nu îi mai rămâneadecât să spere că în partea din spate,gura conductei era astupată. SfinteCristoase, nu i-ar fi fost deloc pe plac săsimtă colţii bestiilor acelea cum îi fac

bucile arşice! Arnold mergea cu spatele, mai

departe, pe pasarelă, fără să îşi ia ochiinici o clipă de la animal. Velociraptorulera la mai puţin de zece metri distanţă, îlpândea, se apropia întruna prinsemiîntuneric. Omul auzea hârşâitulghearelor necruţătoare pe metal.

Însă se deplasa fără grabă, precaut.Arnold ştia că dinozaurul avea simţulvederii bine dezvoltat; însă grilajulcomplicat al pasarelei, mirosurileciudate, necunoscute ale uleiurilor cucare erau unse angrenajele din centrală,îl făceau să fie mai prudent. Da,încetineala cu care se mişca animalul

era singura lui şansă de salvare, segândea inginerul. Dacă el ar fi ajunsînaintea bestiei la scară, iar apoi izbuteasă coboare la etajul de dedesubt...

Pentru că era aproape sigur căvelociraptorii nu puteau să urce treptele.În orice caz, nu trepte înguste,întortocheate...

Se uită înapoi, peste umăr. Scărilese aflau numai la câţiva metri înaintealui. Da, încă vreo câţiva paşi şi...

Ajunse! Tot mergând astfel, cuspatele, simţi balustrada de metal şiîncepu să coboare, aproape târându-se,scările abrupte, verticale. În sfârşit,atinse cu tălpile cimentul neted.Deasupra lui, raptorul mârâiameninţător, înfuriat, neîndrăznind să

coboare de pe pasarelă.— Ce să-ţi fac, amice. Îi dădu

Arnold cu tifla?Se întoarse pe călcâie şi o porni

spre generatorul de rezervă. Era cât pece să ajunsă acolo; când auzi în spatelelui un bufnet surd.

Se uită înapoi, să vadă ce seîntâmplase.

Raptorul era deja acolo, pepodeaua de ciment; mârâind.

Sărise de pe pasarelă.Omul privi la iuţeală împrejur,

după o armă, ceva cu care să se apere,dar se trezi dintr-odată pe poaeaua rece,întins pe spate. O greutate cumplită îiapăsa pieptul, încât abia mai putearespirai Şi atunci îşi dădu seama că

animalul şedea chiar pe el! Simţighearele încovoiate sfâşiindu-i carneade pe piept iar răsuflarea urâtmirositoare a animalului îi veni direct înfaţă, în vreme ce omul deschise gura, săurle de durere.

Ellie ţinea în mână radio-

emiţătorul, ascultând. Încă doi muncitoriticani ajunseseră la baza turistică. Dupătoate aparenţele, acolo erau în siguranţă.Însă în ultimul sfert de oră nu maiapăruse nimeni să se adăpostească. Iarafară, dincolo de zidurile protectoare, selăsase o linişte suspectă. Prin radio,Muldoon tocmai spunea:

— Cât timp a trecut?

— Vreo patru-cinci minute,răspunse Wu.

— Păi, Arnold ăla ar fi trebuit să-idea drumul la curent până acum, zisevânătorul. Dac-o a-vea de gând să facăasta. Nu-ţi trece chiar nici o idee prinmansardă?

— Nu, răspunse geneticianul.— Da' de Gennaro mai ştii ceva?Avocatul apăsă pe butonul de

emisie.— Sunt aici, îl anunţă el.— Adică unde mama dracilor

bălţaţi eşti mătăluţă? se oţărî Muldoon.— Tocmai mă pregătesc să o

pornesc şi eu spre centrala electrică,zise Gennaro. Urează-mi noroc.

Gennaro se ghemui în frunziş,

scurtând împrejurimile, ascultândfiecare foşnet.

Chiar în faţa lui, zări potecamărginită de arbori falnici, ce duceaspre complexul turistic. Ştia căadăpostul unde se afla centrala electrică,era situat undeva, spre est. Păsărileciripeau voios prin copaci. O ceaţălăptoasă se lăsa peste pădure. Un raptorrăgi îndelung, dar de undeva, dindepărtare. Parcă dinspre partea dreaptă.Omul o porni mai departe, abătându-sede la cărare, afundându-se în desiş.

Îţi place să trăieşti aşa, însuspans?

Nu prea.

Adevărul era că nu îi plăcea câtuşide puţin. Însă el se gândea să facă unplan de acţiune, sau măcar să găsească oposibilitate, cât de firavă, care săizbândească. Dacă o ţinea tot spre nord,faţă de complex, putea ajunge în spatelecentralei electrice. Aşa că toţi raptoriierau probabil în partea opusă, spre sud,printre celelalte clădiri. Nu aveau cumsă fie acolo, în junglă.

Sau cel puţin, el aşa spera.Făcea cât mai puţin zgomot putea,

însă îşi 'dădu seama cu groază că de faptstârnea mai multă zarvă decât îşiînchipuise. Se strădui să încetineascăpasul, simţind cum inima îi bătea mai-mai să-i spargă pieptul. Frunzişul eradeja foarte des, nici nu mai putea zări la

mai mult de trei-patru metri înaintearătăcise de tot drumul spre centralaelectrică. Însă lui. Începu să se întrebeîngrijorat, dacă nu cumva tocmai atunciobservă acoperişul clădirii, chiar îndreapta lui, deasupra palmierilor.

O luă în partea aceea, apoi ocoliadăpostul. Găsi uşa, o deschise şi sestrecură înăuntru, neauzit. Era o beznăcumplită. Se împiedică de ceva.

De un pantof.Încremeni de spaimă. Deschise uşa

larg, să intre lumina, şi porni maideparte. Văzu o pasarelă chiar înaintealui. Şi dintr-odată îşi dădu seama căhabar n-avea încotro să se îndrepte. Şiuitase şi radioul.

Fir'ar al dracului de ceas rău!

Oricum, pe undeva, pe-acolo,trebuia să găsească un radio. Sau măcarsă se uite după generatorul acela. Ştia şiel cum arăta un generator. Mda, probabilcă era pe la etajul de dedesubt. Dădupeste o scară care ducea la nivelulinferior.

Jos era încă şi mai întuneric, aşa căde-abia desluşea câte ceva. Bâjbâia cumâinile printre ţevi, căutându-şi calea,ca nu cumva să se lovească de ceva.

Şi atunci auzi fornăitul unui animalşi îngheţă pe loc. Ascultă, încordat ca unarc, însă horcăitul acela numai veni.Păşi mai departe, precaut. Un lichidvâscos fi stropi pe umăr şi pe braţul gol.Era cald, ca apa stătută. Atinse pataaceea cu mâna.

Ce lipicioasă era!Mirosi. Sânge!Se uită în sus. Raptorul era cocoţat

pe grămada aceea de conducte, la numaidoi-trei metri deasupra lui. De peghearele încovoiate îi picura sânge. Cu oluciditate neaşteptată, se gândi atuncidacă animalul era rănit. Iar apoi o rupsela fugă, însă dinozaurul îi sări chiar înspinare, aruncându-l la podea.

Gennaro însă era un bărbatputernic. Îşi adună toate forţele şi sări înpicioare, lovind animalul, care serostogoli pe ciment. Când aruncă oprivire înapoi, zări raptorul prăbuşit pe-o rână, horcăind din greu.

Da, într-adevăr, era rănit. Cine ştiecum se lovise la un picior.

Ucide-l!Gennaro se ridică în picioare,

căutând cu ochii o armă. Dinozaurul încăzăcea pe podele, răsuflând anevoie.Omul începu să caute cu febrilitate unobiect dur, ceva ce putea fi folosit dreptarmă. Orice. Când se întoarse spreanimal, acesta dispăruse ca prin farmec.

Însă mârâia ameninţător de undeva,din beznă:

Gennaro făcu un ocol larg, căutândcu palmele întinse înainte. Şi atuncisimţi o durere cumplită în mâna dreaptă.

Dinţi ascuţiţi, necruţători.Da, fiara aceea îl muşcase.Dinozaurul îşi smuci capul îndărăt,

iar Donald Gennaro îşi pierduechilibrul, se împletici pe picioare şi

căzu. Zăcând neputincios, scăldat în

sudori reci, Malcolm asculta încordatpârâitul înnebunitor al radioului.

— Nimic încă? întrebă Muldoon.Tot n-aţi aflat nimic nou?

— Nici vorbă, oftă Wu.— Mama mă-sii de treabă, ocărî

vânătorul.Urmă un moment de tăcere.Malcolm oftă dispreţuitor.— Ard de nerăbdare să aud ce

planuri minunate mai coace mintea lui.— Ce aş vrea eu acum, urmă

Muldoon. ar fi ca toată lumea să se ducăîn incinta hotelului şi să se reorganizeze

cumva. Dar tot nu mă luminez cum...— Păi e un jeep în faţa

complexului turistic, sugeră Wu. Dacăeu l-aş aduce până la tine. crezi c-aiputea ieşi de-acolo?

— Poate. Dar n-ai cum să pleci dincamera aia de control.

— Oricum nu pot fi de nici unajutor pp-aici.

— Numai bunul Dumnezeu ştie câtădreptate are, pufni Malcolm. O camerăde control fără curent electric rămâne toto cameră de control şi-atât. Inutilă.

— În ordine atunci, zise Muldoon.Hai s-o încercăm şi p-asta. Nu-mimiroase deloc a bine. Toată harababuran-o să se sfârşească deloc cum trebuie...

Întins în patul de campanie,

Malcolm comenta şi el:— Nu, nu o să se sfârşească deloc

bine. Pentru că o să se sfârşească numaicu un dezastru.

Wu îşi continuă discuţia cuvânătorul.

— Raptorii ar fi în stare să neurmărească până aici.

— Da, da, mai bine ne-am păzi demonştri ăia..., zise Malcolm ca pentrusine. Înainte, camarazi...

Radioul îşi întrerupse emisia.Malcolm închise ochii, vlăguit,respirând anevoie, drămuindu-şiputerile.

— Hai, linişteşte-te, îl îndemnăEllie. Nu te mai zbate atât...

— Ştii de fapt ce se întâmplă acum,

aici? o întrebă el. Cu toată mascaradaasta, cu toate încercările de a ţinelucrurile în frâu? Este aceeaşi formă demanifestare a minunatului mod decomportare occidental, care s-a afirmatacum vreo cinci sute de ani. Pe vremeaaceea, oamenii de genul ăsta au pornit-odin Florenţa, din Italia, care pe-atunciera cel mai important oraş al lumii.Principala idee de la care a pornitştiinţa era atunci noua modalitate de aprivi realitatea în sine, (care la rândul eiera obiectivă, adică nu depindea decredinţele sau naţionalitatea oamenilor,pentru că era vorba de raţiune şi numaide ea), iar această idee abiadescoperită, agita minţile tuturor pe-atunci.

Pentru că era de fapt speranţapentru un viitor nebănuit până atunci, aşacă pur şi simplu a spulberat tot sistemulmedieval străvechi, deşi durase sute şisute de ani. Iar interesele politicefeudale, dogmele religioase şisuperstiţiile reprobabile au trebuit să seplece în faţa ştiinţei. Dar adevărul estecă toate astea s-au petrecut din pricinăcă acea lume medievală nu mai aveaputere să meargă înainte astfel. Din niciun punct de vedere — nici economic,nici intelectual. Ba mai mult: nu aveanici un punct comun măcar cu lumea cetocmai se năştea în acele momente.

Malolm tăcu, scuturat de un accesde tuse.

— Însă în zilele noastre, urmă el

apoi, chiar ştiinţa este acel sistemcomplex de credinţe, care deja a duratcâteva sute de ani. Şi, întocmai ca şisistemul medieval de dinainte, ştiinţaîncepe să se potrivească tot mai puţinlumii noastre. Pentru că ştiinţa adobândit atâta putere, încât limitele eipractice sunt numai nişte biete aparenţe.Pentru că, mult dincolo de hotareleştiinţei, câteva miliarde de specimeneumane, ca noi, trăim laolaltă într-osingură lume măruntă, îngrămădiţi ca vaide noi şi. Întretăindu-ne drumurile. Însăştiinţa nu ne poate ajuta să ne hotărâm ceanume să facem cu această lume sau cumsă ne trăim viaţa Ştiinţa poate săproducă un reactor nuclear, dar nu nepoate învăţa şi cum să-l folosim, în plus,

amărâta asta de planetă a noastră începesă fie tot mai poluată şi încă înelementele ei fundamentale — aerul,apa, pământul — tocmai din pricinarezultatelor ştiinţei, care a scăpat demultdin frâu.

Oftă, trăgându-şi sufletul.— Iar acest lucru este mult mai

uşor de observat pentru oricine.Se lăsă o tăcere apăsătoare, preţ de

câteva minute, Malcolm şedea aproapenemişcat, cu ochii închişi, rasuflând totmai anevoie. Ninemi nu scoase o vorbă,iar lui Ellie chiar i se păru cămatematicianul a adormit, în sfârşit.Când, dintr-odată, acesta se ridică încapul oaselor, fără veste.

— În acelaşi timp, marile motivaţii

intelectuale ale ştiinţei au dispărut deja.Chiar de la Newton şi Descartes, ştiinţane-a oferit o viziune minunată, acontrolului absolut. Pentru că Măria SaŞtiinţa pretindea că deţine puterea de aţine totul sub control, prin însăşiînţelegerea perfectă a legilor naturaleale acestei lumi. Însă în secoluldouăzeci, această pretenţie iluzorie afost distrusă definitiv şi irevocabil. Maiîntâi, după enunţarea principiuluinelimitării, descoperit de Heisenberg, s-au stabilit nişte graniţe foarte precise înprivinţa cunoştinţelor noastre desprelumea subatomică. Ei, sigur, am puteaspune. Nici unul din noi nu trăieşte totuşiîn lumea subatomică. Şi aşa că nu aducenici o consecinţă practică în vieţile

noastre de zi cu zi. După aceea însă,teorema lui Gödel a stabilit nişte limitesimilare în matematică, pe care eu le-aşnumi un limbaj formal al ştiinţei îngenere. Matematicienii credeau pânăatunci că limbajul pe care îl foloseau eiconţinea nişte adevăruri indubitabile,derivate din legile logicii. Însă acumştim că tot ceea ce noi denumim"raţionament" este numai un joc alhazardulu. Şi nu este deloc atât dedeosebit, după cum ne închipuim noi.

Şi, în sfârşit, iată că apare şi teoriahaosului, care dovedeşte căimprevizibilul incumbă chiar în viaţanoastră de zi cu zi. Da, da, este tot atâtde aşteptat să apară precum furtunile pecare noi nu le putem prezice. Şi astfel,

măreaţa viziune pe care ştiinţa se lăudacă ne-o oferă, de sute şi sute de ani —visul grandios al controlului absolut —a pierit în secolul nostru. Şi odată cu eas-au dus şi cele mai multe dinmotivaţiile, din raţionamenteleştiinţifice, în numele cărora se ocupă deceea ce se ocupă ea în mod implicit. Iarpentru noi deci, nu mai are rost să auzimceea ce auzim acum, nu-i aşa? Ştiinţa adeclarat întotdeauna că tot ceea ce nucunoaştem încă, vom cunoaşte într-obună zi. Însă iată că ne convingem că nueste deloc adevărat. Nu-i decât vorbăriegoală toată teoria asta. Şi tot atât detâmpită şi de nesăbuită pe cât saltul îngol al unui copil cam ţicnit la minte,care sare de pe bloc pentru că lui i se

pare că poate zbura.— Ei, asta chiar că-i o exagerare,

spuse Hammond, clătinând din capînţelegător.

— Noi asistăm neputincioşi lasfârşitul erei ştiinţifice. Da, da, ştiinţa,ca de altfel toate sistemele depăşite, seautodistruge. Şi, pe măsură ceacaparează tot mai multă putere, sedovedeşte tot mai incapabilă să sefolosească de această forţăextraordinară. Pentru că lucrurile deja seprecipită într-un ritm ameţitor acum. Cucincizeci de ani în urmă, toată lumea eracăzută-n fund de admiraţie în faţabombei atomice. Pentru că însemna într-adevăr putere. Însă deocamdată nimeninu îşi dădea seama ce poate face această

putere. Apoi, după numai un deceniu dela descoperirea acestei bombe, începemsă dispunem şi de forţa geneticii. Iarforţa bioingineriei genetice este dedeparte mult mai apreciabilă decât ceaatomică. Şi nu peste multă vreme, va stala îndemâna oricui. O să se regăseascăşi în îngrăşămintele pentru grădinariicare îşi îngrijesc plantele. Or să facă şicopiii experimente genetice la şcoală.Or să se instaleze chiar mici laboratoarede specialitate pentru terorişti şidictatori. Şi uite-aşa toată lumea o să fiesilită să se întrebe la fel: oare ce anumesă fac eu cu această putere pe care odeţin? Ei bine, asta-i întrebarea la careştiinţa nu poate răspunde defel.

— Şi-atunci ce o să se-ntâmple? se

interesă Ellie.Malcolm înălţă din umeri,

nedumerit.— O schimbare majoră.— Ce fel de schimbare?— Toate schimbările majore sunt

precum moartea, rosti el. Nu izbuteşti săle desluşeşti câtă vreme te afli de parteacealaltă.

Închise ochii, vlăguit.— Săracul de el, îl căină

Hammond, clătinând din cap cu milă.Malcolm oftă, neînţeles.— Ai idee cât de puţin probabil

este ca dumneata sau oricare dintre noi,cei de-aici, să plecăm de pe insula astavii? întrebă el.

A ŞASEA ITERAŢIE

"Recuperarea sistemului se poate

dovedi deja imposibilă".IAN MALCOLM ÎNTOARCEREA

Cu roţile scrâşnind pe şinele

electrice, vehiculul gonea prin beznatunelului subteran. Grant şedea pe loculşoferului, cu picioarele bine înfipte înpodele. Tunelul acela părea lipsit deorice formă de viaţă. Numai din când încând curenţi de aer rece se abăteauasupra lor, apărându-i însă de pân-za deapă a cascadei şi lăsând o fâşie delumină să pătrundă înăuntru. Însăpaleontologul observă multe balegiuscate, albicioase. În mod clar, acolostătuseră o mulţime de animale ascunse.

Stând alături de el în vagonet, Lexîndreptă lanterna spre miculvelociraptor, care zăcea undeva, înspate.

— De ce respiră aşa de greu?întrebă ea.

— Pentru că l-am nimerit cu o dozăde tranchilizante, răspunse bărbatul.

— Da' atunci o să moară?— Sper că nu.— Şi de ce-l luăm cu noi? urmă

curioasa.— Ca să le demonstrăm celor de la

bază că dinozaurii într-adevăr seînmulţesc singuri, răspunse Grant.

— Bine, da' de unde ştiţi că seînmulţesc?

— Pentru că puiul ăsta e încă mic.Şi pentru că este un mascul.

— Nu zău?! exclamă Lex şi segrăbi să lumineze animalul, ca să seconvingă.

Întoarse mâna cu ceasul către fetiţă.— Ia vezi, cât mai e ora?— Păi... zece şi un sfert.— O. K.Tim interveni şi el, îngrijorat:—- Asta înseamnă că mai avem

numai patruzeci şi cinci de minute ca săîi anunţăm pe cei de pe vapor.

— Ei, probabil că deja suntemaproape de complex, îl linişti Grant. Îmiînchipui că ar trebui să ajungem dejaacolo dintr-o clipă într-alta.

Nu era prea sigur nici el de asta,însă simţea după mişcarea maşinii cătunelul urca o pantă lină, ducându-i spresuprafaţă şi...

— Mamăă..., făcu Tim, pierit debucurie.

Ieşiră din tunel în plină viteză,orbiţi de lumina puternică. Peste insulă,se lăsase o ceaţă lăptoasă, subţire, careacoperea în bună parte silueta clădirii cese înălţa drept în faţa lor. Grant îşi dăduseama imediat că era complexul turistic.Ajunseseră chiar înaintea garajului!

— Iuhuuuu! strigă Lex fericită. Amreuşit! Iuhuuu!...

Ţopăia de colo-colo, ca o veveriţă,în vreme ce Grant parca vehiculul. De-alungul unuia dintre pereţi erau înşirate omulţime de cuşti pentru animale.Aşezară micul velociraptor într-una dinele, lăsându-i şi un vas cu apă. Apoiurcară scările spre ieşirea de la parterulconstrucţiei.

— O să mănânc hamburgeri! ţipa

Lex. Şi fripturi cu garnitură! Şi ciocolatăcu lapte şi cu frişcă! Şi n-o să mai daude nici un dinozaur! Iuhuuu!

Ajunseră în hol şi deschiseră uşa.Şi încremeniră în prag. În marele hol al popasului turistic,

uşile mari, glisante, fuseseră făcuteţăndări şi o ceaţă întunecată veneadinspre uriaşa sală de conferinţe.Inscripţia pe care se citea "CÂNDDINOZAURII STAPÂNEAUPĂMÂNTUL" se mai ţinea într-unsingur şurub, scârţâind întruna în bătaiavântului. Giganticul tiranozaur-robotfusese răsturnat şi a-cum zăcea la podea,cu picioarele în aer, iar cablurile şi

circuitele dinăuntru ieşiseră dinlăcaşurile lor. Afară, dincolo degeamurile securizate; zăriră şirurileprelungi de palmieri, şi umbre ciudate,hălăduind prin ceaţă.

Tim şi Lex se ascunseră înfricoşaţidupă biroul de metal al ofiţerului deserviciu. Grant luă radio-emiţătorulpaznicului şi încercă să transmită petoate lungimile de undă.

— Alo, aici Grant. Alo, m-auziţi?...Nu-i nimeni pe-aici? Alo, Grant perecepţie...

Lex rămăsese cu ochii aţintiţi petrupul inert al paznicului, care zăcea pecovor. De-acolo de unde şedea, fetiţaînsă nu putea zări decât picioarele celuicăzut.

— Alo, aici Grant... Alo...Lex cuteză să îşi iţească capul

peste marginea biroului, ca să vadă maibine omul doborât. Grănt o prinse demânecă.

— Hei, ia stai tu cuminte...— Da-i mort? Ce este mâzga asta

de pe jos? Sânge?— Da:— Atunci de ce nu-i roşie, cum e

sângele?— Eşti sinistră..., răbufni Tim.— Ce-i aia "sinistră"? Eu nu sunt...Radioul pârî pentru câteva secunde,

apoi se auzi:— Sfinte Dumnezeule mare! Grant?

Tu eşti?!Iar apoi vocea lui Ellie:

— Alan? Alan?!...— Da, eu sunt..., răspunse Grant.— Slavă Domnului, oftă femeia

uşurată. Eşti teafăr?— Da, sunt viu şi nevătămat.— Dar pe copii i-ai văzut? Ştii

ceva de ei?— Copiii sunt aici, cu mine,

răspunse el. N-au păţit nimic.— Slavă Domnului, repetă Ellie.Lex se furişa pe după colţul

biroului. Grant o plesni peste gleznă.— Hei, întoarce-te.Se auziră iarăşi câteva pârâituri ale

aparatului, apoi:—... de sunteţi acum?— În holul clădirii principale.Glasul lui Wu, bâigui:

— Dumnezeule mare! Auzi, suntchiar aici!

— Alan, ascultă-mă, se grăbi Ellie.Raptorii au scăpat din ţarc. Pot sădeschidă uşile. Şi s-ar putea să fie acumchiar în clădirea în care sunteţi voi.

— Ei, atunci e minunat. Da' voiunde vă aflaţi?

— În hotel.— Şi ceilalţi? Muldoon şi toţi

ceilalţi?— Am pierdut câţiva oameni. Dar

toţi ceilalţi sunt aici, la hotel.— Telefoanele funcţionează?— Nu. Tot sistemul computerizat

este dereglat. Nimic nu funcţionează.— Şi-atunci cum facem să-l

reparăm?

— Am tot încercat.— Trebuie să repunem totul în

funcţiune. Cât mai repede. Dacă nu, într-o jumătate de oră velociraptorii or săajungă pe continent.

Începu să îi povestească desprevaporul pe care se strecuraserăanimalele, când Muldoon interveni înemisie.

— Domnule Grant, am impresia cănu înţelegi totuşi care-i situaţia reală.Noi nu mai rezistăm nici măcar ojumătate de oră aici.

— Cum aşa?— Câţiva raptori s-au luat după

noi. Doi din ei sunt acum chiar peacoperiş.

— Şi ce-i cu asta? În clădirea aia

nu se poate pătrunde.Muldoon tuşi, încurcat.— După toate aparenţele, lucrurile

nu stau tocmai aşa. Pentru că nimeni nuse aştepta vreodată ca animalele astea săajungă pe acoperiş.

Apăru un bruiaj în emisie, apoi:—... probabil că au fost plantaţi

copacii prea aproape de gard. Raptoriiau sărit peste gard, apoi pe acoperiş. Mărog, grilajele de oţel care apărăferestrele din tavan, trebuiau să fie şi eleelectrificate, dar devreme ce nu-i curentelectric... Aia s-au apucat să roadăbarele de metal...

— Să roadă barele?! exclamăGrant.

Se încruntă, încercând să îşi

imagineze scena.— Cât de repede?— Păi, muşcătura lor are o forţă de

patruzeci de kile pe centimetru pătrat.Sunt ca hienele, pot să roadă fierul şi...

Transmisia se întrerupse câtevamomente.

— Cât de repede muşcă? întrebăiar Grant.

— Cred că mai avem la dispoziţievreo zece-cin'şpe minute până or sădistrugă complet grilalajul şi să intre înclădire prin geamurile de sus. Şi îndatăce-or să ajungă aici... A, staţi numaipuţin, domnule Grant...

Emisia se încheie.

Raptorii reuşiseră să ronţăie primabară de oţel de deasupra geamului dincamera lui Malcolm. Unul dintredinozauri apucă apoi capătul barei şitrase cu putere, îndoindu-l, dându-ldeoparte. Lovi apoi cu piciorul din spateîn geam, iar acesta se făcu ţăndări, miide cioburi se împrăştiară pe patulrănitului. Ellie se duse şi îndepărtă depe aşternut bucăţile mai mari de sticlă.

— Doamne sfinte, că tare urâţi maisunt, îngăimă Malcolm, privinddinozaurii.

Acum, după ce fereastra fusesespartă, puteau auzi cu toţii mârâielile şifornăitul animalelor şi scrâşnetulcolţilor acestora pe metalul pe care îlrodeau. Brazde prelungi, argintii,

rămâneau în oţelul pe care îl muşcau cufurie. Bale vâscoase năclăiaucearceafurile suferindului şi masa de lacapătul patului.

— Bine măcar că nu pot încă săintre, zise Ellie. Cel puţin până n-or sămai dea gata încă o bară...

— Dacă Grant ar putea să se ducăel cumva la centrala aia electrică...,sugeră Wu.

— Fir'ar al dracu' de rahat cu moţ!ocărî Muldoon, şotâncăind prin încăperedin pricina gleznei luxate. Nu are cum s-ajungă acolo îndeajuns de repede. Nupoate să dea drumul la curent prearepede. Cel puţin nu ca să-i oprească p-ăştia...

Malcolm tuşi, înecându-se.

— Da.Avea vocea atât de slabă, încât

abia se auzea.— Ce zice? întrebă Muldoon.— Da, repetă Malcolm. Puteţi...— Ce putem?— Distrageţi..., clipi din ochi.— Ce să disţragem? Cum?— Mergeţi lângă gard...— Da... Şi dup-aia?Malcolm se forţă să zâmbească.— Băgaţi... mânuţele printre gratii..— Of, Cristoase, ce idee!..., făcu

Muldoon a lehamite, îndepărtându-se.— Ei, stai puţin, sări Wu. Are

dreptate. Aici nu-s decât doi raptori.Ceea ce înseamnă că afară mai sunt celpuţin patru. Ne-am putea duce acolo să

le distragem cumva atenţia.— Şi dup-aia?— Şi-atunci Grant s-ar duce fără

probleme la centrala electrică şi ar punegeneratorul în funcţiune.

— Şi atunci am putea să ne ducemla camera de control şi să punem totsistemul pe roate?!

— Exact.— N-avem timp, se tângui

Muldoon. N-avem timp.— Dar dacă îi atragem pe raptori

aici, jos, urmă Wu, poate că reuşim să-işi îndepărtăm de geamul ăla... Am puteaavea şanse de reuşită. Merită săîncercăm.

— Aha, să-i momim adică,conchise Muldoon.

— Exact.— Şi cine anume o să fie momeala?

Eu unu' nu-s bun la nimic. Am gleznafăcută praf.

— Mă duc eu, hotărî Wu.— Nici vorbă, tu eşti singurul care

ştie cum să lucreze cu computerele. Şitrebuie să îi spui lui Grant cum săpornească generatorul ăla...

— Atunci mă duc eu, se oferiHarding.

— Nu, refuză Ellie. Malcolm arenevoie de dumneata. Eu o să mă duc.

— Draci împieliţaţi?! se oţărîMuldoon. Auzi, o să ai numai raptori dejur-împrejur, raptori pe acoperiş...

Dar ea nu-l mai asculta. Deja îşilega şireturile la tenişi.

— Numai să nu-i spuneţi lui Grant,îi avertiză. O să se înfurie grozav dac-osă afle.

În hol era linişte, iar ceaţa aceea

răcoroasă îi învăluia pe cei trei. Câtevaminute, nu mai transmise nimeni prinradio.

— De ce nu vorbesc cu noi? seinteresă Tim.

— Mie foame, scânci Lex.— Probabil că încearcă să facă un

plan de acţiune, presupuse Grant.Se auzi iar pârâitul radio-

emiţătorului.— Grant... eşti... nry Wu pe

recepţie. Eşti acolo?

— Da, te-aud, răspunsepaleontologul.

— Uite ce-i, urmă Wu. Poţi să vezipartea din spate a complexului turistic,de-acolo, de unde te afli?

Grant scrută împrejurimile, prinferestrele de la celălalt capăt alîncăperii, învăluiţi în fuioare lăptoase.

— Da, răspunse el.— Ei, continuă celălalt. Există o

potecă dreaptă, care duce printrepalmieri, chiar până la centralaelectrică. Acolo sunt şi toate utilajeleelectrice şi generatoarele. Mi se pare căde altfel ai şi fost la centrală ieri, nu?

— Da, confirmă Grant.Pentru o clipă însă rămase buimăcit

de acel adevăr. Să fi fost numai o zi de

când se uitase el prin clădirea aceea?Parcă ar fi trecut secole de-atunci.

— Ei, acum ascultă-mă cu atenţie,zise Wu. Noi credem că putem săatragem toţi raptorii aici; lângă popasulturistic, dar nu suntem chiar convânşiîAşa că ai mare grijă. Mai lasă-ne doarcinci minute, să îi momim.

— O. K., acceptă Grant.— Poţi să laşi copii în cofetărie, n-

or să păţească nimic. Ia şi radioul cutine, când pleci...

— O. K.— Închide-l însă înainte de-a pleca

de-acolo, ca să nu răzbată zgomotul pânăafară. Şi când ajungi la centralaelectrică, ia legătura cu mine, din nou...

— O. K.

Grant închise radioul. Lex se traseînapoi, cuminte, după birou.

— Ne ducem la cofetărie? întrebăea nerăbdătoare.

— Da, răspunse bărbatul.Se ridicară şi o porniră prin ceaţa

ce umpluse încăperea.— Eu vreau un hamburger, îi

anunţă Lex.— Nu cred că poţi să îl găteşti fără

curent electric...— Atunci măcar o îngheţată.— Tim, tu o să rămâi cu ea şi o să

o ajuţi...— Da.— Eu însă va trebui să plec pentru

puţină vreme, zise Grant.— Ştiu.

Se îndreptară către intrarea încofetărie. Deschizând uşa, Grant dăduroată cu ochii camerei spaţioase,înţesată cu mese pătrate şi scaune. Lacelălalt capăt se vedeau uşi glisante, demetal. Alături, o casă de marcat şi unraft plin cu gumă de mestecat şi acadele.

— În regulă, copii. Şi-acum aş vreasă staţi aici cuminţi, indiferent de ce s-ar întâmpla. Aţi priceput?

— Lăsaţi-ne nouă radioul, se rugăLex.

— Nu pot. Am nevoie de el. Staţiaici potoliţi. În cinci minute mă întorc.O. K. ?

— O. K.Grant închise uşa în urma lui, iar

cofetăria se cufundă în întuneric. Lex îl

prinse pe fratele ei de mână.— Aprinde lumina, spuse ea,

înfricoşată.— N-am cum, zise el. Nu-i curent.Însă oricum, îşi puse ochelarii de

noapte la ochi.— Ce să-ţi spun, bine de tine! Da'

eu ce mă fac?! se văicări fetiţa.— Tu mă ţii pe mine de mână. Şi o

să mergem să mâncăm ceva.O trase după el. Desluşea mesele şi

scaunele conturate cu verde strălucitor,fosforescent. În dreapta, observă casa demarcat şi raftul cu gumă de mestecat şiacadele. Înşfăcă o mână de dulciuri.

— Ţi-am spus doar, se răsti Lex.Vreau îngheţată, nu acadele!

— Ia şi de-astea, pentru orice

eventualitate.— Nu, îngheţată, Tim.— Bine, bine.Băiatul îşi îndesă acadelele în

buzunar şi o duse pe Lex mai departe,prin sală. Ea îl strânse cu putere demână, înfiorată.

— E un întuneric de-mi vârdegetele-n ochi, şopti.

— Mergi cu mine, fără teamă.Ţine-mă de mână.

— Atunci mergi şi tu mai încet.Dincolo deacele mese şi scaune, se

zăreau două uşi mobile, cu ferestre mici,rotunde, în partea de sus, care păreau căduc spre bucătărie. Băiatul împinse înlături o uşă şi o deschise larg.

Ellie Sattler ieşi pe poarta

principală a popasului turistic şi simţirăcoarea neobişnuită, care îi înfrigurăfaţa şi picioarele goale. Inima îi bătea,speriată, mai să-i sară din piept, deşifemeia ştia că îndărătul gardului era îndeplină siguranţă. Chiar în faţa ei, zărigratiile solide, pierzându-se în ceaţadeasă.

Însă nu putea distinge rnare lucrudincolo de gard. Pentru că la numaidouăzeci de metri, totul era cufundat învălătuci albicioşi, de nepătruns. Şinicăieri nu se vedea urmă de raptor. Defapt, se lăsase dintr-odată o tăceresuspectă, rău prevestitoare.

— Heeei! strigă ea spre ţarcul

animalelor, încercând să le captezeatenţia.

Muldoon şedea sprijinit de canatuluşii.

— Mă cam îndoiesc eu că o să-ifaci să iasă aşa, îşi dădu el cu părerea.Trebuie să faci zgomot.

Se îndreptă spre gard, sprijinindu-se într-o vergea de fier, luată de lafundamentul construcţiei. Lovi cu putereîn zăbrelele gardului, care sună ca ungong uriaş.

— Hei, ia veniţi voi încoa'! Cina eservită!

— Ce să-ţi spun, grozav deamuzant, se înfurie Ellie.

Privi nervoasă spre acoperiş. Nuzări nici, un velociraptor acolo.

— Cred că ăştia nu prea înţelegenglezeşte, rânji Muldoon, amuzant. Daroricum, am impresia că în mare aupriceput despre ce-i vorba...

Femeia abia îşi stăpâni nervii,scoasă din sărite de umorul macabru alvânătorului. Se uită către popasulturistic, atunci învăluit în fuioarele deceaţă. Muldoon se apucă iarăşi săzdrăngăne cu vergeaua în barele demetal. Cu greu, Ellie zări totuşi siluetafantomatică a unui animmal. Unvelociraptor.

— Primul client soseşte, urmăMuldoon cu aceeaşi voioşie.

Dinozaurul dispăru din raza priviriilor ca un strigoi în noapte, apoi seîntoarse, însă nu se apropie mai mult, ci

părea chiar prea puţin interesat de zarvaaceea. Femeia începu să se îngrijoreze.Dacă nu reuşeau să atragă atenţiaraptorilor, Grant putea fi în marepericol.

— Faci prea multă gălăgie, observăea.

— Ei, pe dracu acum! pufniMuldoon.

— Îţi place, nu-ţi place, aşa e.— Cunosc eu dobitoacele astea...,

o înfruntă el.— Eşti băut, îl repezi Ellie. Lasă-

mă pe mine să mă descurc cu ele.— Şi cam cum ai vrea mătăluţă să

faci adică?Ea nu se osteni să îi răspundă. Se

duse la poartă.

— Mi s-a spus că velociraptoriisunt inteligenţi.

— Aşa-i. Cel puţin la fel deinteligenţi ca şi cimpanzeii.

— Au şi auzul bine dezvoltat?— Oho, al dracului de bine

dezvoltat!— Ei, atunci poate că or să fie mai

interesaţi de sunetul ăsta, zise ea în timpce deschidea poarta.

Balamalele de metal, ruginite dinpricina ceţei permanente, scârţâirăjalnic. Femeia închise iarăşi poarta,apoi o deschise, într-un scrâşnetînnebunitor.

O lăsă deschisă larg.— Eu n-aş face asta, în locul tău,

zise Muldoon. Da' dacă tot ai de gând,

măcar dă-mi lansatorul ăla.— Uite lansatorul.Atunci el oftă, amintindu-şi ceva.— Tot degeaba. Proiectilele sunt la

Gennaro?— Ei, atunci asta e, zise Ellie.

Oricum, fii cu ochii-n patru.Şi ieşi pe poartă, intrând pe

teritoriul velociraptorilor. Inima îi băteanebuneşte, abia dacă îşi mai simţeatălpile atingând pământul. Se îndepărtăde gard şi în câteva clipe acesta sepierdu în ceaţa deasă. Curând, nici nu semai zări.

Aşa cum se aşteptase, Muldoonîncepu să răcnească în urma ei, cu vocealui de beţiv înrăit.

— Al dracu' de ceas, măi fată, nu

face asta! urla el, întruna.— Şi nu îmi mai spune "fată"!...,

răspunse ea.— Al dracu' să fiu eu dacă nu-ţi

spun cum vor muşchii mei! se înfurie elîn zadar.

Ellie însă nu-l mai asculta. Seîntoarse încet, fără grabă, cu trupulîncordat ca un arc, scrutând la iuţeală întoate părţile. De-acum era la cel puţindouăzeci de metri de gard şi observă căceaţa se cernea ca o burniţă măruntă,cenuşie, peste frunzişul copacilor.Rămase la o distanţă apreciabilă dedesiş. Se mişca parcă printr-o lume deumbre. Muşchii picioarelor şi umerii odureau de atâta încordare. Ochii erauatenţi la fiecare foşnet.

— Ei, tu m-auzi ce dracu'bolborosesc eu aici? Sau vorbesc singurca televizorul? urla Muldoon maideparte, dându-se de ceasul morţii.

Oare cât de inteligente şi rapidesunt animalele astea? se întreba ea.Îndeajuns de bine înzestrate ca să îmipoată tăia retragerea? Nu era prea maredistanţa până la gard, adică nu chiar...

Şi-atunci o atacară.Fără să scoată nici un sunet măcar.Primul animal se repezi de undeva,

din lăstărişul ce împrejmuia rădăcinaunui copac înalt, din partea stângă. Senăpusti pur şi simplu cu capul înainte,iar ea se întoarse pe călcâie ca unspârnel şi o rupse la fugă. Cel de-aldoilea raptor năvăli din dreapta,

aruncându-se înainte, în mod clar, ca săo prindă din mers. Făacu însă un saltprin aer, cu ghearele încovoiatepregătite pentru a o sfâşia, dar Ellieţâşni ca un atlet de mare clasă, iaranimalul se prăbuşi în ţărână. De-acumea alerga nebuneşte, fără săîndrăznească măcar să se mai uiteînapoi, trăgând adânc aer în piept, zărindcum se apropiau tot mai mult barelesolide ale gardului ce se desluşea maiclar din pânza de ceaţă. Apoi îl zări peMuldoon repezindu-se pe poarta largdeschisă, ajungând până la ea, apucând-o de mână şi smucind-o îndărăt atât detare, încât îşi pierdu echilibrul şi căzu lapământ. Se întoarse să privească exactcând dinozaurii (mai întâi primul, apoi

al doilea, în sfârşit, al treilea) se izbirăde gard şi începură să mârâie, furioşi.

— Bună treabă ai făcut, chicotiMuldoon încântat.

Se apucase să necăjeascăanimalele, mormăind şi el, enervându-lecât putea mai tare. Scoşi din minţi demânie, dinozaurii se dădură câţiva metriînapoi şi săriră din nou, ba unul chiarera cât pe ce să ajungă la marginea desus a gardului de patru metri.

— Sfinte Cristoase, jivinele asteascârboase pot să sară ca dracu! Asta eracât pe ce să reuşească?!

Ellie se ridică în picioare, apoiexamină zgârieturile şi vânătăile pe carele căpătase. Pe picior i se scurgea unşiroi de sânge din răni. Dar tot ceea ce o

preocupa pe ea atunci era că acoloizbutiuse să atragă trei animale. Iar douăerau pe acoperiş. Ceea ce însemna căunul era într-altă parte, cine ştie pe unde.

— Haide, vino să m-ajuţi! o strigăMuldoon. Hai să îi ţinem pe urâţii ăştiape loc!

Grant părăsi complexul turistic şi

se afundă la iuţeală în ceaţă. Găsi apoicărarea printre palmieri şi o apucă sprenord. Înaintea lui zări dintr-odatăclădirea dreptunghiulară a centralei.

Deocamdată nu reuşi să distingănici o intrare. Merse mai departe,ocolind. În spate, pe fundalul vegetaţieiabundente, desluşi totuşi o platformă de

beton, pentru încărcarea camioanelor. Secăţără pe platformă şi zări o uşă de fierondulat, mobilă, care era însă încuiată.Sări jos de pe platformă şi ocoli iarconstrucţia. La o oarecare distanţă, îndreapta lui, observă o uşă obişnuită.Care era întredeschisă şi ţinută astfel deun pantof bărbătesc.

Grant intră în incinta centralei şiscrută întunericul. Ascultă cu atenţie,însă nu surprinse nici o mişcare. Atunciapăsă pe butonul de emisie şi transmiseprin radio:

— Aici Grant. Am ajuns lacentrală.

Wu privi către geamurile instalate

în plafon. Cei doi raptori erau încăacolo, se uitau în camera lui Maâcolm,însă păreau totuşi că dau mai multăatenţie zarvei din curte. Se duse săprivească într-acolo, pe fereastralaterală. Afară, cei trei velociraptori seizbeau în continuare de gard, încercândsă ajungă la Ellie, care se agita de colo-coâo, însă apărată de barele solide. Dardeja animalele nu păreau să mai iahărţuiala aceea în serios. Aproape că sejucau. Se depărtau de gard, dându-se cuspatele înapoi, se lăsau cu burta lapământ, apoi iar făceau un ocol şi, însfârşit, atacau. Toată comportarea lorluase mai degrabă turnura unei hârâielioarecare, a unei repetiţii generale, nupăreau că atacă într-adevăr.

— Parcă sunt pasări, observăMuldoon. Da, parcă-s nişte cocoşi înarena de luptă.

Wu încuviinţă din cap.— Sunt cu adevărat inteligenţi. Îşi

dau seama foarte bine că nu pot ajungela ea. De-asta nici nu-şi dau ostenealaprea tare.

Se auzi bâzâitul aparatului deradio.

—... năuntru...Wu se repezi într-acolo:— Mai spune încă o dată, domnule

Grant.— Sunt înăuntru, în centrală, repetă

acesta.— Domnule Grant, zici că eşti

chiar înăuntru, în centrală?

— Da, răspunse el.Apoi se gândi să adauge:— Poate c-ar fi mai bine să-mi spui

simplu: Alan.— În ordine, Alan. Dacă stai acum

chiar la intrarea dinspre răsărit, o să daicu ochii de o mulţime de ţevi şiconducte.

Wu închise ochii, încercând să-şiamintească fiecare detaliu.

— Chiar în faţa ta este o nişăspaţioasă, în mijlocul construcţiei, caremai are două etaje subterane. Iar lastânga ta e o pasarelă metalică, cu niştebare de susţinere.

— O văd.— Mergi pe pasarela aceea...— Am pornit.

Prin radio, se auzea slab ecoulpaşilor săi ce urcau treptele de metal.

— După ce parcurgi vreo patru-cinci metri, o să vezi încă o scară deacces care o la la dreapta.

— Da, am găsit-o.— Ia-o pe-acolo, drept înainte.— O. K.— În drum, o să dai peste o scară

mobilă, pe undeva, prin stânga, urmăWu. Duce drept la subsol.

— Am înţeles.— Coboară pe scara aceea.Urmară câteva momente de tăcere,

care li se părură tuturor o veşnicie. Wuîşi trecu înfrigurat mâna prin părulnăclăit de sudori. Muldoon se încruntă,îngrijorat.

— O. K., am coborât scara, ziseGrant.

— Bun, acum drept în faţa tatrebuie să vezi două canistre mari,galbene, pe care scrie "Flamabil".

— Păi aici scrie inflamabil. Şidup-aia mai scrie ceva dedesubt. Credcă-i în spaniolă.

— Ei, alea sunt, îl linişti Wu. Aleasunt rezervoarele de combustibil pentrugenerator. Unul din ele s-a golit, aşa cătrebuie să ne asigurăm alimentarea de lacelălalt. Dacă o să te uiţi atent pe fundulcanistrelor, o să vezi o ţeavă mică, albă,ieşind în afară.

— Aha, un PVC de vreo cinci-şasecentimetri.

— Da, un PVC. Ia urmăreşte acum

unde ajunge ţevuşca aia...— O. K., verific imediat... Aoleu!— Ce-ai păţit?— Nimic. M-am pocnit cu capul de

ceva.Urmă un moment de linişte

suspectă.— Hei, eşti teafăr?— Da, n-am nimic. Numai că... m-

am cam lovit la cap. Ce tâmpit sunt!— Ei, acum vezi ce se întâmplă cu

ţeava aia.— O. K., O. K...., zise Grant,

părând cam supărat. Bun, am descoperitcă ajunge într-o cutie mare de aluminiu,cu supape de aerisire pe fiecare parte.Scrie pe ea "Honda". Parcă ar figeneratorul...

— Aşa-i, aprobă Wu; Ala-igeneratorul. Dacă o să te dai mai într-oparte, o să vezi un tablou de comandă cudouă butoane.

— Da, le-am găsit. Unu-i galben,altul roşu...

— Bun. Apasă mai întâi pe celgalben şi, în timp ce stai cu degetul peel, apasă imediat pe cel roşu.

— În regulă.Urmă iarăşi un minut întreg de

tăcere apăsătoare. Wu şi Muldoon seuitară unul la altul, nedumeriţi şiîngrijoraţi.

— Alan?— Nu funcţionează.— Ai apăsat pe butonul galben

întâi şi-apoi pe cel roşu?

— Da, răspunse Grant, foartenervos. Am făcut exact cum mi-ai spus.A bâzâit ceva. dup-aia a păcănit repede,de câteva ori, după care tot bâzâitul ălaa încetat şi... nimic...

— Mai încearcă încă o dată...— Am mai încercat deja, se răsti

Grant. Şi nu merge nici de-al dracului...— O. K., stai puţin, spuse Wu,

încruntându-se, îngândurat. Zici căgeneratorul a încercat să facă întâicontactul şi apoi s-a întrerupt? Alan?!

— Aici sunt.— Ia du-te în spatele generatorului,

acolo unde intră ţeava aia de plastic.— O. K.Tăcu pentru câteva clipe, apoi zise:— Ţeava asta intră într-un cilindru

negru care seamănă cu o pompă dealimentare.

— Aşa-i, îl aprobă Wu. Chiar astaşi este. Este pompa de alimentare. Uită-te acum la mica supapă de pe vârful ei.

— Ce supapă?— Pompa aia se ţuguiază spre

capăt şi se termină cu un mic robinet demetal, pe care poţi să-l răsuceşti.

— Aha, l-am găsit. Da'i pe-o parte,nu la capăt.

— O. K. Deschide-l la maximum.— Păi, iese aerul dinăuntru.— Nu-i nimic. Aşteaptă până ce...—... iese şi nişte lichid acum. Şi

miroase ca gazul metan...— O. K. Acum închide supapa, zise

Wu şi se întoarse către Muldoon,

clătinând din cap, mai dumirit. Pompaaia luase aer şi-acum s-a debarasat deumplutură. Alan?...

— Da!— Ia mai încearcă o dată să apeşi

pe butoanele alea...Câteva momente mai târziu,

geneticianul auzi tuşitul înecat algeneratorului, apoi bâzâitul neîntreruptşi, în sfârşit, zgomotul familiar alacestuia.

— Gata! exclamă Alan.— Foarte bine, Alan! Bravo ţie!— Ei, şi-acum ce mai fac? întrebă

Grant cu voce lipsită de expresie. Aiciîncă nu s-au aprins luminile.

— Întoarce-te în camera de control,iar eu o să-ţi spun cum anume să repui

sistemul în funcţiune, manual.— Adică asta urmează să fac eu

acum?!— Da.— În regulă. O să iau iar legătura

cu voi, când ajung acolo.Se auzi un bâzâit enervant, apoi

radio-emiţătorul amuţi.— Alan...Nici un răspuns. Tim se strecură printre uşile

rabatabile de la capătul sălii de mese şiintră în bucătărie. O masă lungă, cutăblie metalică, era aşezată chiar înmijlocul încăperii, apoi urma o plităelectrică, cu o mulţime de ochiuri de

gătit pe partea stângă, iar în spateleplitei, se vedeau frigiderele uriaşe, curafturi bine garnisite. Tim începu să deaiama prin congelatoare, căutândîngheţată. De fiecare dată cânddeschidea un frigider, în aerul umed dincameră se stârneau aburi de condens,

— Da' cum de funcţionează plitaasta? se miră Lex, dând drumul mâiniifratelui ei.

— Nu funcţionează.— Da' atunci ce-s flăcările alea

mici, albăstrii?— Sunt lumini de orientare.— Ce-s alea lumini de orientare?Aveau şi ei o plită electrică acasă,

dar nu aşa de ciudată.— N-are importanţă, zise Tim,

deschizând un alt frigider. Însă oricum,asta înseamnă că îţi pot pregăti ceva demâncare.

În următorul congelator găsi totsoiul de bunătăţi: cutii cu lapte, grămeziîntregi de legume, o mulţime deantricoate, peşte, dar... nici un pic deîngheţată.

— Tot mai vrei îngheţată?— Doar ţi-am mai spus, nu?Frigiderul de alături era pur şi

simplu cât un mastodont. Avea o uşă dinoţel inoxidabil, prevăzută cu un mânerlat, orizontal. Băiatul apucă de mâner,trase cu putere şi ajunse la raftulcongelatorului. Era cât o cameră înminiatură şi îngheţat bocnă.

— Timmy...

— Vrei să aştepţi şi tu măcar unminut, sau ba? se enervă el. Mă chinuicât pot să îţi găsesc scârba aia deîngheţată după care salivezi tu...

— Timmy... e ceva aici, înăuntru...Fetiţa şopti toate astea la repezeală

şi, pentru o clipă, ultimele ei cuvinte nuproduseră nici un efect asupra frateluiei. Dar după aceea, el înţelese şi ieşiîndată de după uşa frigiderului, zărindmarginea uşii învăluită într-un fumverde-strălucitor, fantomatic. Lex şedealângă masa cu tăblie metalică. Şi se uitaîngrozită către uşa bucătăriei.

Auzi atunci şi el un şuier prelung,parcă al unui şarpe uriaş. Sunetul acelaciudat se înteţea, apoi scădea treptat.Abia se auzea uneori. Ar fi putut să fie

numai vântul, însă băiatul presimţea cănu era deloc aşa.

— Timmy, îngăimâ fetiţa. Mi-efrică.

El se furişă spre uşile batante şi seuită în sala de mese.

În încăperea aceea întunecată, zăriprin ochelarii de noapte obişnuitelecontururi dreptunghiulare, verzi,fosforescente, ale meselor. Şi,mişcându-se cu agilitate, precaut, printreele, tăcut ca un strigoi, care însă şuieradin când în când, se desluşea unvelociraptor.

În bezna care stăpânea centrala

electrică, Grant bâjbâia printre

conducte, întorcându-se la scaraîmpletită pe care coborâse până acolo.Era dificil să îşi găsească drumul prinîntunericul de nepătruns şi bâzâitulgeneratorului abia pus în funcţiune parcăîl dezorienta şi mai mult. Ajunse însfârşit la scara cu pricina şi tocmaipornise să urce. când îşi dădu seama căse mai auzea ceva, în afară de zumzetulgeneratorului.

Se opri şi ascultă cu atenţie.Da, cineva striga după ajutor.Parcă ar fi fost Gennaro.— Unde eşti? strigă şi Grant la

rândul lui.— Ai c i , răspunse celălalt. În

camion.Grant însă nu putea vedea nici un

fel de camion deocamdată. Încercă săscruteze întunericul. Îşi ascuţi privireapână ce începu să simtă săgeţi de foc înpleoape. Zări atunci siluete verzi-strălucitoare mişcându-se prin beznă. Şi,în sfârşit, desluşi conturul masiv alcamionului. Se întoarse pe călcâie şi oporni într-acolo.

Tăcerea aceea netulburată îl

înfricoşa încă mai tare pe Tim.Velociraptorul era cam de un metru

optzeci înălţime, foarte voinic.Picioarele dinapoi îi erau ascunse demesele presărate prin încăpere. Băiatulnu putea zări decât partea de sus acorpului animalului — pieptul puternic

şi cele două braţe strâns lipite de o parteşi de alta, cu ghearele încovoiatemişcându-se întruna. Putea distinge chiarşi solzii lucitori de pe spinareadinozaurului Acesta părea alertat deceva. Pe măsură ce înainta, se uita cuatenţie în toate părţile, mişcându-şicapul brusc, ca o pasăre. Când sedeplasa, ţeasta sălta când în sus, când înjos, iar coada groasă, lungă, rămânearidicată, ceea ce întărea acea aparenţăde pasăre uriaşă.

Da, semăna cu o imensă, tăcutăpasăre de pradă.

În sala de mese era un întuneric denepătruns, însă după toate aparenţele,raptorul putea vedea îndeajuns de binepentru a se deplasa în continuare, fără

abatere. Din când în când se apleca înfaţă, uitându-se pe sub mese. Tim auzeaatunci un fornăit grăbit, parcă animalular fi adulmecat ceva. După care, capulvelociraptorului se ridica de îndată,mereu atent la fiece foşnet; clătinându-seîntruna, ca la orice pasăre.

Tim rămase astfel, să îl privească,până ce se convinsese că se îndreptachiar spre bucătărie. Oare nu cumva selua după urmele lor? În toate cărţile despecialitate scria că dinozaurii aveaumirosul foarte slab dezvoltat, însă celdinaintea lui părea că se descurcă foartebine din punctul acela de vedere. Şioricum, cine mai credea în ce se spuneaprin cărţi? Doar acolo, în faţa lor, eraun dinozaur în carne şi oase.

Care se îndrepta chiar spre el.Băiatul o zbughi în bucătărie.— E ceva dincolo? întrebă Lex.Tim nu răspunse. Numai o împinse

pe soră-sa sub o masă aşezată într-uncolţ al încăperii, ascunzând-o după oladă mare, de gunoi. Apoi se apropie deurechea fetiţei şi şopti ameninţător:

— Să nu te mişti de-aici!Apoi fugi iar la frigider. Apucă o

mână de fripturi îngheţate şi se grăbispre uşa bucătăriei. Lăsă prima fripturăpe podele, apoi se dădu câţrva paşiîndărăt şi o aşeză şi pe cea de-a doua...

Prin ochelarii de noapte, o zări peLex uitându-se pe furiş, pe după ladapentru gunoi. Îi făcu semn cu mâna să îşitragă capul la adăpost. Lăsă apoi jos cea

de-a treia friptură, apoi a patra,înaintând tot mai mult spre mijloculbucătăriei.

Şuieratul animalului se auzea acummai aproape şi, în sfârşit, gheareleacestuia se încleştară de marginea uşilorbatante, iar capul urât se iţi înăuntru;cercetând încăperea.

Velociraptorul însă rămase înpragul camerei.

Tim stătea pe jumătate ciucit lângăcel mai îndepărtat picior al meseimetalice. Însă nu avea timp să seascundă. Capul şi umerii se vedeaudeasupra tăbliei. Ceea ce însemna căvelociraptorul îl putea zări fărăprobleme.

Încetişor, Tim se lăsă în jos, sub

masă... Dinozaurul îşi săltă imediatcapul, uitându-se chiar la băiat.

Acesta îngheţă. Încă nu reuşise săse pitească de tot, dar îşi ordonă: "Numişca!"

Velociraptorul şedea încă neclintitîn pragul uşii.

Şi adulmeca."Aici e mai întuneric", îşi zise

băiatul. "Nu cred că poate vedea chiaratât de bine". Şi asta îl face să fie multmai precaut".

Însă acum putea şi el să simtămirosul respingător al uriaşei reptile, iarprin ochelarii de noapte zări cumanimalul căscă larg gura, dându-şi capulpe spate, dezvelind şirurile de colţităioşi ca nişte pumnale. Se uită apoi

iarăşi înainte, săltându-şi capul cuiuţeală, dintr-o parte într-alta. Ochiimari, cruzi, se roteau în orbite.

Tim simţi cum inima îi băteanebuneşte. Într-un fel, era mult mai răusă înfrunţi un animal ca acela într-obucătărie, oricât de mare, decât în câmpdeschis. Talia impresionantă adinozaurului, agilitatea acestuia, mirosulscârbos, răsuflarea lui şuierătoare...

Colac peste pupăză, aşa cum era el,acela era mult mai înfricoşător decâtchiar tiranozaurul. Tyrannosaurus Rexera uriaş şi grozav de puternic, însă nupărea prea deştept. În vreme cevelociraptorul nu era mai mare decât unstat de om, însă era înfiorător de iute înmişcări şi periculos de inteligent. Lui

Tim îi era mai groază de ochii aceiacrunţi decât de dinţii ascuţiţi.

Raptorul adulmecă în aer. Apoiînaintă... drept spre locul unde eraascunsă Lex. Probabil că o simţise, cineştie cum?! Inima băiatului bătea să-ispargă pieptul.

Dinozaurul se opri în loc. Şi seaplecă spre podele.

Găsise friptura!Tim ar fi voit să se aplece, să se

uite pe sub masă, însă nu îndrăznea să semişte deloc. Aşa că rămase încremenit,pe jumătate ghemuit pe vine, ascultândcrănţănitul animalului. Acesta mâncafriptura. Cu oase cu tot.

Apoi ridică încet capul subţiratic,prelung, şi cercetă întunericul.

Adulmeca. Şi atunci văzu cea de-a douafriptură. Se repezi înainte. Se aplecă iar.

Însă... tăcere.Dinozaurul nu mai mâncă bucata de

carne.Ţeasta hidoasă se ridică de îndată.

Tim simţea că-l ard picioarele amorţite,însă nu cuteza nici să respire.

De ce n-o fi mâncat şi ce-a de-adoua friptură? O mulţime de presupuneriîi trecură prin minte: poate că animaluluinu îi plăcuse gustul cărnii de vită. Saupoate că nu îi plăcuse că era congelată.Sau poate că nu îi plăcuse că nu era unorganism viu, pe care să-l sfâşie... Orişi-o fi dat seama că era numai omomeală şi de fapt o adulmecase peLex. Sau îl simţise pe Tim, da, poate îl

văzuse deja pe Tim...Velociraptorul se deplasa acum cu

mare iuţeală. Găsi şi a treia friptură, îşilăsă capul în jos, apoi îl ridică şi pornimai departe.

Tim îşi ţinu răsuflarea. Dinozaurulse afla acum la numai doi-trei metri deel. Băiatul putea observa micile gropiţeale muşchilor vânjoşi. de pe şoldurileanimalului, Putea desluşi chiar şisângele închegat de pe gheareleîncovoiate. Da, distingea liniile frânteale striaţiilor de pe spatele pătat şipliurile de pe gât, îndărătul fălcilorputernice.

Raptorul fornăi, apoi înălţă capul şise uită direct la Tim. Acesta aproape căîşi opri şi inima din piept să mai bată,

simţind groaza morţii în suflet. Trupul îiînţepenise de încordare. Observă ochiireptilei mişcându-se prin cameră,căutând. Apoi dinozaurul mai fornăi încăo dată.

"E clar, m-a reperat", gândi băiatulîngrozit.

Însă chiar atunci capul animaluluise trase îndărăt, iar velociraptorul seîndreptă spre cea de-a cincea friptură.Tim îşi zise atunci în gând: "Lex, din totsufletul te rog să nu te urneşti din locpentru nimic în lume, te rog... "

Velociraptorul mirosi friptura, apoiporni mai departe. De-acum ajunsesechiar lângă uşa deschisă a frigiderului.Tim putea vedea fuioare de fum ieşinddin congelator şi încolăcind, diafane,

picioarele monstrului. Acesta ridicăpiciorul mare, greu, apoi se răzgândi.Şovăia.

"Mda, probabil pentru că-i preafrig înăuntru", presupuse Tim. "N-o săintre el acolo, e prea frig, n-o să intre, n-o să intre, n-o să intre... "

Şi totuşi dinozaurul intră.Mai întâi dispăru înăuntru capul,

apoi corpul, apoi coada ţeapănă.Tim ţâşni ca din arc, aruncându-se

cu toată greutatea lui pe uşa frigiderului,trântind-o cât putea. Însă uşa metalicăprinsese vârful cozii animalului. Şi nuvoia să se închidă! Velociraptorul răgiînfricoşător, asurzitor. Fără voie, Tim sedădu în spate un pas, înfricoşat, iarcoada pieri ca prin fatmec! Băiatul se

repezi iar să închidă uşa şi. auzipocnetul sec. Gata, îl încuiase înăuntru!

— Lex! Lex! urlă Tim.Auzea cum dinozaurul se izbea pe

dinăuntru de uşa frigiderului şi simţeafiecare bufnet ce cutremura metalul. Ştiacă înăuntru era un buton de siguranţă şi,dacă raptorul reuşea să îl nimerească,putea deschide uşa cât colo. Aşa cătrebuia să o blocheze cumva.

— Lex!— Ce vrei?Fetiţa era deja lângă el.Tim se proptise cu toată puterea în

minerul orizontal, ţinându-l încuiat.— Vezi că trebuie să fie pe-aici un

buton mic; m-auzi, un buton mic! Caută-l!

Înăuntru, velociraptorul răgeaîntocmai ca un leu înfuriat, dar răgetullui era înăbuşit de pereţii groşi aifrigiderului. Se arunca însă cu tot corpulîn uşa solidă.

— Da' nu văd nimic! ţipă Lex.Piedică pe care o căuta atârna la

capătul unui lănţişor de metal chiarlângă mânerul orizontal.

— Uite-l acolo!— Nu-l văd! strigă Lex şi-atunci

băiatul îşi dădu seama că de fapt ea nicinu avea cura să îl zărească, devreme cenu purta ochelari de noapte?

— Pipăie şi tu cu mâna, până daide el!

Văzu mâna fetei întinzându-se prinîntuneric, atingând-o pe a sa, orbecăind

după siguranţă şi, observând-oîndeaproape. Înţelese cât de îngrozităera, cum respira anevoie, întretăiat, întimp ce bâibââa peste tot, iarvelociraptorul acela nemernic-se zbăteaîntruna înăuntru şi — Sfinte Dumnezeulemare! — deschise dintr-odată uşa. Daranimalul nu se aştenta încă la asta. aşacă tocmai se dăduse înapoi, să maiizbească încă o dată, iar Tim avu timn sătrântească uşa la loc. Lex se împletici pepicioare, aproape să cadă, dar se prinsede ceva pe nevăzute.

— L-am găsit! ţipă ea fericită,ţinând piedica în mână şi apoi îndesând-o în lăcaşul ei. Însă siguranţa sări de-acolb.

— Împinge-o cu capătul înainte. Cu

capătul înainte! strigă Tim.Fetiţa prinse iarăşi butonul acela

mărunţel, apoi înfăşură lănţişorul în jurul

mânerului şi împinse piedica cât putu, lalocul ei.

Gata, blocase uşa!Velociraptorul răgea înăuntru, în

zadar. Copiii se dădură câţiva paşi înspate, în vreme ce dinozaurul se izbi iar,pe dinăuntru, de uşă. La fiecare nouălovitură, balamalele solide, de oţel,scrâşneau, însă rezistau mai departe.Tim nu credea că animalul ar mai fiputut reuşi să iasă de-acolo.

Da, fiara aceea necruţătoare, eraîncuiată înăuntru, fără putinţă descăpare.

Băiatul oftă din greu, parcă i seluase o piatră de pe inimă.

— Hai să mergem, zise el.O prinse de mână pe Lex şi o luară

amândoi la goană. — Ar fi trebuit să-i vezi şi

dumneata, zicea Gennaro, în vreme ceGrant îl ducea spre ieşirea din centralaelectrică. Cred că erau cel puţin două-zeci-două'ş'cinci. Compy dintr-ăia mici.A trebuit să mă cocoţ, cum am putut, încamionul ăla, ca să scap de ei. Eraupeste tot, ce mai! Acoperiseră parbrizul.Şi chirăiau pe-acolo ca toţi dracii,aşteptând să mă înhaţe în orice clipă,întocmai ca nişte vulturi nesătui. Dar

cum ai venit dumneata, s-au împrăştiatcare încotro.

— Da, se poartă ca orice mâncătoride cadavre, îi explică Grant. Nu atacănici o fiinţă cart se mişcă normal saueste în plină putere. Nu atacă decâttrupuri inerte, sau care par muribunde.Mă rog, corpuri nemişcate.

Ajunseseră de-acum la scara careducea spre uşa principală.

— Dar ce s-a întâmplat cu raptorulcare te-a atacat? zise Grant.

— Habar n-am, mărturisi Gennaro.— A plecat de-aici?— Nu l-am văzut. Pur şi simplu a

dispărut; cred că din pricină că era rănit.Am impresia că Muldoon l-a nimerit înpicior şi când a ajuns aici tocmai

începuse să sângereze din belşug. Dup-aia. Nu mai ştiu. Poate că s-a dus iarafară, în pădure. Sau poate c-a murit pe-aici, pe undeva. Nu am de unde să ştiu.

— Dar poate că-i încă aici, sugerăGrant.

Wu se uita încă la velociraptorii de

dincolo de gard. Aceştia păreau încă aavea chef de joacă, mai multprefăcându-se că o atacă pe Ellie.Hărţuiala aceea însă dura de destulăvreme, de-acum, ba lui i se părea cădura chiar de prea multă vreme. Parcă arfi încercat să îi atragă şi ei atenţiafemeii, întocmai cum voia şi ea săprocedeze cu ei.

Comportamentul dinozaurilor însăfusese dintotdeauna pe un plan secundar,din punctul de vedere al lui Wu. Şi chiaraşa era, cel puţin după părerea lui:comportamentul animalelor era de faptun efect de gradul doi al ADN-ului, ca şidezvoltarea proteinelor, de pildă. Nuaveai cum să prevezi evoluţiacomportamentală şi nici nu puteai să ocontrolezi în totalitate, decât aşa, în liniifoarte mari, ca de exemplu să faci unanimal dependent de regimul alimentaradministrat, prin eludarea unei anumeenzime din procesul genetic. Însă îngeneral efectele comportamentale eraupur şi simplu dincolo de orice înţelegereomenească. Nu puteai să analizezi osecvenţă adeneică şi să poţi prevedea

reacţiile unui animal. Era imposibil.De aceea, Wu se rezuma la aspectul

pur empiric al muncii sale. Şi acesta eraînsă mai degrabă un soi de cârpăceală,precum truda unui ceasornicar din zilelenoastre, care încearcă să reparestrăvechiul ceas al bunicului. Trebuia sălucreze cu un fel de unelte careaparţineau de fapt trecutului şi săclădească o formă nouă, însă cumateriale depăşite şi după reguli ce sepierdeau în negura vremii. Nu puteai fisigur niciodată dacă ceea ce ai măiestrittu acolo avea să meargă întocmai cum s-ar cuveni; mai ales dacă mai fusesereparat şi modificat de multe ori înainte,prin forţele inerente e-voluţiei şi printrecerea nemăsurată a timpului. Tot

astfel, ca şi ucenicul care modificămaşinăria ceasonicului, şi-abia apoi îşidă seama dacă aceasta funcţionează saunu, Wu trebuia şi el să opereze câte oschimbare şi abia după aceea să vadădacă animalele se comportau mai binesau nu. Iar el nu încercase să modificedecât, în mare aspectele purtăriidinozaurilor: înclinaţia firească aacestora de a se repezi întruna lagardurile electrice sau obiceiul de a sefreca de trunchiuri cu spinările, până cele dădea sângele. Numai acestea erauproblemele legate de reacţiile creaţiilorsale, care îl puteau determina să seaşeze iarăşi la masa de lucru şi să o iade la capăt.

Iar puţinătatea cunoştinţelor lui

despre dinozauri în general, îl făcuse săse simtă oarecum complexat în privinţadinozaurilor vii din Parcul Jurasic.Niciodată, dar absolut niciodată nu erasigur deloc dacă acel mod decomportare al animalelor era într-adevărun dar preistoric sau un efect almutaţiilor genetice. Oare aceştia sepurtau într-adevăr întocmai ca şi întrecut? Această întrebare încă nu aflaserăspuns şi se părea că în ultimă instanţănici nu avea să găsească vreunul.

Şi cu toate că Henry Wu nu ar firecunoscut asta nici în ruptul capului,faptul că se descoperise capacitatea dereproducere a dinozaurilor dinrezervaţie reprezenta o certitudinecopleşitoare că munca lui fusese într-

adevăr rodnică. Pentru că un animalcapabil de reproducere era în modfundamental cel mai puternic argument înfavoarea trudei uriaşe a geneticianului.Da, însemna că acesta reuşise cuadevărat să refacă o întreagă lume dinacele mici fărâme găsite pe câtevafosile. Deci el recrease nişte fiinţe cetrăiseră cu milioane şi milioane de ani înurmă, şi încă izbutise să le reconstituieatât de bine, încât acestea se puteauînmulţi singure.

Însă cu toate acestea, uitându-se laraptorii ce bântuiau prin jurul clădirii,nu putea fi decât îngrijorat decomportamentul acestora. Velociraptoriierau inteligenţi, iar animaleleinteligente, în general, se plictisesc

repede de acelaşi fel de activitate, oricâtar fi fost de atractivă. Da, animaleledotate cu inteligenţă sunt în stare deasemenea să îşi facă planuri de atac şi...

Harding se năpusti într-un suflet peuşa camerei lui Malcolm, dând buzna pehol.

— Unde-i Ellie?— E tot pe-afară...— Mai bine cheam-o încoace.

Raptorii au plecat de la geamul aceladin plafon...

— Când asta? întrebă repede Wu,cuprins de o presimţire neagră.

— Acum câteva clipe, răspunseHarding.

Wu se grăbi să deschidă larg uşaprincipală.

— Ellie, intră acum înăuntru. Intrăacum, n-auzi?!

Ea îl privi însă nedumerită.— Da' de ce? Nu-i nici un pericol,

totul este cât se poate de sigur...— Acum!Ea însă clătină din cap, refuzând cu

încăpăţânare:— Ştiu eu ce fac.— Haide, Ellie, n-auzi?Lui Muldoon nu îi plăcea de fel

cum stătea Wu acolo, în pragul uşiideschise la perete şi tocmai se pregăteasă îi spună asta, când dintr-odată zări oumbră prăvălindu-se de undeva, dedeasupra, şi îşi dădu seama pe loc ceanume se întâmplase. Wu a fost ridicatîntr-o clipă, în aer, scuturat zdravăn,

apoi se auzi ţipătul sfâşietor al lui Ellie.Muldoon se repezi la uşă şi se uită afară.Henry Wu era întins pe spate, cu trupuldeja spintecat de ghearele cumplite, învreme ce raptorul îşi smucea capul întoate părţile, smulgând intestineleomului, deşi acesta era încă viu şiîncerca, degeaba, cu ultimele puteri, săîndepărteze capul uriaş. Era devoratîncă în viaţă fiind şi atunci femeia încetăsă ţipe şi o luă la goană pe lângă gard,iar vânătorul trânti de îndată uşa,buimăcit şi îngrozit. Totul se întâmplaseatât de repede!

— A sărit de pe acoperiş? întrebăHarding.

Muldoon abia mai avu putere sădea din cap, încuviinţând. Se duse apoi

la fereastră şi se uită afară. Dincolo degard, trei raptori alergau cât puteau. Însănu după Ellie.

Se întorceau iar la complexulturistic.

Grant ajunse la capătul zidului

adăpostului de intervenţie, şi se uităîmprejur, încercând să desluşească princeaţă. Auzi mârâielile raptorilor, carepăreau că se apropie tot mai mult. Dupăcâteva clipe îi şi văzu, gonind pe lângăel, fără să îl observe. Se îndreptau cătrecomplexul turistic.

Paleontologul se uită în spate, spreGennaro.

Acesta clătină din cap, refuzând.

Atunci Grant se apropie de urecheaceluilalt şi îi şopti:

— N-avem încotro. Trebuie săpunem odată computerul ăla în funcţiune.

Şi apoi o porni prin ceaţa aceeaaproape de nepătruns.

După un moment de şovăială,Gennaro îl urmă.

Ellie nu îşi pierduse însă cumpătul,

Când raptorii reuşiseră să treacă pestegard, ca să îl atace pe Wu, ea seîntorsese îndată pe călcâie şi o luase lagoană cât o ţineau picioarele, cătrecelălalt capăt al popasului turistic. Întregard şi clădire nu erau mai mult decinci-şase metri. Femeia alerga cât

putea, fără să mai audă fornăitulanimalelor care deja o urmăreau, fără sămai poată percepe nimic altceva decâtpropria ei răsuflare obosită. Dădu colţulla iuţeală şi zări un copac ce crescusechiar lângă zid. Sări înainte, apucând ocreangă mai groasă şi cocoţându-se laiuţeală. Nu îi era frică. Simţea numai unfel de însufleţire ciudată, nefirească, întimp ce prindea o altă ramură cupicioarele, ca o maimuţă, apoi se ridicăde spate, ţinându-se la repezeală şi cumâinile.

Ajunsese deja la vreo şapte metrideasupra solului, însă velociraptorii totnu păreau încă să o urmărească. Tocmaiîncepuse să îi mai vină inima la loc,când văzu primul dinozaur la poalele

copacului. Gura largă a acestuia eramânjită peste tot de sânge, iar dintrefălci încă îi mai atârna câteva fâşii decarne. Femeia îngrozită urcă maideparte, apucând trunchiul copaculuicând cu mâinile, când cu picioarele,până ce văzu vârful acoperişuluiclădirii. Atunci se uită în jos.

Cei doi raptori deja urcau în copac.Aflată deja la nivelul acoperişului,

la numai doi metri putea zări prundişulfin ce acoperea mica terasă şipiramidele de sticlă, care închipuiaugeamurile din plafoane, ridicându-seprintre fuioarele de ceaţă. Acolo, peacoperiş, se observa şi o uşă prin carear fi putut ajunge în interiorul clădirii.Adunându-şi puterile, făcu un salt în gol

şi ateriză drept pe pietriş, întinsă peburtă. Se cam zgâriase pe faţă, dar totuşiîncă avea acel simţământ ciudat,aproape de voioşie, de parcă ar fi jucatde fapt un joc în care voia să câştige eacu tot dinadinsul. Se ridică îndată şialergă la uşa care ducea la casa scărilor.În urma ei. crengile copacului trosneaumai departe. Cei doi raptori încă urcau.

Ajunse la uşă şi trase cu putere demâner.

Însă uşa era încuiată.Îi trebuiră câteva clipe ca să se

dezmeticească din acea euforie straniece o cuprinsese. Da, uşa era încuiată. Ease afla în acele momente pe acoperiş şinu putea să coboare în nici un fel.

Uşa era încuiată.

Înfuriata la culme, se apucă să batăcu pumnii in uşă, apoi se duse la iuţealăsă se uite peste marginea acoperişului,sperând din tot sufletul să găsească ocale de scăpare, însă jos nu se vedeadecât conturul verzui al bazinului deînot, acoperit în parte de vălătucii groşide ceaţă. Iar de jur-împrejurul bazinului,nu se zăreau decât dale de ciment. Da,patru-cinci metri de ciment. Prea mult caea să poată sări peste el. Şi nu maiexista nici un arbore, cât de mic, ca săse ascundă. Nici o scară, de incendiu.Nimic.

Nimic!Femeia se întoarse şi se uita înapoi.

Raptorii tocmai săreau pe acoperiş, fărăprea mare efort. Atunci ea alergă spre

celălalt capăt al acoperişului, sperând sămai găsească o uşă de acces. Dar nu găsinimic.

Animalele se apropiau de ea fărăgrabă, pândind-o, strecurându-seneauzite printre piramidele de sticlă. Seuită dedesubt. Marginea bazinului era lapatru metri distanţă.

Prea departe.Dinozaurii se aflau la numai câţiva

metri şi începură să se depărteze,pregătindu-se să o atace din ambeleflancuri. Iar ea nu mai reuşi să segândească la nimic altceva. Atât îi maitrecu prin minte: "Oare nu se întâmplăîntotdeauna aşa? E de ajuns să apară ogreşeală, cât de mică, şi totul se duce derâpă... "

Era încă năucită, încă mai simţeaacea stare de exaltare nejustificată. Deparcă nu i-ar fi stat în puteri să înţeleagăcă viaţa ei avea să se sfârşească în felulacela. Nu i se părea posibil un asemenealucru. Părea învăluită într-o platoşăprotectoare, de voioşie atotputernică.Pur şi simplu nu putea să conceapă căavea să se petreacă ceea ce, în modnormal, urma...

Velociraptorii mârâirăameninţători. Atunci Ellie se dăducâţiva paşi înapoi, spre cealaltă marginea acoperişului. Trase adânc aer în pieptşi după aceea o rupse la fugă. În timp cealerga aşa, zări iar bazinul de înot, darştia că era totuşi prea departe. Însă, peneaşteptate, îşi zise "Dracu' să-l ia dac-o

fi să fie... " şi sări în gol.Şi căzu astfel, preţ de câteva

secole, după cât i se păru.Mii şi mii de ace reci, se trezi între

o mare friguroasă. Se scufundase în apă.Reuşise! Înotă până la suprafaţă şi seuită în sus. De-acolo, de pe acoperiş,raptorii se uitau la ea. Iar femeia îşidădu seama că, dacă ea izbutise să facăastfel, nici lor nu le era prea greu. Sebălăci câteva clipe, fericită, întrebându-se: "Oare raptorii pot să înoate?", Erasigură că puteau. Probabil că înotauprecum crocodilii.

Raptorii însă se depărtară demarginea acoperişului. Şi atunci, Ellie îlauzi pe Harding strigând:

— Domnişoară Sattler...

Înţelese că veterinarul deschiseseuşa de pe acoperiş, ca să o ajute săpătrundă în clădire. Iar dinozaurii seîndreptau acum către el.

Grăbită, ieşi din bazin şi o luă lagoană către hotel.

Harding urcase scările într-un

suflet, sărind câte două trepte, apoideschisese uşa ce dădea spre acoperiş şistrigase din toate puterile:

— Domnişoară Sattler!...Apoi aşteptă. Fuioare de ceaţă se

încolăceau printre piramidele de sticlăde pe acoperiş. Dar raptorii nu sevedeau nicăieri.

— Domnişoară Sattler!

Era atât de îngrijorat de soartafemeii, încât îşi dădu seama abia cu oclipă prea târziu de greşeala de neiertatpe care tocmai o comisese. Ar fi trebuitsă vadă fiarele acelea, îşi zicea el. Iar înclipa următoare ghearele încovoiate senăpustiră asupra tăbliei uşii, înfigându-se şi în pieptul lui. Abia suportânddurerea cumplită, îşi adună toate puterileşi trânti uşa peste braţul animalului. Şiatunci îl auzi pe Muldoon strigându-i:

— A intrat deja. E aici, înăuntru! De cealaltă parte a uşii, raptorul

sforăi înfuriat şi Harding izbi iarăşi uşapeste ghearele bestiei, iar acestea setraseră îndărăt. Omul închise la iuţealăuşa, apoi se prăbuşi pe podele, tuşind.

— Unde ne ducem acum? întrebă

Lex.Ajunseseră deja la etajul doi al

complexului turistic. Un coridor lung,încadrat de o parte şi de alta numai cupereţi de sticlă, se ivi înaintea lor.

— La camera de control, răspunseTim.

— Şi-asta unde-i?— Pe-aici pe undeva, zise băiatul,

uitându-se la fiecare inscripţie de pe uşi.Din câte se părea, nu erau decât

birouri."Îngrijitori parc"... "Relaţii cu

publicul... " "Director general... ""Revizor... "

Apoi ajunseră în faţa unui glasvand

mare, pe care scria: ACCESUL STRICT INTERZIS!INTRAREA PERMISĂNUMAI PERSONALULUI DE

SPECIALITATE Alături se zărea locaşul pentru

cartelele de securitate, însă Tim numaiîmpinse uşa, iar aceasta se dădu înlături.

— Da' cum de s-a deschis aşauşor?

— Pentru că nu e curent electric, îiexplică băiatul.

— Şi de ce ne ducem în camera aiade control, mă rog? se interesă ea maideparte.

— Ca să găsim un radio. Trebuieneapărat să luăm legătura cu cineva.

Dincolo de glasvand, coridorulcontinua, parcă la nesfârşit. Tim îşiaduse aminte unde se aflau. Mai fusese odată pe acolo, când începuseră turulparcului. Lex se târşâia plictisită, alăturide el. Din depărtare, se auzeaumârâielile raptorilor care păreau că setot apropie. Apoi Tim îi auzi izbindgeamurile de la parter.

— Sunt acolo, jos..., şopti fetiţa,înspăimântată.

— Nu-ţi face probleme.— Da' ce tot. fac acolo? urmă ea.— Acum nu mai are nici o

importanţă."Supraveghetori parc"...

"Operaţiuni"... "Camera de control"...— Aici, se bucură băiatul.Deschise uşa. Camera de control,

era întocmai cum şi-o aducea el aminte.În mijloc se afla monitorul centralînconjurat de patru scaune şi alte patruterminale. În afară de lumina ce veneade la ecranele monitoarelor, în camerănu mai exista nici o altă sursă deiluminat. Iar pe ecrane nu se vedea decâtunul şi acelaşi tabel.

— Deci unde-i radioul ăla? se răţoiLex.

Tim însă deja uitase cu desăvârşirede radio. Se îndreptă spre computer.Monitoarele funcţionau! Ceea ceînsemna că...

— Au reparat reţeaua electrică...

— Bleah, făcu Lex, scârbită.dându-se în lături ca arsă.

— Ce mai e?— Am călcat pe o ureche! zise ea.Tim msa nu văzuse nici un cadavru

când veniseră acolo. Se uită în urma lorşi, într-adevăr, văzu o urecheînsângerată zăcând pe podele.

— E de-a dreptul greţos, se oţărîfetiţa.

— Ei, lasă, nu te mai gândi şi tu...Tim se întoarse la calculator.— Unde-o fi mortul? se întrebă ea.— Acum ce mai contează!...Băiatul se uită atent pe ecran. Nu se

vedeau decât şiruri de etichete colorateşi însemnate astfel:

— Mai bine nu te-ai juca la chestia

aia, Timmy, îl sfătui ea.— Nu-ţi face tu griji, că nu mă

joc...Mai văzuse el computere sofisticate

şi înainte, de pildă ca acelea care erauîn biroul unde lucra tatăl lui. Acelecalculatoare controlau toate sistemelecomputerizate — de la lifturi şi uşi

automate la aerul condiţionat. Şisemănau mult cu acelea pe care le aveaatunci în faţă: pe ecrane apăreau omulţime de casete colorate, însă erautotuşi mai puţin complicate. Şi aproapeîntotdeauna găseai o casetă cuinfnormaţii, dacă aveai nevoie să aflicâte ceva despre sistem. Însă acolo nuse zărea nici urmă de casetă cuinformaţii. Se uită încă o dată, ca se seconvingă.

Atunci observă altceva: câtevacifre ce apăreau sistematic în colţul dinstânga al ecranului. Citi — 10:47: 22. Şiatunci îşi dădu seama că era ora exactă.Nu mai rămăseseră decât treisprezeceminute până ce nava avea să ajungă pecontinent. Însă oricum, băiatul îşi făcea

mai multe gânduri despre cei ce se aflauîn complexul turistic.

Se auzi un pârâit enervant. Băiatulse întoarse şi o zări pe Lex eu un aparatde emisie-recepţie în mână. Începuse săînvârtă într-o voioşie toate butoanele şirotiţele.

— Cum naiba funcţionează ăsta? seîntrebă ea. Nu pot să-l fac deloc sămeargă,

— Ia dă-mi-l mie puţin!— Nu vreau, ce, eu l-am găsit! E-al

meu!— Lex, dă-mi-l mie!— Nu mă interesează, ce, eu

trebuie să mă joc prima cu el!— Lex!Şi deodată, din radio se auzi:

— Ce mama dracu' se petrece?Era vocea lui Muldoon.Surprinsă, Lex scăpă aparatul pe

podele. Grant se ascunse repede,

ghemuindu-se la rădăcina palmierilor.Printre vălătuci, desluşea silueteleîntunecate ale raptorilor care şuierauînfuriaţi şi izbeau cu capetele îngeamurile groase de la intrarea încomplexul turistic. Însă, în răstimpuri,încetau toată hărmălaia şi rămâneauneclintiţi, de parcă ar fi ascultat niştesemnale îndepărtate. Şi în acelemomente, numai scânceau ciudat, cuvoce scăzută.

— Ce lot fac acolo? întrebăGennaro.

— Parcă ar încerca să intre încofetărie, zise Grant.

— Bine, bine, da' ce-i în cofetăriaaia?

— Acolo i-am lăsat eu pe copii...,oftă paleontologul.

— Şi ăştia pot să spargăgeamurile?

— Nu prea cred eu...Grant se uită în continuare, cu

atenţie, apoi auzi pârâitul unui radio.Velociraptorii începură să se agite şimai mult, ţopăind pe loc, alertaţi. Unuldupă altul se apucară să sară tot mai sus,până ce, într-un târziu, primul reuşi săsară peste balustrada balconului de la

etajul doi, iar de acolo intră în clădireacomplexului turistic.

În camera de control, la etajul al

doilea al complexului turistic, Timînşfăcă aparatul de emisie-recepţie, pecare sora lui îl scăpase. Apăsă pe unbuton.

— Alo... Alo, m-auziţi?—... şti tu, Tim? se auzi vocea lui

Muldoon.— Da, eu sunt.— Unde te afli acum?— În camera de control. S-a

reparat reţeaua electrică!— Asta-i mare lucru, Tim, zise

Muldoon.

— Dacă e cineva pe-acolo care săîmi spună cum să pun computerul înfuncţiune, mă ocup eu...

Urmă o tăcere apăsătoare.— Alo! strigă băiatul. Alo, mă

auziţi?— Ăăăă... da, da... Vezi tu, avem

un necaz cu chestia asta, oftă Muldoon.Pentru că ăăăă... ăăă... noi, ăştia, caresuntem aici, nu prea ne pricepem sălucrăm cu calculatoarele. Mă rog, habarn-avem să dăm drumul computerului ăla,ce să mai...

— Staţi puţin; cum adică? Glumiţi,sau ce? rămase băiatul cu gura căscatăde uimire. Nu ştie nimeni să lucreze cucomputerul?!

I se părea de necrezut.

— Nu, nimeni nu ştie...Se lăsă iar un moment de linişte rău

prevestitoare.— Mi se pare că era ceva cu

primul şir de casete... Parcă să plimbimausul peste primele căsuţe, cam aşaceva... Da' nu te pricepi deloc lacalculatoare, Tim?

Băiatul rămase câteva minute cuprivirea aţintită pe ecran. Lex îi dădu unghiont.

— Spune-i că nu te pricepi,Timmy...

— Ăăăă... da, mai ştiu câte ceva...,zise băiatul.

— Ei, păi atunci ai putea foartebine să încerci chiar tu, îl îndemnăMuldoon. Pentru că aici cel puţin, nu-i

nimeni care să ştie ceva, cât de cât. Şinici Grant nu le are deloc cucalculatoarele.

— O. K., răspunse Tim. O săîncerc.

Întrerupse emisia şi apoi privi atentecranul, gândindu-se de unde să înceapă.

— Timmy, pufni soră-sa,dispreţuitoare. Habar n-ai ce să faci...

— Ba ştiu ce să fac.— Ei, dacă-i aşa, atunci să te

vedem!— Aşteaptă numai o clipă, zise el.Până una-alta, îşi apropie scaunul

mobil de keyboard şi apăsă pe cursor.Mda, acolo erau tastele care mişcauspotul pe ecran, încotro voiai. Însă nu seîntâmplă nimic. Atunci, băiatul apăsă pe

alte butoane. Afişajul însă rămaseneschimbat.

— Ei, şi-acum? îl luă Lex înzeflemea.

— Ceva nu-i în regulă, se încruntăbăiatul.

— Ce să-ţi spun! Mai binerecunoaşte că nu te pricepi, Timmy, îidădu ea cu tifla.

El însă nu o băgă în seamă, cicercetă iar ecranul computerului, foarteatent. Bordul de comenzi avea şi un şirde funcţii chiar pe rândul de sus altastaturii, întocmai ca la orice PCobişnuit, iar monitorul era mare, color.Însă diviziunile ecranului erau oarecumdiferite de cele pe care le ştia el. Lacapetele ecranului, de jur-împrejur, se

zărea un contur de punctişoare de unroşu-strălucitor.

Semnale roşii peste tot pe ecran...Ce naiba putea să însemne asta? Îşiapropie degetul de conturul acela şiobservă cum, la atingerea lui, culoareaprinde încă şi mai multă viaţă.

Îşi plimbă atunci degetele pesteecran şi, deodată, se auzi un bâzâit scurt.

Câteva clipe mai târziu, afişajul

acesta însă dispăru, iar imaginea rămasemată.

— Ce-a păţit acum? întrebă Lex.Ce i-ai făcut? Ai stricat tu ceva pe-acolo, când l-ai atins cu mâna...

Da, aşa era! Cum de nu-i venise şilui în minte mai de mult? Atinseseecranul! Deci asta era dezlegareaenigmei! Era un computer cu comandămanuală! Probabil că punctişoareleacelea roşii, de pe margini, erau senzoriinfraroşii. Tim nu mai văzuse niciodatăaşa ceva până atunci, dar citise despreastfel de calculatoare, prin reviste;Atinse caseta RESET/REVERT şi peecran apăru scris:

ACUM COMPUTERUL A

RESETAT.ALEGEŢI COMANDA DE PEAFIŞAJUL PRINCIPAL Prin radio, auziră mârâitul

raptorilor.— Vreau să-i văd! strigă Lex. Ar

trebui să încerci comanda VIEW(Video)!

— Nu, Lex, termină...— Ce, nu mă interesează, eu vreau

VIEW! ţipă ea.Şi, mai înainte ca el să o poată

împiedica, apăsă pe butonul respectiv.Iar afişajul se schimbă.

— Iuhuuu, chirăi ea de bucurie.— Lex, ai de gând să te potoleşti

odată?!— Ia uită-te! jubila ea. Merge! Ha,

ha, ce bine-mi pare!Monitoarele din camera de control

derulau rapid imagini din diferite părţiale parcului. Cele mai multe priveliştiînsă erau neclare, din pricina ceţei

dense, dar o dată apăru o vedereexterioară a complexului turistic, undese zărea un raptor pe acoperiş, apoi unaltul prins undeva, într-un loc undesoarele bătea din plin, orbitor, parcă pecoca unui vas. Da, da. În soareleorbitor...

— Ce-a fost asta? se încruntăTimmy, apropiindu-se de ecran.

— Ce anume?— Imaginea asta...Însă deja se vedea o altă

privelişte... Da, era chiar interiorulhotelului. Zăriră fiecare cameră în parte,apoi, deodată, pe Malcolm zăcând înpat. nemişcat...

— Opreşte aici, strigă Lex. I-amvăzut!

Tim atinse ecranul în mai multelocuri, însă nu obţinu decât un submenu.Apoi încă vreo alte câteva.

— Ei, stai puţin! îl opri Lex. Aiîncurcat tot...

— Da' tu chiar n-ai chef să-ţi ţiifleanca aia deloc?! se enervă băiatul.Habar n-ai ce-i ăla un computer...

Apăru un listing al tuturormonitoarelor. Pe unui din ele era trecutOBIECTIV TURISTIC: LV2-4. Pe altul— PLAN DEPĂRTAT: VAS DEAPROVIZIONARE (VND). Atinse iarde câteva ori ecranul.

Imagini disparate apărură pefiecare terminal în parte. Unul arătasilueta vagă a navei de aprovizionare şiîntinsul oceanului. În depărtare. Tim

reuşi să desluşească linia uscatului —da, era ţărmul, se distingeau şi clădirileînalte şi portul... Recunoscu locurilepentru că zburase pe deasupra lor cunumai o zi în urmă, când călătoriseră cuelicopterul până la insulă. Era oraşulPuntarenas. Iar vaporul părea că nu maiare decât câteva minute până la mal.

Însă în clipa aceea îi reţinu atenţiaterminalul de alături, pe care se observaacoperişul complexului turistic, învăluitîn ceaţă. Raptorii erau aproape înîntregime ascunşi —printre piramidelede sticlă, dar capetele lor hidoase totapăreau pe după acestea.

Şi apoi, pe cel de-al treilea monitorse zări inferiorul unei încăperi. Malcolmzăcea mai departe, în patul lui, iar Ellie

îl veghea. Şi amândoi se uitau undeva, însus. Între timp, Muldoon intră şi el înîncăpere şi privi într-acolo, părândfoarte îngrijorat.

— Cred că ne văd şi ei, zise Lex.— Eu unul nu cred defel...Radioul pârâi. Şi pe ecran se văzu

Muldoon ducând aparatul său în dreptulgurii.

— Alo, Tim?— V-ascult...— Ăăăă, nu prea mai avem mult

timp la dispoziţie, zise Muldoon cu vocelipsită de orice expresie. Mai bine ai dadrumul la curent cât de repede poţi tu...

Şi atunci băiatul auzi mârâitulraptorilor şi văzu un cap uriaşaplecându-se prin fereastra spartă, din

plafonu încăperii. Animalul clămpăneadin fălcile puternice.

— Grăbeşte-te, Tim, îl îndemnăLex. Dă-i drumul odată la curentul ăla!

GRILAJUL ELECTRIFICAT Tim se trezi dintr-odată privind

neputincios ia şirurile de comenziîncâlcite ce apăreau întruna pe ecranelemonitoarelor, în vreme ce el încerca săcontroleze calculatorul central. Multe,sisteme erau activate de un singur butonsau o singură comandă, care readuceauimaginea precedentă sau mecanismulprincipal. Însă acel sistem nu părea să

aibă aşa ceva — sau cel puţin el nu îşidădea seama care ar fi putut fi. În plus,era sigur că şi caseta cu informaţiifusese integrată într-un cod anume, pecare el nu reuşea să îl descopere. IarLex nu stătea o clipă locului, ci sărea întoate părţile, ca un cangur, înfuriat, şi îistriga în urechi cât o ţineau puterile,înebunindu-l de cap.

Într-un târziu, reuşi să stabileascăiar afişajul principal. Nu era el preasigur de ce operase pină atunci, daroricum, bine că izbutise şi atât. Rămaseo clipă pe gânduri, căutând comandapotrivită.

— Fă odată ceva, Timmy!— Ţine-ţi pliscul ăla! strigă el.

Încerc şi eu să dau o mână de ajutor, nu?

Apăsă pe tasta SCHEMACENTRALA. Iar pe ecran apăru odiagramă complicată, cu o mulţime decăsuţe legate între ele şi încă o mulţimede săgeţi aiurite.

Nu era bine deloc. Nu, nu era bine.Apăsă atunci pe ZONA COMUNĂ.

Iar pe ecran se afişă:

— Ce-i asta? ţipă Lex. De ce nu

dai odată drumu' la curentu' ăla electric,Timmy?

Băiatul însă nu îi mai dădu nici oatenţie. Poate că ajungea la vreunrezultat dacă activa sistemul "info". Aşacă apăsă pe tasta respectivă.

— Tiiiimm! N-auzi? se dădea Lex

de ceasul morţii.Însă el deja apăsase pe FIND. Şi

obţinu iar o casetă care nu îi ajuta lanjmic. Comandă GO BACK (înapoi).

Prin radio, îl auzi pe Muldoon

întrebându-l:— Cum mai merge, Tim?El însă nu se mai osteni să

răspundă. Cuprins de o febrilitate subităse apucă să apese butoanele unul dupăaltul.

Şi atunci, pe neaşteptate, apăru iarafişajul central.

Se uită cu atenţie. ELECTRICAL

MAIN (punct electric central) şiSETGRIDS DNL (reţele de grilajeelectrice) păreau că au o legătură cuconecţiile electrice. Observă însă că şiSAFETY/HEALTH (protecţie/sănătate)şî CRITICAL LOCKS (blocaje pentrucazuri de urgenţă) puteau fi la fel de

importante. Auzi iar fornăitul raptorilor.Trebuia neapărat să se decidă, într-unfel sau altul. Apăsă atunci peSETGRIDS DNL şi scăpă un ţipăt degroază când văzu afişajul:

(Nu poate fi efectuată comanda:

Eroare la punctul 505).POWER INCOMPATIBILE WITH

COMMAND ERROR (Circuitul electricnu poate fi activat)

Nu mai ştia ce să facă! Apăsă peSTANDARD PARAMETERS(parametri standard).

STANDARD PARAMETERS

Park Grids B4-C6 Outer GridsC2-D2

Zoological

Grids BB-07 Pen GridsR4-R4

Lodge Grids F4-D4 Maint GridsE5-L6

Main Grids C4-G7 Sensor GridsD5-G4

Utility Grids AH-B5 Core GridsAl-C1

Circuit Integrity Not Tested

Security Grids Remain Automatic

Tim clătină din cap, nemulţumit,

simţind cum furia pune stăpânire pe el.

Îi trebui însă numai un moment degândire ca să realizeze de fapt că tocmaicăpătase informaţiile pe care le căuta!Pentru că acum ştia sigur care eraucoordonatele sistemului de protecţie alhotelului! Apăsă pe comanda F4.

POWER GRID F4 (COMPLEX

TURISTIC)COMMAND CANNOT BE

EXECUTED.ERROR — 505.Ref. Manual Pages 4. 09—4. 11

(Vezi manualul de comenzi, paginile 4.09—4. 1 î).

— Nu-i bine deloc, îşi dădu Lex cu

părerea.

Nu a fost verificată integritateacircuitului.

Conecţiile electrice ale sistemuluide protecţie sunt încă pe comandăautomată.

— A, acum ştiu! se lumină băiatul.Apăsă pe o altă tastă. Iar ecranul

schimbă afişajul. POWER GRID D4 (COMPLEX

TURISTIC)COMMAND CANNOT BE

EXECUTED.ERROR — 505.(Power Incompatible with

Command Error.Ref. Manual Pages 4. 09 — 4. 11).

Tim încercă să rămână calm, săgândească limpede. Cine ştie pentru cemotiv, ori de câte ori încerca să refacăun circuit sau altul, comanda lui conţineao eroare în mesaj. Computerul îi totsemnala că toate conecţiile electriceerau incompatibile cu comenzile lui. Darce să însemne chestia asta? De ce să fieincompatibile?

— Timmy..., îl trase Lex demânecă.

— Lasă-mă, Lex. Nu începe iaracum...

— Ba da, acum, se înverşună fetiţaşi îl trase din faţa monitorului.

Şi atunci, băiatul auzi şuierulvelociraptorilor.

Care veneau de undeva, din josul

coridorului. *** Dinozaurii aproape că distruseseră

şi cea de-a doua bară de metal de lafereastra din plafonul camerei luiMalcolm. De-acum puteau să îşi vâre cutotul capetele prin fereastra spartă şi serepezeau întruna, mârâind spre cei dededesubt. După care se trăgeau îndărătşi se apucau iar să roadă zăbrelele.

— Ei, de-acum nu mai dureazămult, zise Malcolm cu voce slabă. Poatetrei-patru minute.

Invârti butonul radioului.— Alo, Tim, m-auzi? Tim...Însă nu primi nici un răspuns.

Tim se furişă spre uşă şi privi

velociraptorul de la celălalt capăt alcoridorului, stând chiar lângă balcon.Rămase cu ochii măriţi de uimire. Cumnaiba de ieşise animalul ăla din frigider,unde îl încuiase el?

După care, zări un al doileadinozaur apărând ca prin farmec înacelaşi balcon şi înţelse totul. ' Raptorulnu ieşise deloc din congelator, ci venisede afară. Sărise de jos în sus, până labalcon! Cel de-al doilea ateriză neauzit,ţinându-şi perfect echilibrul pebalustradă. Lui Tim nu îi venea să-şicreadă ochilor. Uriaşii aceia săriserăpatru metri! De jos în sus! Poate chiar

mai mult de patru metri. Picioareleacelea ale lor probabil că erauneînchipuit de puternice.

— Mi se pare mie sau tu ai spus căăştia nu pot să..., începu Lex, în şoaptă.

— Sssstt...Băiatul încercă să imagineze un

plan de scăpare, însă deocamdată nuputea face altceva decât să priveascăfascinat cum un al treilea velociraptorsări în balcon. Apoi animalele seîmpleticiră pe culoar câteva momente,dezorientate, şi, pe neaşteptate, sereorganizară, înaintând în şir indian. Seîndreptau chiar spre cei doi copii.

Fără să facă nici un zgomot, Timîmpinse uşa din spatele lui, ca să seîntoarcă iar în camera de control. Însă

aceasta se închisese. Împinse mai tare.Degeaba.

— Am rămas pe-afară, şopti Lex.Ia uită-te.

Arătă spre locaşul de introducere acartelei de siguranţă, aflat chiar lângăcanatul uşii. O luminiţă roşie luceaacolo vioaie. Cine ştie cum, sistemul deblocare a intrărilor fusese reactivat.

— Tâmpitule ce eşti, ne-ai lăsatpe-afară!

Tim se uită de-a lungul coridorului.Văzu mai multe uşi la capătul acestuia,însă în dreptul fiecăruia licărea câte unbeculeţ roşu. Ceea ce însemna că toateuşile erau blocate. Iar ei nu aveau undesă se mai ascundă!

Apoi zări o siluetă întinsă pe

podele, la celălalt capăt al coridorului.Era gardianul ucis. O cartelă albă eraagăţată de cureaua mortului.

— Haide, şopti băiatul.O luară amândoi la goană spre

gardian. Tim desprinse cartela desiguranţă şi se întoarse pe călcâie, sprecamera de control. Însă bineînţeles căraptorii îi văzuseră deja. Iar. acummârâiau ameninţători, tăindu-le drumul.Apoi se aşezară în poziţie de atac,răsfirându-se, pentru a-i ataca pe cei doicopii din toate părţile. Capeteledinozaurilor începură să salte. Înainte şiînapoi, ritmic.

Erau pregătiţi pentru luptă.Tim făcu singurul lucru care îi

stătea la înde-mână: introduse cartela în

cel mai apropiat lăcaş, iar când uşa sedeschise, o împinse pe Lex înainte. Învreme ce în urma lor se bloca încetintrarea, cei trei velociraptori şuierarăcumplit şi atacară.

LA HOTEL Ian Malcolm îşi cântărea fiecare

răsuflare, ca şi cum ar fi fost ultima.Privea animalele cu ochi goi, lipsiţi deorice expresie. Harding îi luă pulsul, seîncruntă nemulţumit, apoi îi mai luă odată pulsul. Ellie Sattler, dea alături,înfăşurată într-o pătura, tremurândînfrigurată, Muldoon stătea pe podele,

cu spatele rezemat de zid. Hammond seuita ţintă la raptori, fără să scoată ovorbă. Ascultau toţi, încordaţi, săprimească vreun răspuns prin radio.

— Ce-o fi păţit Tim? ziseHammond. Tot n-avem nici o veste de lael?

— Habar n-am ce-i cu el.Malcolm spuse:— Urâte mai sunt dihăniile astea,

aşa-i? Sunt groaznic de urâte.Hammond clătină din cap cu

tristeţe.— Cine ar fi bănuit că toate astea

au să ia o astfel de întorsătură?— Din câte se pare. Malcolm a

bănuit, răspunse Ellie.— Nu. nu am bănuit, o contrazise

matematicianul. Am calculat chiar.Hammond oftă din greu.— Gata, să nu mai începem iar

discuţia ăsta. De ore întregi îmi înşirăîntruna: "Eu v-am zis de la bun începutcă aşa o să fie"... Numai că nimeni nu adorit să se întâmple aşa...

— Aici nu-i vorba dac-a doritcineva sau nu să se întâmple aşa, îl opriMalcolm, ţinând ochii închişi.

Abia reuşea să deschidă gura,ameţit de narcotice.

— Aici e vorba despre ce poţipune în practică şi ce nu. Când vânătoruliese şi pe ploaie şi pe vânt, în pădure, săagonisească hrana familiei, dumneatacrezi că el se aşteaptă să stăpâneascăforţele naturii? Nu. Îşi imaginează că

aceste forţe sunt dincolo de înţelegerealui. Dincolo de puterea lui de a lestăpâni. Poate că numai se roagă naturii.Se roagă ca pădurea, din prisosul ei. săîi dăruie o bucăţică de mâncare. Şi seroagă cu credinţă, tocmai pentru că nupoate stăpâni sau cunoaşte aceste forţe.Pentru că el însuşi trăieşte prin milalor... Numai că dumneata nu vrei săprimeşti bunăvoinţa naturii. Dumneatahotărăşti că poţi stăpâni natura, iar dinclipa aceea eşti pierdut, pentru că astanu îţi stă deloc în puteri. Şi totuşi aiprodus sisteme care te obligă să faciasta. Iar dumneata nu poţi, nici n-aiputut, şi nici n-o să fii în stare vreodatăsă ţii totul în frâu. Nu poţi să amesteci,aşa, toate lucrurile între ele. Poţi să

construieşti o barcă, dar nu poţi zămislioceanul întreg. Poţi să proiectezi unaeroplan, dar nu poţi plămădi văzduhul.Puterile dumitale sunt cu mult maimărunte decât visurile nebune care teîndeamnă să crezi în ele.

— Ce mai, eu unul nu-l mai înţelegdeloc, mărturisi Hammond, oftând. Undes-o fi dus Tim? Doar părea un băiat atâtde stăpân pe el, atât de cu capul peumeri.

— Eu unul sunt sigur că încearcă şiel să păstreze totul sub control, ziseMalcolm, Ca de altfel, toată lumea deaici.

— Şi Grant ăla... Ce-o fi cu el?

Grant ajunse la uşa din spate acomplexului turistic. Pe aceeaşi uşăieşise cu douăzeci de minute în urmă.Trase de mâner — era blocat. Apoi zăriluminiţa cea roşie. Intrările automatperau reactivate! Fir'ar al dracului deceas rău! Alergă îndată spre uşaprincipală şi intră prin geamurile spartede la parter. Pătrunse în holul central,oprindu-se lângă biroul ofiţerului deserviciu, unde fusese înainte de a plecala centrala electrică Auzi bâzâitulenervant al radio-emiţătorului Seîndreptă spre bucătărie, căutându-i pecopii, însă uşa de acolo era deschisălarg, iar copiii nicăieri.

Urcă degrabă scările, însă ajunse laun glasvand pe care scria: ACCESUL

INTERZIS. Uşa era blocată. Aveaneapărat nevoie de o cartelă, ca să intre.

Altfel nu avea cum.De undeva, de pe coridorul de

dincolo de intrarea blocată, Grant auziraptorii şuierând furioşi.

Pielea solzoasă a reptilei atinse

faţa lui Tim, iar ghearele încovoiate îisfâşiară cămaşa. Băiatul căzu pe spate,tremurând de frică din toateîncheieturile.

— Timmy! strigă Lex îngrozită.El se ridică însă îndată în picioare.

Puiul de velociraptor se cocoţă imediatpe umărul copilului, scâncind şi chirăindsperiat. Cei doi fraţi ajunseseră în mica

crescătorie. Pe podele erau risipite omulţime de jucării: o minge galbenă carese rostogolea de colo-colo, o păpuşă, unşoarece de plastic.

— E puiul de velociraptor, îl liniştifetiţa pe frate-său.

Micul raptor îşi îngropă căpşorulsub bărbia băiatului. Probabil că bietulmicuţ era mort de foame, îşi zise Tim.

Lex se apropie şi ea, iar puiul dedinozaur sări pe umărul ei. Şi începu săîşi frece creştetul de gâtul fetiţei.

— De ce naiba tot face aşa? seîntrebă ea. O fi speriat sau de ce?

— Nu ştiu, mărturisi Tim.Ea i-l întinse iar băiatului. Puiul

chirăia şi ţopăia întruna pe umărulacestuia, foarte agitat. Se tot uita de jur-

împrejur, iar capul i se rotea în toatepărţile, ca o morişcă stricată. Fărăîndoială, micuţul era grozav de neliniştitşi...

— Tim..., şopti Lex.Uşa dinspre hol nu se închisese în

urma lor de tot, după ce ei intraseră înîncăpere, iar acum, velociraptorii adulţiîşi făceau apariţia pe rând. Mai întâiunul, apoi al doilea...

Foarte alertat, puiul chirăia cât îlţinea gura, săltând ca o minge vie peumărul băiatului. Tim ştia că trebuia săîi dea drumul micuţului. Poate că aşareuşea să le distragă atenţia celorlalţidinozauri. La urma urmei, era doar unpui de velociraptor! Dădu jos micuţul depe umăr şi îl aruncă înainte, spre

ceilalţi. Puiul se repezi să se gudure pelângă picioarele adulţilor. Primul dintreaceştia aplecă uşor capul şi îl adulmecăpe prichindel cu delicateţe.

Tim o apucă pe Lex de mână şi otrase spre capătul încăperii. Trebuianeapărat să găsească o uşă, o cale deieşire...

Şi atunci se auzi un ţipăt sfâşietor.Tim întoarse capul şi zări puiul întrefălcile uriaşului velociraptor. Al doileaadult se apropie de îndată şi începu săsfâşie membrele micuţului, încercând săîl scoată din gura celui ce îl ucidea.Apoi se apucară să se lupte între ei, învreme ce puiul muribund încă maiscâncea. Şiroaie de sânge se scurgeau pepodele.

— L-au mâncat! zise Lex, pierită.Raptorii încă se mai băteau pe

rămăşiţele însângerate, dându-se înapoi,apoi repezindu-se să se izbească cap încap. Tim zări atunci o uşă descuiată şiieşi pe acolo, trăgând-o pe soră-sa dupăel.

Erau de-aeum într-altă cameră, iardupă lumina aceea verzuie ce umplealocul, băiatul îşi dădu seama că se aflauîn laboratorul de extracţie a ADN-ului.Nu mai era nimeni acolo, în afară de ei.Şirurile de microscoape sofisticatefuseseră abandonate, monitoarele ceurmăreau procesele tehnologice erauacum inactive, iar pe ecranele lor nu sevedeau decât imaginile neclintite aleuriaşelor insecte, mult mărite şiconturate doar în alb-negru. Da, erauchiar muştele şi ţânţarii care pişcaserădinozaurii cu milioane şi milioane de aniîn urmă, lugând picături de sânge cefuseseră folosite de oameni pentru arecrea o întreagă lume a mastodonţilorîn Parcul Jurasic. Alergară prin

laboratorul pustiu, iar Tim auzea în urmăfornăitul şi mârâitul mai mult. Apoicopiii ajunseră la capătul încăperii,velociraptorilor care îi urmăreau şi seapropiau tot trecură de o uşă careprobabil că era prevăzută cu alarmă,pentru că pe coridorul îngust începu sărăsune asurzitor o sirenă stridentă, iarluminile înşirate pe plafon licăreauîntruna...

Fugind cât îl ţineau picioarele peholul acela; băiatul se afundă dintr-odatăîn beznă, apoi iar în lumină, şi iar înîntuneric... Dincolo de suneteleînebunitoare ale alarmei, încă se auzeau(tot mai tare) mârâielile raptorilor careveneau în urma lor. Lex începuse săscâncească de frică, în neştire. Apoi

Tim văzu o altă uşă în faţa lor, cusemnul albastru "Biohazard" şi se izbi întăblia ei, o deschise, fugi mai departeşi..., deodată se ciocni de un corp dur,masiv, iar Lex răcni cuprinsă de groazamorţii.

— Gata, liniştiţi-vă, copii, spusecineva.

Tim clipi buimac, nevenindu-i să-şicreadă ochilor. Chiar în faţa lui şedeaAlan Grant. Iar alături de el, DonaldGennaro.

Acolo, pe culoar, abia după câteva

minute, Grant îşi dădu seama că pazniculucis probabil că deţinea şi el o cartelăde siguranţă. Aşa că se întorsese din

drum, o luase, apoi urcase din nou pecoridorul de la etaj şi coborâse repedeîn holul următor. Se luase dupăzgomotele pe care le făceau raptorii şi îigăsise luptându-se în mica crescătorie;Era sigur, că puştii aveau să se îndreptespre camera următoare, aşa că alergaseşi el îndată spre laboratorul de extracţii.

Şi acolo dăduse peste copiiiînspăimântaţi.

Iar acum raptorii se apropiau de ei.Pentru câteva clipe părură dezorientaţi,uimiţi de apariţia subită a atâtor oameni.

Grant îi împinse pe copii în braţelelui Gennaro şi îi ordonă:

— Du-i de aici, undeva, la locsigur.

— Dar...

— Pe-aici, îi arătă Grant pesteumăr, către o uşă depărtată. Du-i încamera de control, dacă poţi. Acolo artrebui să fiţi în siguranţă.

— Da' tu ce-ai de gând să faci?întrebă Gennaro.

Velociraptorii ajunseseră în praguluşii. Grant observă că aşteptară până sestrânseră toţi la un loc, apoi o pornirămai departe, în grup compact. Da, vânauîn ceată î îl luară fiori reci pe şiraspinării.

— Am eu un plan de acţiune, ziseel grăbit. Şi-acum duceţi-vă de-aici...

Gennaro luă copii şi plecă.Raptorii îşi urmară drumul neabătut, fărăsă se zorească prea tare, în-dreptându-sespre Grant. Treceau cu agilitate printre

supercomputere, printre monitoarelecare încă derulau la nesfârşit secvenţeadeneice decodificate. Dinozauriiînaintară însă fără să se opreascălocului, adulmecând podeau, săltând şicoborând ritmic capetele hidoase.

Grant auzi declicul încuietorii şi seîntoarse să privească peste umăr.Ceilalţi stăteau de-acum de cealaltăparte a uşii cu geam mare, urmărindu-imişcările cu sufletul la gură. Gennarodădu din cap, parcă voind să îi dea cevaanume de înţeles.

Însă Grant pricepu imediat ce voiasă spună: dincolo nu mai exista nici oaltă ieşire spre camera de control.Gennaro şi copiii erau pur şi simplublocaţi acolo.

De atunci înainte, totul depindeanumai de el, de Alan Grant.

Se deplasă încet, cu grijă, dând

ocol laboratorului, pentru a-i sili peraptori să se depărteze de locul unde seafla Gennaro şi copiii. Astfel reuşi săzărească o altă uşă, (lângă cea din faţă,pe unde intrase), pe care era scris: "Sprelaborator". Ce mai putea să însemne şiasta?! Parcă bănuia el ce anume, şi speradin tot sufletul să nu se înşele. Pe uşaaceea mai era şi un semn albastru —"Biohazard". Iar velociraptoriii seapropiau... Grant se întoarse pe călcâieşi izbi cu putere uşa, apoi intră încealaltă încăpere, într-o tăcere deplină.

Privi împrejur.Da, minunat!Se afla chiar acolo unde îşi dorise:

în sala unde se incubau embrionii.Pretutindeni se zăreau numai luminiinfraroşii şi mese lungi pline cu zeci deouă de dinozaur, peste care plutea oceaţă deasă, lăptoasă. Cuiburileartificiale instalate pe tăbliile meselorpăcăneau din când în când şi se roteausingure, în acelaşi ritm netulburat.Vălătucii groşi se lăsau peste marginilemeselor, până ce atingeau suprafaţapodelei, iar acolo se evaporau.

Grant se îndreptă direct sprecapătul încăperii, unde se zărea un mic

laborator separat, apărat de pereţi înalţide sticlă şi scăldat în raze ultraviolete.Hainele lui părură că devin şi elealbăstrii. Se uită curios la toate acelerecipiente cu reactivi, la paharelespeciale pline cu eprubete, la pipetelede toate mărimile, la mojarele desticlă... Peste tot se vedea numaiechipament de laborator, foarte fragil.

Velociraptorii intrară şi ei încameră, mai întâi foarte precauţi,adulmecând aerul umed, privind meselelungi, pline cu ouă uriaşe. Animalul cemergea în frunte îşi şterse fălcileînsângerate cu laba din faţă. Păşindneauzit, cei trei dinozauri se strecurauprintre mese într-un mod foarte ordonat,de parcă ar fi ştiuit dinainte cum sa se

poarte, lăsându-şi pe rând capetele pesub mese.

Îl căutau pe Grant.Acesta se lăsă pe vine, mergând

ciucit spre capătul laboratorului, să seascundă. Când se uită în sus, observă uncapac mare, metalic, pe care se vedeadesenat un craniu şi două oaseîncrucişate deasupra. Dedesubt era unavertisment: ATENŢIE TOXINEBIOGENICE A 4. MAXIMĂPRECAUŢIE LA UTILIZARE. Grant îşiaduse aminte că Ed Regis îl avertizasecă aveau la dispoziţie otrăvuri foarteputernice, pentru cazuri de urgenţă.Numai câteva molecule dintr-o astfel desubstanţă putea ucidă orice vietateinstantaneu...

Sertarul acela era fixat înprelungirea mesei de laborator. Grantînsă nu îşi putea strecura mâna dedesubt.Încercă totuşi să îl deschidă, dar nu dădupeste nici un capac, mâner sau altcevacare să îi fie de ajutor... Se ridică atuncicu grijă şi privi prin camera de dincolo.Raptorii încă mai căutau printre mese.

Apoi se întoarse iar spre sertarulacela. Şi atunci zări un lăcaş îngropatchiar în tăblia mesei. Părea un fel desiguranţă electrică, acoperită cu uncăpăcel de protecţie. Desfăcu acelcăpăcel, găsi un buton şi apăsă pe el.

Cu un fâşâit uşor, sertarul se ridicăsingur spre plafon. Şi dedesupt se ivirărafturi de sticlă şi şiruri lungi de sticluţepe care era lipită eticheta cu craniul şi

oasele încrucişate. Citi ce scria pe ele:CCK-55... TETRA-ALPHASECRETIN... THYMOLEVIN X-l612...În lumina ultravioletă, lichideledinăuntru luceau verde-pal. Alături detoate acele recipiente, omul zări un vasde sticlă plin cu seringi mici, fiecareconţinând licoarea aceea verde,strălucitoare. Şezând acolo ghemuit, însemiîntuneric, Grant se strădui să ajungăla vasul cu seringi. Acele acestora erausigilate cu un căpăcel de plastic. Scoasecu dinţii unul dintre învelişurileprotectoare şi privi o clipă acul subţire.

Apoi înaintă cu grijă. Sprevelociraptori.

Îşi consacrase întreaga viaţăstudiului dinozaurilor. Iar acum avea

într-adevăr oczaia să se convingă cât demult aflase el despre acele făpturi.Velociraptorii erau dinozauri carnivoride talie mică, precum oviraptorii saudromezaurii, specii despre care încă demultă vreme se emisese ipoteza că s-arfi putut hrăni cu ouă furate de la altesoiuri. Întocmai precum în zilelenoastre, păsările mănâncă ouăle altorspecii. Aşa că Grant presupusese că nicivelociraptorii nu se dădeau în lături dela asta, dacă aveau prilejul.

Se furişă până la cea mai apropiatămasă pe care se găseau numeroase ouă.Se ridică încetişor, apărat de ceaţadeasă, şi luă un ou mare de pe masarotundă. Era de mărimea unei mingi defotbal şl avea o culoare crem-deschis,

cu mici punctişoare rozalii.Paleontologul înfipse cu grijă aculsubţire în coaja rezistentă şi injectaotrava. Pe loc, oul căpătă o nuanţăalbăstrie.

Apoi Grant se lăsă iarăşi pe vine.Pe sub masă, zări picioarele raptorilorşi fuioarele de ceaţă ce se lăsau pestemarginile tăbliei lungi. Împinse oul, carese rostogoli către velociraptori. Aceştiatresăriră la auzul duruitului pe podele şise uitară degrabă împrejur. După careîncepură iar să pândească pe cel ascuns.

Oul se opri la numai câţiva metride cel mai apropiat raptor.

Of, fir'ar al dracu' de necaz!Bărbatul a fost nevoit să o ia de la

capăt: se ridică iar, luă un ou, injectă

otrava şi îl aruncă spre dinozauri. Dedata aceasta, oul se opri chiar înpiciorul unui animal. Apoi se rostogolipuţin pe loc, pocnindu-se uşor de ghearade la ppicior.

Raptorul privi surprins acel noudar. Apoi se aplecă şi adulmecă oulstrălucitor. Îl împinse cu botul pe podea.

Şi porni mai departe, fără să îi maidea importanţă!

Planul lui Grant eşuase.Atunci, încăpăţânându-se, acesta

luă al treilea ou şi injectă o nouă dozăde otravă. Cumpăni o clipă oul în mână,apoi îi dădu drumul să se rostogolească.Numai că de data asta îl aruncă mai tare,ca pe o minge de popice. Oul zurui cuzgomot mare pe jos.

Unul dintre dinozauri îl auzi îndată— plecă repede capul, îl reperă — şi,instinctiv, se apucă să fugăreascăobiectul acela mişcător, strecurându-secu agilitate printre mese, ca să îl prindă.O singură clămpănitură a fălcilorputernice a fost de ajuns să nimiceascăacea coajă prea subţire.

Animalul ridică apoi capul, iaralbuşul i se prelinse pe fălci în jos. Îşilinse botul cu zgomot şi mormăi. Apoimai lipăi o dată materia aceeagelatinoasă şi aruncă găoacea goală câtcolo. Însă deocamdată nu părea să sesinchisească prea mult de otravă. Bachiar se mai aplecă să lingă şi resturile.Grant se întinse înainte să urmăreascăpână la capăt ce avea să se întâmple...

Şi atunci, de acolo, din celălalt colţal camerei spaţioase, raptorul îl zări!Da, se uită chiar la el!

Velociraptorul mârâi ameninţător şise urni către Grant, traversând cameracu paşi incredibil de repezi. Grant pur şisimplu încremeni de frică, gândindu-sece avea să se petreacă atunci cu el, când,pe neaşteptate, animalul scoase un icnet,apoi un bolborosit ciudat şi pe datătrupul masiv se prăbuşi ca secerat pepodele. Coada groasă bătea lespezile,scuturată de spasme grozave. Iarraptorul bolborosea mai departe, dincând în când reuşind să mai scoată câteun răcnet de durere. Din gură i seprelingeau spume scârboase. Capul i sebălăbănea într-o parte şi în cealaltă. Iar

coada i se zbătea şi se pocnea delespezi, cu putere.

Unul la mână, se gândi Grant.Atâta numai că nu murea prea

repede. Omului i se părea că agoniaaceea durează veacuri de-a rândul. Seîntinse să ia un alt ou şi atunci observăcă şi ceilalţi doi raptori se opriseră dindrum, ascultând horcăitul celuimuribund. Unul dintre ei săltă capul,neliniştit, apoi celălalt. Şi primul dintreei se apropie de cel căzut, să vadă ce seîntâmplă cu el.

Velociraptorul aflat în agonietresărea spasmodic, tot corpul îi zvâcneanebuneşte. Deja nu mai putea decât săscâncească jalnic. Atâtea bale îi în-cleiaseră gura, încât de-abia se mai

auzeau gâfâitu-rile lui. Apoi izbi iarpodeaua şi gemu.

Celălalt îl privi o clipă, aplecându-se asupra lui, cercetându-l. Părea năucitde acele convulsii neaşteptate. Cu grijă,se uită îndeaproape la capul năclăit despume, apoi la gâtul încovoiat de durere,la pieptul ce tresălta anevoie, lapicioare...

Şi muşcă dintr-unul din picioareledinapoi!

Animalul pe moarte mârâi furios şi,cu ultimele puteri, îşi înfipse adânccolţii în beregata celui ce îl atacase.

S-a dus şi-al doilea, se bucurăGrant.

Însă celălalt scăpă din strânsoare.Sângele i se scurgea şiroaie pe gâtul

solzos. Dintr-o singură mişcare, spintecăpântecele celui căzut, cu gheara tăioasăde la piciorul din spate. Intestineleîncolăcite ca nişte şerpi graşi stârniţi,ieşiră afară, împrăş-tiindu-se pe podele.Ţipetele de durere ale raptorului înagonie umplură încăperea. Celălalt însăse întoarse şi se depărtă, de parcă luptaaceea ar fi devenit dintr-odată lipsită deinteres.

Traversă încăperea, aplecându-seprintre mese şi deodată înălţă capul,ţinând între fălci un ou strălucitor! Grantîl privi cum lipăie cu poftă gălbenuşulce i se prelingea pe bărbie.

De data asta am răpus doi, jubilaGrant.

Într-adevăr, cel de-al doilea

velociraptor resimţi efectul otrăviiaproape instantaneu, căci imediat începusă tuşească şi căzu pe burtă, rămânândnemişcat. În cădere însă, se lovi de omasă şi zeci de ouă uriaşe se rostogolirăpe podele. Grant le privi deznădăjduit.

Pentru că mai rămăsese încă undinozaur, cu care nu mai putea folosiaceeaşi stratagemă.

Iar el nu mai avea oricum decât oseringă. Dar, din pricina acelei mulţimide ouă împrăştiate pe jos, trebuia săgăsească o altă modalitate de a o folosi.Tocmai se gândea ce ar fi putut el să maifacă în situaţia aceea, când ultimulanimal rămas mârâi nervos. Grant se uităpeste tăblia mesei: velociraptorul îlreperase!

Însă animalul nu se urni din locîncă multă vreme, ci pur şi simplu îlaţinti cu privirea. Iar după aceea, fărăgrabă, fără să scoată nici un sunet măcar,începu să înainteze. Să îl încolţească. Săîl pândească. Mai întâi se uita pe submese, apoi pe deasupra... Se mişca înmod voit alene, nu dădea deloc semnede acea iuţeală care caracterizaatacurile în ceată. Pentru că acumrămăsese singur şi trebuia să fie cu multmai multă băgare de seamă. Nu îl scăpadin ochi pe Grant nici o clipă măcar.Acesta se uită în jur, la repezeală. Nuavea nici un colţişor măcar unde să semai ascundă. Nu mai avea nici o cale desalvare...

Îl urmărea şi el cu privirea pe

animalul ce se mişca agale, pregătindu-se să îl atace dintr-o parte. Omul încercăatunci să interpună între el şi fiară câtmai multe mese, cât mai multeobstacole... Uşurel... Uşurel... Sedeplasă spre stânga...

Velociraptorul înainta în luminaaceea sângerie din încăpere. Respiraţialui uşor gâfâită, stârnea aburi roşiatici,de parcă ar fi scos flăcări pe nări, ca unbalaur...

Sub tălpile lui Grant se sfărâmau omulţime de ouă de dinozaur, iargălbenuşul îi năclăia pantofii. Se ghemuipe vine şi atunci simţi muchiile tari aleradioului din buzunar.

Radioul!Scoase aparatul la iveală şi îl puse

în funcţiune:— Alo, aici Grant...— Alan? se auzi vocea lui Ellie.

Alan, tu eşti?— Uite ce-i, zise el cu glas scăzut.

Tu vorbeşte mai departe. Orice.— Alan, tu eşti?— Vorbeşte, nu te opri, zise el iar

şi aşeză radioul pe podea, cât maideparte de el, chiar în drumul raptoruluicare se apropia.

Apoi el se piti pe după un picior demasă şi aşteptă acolo, nemişcat.

— Alan, spune ceva, te rog...Se auzi un pârâit scurt, după care

urmă un moment de tăcere apăsătoare.Aparatul încetă emisia. Iarvelociraptorul îşi urma drumul. Se auzea

în continuare răsuflarea lui sacadată,gâfâită.

Iar radioul rămase în continuaremut!

Ce mama dracului păţise oare?! N-o fi înţeles ce îi spusese el?

Prin semiîntunericul acela,dinozaurul se apropia tot mai mult.

—... Alan!Vocea subţire a femeii îl

descumpăni pe animalul acela masiv. Eladulmecă prin aer, împrejur, ca şi cumar fi voit să se convingă dacă mai existaşi altcineva în încăpere.

— Alan, eu sunt, Ellie. Nu îmi dauseama dacă tu mă auzi sau nu.

De-acum, dinozaurul se întoarsecomplet cu spatele la Grant şi se duse

până la radio.— Alan... te rog...De ce naiba nu împinsese el

aparatul ăla chiar mai departe?Velociraptorul se lăsase păcălit, dar totrămăsese prea aproape. Laba mare apiciorului din sppate călcă podeauachiar lângă el. Omul putea desluşi pieleasolzoasă, de un verde deschis,strălucitor. Distinse şi dârele prelungide sânge închegat de pe ghearaîncovoiată. Şi îl izbi drept în faţămirosul puternic, greţos, de reptilă.

— Alan, ascultă-mă... Alan!Dinozaurul se aplecă înainte, lovi

uşurel cu botul aparatul, temător încă.Stătea încă întors cu spatele la Grant.Coada lui groasă era ridicată chiar

deasupra capului omului. Acesta se săltăpuţin pe genunchi şi înfipse adâncseringa în coada aceea injectând laiuţeală otrava.

Velociraptorul răgi cumplit şi săricât colo. Cu o viteză uluitoare, seîntoarse spre Grant, cu fălcile largdeschise. Clămpăni o dată lângă piciorulmesei, apoi săltă brusc creştetul. Masa afost azvârlită într-o parte, iar omul căzupe spate, neputincios, acum expusatacului necruţător. Raptorul se clătinăînsă deasupra lui, săltând gâtul puternic,şi se pocni cu capul de becurilesuspendate, făcându-le să se loveascăîntre ele cu zgomot.

— Alan!Velociraptorul se dădu puţin în

spate, să îşi ia avânt şi ridică labapiciorului, să spintece. Grant însă serostogoli la iuţeală, iar talpa animaluluibătu podeaua la numai un centimetru deel. Simţi însă o durere ascuţită în urmăşi un val de sânge cald îi îmbibăcămaşa. El însă se rostogoli mai departepe podele, zdrobind ouăle uriaşe,năclăindu-şi mâinile şi faţa... Dinozaurulatacă din nou, făcând zob radioul,stârnind o pulbere de scântei electrice.Urla de furie când se repezi pentru atreia oară, iar Grant se opri în zid,îngrozit că nu mai are unde să se ducă.Animalul ridică pentru ultima datăpiciorul, cu gheara aceea, care sfârtecaorice.

Şi atunci se prăbuşi pe spate.

Horcăia grozav, iar valuri despume însângerate i se scurgeau dingură.

Gennaro şi copii intrară în încăpereîntr-un suflet. Grant le făcu semn sărămână deoparte. Fetiţa se uită curioasăla animalul aflat în agonie şi bâiguidoar:

— Maaamă...Gennaro îl ajută pe Grant să se

ridice în picioare. Apoi se îndreptară cutoţii spre ieşire şi o luară la goană sprecamera de control.

CONTROL

Tim rămase pur. şi simplu uluitvăzând ecranul monitorului principal dincamera de control care transmiteaintermitent acelaşi afişaj. Acesta apăreape ecran câteva clipe, apoi dispărea. Şitot aşa.

— Da' ce naiba a păţit? întrebăLex, uimită.

Tim îl zări atunci pe Alan Grant şi,foarte îndatoritor, arătă cu mâna cătretastatură.

— A, nu. eu unul sunt cu. totul pedinafară în ce priveşte computerele..., îlopri paleontologul, clătinând din cap cutristeţe.

Însă Tim deja nu îl mai asculta, cise cuibărise comod în fotoliul mobil dinfaţa computerului. Atinse cu mânaecranul Pe monitoarele video se puteavedea silueta prelungă a vasului deaprovizionare apropiindu-se cu fiececlipă de Puntarenas. Nu mai avea maimult de o jumătate de kilometru până ladoc. Apoi. pe un alt terminal se zărihotelul şi camera lui Malcolm, unde,prin fereastra din plafon, raptorii

încercau să coboare. Prin radio-emiţător, putea auzi mârâitul lorameninţător.

— Fă ceva, Tim, doar îi vezi şi tupe nenorociţii ăia ce vor..., îl grăbi Lex.

Băiatul apăsă pe SETGRIDS DNL(Activare grilaje de protecţie), deşidupă ce dădu comanda pe ecran apărurăsemnale luminoase, de avertisment:

Computerul îi răspunse imediat: AVERTISMENT: EXECUTAREA

COMENZII A EŞUAT (SURSA DEENERGIE ELECTRICĂ AUXILIARĂEPUIZATĂ).

— Ce naiba înseamnă asta? întrebă

Tim ca pentru el.

Gennaro pocni din degete.Înţelegând.

— S-a mai întâmplat chestia asta şiînainte. Asta înseamnă că generatorul derezervă nu mai poate asigura alimentareacu energie electrică. Aşa că trebuie sărepui în funcţiune generatorul principal:

— Aşa deci...Şi băiatul apăsă pe SURSA

PRINCIPALA DE ENERGIE.

Tim nu îşi putu stăpâni o

exclamaţie de deznădejde.— Şi-acum ce mai faci? se interesă

Grant.Tot ecranul se umplu de puncte

scânteietoare.Băiatul apăsă iar pe MAIN (Sursa

principală).Şi tot nu se întâmplă nimic. Eranul

licărea în continuare, orbitor.Tim apăsă atunci pe MAIN GRID

P. (Grilaje centrale). Simţi cum i se facestomacul ghem de frică.

MAIN POWER GRID NOTACTIVE/AUXILIARY POWER ONLY.

(Grilaje electrice principaleneactivate/Numai energie electrică dela sursa auxiliară).

Ecranul încă se lumina de atâteasemnale de avertisment. Atunci atinsecomanda MAIN SET 1.

MAIN POWER ACTIVATED.(Sursa principală de energie

activată).Toate luminile din încăpere se

aprinseră ca prin farmec. Imaginile depe monitoare nu se mai dereglară.

— Hei! Ai reuşit!Tim apăsă pe tasta RESET GRIDS

(Reactivare grilaje). Pentru moment, nuse petrecu nimic nou. Băiatul se uităneputincios mai întâi la ecraneleterminalelor, apoi iar la computerulprincipal.

WHICH GRID WOULD YOU

LIKE TO ACTIVATE? (Ce grilajelectric doriţi să se reactiveze?)

Grant spuse ceva, dar Tim nu îlauzi, nu percepu decât încordarea dinglasul paleontologului, care îl privea pebăiat, foarte îngrijorat.

Tim simţi că inima îi bate mai-mai

să îi spargă pieptul. Lex striga la el cât oţinea gura. Însă el nu mai voia să se uitedeloc la monitor. Auzea şi singurscrâşnetul barelor îndoite şivelociraotorii mârâind ameninţători,gata să coboare în încăpereamatematicianului. Îl auzi şi pe Malcolmîngăimând:

— Sfinte Dumnezeule mare...Şi atunci, adunându-şi gândurile,

apăsă pe tasta LODGE (Popasulturistic).

SPECIFY GRID NUMBER TORESET (Specificaţi numărul de ordineal grilajului de protecţie, pentru a sereseta comanda).

Pentru o interminabilă clipă degroază, nu îşi aminti numărul de ordine.

Însă după aceea se lumină dintr-o dată şiapăsă pe F 4.

ACTIVATING LODGE GRID F4NOW (Grilajul de protecţie de laPopasul turistic se activează acum).

Şi pe ecran se zări o ploaie descântei căzând din tavan, în camerahotelului. Terminalul se lumină şi el,orbitor, fără să se mai poată distingeimaginea pe care o arăta. Lex strigăînspăimântată:

— Ce-ai făcuuut?!...Însă imediat, imaginea dinainte

reveni şi văzură cu toţii velociraptoriiprinşi între barele electrificate,contorsionându-se şi urlând de durere, înmijlocul unei adevărate cascade descântei. Muldoon şi ceilalţi izbucniră în

urale, iar vocile lor subţiate se auzirăprin radio-emiţător.

— Asta a fost, se bucură Grant,bătându-l pe băiat cu palma pe spate.Asta a fost! Ai reuşit!

Stăteau toţi acolo, jubilând, sărindde fericire ca nişte copii, când deodatăLex întrebă:

— Da' cu nava aia ce facem?!— Cu ce anume?— Cu nava, sublinie fetiţa, arătând

spre ecranul monitorului. Pe ecran, clădirile de dincolo de

silueta navei de aprovizionare seconturau acum mult mai clar şi treceautreptat în planul din partea dreaptă, pe

măsură ce vasul se pregătea de acostare.Tim văzu echipajul îndreptându-se spreprova, ca să înceapă manevrele deintrare în port.

Băiatul se grăbi să îşi reia locul înscaun şi privi casetele din partea de susa ecranului. TeleCom VBB ş i TeleComR S D păreau că sunt în legătură cutelefoanele. Apăsă —pe tasta TeleComRSD.

YOU HAVE 23 WAITING CALLSAND/OR MESSAGES.

(S-au înregistrat 23 deconvorbiri/mesaje te lefonice).

DO YOU WiSH TO RECEIVETHEM NOW?

(Doriţi să le primiţi acum?)Tim tastă NU.

— Poate că una din convorbirilealea este chiar de pe navă..., sugeră Lex.Poate că aşa afli şi numărul de telefon!

Băiatul nu îi dădu importanţă.ENTER THE NUMBER YOU

WISH TO CALL OR PRESS F7 FORDIRECTORY.

(Indicaţi numărul dorit sau apăsaţitasta F7, pentru a obţine informaţianecesară).

Apăsă pe F7 şi deodată o mulţimede nume şi cifre începură să se perindepe ecran, ca dintr-o agendă nesfârşită.Nu erau ordonate alfabetic, aşa că îitrebui ceva vreme până să scanezesingur şi să găsească ceea ce căuta:

VSL ANNE B. (FREDDY) 708-3902.

De-acum nu mai avea altceva defăcut decât să îşi dea seama cum trebuiasă formeze numărul. Apăsă pe rând omulţime de puncte de pe ecran! Şicurând se putu citi:

DIAL NOW OR DIAL LATER?(Doriţi să formaţi numărul acum

sau mai târziu?)Atinse cu degetul comanda DIAL

NOW (Formează acum).WE'RE SORRY, YOUR CALL

CANNOT BE COMPLETED ASDIALED.

Ne pare rău, dar numărul telefonicformat nu este complet).

(ERROR-598)PLEASE TRY AGAIN.(Mai încercaţi).

Mai încercă încă o dată.Auzi tonul telefonului, apoi bâzâitul

scurt al cifrelor formate de computer.— Asta a fost deci? se miră Grant.— Ei, nu-i rău deloc, Timmy,

smârcâi Lex din nas. Dar oricum,aproape au ajuns la mal.

Într-adevăr, pe ecran zăriră provanavei apropiindu-se de docul dinPuntarenas. Apoi se auzi un ţârâitstrident şi o voce bărbătească zise:

— A, John, tu eşti? Aici Freddy.Mă auzi bine de-acolo?

Tim ridică receptorul de bord alcomputerului, dar nu auzi decât tonul.

— Ei, aiciFreddy. John, mă auzi?— Răspunde-i! îl îmboldi Lex.Toţi cei din camera de control se

apucară să ridice pe rând toatereceptoarele, însă nu se auzea decâttonul liniei telefonice libere. Într-untârziu, Tim zări un aparat telefonicmontat pe o parte a consolei. Pe receptorse zărea un beculeţ ce clipea întruna.

— Ei, alo, controlul... Aici Freddy.Mă auzi? Stop.

Băiatul ridică receptorul.— Alo, aici Tim Murphy. Vreau să

vă spun că...— Ei, alo, mai zi încă o dată. N-am

înţeles, John...— Nava nu trebuie să acosteze!

Alo, mă auziţi?Urmară câteva clipe de tăcere.

Apoi, o voce foarte mirată exclamă:— Parc-ar fi un drac de copil

acolo. Ce s-o juca el...Tim repetă:— Nu permiteţi acostarea navei!

Întoarceţi-vă la insulă!Glasurile celor de la celălalt capăt

al firului se auzeau foarte îndepărtat şihârşâite.

— Zicea... numeşte Murphy?Un altul răspunse:— N-am... ţeles... numeşte...Deznădăjduit, băiatul se uită spre

cei din jurul lui. Gennaro apucă imediatreceptorul.

— Lasă-mă pe mine să încerc. Poţisă-i afli numele căpitanului?

Tim începu să bată pe tastelecomputerului, străduindu-se să deacumva de informaţiile respective. Cine o

fi Freddy...— Alo, mă auziţi? începu Gennaro

la telefon. Dacă mă auziţi, răspundeţi-miacum. Terminat.

— Ascultă bine, fiule, îi răspunsecelălalt enervat. Nu ştiu cine mamadracu' oi fi fiind tu, da' să ştii că nu ţinepoanta asta tâmpită. Suntem aproapelângă doc şi avem multă bătaie de cap cuancorarea. Şi acum ia mai dă-ţi numeleo dată, p-ăla adevărat, sau schimbăpostul, că pe noi ai reuşit să ne oftici...

Tim citi pe ecran numeleFARRELL, FREDERICK D. (Căpitan).

— Ia încearcă să-ţi dai seama cinesunt din următoarele câteva vorbe foarteadevărate, i-o tăie Gennaro. Dacă nuîntorci nava din drum şi nu vii iar spre

insulă începând chiar din clipa asta, o săfii judecat pentru încălcarea Paragrafului509 din Codul Unităţii Maritime, aşa căo să ai surpriza să ţi se retragăautorizaţia profesională, o să fiipenalizat pentru fraudă cu minimumcincizeci de mii de dolari şi o să înfunzipuşcăria cinci ani încheiaţi. Acum aiauzit?

Urmă un moment de tăcereapăsătoare.

— Ai receptat mesajul meu,căpitane Farrel?

Şi atunci, o voce foarte glacială,rosti:

— L-am receptat.Iar o alta ordonă:— Toată lumea la pupa!

Nava începu să se îndepărteze deţărm.

Lex se apucă să chiuie de bucurie,ţopăind ca o maimuţică. Tim se prăbuşivlăguit în fotoliu; ştergându-şi fruntea desudoare.

Numai Grant mai întrebă, foartecurios:

— Auzi, ce-i ăla Codul UnităţiiMaritime?

— Dracu' ştie, că eu unul habar n-am dacă există aşa ceva, mărturisiGennaro.

Priveau toţi cu satisfacţie, ecranulcomputerului. Se zărea destul de clarăsilueta prelungă a vasului care lăsa totmai mult în urmă docul.

— Am impresia că partea cea mai

grea s-a dus, oftă Gennaro.Grant însă clătină din cap,

dezaprobator.— Partea cea mai grea începe de-

abia de-acum încolo, zise el cu mâhnire. A ŞAPTEA ITERAŢIE

""Fără îndoială, de aici încolo,

calculele matematice necesare cer tot

mai mult curaj celor ce vor să îşi asumeimplicaţiile practice inevitabile".

IAN MALCOLM DISTRUGEREA LUMII Îl mutară pe Malcolm într-o altă

cameră a Popasului Turistic, într-un patcurat. Hammond păru că se însufleţeştedintr-odată şi începu să forfotească decolo-colo, dezmorţindu-se.

— Ei, oftă el. Bine măcar cădezastrul a fost evitat.

— Adică despre ce dezastru evorba? interveni Malcolm. apoi începuiar să tuşească.

— Păi... animalele n-au scăpat depe insulă şi n-au pus stăpânire peplanetă, nu? zise Hammond.

Malcolm se ridică dintre perne şise sprijini într-un cot.

— Nu cumva dumneata eraiîngrijorat din pricina asta?

— Ba bineînţeles, doar eram la unfir de păr de aşa ceva, spuse Hammond.Pai animalele astea, răpitori, cărora nule poate sta nimic în cale, ar fi pututscăpa de-aici şi ar fi distrus planeta.

— Auzi tu, tâmpit şi dobitocegomaniac ce eşti, ţipă Malcolm. Îţi daicumva seama de ce dracu' îndrugi acum?Ţi-a trecut cumva prin diblă vreo clipăcă poţi nimici tu lumea?! Păi, SfinteCristoase, ţi-ar trebui o forţă... de

distrugere...Se prăbuşi iar pe spate, vlăguit.— N-ai cum să distrugi planeta.

Nici măcar n-ai cum să visezi la aşaceva.

— Mulţi cred că oricum planetaeste în pericol, rosti Hammond foarteînţepat.

— Ei bine, află că nu-i deloc aşa.— Dar toţi experţii sunt de —

părere că planeta noastră este înprimejdie.

Malcolm oftă din greu, cu tristeţe.— Dă-mi voie să îţi spun câteva

lucruri despre planeta asta a noastră,zise el. Pământul există de vreo patrumiliarde şi jumătate de ani. Iar viaţa adurat pe această planetă cam tot pe-atât,

respectiv trei miliarde opt sute demilioane de ani, de când s-a formatprima bacterie. Apoi, au urmat primeleanimale multicelulare, după aceeaprimele creaturi mai complexe, caretrăiau în mare sau pe uscat. Şi a urmat şimarea, înfloritoarea epocă a animaleloruriaşe — amfibienele, dinozaurii, apoimamiferele, fiecare dintre aceste soiurivieţuind la rândul lor milioane şimilioane de ani. Îndelungi dinastii defiinţe s-au ivit, au stăpânit lumea, apoiau pierit. Şi toate astea s-au întâmplat pefundalul permanentelor şi violentelorschimbări ale planetei: şiruri întregi demunţi care se ridicau sau se erodau,impacte extraordinare cu tot felul decomete, erupţii vulcanice, oceane ce se

întindeau pretutindeni sau secau peneaşteptate, deplasarea de continenteîntregi... Deci o mulţime de modificăriconstante şi radicale... Chiar şi în zilelenoastre, cele mai importantecaracteristici geografice ale Terrei suntrezultatul îmbinării a două continenteuriaşe, care împing relieful spresuprafaţă, astfel născându-se lanţulmuntos al Himalayei, care durează demilioane de ani. Şi în tot acest timp,planeta a rezistat tuturor schimbărilor.Aşa că, în mod sigur, va supravieţui şidupă ce specia umană n-ar mai exista...

Hammond se încruntă.— Numai pentru că a putut rezista

atâta vreme, nu înseamnă că asta vaurma astfel la infinit, zise el. Dacă de

pildă s-ar produce un accident la nivelradioactiv...

— Ei, presupunând că s-ar petreceaşa ceva..., acceptă Malcolm. Să negândim că ar fi o catastrofa care ar ucidetoate plantele şi animalele, iar pământuls-ar transforma într-o masă fierbintepentru următoarea sută de mii de ani...Oricum, viaţa ar continua să existeundeva — sub pământ sau poate printregheţurile arctice. Şi, după toţi aceşti aniîndelungaţi, în care planeta nu ar mai fifost prielnică evoluţiei speciilor, viaţas-ar întinde din nou pe planetă. Iarprocesul evoluţiei sale ar începe dinnou. Poate că ar trebui să treacă chiarcâteva miliarde de ani ca să se refacă ovarietate de specii echivalentă cu cea

din zilele noastre. Şi. bineînţeles,fiinţele acelea ar putea fi total diferitede tot ce întâlnim în prezent. Însăoricum, pământul ar reuşi săsupravieţuiască nimicniciei şi prostieinoastre. Numai noi, cu minţile noastreînguste, credem că nu poate scăpa de lapieire.

— Ei, dacă stratul de ozon se totsubţiază..., îl contrazise Hammond.

— Atunci vor pătrunde mai multeradiaţii ultraviolete până la suprafaţaplanetei. Şi ce-i cu asta?

— Păi, asta provoacă chiarcancerul pielii.

Malcolm clătină din cap,dispreţuitor.

— Razele ultraviolete sunt propice

vieţii. Înseamnă energie pură. Potproduce mutaţii, schimbări, e-adevărat,dar multe forme de viaţă vor prosperacu ajutorul ultravioletelor.

— Şi multe altele or să dispară,conchise Hammond.

Malcolm oftă.— Crezi că ar fi prima oară când s-

ar întâmpla aşa ceva? N-ai auzit pânăacum de oxigen?

— Ba ştiu că este un gaz necesarvieţii.

— Acum e necesar vieţii. Dar defapt oxigenul este o otravă metabolică. Eun gaz coroziv, ca şi fâuorina, care sefoloseşte pentru gravurile pe sticlă.Când a fost produs pentru prima oarăoxigenul pe pământ, de către celulele

anumitor plante — asta cu vreo treimiliarde de ani în urmă —, a provocat ocatastrofă pentru toate celelalte forme deviaţă de pe planetă. Pentru că plantelealea poluau mediul cu o toxină mortală.Da, ele eliminau un gaz ucigător şi îisporeau concentraţia pe zi ce trecea. Peplaneta Venus, de pildă, concentraţia deoxigen este sub unu la sută. Pe Terraînsă, concentraţia de oxigen a crescutrapid — până la cinci, zece, apoiaproape până la douăzeci şi unu la sută!Pământul are o atmosferă pur şi simpluotrăvitoare! Da, incompatibilă cu viaţa!

Hammond părea foarte nervos. '— Bine, şi ce vrei să demonstrezi

cu asta? Că poluanţii din timpurilenoastre vor fi şi ei încorporaţi în

atmosferă?— Nu, îl opri Malcolm. Vreau să

ajung la concluzia că viaţa de pe pământpoate să îşi poarte singură de grijă.Oamenii cred că o sută de ani înseamnămultă vreme. Acum o sută de ani nuaveam maşini şi avioane şi vaccine... Cemai, era o lume cu totul diferită. Însăpentru planetă, o sută de ani nuînseamnă nimic! Nici chiar un milion dea n i nu înseamnă nimic! Pentru căplaneta asta trăieşte şi respiră ladimensiuni mult mai impresionante. Noinici nu ne putem imagina aceste ritmurifundamentale, statornice, şi nici nu avemînţelepciunea şi umilinţa necesare de aîncerca să ne închipuim aşa ceva. Noi,ca specie, am vieţuit pe pământ numai

cât ai clipi din ochi... cam atât. Şi dacămâine am pieri cu toţii, în mod sigur,pământului nu i-ar fi deloc dor de noi.

— Şi s-ar putea foarte bine să nufim, spuse Hammond cu ţâfnă.

— Aşa-i. S-ar putea, îl aprobăMalcolm.

—. Atunci ce vrei să spui? Că nu artrebui să ne îngrijim de mediu?

— Nu, bineînţeles că nu vreau săspun asta.

— Şi atunci?Malcolm tuşi şi rămase cu ochii

pironiţi undeva, în zare.— Să ne înţelegem: planeta nu-i

deloc în pericol. Noi suntem în pericol.Noi încă n-am dobândit atâta putereîncât să putem distruge planeta şi nici s-

o salvăm. Dar am putea căpăta forţa de ane salva pe noi înşine.

TOTUL E SUB CONTROL Trecuseră patru ore încheiate. Era

deja amiază. Soarele începuse săcoboare din crucea cerului. În camera decontrol, aerul condiţionat funcţiona dinnou, iar computerul fusese reactivat. Dindatele pe care le aveau deocamdată, ceide acolo îşi dăduseră seama că, dindouăzeci şi patru de oameni câţifuseseră pe insulă, opt erau morţi, iaralţii şase dispăruţi. Complexul turistic şiPopasul (hotelul) erau în afară de orice

pericol şi nici în partea de nord nu sereperaseră dinozauri. Ceruseră ajutorulautorităţilor din San José. O trupă desoldaţi din Garda Naţională CostaRicană era deja în drum spre IslaNublar, ca de altfel şi un avion sanitar,pentru Malcolm. Însă în timpulconvorbirii telefonice, cei de la gardacostaricană fuseseră deosebit deprecauţi. Fără îndoială, că înainte de ase trimite ajutor celor de pe insulă,multe telefoane între Washington şi SanJosé aveau să se mai poarte! Iar acum sefăcuse deja târziu şi, dacă elicopterelenu soseau mai curând, erau nevoiţi săaştepte până a doua zi dimineaţă.

Între timp, nu mai aveau nimicaltceva de făcut decât să aştepte. Nava

se întorcea şi ea pe Isla Nublar.Echipajul descoperise trei velociraptoripui jucându-se printre schelăria de lapupa şi îi ucisese. Pe insulă, pericoleleimediate se părea că dispăruseră de-acum. Toată lumea stătea în complexulturistic sau în hotel. Tim se obişnuisedestul de repede să lucreze cucomputerul, aşa că se apucă să studiezeun nou afişaj.

TOATE ANIMALELE 292Specie Număr probabil Găsit Ver.Tyrannosaurus214. 1

Maiasaurus2220??

Stegosaurus413. 9

Triceratops863. 1

Procompsognathids65

64??

Othnielia23153. 1

Velociraptors3727??

Apatosaurus17123. 1

Hadrosaurus1153. 1

Dilophosaurus744. 3

Pterosaurus654. 3

Hypsilophodontis3414

??

Euoplocephalids1694. 0

Styracosaurus1873. 9

Microceratops22134. 1

Total

292203

— Da' acum ce se mai putea

petrece, fir'ar să fie?! se miră Gennaro.De ce apar mai puţine animale?

Grant încuviinţă din cap.— Probabil că aşa şi este.— Da, în sfârşit, Parcul Jurasic

este sub control, adăugă Ellie.— Adică?— S-a restabilit echilibrul, îi

explică Grant, arătând spre monitoare.Pe un ecran, se zăreau

hipsilofodonţii săltând în depărtare, pe ocâmpie, în vreme ce o ceată de

velociraptori se arăta din partea deapus.

— Gardurile au fost scoase dinfuncţiune ore întregi, urmăpaleontologul. Iar acum se amestecăanimalele între ele. Şi speciile cunoscîntr-adevăr echilibrul firesc — unechilibru normal în perioada jurasică.

— Eu unul nu cred că trebuia să seîntâmple aşa ceva, spuse Gennaro.Pentru că proiectul prevedea căanimalele astea nu trebuiau să trăiască laun loc, să se amestece.

— Ei bine, uite că s-a întâmplat...Pe ecranul unui alt monitor, Grant

văzu un grup de velociraptori gonind cutoată viteza spre un hadrozaur de patrutone. Hadrozaurul se întoarse să fugă,

însă unul dintre raptori îi sări în spinare,muşcându-l de gâtul lung, în vreme ceceilalţi velociraptori înconjurau uriaşalor pradă, sfârtecându-i picioarele şisăltând să-i spintece pântecul voluminoscu ghearele lor tăioase. În câteva minute,şase raptori doborâseră la pământhadrozaurul cu mult mai masiv decât ei.

Grant privea, fără să scoată nici ovorbă.

— Ei, aşa ţi-ai închipuit şi tu că artrebui să fie? îl întrebă Ellie.

— Acum nu mai ştiu cum îmiînchipuiam eu, mărturisi el. Mă rog, nutocmai...

Se uită iar la computer.Interveni şi Muldoon:— După câte se pare, toţi raptorii

adulţi sunt liberi, prin parc.La început. Grant nu dădu prea

mare atenţie remarcii vânătorului.Rămase în continuare să urmăreascăpriveliştea înfruntării acelor creaturigigantice. În partea de sud; stegozaurulîşi flutura coada puternică, plină deţepuşe ascuţite, dând roată furios puiuluide tiranozaur, care îl privea descumpănitşi, din când în când, se repezea în zadarsă muşte spinii aceia ameninţători. Însectorul vestic, triceraptorii adulţi seluptau între ei, năpustindu-se unul asupraceluilalt şi încrucişându-şi cornurilerezistente. Unul dintre ei zăcea deja înagonie, într-o baltă de sânge.

— Mai avem încă vreo oră bunăpână la sfârşitul zilei, domnule Grant,

zise iar Muldoon. De ce să nu profitămde lumina asta? Dacă aţi vrea să mergemsă descoperim cuiburile alea...

— Dumneata ai dreptate, recunoscuGrant. Vreau să merg.

— Mă gândeam eu că atunci cândor să vină costaricanii ăia, or sabănuiască probabil că insula astaridică probleme de ordin militar,zise Muldoon. Mă rog, ceva caretrebuie neapărat distrus cât mairepede cu putinţă.

— Al dracului să fiu dacă n-au dreptate,mormăi Gennaro.

— Or să bombardeze din elicopter,urmă Muldoon. Probabil cu napalm saucu gaz lacrimogen. Dar oricum, tot dinelicopter or să arunce proiectilele.

— Eu sper din tot sufletul, adăugăGennaro. Pentru că insula asta e multprea periculoasă. Fiecare animal de aicitrebuie nimicit. Şi cu cât mai repede, cuatât mai bine.

Grant îl opri:— Asta nu este de ajuns.Se ridică degrabă în picioare, gata

de plecare.— Haideţi, la drum, îi îndemnă el.— Am impresia că nu înţelegi ce

vreau să spun, Alan, interveni Gennaro.Părerea mea este că insula asta este într-adevăr prea primejdioasă. Trebuieneapărat să fie ştearsă de pe faţapământului. Şi fiece animal viu de aicitrebuie să fie nimicit. Iar de asta se vorocupa soldaţii costaricani. Cred că ar

trebui să îi lăsăm pe ei să ducă treabaasta la bun sfârşit, doar ei se pricep laaşa ceva. Acum m-ai înţeles?

— Perfect, îl asigură Grant.— Ei, păi atunci ce treabă mai ai

tu? se miră avocatul. E vorba de ooperaţiune militară. Aşa că las-o înseama lor.

Paleontologul simţi o durereascuţită în umăr, acolo unde îl zgâriaseraptorul.

— Nu, nici gând. No i trebuie săavem grijă de asta, răspunse el.

— Las-o, domnule, în seama celorcare ştiu ce să facă...

Grant îşi aminti atunci cum îl găsiseel pe Gennaro ghemuit ca un şobolan şiîngrozit de moarte, în cabina camionului

din centrala electrică. Şi asta cu numaişase ore în urmă. Dintr-odată îşi pierducumpătul, îl prinse de guler pe celălalt şiîl propti furios de zidul încăperii.

— Ascultă aici la mine, nemernicşi vierme ticălos ce eşti, scrâşni el. Ai omare responsabilitate în ce priveştetoată afacerea asta, aşa că din acestmoment vei începe să te porţi ca atare.

— O. K., am înţeles, tuşi Gennaro,strangulat.

— Nu, n-ai înţeles nimic. Pentrucazul că tot timpul, încă de la bunînceput, ţi-ai declinai răspundereapentru toate astea...

— Pe dracu'...— Ai atras investitorii într-o

întreprindere pe care tu însuţi nu erai în

stare să o înţelegi. Ai acceptat să fiiacţionar într-o afacere pe care n-ai fostîn stare să o ţii în frâu. Nu ai controlatdeloc activitatea unui individ pe care,din proprie experienţă, îl cunoşteaidrept mincinos şi escroc. Şi i-ai permisdescreieratului ăsta să se joace ca untâmpit cu cea mai periculoasă tehnologiedin istoria omenirii. De-aia spun eu căn-ai fost la înălţimea responsabilităţiitale.

Gennaro tuşi din nou, sufocându-se.— Bun, gata, de-acum o să îmi

asum responsabilitatea deplină.— Nu, încă nu, îl contrazise

celălalt. Încă încerci să nu îţi asumiresponsabilitatea. Numai că de-acumînainte nu mai ţine, gata!

Îi dădu drumul avocatului, care sefrânse de spate, cu răsuflarea tăiată.Grant se întoarse spre Muldoon:

— Ce arme putem lua cu noi?— Numai nişte plase electrice şi

nişte bastoane cu şocuri electrice.— Cât de eficiente sunt bastoanele

alea? se interesă paleontologul.— Arată cam ca beţele alea cu care

se ţin rechinii la distanţă. Au un capătprin care se produc descărcărileelectrice în contact cu corpul. Cu unvoltaj mare, dar amperaj scăzut. Nu estefatal, însă pentru o vreme paralizeazăanimalul.

— Ei, asta nu o s-o putem face. ziseGrant îngândurat. Cel puţin nu în cuib.

— Ce cuib? tuşi Gennaro.

— În cuibul raptorilor, îi explicăEllie.

— În cuibul raptorilor?!Grant nu îl băgă în seamă, ci

întrebă doar:— Dar zgărzi dintr-acelea cu

micro-emiţătoare aveţi?— Sunt sigur că mai avem, spuse

Muldoon.— Ei, adu şi una dintr-acelea. Mai

e ceva pe-aici care poate fi folositpentru apărare?

Muldoon clătină din cap cu tristeţe.— Ei, asta e, oftă Grant. Adună tot

ce poţi.Muldoon ieşi din cameră.

Paleontologul se întoarse spre Gennaro:— Insula dumitale e o întreagă

harababură, domnule avocat.Experimentul dumitale este o încurcăturăuriaşă. Care trebuie descâlcită. Însă nupoţi face asta până ce nu ştii până undese întinde harababura. Şi asta înseamnăsă găseşti mai întâi cuiburile de peinsulă. Mai ales cuiburile develociraptori. Probabil că sunt cine ştieîn ce locuri ascunse. Iar noi trebuie să legăsim, să le inspectăm şi să numărămouăle. Trebuie să luăm în calcul fiecareanimal născut pe insula asta. După careputem să o facem una cu pământul. Darmai întâi mai avem nişte treburi derezolvat.

Ellie se uită la harta verticală, pe

care se distingeau acum animalele şimişcările lor în teritoriu. Tim lucra lacalculator. Femeia arătă spre hartă:

— Raptorii sunt reperaţi acum înaria sudică, acolo unde sunt câmpurileacelea vulcanice. Poate că le placecăldura.

— Şi pe-acolo există locuriprielnice pentru ascunzători?

— Cam aşa se pare. În parteaaceea sunt o mulţime de construcţiipentru pomparea apei, construcţii dinbeton armat, care permit irigareaarealului sudic. Sunt o mulţime desăpături subterane. Deci acolovelociraptorii au apă şi adăpost.

Grant încuviinţă din cap.— Da, atunci acolo trebuie să se

afle.— Eu am impresia totuşi că mai

există o intrare dinspre plajă, îi amintiEllie.

Se întoarse spre monitoare şistrigă:

— Tim, vrei tu să ne arăţi căile deacces spre construcţiile subterane?

Tim însă păru că nu o aude.— Tim! repetă ea:Băiatul era aplecat asupra tastaturii

computerului, foarte concentrat.— Numai o clipă, vă rog, se scuză

el. Am găsit ceva,— Ce anume?— O magazie nemarcată. Habar n-

am ce poate fi înăuntru.— Ar putea fi arme acolo, sugeră

Grant. Se duseră cu toţii în spatele

centralei electrice, să descuie uşa aceeamasivă, blindată. Dedesubt, se dezvăluiun şir de trepte de beton, care coboraumult sub nivelul solului.

— Blestematul ăla de Arnold,ocăra Muldoon în vreme ce se împiedicape scări. Probabil că el a ştiut tot timpulde camera asta secretă.

— Poate că nu ştia, zise Grant.Pentru că n-a încercat să vină deloc aici.

— Mă rog, da' scârba aia deHammond ştia. Sunt sigur că ştia cinevade magazia asta.

— Unde-i acum Hammond?

— Tot la hotel.Ajunseră la capătul scărilor şi

dădură peste o mulţime de măşti de gazeatârnate pe pereţi, în cuiere, ambalate însăculeţi de plastic. Aprinseră lanterneleşi luminară în interiorul încăperii, undedescoperiseră câteva cuburi mari, desticlă groasă, înalte de peste jumătate demetru şi cu capace de oţel. Grantobservă că înăuntru erau o puzderie desfere mici, întunecate la culoare. Parcăs-ar fi aflat într-o moară uriaşă, pentrumăcinat piper, gândi el.

Muldoon însă desfăcu îndatăcapacul unuia dintre cuburile de sticlă şiscoase de acolo o sferă. O privi înlumină şi se încruntă, mânios.

— Talpa iadului să mă strângă pe

mine de gâtlej!... exclamă el.— Ce-i aia? se interesă Grant.— MORO-l2, îi explică Muldoon.

Un gaz paralizant. Iar jucăriile asteamici sunt grenade. Sute şi sute degrenade.

— Bun. Acum hai să pornim latreabă, zise Grant, mohorât.

— Mă iubeşte, se mândri Lex,

numai zâmbet. Stăteau acum în garajuldin complexul turistic, lângă miculraptor pe care Grant îl capturase întunel. Fetiţa dezmierda animalul printrebarele de oţel ale cuştii. Iar puiul dedinozaur se gudura şi se freca drăgăstoscu capul de gâtul micuţei.

— Eu aş fi mai cu băgare de seamă,dac-aş fi în locul tău, o sfătui Muldoon.Lighioana asta, cât de prichindică e,poate să te muşte destul de rău.

— Nu, nici vorbă. Mă iubeşte. Îlcheamă Clarence.

— Clarence?!— Întocmai, se fandosi Lex.Muldoon ţinea în mână zgarda de

piele cu micro-emiţătorul ataşat într-oparte. În căşti, Grant putea auzi bâzâitulelectronic strident al aparatului cetransmitea deja,

— Ce, e vreo problemă cu zgardaaia? întrebă el.

Lex încă mângâia velociraptoruîprintre zăbrele?

— Eu fac pariu că pe mine mă lasă

să i-o pun, se lăudă ea.— Eu unul n-aş prea încerca, în

locul tău, spuse Muldoon, precaut.Dihăniile astea sunt imprevizibile.

— Pe mine o să mă lase, rostifetiţa, foarte convinsă.

Aşa că vânătorul se văzu nevoit săîi dea ei zgarda, iar fetiţa o întinse încuşcă, în aşa fel încât dinozaurul să opoată adulmeca. După care, penesimţite, trecu zgarda pe după gâtulanimalului. Când Lex strânse cureaua şiînchise catarama, raptorul căpătă oculoare verde-strălucitoare. După carese linişti şi reveni la nuanţa luiobişnuită.

— Să fiu eu al naibii! exclamăMuldoon.

— Ăsta-i cameleon, se miră fetiţa.— Ceilalţi raptori n-ar putea să se

poarte aşa, de regulă, remarcă vânătorulîncruntându-se. Numai că animaleleastea născute în libertate cred că suntdeosebite. Apropo — zise el întorcându-se către Grant — dacă sunt numaifemele, cum de pot să se înmulţească?N-ai mai ajuns deloc să îmi explici şimie cum e cu ADN-ul ăla de broască.

— Nu-i ADN de broască, îlcorectă Grant. E ADN amfibian. Numaică întâmplarea face ca fenomenele asteasă se observe cel mai bine la broaşte.Mai ales broaştele vestafricane, din câteîmi aduc eu aminte.

— Şi ce fenomen mai e şi ăsta?— Transsexuare, îi explică Grant.

Mai pe înţelesul tuturor: schimbareacompletă a sexului.

Îi povesti apoi că numeroase speciide plante şi animale îşi dovediserăcapacitatea de a cunoaşte, în procesulvieţii lor, etape de transformare totală asexului. Ca de pildă: orhideele, uniipeşti sau creveţi şi, cel mai sigur —broaştele. Cercetătorii descoperiseră căbroaştele depuneau ouă din care ieşeaudupă câteva luni numai masculi. Înprima fază, aveau caracteristici fizicetipic masculine, scoteau sunete deîmperechere ca orice mascul, erastimulată dezvoltarea hormonalăspecifică şi se producea maturizareagonadelor masculine. Ba chiar reuşeausă se împerecheze cu femelele.

— Glumeşti, sau cum?! exclamăGennaro. Şi cum de vine asta?

— După toate aparenţele,schimbarea sexului este favorizată şi desituaţia în care toate animalele sunt deacelaşi sex. Atunci, unele amfibieneîncep în mod spontan să se transformedin femelă în mascul.

— Şi asta crezi dumneata că s-aîntâmplat şi cu dinozaurii ăştia?

— Mă rog, până la proba contrarie,asta este explicaţia mea, mărturisi Grant.Eu cred că ăsta-i răspunsul. Şi-acum,mergem să găsim cuiburile alea?

Se îngrămădiră cu toţii în jeep, iar

Lex luă în braţe puiul de velociraptor,

scoţându-l din cuşcă. Animalul păreadestul de liniştit, aproape îmblânzit, lapieptul fetiţei. Ea îl bătu uşurel cu mânape creştet, pentru ultima dată, apoi îidădu drumul.

Însă micul dinozaur nu voia să seurnească din loc.

— Gata, uş de-aici! îl împinse Lex.Du-te la tine acasă!

Raptorul o privi câteva clipe, apoise ntoarse pe loc şi o zbughi în desiş.

Grant ţinea în mână aparatul derecepţie şi asculta în căşti semnaleleelectronice. Muldoon conducea maşina.Automobilul se hurduca acum pe drumulprincipal, îndreptându-se spre sud.Gennaro se întoarse către paleontolog şiîl întrebă:

— Da' cum arată cuibul ăla?— Cine naiba ştie? ridică Grant din

umeri.— Păi aveam impresia că totuşi

dumneata ai dezgropat lighioanele alea...— Eu am descoperit cuiburi de

dinozauri fosili, îl corectă celălalt. Însătoate fosilele sunt afectate de trecereamileniilor. Noi n-am putut face decâtvreo câteva ipoteze, câteva supoziţii,însă de fapt nimeni nu poate şti cumarată cuiburie adevărate.

Tăcu şi ascultă bâzâiturile dincăşti, apoi îi făcu semn lui Muldoon săse abată spre vest. Se părea că Ellieavusese dreptate: cuibul se afla undevaîn partea sudică, prin câmpia vulcanică.

Într-un târziu, Grant adăugă:

— Trebuie să înţelegi şi dumneataodată pentru totdeauna: noi nu avem cumsă cunoaştem toate detaliile desprecomportamentul reptilelor, de pildă,care din ele îşi fac cuiburi, cum ar ficrocodilii şi aligatorii, pentru că suntnişte animale foarte greu de studiat. Însăse ştie de pildă că, în cazul aligatoriloramericani, numai femelele apără cuibul,aşteptând vremea când puii ies din ouă.La începătul primăverii, aligatorulmascul petrece uneori zile întregi culcatlângă femelă, împlinind astfel ritualulseducerii acesteia, aruncându-i întrunabulbuci de salivă în falcă, ca să o atragă,iar în cele din urmă, ea îşi ridică docilăcoada şi îi permite să o fecundeze. Întimpul când femela construieşte deja

cuibul pentru a-şi depune ouăle,respectiv după două luni de la actulîmperecherii, masculul este demultplecat. Iar ea păzeşte cu străşniciecuibul de formă conică, înalt de aproapeun metru, iar când noii-născuţi încep săscâncească şi sparg coaja ouălelor, ea îiajută de multe ori să sfărâme găoacea,apoi îi împinge către apă. Uneori îi ducechiar ea acolo, în gură.

— Deci aligatorii adulţi îi apără pepui?

— Da, răspunse Grant. În plus, înprivinţa puilor au un fel de solidaritatede specie. Micii aligatori au un felspecific de a scânci, atunci când se aflăîn pericol. Şi orice adult care îi audechiar dacă nu este părintele lor — le

sare în ajutor, printr-un atac-fulger,foarte violent. Fără nici un altavertisment. Pur şi simplu se repede şisfâşie tot...

— Sfinte Dumnezeule, bâiguiGennaro, apoi amuţi.

— Numai că dinozaurii nu suntreptile, remarcă Muldoon foarte laconic.

— Tocmai. Însă modul decomportare al dinozaurilor ar putea fimult mai asemănător cu acesta decât cuacela al oricărei specii de pasăre.

— Deci, dumneata nu ştii de faptcum ar putea fi. se îngrijoră Gennaro.Nici nu ai habar cum ar putea arătacuibul ăla?

— Nu, recunoscu Grant. Habar n-am.

— Ce să-ţi spun! pufni avocatul.Câţi bani aruncaţi aiurea pe"specialiştii" ăştia!

Grant nu îi dădu deloc atenţie. Dejase simţea mirosul de sulf. Şi, chiar înfaţa lor, observă fuioarele prelungi ce seînălţau deasupra câmpiei împânzită cuvulcani.

Solul era pur şi simplu fierbinte,

remarcă Gennaro, în vreme ce păşea maideparte. Da, pur şi simplu fierbinte! Dinloc în loc, mâzga aceea bolborosea şiarunca stropi încinşi din pământ. Iaraburii sulfuroşi, urât mirositori, seridicau în vălătuci groşi, şuierători,ajungându-le până la umăr. Parcă ar fi

coborât în miezul iadului.Se uită la Grant, care mergea

alături de el, cu căştile la urechi,ascultând semnalele electronice. Încizmele lui de cowboy, cu cămaşăhawa-iană şi blugi soioşi, paleontologulpărea foarte detaşat, foarte linştit, ca şicum ar fi făcut doar o plimbare pebulevard. Numai că Gennaro nu eraliniştit. Era îngrozit de locul acela decoşmar, care puţea înfiorător şi unde,cine ştie în ce parte, colcăiauvelociraptorii. Nu pricepea defel cum dereuşea Grant să rămână atât denetulburat.

Ca de altfel şi femeia aceea, EllieSattler. Şi ea mergea la fel, privindîmprejur cu mult calm.

— Nu-ţi faci chiar nici o problemăîn momentele astea? îl întrebă el peGrant. Mă rog, chiar nu ţi-e teamă defel?

— Trebuie să ducem treaba asta labun sfârşit, asta e, răspunse Grant, apoităcu fără să-i mai dea alte explicaţii.

Înaintară printre trombele acelea deaburi fierbinţi. Gennaro pipăi grenadelecu gaz paralizant, pe care şi le îndesaseîn centură. Nu se putu abţine să nu osâcâie şi pe Ellie:

— Cum naiba de nu-i e groaza delocul ăsta?

— Poate că îi este, zise femeia.Însă toată viaţa lui s-a gândit numai laaşa ceva.

Gennaro încuviinţă din cap, părândcă a înţeles. Însă după aceea se întrebă

oare cum o fi când stai să aştepţi o viaţăîntreagă ceva anume. Oare el avusesevreun scop pe care să îl urmărească oviaţă întreagă? îşi dădu seama că nicimăcar nu se gândise la asta.

Grant îşi miji ochii, în luminaasfinţitului, scrutând terenul dinainte.Chiar în faţa lor, printre fuioarele deaburi, un animal se opri locului, uitându-se la ei. Apoi ţâşni mai departe.

— Nu cumva era raptorul acela?întrebă Ellie.

— Aşa cred. Sau poate că era unaltul. În orice caz, tot pui.

— Probabil.Ellie îi povestise cum

velociraptorii se jucaseră pur şi simplucu ea, prefăcându-se că o atacă printre

zăbrelele gardului, ca să îi distragăatenţia de la cel ce se urcase peacoperiş. Dacă era adevărat, atuncipurtarea lor dovedea o capacitatementală mult superioară celorlalte formede viaţă de pe pământ. După teoriileformulate până atunci, însuşirea de aimagina şi a executa un plan dinaintestabilit, era caracteristică numai pentrutrei specii: cimpanzei, gorile şi speciaumană. Deci atunci apărea posibilitateaca şi dinozaurii să intre în aceeaşicategorie.

Micul velociraptor apăru iar,ţopăind în lumina apusului. Rămase oclipă pe loc, apoi o porni mai departe,scoţând un ţipăt strident. Într-adevăr,parcă voia să le dea de înţeles că îi duce

undeva.Gennaro se încruntă, îngrijorat.— Cât de inteligenţi sunt? se

interesă el.— Dacă te gândeşti numai că

seamănă cu păsările, atunci vei avea omare surpriză, zise Grant. Pentru căunele cercetări recente au demonstrat căpapagalul cenuşiu este (comparativvorbind) cam la fel de inteligent ca şicimpanzeul. Iar cimpanzeii sunt sigurcapabili de a folosi limbajul.Cercetătorii însă au stabilit că papagaliiau o strucurăt emoţională comparabilăcu aceea a unui copil de trei ani, însăinteligenţa lor este incontestabilă. Înmod clar, papagalii posedă o judecatăuimitoare.

— Numai că eu unul n-am auzit săfi fost cineva omorât de vreun papagalpână acum, mormăi Gennaro, mohorât.

*** Din depărtare, se auzea foşnetul

valurilor ce se spărgeau la ţărm.Câmpurile vulcanice rămăseseră de-acum în urma lor. Ajunseră la margineaunei câmpii plină de bolovani. Miculvelociraptor se căţără pe un pietroi şidintr-odată dispăru.

— Unde s-a dus? întrebă Ellie.Grant ascultă câteva clipe

semnalele din căşti. Pe neaşteptate,bâzâitul acela se întrerupse.

— S-a dus, gata...

Se grăbiră să se apropie de loculacela. Dădură peste o groapă largă, cudiametrul cam de doi metri, săpată chiarîntre bolovani. În timp ce ei se uitauuluiţi într-acolo, puiul de velociraptorapăru din nou, clipind din ochi, orbit delumină. Apoi chirăi iar şi o zbughiîndărăt.

— Nici nu mă gândesc, se eschivăGennaro. Nici nu-mi trece prin cap săintru acolo.

Grant nu zise nimic. Ajutat de Ellie,se apucă să scotocească dupăechipamentul necesar. Curând,asamblară o cameră' video în miniatură,ataşată unui monitor portabil. Legăcamera de o frânghie, o puse în funcţiuneşi o coborî cu grijă în groapă.

— Da' n-o să vedeţi nimic aşa,pufni Gennaro.

— Să o mai reglăm puţin, sugerăGrant.

În tunelul săpat imediat sub nivelulsolului, încă pătrundea destulă lumină casă poată desluşi pereţii rotunjiţi,murdari, ai construcţiei. Apoi tunelul selărgea dintr-odată. Prin micro-emiţător,se auzi un chirăit subţirel. Apoi un fel detrâmbiţat, mai puternic. Da, şi mai multefoşgăieli, probabil făcute de mai multeanimale.

— O. K., se pare că ăsta-i cuibul,conchise Ellie.

— Da' nu puteţi vedea nimic,insistă Gennaro.

Îşi şterse fruntea de sudoare.

— Nu, întări Grant. Dar măcar îiputem auzi.

Ascultă cu atenţie câteva momente,apoi scoase camera de luat vederi dingroapă, şi o aşeză pe pământ.

— Bun, haideţi! hotărî el.Se urcă pe bolovani, până la buza

hrubei. Ellie luă cu ea o lanternă şi unbaston cu şocuri electrice. Grant îşi puseo mască de gaze şi se lăsă pe burtă, cupicioarele întinse înapoi.

— Doar nu vorbeşti serios că vreisă intri acolo, tremură Gennaro.

Grant încuviinţă din cap.— De ce nu? Nu mă sperii eu aşa

uşor. Eu intru primul, apoi Ellie, şidumneata ultimul.

— Stai puţin, stai puţin! sări

Gennaro, speriat de moarte. Da' de ce sănu aruncăm noi mai întâi grenadele asteaîn groapă, şi dup-aia să intrăm? Nu-imai logic aşa?

— Ellie, ai luat lanterna?Ea îi întinse lanterna.— Ei, ce zici de propunerea mea?

insistă Gennaro. Ce părere ai?— Nu mai pot de bucurie, e

minunată, pufni Grant.Se întoarse iar cu faţa spre groapă.— Ai văzut vreodată o fiinţă

murind asfixiată de un gaz paralizant?— Nu...— Ei, atunci află că gazul ăsta

provoacă nişte convulsii groaznice.— Mă rog, îmi pare rău dacă e cam

neplăcuta situaţia, dar...

— Uite ce-i: să ne înţelegem, seenervă Grant. Noi coborâm aici ca săaflăm cât de mulţi dinozauri s-au născutîn libertate. Dacă mai întâi omorianimalele astea şi din pricina spasmelor,unele din ele cad peste cuiburile cu ouă,s-a dus dracu' încercarea noastră de a nelămuri odată pentru totdeauna. Aşa că n-avem cum să facem aşa ceva.

— Dar...— Dumneata ai făcut animalele

astea, domnule Gennaro.— Nu eu!— Banii dumitale le-au făcut. Şi

strădaniile dumitale. Ai ajutat la crearealor. Deci, sunt creaţia dumitale. Şi-ăcumnu poţi să le omori numai aşa, pentru căîţi ţâţâie puţin fundul de frică!

— Da' nu-mi ţâţâie deloc fundul defrică, zise Gennaro. Pur şi simplu sunt aldracului de îngrozit...

— Gata cu vorbăria, luaţi-vă dupămine, i-o reteză Grant.

Ellie îi dădu un baston cu şocurielectrice. El îşi dădu drumul încet îngroapă şi mormăi:

— Cam strâmt pe aici!Trase adânc aer în piept, întinse

braţele înainte; apoi se auzi numai unrâcâit şi dispăru cu totul.

Căzu în gol prin groapa aceeaîntunecată şi pustie.

— Ce naiba a păţit? se impacientăGennaro.

Ellie se apropie de gura gropii şiascultă cu atenţie. Apăsă pe butonul

radioului şi întrebă în şoaptă:— Alan?...Urmă un moment de tăcere, care ei

i se păru o veşnicie. Apoi auzi slab.— Aici sunt...— E totul în ordine, Alan?Urmă iar o pauză apăsătoare. Când,

într-un târziu, paleontologul răspunse,vocea lui suna total schimbată, de parcăar fi fost copleşit de uimire.

— Totul e în ordine, îi asigură el. APROAPE CONFORM

MODELULUI INIŢIAL De pe holul hotelului, Hammond

intră în camera lui Malcolm. Bătrânulera foarte neliniştit şi nu se simţea delocîn apele lui. După ce îşi irosise ultimeleputeri în timpul ultimei lor discuţii,matematicianul intrase într-o comăprelungită, iar acum, după câte i sepărea şi lui Hammond, nu prea mai aveaşanse de scăpare. Adevărat, elicopterulfusese trimis spre insulă, însă numaibunul Dumnezeu ştia când avea săsosească acolo. Gândul că Malcolmavea să moară, îl umplea pe Hammondde tulburare şi spaimă.

Şi, în mod paradoxal, pe Hammondîl durea mult mai mult sufletul pentruMalcolm, tocmai pentru că nu îl plăceadeloc. Da, suferea chiar mai multdecâtdacă ar fi pierdut un prieten. Pentru că

Hammond simţea că moartea luiMalcolm, atunci când s-ar fi produs,avea să fie ultima dovadă a eşeculuitotal, ceea ce bătrânul pur şi simplu nuar fi putut suporta.

În orice caz, în încăperea aceea, seînstăpânise un miros ciudat, de cadavru.Da, de cadavru. Era chiar duhoareacărnii omeneşti ce intra deja înputrefacţie.

— Totul... e parad..., bolborosimuribundul, zvârcolindu-se pe pernă.

— Îşi revine? se interesăHammond.

Harding clătină din cap cu tristeţe.— Dar ce tot zicea acolo?. Ceva

despre paradis?— Nu am înţeles, spuse

veterinarul.Hammond mai dădu încă o dată

ocol încăperii. Deschise şi mai multferestrele, să intre aer proaspăt. Într-untârziu, simţind că nu mai poate răbda sărămână acolo nici o clipă, întrebă:

— E vreo problemă dacă ies prinpreajmă, pe-afară?

— Nu cred, răspunse Harding. Amimpresia că în zona asta totul e înordine.

— Bun, atunci eu mă duc să iau ogură de aer, pe-aici, prin apropiere.

— În regulă, zise celălalt.Reglă cantitatea de antibiotice din

perfuzii.— Mă întorc repede.— Bine.

Hammond ieşi din clădire, înlumina încă puternică a zilei, întrebându-se de ce oare se mai ostenise să îi deaatâtea asigurări lui Harding. La urmaurmei, individul era angajatul lui.Hammond nu trebuia să se explice înfaţa nimănui.

Trecu de porţile gardului deprotecţie, scrutând parcul. Era dejadupă-amiază, târziu, venise momentul încare ceaţa se mai subţia, iar pealocuri!se zărea soarele. Însă deodatăsoarele pieri cu totul, iar bătrânul segândi că era semn rău. Indiferent de ceaveau să spună ceilalţi, el ştia că laînceput parcul acela era de mare viitor.Şi, chiar dacă băţosul acela prostănacde Gennaro se hotăra să ordone

distrugerea insulei, nu mai avea nici oimportanţă:

Pentru că John Hammond ştia sigurcă în anumite locuri secrete de la sediulfirmei InGen, din Palo Alto, existau zecide embrioni congelaţi. Aşa că nu era oproblemă să îi dezvolte iar, pe o altăinsulă, într-altă parte a lumii... Şi dacăpe Isla Nublar avuseseră necazuri, dataurmătoare aveau să rezolve din starttoate dificultăţile acelea. În fond, aşaera posibil progresul. Prin rezolvareagreutăţilor apărute pe parcurs, nu?

Gândindu-se la toate acestea,ajunse la concluzia că de fapt Wu nufusese deloc omul potrivit pentru sarcinape care i-o dăduse el. Da, în mod cert,Henry Wu fusese mult prea neglijent,

pusese prea puţin suflet pentruîndeplinirea măreţei idei a luiHammond. Pe deasupra, geneticianul eraprea preocupat cu perfecţionarea lanesfârşit a muncii sale. În loc să vreanumai să facă dinozauri, el nu îşi băteacapul decât cum să îi facă mai docili?!Hammond avea o sumbră bănuială că defapt acele încercări ale specialistuluistăteau la baza tuturor eşecurilor dinParcul Jurasic.

Wu era de vină.În plus, era nevoit să recunoască că

nici John Arnold nu era deloc potrivitpentru funcţia de inginer-şef, pe care odeţinuse. Arnold avea nişte scrisori derecomandare grozav de impresionante,dar în acel moment al carierei sale era

deja foarte obosit şi, pe deasupra, eradin fire un alarmist incorigibil. Nulucrase deloc organizat, aşa că pierdusedin vedere o mulţime de lucruri. Foarteimportante.

Adevărul era că şi iui Wu, şi luiArnold, le lipsea cea mai însemnatăînsuşire dintre toate, îşi zise Hammond,foarte categoric. Şi anume viziunea:Acel hotărâtor act de imaginaţie careputea permite oricui să vadă cu ochiiminţii un parc minunat, nemaivăzut, încare copiii uimiţi, cu mânuţele prinse dezăbrelele gardurilor, se mirau lanesfârşit în faţa acelor fiinţeextraordinare, parcă abia întrupate dinpaginile cărţilor lor de poveşti. Da, astaînsemna adevărata viziune. Capacitatea

de a putea citi viitorul. Capacitatea de ate strădui din toate puterile, de a pune înjoc toate resursele, pentru ca visul sădevină realitate.

Nu, nu, nici Wu, nici Arnold nuerau deloc oamenii potriviţi pentru aceamisiune nemaiîn-tâlnită.

Şi, dacă tot era să se gândească laasta, trebuia să recunoască totuşi că niciEd Regis nu fusese o alegere preainspirată. Măcar Harding nu conta preamult, din punctul lui de vedere. Muldoonera un beţiv...

Hammond clătină din cap, foartenervos. Da, da, în mod sigur, dataurmătoare avea să facă totul mult maibine.

Pierdut în gândurile sale, se

îndreptă spre bungalow, urmând firulpotecii ce o lua în partea de nord acomplexului turistic. Trecu pe lângă unuldintre muncitori, icare dădu din cap,scurt, în semn de salut. Hammond nu seosteni să îi răspundă la bineţe. Lui i sepăruse dintotdeauna că muncitorii ticanierau cu toţii la fel de insolenţi. Ca să fiesincer până la capăt, îşi spuse că până şialegerea acelei insule din apropiereastatului Costa Rica nu fusese preaînţeleaptă. Nu trebuia cu nici un chip sămai facă asemenea greşeli grosolane...

Şi atunci, răgetul tiranozaurului seauzi îngrozitor de aproape. Hammond serăsuci pe loc atât de repede, încât seprăbuşi drept în mijlocul drumului, iarcând se uită înapoi, i se năzări că vede

umbra tiranozaurului cel tânăr stârnindfrunzişul, pe lângă cărarea pavată culespezi, apropiindu-se de el.

Dar ce căuta T-rex acolo? Cum deajunsese dincolo de gardul electric?

Bătrânul simţi cum îl înăbuşă omânie cumplită, Însă chiar atunci îl zăripe muncitorul tican alergând cât îl ţineaupicioarele; ca să îşi scape viaţa; iarHammond se folosi de acel momentpentru a sări şi el în picioare şi senăpusti ca turbat în desişul de dincolo depotecă. Se afundă într-o clipă în beznă,se împiedică şi căzu, cu faţa în frunzeleude şi ţărâna jilavă, apoi se ridică iar înpicioare, o luă la goană, căzu din nou şiiar alergă cât putu... Deja ajunsese pepanta unui deal abrupt, pietros, aşa că nu

îşi putea ţine echilibrul... Se rostogolineputincios, lovindu-se în cădere, pânăce se opri chiar la poalele dealului. Faţaîi era cufundată într-un fir de apăcălduţă, ce susura împrejurul lui şi îiînecase nările.

Căzuse cu faţa în jos drept într-unpârâu?!

Se speriase aşa, prosteşte! Cetâmpenie de neiertat! Ar fi trebuit să seducă direct la bungalow. Începu sa seblesteme singur. În timp ce încerca să seridice în picioare, în glezna dreaptă îlsăgetă o durere atât de cumplită, încât îidădură lacrimile. Pipăi cu grijă locul:probabil că îşi rupsese piciorul. Sechinui să se lase cu toată greutatea pepiciorul lovit şi, fără voie, scrâşni din

dinţi.Da, acum era aproape sigur că îşi

rupsese piciorul. În camera de control, Lex îi zicea

lui Tim:— Tare mi-aş mai fi dorit să ne ia

şi pe noi la cuibul ăla...— E prea primejdios pentru noi,

Lex, îi explică frate-său. Noi trebuie sărămânem aici. Ei, ia ascultă!

Apăsă pe un alt buton şi răgetultiranozaurului; înregistrat pe bandă,stârni ecouri în toate difuzoareleparcului.

— Phii, ce minunăţie! se miră Lex.De data asta a fost mai bine decât data

trecută!— Poţi să te joci şi tu aşa, zise

Tim. Şi dacă apeşi aici, o să aibă şireverberaţii...

— Ia lasă-mă şi pe mine să încerc,se repezi Lex.

Apăsă pe buton. Răgetultiranozaurului se auzi din nou.

— Da' nu putem să-l facem sădureze mai mult? propuse ea.

— A, sigur că da, spuse băiatul. Nuavem decât să apăsăm aici...

Zăcând acolo, la poalele dealului,

Hammond auzi răgetul tiranozauruluivenind de undeva, din junglă.

Isuse mare?!

Începu să tremure din toateîncheieturile, de groază. Urletul acelaera terifiant, parcă ar fi fost un răcnetdintr-o altă lume. Aşteptă să vadă ce osă se mai întâmple. Oare ce avea să facătiranozaurul? L-o fi înhăţat deja pemuncitorul tican? Aşteptă în tăcere, însănu se auzea decât ţârâitul nenumăraţilorcicada din junglă. Într-un târziu, îşi dăduseama că îşi ţinea respiraţia, aşa cărăsuflă prelung, parcă mai venindu-iinima la loc.

Din pricina gleznei rănite nu puteasă urce dealul. Era nevoit să aştepteacolo, pe fundul văii. După cetiranozaurul avea să se depărteze, puteasă strige după ajutor. Până atunci, nu îlpăştea nici un pericol acolo unde se afla.

După câteva minute, prinamplificatoare, se auzi o voce:

— Haide, Timmy, acum trebuie săîncerc şi eu. Haide, lasă-mă şi pe minesă dau drumul la răgetul ăla...

Copiii!Urletul tiranozaului răsună din nou,

dar de data aceea glasul înfiorătorcăpătase un timbru aproape muzical,parcă ar fi fost însoţit de un ecouprelungit, care rămase mult după aceea.

— Phii, grozav! zise fetiţa. Ia maifă o dată!

Blestemaţii ăia de copii?!N-ar fi trebuit pentru nimic în lume

să aducă acolo bestiile alea mici. Încăde la bun început, numai bătaie de capavusese cu ei! Nimeni nu le dorise

prezenţa. De fapt, Hammond îi adusesenumai pentru că se gândise că avea să îlimpresioneze pe Gennaro, ca să nudistrugă rezervaţia, însă tâmpitul ăla deGennaro oricum n-ar mai fi permiscontinuarea lucrărilor parcului, nici înruptul capului. Iar atunci, copiiiajunseseră în camera de control şiîncepuseră să încurce totul pe-acolo, casă se joace... Cine mama dracu' ledăduse voie?!

Inima începu să îi bată nebuneşte,din cauza nervilor, şi simţi că respiră totmai anevoie. Se strădui să se liniştească.Nu, nu era nimic în neregulă. Totul erasub control. Chiar dacă el nu putea urcadealul acela, nu putea să fie la mai multde o sută de metri de bungalow şi de

complexul turistic. Se aşeză pe pământuljilav, asculţând atent zgomotele jungleidimprejurul lui. După o vreme însă, seapucă să strige din toate puterile dupăajutor.

Vocea lui Malcolm era doar o

şoaptă.— Totul... pare diferit... de cealaltă

parte a problemei..., bâiguia el.Harding se aplecă asupra lui, ca să

priceapă ce spune:— De cealaltă parte?Îşi închipuia că Malcolm vorbeşte

despre moarte.—... Când se schimbă sensul...,

îngână Malcolm.

— Când se schimbă?Malcolm însă nu mai avu putere să

răspundă. Doar buzele lui rostiră,neauzit:

— Modelul... Paradigma..., articulăel într-un târziu.

— A, când se schimbă modelul...,se dumiri Harding.

Ştia şi el ce însemna schimbareaparadigmei. În ultimele două faze alemuncii sale, deja devenise o modă, oobişnuinţă să discute despre schimbări,din punct de vedere ştiinţific."Paradigmă" era de fapt un sinonim alcuvântului "model" (matematic), însăsavanţii îl foloseau ca pe un termen ceîngloba mult mai mult — o vedereasupra lumii. Da, o viziune mai largă

asupra lumii întregi. Schimbareaparadigmei se presupunea că apare oride câte ori ştiinţa accepta o modificaremajoră a modului său de a privi lumea.Asemenea schimbări erau relativ rare,apăreau cam o dată la un secol. Depildă, teoria evoluţionistă a lui Darwinprovocase o modificare a paradigmei.Mecanica cuantică determinase însă omodificare de mai mică amploare.

— Nu..., şopti Malcolm. Nu...paradigma... de dincolo...

— Dincolo de paradigmă? întrebăHarding.

— Nu lua în seamă... ce... nu mai...Harding oftă, cu tristeţe. În ciuda

tuturor eforturilor sale, matematicianulse îndrepta fără doar şi poate, foarte

rapid, către delirul ultim. Febra crescuseîngrijorător şi nu prea mai avea niciantibiotice...

— De ce anume nu-ţi mai pasă?— De nimic, bâigui Malcolm.

Pentru că... totul pare diferit... privit dincealaltă parte...

Şi zâmbi, împăcat. DESCOPERIREA — Eşti nebună de-a dreptul,

conchise Gennaro uitându-se la EllieSattler, care se afunda cu capul înainteîn groapa aceea, cu mâinile întinsedeasupra capului.

— Îţi spun eu: numai dacă eştinebună poţi să faci aşa ceva!

Ea însă zâmbi înţelegătoare.— Probabil că ai dreptate...Îşi dădu drumul mai mult,

împingând cu mâinile în pereţiideschizăturii. Şi dintr-odată dispăru cutotul.

Gura gropii rămase goală,întunecată.

Donald Gennaro începu să asude degroază. Se întoarse către Muldoon, carestătea sprijinit de jeep.

— Eu nu fac aşa ceva nici în ruptulcapului, îi anunţă el.

— Ba o să faci...— Nu, nu, nu sunt în stare. Nu pot,

ce mai.

— Oamenii ăia te aşteaptă, zisevânătorul. Aşa că trebuie să te duci, n-aiîncotro.

— Da' numai unul Cristos ştie ce-ofi în hruba asta, se enervă Gennaro. Îţispun drept: nu pot să intru acolo.

— N-ai de ales.Gennaro se apropie iar de groapă,

se uită înăuntru, apoi iar la Muldoon.— Nu pot şi gata?! Doar nu poţi să

mă sileşti.— Mda, presupun că nu.Luă un baston de metal.— Ai simţit vreodată un şoc

electric? îl întrebă el pe avocat.— Nu.— Ei, nu e prea rău, să ştii, începu

Muldoon. Mă rog, aproape niciodată nu

are efect mortal în general, te lasă lat,paralizat. Şi-ţi cam înmoaie coiţele...Da' oricum, de obicei nu are efectpermanent... Cel puţin nu în cazuldinozaurilor. Însă vezi mătăluţă, oameniiăştia sunt cu mult, cu mult mai fragili.

Gennaro privi uluit la bastonulacela.

— N-ai să îndrăzneşti!— Eu unu' cred că mai bine te-ai

duce de bunăvoie să numeri jivinelealea, îl sfătui Muldoon. Şi asta cât mairepede, că mă cam mănâncă palma!

Gennaro se uită iar la hrubă — odeschizătură largă, întunecată, care îidădea fiori reci pe şira spinării... cemai! o gură nesătulă a pământuluinecunoscut. După aceea îl privi iar pe

Muldoon cum stătea în faţa lui, masiv şinemilos.

Gennaro transpira în continuare şipărea buimăcit. În sfârşit, o porni cătregroapă. De la distanţă, aceasta păreamai mică, însă pe măsură ce el seapropia, se mărea din ce în ce.

— Ei, vezi, asta a fost..., îl încurajăMuldoon.

Gennaro se târî mai întâi cupicioarele înainte, apoi i se făcu preafrică să mai continuie astfel — gândul căse putea arunca orbeşte în necunoscut, îlumplea de groază —, aşa că în ultimaclipă se întoarse şi îşi vârî mai întâicapul în deschizătură, întinzând mâinileşi împingându-se cu picioarele în pereţiitunelului. Măcar putea să vadă unde

ajunge... Îşi puse masca de gaze pe faţă.Şi, dintr-odată, se năpusti înainte,

alunecând la iuţeală prin beznă, prinzândcu coada ochiului cum pereţii murdarisunt înghiţiţi de întuneric, apoi tunelul seîngustă — cu mult—, devenind grozavde strâmt, iar el se pierdu de tot cu firea,cuprins de durere din pricina greutăţiiaceleia ce îl apăsa din toate părţile, totmai rău, până ce îl sili să îşi golească detot plămânii de aer, iar el îşi dădu seamacu greu, ca prin vis, că tunelul acela urcauşor, în pantă, sorbindu-i mai departetrupul, lăsându-l fără suflare şi făcându-lsă vadă pete colorate, strălucitoare,înaintea ochilor, în vreme ce durereadevenise şi mai cumplită...

Apoi, pe neaşteptate, tunelul coborî

iar şi se lărgi, iar Gennaro simţi cum setârăşte peste ceva tare, da, da. pesteciment. Îi năvăli în faţă un curent de aerrece. Corpul îi scăpă pe dată dinstrânsoare, se lovi de ceva şi serostogoli pe lespezile de beton.

Şi căzu iar, în gol. *** Din întuneric se auziră voci. Şi

degete străine îl atinseră, venind dinaceeaşi parte cu glasurile ce şopteauceva... Aerul era rece, ca în peşteră.

—... teafăr?— Pare nevătămat, da...— Respiră...— Bine.

O mână delicată, de femeie, îidezmierda faţa. Era Ellie.

— Mă auzi? şopti ea.— De ce naiba vorbiţi numai în

şoaptă? întrebă el.— De-aia, zise ea şi îi arătă cu

mâna într-o parte.Genaro se întoarse, se rostogoli iar

şi se ridică anevoie în picioare. Rămasecâteva clipe să se obişnuiască treptat cubezna aceea. Şi primul lucru pe care îlvăzu apoi au fost o mulţime de ochistrălucind în întuneric. Da, nenumăraţiochi lucitori, verzi.

Zeci de ochi. Împresurându-l dintoate părţile.

Stătea pe o ridicătură de beton, unfel de margine de canal, cam la doi metrişi jumătate de la podea. Cutii mari deracord, le ofereau un adăpost temporarideal, ascunzându-i privirilor celor doivelociraptori adulţi, aflaţi la nu mai multde doi metri, chiar în faţa lor. Animaleleerau de un verde-închis, cu dungimaronii, ca tigrii. Şedeau în picioare,balansându-şi cozile puternice, lungi. Nuscoteau nici un sunet măcar, ci doar seuitau împrejur, precauţi, scrutândpretutindeni cu ochii lor mari, întunecaţi.La picioarele adulţilor, puii chirăiauîntruna şi ţopăiau de colo-colo. Puţinmai în spate, în întuneric, tineriidinozauri se jucau şi se rostogoleau pepodele, din când în când mârâind scurt

sau fornăind.Gennaro nu mai cuteza nici măcar

să răsufle.Doi raptori adulţi!Ghemuit acolo, pe parapet, se afla

la numai jumătate de metru deasupracapetelor dinozaurilor. Velociraptoriierau chiar la marginea ridicăturii debeton, iar capetele masive tresăreaunervos, în toate părţile. Din vreme învreme, sforăiau neliniştiţi. După ovreme însă, se deplasară mai încolo,apropiindu-se de grupul celorlalţi.

Acum, devreme ce ochii lui seobişnuiseră cu întunericul, Gennaroputea desluşi construcţia aceeaimpunătoare, subterană, unde stăteau.Erau de fapt pe un şir de tuburi de

ciment şi panouri de beton din careieşeau vergelele lungi, de fier. Iar înacea incintă încăpătoare, se aflau omulţime de animale. Gennaro bănuia căerau în jur de treizeci de exemplare.Poate chiar mai multe.

— E o colonie întreagă, şoptiGrant. Condusă de patru sau şase adulţi,restul sunt numai pui şi tineret. Deciexistă cel puţin două generaţii. Una deanul trecut, alta de anul ăsta. Puii au înjur de patru luni. Probabil că au ieşit dinouă prin aprilie.

Unul dintre pui, foarte curios, ţopăiîndată pe marginea de beton şi seîndreptă spre ei, chirăind. Rămase camla vreun metru distanţă.

— Sfinte Isuse, se rugă Gennaro.

Însă imediat, unul dintre adulţi seapropie, ridică cu grijă capul şi împinseuşurel puiul, cu botul, îndemnându-l săse întoarcă. Micuţul chiţăi, foarterevoltat, apoi săltă jucăuş drept pe botuladultului. Acesta se mişcă încet, atent,dându-i voie puiului să se urce pecreştetul lui, apoi să coboare pe gât înjos, pe spate... Însă de acolo,prichindelul se întoarse şi începu săchirăie subţirel spre cei trei străini.

Însă velociraptorul adult tot nupărea că le-a sesizat prezenţa.

— Tot nu pricep, mărturisiGennaro. De ce naiba nu ne atacă?

Grant clătină din cap, înţelegător.— Pentru că încă nu ne văd. Şi nici

nu mai au ouă în cuiburi... De-asta sunt

mai puţin vigilenţi... Mai liniştiţi...— Auzi, liniştiţi! se răţoi Gennaro.

Şi cât timp o să înţepenim noi pe-aici?— Îndeajuns de mult ca să îi

numărăm pe toţi, îl lămuri paleontologul. După câte observă Grant, existau

acolo trei cuiburi păzite de câte treirânduri de părinţi. Împărţirea teritoriuluifiecărei perechi se limita strictîmprejurul fiecărui cuib, cu toate căjucăuşele odrasle nu prea păreau să ţinăseama de asta şi alergau de colo-colo,pline de voioşie. Adulţii erau foarteblânzi cu cei mici, însă mult mai puţinîngăduitori cu cei mai măricei, iaruneori, când joaca acestora din urmă

devenea prea zgomotoasă sau preaviolentă, îi muşcau destul de zdravăn.

În acel moment, un velociraptortânăr se apropie de Ellie şi se frecăîncet cu capul de piciorul ei. Ea îl priviatentă şi remarcă zgarda de piele, cumicro-emiţătorul prins de ea. Într-unloc, cureaua aceea părea umezită. Şichiar iritase pielea gâtului animalului.

Acesta scânci uşor.Jos, în camera spaţioasă, unul

dintre adulţi întoarse curios capul înpartea din care venise scâncetul.

— Crezi c-ar trebui să i-l scot?întrebă ea.

— Da, dar cât mai repede.— O. K., răspunse Ellie,

ghemuindu-se lângă micul velociraptor.

Acesta scânci din nou.Adulţii fornăiră nervoşi, săltând

repede capetele.Ellie mângâie puiul, încercând să îl

liniştească. Întinse mâinile spre zgardade piele şi desfăcu iute catarama, cu unhârşâit. Velociraptorii adulţi tresărirăviolent.

După care, unul dintre ei începu săse apropie de femeie.

— Of, paştele mă-sii de treabă,ocărî Gennaro.

— Nu te mişca, zise Grant.Linişteşte-te.

Dinozaurul trecu chiar pe lângă ei,iar ghearele încovoiate de la picioare,zgrepţănau cimentul. Animalul se opri înfaţa lui Ellie, care şedea ceiucită, lângă

micul velociraptor, în spatele unei cutiide metal. Puiul stătea la loc deschis, iarmâinile femeii erau încă pe zgarda depiele de la gâtul lui. Adultul ridicăatunci capul şi adulmecă prin aer.Creştetul lui era foarte aproape de mânaei, însă nu o putea vedea, din pricinacutiei de racord. Totuşi, limba luibifurcată ţâşni înainte, căutând.

Grant apucă o grenadă cu gazparalizant, o scoase de la brâu şi rămasecu degetul pe siguranţă. Gennaro însă îlprinse cu mâna de umăr, oprindu-l, şiarătând cu capul către Ellie.

Femeia nu purta mască de gaze.Grant lăsă atunci grenada pe ciment

şi luă bastonul cu şocuri electrice.Velociraptorul adult şedea încă foarte

aproape de ea.Ellie dădu încet drumul cureluşei

de piele. Catarama de metal se izbi cuun pocnet de beton. Capul raptoruluiadult sări într-o parte, alertat, apoiacesta privi curios. Mai înaintă câţivapaşi, să vadă ce se întâmplă, însă tocmaiatunci puiul chirăi fericit şi o zbughi de-acolo. Adultul însă rămase lângă femeie.Apoi, într-un târziu, se întoarse şi seduse iar în mijlocul cuibului său.

Gennaro răsuflă prelung, de parcă is-ar fi luat o piatră de pe inimă.

— Isuse Cristoase, bine c-amscăpat. Acum putem să plecăm?

— Nu, i-o reteză Grant. Dar credcă acum putem să ne facem treabanoastră în linişte.

Prin lentilele verzi-fosforescente

ale ochelarilor de noapte, Grant se uităcu atenţie în mijlocul încăperii, drept înprimul cuib. Era alcătuit din ţărână şipaie, în formă de coş, puţin adânc, însăfoarte larg. Numără rămăşiţele apatrusprezece ouă. "Bineînţeles că nuputea număra toate frânturile de găoacede la distanţa aceea şi oricum, eradestulă vreme de când acestea fuseserăsparte şi împrăştiate pe podele. Însăputea desluşi lăcaşurile unde stătuseră,imprimate în lut. După toate aparenţele,raptorii îşi făcuseră cuiburile cu puţinăvreme înainte de a depune ouăle, iaracestea rămăseseră în permanenţă

nemişcate acolo, pe locul lor. Observăşi faptul că un ou părea strivit înainte dea ieşi puiul. Deci conchise că nu senăscuseră decât treisprezece animale.

Cel de-al doilea cuib se spărsese îndouă. Însă Grant numără nouă ouă. În celde-al treilea, găsi cincisprezece urme,dar trei dintre acestea păreau că fuseserăsparte înainte de a ieşi puii.

— Ei, câţi au fost. În total? întrebăGennaro.

— Treizeci şi patru de pui vii,răspunse paleontologul.

— Şi câţi sunt acum, aici?Grant clătină din cap, descumpănit.

Animalele alergau peste tot prin cameraaceea enormă, când ieşind în plinălumină, când dispărând în beznă.

— I-am urmărit şi eu, zise Ellie,aprinzând lanterna deasupra unui blocnotes. Ar trebui să faci nişte fotografii,ca să fii sigur, însă oricum, formaboturilor puilor diferă de la unul la altul.Eu am numărat treizeci şi trei.

— Şi cei mai mărişori?— Sunt douăzeci şi doi. Dar, Alan,

tu nu observi un lucru curios la ei?— Adică?— Uite-i cum se aşează în spaţiu.

Parcă ar cunoaşte dinainte un anume felde a sta în camera asta...

Grant se încruntă, neînţelegând.— E cam întuneric aici...— Nu, nu... Uită-te numai cu

atenţie... Ia priveşte-i pe cei mici. Cândse joacă, se rostogolesc şi aleargă în

toate părţile. Dar când stau liniştiţi, iaseama cum se orientează... Fiecare stăcu faţa către un anume perete sau altul.Ca şi cum s-ar alinia, după o regulă...

— Nu ştiu ce să cred, Ellie... Dartu crezi că e vorba de o metastructură acoloniei? Ca la albine?

— Nu, nu tocmai, răspunse ea. Emult mai subtilă organizarea asta. Estepur şi simplu o regulă generală.

— Şi puii o respectă?— Nu numai ei. Toţi! Şi adulţii.

Priveşte-i cu atenţie. Îţi spun eu: seorganizează din instinct, într-un anumefel.

Grant se încruntă. După toateaparenţele, femeia avea dreptate.Animalele acelea se comportau diferit,

unele se jucau, altele se dezmorţeau,însă în timpul în care stăteau pe loc seodihneau sau stăteau de pază, păreau căse aliniau într-o ordine perfectă, ca şicum ar fi fost trase nişte marcaje peciment, iar creaturile acelea se aşezau înfuncţie de ele.

— Parcă încep să înţeleg, mormăiel. Poate că este o briză...

— Eu nu simt deloc aşa ceva, Alan.— Atunci ce naiba fac? se miră el.

Să fie vorba de vreo organizare socială,exprimată în planul structurii spaţilae?

— Nu, n-are nici o logică, îlcontrazise ea. Pentru că toţi se comportăla fel.

Gennaro îşi desprinse ceasul de lamână şi îl flutură prin aer.

— Ştiam eu că obiectul ăsta îmi vafi de folos într-una din zile, zise el.

Sub cadran era o mică busolă.— Ţi-ajutâ la ceva chestia asta

când eşti pe la tribunal? îl luă Grantpeste picior.

— Nu, răspunse Gennaro, fără sădea importanţă împunsăturii. Mi l-adăruit soţia mea când mi-am serbat ziuade naştere.

Arătă către busolă.— Ei bine, explică el, bestiile

astea nu sunt deloc aliniate în funcţie denimic. Eu unul cred că pur şi simplu staucu toţii aşezaţi pe un fel de axă nord-est— sud-vest, sau cam aşa ceva...

— Poate că aud ceva din parteaaceea şi aşa îşi pot întoarce toţi capetele

în acea direcţie..., presupuse Ellie.Grant se încruntă din nou,

îngândurat.— Sau poate că-i doar un ritual,

urmă ea. Da, un comportament-tip,caracteristic speciei, care le permite săse distingă unii de alţii. Dar tot atât debine s-ar putea să nu aibă nici osemnificaţie aparte, oftă ea. Poate că aşasunt ei, ciudaţi... Probabil că toţidinozaurii sunt cam ciudaţi. Sau s-arputea ca pur şi simplu să fie un mod decomunicare...

Şi Grant se gândea la acelaşi lucru.Da, albinele puteau comunica prinaşezarea în spaţiu, printr-un fel de dansspecific. Probabil că şi dinozaurii secomportau asemănător.

Gennaro privi şi el animaleleacelea o vreme, apoi întrebă:

— Dar de ce nu ies afară?!— Pentru că ei preferă să vâneze

noaptea.— Bine, bine, dar se pare că acum

mai mult se-ascund...Grant ridică din umeri, neştiind ce

să mai zică. În clipa următoare însă, puiiîncepură să chirăie nebuneşte şi săţopăie de colo-colo, foarte încântaţi.Adulţii îi priviră curioşi câtevamomente. Iar apoi, mârâind şi urlând,stârnind ecouri asurzitoare în încăpereaaceea imensă, întunecată, toţi dinozauriise întoarseră în loc şi o luară la goanăspre tunelul cimentat, pierzându-se înbeznă.

HAMMOND John Hammond se aşeză anevoie pe

pământul Jilav de pe panta dealului şiîncercă să îşi drămuiască răsuflareagreoaie. Sfinte Dumnezeule, gândea el,era groaznic de cald. Da, cald şi umedpeste tot. Avea impresia că respiraprintr-un burete umezit.

Se uită îndărăt, spre malul pârâului,aflat acum la vreo zece metri distanţă.Parcă ar fi trecut ore întregi de cândlăsase în urmă undele sprinţare şiîncepuse urcuşul. Glezna rănită seumflase mult şi se înroşise puternic. Nu

se mai putea sprijini deloc în picioruldrept. Era nevoit să se folosească numaide celălalt picior, care acum îl dureacumplit din pricina efortului.

Colac peste pupăză, dintr-odată, osete năucitoare îi ardea gâtlejul. Înaintede a pleca la drum, sorbise câtevaînghiţituri din apa pârâului, cu toate căştia prea bine că nu era prea indicat. Sesimţea năucit, uneori lumea părea că seînvârte cu el. Nici nu se mai ţinea binepe picioare, îşi pierdea echilibrul. Însăel nu mai ştia decât că trebuia neapăratsă urce dealul acela şi să se întoarcă pepoteca dinspre bunglaow. Cu o oră înurmă i se tot năzărise că aude paşi pecărare, şi asta de mai multe ori. Defiecare dată, strigase din toate puterile

după ajutor. Însă vocea lui parcă nu maiavea vlagă deloc, abia se auzea, aşa cănimeni nu venise. Şi astfel, după-amiazase apropia de sfârşit; se însera. Îşidăduse seama că era nevoit să urcepanta oricum, cu piciorul acela rupt.Deci asta şi făcuse.

Of, ticăloşii şi blestemaţii ăia decopii!

Hammond clătină clin cap,încereând să se dezmeticească. Urcasemai bine de o oră încheiată şi nuparcursese decât o treime din colină. Şiera tare obosit, începuse să seânceascăîncet, ca un câine bătrân. Glezna umflatăîl săgeta îngrozitor. Şi era năucit...Bineînţeles, îşi dădea seama că nu îlpăştea nici un fel de primejdie — pentru

numele lui Dumnezeu, aproape că puteasă. desluşească silueta bungalowului său—, însă n-avea încotro: era silit sărecunoască totuşi că era grozav deistovit. Cum stătea acolo, pe pantă,parcă îi venea să nu se mai urneascăniciodată.

Şi cum naiba să nu fie el ostenit?îşi spunea. Doar avea şaptezeci şi şasede ani. La vârsta aceea nu prea te maiapuci să sui pieptişuri! Chiar dacă el eraîn plină formă la anii lui. El unul seaştepta să trăiască chiar o sută de ani.Da, era numai o chestiune de îngrijire,conta cum te întreţineai fizic şi cumaveai grijă ca toate să îţi meargă dinplin şi să nu te copleşească. În modsigur, el avea toate motivele de pe lume

ca să trăiască mult. O mulţime de alteparcuri de construit din nimic.Numeroase minuni de înfăptuit...

Auzi un ciripit, apoi un chirăit —subţirel. Parcă ar fi fost nişte păsărimici, care se încurcau pe-a-colo, prinlăstăriş. Auzise o mulţime de animalemici toată după-amiaza. Tot soiul delighioane colcăiau pe-acolo: şobolani,possumi, şerpi.

Chirăitul se înteţi şi bucăţele depământ se prăvăliră pe coasta dealului,spre el. Parcă venea ceva... Atunci zăriun animal verde-închis ţopăind spre el,de pe culme. Apoi veni altul, şi altul...

Compy, gândi btărânul scuturat deun fior de teamă.

Mâncători de cadavre.

Procompsognaţii nu păreau delocpericuloşi, după înfăţişare. Nu erau maimari decât o găină obişnuită şi chiarsăreau de colo-colo, fără să stea o clipălocului, întocmai ca nişte găini înfuriate.Dar el ştia că erau veninoşi. Muşcăturilelor acţionau ca o otravă eu efect întârziatasupra animalelor muribunde, pe care leucideau.

Animale muribunde?! îşi zise el,încruntându-se îngrijorat.

Primul compy se ivi în josulcolinei, privindu-l ţintă. Şedea acolo,cam la doi metri distanţă de bătrân, undeacesta nu îl putea ajunge, şi pur şisimplu se uita la el. Apoi mai veniră şialţii, până ce se aşezară pe un şir întreg,privindu-l. Ţopăiau fără astâmpăr,

chiţăind întruna, şi îşi încârligaughearele mititele de la picioarele dinfaţă.

— Uşş, uşş de-aici! încercă el să legonească şi aruncă o piatră.

Procompsognaţii se dădură puţinînapoi, nu mai mult de o jumătate demetru. Nu le era. frică, deloc. Parcă ar fiştiut că el nu le poate face nici uri rău.

Înfuriat, Hammond rupse o creangădintr-un copac şi o repezi spre ei, ca peo mătură. Micii dinozauri se feriră, apoise repeziră să muşte frunzele de peramură, chirăind tot timpul foarte voioşi.Parcă ar fi voit să se joace.

Bătrânul îşi aduse iar aminte căsunt veninoşi. Unul dintre îngrijitorifusese muşcat de un compy dintr-o

cuşcă. Iar omul spusese după aceea căotrava animalului acţionase asupra luica un narcotic — îi dăduse o stare delinişte, de visare... Nu simţise nici odurere.

Parcă nu voiai decât să te duci şi săte culci, să te odihneşti, îşi ziseHammond.

Ce mama dracu' m-o fi apucat?! sedezmetici el. Luă o piatră, ochi cu grijăşi o aruncă. Nimeri un compy drept înpiept. Micul animal ţipă speriat şi sedădu îndărăt peste cap. Ceilalţi imediatse depărtară.

Mda, mai bine aşa.Hammond se întoarse şi începu iar

să urce dealul. Ţinea în ambele mâinicâte o creangă şi şchiopăta de piciorul

drept, simţind cum creşte durerea înmuşchii obosiţi ai coapsei. Nuparcursese mai mult de trei metri, cândunul dintre dinozauri sări în spinarea lui.El dădu din braţe nebuneşte,inspăimântat, iar animalul căzu şi seduse cât colo. Însă şi omul îşi pierduechilibrul şi alunecă pe colină în jos.Când se opri, cu trupul numai vânătăi şizgârieturi, un al doilea compy făcu unsalt şi îl muşcă la iuţeală de mână.Bătrânul văzu cu groază cum sângele îişiroia peste degete. Se întoarse pebrânci şi începu să se caţere târâş spreculmea dealului.

Un alt procompsognat îi sări peumăr şi Hammond simţi o durereascuţită într-o parte a gâtului, unde îl

muşcase. Ţipă înnebunit de frică şiaruncă animalul cât colo. Apoi seîntoarse cu faţa către urmăritorii lui,abia trăgându-şi răsuflarea, şi îi privicum îl împrejmuisefă, ţopăind întruna,săltându-şi capetele micuţe, fără să îlscape din ochi. Din muşcătura aceea dela gât i se revărsă în tot corpul o căldurăplăcută, de-a lungul şirei spinării.Zăcând aşa, întins pe spate, începu să sesimtă dintr-odată grozav de împăcat, derelaxat. Însă îşi dădu seama încă o datăcă de fapt nimic nu era ieşit din comun.Nimic nu era în neregulă acolo. Da,nicăieri nu se făcuse nici o greşeală, câtde mică. Malcoim ăla nu avusese delocdreptate cu analizele lui afurisite.Hammond rămase astfel pe loc, foarte

liniştit, ca un nou-născut în leagănul luicurat, copleşit de o pace adâncă. Cândun alt compy se apropie şi îl muşcă degleznă, nu făcu decât un gest vag cumâna, ca să îl alunge. Micile animalestrânseră cercul în jurul lui. În curând,chirăiau peste tot, pe lângă cel căzut, canişte păsări trezite din somn. El ridicăîncet capul, în timp ce un dinozaur sărichiar pe pieptul lui. Se gândi că făpturaaceea era surprinzător de uşoară şifragilă. Şi apoi nu mai simţi decât odurere uşoară, foarte uşoară, cândprocompsognatul se aplecă şi începu săse înfrupte din beregata lui.

PLAJA Alergând după dinozauri, luându-se

după cotiturile şi urcuşurile tunelului debeton, Grant se trezi dintr-odată într-odeschidere uriaşă a construcţiei, caredădea chiar spre plajă, spre OceanulPacific. Peste tot în jurul lui miciivelocirap-tori chirăiau fericiţi şi sedădeau de-a rostogolul prin nisipul fin.Apoi unul câte unul, intrară în umbrapalmierilor de la marginea desişului demangrove, iar acolo se aşezară ordonat,în felul acela ciudat, de neînţeles pentruel, privind ţintă întinsul apelor. Păreaucă se uită cu toţii spre sud.

— Pur şi simplu nu pricep o iotă,se enervă Gennaro.

— Nici eu, mărturisi paleontologul.Nu-mi dau seama decât de faptul că nule prea place lumina soarelui.

Nu era prea multă lumină pe ţărm.Se lăsase o ceaţă uşoară, iar deasupraoceanului pluteau, fuioare subţiri,lăptoase. Dar de ce părăsiseră oarecuibul atât de grăbiţi? Ce aduseseîntreaga colonie de dinozauri pe plajă?

Gennaro bătu iar cu degetul încadranul ceasului şi se uită spreanimale:

— Mda, s-au aşezat exact înacelaşi fel. Pe direcţia nord-est — sud-vest. Da, întocmai ca şi mai înainte.

În spatele plajei, pierdut printrecopaci, se auzea bâzâitul continuu alreţelei de garduri electrice.

— Măcar acum ştim cum ieşeau dinparc, zise Ellie.

Şi atunci auziră desluşit zumzetulmotoarelor diesel şi văzură o navăapărând dinspre sud. Era un cargobotmare, care se îndrepta încet spre nord.

— Aşa deci... De-asta au ieşit!rămase Gennaro cu gura căscată deuimire.

Grant încuviinţă din cap, tăcut.— Probabil că au auzit vasul

venind...În vreme ce vaporul trecea prin

faţa lor, toate animalele îl urmăreau cuprivirea, nemişcate şi fără să scoată unsunet măcar. Numai din când în când,puii scânceau sau chiţăiau subţirel.Grant era pur şi simplu uluit observând

mişcările lor perfect sincronizate, modulîn care se deplasau şi acţionau în grup.Însă probabil că nu era chiar aşamisterios comportamentul lor. Revăzu înminte derularea evenimentelor, încă decând se aflau în peşteră.

Mai întâi, puii începuseră să seagite. Apoi simţiseră şi adulţiiapropierea navei. Şi, în sfârşit, toateanimalele se repeziseră într-un sufletspre plajă. Ceea ce însemna cădinozaurii mai tineri, cu simţul auzuluimult mai ascuţit, detectaseră primiiprezenţa vaporului. După care cei maivârstnici duseseră grupurile spre ţărm.În vreme ce Grant îi privea, adulţii seaşezară în poziţie de luptă. În mod cert,aveau o anume organizare în plan

spaţial, vizibilă acolo, pe plajă. Când seaşezară în nisip, aşteptând, nu mai erauatât de liniştiţi şi nu se mai mişcau atâtde liber, cum făcuseră în ascunzătoare.Păreau chiar că se poartă într-un feldinainte stabilit. Fiecare adult stătea ladistanţă de vreo zece metri, înconjuratde câte un grup de pui. Tineriivelociraptori şedeau între acele cete, iaradulţii câţiva paşi în faţa lor. Ca niştesoldaţi, în obiectiv!

Însă paleontologul mai remarcă şifaptul că nu toţi adulţii erau de aceeaşimărime. Se distingeau clar o femelă cudungi specifice de-a lungul creştetului.Ea stătea chiar în centrul grupului înşiratpe ţărm. În acelaşi timp, ea se afla şi înmijlocul grupului de pui. Şi atunci, lui îi

veni ideea că erau organizaţi (ca şiunele comunităţi de maimuţe) într-oordine matriarhală, în trepte, iar acelanimal vârstat pe creştet era de faptsingura femelă, alfa şi omega coloniei.Iar masculii, după câte îşi dădu elseama, stăteau pregătiţi pentru apărareaei şi a puilor, de o parte şi de alta aacestora.

Însă spre deosebire de maimuţe,care cunoşteau o modalitate deorganizare mai liberă, ce putea fischimbată după caz, dinozaurii eraudispuşi în poziţii statornice, parcă ar fifost un adevărat regiment militar. Înplus, mai rămânea enigma aşezării lor peo axă nord-est-sud-vest. Ei, Grant pur şisimplu nu găsea nici o explicaţie pentru

asta. Deşi, într-un anumit sens, nu semira prea tare. Pentru paleontologiidescoperiseră fosile atâta vreme la rândîncât deja uitaseră cât de puţineinformaţii le puteau oferi nişte scheletestrăvechi. Osemintele respective puteauda o idee de ansamblu, despre mărimeaşi greutatea animalului. Ba chiar şidespre dispunerea muşchilor corpului,iar de aici se puteau deduce câtevalucruri despre comportamentul acestora.Puteau chiar să indice existenţa unorboli specifice, care afectaseră structuraosoasă. Însă până la urmă, un scheletrămânea o sursă de informaţii destul derestrânsă, care nu avea cum să ajute preamult la alcătuirea unor concluzii desprecomportamentul total al organismului în

sine.Însă, devreme ce tot ce le stătea la

îndemână paleontologilor erau doarnişte grămezi de fosile, încercau să leexploateze cât mai mult. Şi, ca orice altspecialist în domeniu, Grant devenise şiel foarte priceput în privinţapresupunerilor ce se bazau pedescoperirile respective. Însă undeva,cine ştie cum, probabil că uitase şi el căipotezele acelea nu puteau fidemonstrate prea sigur, iar dinozauriiprobabil erau animale cu totul şi cu totuldiferite de cum îi crezuseră ei. Şi erafoarte posibil ca acele fiinţe demultdispărute, să fi posedat un mod decomportare şi o viaţă socială organizatăfoarte strict, cum mult mai târziu

dovediseră clar urmaşele lor mamifere.Însă pentru că dinozaurii semănauuimitor cu păsările...

— Sfinte Dumnezeule! exclamă el.Înţelegând.

Rămase cu privirile pironite laraptorii aşezaţi în felul acela tipic, strictdelimitat, urmărind tăcuţi nava ce seapropia de ţărm. Şi atunci se convinse.

— Animalele astea, zise Gennaro,sunt în mod clar disperate să scape deaici.

— Nu, nicidecum, îl contraziseGrant. Nu vor să scape deloc de-aici.

— Cum aşa?— Nu vor să scape de pe insula

asta, îl lămuri paleontologul. Vor pur şisimplu să migreze.

LA CĂDEREA ÎNTUNERICULUI — Să migreze! exclamă Ellie,

uluită peste poate. Asta-i fantastic!— Da, răspunse Grant zâmbind

ciudat, ca pentru el.— Bine, dar unde vor să se ducă

atunci, tu ce crezi?— Nu ştiu, spuse el.Tocmai atunci, elicoptere greoaie

apărură din plafonul de ceaţă, duruindasurzitor şi rotindu-se deasupra insulei.În pântecele lor încăpătoare purtau multarmament. Raptorii se împrăştiarăţipând înspăimântaţi. care încotro, în

vreme ce o aeronavă începu săsurvoleze plaja, apoi se îndreptă spre unloc de aterizare, spre nord. Uşaelicopterului se dădu în lături şi soldaţiîn uniforme măslinii se apropiară îngoană de cei trei. Grant auzi comenziscurte, în spaniolă, şi îl zări pe Muldoondeja îmbarcat, împreună cu cei doicopii. Unul dintre militari spuse înenglezeşte:

— Vă rugăm să veniţi cu noi. Vărugăm insistent, nu mai trebuie sărămâneţi aici nici o clipă.

Grant se uită înapoi, spre plajaunde fuseseră velociraptorii, însăaceştia dispăruseră ca prin farmec, cutoţii. Parcă nici n-ar fi existat vreodată.Soldaţii îl prinseră de braţe, iar el se

lăsă dus spre elicopter şi urcă supus.Muldoon se aplecă spre el şi îi strigă laureche:

— Ăştia vor să ne ia de-aici câtmai repede. Vor să facă totul praf chiaracum!

Militarii îi îndemnară pe Grant,Gennaro şi Ellie să se aşeze în fotolii şiîi ajutară să îşi lege centurile desiguranţă. Tim şi Lex îi făcurăpaleontologului cu mâna şi abia atuncibărbatul îşi dădu seama cât de mititeierau cei doi şi cât de obosiţi. Lex dejacăsca de îi trosneau fălcile, cu capul peumărul fratelui ei.

Un ofiţer se apropie de Grant şistrigă:

— Señor, sunteţi în misiune

militară?— Nu, răspunse Grant. Eu nu lucrez

în cadrul armatei.— Atunci cine este în misiune

dintre dumneavoastră?— Nu ştiu.Atunci, ofiţerul se apropie de

Gennaro şi îi puse aceeaşi întrebare:— Sunteţi în misiune de interes

militar?— Nu, răspunse Gennaro.Ofiţerul se uită spre Ellie, dar ei nu

îi adresă nici o vorbă. Uşa elicopteruluirămase deschisă, în timp ce acesta seînălţa deasupra plăjii, iar Grant seaplecă în afară, să vadă pentru ultimadată ve-lociraptorii, însă aeronava seafla deja deasupra şirurilor dese de

palmieri, îndreptându-se spre nordulinsulei.

Grant se apropie de Muldoon şistrigă:

— Dar ceilalţi unde sunt?Muldoon îi răspunse şi el, tot

strigând:— L-au luat deja pe Harding şi pe

câţiva muncitori, cu alt elicopter.Hammond a avut un accident. Se pare căl-au găsit pe dealul de lângă bungalow.Probabil că a căzut acolo...

— Şi-acum e teafăr? întrebă Grant.— Da' de unde?! L-au ronţăit

compy într-o veselie!— Da' ce-i cu Malcolm? Cum se

simte?Muldoon numai clătină clin cap,

mohorât.Grant însă era prea obosit ca să

mai simtă ceva la aflarea acelei veşti.Se întoarse iar să privească prin uşadeschisă. Se lăsa întunericul, iar înlumina palidă desluşi anevoie puiul detiranozaur, cu fălcile năclăite de sânge,stând lângă hoitul unui hadrozaur abiaucis, la marginea lagunei. Dinozaurul seuită curios spre elicopterul care treceape deasupra lui şi slobozi un răgetînfricoşător, de neputinţă.

Undeva dedesuptul lor, auziră maimulte explozii, apoi zăriră un altelicopter duruind asurzitor şi rotindu-seprintre fuioarele de ceaţă de deasupracomplexului turistic. O clipă mai târziu,clădirea era mistuită de un foc uriaş. Lex

începu să plângă, iar Ellie o prinse cubraţul pe după umeri încercând să nu olase să mai privească într-acolo.

Alan Grant se uita pierdut spre

pământul de dedesubt şi cuprinse cuprivirea pentru ultima dată,hipsilofodonţii ce săltau prin câmpie,graţioşi ca nişte gazele, înainte ca o altăexplozie puternică să izbucnească chiarlângă ei. Elicopterul luă în altitudine,apoi se deplasă spre răsărit, către ocean.

Grant se înfundă în fotoliul lui,copleşit. Se gândea la dinozaurii ceaşteptaseră venirea navei pe plajă şi seîntrebă dacă aceştia într-adevăr ar fimigrat, de ar fi putut. Însă îşi dădu

seama că oricum nu avea cum să maiafle vreodată şi se simţi dintr-odatăcuprins de o mare tristeţe şi de împăcaredeopotrivă.

Ofiţerul se apropie iar de el,aplecându-se la urechea lui:

— Sunteţi în misiune?— Nu, răspunse Grant.— Vă rog, senor, spuneţi-mi cine

anume e în misiune militară?— Nimeni, răspunse iar Grant.Elicopterul mări viteza în vreme ce

se apropia coasta continentală. Se făcusefrig de-acum, iar soldaţii trântiră cuputere uşa, închizând-o. Atunci, Grant semai uită încă o dată spre insulă şi o văzupe fundalul cerului purpuriu şi al apelorînsângerate de amurgul târziu. Uscatul

părea înveşmântat în ceaţa aceeaprotectoare, sfâşiată de exploziile dese,ce se înteţiră, până ce toată Isla Nublardeveni un biet punct luminos, arzător, cese mistuia în depărtările nopţii.

EPILOG: LA SAN JOSÉ Trecură câteva zile la rând.

Autorităţile guvernamentale costaricaneerau foarte politicoase cu cei veniţi depe Isla Nublar. Îi cazară într-un hotel dinSan José. Erau liberi să se ducă undevoiau şi să primească orice vizitădoreau. Însă nu le era permis săpărăsească ţara. În fiecare zi, un tânăr

angajat al ambasadei americane veneasă stea de vorbă cu ei, să îi întrebe dacăaveau nevoie de ceva şi să le explice căoficialităţile de la Washington făceau totce le stătea în puteri ca să grăbeascăîntoarcerea lor în Statele Unite. Însăadevărul crunt era că muriseră destuioameni pe teritoriul costa-rican şi astanu se putea trece cu vederea. În plus, unadevărat cataclism ecologic abia fusesesemnalat. Guvernul din Costa Ricafusese de asemenea înşelat şidecepţionat de John Hammond şi deproiectul lui de pe insulă. Aşa că, luândîn consideraţie toate acele circumstanţe,autorităţile în drept nu erau delocdispuse să lase supravieţuitorii să pleceaşa, cu una cu două. Nici măcar nu

dăduseră voie să fie îngropaţi Hammondşi Malcolm. Pur şi simplu stăteau înaşteptare, fără să lase nimănui nicimăcar o bănuială despre intenţiile lor

Aşadar, în fiecare zi, Alan Grantera dus în alt birou guvernamental, undeîl interoga un alt ofiţer decontrainformaţii, desigur, la fel depoliticos, inteligent şi insistent ca şi ceidinainte. Îl puneau să repete la nesfârşitaceeaşi istorie. Cum îl întâlnise pe JohnHammond? Cât ştiuse dinainte Grantdespre proiectul de pe Isla Nublar? Cumde primise el faxul de la New York? Dece se dusese pe insulă? Şi ce sepetrecuse acolo?

Trebuia să dea aceleaşi amănunte,zi de zi. Aceeaşi istorie, spusă de mii de

ori.Multă vreme, Alan Grant îşi

închipui că probabil credeau cu toţii căminte şi că voiau de fapt să le spunăaltceva, cine ştie ce, pentru că el unul nuîşi dădea seama ce ar putea fi. Şi totuşi,în mod straniu, autorităţile costa-ricaneaşteptau în continuare, fără să îşi piardărăbdarea.

În cele din urmă. Într-o bună zi,Grant stătea pe marginea bazinului de in.ot al hotelului, uitându-se la Tim şi Lexcare se bălăceau de mama focului, şiatunci se apropie de el un american înhaine kaki.

— Nu ne-am mai întilnit pânăacum, aşa că nu aveţi cum să mă ştiţi,începu acesta. Mă numesc Marty

Guitierrez. Sunt cercetător biolog aici,la rezervaţia Carara.

— A, dumneata ai găsit rămăşiţeleprocompsognatului..., se dumiripaleotologul.

— Aşa-i, confirmă celălalt şi seaşeză lângă el. Probabil că eşti şidumneata nerăbdător să te întorci acasă.

— Da, îi mărturisi Grant Nu maiam decât câteva zile bune pentrusăpături, până să vină iarna. După cumprobabil ştii şi dumneata, în Montananinge prima dată prin august.

— De-asta a finanţat FundaţiaHammond săpăturile din zona nordică?Pentru că se putea recolta mai binematerial genetic intact de pe fosilelegăsite în părţile cu climă rece?

— Cam aşa presupun şi eu,recunoscu Grant.

Guitierrez clătină din cap,înţelegând.

— Deştept om Hammond ăla...Grant nu răspunse. Biologul se lăsă

comod pe spate în şezlong.— Ăştia de la guvern probabil că

nu or să vă spună nimic din cele ce îţivoi relata eu dumitale acum, începuGuitierrez într-un târziu. Pentru căprobabil încă se tem sau poate sunt doarreticenţi în privinţa a ceea ce ai puteaîntreprinde. Însă vreau să te anunţ că înmediul rural se întâmplă lucruri foarteciudate...

— Iar apar copii muşcaţi de...— A, nu, slavă Domnului, nu s-au

mai semnalat astfel de cazuri. Însă aintervenit un nou şir de evenimentefoarte stranii. În primăvara asta, în zonaIsmaloya, din nordul ţării, animalenecunoscute devastează recoltele într-unmod fără precedent. În fiecare zi sedeplasează — în linie dreaptă, parcă arurma o săgeată indicatoare — dinsprecoasta continentală spre munţi, prinjunglă.

Grant sări ca ars de pe locul lui.— De parcă ar migra, urmă

Guitierrez. Ce părere ai?— Ce fel de recolte devastează? se

interesă paleontologul, alertat.— Păi, în mod ciudat, nu mănâncă

decât păstăi de agama şi soia şi uneoripui de găină.

— Mda, hrană bogată în lizină, sedumiri Grant, posomorât. Şi ce seîntâmplă cu animalele astea?

— Păi, deocamdată se presupunecă au intrat în junglă. Mă rog, până acumnu a fost găsit nici unul. Fireşte, ar figrozav de dificil să se apuce să le cauteprin junglă. O echipă de cercetaşi arputea irosi ani întregi prin munţiiIsmaloya, fără să aibă cât de cât nişteinformaţii.

— Şi noi suntem reţinuţi aici pentrucă...

Guitierrez ridică din umeri,nepăsător.

— Autorităţile guvernamentale suntfoarte îngrijorate. Probabil că sunt maimulte animale intrate în ţară. Deci vor

avea mare bătaie de cap. Trebuie să-şiia nişte măsuri de prevedere...

— Dar dumneata bănuieşti că evorba despre mai multe animale? întrebăGrant.

— Nu am cum să-ţi spun. Dumneatace părere ai?

— Nici eu nu ştiu. Nu, nu pot săştiu...

— Dar bănuieşti că ar putea fi maimulte? insistă Guitierrez.

Grant tăcu şi încuviinţă din cap.— S-ar putea. Da, cred că da.— Şi eu sunt de aceeaşi părere.Biologul se ridică de pe şezlong.

Le făcu semn cu mâna lui Tim şi Lex,care se bălăceau în continuare, fericiţi.

— Probabil că or să trimită copiii

acasă, presupuse el. N-au nici un motivsă n-o facă.

Îşi puse ochelarii de soare.— Oricum, domnule Grant,

bucuraţi-vă de şederea dumneavoastrăaici. E o ţară minunată.

— Să înţeleg deci că nu plecămnicăieri de-acum înainte? întrebă Grant.

— Nici unul din noi nu pleacăni că i er i , domnule Grant, răspunsecelălalt zâmbind.

Apoi se întoarse şi o porni spreieşirea din hotel.

SFÂRŞIT

{1} raptor — pasăre de pradă, prădător(din latină — raptor, prădător; înfranceză — raptus).{2} A fost un prădător (span. ){3} Nu a vorbit în spaniolă (span. )

Table of ContentsTitle pageSCHELETULCEA DE-A TREIA ITERAŢIEJURASSIC PARK

TimeEvent