Integrarea Economica Europeana

101
UNIVERSITATEA PETROL-GAZE DIN PLOIESTI FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE INTEGRAREA ECONOMICA EUROPEANA Note de curs

Transcript of Integrarea Economica Europeana

Page 1: Integrarea Economica Europeana

UNIVERSITATEA PETROL-GAZE DIN PLOIESTI

FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE

INTEGRAREA ECONOMICA EUROPEANA

Note de curs

Conf. univ. dr. Irina Gabriela Radulescu

Page 2: Integrarea Economica Europeana

Partea I

INTEGRAREA ECONOMICA PE GLOB

1.1 Integrarea economica interstatala – aspecte generale

1.2 Uniunea Europeana

1.2.1 Lungul drum al ideii unitatii europene

1.2.2 Evolutia integrarii interstatale în Europa occidentala

1.2.3 Transformari institutionale

1.2.4 De la politicile economice comune la marea piata unica europeana

1.2.5 De la UE – 15 la UE – 27

1.2.6 Perspectivele integrarii politice a UE

1.3 Acordul de Liber Schimb Central European (CEFTA)

1.4 Acordul European de Liber Schimb (AELS)

1.5 Spaţiul Economic European (SEE)

1.6 Organizatii de integrare economica din alte zone ale lumii decât Europa

1.6.1 Integrarea economica pe continentul american

1.6.1.1 Integrarea în America de Nord – Zona de Liber Schimb din America de Nord (North America Free Trade Agreement – NAFTA)

1.6.1.2 Integrarea în America Latina si Caraibe

1.6.1.3 Zona de Liber Schimb a Americilor (Free Trade Area of the Americas)

1.6.2 Integrarea economica în Asia si în Africa

1.6.2.1 Asociatia Tarilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)

1.6.2.2 Cooperarea Economica Asia-Pacific (APEC)

1.6.2.3 Integrarea economica în Africa

Page 3: Integrarea Economica Europeana

1.1 Integrarea economica interstatala – aspecte generale

Aparitia si dezvoltarea aranjamentelor economice regionale, concomitent cu adâncirea procesului de globalizare sunt doua forte dinamice si uneori contradictorii care definesc economia mondiala contemporana. Desfasurarea concomitenta a globalizarii si regionalizarii a generat o economie mondiala din ce în ce mai interdependenta.

Procesul de regionalizare se desfasoara concomitent cu procesul de globalizare a economiei. Ambele tendinte, globalizarea si regionalizarea, determina diversificarea relatiilor dintre entitati economice (în special state si corporatii), facând sa se atenueze, cel putin din punct de vedere economic, rolul granitelor nationale.

Procesul de regionalizare presupune ca tot mai mult statele nationale sa îsi bazeze relatiile reciproce pe relatii integrative tot mai strânse, cu grade diferite de complexitate. Adâncirea tendintei de integrare s-a bazat tot mai mult pe aparitia unui numar din ce în ce mai mare de grupari regionale integrationiste, pe proliferarea relatiilor regionale dintre state.

Regionalismul actual poate fi vazut si ca expresia ordinii economice mondiale aflata la ora redefinirilor, contrabalansarea unor puteri economice facându-se de catre unele state prin reunirea eforturilor lor de dezvoltare economica.

Intensificarea procesului de integrare la scara regionala constituie o necesitate obiectiva, luând în considerare urmatoarele elemente definitorii:

potentialul material, financiar si uman care poate fi antrenat prin cooperare în circuitul national, regional si mondial de valori;

proximitatea geografica, cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate între dimensiunile economice, politico- diplomatice si cultural-umane, amplificate de afinitatile spirituale;

gruparile regionale cresc acumularea de avutie nationala si regionala, având efecte pozitive asupra schimburilor comerciale în cadrul gruparilor, precum si asupra locului tarilor membre în comertul international.

Tendinta de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinata de actiunea mai multor factori, atât de natura endogena, cât si exogena.

Factorii endogeni sunt rezultatul evolutiilor care s-au petrecut în interiorul unor tari sau grupari de tari deja constituite:

optiunile fundamentale de politica economica similare, conceptia comuna despre dezvoltare;

politicile de liberalizare a comertului întreprinse de multe ta ri în dezvoltare, proces care va facilita liberalizarea accentuata în vederea unei viitoare integrari cu statele industrializate;

dificultatile economice cu care s-au confruntat tarile ca urmare a crizei energetice, si care a avut ca efect constientizarea faptului ca exista potential de crestere insuficient valorificat.

Ca factori exogeni mentionam:

Page 4: Integrarea Economica Europeana

modalitatea de acoperire a riscurilor potentiale determinate de evenimente care se petrec fie în zona respectiva, fie în alte zone;

încercari de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi datorate din îngustarea unor piete extraregionale, ca urmare tot a unor procese integrationiste;

dorinta de stabilitate politica si de întarire a sistemelor democratice.

Formele pe care le îmbraca integrarea economica regionala sunt determinate de multitudinea de relatii care se stabilesc între doua sau mai multe state care-si conjuga eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, în principal, de axa verticala, cea a adâncimii gradului de integrare si cea orizontala, respectiv numarul de state membre. Gruparile integrationiste existente astazi, chiar daca au obiective diferite sau grad de institutionalizare inegal (elemente ce caracterizeaza intensitatea procesului de integrare), sunt grupari deschise, ce permit aderarea de noi state, în conditiile stabilite de fiecare acord în parte. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticala, respectiv intensitatea procesului integrativ. Principalele forme de integrare, în functie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamala, piata comuna, uniunea economica, uniunea monetara si uniunea politica. Pâna astazi, cel mai înalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeana, care este în faza de uniune economica si monetara, dar care si-a propus si realizarea uniunii politice.

Toate formele de integrare implica un permanent dialog între statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor, obtinerea consensului, elaborarea si aplicarea noilor forme de conduita economica. Prin urmare, cu cât este mai înalt stadiul de integrare, cu atât devine insuficienta armonizarea institutionala si se dovedeste necesara transferarea unor abilitati decizionale de la nivel national la nivel unional.

În economia mondiala exista zeci de asocieri regionale, diferind între ele prin diversitatea obiectivelor sau gradul de institutionalizare.

Conform datelor OMC, au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale regionale, de tipul uniunilor vamale, zonelor de comert liber sau alte tipuri de aranjamente preferentiale; mai mult de 150 fiind astazi în functiune. Structura acestor acorduri este deosebit de complexa si multe tari fac astazi parte din mai multe acorduri. Cele mai multe întelegeri de acest tip sunt între tarile dezvoltate, în special cele europene (60%), tarilor în dezvoltare revenindu-le o parte mai mica (15%). Restul sunt întelegeri ce implica ambele categorii de tari.

Procesul de regionalizare, de extindere a numarului si ariei gruparilor de integrare economica regionala, cunoaste un avânt deosebit dupa cel de-al doilea razboi mondial din varii motive.Prin constituirea acestora, tarile lumii si, în special, tarile în dezvoltare au urmarit sa-si potenteze eforturile în vederea cresterii economice sustinute, sa contracareze efectele relatiilor externe inechitabile si sa lichideze subdezvoltarea. El a evoluat pe parcursul mai multor etape.

Primul val de regionalizare a comertului international a debutat la începutul anilor ’50 în Europa, prin crearea Comunitatii Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur si simplu, din ratiuni de imitare a marilor metropole, si s-a extins în America Centrala si

Page 5: Integrarea Economica Europeana

de Sud, Asia de Sud-Est si Orientul Mijlociu. Specifica acestei perioade a fost dorinta de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezinta începutul unui proces de mare complexitate.

Al doilea val de regionalizare a comertului international a debutat la mijlocul anilor ’80, perioada în care SUA a devenit principalul actor. În aceasta perioada CEE a pus bazele pietei interne unice. În acelasi timp, dupa semnarea si încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel si Canada, SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american, concretizata în crearea NAFTA, în 1994. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia si America Latina au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborarii se înregistreaza în Piata Comuna a Americii Centrale si în ASEAN . În partea de sud a Americii Latine a fost creata Piata Comuna a Sudului (MERCOSUR), într-o regiune în care existaus i alte grupari integrationiste regionale.

Ultimele evenimente arata ca procesele integrationiste au capatat un nou impuls si noi dimensiuni. Largirea fara precedent a Uniunii Europene, eforturile sustinute ale SUA de a pune bazele unei zone de liber schimb la nivelul celor doua Americi constituie dovezi ale dinamismului regionalismului.

Privit din perspectiva economica, procesul de integrare regionala a înregistrat o dinamica ascendenta datorita, în special, a urmatoarelor evenimente:

cresterea posibilitatii obtinerii de efecte de creare de comert, cresterea fortei în negocierile internationale si scaderea costurilor de distributie comerciala;

incapacitatea organizatiilor internationale, în special a Organizatiei Mondiale a Comertului, de a solutiona cu succes unele probleme legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral, ducând la reanalizarea rolului gruparilor integrative regionale în construirea unui sistem de comert liber global.

Sustinatorii procesului de regionalizare explica acest dinamism, de asemenea, si prin efectele sale pozitive, considerate preponderente atât pentruta rile participante, cât si pentru ansamblul mondial. Pe de o parte, se sustine ideea ca aranjamentele comerciale regionale promoveaza ideea de comert liber si consolideaza prin aceasta conduita comerciala multilaterala, cel putin, prin doua cai: pe de o parte, crearea de comert, si pe de alta parte, adâncirea integrarii contribuie atât la dinamica interna, cât si la dinamica externa a liberalizarii globale.

Apoi, partizanii ideii de regionalizare subliniaza faptul ca, de cele mai multe ori, aceasta determina numeroase efecte de antrenare. Chiar si în cazul tarilor cu o economie similara, exista premise pentru dezvoltarea de noi industrii si de întarire a celor existente, ca urmare a accesului la o piata de desfacere sau de aprovizionare mai mare.

În fine, adeptii regionalismului apreciaza ca acesta are, mai degraba, efecte pozitive pe termen mediu si lung, chiar daca, pe termen scurt, apar si unele efecte negative pentru anumiti participanti. Astfel, schimburile comerciale statuate pe noi coordonate, adâncirea procesului de integrare pâna la stadiul de uniune economica si monetara, au facut practic imposibile conflictele între tarile participante astazi la UE. De asemenea, Argentina si Brazilia folosesc MERCOSUR pentru a pune capat rivalitatilor istorice dintre ele. Unul dintre dezideratele centrale ale APEC

Page 6: Integrarea Economica Europeana

vizeaza transformarea acestei zone de liber schimb într-o ancora de stabilitate economica si geopolitica si ca liant institutional între posibilele diferende între China, Japonia si alte tari din regiune.

Totusi, acordurile comerciale regional constituie, totodata, sursa pentru numeroase controverse. Dat fiind numarul lor foarte mare, volumul semnificativ al fluxurilor comerciale care intra sub incidenta lor, gruparile cu caracter integrationist suscita dezbateri din ce în ce mai aprinse. Principalele aspecte aduse în discutie se concentreaza pe:

beneficiile si costurile pentru statele membre, comparativ cu promovarea globalizarii si neimplicarea în acorduri regionale,

efectele asupra statelor nemembre ale unor astfel de grupari,

masura în care astfel de acorduri submineaza sistemul comercial multilateral creat sub egida OMC,

masura în care reglementarile OMC cu privire la crearea si functionarea acestor acorduri sunt adecvate situatiei internationale actuale,

diferentele în capacitatea de negociere în cadrul OMC dintre diferitele grupari cu caracter integrationist, pe de o parte si tarile membre OMC, pe de alta parte.

Proliferarea blocurilor comerciale regionale poate conduce la scaderea credibilitatii OMC, dat fiind faptul ca acestea constituie derogari de la principiile liberalizarii comertului pe baze nediscriminatorii. Se poate pune problema care mai este rostul demersurilor organizatiei, din moment ce exceptia devine mai puternica decât regula. În plus, nu exista prevederi OMC, care sa impuna sanctiuni acelor blocuri regionale care nu respecta prevederile organizatiei în materie de impunere tarifara si netarifara. Unii specialisti considera ca riscul de a ajunge la un comert între blocurile comerciale regionale nu este deloc atât de îndepartat pe cât pare. De altfel, dintre tarile membre OMC, doar Mongolia nu face parte din nici un acord regional, 97% din comertul mondial este derulat de state ce sunt membre în cel putin o grupare integrationista (fata de 70% în 1990), iar cele trei mari grupari (UE, NAFTA si APEC) detin 70% din comertul mondial.

Forta unora dintre gruparile integrationiste depaseste cu mult aspectele economice, atât în sens pozitiv, cât si negativ. Atractia determinata de Uniunea Europeana a avut puternice implicatii în procesul electoral din Ucraina, de exemplu, si a dominat toate obiectivele politice din ultimul deceniu si jumatate ale tarilor foste comuniste, în dorinta acestora de a deveni membre UE; încercarea de realizare a unei vaste zone de liber schimb la nivelul celor doua Americi a trezit numeroase sentimente anti-americane, care au condus la un blocaj în negocierile dintre state si la tensionarea relatiilor dintre unele tari latino- americane.

În concluzie, tendinta de regionalizare, manifestata prin crearea si perfectionarea de grupari cu caracter integrationist este dincolo de o realitate, un fenomen dinamic, cu profunde implicatii la nivel economic, politic si social.

Page 7: Integrarea Economica Europeana

1.2 Uniunea Europeana

Integrarea economica interstatala a debutat în perioada postbelica, cuprinzând tari din toate colturile lumii, atât dezvoltate, cât si în dezvoltare.

De la o zona la alta a economiei mondiale exista deosebiri în ceea ce priveste momentul declansarii procesului de integrare, ritmul evolutiei sale, formele concrete de manifestare si, mai ales, performantele realizate. Fara îndoiala, „vitrina publicitara ” a integrarii interstatale o constituie Uniunea Europeana.

1.2.1 Lungul drum al ideii unitatii europene

Ideea unitatii europene îsi are începuturile în perioada interbelica. Sub impulsul consecintelor catastrofale ale primului razboi mondial, în 1923, ia nastere „Miscarea paneuropeana”, din initiativa lui Coudenhove- Kalergi, un aristocrat de origine ceha. Într-un apel lansat la Viena, în 1924, se spune: „Salvarea rezida în unirea tuturor statelor democratice ale continentului într-o grupare politica si economica internationala. Nu trebuie sa se lase sa se repete acest adevar simplu: o Europa divizata conduce la razboi, la agresiune, la mizerie...” (s.n.).

Prima initiativa oficiala, în directia uniunii europene, are loc în 1929 si apartine lui Aristide Briand, cunoscut om politic francez, artizan al Societatii Natiunilor, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1926), adept al unei „legaturi federale”, bazate pe apropierea franco-germana. Din pacate, demersul lui Briand s-a lovit de vitregia vremurilor. Criza economica mondiala din 1929-1933 si evenimentele politice care i- au urmat: victoria nazismului în Germania (1933), razboiul civil din Spania (1926-1939), Anschluss-ul (1939), cotropirea Boemiei si Moraviei de catre Germania (1939), invadarea Poloniei de catre trupele naziste aliate cu cele ale comunistilor rusi etc. În 1940, URSS, „aparatoarea pacii în întreaga lume”, anexeaza tarile baltice, Basarabia si Bucovina de Nord. În ultima nota sovietica adresata guvernului român se spunea: „1) În decurs de 4 zile începând de la orele 14, ora Moscovei, la 28 iunie, s a se evacueze teritoriul Basarabiei si Bucovinei de catre trupele românesti. 2) Trupele sovietice în acelasi timp sa ocupe teritoriul Basarabiei si partea de nord a Bucovinei. 3) În decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice sa ocupe urmatoarele puncte: Cernauti, Chisinau, Cetatea Alba...”. Europa, sfâs iata de ambitii nationaliste, a intrat în cel de-al doilea razboi mondial. Temerile partizanilor „Miscarii paneuropene” s-au adeverit pe deplin.

Ideea unitatii europene este reluata de Winston Churchill, imediat dupa sfârsitul ultimei conflagratii mondiale. Într-un discurs tinut la Zürich, în 1946, el spunea: „...exista un remediu care, daca ar fi acceptat peste tot si spontan, ar transforma ca prin minune toata scena si ar face din Europa, în câtiva ani, un pamânt tot as a de liber si fericit ca acela al Elvetiei de astazi... Care este acest remediu suveran? Este formarea familiei europene... Noi trebuie sa construim un fel de State Unite ale Europei” (s.n.). Sa nu fi prevazut, oare, marele om politic britanic consecintele întelegerii de la Yalta (1945), când marile pretentii teritoriale ale lui Stalin au fost satisfacute pe seama Europei Centrale si de Est? Sa fi fost atât de mare încrederea sa în loialitatea URSS? Cert este ca un alt mare om politic occidental – generalul Charles de Gaulle, cu numai câtiva ani mai târziu, întrevedea

Page 8: Integrarea Economica Europeana

o Europa „de la Atlantic la Ural”.

„Razboiul rece” care a urmat acestor momente de euforie a trezit la realitate lumea occidentala. Scindarea Europei în doua blocuri devenise un fapt real. În mai 1962, acelasi Charles de Gaulle, mult mai realist, vorbea despre „o lume în care totul conduce spre amenintarea unui conflict general...” si (doar) despre o „Europa occidentala unita si care sa aiba destula forta, destule mijloace si destula coeziune pentru a exista prin ea însasi...” (s.n.). Europa occidentala alesese calea unitatii prin integrarea economica si politica interstatala.

În ciuda acestor evolutii potrivnice ideii de unitate la nivel european, popoarele captive din Centrul si Estul continentului nostru au demonstrat ca au ramas fidele legaturilor lor traditionale cu tarile occidentale, ideilor democratiei. Sub diferite forme, ele si-au manifestat opozitia fata de regimul de dictatura comunista. În România, timp de zece ani (1945-1955) a fost organizata rezistenta armata în munti, în 1956 a avut loc insurectia de la Budapesta, în 1968 „revolutia de catifea” de la Praga, în 1980 revolta muncitorilor polonezi de la santierele navale de la Gdansk. Pe drept cuvânt, reputatul politolog si profesor de origine româna – Ghita Ionescu, în cartea sa „Viitorul politic al Europei Orientale”, aparuta la Londra, sublinia cât de mare a fost „rezistenta traditiilor de autonomie” pe care bolsevismul a întâlnit-o în tarile satelit.

Prabusirea comunismului în Europa (1989-1991) a înlaturat principalul obstacol din calea materializarii ideii de unitate europeana. Într-un timp record (aprilie 1990) se convoaca reuniunea la vârf de la Dublin a Comunitatii Europene care da semnal verde initierii acordurilor de asociere cu tarile din Europa Centrala si de Est. Tot la Dublin s-a hotarât si înfiint area BERD (Banca Europeana de Reconstructie si Dezvoltare) menita sa acorde asistenta financiara tarilor asociate. De asemenea, se decide ca Banca Europeana de Investitii sa finanteze proiecte de modernizare economica în aceste tari. Primele acorduri de asociere sunt semnate cu fosta Cehoslovacie, Polonia si Ungaria apoi cu România (februarie 1994) si Bulgaria (martie, acelasi an). În total, zece tari foste comuniste din Europa devin asociate la U.E.

Toate au înaintat ulterior cereri de aderare. În urma Summit-ului de la Helsinki (decembrie 1999) au fost initiate negocierile de aderare cu toate statele candidate care îndeplinesc criteriul politic.

Exista, asadar, vointa politica de ambele parti . Numai ca ea nu este suficienta. Cele mai multe tari candidate sunt mult ramase în urma din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare. În aceste conditii, o integrare rapida a lor în U.E. nu ar fi reciproc avantajoasa. Eforturile U.E. ar trebui sa-si gaseasca un corespondent în tarile candidate la integrare, din Est. O conditie sine qua non este alinierea acestor tari la ceea ce se înt elege prin „acquis communautaire”, adica la acel ansamblu de legi, de drepturi deja obtinute la nivel comunitar. Este vorba despre un „bun câstigat” concretizat în standarde juridice, politice si sociale, superioare. Tarile candidate la integrare trebuie sa faca dovada capacitatii implementarii acestui „acquis”, ceea ce nu este deloc usor.

În fine, mai este si problema Rusiei cu specificul ei de fosta superputere care are aspiratia de a redeveni ce a fost. În dezvoltarea cooperarii cu o asemenea tara, UE a preferat solutia „acordului de parteneriat”. Deocamdata nu se poate spune precis ce viitor va avea acest tip de acord. În schimb, este sigur ca de la Europa economica si politica pâna la Europa geografica mai este cale lunga. Dar,

Page 9: Integrarea Economica Europeana

atâta timp cât nu va exista o Europa unita în întregul ei, se va mentine riscul acumularii tensiunilor în partea rasariteana, ceea ce va reprezenta o amenintare si la adresa securitatii Uniunii Europene.

În mod incontestabil, Europa occidentala a facut scoala în domeniul integrarii interstatale. Din acest punct de vedere, ea ofera întregii lumi un adevarat model – cel al „Comunitatii Europene”. Cum se explica succesul ei într-o întreprindere atât de complexa, unde nu exista nici un precedent, nici o experienta anterioara?

Cauze

Europa de Vest reprezinta un ansamblu omogen de tari, o zona în care statele au un mod de viata asemanator (dar nu identic) si se caracterizeaza prin acelasi tip de civilizatie. O astfel de stare de lucruri constituie o oportunitate pentru integrarea interstatala.

Forta de atractie a ideii de integrare este data de efectul de antrenare pe care îl genereaza. O mare piata unica, libera circulatie a capitalurilor si a bunurilor, în cadrul ei, fac ca economiile integrate sa obtina rezultate superioare sumei performantelor individuale realizate anterior. Acest efect devine posibil numai atunci când între state nu exista decalaje semnificative de dezvoltare. Este tocmai ceea ce caracterizeaza tarile Europei occidentale.

Dar integrarea economica interstatala, pentru a avea succes, presupune si asumarea unor responsabilitati. De unde si importanta „capabilitatii” tarilor în cauza. Tarile candidate la integrare trebuie sa posede un anumit potential economic si politic fara de care îndeplinirea obligatiilor devine imposibila. Statele Europei occidentale îndeplinesc si aceasta conditie.

Integrarea vest-europeana a fost posibila datorita existentei unei vointe politice puternice. În acest sens, apropierea franco- germana a avut un rol decisiv. Aici se cuvine amintit rolul deosebit jucat de cele doua mari personalitati politice care au fost presedintele Frantei – Charles de Gaulle si primul cancelar al noii Germanii (de vest) – Konrad Adenauer. Gratie lor, cei doi „eterni dusmani” si-au dat mâna pentru ca împreuna sa construiasca o noua Europa, în pace.

Nu trebuie subestimat însa rolul tarilor mici. Ele n-au aderat cu forta la ideea de uniune europeana. Potentialul lor politic s-a dovedit mare, mai ales atunci când s-a pus în discut ie caracterul relatiilor reciproce. „Europa nu poate fi conceputa... decât în egalitatea dintre state; „ceea ce ar fi periculoss i total inacceptabil este ca anumite mari state sa-si imagineze ca, atunci când ajung la un acord între ele, problemele sunt în mod automat rezolvate...”, declara, în aprilie 1962, Paul-Henri Spaak, fostul ministru belgian al afacerilor extderne**. Relatiile dintre tarile participante la procesul de integrare vest-europeana n-au fost idilice. Important este însa ca, prin negocieri, s-au gasit întotdeauna solutii reciproc convenabile.

Integrarea economica interstatala a Europei occidentale s-a bazat pe un „nucleu dur” format din sase natiuni: trei mari (Franta, Germania, Italia) si trei mici (Belgia, Olanda, Luxemburg – Benelux). Ele n-au fost numai primele care s-au înscris pe traiectoria integrarii, ci si cele mai consecvente. Uniunea Europeana de astazi ar fi fost de neconceput fara

Page 10: Integrarea Economica Europeana

aportul acestor tari.

Vorbind despre cauzele integrarii vest-europene, în afara celor interne, trebuie amintite si cele internationale. Dupa încheierea ultimului razboi mondial, Europa occidentala se afla într-o situat ie deloc favorabila. Pe de o parte, începuse „razboiul rece”, iar tarile occidentale se simteau amenintate de colosul sovietic. Solutia nu putea fi alta decât solidaritatea tarilor din vestul continentului. Pe de alta parte, era vorba despre impactul economic cu cealalta superputere – Statele Unite. Transnat ionalele americane, deja instalate în Europa, reprezentau cel mai teribil concurent pentru economiile vest- europene, vizibil slabite de razboi. Unui concurent atât de redutabil, numai o „uniune europeana” putea sa-i faca fata.

1.2.2 Evolutia integrarii interstatale în Europa occidentala

De la primii pasi pe calea integrarii economice vest-europene si pâna în prezent a trecut jumatate de secol. Pe tot acest lung parcurs au fost, desigur, si esecuri, dari înapoi. Era firesc sa se întâmple as a, daca tinem seama ca statele din vestul continentului îsi asuma responsabilitati fara precedent. Ele erau primele care avusesera curajul sa porneasca pe o asemenea cale. Din fericire, mult mai importante s-au dovedit performantele realizate. Pe baza lor, procesul integrarii interstatale s-a dezvoltat considerabil.

Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO)

Considerata „întreprinderea pilot” a constructiei europene, CECO a fost înfiintata prin Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951). Sediul sau a fost instalat la Luxemburg, primul presedinte fiind francezul Jean Monnet. Tratatul a intrat în vigoare pentru o perioada de 50 de ani. Membrii fondatori au fost Franta, R.F. Germania, Italia si tarile Benelux. CECO avea în frunte o institutie cu caracter supranational – „Înalta Autoritate”.

Scopul CECO era crearea unei piete comune a carbunelui si otelului între cele sase state care furnizau, împreuna, cea mai mare productie din Europa de Vest, în cele doua domenii. Totodata, CECO si- a propus libera circulatie a acestor produse, prin desfiintarea taxelor vamale, fapt realizat în 1954. De asemenea, a avut un rol important în reconversia minerilor disponibilizati.

Comunitatea Economica Europeana (CEE)

În comparatie cu CECO, limitata doar la doua domenii de activitate, CEE înseamna o considerabila extindere a procesului de integrare economica interstatala. Comunitatea Economica Europeana a luat fiinta pe baza Tratatului de la Roma (martie 1957), semnat de catre reprezentantii celor sase state membre ale CECO. În acelasi timp se parafeaza si Tratatul privind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment s-a putut vorbi despre existenta a trei „comunitati”.

Principalul obiectiv al CEE a fost crearea unei Piete Comune în cadrul careia sa se realizeze libera circulatie a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor si a persoanelor. Termenul limita prevazut era 31 decembrie 1992. Piata Comuna este o forma de integrare superioara, atât fata de zona de liber schimb, cât si fata de uniunea vamala. Totusi, ea reprezinta doar o etapa intermediara în calea catre uniunea economica si, mai ales, integrarea totala. Ideea de baza este stimularea concurentei

Page 11: Integrarea Economica Europeana

între agent ii economici din tarile membre si realizarea economiei de scara.

Primii zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma au fost caracterizati prin înfaptuiri semnificative. La loc de frunte se plaseaza desfiintarea drepturilor vamale între „cei sase” (iulie 1968), cu 18 luni înainte de termenul prevazut si instituirea unui tarif vamal extern comun. Consecintele pe termen lung au fost cresterea constanta a ritmului comertului între statele membre, mai repede decât cel cu statele nemembre. Printre realizarile importante din aceasta perioada mai pot fi distinse lansarea politicii agricole comune, fuziunea institutiilor celor trei comunitati (CECO, CEE si Euratom); din acel moment va exista o singura Comisie a Comunitatilor Europene si un singur Consiliu de Ministri European.

Aderarea de noi state si largirea sa. Acest proces vorbeste de la sine despre marea forta de atractie a ideii de uniune europeana. În 1973 se da startul „Europei celor noua” prin includerea efectiva a trei tari – Danemarca, Marea Britanie si Irlanda. În ianuarie 1981 ia nastere „Europa celor zece” prin intrarea efectiva a Greciei. În ianuarie 1986 se formeaza „Europa celor doisprezece”, Spania si Portugalia devenind, efectiv, membre ale Comunitatii.

Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg, în februarie 1986, de catre „cei 12”,si a intrat în vigoare un an mai târziu. O serie de amendamente si de completari la Tratatul de la Roma au fost regrupate într-un singur document, de unde si denumirea de Act Unic. Se prevedea crearea, înainte de 31 decembrie 1992, a unui „spatiu fara frontiere interne, în care este asigurata libera circulatie a marfurilor, a capitalurilor si a persoanelor”. Actul Unic marcheaza decizia de a crea „marea piata unica europeana”; el relanseaza procesul de integrare vest-europeana.

Deschiderea marii piete europene prevazuta în „Actul Unic”, intensificarea circulatiei marfurilor si capitalurilor între tarile membre, aduc la ordinea zilei necesitatea unor masuri institutionale si pe plan monetar. Sistemul Monetar, lansat în 1979, dadea semne de „criza de crestere”.

În iunie 1988, Consiliul European, întrunit la Hanovra, cere unui comitet condus de presedintele, de atunci, al Comisiei Europene, Jacques Delors, „sa studieze si sa propuna etapele concrete care sa conduca la uniunea economica si monetara” (s.n.). Raportul Delors va fi prezentat Consiliului European din aprilie 1989 si se va afla la baza acordurilor de la Maastricht.

Uniunea Europeana

Semnat în februarie 1992, de catre cele douasprezece state membre si intrat în vigoare dupa ratificare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht marcheaza consolidarea procesului de integrare europeana. Comunitatea Europeana capata denumirea oficiala de Uniune Europeana. La 1 ianuarie 1995, devin membre ale UE – Austria, Finlanda si Suedia. Ia nastere Europa „celor 15”. Noul tratat stabileste drept principal obiectiv economic trecerea la Uniunea Monetara, prin adoptarea unei monede unice si a unor paritati fixe si irevocabile.

Criteriile de convergenta

Uniunea Monetara cuprinde tarile care au îndeplinit criteriile de convergenta stabilite. Doua dintre criterii au în vedere „caracterul suportabil al situatiei finantelor publice...”. În scopul realizarii acestui deziderat se prevede ca:

deficitul bugetar sa reprezinte cel mult 3 % din PIB;

Page 12: Integrarea Economica Europeana

datoria publica sa nu depaseasca 60 % din PIB.

Tratatul mai prevede „realizarea unui grad ridicat de stabilitate a preturilor; acest lucru va rezulta dintr-o rata a inflatiei apropiata de aceea a trei state membre... care prezinta cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preturilor”. Rata inflatiei în tarile membre nu va trebui sa reprezinte mai mult de 1,5 % în raport cu rata medie a celor trei tari, pe acest plan.

În fine, tratatul mai subliniaza „caracterul durabil al convergentei atinse de un stat membru... care se reflecta în nivelul ratei dobânzii pe termen lung”. Rata nominala a dobânzii pe termen lung nu va trebui sa depaseasca cu mai mult de 2 % media ratelor dobânzii celor trei tari care au cele mai bune performante pe planul ratei inflatiei. Aceasta conditionare are la baza logica economica.

În opinia lui Philippe Rollet, prin adoptarea acestor criterii, accentul cade pe convergenta nominala si nu pe cea reala. Într-adevar, în Tratatul de la Maastricht nu se spune nimic despre necesitatea unei convergente a produsului intern brut pe locuitor al tarilor membre, despre convergenta structurala. Asadar, influentele monetariste asupra autorilor tratatului au fost puternice.

Consiliul European, la reuniunea de la Madrid din 1995, stabileste programul pentru introducerea monedei unice. Conform acestui program, în 1998 s-a efectuat nominalizarea a unsprezece tari care sa participe la Uniunea Economica si Monetara. În acelasi an, Banca Centrala Europeana îsi intra în atributii.

La 31 decembrie 1998 s-a produs lansarea oficiala a monedei unice – euro, eveniment de importanta istorica.

Tratatul de la Amsterdam, a treia revizuire a tratatului privind Comunitatea Europeană, a fost adoptat de şefii de stat şi de guvern ai Uniunii Europene la 16-17 iulie 1997 şi semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui. Principalele obiective ale acestuia sunt:

plasarea în prim plan a problemei locurilor de muncă şi a drepturilor cetăţenilor, existând pentru prima dată elemente de politică ocupaţională;

sporirea eficienţei structurii instituţionale a Uniunii Europene;

extinderea drepturilor Parlamentului European în sensul coparticipării acestuia la procesul decizional;

îndepărtarea obstacolelor care au mai rămas în calea libertăţii de mişcare a cetăţenilor; a fost instituit aşa numitul „spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”, în acest context extinzându-se drepturile Oficiului European de Poliţie (EUROPOL)

În acelaşi an (decembrie 1997), Consiliul European, în reuniunea sa de la Luxemburg, a adoptat „Pactul de stabilitate şi de creştere”, menit să stea la baza coordonării măsurilor destinate pregătirii ultimei faze a UEM şi, în special, să asigure respectarea criteriului din Tratatul de la Maastricht referitor la deficitul bugetar al statelor membre (maximum 3% din PIB).

Page 13: Integrarea Economica Europeana

Tabelul 1

Sursa : http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83

Tratatul de la Nisa este un Tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire a Comunităţilor Europene, precum şi anumite acte conexe. A fost semnat de şefii de stat şi de guvern ai statelor membre UE la 11 decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa şi a intrat în vigoare după încheierea procesului de ratificare. Cele mai importante modificări aduse de către Tratatul de la Nisa se referă la următoarele:

Uniunea Europeană

 

Primul pilon (supranaţional-federaţie)

 

Al doilea pilon (interguvernamental-

confederaţie)

Al treilea pilon (interguvernament

al-confederaţie)

 

Comunităţile Europene (CE)

Politica externă şi de securitate comună

(PESC)

Cooperarea poliţienească şi

judiciară în materie penală (JAI)

Politica agricolă comună

Uniune vamală şi Piaţa internă

Politica în domeniul concurenţei Subvenţii de stat

Politică structurală

Politică comercială

Uniunea Economică şi Monetară

Cetăţenia europeană

Educaţie şi Cultură

Cercetare şi Mediul înconjurător

Reţele transeuropene

Sănătate

Protecţia consumatorului

Politică socială

Politica comună de imigraţie

Politica în domeniul azilului

Protecţia frontierelor

Politica externă:

Cooperare

Menţinerea păcii

Observatorii electorali şi Trupele comune de intervenţie

Drepturile omului

Democraţie

Asistenţa acordată statelor terţe

Politica de securitate   :

Politica europeană de securitate şi apărare

Dezarmarea

Aspectele economice ale dezarmării

Sistemul european de securitate

Trafic de droguri şi Trafic de arme

Trafic de carne vie

Terorismul

Infracţiuni împotriva minorilor

Crimă organizată

Corupţie, coruptibilitate şi înşelăciune

Page 14: Integrarea Economica Europeana

simplificarea tratatelor în scopul de a le face mai clare şi mai concise fără a schimba sensul acestora ;

delimitarea mai precisă a competenţelor instituţiilor Uniunii Europene;

luarea deciziilor necesită întrunirea majorităţii calificate (se renunţă la unanimitate);

introducerea majorităţii duble, care cere, pe lângă majoritatea calificată, majoritatea statelor membre (pe principiul că fiecare stat ar avea un vot).

Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituţional european. Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene.

Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial la Lisabona pe 19 octombrie 2007, iar tratatul a fost semnat pe 13 decembrie de către reprezentanţii celor 27 de state membre ale UE. Intrarea în vigoare a Tratatului este programată pentru 1 ianuarie 2009, după ratificarea de către toate statele membre.

Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele:

Uniunea Europeană va avea personalitate juridică;

funcţia de preşedinte al Consiliului European va fi transformată într-una permanentă de „Preşedinte al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani şi jumătate;

va fi înfiinţată funcţia de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă şi de securitate;

numărul de comisari va fi redus cu o treime;

se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite în Tratatul de la Nisa rămân însă în vigoare până în 2014.

Viabilitatea modelului comunitar

Drumul parcurs de la Tratatul de la Roma pâna la cele de la Maastricht si Amsterdam, de la Europa „celor sase” la Europa „celor cincisprezece”, este presarat cu importante împliniri. Ele demonstreaza viabilitatea modelului de integrare ales initial, consecventa si creativitatea celor care l-au pus în aplicare. Forta acestui model de integrare a fost dovedita si de succesul sau în confruntarea cu un alt model occidental, de sorginte britanica.

Din initiativa Marii Britanii a luat fiinta, în 1959, prin acordul de la Stockholm, Asociatia Europeana a Liberului Schimb. AELS a inclus sapte state: Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia, Elvetia, Portugalia si tara initiatoare. Deci sase state mici alaturi de o mare putere economica, ceea ce avea sa conduca la un echilibru precar. Din punctul de vedere al nivelului de integrare, AELS s-a situat pe prima treapta – cea a zonei de comert liber: asociatia si-a propus doar suprimarea taxelor vamale reciproce (la produsele industriale), nu însa si un tarif vamal extern comun.

Spre deosebire de Comunitatea Europeana, în cadrul AELS a fost lasat liber jocul fortelor pietei. Accentul a fost pus pe utilizarea mijloacelor „functionale” si

Page 15: Integrarea Economica Europeana

nu a celor „institutionale”.

La un moment dat, AELS a început sa dea semne de slabiciune. Pe de alta parte, forta de atractie a Comunitatii Europene s-a dovedit din ce în ce mai mare. Inevitabilul se produce: cinci tari parasesc AELS, trecând în tabara adversa: Marea Britanie si Danemarca (1 ianuarie 1973), Portugalia (1 ianuarie 1986), Austria si Suedia (1 ianuarie 1995). La sfârsitul secolului XX, AELS nu mai cuprinde decât Elvetia, Norvegia, Islanda si Liechtenstein (ultimele doua, aderate ulterior).

1.2.3 Transformari institutionale

Pe parcursul anilor, instituţionalizarea procesului de integrare vest-europeană a evoluat, atât în lărgime (prin apariţia unor instituţii noi), cât şi în adâncime (prin perfecţionarea fiecărei instituţii în parte). Astfel au apărut: Consiliul European, Consiliul de Miniştri European (Consiliul Uniunii Europene), Comisia Europeană, Parlamentul European.

Consiliul European

Consiliul European constituie instituţia de vârf, în care reprezentarea ţărilor membre este la cel mai înalt nivel: şefi de state şi de guverne, asistaţi de miniştrii de externe. Mai este reprezentată şi Comisia Europeană prin preşedintele său şi un vicepreşedinte.

Consiliul European reprezintă un for european de dialog politic care nu este nici instituţie comunitară, cum sunt Comisia, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi, şi nici organ comunitar cu activitate permanentă sau deliberativă, cum sunt COREPER, Comitetul regiunilor etc. Conform unei opinii, el este considerat organ paracomunitar ceea ce îi conferă o putere sporită la nivel de concepţie şi concepţie politică. În alte opinii, Consiliul European este caracterizat fie ca organ interguvernamental de cooperare, fie ca o formă instituţională nouă de prezentare a Consiliului UE, fie ca organ sui generis.

Înfiinţat la 10 decembrie 1974 sub forma unui organism de cooperare politică la cel mai înalt nivel, Consiliul European are următoarele funcţii:

dă un impuls general marilor hotărâri politice, economice şi sociale referitoare la integrarea europeană luate atât la nivel european, cât şi naţional;

ia decizii necesare în vederea definirii şi punerii în aplicare a politicii externe şi de securitate a UE, a coordonării acţiunilor statelor membre în domeniile ce ţin de ordinea publică şi cooperarea judiciară în materie penală;

coordonează politicile economice generale ale Uniunii Europene;

serveşte ca forum al discuţiilor politice la nivel înalt în situaţii de criză şi încearcă să rezolve disputele dintre statele membre.

Consiliul European se întruneşte de două ori pe an sau ori de câte ori este nevoie în diferite ţări ale UE (summit) şi este condus de şeful de stat sau de guvern din ţara care deţine şi preşedinţia Consiliului UE. Preşedinţia acestui Consiliu se asigură pe baza principiului rotaţiei (la fiecare şase luni).

Page 16: Integrarea Economica Europeana

Consiliul de Miniştri European

Consiliul de Miniştri European (Consiliul European) este principala instituţie cu putere de decizie din cadrul Uniunii, reprezentând organul unde se exprimă interesele naţionale. Sediul său se află la Bruxelles. Consiliul reuneşte reprezentanţii statelor membre, care conform Tratatului de la Maastricht trebuie să fie de nivel ministerial şi să aibă abilităţi de a angaja guvernele statelor pe care le reprezintă în domeniul în care sunt specializaţi. La Consiliu, miniştrii sunt asistaţi de reprezentanţi permanenţi sau miniştrii adjuncţi. Instituţia poate lua forma unui Consiliu general, atunci când este compus din miniştrii de externe ai statelor membre sau a unor Consilii speciale, specializate sau sectoriale, când este compus din miniştrii specializaţi într-un domeniu sau altul (agricultură, industrie, comerţ etc.). Consiliul general se întruneşte lunar, pentru a asigura continuitatea activităţii, necesară funcţionării Uniunii Europene în bune condiţii. Consiliile specializate se reunesc atunci când se impune discutarea unor aspecte concrete din domeniul de activitate respectiv, fie odată cu Consiliul general, fie între întâlnirile acestuia. Există nouă configuraţii diferite ale Consiliului de Miniştri, cele mai importante fiind : Consiliul afacerilor generale, Consiliul afacerilor economice şi financiare (ECOFIN), Consiliul de miniştri ai agriculturii etc.

Printre funcţiile principale ale Consiliului de Miniştri European se pot aminti următoarele:

are rol legislativ în Uniunea Europeană adoptând, în acest sens, acte normative cu forţă juridică obligatorie (regulamente, directive) care se impugn statelor membre, celorlalte instituţii comunitare şi însuşi Consiliului UE. De asemenea, Consiliul poate revizui tratatele comunitare şi să ia decizii de natură constituţională;

asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;

încheie acorduri internaţionale între Uniunea Europeană şi alte ţări sau organizaţii internaţionale;

aprobă, împreună cu Parlamentul European, bugetul comunitar;

dezvoltă politica externă şi de securitate comună, bazată pe liniile directoare date de Consiliul European;

coordonează politica în justiţie şi afaceri interne.

Întrucât Consiliul de Miniştri are o activitate periodică, intermitentă, iar procesul de decizie comunitară necesită existenţa unor organe cu activitate continuă a fost creat, prin Tratatul de fuziune, Comitetul reprezentanţilor permanenţi (COREPER). Acest organ comunitar reuneşte înalţi funcţionari din fiecare stat membru conduşi de un Reprezentant permanent cu rang de ambasador. COREPER are ca rol principal

pregătirea lucrărilor Consiliului şi realizarea atribuţiilor ce îi sunt conferite, fiind asistat de mai multe Grupuri de lucru formate din oficiali ai administraţiilor naţionale.

Page 17: Integrarea Economica Europeana

Consiliul are un preşedinte ales la fiecare şase luni, dintr-o altă ţară decât cel precedent1. Aceeaşi ţară prezidează, în acelaşi timp, atât Consiliul European, cât şi Consiliul de Miniştri European. După unele opinii, termenul de 6 luni este prea scurt, deoarece nu permite statului care deţine preşedinţia să-şi finalizeze proiectele începute. Rolul preşedinţiei, asistată de Secretariatul general, este acela de a pregăti lucrările Consiliului, de a dirija discuţiile şi de a concilia interesele naţionale cu cele comunitare.

În ceea ce priveşte adoptarea deciziilor, aceasta se face cu respectarea următoarelor reguli de vot:

dacă hotărârile se iau pe baza propunerii Comisiei, atunci este necesară majoritatea calificată ponderată (255 de voturi din 345 provenind de la majoritatea membrilor);

dacă hotărârile nu se iau pe baza propunerii Comisiei, atunci este necesară majoritatea calificată (255 de voturi din 345 posibile, exprimate de 2/3 din membri, dar să reprezinte 62% din populaţia Uniunii Europene);

pentru adoptarea deciziilor din domenii “sensibile”, precum politica externă şi de securitate comună, fiscalitatea, politica de imigrare, este necesar votul unanim.

În prezent fiecare stat are un anumit număr de voturi, stabilit proporţional cu numărul populaţiei (vezi tabelul 2).

Tabelul 2

Repartizarea voturilor în statele Uniunii Europene

Sursa: http://europa.eu/institutions/inst/council/index_en.htm

Comisia Europeană

1 Pentru următorii cinci ani preşedinţia Consiliului Uniunii Europene va fi asigurată după cum urmează: 2008 – Slovenia (ianuarie-iunie) şi Franţa (iulie-decembrie); 2009 – Republica Cehă (ianuarie-iunie) şi Suedia (iulie-decembrie);2010 – Spania (ianuarie-iunie) şi Belgia (iulie-decembrie);2011 – Ungaria (ianuarie-iunie) şi Polonia (iulie-decembrie);2012 – Danemarca (ianuarie-iunie) şi Cipru (iulie-decembrie).

Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie: 29

Spania şi Polonia: 27

România: 14

Olanda: 13

Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria şi Portugalia: 12

Austria, Bulgaria şi Suedia: 10

Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia şi Finlanda: 7

Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia: 4

Malta: 3

TOTAL 345

Page 18: Integrarea Economica Europeana

Comisia Europeană a rezultat în urma fuziunii dintre structurile celor trei comunităţi europene, în iulie 1967. Ea constituie organ de execuţie şi control al Uniunii Europene. Sediul său se află la Bruxelles, dar există reprezentanţe ale acesteia în toate statele membre UE, precum şi delegaţii externe în majoritatea capitalelor lumii.

Comisia Europeană este formată, în prezent din 27 membri desemnaţi de guvernele statelor membre pe baza competenţei lor profesionale. Mandatul comisarilor europeni este de 5 ani şi sunt reeligibili. Preşedintele Comisiei este ales de Parlamentul European ceea ce îi conferă mai multă legitimitate. El are, teoretic, rol administrativ şi protocolar, reprezentând Comisia în faţa celorlalte instituţii comunitare, precum şi în relaţiile cu terţii. Tratatul de la Nisa a întărit rolul preşedintelui Comisiei Europene în raport cu ceilalţi comisari: el defineşte orientările politice şi organizarea internă a Comisiei, asigurând coerenţa, eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia, numeşte vicepreşedinţii Comisiei şi poate cere demisia unui comisar.

Comisia Europeană are următoarele atribuţii:

fiind deţinătoare a dreptului de iniţiativă legislativă, ea propune proiecte de texte de legi pe care le supune Parlamentului şi Consiliului;

coordonează şi implementează politicile Uniunii Europene, precum şi bugetul comunitar;

fiind considerată gardian al tratatelor, ea veghează la aplicarea şi respectarea dreptului comunitar, atât de către statele membre, cât şi de către celelalte instituţii comunitare;

reprezintă Uniunea Europeană pe scena internaţională, în acest rol negociind tratatele internaţionale încheiate de Uniune şi fiind împuternicită, de fiecare dată, de către Consiliul UE.

Parlamentul European

Prin Tratatul de la Roma a luat fiinţă Adunarea Generală fiind alcătuită din reprezentanţi ai parlamentelor statelor membre şi cu rol pur consultativ. Din anul 1962, a luat denumirea oficială de Parlament European sporindu-şi puterea odată cu revizuirile aduse Tratatului: Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam. Astfel, Parlamentul European a devenit un organism cu puteri legislative similare celor exercitate de parlamentele naţionale. Este ales prin sufragiu universal direct de către cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, pentru cinci ani. Fiecare stat este reprezentat în funcţie de mărimea populaţiei sale (vezi tabelul 3). Membrii Parlamentului European sunt grupaţi nu după apartenenţa naţională, ci după cea de partid. Cele mai numeroase grupuri parlamentare sunt: Partidul Creştin Democrat şi Democraţii Europeni (267 locuri), Grupul Socialiştilor Europeni (201 locuri), Grupul Alianţei Democrate şi Liberale pentru Europa (89 locuri), Alianţa Liberă Europeană sau Grupul Verzilor (42 locuri) etc.

Tabelul 3

Page 19: Integrarea Economica Europeana

Numărul de locuri aferente fiecărui stat membru UE în Parlamentul European (mandatul 2009-2014)

Sursa: http://www.europa.eu/institutions/inst/parliament/index_en.htm

Parlamentul European are sediul principal la Strasbourg unde se ţin sesiunile plenare şi încă două sedii la Bruxelles şi Luxemburg.

Parlamentul European are trei funcţii principale:

funcţia legislativă, pe care o împarte cu Consiliul UE. El emite avize care pot fi, după caz, facultative, consultative sau conforme. Cea mai cunoscută procedură pentru adoptarea legislaţiei europene este cea a codeciziei care presupune acordul Parlamentului European şi pe cel al Consiliului UE;

funcţia de supraveghere şi control asupra activităţii comunitare şi a instituţiilor comunitare, în special asupra Comisiei Europene. Parlamentul European aprobă desemnarea membrilor acesteia şi are putere de cenzură;

funcţia bugetară – bugetul comunitar este adoptat de către Consiliul UE, la propunerea Comisiei Europene, cu avizul Parlamentului European. Parlamentul European este cel care aprobă bugetul şi descărcarea de gestiune a Comisiei.

Curtea Europeană de Justiţie

Curtea Europeană de Justiţie, cu sediul la Luxemburg, a luat naştere în urma Tratatului asupra Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului în anul 1952. Ea are rolul de a garanta aplicarea, interpretarea şi respectarea dreptului comunitar. În prezent, este compusă din 27 de judecători, câte unul pentru fiecare stat membru, asistaţi de 8 avocaţi generali. Ei sunt desemnaţi de către Consiliul UE, la propunerea statelor membre, pe o perioadă de 6 ani. Din 3 în 3 ani, jumătate dintre judecători sunt schimbaţi pentru a se asigura o anumită continuitate în activitatea Curţii.

Belgia 22 Lituania 12Bulgaria 17 Luxemburg 6Republica Cehă 22 Ungaria 22Danemarca 13 Malta 5Germania 99 Olanda 25Estonia 6 Austria 17Grecia 22 Polonia 50Spania 50 Portugalia 22Franţa 72 România 33Irlanda 12 Slovenia 7Italia 72 Slovacia 13Cipru 6 Finlanda 13Letonia 8 Suedia 18    Marea Britanie 72TOTAL 736    

Page 20: Integrarea Economica Europeana

Curtea are două funcţii principale:

funcţie jurisdicţională, putând acţiona ca o curte constituţională (judecă recursurile contra unei instituţii comunitare sau a unui stat membru sau la interpretarea tratatelor); ca o curte administrativă (controlează legalitatea actelor comunitare); ca o jurisdicţie civilă (soluţionează cauzele având ca obiect acordarea daunelor-interese) şi ca o curte de apel (judecă recursurile împotriva hotărârilor date de Tribunalul de Primă Instanţă);

funcţie consultativă, prin emiterea de avize în problema revizuirii tratatelor comunitare sau a încheierii de acorduri internaţionale.

Curtea Europeană de Conturi

A fost înfiinţată printr-o convenţie la 22 iulie 1975 având sediul la Luxemburg. Rolul ei este acela de instituţie specializată în controlul financiar, exercitat asupra instituţiilor comunitare. Ea verifică conturile şi execuţia bugetului general al Comunităţii. Această verificare are dublu sens: pe de o parte, îmbunătăţeşte gestionarea resurselor financiare, iar pe de altă parte, informează asupra modului de utilizare a fondurilor publice de către autorităţile ce au responsabilităţi de gestiune.

Fondurile structurale

Uniunea Europeană mai dispune şi de alte tipuri de instituţii, printre care aşa-numitele Fonduri structurale:

Fondul Social European (FSE), a fost creat prin Tratatul de la Roma (1957) şi dezvoltat prin cel de la Maastricht. Este cel mai important instrument al politicii sociale comunitare finanţând prioritar obiectivul numărul 3 al politicii regionale a UE: adaptarea şi modernizarea politicilor şi sistemelor de educaţie, formare şi folosire a forţei de muncă;

Fondul European de Orientare şi de Garantare Agricolă (FEOGA). Acesta a fost creat în 1962 pentru regularizarea preţurilor agricole şi are în vedere protejarea de concurenţa externă a agricultorilor comunitari, prin subvenţii, precum şi restructurarea producţiei agricole comunitare în scopul creşterii randamentului;

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER). Acesta a intrat în funcţiune la 1 ianuarie 1975, fiind destinat să corecteze dezechilibrele regionale. El este orientat către infrastructură, investiţii productive şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii.

Băncile comunitare

În sistemul instituţional al UE se mai află şi băncile „comunitare”:

Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost înfiinţată pe baza Tratatului de la Roma în anul 1958 şi are sediul la Luxemburg. Ea finanţează proiectele ce

Curtea Europeană de Justiţie

Page 21: Integrarea Economica Europeana

servesc la promovarea integrării europene şi întărirea coeziunii economice şi sociale în Uniunea Europeană. Pe de altă parte, ea finanţează şi proiecte în afara Uniunii, ca parte a politicii comunitare de cooperare cu terţe ţări;

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), creată în 1991, este o bancă de dezvoltare care susţine statele în reconstrucţia lor şi o bancă de afaceri care finanţează sectorul privat. Sediul său se află la Londra;

Banca Centrală Europeană (BCE) a intrat în funcţiune în 1998 în urma semnării Tratatului Uniunii Europene. Este destinată elaborării politicii monetare unice a UE, administrării EURO, asigurării stabilităţii preţurilor, gestionării rezervelor valutare şi coordonării Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC). Sediul său se află la Frankfurt. În sistemul instituţional al Uniunii Europene, BCE ocupă un loc aparte, dată fiind independenţa sa în raporturile cu celelalte organisme. Ea este singura responsabilă de politica monetară comunitară.

Procedura de codecizie

Între institutiile Uniunii Europene exista o strânsa conlucrare. Ea creeaza un flux decizional care parcurge urmatorul traseu:

Comisia Europeana, pornind de la strategia, de la marile obiective, stabilite de Consiliul European, ia initiativa avansarii de propuneri Consiliului de Ministri si Parlamentului.

Consiliul de Ministri, pe baza unui aviz prealabil al Parlamentului, ia deciziile, stabilind o „pozitie comuna”.

Parlamentul ratifica (sau nu) deciziile Consiliului de Ministri. În caz de divergenta se recurge la Comitetul de Conciliere.

Comisia Europeana executa si controleaza aplicarea deciziilor finale.

Din cele mentionate se poate deduce ca, din punct de vedere strict formal, decizia apartine Consiliului de Ministri. Dar ea nu poate fi luata fara conlucrarea cu celelalte institutii, fiecare jucându-si rolul în virtutea unor prerogative determinate de statele membre, prin vointa lor liber exprimata. Exista, asadar, o procedura de codecizie, care a fost oficializata prin Tratatul de la Maastricht.

Acelasi tratat introduce în actul decizional si principiul subsidiaritatii. În conformitate cu acest principiu, Uniunea Europeana nu intervine în probleme care nu sunt considerate de competenta sa (învatamântul, sanatatea publica, amenajarea teritoriului etc.), lasând rezolvarea lor pe seama guvernelor nationale sau a organelor locale ale puterii. În schimb, institutiile comunitare intervin în problemele de interes general (politici economice comunitare, politica externa, protectia mediului ambiant etc.).

Aplicarea consecventa a acestui principiu va avea consecinte benefice pentru procesul de integrare:

va creste eficienta actului decizional prin plasarea lui la nivelul adecvat;

va împiedica centralizarea excesiva a puterii de decizie;

va conduce la o mai buna conjugare între interesul national si cel comunitar.

Page 22: Integrarea Economica Europeana

Exista tendinte supranationale în UE?

În decursul procesului de integrare vest-europeana au existat voci care protestau împotriva unor tendinte supranationale. Initial, criticile s-au îndreptat împotriva „Înaltei Autoritati” din timpul CECO. Mai apoi tinta criticilor a fost Comisia executiva europeana – „gardianul” tratatelor comunitare.

Mai întâi se cuvine precizat un lucru: tendintele supranationale nu apar din neant. Supranationalitatea nu are un caracter de sine statator. Ea este rezultatul cresterii influentei unui stat sau a unui grup de state. Mai ales în prima perioada a existentei CEE, s-au facut auzite proteste ale tarilor mici împotriva „condominului” tarilor mari. Pe parcurs însa, relatiile dintre tarile membre s-au ameliorat vizibil. Cine face politica UE?

În primul rând, Consiliul European care este reprezentantul la vârf al statelor membre. El este acela care stabileste strategia, adica liniile directoare ale politicii pe termen lung. Ar fi absurd sa se creada ca vreun sef de stat sau de guvern ar actiona împotriva intereselor propriei tari. Alaturi de aceasta institutie se cuvine mentionat si Consiliul de Ministri – care ia decizii si care este compus din titularii cabinetelor ministeriale din statele lor de origine. În fine, Parlamentul European poate fi plasat „în aceeasi barca”. Este adevarat ca membrii sai nu se grupeaza pe tari, ci pe partide, alcatuind un fel de „internationale” – socialiste, democrat-crestine, ecologiste etc. Dar, la momentul votului, este greu de crezut ca nu vor tine seama de interesul national.

Adeseori, în Consiliul de Ministri sau în Parlament apar divergente puternice în probleme legate de bugetul comunitar, politica agricola comuna etc. Aceste divergente sunt o dovada ca nu se practica consensul impus de cei puternici. Deciziile sunt rezultatul compromisului politic între reprezentantii unor tari care au subscris la ideile comunitare. În istoria Comunitatii vest-europene exista cazuri în care reprezentantii statelor membre au avut libertatea de a nu subscrie la hotarârile majoritatii, fara ca acest lucru sa însemne „taierea puntii”. Marea Britanie, Danemarca si Suedia, desi toate trei membre ale UE, au avut totusi dreptul sa nu adere în primul val la moneda unica – euro. Sa ne gândim si la principiul subsidiaritatii; oare ar mai fi fost el adoptat daca în cadrul UE ar prevala tendintele supranationale?

1.2.4 De la politicile economice comune la marea piata unica europeana

Uniunea Europeana ar fi de neconceput fara existenta politicilor economice comune. Cum au aparut ele?

Integrarea economica interstatala a facut posibil saltul de la interventionismul statal la cel suprastatal. Totodata, ea a deschis calea cooperarii între factorii de decizie aflati la cele doua niveluri, între institutiile respective.

Aceasta noua posibilitate a aparut datorita cedarii liber consimtite, de catre statele membre ale comunitatii europene, a unor prerogative ale suveranitatii lor nationale în favoarea institutiilor comunitare (dreptul de a fixa taxe vamale, de a „bate” moneda nationala etc.). Evolutiile ulterioare au demonstrat ca aceasta renuntare a fost larg compensata prin avantajele ce decurg din noua suveranitate – aceea a Uniunii Europene ca entitate.

Page 23: Integrarea Economica Europeana

Politicile economice comune sunt rodul cooperarii între cele doua niveluri de decizie.

În ordine cronologica, prima lansata a fost politica agricola comuna (1962), pe vremea Europei „celor sase” – Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg – considerate „state fondatoare”. Prin aceasta politica se urmarea iesirea din situatia de criza de subproductie existenta pe piata produselor agricole, imediat dupa sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial.

Succesul PAC a fost deplin. Oferta a crescut considerabil. Siguranta alimentara si calitatea produselor au fost asigurate. Ulterior, PAC avea sa intre într-o faza de criza de supra-productie, când accentul a fost pus pe reducerea ofertei în raport cu cererea. Politica agricola comuna a fost marea beneficiara a existentei si functionarii celorlalte politici economice comunitare.

Politica comerciala comuna a însemnat eliminarea progresiva a taxelor vamale si a restrictiilor netarifare, în cadrul schimburilor intracomunitare, ceea ce a facilitat si comertul reciproc cu produse agricole. Piata comuna s-a realizat, în primul rând, în sectorul agricol. Tariful vamal comun extern, intrat în vigoare la 1 iulie 1968, a asigurat, dupa caz, o protectie si a productiei agricole comunitare, desi el a scazut continuu, datorita negocierilor din cadrul GATT/OMC.

Politica bugetara a Uniunii a satisfacut preferential cerintele PAC; de câte ori au fost luate în discutie proiectele de buget comunitare, s-au manifestat puternice disensiuni între reprezentantii tarilor membre, în primul rând din acest motiv.

Politica monetara comuna, dupa parcurgerea a doua etape preliminare, cea a asa-numitului sarpe monetar (1972-1978) si cea a sistemului monetar european (1979-1998) intra într-o etapa calitativ superioara, etapa Uniunii Economice si Monetare, prin lansarea oficiala a monedei unice euro, la 31 decembrie 1998, prin crearea Bancii Centrale Europene, devenita operationala la 1 ianuarie 1999 si prin încheierea procesului de retragere din circulatie a monedelor nationale ale statelor care aderasera la euro, la 1 martie 2002, moment în care euro devine efectiv moneda unica.

Euro a marit efectul de antrenare generat de procesul de integrare economica interstatala, prin alinierea în jos a ratelor inflatiei si ale dobânzii, tendinta care a stimulat investitiile si, în consecinta , cresterea economica la nivelul UE.

Euro a facilitat considerabil stabilirea unor preturi unice, ceea ce a consolidat marea piata interna europeana.

Semnificatia formarii Marii Piete Unice Europene

Actul Unic European (1 iulie 1987) a dinamizat procesul de integrare vest-europeana. El a prevazut ca, pâna la data de 31 decembrie 1992, sa fie realizata definitiv marea piata unica, un spatiu economic fara frontiere.

Marea piata unica este chemata sa asigure cele patru libertati de circulatie: a marfurilor, a persoanelor, a serviciilor si a capitalurilor. Aceste liberalizari nu s-au produs simultan, ci în ritmuri diferite. Deosebiri de ritm s-au înregistrat nu numai între diferitele fluxuri, ci si în interiorul lor ,între segmentele care le compun.

Astfel, prima liberalizare s-a înfaptuit în domeniul circulatiei capitalului. Libera circulatie a marfurilor a devenit posibila gratie politicii comerciale comune. Un rol important au jucat si diverse reglementari, cum sunt cele privind fiscalitatea sau recunoasterea reciproca a calitatii produselor. Libera circulatie a

Page 24: Integrarea Economica Europeana

persoanelor a debutat prin libertatea trecerii frontierelor (un rol important revenind acordului de la Schengen) si apoi prin abolirea discriminarii de nationalitate, în privinta angajarii, salarizarii, conditiilor de munca. Tratatul de la Amsterdam a avut un rol considerabil pe planul respectarii drepturilor omului, a persoanei. Liberalizarea serviciilor a evidentiat un ritm mai rapid în cazul serviciilor bancare, urmate de cele din domeniul valorilor mobiliare si din cel al asigurarilor.

Marea piata unica reprezinta principala pârghie a performantelor Uniunii Europene.

1.2.5 De la UE – 15 la UE – 27

Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, a deschis calea catre o noua extindere a Uniunii Europene, de asta data catre Est, cea mai ampla din câte au avut loc pâna în prezent. Largirea UE cu cele 10 state candidate (statele baltice – Estonia, Letonia, Lituania, statele central-europene – Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, statele mediteraneene – Cipru si Malta) a fost hotarâta de Consiliul European de la Copenhaga (decembrie 2002). Semnarea Tratatelor de Aderare s-a desfasurat cu ocazia Consiliului European de la Atena (2003). Extinderea a devenit efectiva de la 1 mai 2004, dupa ratificarea acestor Tratate de catre parlamentele celor 25 de state membre.

Acest eveniment reprezinta cea mai mare provocare de pâna acum la adresa integrarii inter-statale europene. Pentru prima data, noii veniti provin, în marea lor majoritate, dintr- o „alta lume”, cea a fostului „lagar socialist”, având un nivel de dezvoltare (exceptând Slovenia) evident inferior în raport cu media vest-europeana. Revenirea la sistemul capitalist, la economia de piata, a necesitat un efort urias, nu numai din partea „candidatilor”, ci si a Uniunii Europene*. Acest efort va continua si dupa aderare, anuntând sa fie chiar mai mare, dat fiind complexitatea sporita a procesului de integrare, propriu-zis.

Este de remarcat, însa, ca toti factorii responsabili sunt pregatiti sa faca fata situatiei. Premisele succesului au fost asigurate, în buna parte, în perioada de asociere a statelor candidate la aderarea la UE. Procesul lor de asociere a fost unul cu totul specific. El nu s-a desfasurat de pe o zi pe alta. Comisia Europeana a elaborat o strategie de pre-aderare destinata familiarizarii tarilor candidate ex-comuniste cu acquis-ul comunitar, cu politicile UE, cu democratia. Cooperarea UE cu fiecare candidat în parte a pornit de la necesitatea rezolvarii unor probleme specifice; ea s-a bazat pe un parteneriat în adevaratul sens al cuvântului si a fost sprijinita de un ajutor financiar substantial, nerambursabil, oferit prin Fondurile europene de pre-aderare. În acest fel, riscurile perioadei „post-aderare”, ale integrarii propriu-zise, au fost nu numai asumate, dar si calculate.

La 1 ianuarie 2007, s-a infaptuit aderarea României si Bulgariei la Uniunea Europeana ajungandu-se la UE – 27.

Care sunt posibilitatile ca, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepartat, actuala harta a Uniunii Europene sa fie modificata?

Pe lista de asteptare ramâne Turcia. Cererea sa de aderare a fost depusa de multi ani de zile. Recent, UE a decis demararea negocierilor, cu tot scepticismul manifestat de cetatenii statelor membre. Cea mai mare opozitie vine din partea

Page 25: Integrarea Economica Europeana

Greciei. Se estimeaza o lunga durata a negocierilor.

O atentie sporita este acordata, în prezent, de catre UE, fostelor tari iugoslave si Albaniei, care continua sa reprezinte „butoiul cu pulbere al Balcanilor”. Liderii europeni vor sa limiteze riscurile pe care le prezinta statele respective, acordându-le ajutor financiar, desi nu exista un calendar oficial de aderare a lor. Dintre tarile din zona, Macedonia si Croatia au cele mai mari sanse de a candida la aderare.

Un grup aparte formeaza acele tari din Occident care, desi îndeplinesc toate conditiile de aderare la UE, nu sunt membre pentru ca nu doresc acest lucru. Este vorba despre Elvetia, Norvegia si Islanda. Totusi, daca expectativa lor se va prelungi, ar putea fi împiedicata însasi înfaptuirea dezideratului Europei Unite.

Un caz special reprezinta grupul format din Marea Britanie, Suedia si Danemarca. Toate trei sunt membre ale UE, dar nu si ale Uniunii Monetare. Democratia UE permite acest lucru. Ele n-au adoptat moneda unica – euro, preferând propriile monede nationale. Pentru Marea Britanie, de pilda, lira sterlina reprezinta mai mult decât moneda cea mai bine cotata din lume; ea este un adevarat simbol al traditiilor si maretiei britanice. Desigur, renuntarea la aceasta moneda si adoptarea euro, ar înta ri considerabil pozitia internationala a monedei unice europene.

Daca ne raportam la fostele state sovietice din Europa, cum sunt Ucraina, Republica Moldova, Armenia si Georgia, prin faptul ca joaca rol de pivoti geo-politici, ele intereseaza si Uniunea Europeana. La rândul lor, ele însele doresc sa adere la UE. Fiind însa departe de îndeplinirea cerintelor Uniunii Europene, economice si politice, deocamdata nimic nu este de semnalat pe linia aderarii. Ele vor continua sa ramâna în pozitie de asteptare.

În ce priveste Republica Belarus, ea nu se afla printre cei dornici sa adere la UE. Dorinta exprimata de Belarus, este o uniune statala cu Rusia. Fosta superputere, Rusia, doreste sa revina la statutul pierdut. Pentru moment, ea este tinuta în loc de întârzierea reformei economice si de dimensiunile impresionante ale marii coruptii. Este semnificativ ca Rusia a ales calea capitalista de dezvoltare pe care o considera cea mai potrivita pentru valorificarea superioara a propriilor bogatii si sporirea puterii economice. Analistii politici apreciaza ca singura posibilitate de orientare a relatiei UE – Rusia, rezida într-un parteneriat special , dorit de ambele parti si totodata realizabil.

1.2.6 Perspectivele integrarii politice a UE

Tratatele privind integrarea economica interstatala (Roma – 1957, Maastricht – 1992 si Amsterdam – 1997) nu prevad explicit obiective referitoare la integrarea politica. Sa fi fost, oare, abandonate pe parcurs principiile formulate de pionierii integrarii europene sau s-a dorit, mai degraba, menajarea unor susceptibilitat nationaliste? Fapt este ca aproape fiecare dintre deciziile majore pe planul integrarii economice si monetare a reprezentat, în felul ei, o caramida pusa la temelia constructiei politice europene:

Crearea institutiilor comunitare, care s-a facut cu pretul renuntarii la unele dintre prerogativele suveranitatii nationale a statelor, expresie a unei vointe politice de integrare interstatala.

Implementarea politicilor comunitare, reprezinta o afirmare a spiritului

Page 26: Integrarea Economica Europeana

integrationist în competitia cu cel nationalist.

„Acquis”-ul comunitar, cu tot ceea ce reprezinta el, constituie un fundament pentru o integrare politica în cadrul Uniunii Europene.

Înfaptuirile la nivel comunitar n-ar fi avut efect daca n-ar fi influentat pozitiv viata cetatenilor. Pe fondul general al cresterii nivelului de trai în ansamblul Uniunii Europene, a fost întarita protectia drepturilor si intereselor cetatenesti în toate statele membre prin adoptarea unor decizii, cum sunt:

acordarea unor drepturi politice suplimentare privind garantarea liberei circulatii a persoanelor în cadrul UE, a dreptului rezidentilor de a participa la alegeri locale, chiar daca sunt cetateni ai altui stat comunitar;

protectia cetateanului european în calitate de consumator prin impunerea unor standarde superioare de calitate, obligatorii pentru toate statele UE, ca si pentru exportatorii straini;

construirea progresiva a unei zone de libertate, securitate si justitie.

Nu putem încheia aceasta enumerare, fara câteva cuvinte despre rolul euro ca instrument de coagulare politica.

O moneda nu este numai un simbol al valorii, ci si unul politic, al independentei si suveranitatii unui stat. Moneda nationala, prin cursul ei de schimb, permite statului care a emis-o sa-si valorifice avantajul comparativ, drepturile economice care i se cuvin, în schimbul cu alte state si sa asigure un standard de viata corespunzator propriilor cetateni. De aceea, în tarile dezvoltate, cu moneda forte, se formeaza un adevarat atasament al populatiei fata de moneda nationala. Încrederea cetatenilor unei tari în moneda proprie este, ea însasi, un factor de stabilitate.

Asa stând lucrurile, renuntarea la moneda nationala de catre o tara bogata, mai ales daca reprezinta o forta economica si politica pe plan international, înseamna asumarea unui risc considerabil. Consimtind acest lucru, un stat, cetatenii sai, au dreptul la o compensatie care sa le asigure un nou avantaj comparativ, superior fata de trecut. Numai asa moneda unica se va putea bucura de recunoastere, de încrederea necesara, în primul rând în zona monetara în care are putere de circulatie. Fara doar si poate, euro-ul va raspunde acestei cerinte. În masura în care avantajele pe care le ofera în prezent se vor concretiza, moneda unica europeana va câstiga suportul public absolut necesar. Euro-ul va genera astfel efecte centripete, devenind un instrument de coagulare politica la scara Uniunii Economice si Monetare.

Pâna în prezent nu s-a mentionat nimic oficial despre felul cum va arata uniunea politica europeana. O indicatie indirecta se gaseste, totusi, în Tratatul de la Amsterdam, în partea privind instituirea cetateniei europene: „Cetatenia Uniunii completeaza cetatenia nationala si nu o înlocuieste” (art. 8, s.n.). Asadar, fiecare persoana ar urma sa aiba dreptul la dubla cetatenie: una nationala si alta europeana, în acelasi timp.

Acest fapt prefigureaza coexistenta a doua tipuri de entitati politice: pe de o parte, statele-natiune, membre ale UE, cu ceea ce au ele specific, înainte de toate pe plan cultural, iar, pe de alta parte, Uniunea, cu institutiile, legislatia si politicile sale comunitare.

Noile provocari cu care se va confrunta Uniunea Europeana au fost luate în

Page 27: Integrarea Economica Europeana

discutie, la cel mai înalt nivel, înca de la începutul noului secol. Consiliul European de la Nisa (februarie 2001), prin Tratatul încheiat, precum si cel de la Laeken (decembrie 2001) au stabilit obiectivele si directiile de actiune. A rezultat ca în centrul atentiei se va afla reforma institutionala, care sa însemne „mai multa transparenta si eficienta si mai putina rigiditate”. Mai concret, reforma va avea doua tinte fundamentale:

apropierea institutiilor UE de cetatean;

cresterea eficientei deciziei la nivel european.

A fost creat un cadru oficial de dezbatere a problematicii extinderii – „Conventia europeana”. Semnificativ este faptul ca la lucrarile ei nu au participat numai statele membre si institutiile europene, ci si reprezentantii statelor candidate la integrare. Nu este vorba despre o participare formala, ci de una cu toate drepturile. Lucrarile „Conventiei” s-au aflat la baza Conferintei interguvernamentale care a luat decizii definitive, înaintea alegerilor europene din 2003-2004.

Din luarile de pozitie oficiale se contureaza masuri cum sunt:

extinderea prerogativelor parlamentelor nationale pe plan european; ele nu se vor mai limita doar la ratificarea sau respingerea hotarârilor instantelor UE, ci vor fi asociate la luarea celor mai importante decizii ale acestora. În asemenea conditii, s-ar crea posibilitatea abandonarii procedurilor de ratificare a Tratatelor europene si a intrarii lor imediate în vigoare.

introducerea unei legislatii-cadru care sa lase statelor membre mai multa libertate de alegere;

instituirea unui „spatiu public european” deschis dezbaterilor între membrii societatii civile;

eficientizarea aplicarii principiului subsidiaritatii, printr-o mai buna definire si repartitie a competentelor între institutiile europene si între acestea si cele nationale. Se are în vedere chiar si transferul unor atributii „de sus în jos”;

simplificarea si accelerarea procedurii de „codecizie” între Consiliul de Ministri European si Parlamentul European;

trecerea la votul majoritar, ca regula generala;

desfiintarea dreptului „de veto”, cu exceptia unor cazuri particulare.

Uniunea Europeana exista si functioneaza în virtutea a sapte tratate: Paris – 1951, Roma – 1957, Maastricht – 1992, Amsterdam – 1997, Nisa – 2001 si Lisabona - 2007. Obiectivele, competentele si instrumentele de actiune se gasesc dispersate în ansamblul acestor tratate. Fapt este ca, dupa ratificarea lor, s-au produs transformari importante, pline de semnificatii. De aceea se resimte necesitatea unui Tratat de baza care sa reflecte nu numai trasaturile definitorii ale stadiului actual de integrare inter-statala, dar care sa deschida noi cai de actiune. Un Tratat Constitutional al Uniunii Europene apare ca fiind un raspuns valabil la toate aceste asteptari.

Din pacate însa, respingerea recenta a proiectului Constitutiei europene în urma referendumului organizat de Franta si Olanda (mai 2005), doua tari fondatoare, amâna pentru o perioada nedeterminata rezolvarea problemelor amintite.

Page 28: Integrarea Economica Europeana

Votul francezilor si olandezilor, dupa atâtia ani de eforturi majore, însotite de performante notabile, pe planul integrarii inter-statale, apare lipsit de logica. Oare s-ar putea face fata marilor provocari ale secolului acesta, cum sunt globalizarea, concurenta tot mai mare din partea Statelor Unite si chiar a Chinei, recurgându-se la izolare sau printr-o politica de întarire a unitatii din interiorul UE?

Votul negativ franco-olandez a aruncat Uniunea Europeana într-o evidenta criza care ridica un mare semn de întrebare în ceea ce priveste succesul celei mai mari extinderi, proces în care investitiile UE au fost foarte mari.

În aceste conditii, oficialii europeni au preferat o perioada de reflectie, un fel de „time-out”, în termeni sportivi. Se vor cauta noi solutii care sa fie general acceptate, atât de statele mari, cât si de cele mici.

Marea provocare a secolului XXI, pentru UE, ramâne integrarea sa politica – mult în urma fata de cea economica. Indiferent de forma pe care o va îmbraca, uniunea politica va face posibila transformarea Uniunii Europene într-o super-putere capabila sa joace un rol considerabil în configurarea ordinii mondiale.

Page 29: Integrarea Economica Europeana

1.3 Acordul de Liber Schimb Central European (CEFTA)

Constituire

Acordul Central European al Comerţului Liber, CEFTA (engl. Central European Free Trade Agreement) este un acord comercial de liber schimb a mărfurilor care a luat fiinţă la 21 decembrie 1992 la Cracovia şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993, având ca membri fondatori Cehoslovacia, ulterior Cehia şi Slovacia, Polonia şi Ungaria. Scopul acestei uniuni a fost adaptarea economiilor statelor membre la o piaţă comunitară lipsită de taxe vamale şi un exerciţiu de preaderare la Uniunea Europeană. Statele membre sunt evidenţiate în tabelul 4.

Celor 4 membri ai Grupului de la Vişegrad li s-au alăturat ulterior Slovenia (de la 1 ianuarie 1996), România (1 iulie 1997), Bulgaria (1 ianuarie 1999), şi Croaţia (1 martie 2003). CEFTA şi-a modificat componenţa de la 1 mai 2004, având în vedere că cinci dintre ţările membre (Cehia, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria) au aderat la UE, rămânând în Acord Bulgaria, Croaţia şi România. La data de 27 februarie 2006 s-a semnat, la Skopje, Acordul de aderare a Republicii Macedonia la CEFTA, în prezent acesta aflându-se în proces de ratificare. Principala preocupare a ţărilor membre CEFTA în ultima perioadă a fost viitorul acestui Acord, având în vedere faptul că de la 1 ianuarie 2007, odată cu integrarea în UE, România şi Bulgaria s-au retras din CEFTA. Deşi a părăsit acest Acord la 1 ianuarie 2007 pentru a se alătura Uniunii Europene, România a arătat Uniunii Europene că are un rol de jucat în asigurarea stabilităţii şi securităţii în regiune.

Noul Acord va înlocui reţeaua actuală de 32 de acorduri bilaterale şi de comerţ liber dintre ţările din Europa de Sud-Est şi va contribui la crearea unei zone de comerţ liber in regiune. Acordul privind amendarea CEFTA va fi unul modern, în concordanţă cu regulile Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Acordul a contribuit la îmbunătăţirea regimului comerţului şi la pregătirea membrilor săi pentru eventuala aderare la Uniunea Europeană.

Obiective generale

Părţile vor înfiinţa o zonă de comerţ liber în concordanţă cu prevederile Acordului CEFTA şi în conformitate cu regulile şi procedurile relevante ale OMC. Zona de comerţ liber va fi înfiinţată într-o perioadă de tranziţie ce se va încheia cel mai târziu la 31 decembrie 2010;

Consolidarea într-un singur acord a nivelului existent de liberalizare a comerţului realizat prin sistemul acordurilor bilaterale de comerţ liber deja încheiate între Părţi;

Îmbunătăţirea, în continuare, a condiţiilor pentru promovarea investiţiilor, inclusiv a investiţiilor străine directe;

Creşterea comerţului cu mărfuri şi servicii şi impulsionarea investiţiilor prin reguli corecte, clare, stabile şi predictibile;

Eliminarea barierelor şi a distorsiunilor din calea comerţului şi facilitarea circulaţiei mărfurilor în tranzit şi a circulaţiei transfrontaliere a mărfurilor şi serviciilor între teritoriile Părţilor;

Oferirea de condiţii corecte de competiţie pentru comerţ exterior şi investiţii şi deschiderea treptată a pieţelor pentru achiziţii publice ale Părţilor;

Page 30: Integrarea Economica Europeana

Oferirea de protecţie corespunzătoare a drepturilor de proprietate intelectuală în conformitate cu standardele internaţionale;

Asigurarea de proceduri eficiente pentru implementarea şi aplicarea Acordului;

Contribuţia prin acestea la dezvoltarea armonioasă şi creşterea comerţului mondial.

Tabelul 4Statele membre CEFTA, cu anul intrării şi ieşirii din organizaţie

(*) ca urmare a aderării la Uniunea Europeană.http://ro.wikipedia.org/wiki/Acordul_Central_European_al_Comer%C5%A3ului_Liber

Structura instituţională

Statele membre anul aderării

anul ieşirii(*)

Polonia 1992 2004

Ungaria 1992 2004

Cehoslovacia

Republica Cehă 1992 2004

Slovacia

Slovenia 1996 2004

 România 1997 2007

Bulgaria 1999 2007

Croaţia 2002 —

Republica Macedonia 2006 —

Bosnia şi Herţegovina 2007 —

Moldova 2007 —

Serbia 2007 —

Muntenegru 2007 —

Albania 2007 —

Kosovo 2007 —

Page 31: Integrarea Economica Europeana

CEFTA, deşi este considerată şi funcţionează ca o organizaţie economică regională, nu are o structură instituţională “clasică”, în sensul că nu este prevăzută cu un secretariat cu caracter permanent. Reuniunile de experţi CEFTA, care se desfăşoară periodic la intervale de aproximativ 2-3 luni la nivel de director din ministerele responsabile cu relaţiile comerciale internaţionale, au un rol esenţial în funcţionarea CEFTA. Experţii CEFTA asistă Comitetul Mixt la îndeplinirea atribuţiilor sale, prin rezolvarea obiectivelor stabilite de reuniunile acestuia şi de summit-ul primilor miniştri ai ţărilor membre. Totodată, reuniunile de experţi sunt menite să abordeze orice probleme legate de funcţionarea CEFTA şi să pregătească decizii sau recomandări pentru Comitetul Mixt. Preşedinţia Comitetului Mixt al CEFTA este asigurată, după principiul rotaţiei, de către fiecare ţară membră.

Politica economică

Principalele rezultate aşteptate de la lansarea CEFTA s-au concentrat în direcţia creşterii schimburilor comerciale reciproce, prevenirii efectelor de deturnare de comerţ şi minimizării efectelor negative ale atomizării pieţei ţărilor din regiune. Participarea unei ţări la CEFTA se diferenţiază întrucâtva de participarea la alte grupări regionale ca urmare a stadiului de la care pornesc partenerii şi a obiectivelor urmărite. Se speră că participarea la CEFTA va permite atenuarea asimetriilor de dezvoltare şi, prin coordonarea politicilor economice, se poate obţine un mai mare grad de stabilitate politică în zonă. Ceea ce le uneşte pe aceste ţări este dorinţa comună de a adera cât mai repede la Uniunea Europeană şi speranţa ca prin valenţele CEFTA se grăbeşte îndeplinirea cerinţelor acestui demers. Capacitatea de a face faţă cerinţelor unui exerciţiu integraţionist poate transmite la Bruxelles un mesaj favorabil cu privire la capacitatea candidaţilor de a face faţă exigenţelor integrării în UE. La nivelul CEFTA se va alimenta o concurenţă, uneori neloială, între ţările participante pentru a dovedi care este cea mai pregătită pentru aderarea la structurile Uniunii Europene.

În perioada 2001-2004, comerţul din regiune a crescut cu 33%, fiind de 2,7 miliarde de euro la începutul perioadei, iar la sfârşit atingând 3,5 miliarde de euro, potrivit datelor Comisiei Europene. În acelaşi timp, comerţul cu ţările neafiliate a crescut cu 21%, de la 30,2 miliarde de euro în 2001 la 36,4 miliarde de euro în 2004.

1.4 Acordul European de Liber Schimb (AELS)

Page 32: Integrarea Economica Europeana

Constituire

Acordul European de Liber Schimb (The European Free Trade Association -AELS) a luat fiinţă la 3 mai 1960, ca alternativă a statelor europene care nu erau admise sau nu doreau să se alăture Comunităţii Economice Europene (astăzi Uniunea Europeană).

Convenţia AELS a fost semnată la 4 ianuarie 1960 în Stockholm de către 7 state. Astăzi, numai Islanda, Norvegia, Elveţia şi Liechtenstein au rămas membre ale AELS, dintre care numai Norvegia şi Elveţia sunt membri fondatori. Convenţia de la Stockholm a fost înlocuită cu Convenţia de la Vaduz (Liechtenstein) semnată la 21 iunie 2001 şi intrată în vigoare la 1 iunie 2002. Prin această nouă Convenţie au fost aduse câteva modificări:

introducerea unor noi domenii de cooperare: comerţul cu servicii, investiţiile, libera circulaţie a persoanelor, securitate socială, transportul aerian şi rutier, drepturile de proprietate intelectuală etc;

funcţiile Consiliului AELS au fost sporite în scopul de a reflecta schimbările istorice ale misiunii AELS, în special cu referire la regimul de zonă liberă a statelor partenere. Noua Convenţie oferă un cadru mult mai coeziv pentru relaţiile economice dintre cei patru membri şi un set îmbunătăţit de instrumente care să coordoneze relaţiilor lor interne, precum şi relaţiile externe cu actualele şi potenţialele ţări partenere.

Această convenţie promovează liberalizarea comerţului statelor membre. Trei dintre ţările AELS sunt membre ale Pieţei Interne a Uniunii Europene prin Acordul asupra Zonei Economice Europene (Economic European Area - EEA) intrată în vigoare în anul 1994. Cea de-a patra, Elveţia, a optat pentru o înţelegere bilaterală cu Uniunea Europeană. În plus, statele AELS au încheiat acorduri comerciale comune cu un număr de alte ţări.

Scopul iniţial al acestei organizaţii internaţionale era de a elimina taxele vamale asupra produselor industriale în comerţul dintre statele membre. Prin convenţia AELS, statele AELS au stabilit o zonă de liber-schimb pentru comerţul mărfurilor. Convenţia a fost completată, ulterior, printr-un acord de integrare economică pentru sectorul de servicii. Spre deosebire de Uniunea Europeană însă, AELS nu este o uniune vamală, ceea ce înseamnă că fiecare stat membru AELS poate stabili, în principiu, liber taxele vamale şi politica comercială externă privind state terţe (non-AELS).

Scurt istoric

Membrii fondatori au fost Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Elveţia şi Portugalia. Finlanda a devenit membru asociat în 1961 (devenind membru cu drepturi depline în 1966), iar Islanda în 1970. Regatul Unit şi Danemarca intră în Comunitatea Europeană în 1973 (împreună cu Irlanda, încetând prin urmare să fie membre AELS). Portugalia a părăsit, de asemenea, AELS pentru a intra în Comunitatea Europeană în 1986. Liechtenstein se alătură AELS în 1991, interesele sale fiind reprezentate până atunci de Elveţia. În 1995 Austria, Suedia şi Finlanda devin membre UE şi părăsesc AELS.

Acordurile de comerţ liber ale AELS

Page 33: Integrarea Economica Europeana

Strategia comercială a statelor membre AELS a evoluat dincolo de limitele continentului european. Încă de la sfârşitul anilor ’90, statele membre AELS au acţionat global pentru a-şi menţine poziţia competitivă pe plan internaţional.

Folosind AELS, statele membre au creat una din cele mai largi reţele de zone de comerţ liber, ce asigură operatorilor economici accesul direct pe o piaţă formată din aproximativ 440 milioane consumatori.

Principalul motiv pentru care Elveţia, Islanda, Liechtenstein şi Norvegia folosesc AELS ca mijloc comun pentru negocierile unor acorduri regionale este acela că statele AELS, privite ca un grup comercial, “cântăresc” mai mult decât ca actori economici singulari şi sunt mai interesante ca potenţiali parteneri comerciali. Până în prezent, statele AELS au încheiat 15 acorduri de comerţ liber cu 19 state partenere şi teritorii (vezi Figura 1).

Figura 1

Trebuie menţionat că, în timp ce statele membre AELS au adoptat o politică de încheiere a numeroase acorduri economice regionale, acest lucru nu diminuează gradul de prioritate acordat bunei funcţionări a sistemului comercial multilateral guvernat de Organizaţia Mondială a Comerţului, cele două abordări – bilateralismul şi multilateralismul – susţinându-se reciproc.

Prin acordurile economice regionale ale AELS sunt urmărite mai multe obiective, printre care putem menţiona:

stabilirea unei zone de comerţ liber între parteneri (se au în vedere produsele industriale, agricole, piscicole etc.);

liberalizarea comerţului cu servicii, a investiţiilor, achiziţiilor publice etc;

Page 34: Integrarea Economica Europeana

furnizarea protecţiei pentru drepturile de proprietate intelectuală;

stabilirea unor reglementări pentru evitarea şi rezolvarea disputelor între părţi;

îmbunătăţirea permanentă a acestora pentru a fi cât mai eficiente luând în considerare şi schimbările din cadrul OMC.

1.5 Spaţiul Economic European (SEE)

Page 35: Integrarea Economica Europeana

Ce este Spaţiul Economic European

Spaţiul Economic European (SEE) uneşte cele 27 state membre UE şi cele trei state SEE AELS (Islanda, Liechtenstein şi Norvegia) într-o piaţă internă guvernată de aceleaşi reguli de bază. Aceste reguli au ca scop să permită mărfurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor să circule liber în cadrul SEE, într-un mediu deschis şi competitiv, un concept cunoscut drept cele patru libertăţi.

Obiectivul SEE

Obiectivul Acordului SEE, aşa cum este prezentat în Articolul 1, este de “a promova întărirea continuă şi echilibrată a relaţiilor comerciale şi economice dintre Părţile Contractante…în scopul creării unui Spaţiu Economic European omogen”.

Acordul SEE asigură condiţii egale de afaceri în întreaga piaţă internă, prin reguli privind competiţia şi ajutoarele de stat. De asemenea, conţine prevederi orizontale referitoare la cele patru libertăţi, precum şi la cooperarea în afara celor patru libertăţi, în aşa numitele domenii de flanc. Acestea din urmă acoperă domenii cum ar fi cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, serviciile de informare, educaţia, instruirea şi tineretul, locurile de muncă, întreprinderea şi antreprenoriatul, protecţia civilă.

Cooperarea se desfăşoară prin activităţi comune de diferite tipuri, cum ar fi participarea SEE AELS la programele UE.

SEE nu acoperă următoarele domenii ale politicii UE :

politicile comune în domeniul agriculturii şi pisciculturii (deşi Acordul conţine prevederi privind diverse aspecte ale comerţului cu produse agricole şi piscicole);

uniunea vamală;

politica comercială comună;

politica externă şi de securitate comună;

justiţia şi afacerile interne (deşi Islanda şi Norvegia fac parte din reţeaua Schengen);

uniunea monetară (UEM).

Statele SEE AELS nu au transferat nici o competenţă legislativă către instituţiile SEE şi, ca urmare, toate deciziile SEE AELS sunt luate prin unanimitate.

Scurt istoric

De la înfiinţarea AELS în 1960, Comunitatea Europeană a fost cel mai important partener comercial al acesteia. În 1972, ţările AELS au semnat, cu titlu individual, acorduri de liber schimb cu CEE cu scopul de a elimina taxelele vamale la importul produselor industriale. Acest scop a fost atins, in linii generale, în 1977.

La mijlocul anilor ‘80, Comisia Europeană şi-a lansat ambiţiosul proiect al unei pieţe interne complet integrată. Planul a fost stabilit prin Actul Unic European, semnat în

Page 36: Integrarea Economica Europeana

1986. În 1984, statele AELS şi CE au adoptat o declaraţie privind înfiinţarea comună a unui Spaţiu Economic European (SEE), care enumera posibilele căi de cooperare, în special în domeniul comerţului cu mărfuri.

Statele AELS au înţeles determinarea politică a UE de a finaliza crearea pieţei interne până la 1 ianuarie 1993 şi au decis să continue dezvoltarea relaţiilor CE-AELS în paralel cu evoluţiile interne ale UE.

Între 1984 şi 1989 s-a realizat eliminarea barierelor din calea comerţului, caz cu caz. Totuşi, a devenit dificil pentru statele AELS şi pentru CE să coopereze în condiţiile în care unele domenii erau alese pentru cooperare, iar altele nu.

Ca urmare, în 1989 Jacques Delors, Preşedintele Comisiei Europene, a propus o nouă formă de parteneriat, mai structurată, care avea să devină Acordul SEE. Statele AELS din acea vreme (Austria, Finlanda, Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Suedia şi Elveţia) au salutat ideea şi negocierile oficiale au început în iunie 1990. Acordul privind Spaţiul Economic European a fost semnat la 2 mai 1992 la Oporto şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.

Elveţia a votat în decembrie 1992 împotriva statutului de membru al SEE şi, ulterior, şi-a menţinut şi dezvoltat relaţiile cu UE pe bază de acorduri bilaterale. De la 1 ianuarie 1995, Austria, Finlanda şi Suedia au participat la SEE ca state membre ale UE. Liechtenstein a devenit participant cu drepturi depline în SEE la 1 mai 1995.

Negocierile pentru extinderea SEE au avut loc în perioada ianuarie-iulie 2003. Începând cu 1 mai 2004 Uniunea Europeană şi SEE au fost extinse cu zece noi membri.

Bazele juridice ale AELS

Acordul SEE se bazează pe legislaţia primară (Tratatul de la Roma) a Uniunii Europene şi pe legislaţia secundară derivată (reglementări, directive, decizii şi anumite instrumente non-obligatorii ale SEE, adoptate de instituţiile UE în mod continuu – cunoscute şi ca acquis-ul comunitar). Ca urmare, o mare parte a Acordului SEE este identică cu părţile corespunzătoare din Tratatul de la Roma din 1957 care guvernează cele patru libertăţi.

Acordul SEE este constituit din 129 articole, precum şi din 22 anexe şi 49 protocoale. Anexele se referă la acquis-ul comunitar aplicabil în SEE.

Protocoalele includ prevederi referitoare la unele domenii specifice, cum ar fi regulile de origine a mărfurilor, perioadele de tranziţie stabilite pentru statele SEE AELS în anumite domenii şi procedurile vamale simplificate.

Una din principalele caracteristici ale Acordului SEE este că regulile sale uzuale sunt actualizate continuu prin adăugarea noii legislaţii CE. Acest aspect este esenţial, având în vedere impactul considerabil pe care legislaţia comunitară îl are asupra pieţei interne. În fiecare lună, un număr de elemente legislative relevante ale SEE sunt încorporate în Acordul SEE prin decizia Comitetului Comun al SEE.

Deciziile politice

Page 37: Integrarea Economica Europeana

Statele SEE AELS au posibilitatea de a influenţa modelarea legislaţiei relevante pentru SEE, adică pot face propuneri către UE în stadiul elaborării proiectelor sau înaintea trimiterii acestora în procedura UE de adoptare. Această posibilitate este specificată în Acordul SEE ca un drept al reprezentanţilor statelor SEE AELS de a participa la grupurile de experţi ale Comisiei Europene şi de a prezenta spre examinare comentariile SEE AELS asupra legislaţiei care urmează să fie adoptată. Deşi statele SEE AELS folosesc aceste posibilităţi de a modela activ legislaţia, ele nu pot influenţa decizia finală a UE. Ele nu pot participa şi nici nu pot vota în Parlamentul European sau în Consiliul de Miniştri European (care sunt colegislatorii UE pentru cea mai mare parte a legislaţiei relevante pentru SEE) şi, ca urmare, trebuie să încorporeze în Acordul SEE decizia finală adoptată de alte instituţii care nu au ţinut seama neapărat de propunerile de modelare.

Aspecte instituţionale

Măsurile instituţionale aflate sub incidenţa Acordului SEE sunt cuprinse într-o structură bazată pe doi pilieri/bi-polară în care instituţiile SEE AELS corespund celor ale UE. Deciziile importante referitoare la Acordul SEE şi la funcţionarea acesteia sunt „întreprinderi comune” şi sunt adoptate de organisme comune (vezi schema din figura 2 de mai jos).

Figura 2

Structura instituţională a SEE AELS

Sursa: http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_8968/Romania-lasa-mostenire-AELS.html

Organisme comune

Page 38: Integrarea Economica Europeana

Comitetul Comun SEE răspunde de administrarea permanentă a Acordului SEE. Este un forum în care se schimbă opinii şi se iau decizii prin consens pentru încorporarea legislaţiei Comunităţii în Acordul SEE. Comitetul Comun este format din ambasadorii statelor SEE AELS la UE, reprezentanţi ai Comisiei Europene şi ai statelor membre UE ;

Consiliul SEE, compus din miniştrii de externe ai statelor UE şi SEE AELS, furnizează impulsul politic pentru dezvoltarea Acordului şi orientări pentru Comitetul Comun ;

Comitetul Comun Parlamentar al SEE (CCP SEE) cuprinde membri ai parlamentelor statelor SEE AELS şi ai Parlamentului European. Comitetul contribuie, prin dialog şi dezbatere, la o mai bună înţelegere între Comunitate şi statele AELS în domeniile acoperite de Acord ;

Comitetul Consultativ SEE cuprinde membri ai Comitetului Consultativ AELS şi ai Comitetului Economic şi Social al UE. Comitetul lucrează pentru întărirea contactelor dintre partenerii sociali ai ambelor părţi şi pentru cooperarea într-o manieră organizată şi cu caracter de regularitate, în scopul întăririi cunoaşterii şi al asigurării fluxului de date pentru aspectele economice şi sociale ale SEE.

Organismele SEE AELS (pilierul SEE AELS)

Comitetul Permanent al statelor AELS acţionează ca un forum în care statele SEE AELS se consultă între ele si ajung la o poziţie comună înainte de a se întâlni cu UE în Comitetul Comun SEE. Este compus din reprezentanţi ai Norvegiei, Islandei şi Liechtenstein-ului şi observatori din Elveţia şi ai Autorităţii de Supraveghere AELS. Sub-structura Comitetului este alcătuită mod normal din cinci Subcomitete(I), sub care se află câteva grupuri de lucru. În septembrie 2003, Comitetul Permanent a aprobat fuzionarea de facto a Subcomitetelor II, III şi IV şi a înfiinţat Grupul pentru Strategia Lisabona şi alte probleme de politică orizontală. În pilierul SEE AELS mai există două organisme importante: Autoritatea de Supraveghere AELS şi Tribunalul AELS ;

Autoritatea de Supraveghere AELS, cu sediul la Bruxelles, asigură îndeplinirea de către statele SEE AELS a obligaţiilor stabilite de Acordul SEE. În plus, faţă de supravegherea generală privind conformitatea, Autoritatea de Supraveghere are puteri referitoare la competiţie, ajutoare de stat si achiziţii publice, reflectând competenţele extinse pe care Comisia Europeană le are în aceste domenii în cadrul Comunităţii ;

Tribunalul AELS, cu sediul la Luxemburg, corespunde Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, pentru probleme legate de statele SEE AELS. Tribunalul se ocupă de acţiuni de încălcare de către un stat AELS a implementării, aplicării sau interpretării unei reguli SEE, semnalate de Autoritatea de Supraveghere, precum şi de medierea disputelor dintre două sau mai multe state AELS. De asemenea, Tribunalul audiază apeluri referitoare la decizii luate de Autoritatea de Supraveghere AELS şi oferă consultanţă tribunalelor din statele AELS privind interpretarea regulilor SEE.

Experienţe şi perspective

Page 39: Integrarea Economica Europeana

Cu ocazia celei de-a zecea aniversări a SEE în 2004, statele SEE AELS au analizat, mai în detaliu, modul în care SEE a funcţionat în ultimul deceniu şi ce beneficii le-a adus.

Experienţa aplicării Acordului SEE confirmă că acesta funcţionează bine, spre satisfacţia comunităţii de afaceri şi a cetăţenilor din SEE AELS. Dezvoltarea principiului recunoaşterii reciproce şi crearea de standarde comune au fost esenţiale pentru stabilirea unui cadru de afaceri uniform în întregul Spaţiu Economic European. Statele SEE AELS au preluat întreaga legislaţie armonizată referitoare la produse care se aplică în UE. Pentru cetăţenii SEE AELS, libertatea de mişcare a persoanelor este un beneficiu esenţial. Aceasta este completată şi sprijinită de un sistem de coordonare a schemelor de securitate socială şi de un sistem de asigurare a recunoaşterii reciproce a calificărilor şi diplomelor. Pentru a ajuta comunitatea de afaceri şi cetăţenii să descopere şi să beneficieze de drepturile pe care le au în piaţa internă, Comisia Europeană a înfiinţat câteva vaste reţele europene care includ cele trei state SEE AELS.

Politica europeană de vecinătate

UE se află în procesul de dezvoltare a unui cadru de politică coerentă privind noua sa vecinătate.

Politica este orientată spre Ucraina, Belarus, Moldova, Rusia, Armenia, Azerbaidjan, Georgia şi cele zece ţări sud-mediteraneene, cu care UE are acum graniţă comună. În martie 2003, Comisia a prezentat un Comunicat care subliniază cele trei obiective principale ale politicii sale, care se referă la cooperarea politică, cooperarea în probleme de securitate şi dezvoltarea socială şi economică (inclusiv aranjamente comerciale preferenţiale).

Statele SEE AELS participă şi au interese directe în dezvoltarea acestei politici. Ele împărtăşesc obiectivele politicii de prevenire a apariţiei de noi linii de diviziune şi de promovare a dezvoltării democraţiei şi economiei în noile ţări vecine. Statele AELS sunt actori principali în noile relaţii de vecinătate, stabilindu-şi propriile reţele de acorduri de liber schimb sau declaraţii de cooperare cu unele ţări care fac obiectul politicii respective, ca şi forme de cooperare prin diverse canale.

Statele SEE AELS urmăresc cu interes dezvoltarea pe mai departe a acestei politici şi evaluează atât impactul ei, cât şi posibilele domenii de cooperare din interiorul iniţiativei.

Extinderea SEE

La 1 mai 2004, UE a fost extinsă cu zece noi state membre: Republica Cehă, Republica Estonia, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Republica Ungaria, Republica Malta, Republica Polonia, Republica Slovenia şi Republica Slovacă. Aceste state participă, de asemenea, la Spaţiul Economic European extins, de 28 de membri.

Negocierile pentru extinderea SEE au început în ianuarie 2003 şi s-au concentrat asupra contribuţiilor financiare ale statelor SEE AELS pentru reducerea diferenţelor sociale şi economice din cadrul SEE şi asupra accesului pe piaţă a produselor din

Page 40: Integrarea Economica Europeana

peşte pentru a menţine fluxurile comerciale cu noile state membre. Negocierile s-au încheiat în iulie 2003 şi Acordul a fost semnat în luna noiembrie a aceluiaşi an.

În general, se aşteaptă ca extinderea să aibă un impact pozitiv. Statele SEE AELS vor avea acces la o piaţă internă extinsă, cuprinzând 455 milioane de consumatori. SEE asigură un cadru de afaceri uniform, cu stabilirea unor reguli şi standarde comune pentru întregul Spaţiu ceea ce va facilita şi extinde relaţiile comerciale.

Page 41: Integrarea Economica Europeana

1.6 Organizatii de integrare economica din alte zone ale lumii decât Europa

1.6.1 Integrarea economica pe continentul american

1.6.1.1 Integrarea în America de Nord – Zona de Liber Schimb din America de Nord (North America Free Trade Agreement – NAFTA)

Lansând la 1 ianuarie 1994 Acordul de Liber Schimb Nord American, America de Nord este promotoarea unei grupari regionale care a implicat înca de la început limitarea la doar doua aspecte economice – comert si investitii. Desi nu s-au propus obiective la fel de ambitioase precum sunt cele ale Uniunii Europene, anumite domenii – probleme de mediu si conditiile de munca – sunt deja acoperite prin prevederile acordului.

Evolutia procesului integrationist în aceasta regiune confera o serie de particularitati, care tin de atitudinea statelor membre fata de fenomenul de regionalizare (în special SUA), de tipologia economiilor care compun respectiva zona de liber schimb (doua economii dezvoltate si o tara în dezvoltare, mai mult : superputerea mondiala- SUA si doua state cu potentiale economice, politice si comerciale diferite - Canada si Mexicul).

NAFTA nu a debutat sub bune auspicii. Mexicul s-a confruntat la finele anului 1994 cu o criza financiara de proportii. Multi critici ai Acordului NAFTA considera criza peso-ului mexican tocmai rezultat al constituirii acestei zone de liber schimb. Exista voci care afirma ca NAFTA a constituit un sprijin pentru guvernul mexican în traversarea unei crize determinate de factori externi.

Dar prin ce s-ar putea defini în formula cea mai simpla NAFTA, de la lansare pâna în prezent ?

NAFTA reprezinta cea mai mare zona de liber schimb, cu o piata de 426 mil. consumatori si cu o valoare totala a productiei de bunuri si servicii de 12000 mild. USD (1/3 din produsul global mondial).

NAFTA este o grupare integrationista care a facut posibila, în decurs de un deceniu de la lansare, o crestere economica a partenerilor de : 38% în cazul SUA, 30,9% în cazul Canadei si de 30% în cazul Mexicului.

În intervalul de timp 1994-2003, exporturile Statelor Unite catre ceilalti doi parteneri au crescut de la 134,3 mild. USD la 250,6 mild. USD (adica: de la 46,5 mild. USD la 105,4 mild.USD în cazul relatiilor cu Mexicul si de la 87,8 mild. USD la 145,3 mild. USD în relatiile cu Canada);

Exporturile Mexicului catre SUA au crescut în intervalul de timp analizat cu aproximativ 234 % (de la 58,9 mild. USD), atingând valoarea de 138 mild. USD, iar exporturile catre Canada au crescut de la 2,6 mild. USD (nivel care a carecterizat anul precedent integrarii, respectiv 1993), la 8,6 mild. USD (în anul 2003), adica a înregistrat o crestere cu 227% în decurs de un deceniu de liberalizari comerciale;

Exporturile Canadei catre partenerii NAFTA au crescut cu aproximativ 104%, de la 113,6 mild. USD la 231,7 mild. USD în relatia cu SUA(în perioada 1993-2002) si de la 0,9 mild. USD (la sfârsitul anului 1993) la 1,83

Page 42: Integrarea Economica Europeana

mild. USD în anul 2003 în relatia cu Mexicul;

NAFTA a permis majorarea importurilor mexicane si canadiene pe piata americana, nu însa cu acelasi ritm cu care au crescut importurile Mexicului si Canadei din SUA. Canada s-a situat în mod constant la nivelul de 18% din totalul importurilor americane, în timp ce cota importurilor americane din Mexic a crescut de la 6,8% în 1993 la 11,6% în anul 2002;

În decursul primului deceniu de functionare a NAFTA, nivelul productivitatii activitatii economice a crescut cu 28% în SUA, cu 55% în Mexic si cu 23% în Canada;

Eficienta economiilor s-a reflectat printr-o pozitionare favorabila pe piata internationala; NAFTA, ca si grupare, cuantifica aproximativ 19% din exporturile globale mondiale, si 25% din importurile globale;

NAFTA reprezinta un mediu investitional atractiv: în decurs de un deceniu investitiile între parteneri s-au dublat, depasind nivelul de 300 mld. USD, si a crescut în acelasi timp prezenta investitorilor straini din afara NAFTA; NAFTA receptioneaza în prezent peste 24% din investitiile straine directe înregistrate la nivel mondial, si furnizeaza 25% din fluxurile de investitii straine directe;

NAFTA si-a câstigat un plus de competitivitate prin includerea dimensiunilor de mediu si a celor de munca în cadrul colaborarii trilaterale.

NAFTA aspira la extinderea catre sud, la cuprinderea unui numar tot mai mare de state de pe continentul american în planul de integrare regionala.

1.6.1.2 Integrarea în America Latina si Caraibe

Fenomenul integrationist de pe continentul latino-american si din regiunea Caraibelor are deja o traditie, însa ultima decada si jumatate a cunoscut o amploare remarcabila în ceea ce priveste încheierea acordurilor de asociere din regiune.

In anii ’50 deja se derulau serioase discutii care vizau intensificarea eforturilor de regionalizare în vederea crearii mult-speratei Piete Comune a Americii Latine. CEPAL (Comisia Economica ONU pentru America Latina) si Raul Prebisch si-au adus aportul hotarâtor în cadrul initiativei, îndeosebi la nivel tehnic. Aceste deliberari aveau sa se concretizeze în proiecte de integrare ambitioase: The Latin American Free Trade Association (LAFTA – Asociatia Latino-Americana a Comertului Liber)- care în anii ’80 a evoluat în ALADI (Asociatia de Integrare Latino-Americana sau LAIA: Latin American Integration Association) , The Central American Common Market (CACM – Piata Comuna Central-Americana / PCCA), si Acordul de la Cartagena, cunoscut mai bine ca Andean Group (AG-Grupul Andin), devenit Comunitatea Andina (CAN) -1969. Intre timp, statele vorbitoare de limba engleza au creat Caribbean Free Trade Association (CARIFTA – Asociatia de Liber Schimb din Zona Caraibilor), care în anii ’70 a evoluat în Caribbean Community (CARICOM – Piata Comuna din Zona Caraibilor).

Niciuna din gruparile timpurii nu si-au atins decât într-o proportie minora scopurile, ele “si-au pierdut din suflu” în anii ’70 si au intrat în criza în anii ’80.

Page 43: Integrarea Economica Europeana

America Latina a practicat pâna în anii `80 politica de industrializare prin substitutia importurilor (ISI), prin care se urmarea crearea conditiilor de crestere economica si de mentinere a ritmurilor de crestere în concordanta cu ritmurile de crestere a populatiei. Aceasta politica de substitutie a importurilor a condus, în practica, la izolare si o dezvoltare autarhica, cu efecte negative, care au culminat cu declansarea crizei datoriei externe care a debutat în anul 1982 în Mexic. Acest model a fost inversat ulterior printr-un program de deschidere catre exterior, de privatizare a structurilor de stat, etc.

În 1990 s-a declansat un nou val integrationist (noul regionalism: ex. crearea MERCOSUR în anul 1991 - Mercado Común del Sur- Piat a Comuna a Sudului), bazat pe afinitatea statelor care împarteau aceeasi regiune si aveau puternice legaturi istorice, culturale si lingvistice, toate dornice sa sporeasca interactiunea umana, comerciala si politica. Acest avânt s-a lovit însa de o serie de aspecte sensibile ale relatiilor internationale - pastrarea suveranitatii, actiuni individuale, schimbari economice si politice conjuncturale creatoare de tensiuni.

Noul regionalism latino-american demarat la începutul anilor `90 s-a bazat pe largi reforme structurale, deschiderea economiilor catre exterior, promovarea sectorului privat si diminuarea rolului statului în economie. Reformele structurale cele mai vizibile, care au influentat procesele de integrare de pe continent tin de liberalizarea schimburilor comerciale.

In perioada de tranzitie institutiile politice, economice si sociale care caracterizau perioada ISI au disparut si au fost înlocuite cu substituenti care sa asigure flexibilizarea si modernizarea acestora. Aparatul de protectie la frontiera, programe de industrializare (ISI) , subventii, facilitati de creditare pentru anumite activitati, reglementarea investitiilor straine, mentinerea sub tutela statului a productiei anumitor bunuri si controlul preturilor la aceste bunuri, politica de achizitii guvernamentale destinata sustinerii anumitor industrii etc., toate au fost abandonate.

Autoritatile guvernamentale au acordat o mare atentie proceselor de regionalizare, identificându-le ca semnale ale angajamentelor de liberalizare, chiar si atunci când conditiile politice si economice ale liberalizarii unilaterale erau dificile si, mai mult, chiar si atunci când initiativele multilaterale reciproce se aflau în faze tranzitorii, mai ales dupa finalizarea rundei Uruguay.

În acest context, integrarea regionala devenea un punct de sprijin al procesului de liberalizare. Implicatiile fiscale ale acordurilor preferentiale de liberalizare practicate între statele latino-americane au fost nesemnificative, date fiind nivelurile initiale scazute ale schimburilor reciproce si influentele protectionismului practicat pâna atunci. Deschiderea regionala s-a bucurat de popularitate la nivel politic, explicatia constând în receptivitatea pe plan intern a ideii de “getting together”. Integrarea regionala a fost utilizata ca instrument eficient de politica comerciala pentru adâncirea liberalizarii, reducerea protectionismului, recrearea starii de competitie între parteneri.

Este adevarat ca unele tari, ca raspuns la presiunile socurilor fiscale si ale dezechilibrelor balantelor de plati, au recurs la accentuarea protectionismului în anii `90. Uniunile vamale, ca de exemplu MERCOSUR, au limitat, si chiar au exclus, astfel de tendinte.

Din punct de vedere instrumental, este clar ca noul regionalism difera radical

Page 44: Integrarea Economica Europeana

de vechiul regionalism si din alte puncte de vedere:

atragerea de investitii straine directe (ISD): Vechea temere fata de dependenta de ISD a fost înlocuita de aprecierea contributiei acestora la sporirea competitivitatii internationale si a accesului la piete. In era globalizarii se manifesta o concurenta acerba pentru atragerea acestui tip de capital, iar MERCOSUR si NAFTA sunt zone de real interes pentru ISD.

comertul intraregional: crearea pietelor regionale a stimulat activitatea de comert si investitii, generând transformari dinamice în sectoarele productive. Cresterea exporturilor intraregionale s-a reflectat în plan productiv printr-o diferent iere a productiei, crearea de bunuri manufacturate care sa încorporeze mai multe cunostinte, accentuarea specializarii în productie si economiile de scara în domeniul industrial. Firmele si-au reorientat politicile de marketing , de investitii si de aliante strategice spre exploatarea pietelor regionale. Mai mult, comertul în anumite sectoare, precum textilele si produsele lactate, a fost avantajat, dat fiind protectionismul exacerbat pe pietele internationale.

În plan geopolitic: orientarea politicilor Americii Latine spre exterior a solicitat o mai activa si strategica participare la nivelul emisferei si pe plan mondial. Integrarea regionala a permis statelor din America Latina sa intensifice cooperarea si sa devina jucatori mai eficienti la nivel global. Pe calea integrarii si a comertului s-a reusit consolidarea democratiilor la nivelul unor state care s-au confruntat îndelung cu regimuri militare si s-au consolidat granitele între state. Experienta MERCOSUR este graitoare: înaintea integra rii regiunea a fost sub influenta nefasta a starii conflictuale din zonele de granita , acum este o zona pacifista pentru ca disputele au încetat, statele au descoperit interese comune care prevaleaza asupra orgoliilor nationaliste. Vechiul regionalism nu a fost capabil sa genereze si garanteze acest lucru datorita nationalismului autoritar al diferitelor regimuri militare, cu un interes crescut în dispute teritoriale si practici non-democratice

Prin aparitia si dezvoltarea gruparilor regionale pe continentul Latino-American (dintre care cele mai puternice sunt Piata Comuna a Conului de Sud – MERCOSUR si Comunitatea Andina - CAN), prin eforturile acestora de a se unifica într-un bloc unitar sudic si într-o voce unica pe plan mondial, Statele Unite si-au vazut afectata hegemonia pe marele continent si a considerat oportuna redefinirea relatiilor cu statele din regiune sub forma unui proiect amplu de integrare: F.T.A.A. (Free Trade Area of the Americas – Zona de Liber Schimb a Americilor), care sa reuneasca 34 de state (mai putin Cuba) de pe continentul american.

Aceasta zona de comert liber va pune pe noi baze pan-americanismul lansat în secolul XIX (conceput la acea vreme dupa modelul Zollverein- ului German). FTAA este un plan destul de ambitios, lansat cu ocazia Summitului Americilor de la Miami, din decembrie 1994. Realizarea unei zone de liber schimb de la Alaska la Tara de Foc a realizat pasi timizi, însa punctul de plecare este dat tocmai de NAFTA. SUA trebuie sa convinga vecinii din sud ca este în interesul lor sa se alature unei zone de liber schimb, iar Mexicul trebuie sa se transforme într-o dovada vie a beneficiilor acestei conlucrari. Daca zona nu functioneaza satisfacator

Page 45: Integrarea Economica Europeana

în formula simpla, cum poate functiona într-un cadru mult mai extins si mai eterogen?

1.6.1.3 Zona de Liber Schimb a Americilor (Free Trade Area of the Americas)

Zona de Liber Schimb a Americilor va reprezenta, asa cum si-au propus artizanii integrarii emisferei vestice, o extindere a NAFTA în toate tarile continentului american (în numar de 34 de state) , mai putin Cuba (exclusa din Organizatia Statelor Americane în anul 1962).

Prima Întâlnire la nivel înalt a Americilor a avut loc în perioada 9- 11 decembrie 1994 la Miami (First Summit of the Americas). In cadrul acesteia participantii au stabilit ca obiectiv prioritar al cooperarii emisferice în domeniul economico-comercial, formarea, la orizontul anului 2005, a unei Zone de Liber Schimb a Americilor (Free Trade Area of The Americas / FTAA – Area de Libre Comercio de las Americas / ALCA).

Negocierile FTAA au fost lansate oficial în aprilie 1998 cu ocazia Summitului de la Santiago de Chile si au avut drept rezultat definirea din punct de vedere institutional a mecanismului de negociere. Dar pentru a deveni o zona de liber schimb functionala, este nevoie de un tratat bine pus la punct, care sa raspunda deopotriva intereselor tuturor celor 34 de state membre chemate sa ia parte la proces. Asa cum au reflectat demersurile integrationiste pe toate nivelurile sale functionale, elaborarea documentului de baza (tratatul) se prezinta ca o procedura greoaie care naste permanent vii dispute. Ceea ce exista în prezent ca baza a viitorului acord, este un proiect de text, elaborat de cele 9 grupe de negociere, aprobat cu ocazia celui de al treilea Summit al Americilor de la Quebec (Canada), din anul 2001.

Planul de actiune adoptat la Quebec s-a axat pe 18 domenii cheie: 1) democratia; 2)drepturile si libertatile fundamentale ale omului; 3) justitie, statul de drept si securitatea persoanelor; 4) securitatea în emisfera; 5) societatea civila; 6) comert, investitii si stabilitatea financiara; 7) infrastructura si mediu; 8) managementul dezastrelor; 9) dezvoltarea sustenabila;10) management agricol si dezvoltare rurala;11) forta de munca si somajul;12) echitate;13) educatie; 14) sanatate; 15) egalitatea între sexe;16) populatia indigena; 17) diversitatea culturala; 18) tinerii.

Dinamica integrarii

Integrarea trebuie înteleasa ca proces dinamic, deschis extinderii permanente catre noi si noi domenii de interes, orientat catre corijarea diferentelor. Zonele de liber schimb caracterizate prin asimetrii sunt structuri mai mult „statice”. Acordul de constituire se transforma în cadrul de guvernare pe termen lung: NAFTA nu a fost conceputa ca o etapa initiala a unui proces de adâncire a integra rii, asa cum s-a întâmplat în Europa Occidentala, NAFTA a fost creata pentru extinderea si nu pentru adâncirea integrarii. „Dinamica” extinderii NAFTA poate fi interpretata doar din perspectiva extrapolarii asimetriilor catre sud, ca o dinamica pe orizontala si nu vertical-ascendenta.

Dimensiunea sociala

„Zonele de liber schimb asimetrice” sunt indiferente la strategiile sociale regionale: spre exemplu, saracia si analfabetismul sunt probleme lasate în afara sferei de

Page 46: Integrarea Economica Europeana

interes comun. In cadrul NAFTA s-au creat comisiile pentru cooperarea în domeniul muncii si în domeniul mediului înconjurator. Functionarea lor a demonstrat o slaba capacitate de a solutiona problema conditiilor inadecvate de lucru, lipsa securitatii si a rigorilor sanitare în cadrul „maquiladoras” din Mexic, care exporta în Statele Unite si nici problema poluarii apei, solului si aerului din ariile în care maquiladoras (in-bound plants) functioneaza.

In UE exista preocupari în ceea ce priveste politicile de munca, educatia, protectia sociala, protectia consumatorului etc. si se identifica la nivelul UE intensificarea eforturilor de solutionare comuna a problemelor care apar în cadrul acestor domenii pe masura adâncirea integrarii.

Dimensiunea productiva:

„Acordurile de liber schimb conventionale” nu ofera posibilitatea de coordonare în domeniul productiei. De exemplu, în cazul unei zone de liber schimb între statele andine si SUA, tarile latino-americane poseda structuri productive si de export similare si s-ar concura puternic pe piata SUA. Intr-o astfel de situatie, orice masura de coordonare a productiei regionale ar fi atacata drept contrara liberului schimb. In cadrul unui astfel de „acord de liber schimb conventional” nu ar exista masuri de asistenta pentru dezvoltare destinate statelor mai putin dezvoltate, cum sunt cele cuprinse în cazul Zonei de Liber Schimb SUA- America Centrala – CAFTA/U.S.- Central American Free Trade Agreement (în realitate componentele de asistenta cuprinse în acord nu s-au regasit în practica).

Integrarea în stadiile sale avansate permit stabilirea de politici sectoriale performante între diferite economii, inclusiv acordarea de regimuri comune de protectie. Pe aceasta cale se poate sustine complementaritatea si coordonarea productiei prin intermediul politicilor comune. Exemplul cel mai elocvent este Politica Agricola Comuna a Uniunii Europene. Coordonarea politicilor solicita la rândul sau o serie de angajamente macroeconomice regionale, cum este cazul UE, care a reusit introducerea monedei unice si crearea Bancii Centrale Europene.

„Acordurile de liber schimb conventionale” au dovedit a avea o capacitate limitata de a sustine cresterea exporturilor si a caracterului antrenant al acestora în generarea bunastarii. Desi s-au înregistrat în unele cazuri (Mexicul în cadrul NAFTA) cresterea exporturilor si a PIB- ului, reducerea saraciei si restabilirea echitatii sociale nu s-au înfaptuit. Pentru aceasta este nevoie de mecanisme active de redistribuire a veniturilor.

Mobilitatea factorilor de productie

In cadrul zonelor de liber schimb cu probleme de asimetrie, se promoveaza ideea liberei circulatii a marfurilor si capitalurilor, dar nu si a fortei de munca (este cazul cetateanului mexican care nu poate munci sub protectia acordului NAFTA în SUA; prevederi similare sunt cuprinse în cadrul acordului Chile –SUA).

Dimensiunea politica

In cadrul „acordurilor de liber schimb conventionale” dimensiunea politica este absenta. Întâlnirile si dialogul se poarta la nivelul de reuniuni ministeriale si de sefi de state. Dificultatea încorporarii dimensiunilor politice în cadrul negocierilor au fost destul de clare în cadrul Summitului FTAA de la Monterrey (Mexic, 2004), când s-a dorit atingerea unui compromis în domeniul politicilor de dezvoltare,

Page 47: Integrarea Economica Europeana

sociale si ambientale, ele nu au dus la nici un rezultat.

„Acordurile de liber schimb conventionale” nu se cantoneaza numai la nivelul liberalizarii fluxurilor comerciale, dar si la aspecte conexe acestora: reglementarea liberei circulatii a capitalurilor, drepturile de proprietate intelectuala, servicii (nu numai cele traditionale, de telecomunicatii, dar si cele educationale si sanatate etc.), emigrarea, achizitii guvernamentale, etc. Aceste teme ajung sa încorporeze o serie de aspecte legate de dezvoltarea nationala si limiteaza actiunile guvernamentale. Sub umbrela „drepturilor investitorilor” de transfer al capitalurilor si al „tratamentului national”, orice masura sociala, ambientala sau de pe piata muncii poate fi acuzata ca limiteaza libera circulatie a capitalurilor sau ca ar genera tratament diferentiat investitorilor.

Analiza recenta a negocierilor dintre SUA si natiunile andine a demonstrat, spre exemplu, ca acest tip de acorduri de liber schimb erodeaza puternic rolul statului natiune, dar nu ca o cedare a atributelor suveranitatii catre structuri supranationale (cum se întâmpla în cazul Uniunii Europene), ci catre mecanismele private.

Politica externa si de securitate si comertul

Actiunea SUA de a exercita presiuni asupra Americii Latine în scopul încheierii de acorduri de liber schimb este influentata de factori interni (interesele transnationalelor de a-si extinde pietele, controlul asupra economiilor din jur, limitarea emigratiei, etc.) si externi (prezenta Uniunii Europene în America Latina si existenta unor grupari integrationiste autonome în regiune). În acest context de factori, SUA a utilizat o serie de instrumente de control: presiunile asupra Mexicului pe parcursul negocierilor NAFTA, interzicerea participarii unor reprezentanti din America Latina ca observatori în cadrul rundelor de negocieri, relansarea negocierilor cu Chile pentru zona de liber schimb, dupa ce acesta a anuntat intentia de a deveni membru cu drepturi depline în cadrul MERCOSUR. Aceste masuri fac parte dintr-un plan mai amplu al Statelor Unite ale Americii, cel al „Strategiei de Securitate Nationala”, care încorporeaza ca piloni principali FTAA si acordurile de liber schimb, în calitate de instrumente de promovare a procesului de expansiune teritoriala si a influentei marii puteri.

1.6.2 Integrarea economica în Asia si în Africa

1.6.2.1 Asociatia Tarilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)

Asociatia Tarilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East Asian Nations) – este una dintre cele mai vechi si mai importante formule de integrare economica din Asia si chiar din lume. Asociatia a fost înfiintata pe 8 august 1967, ca un for de cooperare economica si politica între statele Asiei de Sud-Est. Printre membrii fondatori s-au numarat: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore si Thailanda.

Înca de la crearea sa, ASEAN s-a declarat a fi o grupare careia i se poate alatura orice tara doritoare din sud-estul asiatic, care ar fi gata sa respecte principiile care stau la baza existentei sale. Tensiunile politice din zona au blocat acest deziderat. Amenintarea pe care o reprezenta Vietnamul, puternic sustinut de colosul sovietic, a facut ca statele ASEAN sa încerce sa mentina un oarecare

Page 48: Integrarea Economica Europeana

echilibru politic în regiune, desi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât se poate de reale, precum conflictul dintre Vietnam si Cambogia.

Rabdarea de care statele membre ASEAN au dat dovada în încercarea lor de a neutraliza influenta negativa potentiala a Vietnamului în regiune a dat roade si, în 1994, toate ta rile din grupare au reusit sa ajunga, dupa 20 de ani, la o normalizare a relatiilor cu acest stat.

Astfel încât, tara care cu 22 de ani în urma (în 1973) se opusese ferm largirii ASEAN, grupare pe care o considera un bastion anti- comunist, devine, în iulie 1995, în urma summit-ului ASEAN din Vietnam, cel de-al 7 membru al acestei grupari. Acum, din ASEAN mai fac parte, alaturi de cele cinci state fondatoare (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore si Thailanda) si Brunei, Cambogia, Myanmar, Laos si Vietnam.

Populatia celor 10 tari care intra în prezent în component a ASEAN este de circa 500 milioane de persoane, ceea ce transforma, potential, zona, într-una din cele mai mari piete ale lumii. Alte atuuri ale tarilor din regiune se refera la faptul ca poseda resurse naturale bogate, se întind pe o suprafata considerabila si se afla în apropierea rutelor strategice care leaga Oceanul Pacific de Orientul Mijlociu, Africa si Europa. În ultimii ani ai deceniului al 9-lea al secolului trecut, a început sa se dezvolte ideea unor “zone economice subregionale”, care ar fi putut, dupa opinia autoritatilor de atunci din statele ASEAN, sa contribuie la adâncirea integra rii economice în zona, fara a necesita modificarea radicala a politicilor comerciale nationale. Au aparut astfel, o serie de mini-grupari, ”triunghiuri ale cresterii”, care însa au avut un impact minor.

Constatând lipsa de consistenta a tuturor încercarilor de pâna atunci, tarile membre ASEAN si-au legat sperantele de crearea unei zone de liber schimb (AFTA). Tarile membre au stabilit un calendar de reducere a protectiei tarifare în interiorul zonei, pâna la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în urmatorii 15 ani, începând cu 1 ianuarie 1993.

Criza financiara din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasa a tarilor din Asia de sud-est. Statutul de cea mai dinamica regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebarii. S-a spus ca miracolul asiatic a fost suprasolicitat, ca rapida crestere economica a “ipotecat” viitorul acestor economii. Multe tari s-au încarcat de datorii, au recurs la masuri de restructurare pentru a deveni viabile din punct de vedere financiar, au urmat concedieri, perioade de instabilitate politica si sociala.

Oricum, partea buna, daca se poate vorbi de asa ceva, a crizei asiatice a fost, din punctul de vedere al statelor ASEAN, constientizarea vulnerabilitatilor comune, a necesitatii unui efort staruitor pentru consolidarea pietei comune alcatuite din pietele economiilor respective.

1.6.2.2 Cooperarea Economica Asia-Pacific (APEC)

În deceniile ce au trecut de la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, tarile din Asia de Est s-au caracterizat printr-o crestere economica puternica si constanta.

La început a fost Japonia. În perioada imediat postbelica, niponii s-au lansat, cu determinarea specifica, spre o reconstructie economica în masura sa uimeasca

Page 49: Integrarea Economica Europeana

întreaga lume si sa îi propulseze între primele puteri economice ale planetei.

Au urmat „dragonii” asiatici – Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan si Singapore – care, chiar daca nu pot aspira la statutul de superputere economica, au reusit sa recupereze, în mare masura, ramânerile în urma si sa intre în categoria „noilor tari industrializate”.

Un al doilea val de dragoni, alcatuit din Indonezia, Filipine, Malaezia si Thailanda, dupa o perioada caracterizata de o evolutie economica ezitanta si mai putin spectaculoasa, pare a se fi trezit la viata si este în masura sa recupereze decalajele în viitorul apropiat. O evolutie similara înregistreaza în ultimul deceniu si Vietnam-ul, urmat – în mai mica masura – de celelalte tari ale Peninsulei Indochina.

În fine, schimbarile ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai populat stat al lumii – Republica Populara Chineza – au descatusat energii nebanuite, ce au condus la cresteri economice spectaculoase, menite sa transforme semnificativ raportul de forte în plan regional si chiar mondial.

Toate aceste evolutii, coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au acordat acestui fenomen, au facut ca polul de dezvoltare economica sa se mute, practic, din zona Atlanticului în cea a Pacificului.

Dinamismul exceptional al acestei zone nu putea ramâne fara efect în planul cooperarii regionale pentru sustinerea mutuala a dezvoltarii. Ca raspuns la cresterea interdependentei dintre economiile din zona Asia-Pacific si ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate si de a-si dezvolta spiritul comunitar, a fost înfiintata, în urma cu aproape un deceniu si jumatate, Organizatia APEC (Asian Pacific Economic Cooperation). Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari si întrunesc aproximativ 42% din comertul mondial. În ultimul deceniu, APEC a fost principala organizatie economica din zona care a promovat comertul deschis si cooperarea economica. Rolul APEC a crescut în ultimii ani si acum aceasta se implica atât în chestiuni economice (liberalizarea comertului, facilitarea afacerilor, colaborare economica si tehnica), cât si în rezolvarea unor probleme sociale (protectia mediului înconjurator, educatie, drepturile femeilor în societate). Organizatia îsi propune ca sa se constituie într-o zona de liber – schimb într-un orizont de timp de mai îndelungat.

Aparitia organizatiei este consemnata în 1989, când a avut loc în Australia întrunirea ministrilor comertului si afacerilor externe din 12 tari de pe ambele maluri ale Pacificului, pentru a stabili diverse mijloace de înlesnire a coopera rii internationale în aceasta regiune ce se dezvolta atât de rapid. Atunci s-a decis înfiintarea organizatiei APEC, ai carei 12 membri fondatori au fost Australia, Canada, Brunei, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelanda, Filipine, Singapore, Thailanda si SUA.

În 1993, SUA au gazduit prima întrunire anuala a liderilor tarilor membre APEC, la Blake Island, lânga Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizarii comertului, a promova spiritul de comunitate, cresterea economica si dezvoltarea echitabila. Între 1989 si întrunirea din SUA din 1993, APEC a acceptat sase noi membri. În noiembrie 1991, trei noi membri au fost primiti în organizatie: Republica Populara Chineza, Hong Kong si Taiwan. În noiembrie 1993, organizatia a acceptat ca noi membri Mexicul si Papua Noua Guinee, decizând ca Chile va deveni membru

Page 50: Integrarea Economica Europeana

cu drepturi depline în 1994. Peru, Rusia si Vietnam au fost ultimele tari incluse în organizatie, în noiembrie 1998.

Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri. Înca de la înfiintarea organizatiei, APEC nu s-a considerat o grupare de tari, ci mai degraba o grupare de economii, acest termen subliniind faptul ca obiectul de activitate al organizatiei este preponderent economic, nu politic. Aceasta grupare constituie un forum de consultari libere, fara o structura organizationala complicata sau o birocratie dezvoltata care sa îl sustina.

Organizatia pentru Cooperare Economica în zona Asia-Pacific opereaza prin consens. În anul 1991, statele membre s-au angajat în conducerea activitatilor lor si a programelor lor de munca pe baza unui dialog deschis, în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce priveste punctele de vedere ale tuturor participantilor. Organele de conducere ale organizatiei sunt Consiliul de Ministri, Consiliul Consultativ si Secretariatul.

În cadrul Consiliului de Ministri, functia de conducere este asigurata anual, prin rotatie, de un reprezentant al statelor membre. Statul care detine presedintia este si responsabil cu gazduirea întrunirilor anuale ministeriale (între ministrii afacerilor externe ai celor 21 de state).

Tarile membre ale APEC-ului au gazduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind educatia, energia, mediul, finantele, resursele umane, cooperarea tehnologica, sprijinirea întreprinderilor mici si mijlocii, telecomunicatii, transporturi.

Economiile APEC au ales calea deschiderii, integrarii, reformei institutionale si a unei mai bune guvernari si cooperari. Se pare ca aceasta a reprezentat alegerea potrivita, daca se iau în considerare evenimentele din ultimul deceniu. Singurul obstacol major – criza financiara asiatica – a provocat o panica financiara, care a condus la o scadere a investitiilor în zona, datorata în special îngrijora rilor cu privire la calitatea guvernarii unor tari. Pentru a face fata provocarilor ce vor urma si pentru a construi economii robuste, capabile sa depaseasca riscuri imprevizibile este necesara mai multa deschidere, integrare, colaborare regionala si o mai buna guvernare.

1.6.2.3 Integrarea economica în Africa

Ideea unei Africi integrate a aparut înca din anii ’50-’60, de la cucerirea independentei cvasitotalitatii tarilor de pe acest continent. Integrarea ar fi trebuit sa cuprinda atât aspectele comerciale, cât si cele ale politicilor economice, infrastructura, libera circulatie a persoanelor si a fortei de munca, astfel încât sa se valorifice toate oportunitatile oferite de o regiune cu nebanuite bogatii. Din pacate, aceasta idee a ramas la acelasi stadiu si foarte putine lucruri au fost facute în acest sens.

Procesul de integrare în Africa înregistreaza cele mai scazute performante. Comunitatile economice regionale africane au multi membri, care fac parte din mai multe organizatii în acelasi timp (din cele 53 de tari, 27 de tari fac parte din doua grupari, 18 din 3 grupari, R.D. Congo chiar din patru, iar cele mai multe din doua organizatii), sunt subapreciate de guverne, insuficient finantate si, în ciuda unor succese izolate, nu si-au atins obiectivele. Cresterea productiei la nivelul tarilor membre, ca si intensificarea schimburilor comerciale au ramas doar la stadiul

Page 51: Integrarea Economica Europeana

de deziderate, ponderea Africii, ca un întreg continent în comertul international fiind sub nivelul unor tari ca Marea Britanie sau Olanda.

Continentul african este „gazda” a nu mai putin de 14 grupari economice intraregionale, din care jumatate au o importanta relativa mai mare:

AMU – Uniunea Araba Magrebiana, cu 5 membri,

COMESA – Piata Comuna a Africii de Vest si de Sud, cu 20 de membri,

ECCAS – Comunitatea Economica a Statelor Central – africane, cu 15 membri,

ECOWAS – Comunitatea Economica a Statelor din Vestul Africii, cu 15 membri,

SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri,

IGAD – Autoritatea Interguvernamentala de Dezvoltare, cu 7 membri,

CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18 membri,

Alaturi de acestea, în Africa mai functioneaza înca alte 7 grupari economice intraregionale:

UEMOA – Uniunea Economica si Monetara Vest Africana, cu 8 membri, toti apartinând ECOWAS,

MRU – Mano River Union, cu 3 membri, apartinând ECOWAS,

CEMAC – Comunitatea Economica si Monetara Central-Africana, cu 6 membri, apartinând ECCAS,

CEPGL – comunitatea Economica a Tarilor din Zona Marilor Lacuri, cu 3 membri, apartinând ECCAS,

EAC – Comunitatea Est-Africana, cu 3 membri, 2 apartinând COMESA si unul SADC,

IOC – Comisia Oceanului Indian, cu 5 membri, 4 apartinând COMESA si unul SADC,

SACU – Uniunea Vamala a Africii de Sud, cu 5 membri, apartinând atât SADC cât si COMESA (2 tari).

Analiza gruparilor economice africane arata ca, din punct de vedere organizatoric, ele nu sunt cu nimic mai prejos decât „colegele” lor mult mai performante, ca UE sau NAFTA. Au secretariate operationale, întâlniri la nivel ministerial si al grupurilor de lucru, aranjamente institutionale complexe, declaratii politice, dar le lipsesc rezultatele. Cele mai multe dintre masurile de integrare cuprinse în protocoale, decizii si acorduri nu sunt transpuse în practica la nivel national, ca urmare a lipsei unor mecanisme de planificare, organizare, coordonare si urmarire a deciziilor luate. Acest lucru explica esecurile înregistrate pâna acum în ceea ce priveste respectarea angajamentelor luate, lipsa de vointa a guvernelor de a subordona interesul politic national scopurilor pe termen lung ale gruparilor economice regionale, monitorizarea rezultatelor obtinute atât în plan comercial, cât si al stabilizarii macroeconomice.

Nerealizarile statelor membre ale diverselor grupari sunt reflectate chiar de incapacitatea de a colecta fondurile necesare pentru transpunerea în practica a obiectivelor propuse. De exemplu, COMESA si CEMAC au înregistrat o scadere a ratei de colectare a contributiilor de la 100% în 1993, la 50% în 1998. Mai mult decât atât, contributiile actuale ale statelor abia acopera costurile de operare

Page 52: Integrarea Economica Europeana

ale gruparilor regionale, ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse, din punct de vedere financiar, sa depinda într-o foarte mare masura de asistenta straina.

Cu toate aceste dificultati, integrarea pe continentul african nu este o batalie pierduta. Cu multa energie si mult sprijin se pot obtine rezultatele asteptate. Rezultate mai vizibile au fost obtinute în domeniul integrarii comerciale. Pentru atingerea stadiului unei uniuni economice sunt necesare eforturi considerabile.

Poate ca mai mult decât în oricare alta regiune a lumii, integrarea pe continentul african este singura solutie de a iesi din conul de marginalizare în care se afla acum. Lipsa resurselor financiare, a infrastructurii, problemele sociale cu care se confrunta sunt doar câteva dintre coordonatele ce definesc situatia grea a acestui continent. Succesul va depinde într-o masura covârsitoare de cooperarea si angajamentul gruparilor regionale în redefinirea rolului lor.

Page 53: Integrarea Economica Europeana

Bibliografie selectiva

1. BALASSA, B., European Economic Integration, Amsterdam, North Holland, 1975.

2. DENT, M. C., The European Economy, The Global Context, London, Roudledge, 1997, p. 34.

3. DEVLIN, R., ESTEVADEORDAL, A., What’s New in the New Regionalism in the Americas, INTAL-ITD-STA, Working Paper 6.

4. GUDYNAS, E., Dos caminos distintos: tratados de libre comercio y procesos de integración

5. HERSCHEL, M., L’économie de la Communauté européenne, Paris, Armand Colin, 1992.

6. LOWENTHAL, A., Os Estados Unidos e a America Latina na virada do seculo, Politica Externa, vol. 9-no.3-dez/jan/fev-2000, Rio de Janeiro Paz e Terra,.

7. NEGESCU, D., Spre o tripolarizare a comertului mondial, Tribuna Economica nr. 15/1995, p. 28.

8. RIMBAULD, G., L’Europe des quinze, Paris, JVDS, 1995.

9. ROBSON, P., The Economics of International Integration, London,

Allen-Unwin, 1987.

10. ROLLET, Ph., HUART, Fl., Du Grand Marché à l’Union Economique

et Monétaire, Cujas, Paris, 1995.

11. http://www.integracionsur.com/americalatina/GudynasDesafiosTLCs

Quito2004.pdf

12. http://enet.iadb.org/idbdocswebservices/idbdocsInternet/IADBPublicD

oc.aspx?docnum=417848

13. FTAA/ Summits of the Americas/ Quebec Plan of Action:

http://www.summit- americas.org/Documents%20for%20Quebec%20City%20Summit/Qu ebec/PoA%20FINAL%20public%20April%2021%20(eng).doc

14. “NAFTA – a Decade of Success”,Office of the US Trade Representative:

http://www.ustr.gov/Document_Library/Fact_Sheets/2004/NAFTA_A_ Decade_of_Success.html

15. NAFTA – a decade of strengthening and a dynamic relationship, Office of the US Trade Representative:

http://www.ustr.gov/assets/Trade_Agreements/Regional/NAFTA/asse t_upload_file606_3595.pdf

16. Summit of the Americas Center, FTAA background”

http://www.americasnet.net/trade/ftaa.htm

Page 54: Integrarea Economica Europeana

Partea a II-a

POLITICI SI INSTRUMENTE COMERCIALE

2.1 Politica comerciala. Concept, trasaturi, instrumente

2.2 Instrumente de politica comerciala de natura tarifara

2.3 Instrumente de politica comerciala de natura netarifara

2.4 Politica comerciala promotionala si de stimulare a exporturilor

2.5 Indicatori de masurare a gradului de integrare în comertul international

2.5.1 Gradul de deschidere al economiei respective

2.5.2 Înclinatia catre export

2.5.3 Rata de penetrare pe piata interna

2.5.4 Rata de schimb

2.5.5 Indicatori ai gradului de specializare internationala

Page 55: Integrarea Economica Europeana

2.1 Politica comerciala. Concept, trasaturi, instrumente

Politica comerciala se poate defini ca repezentând acea conceptie coerenta cu privire la mijloacele pe care o tara le poate utiliza în relatiile comerciale cu exteriorul în scopul maximizarii beneficiilor care pot deriva din aceste schimburi.

Departe de a se putea desfasura independent, politica comerciala se supune unei duble constrângeri:

pe de o parte, ea va depinde de toate celelalte masuri de politica economica decise la un moment dat la nivel national;

pe de alta parte, va fi influentata si de masurile de politica economica decise de alte tari, în acest domeniu suveranitatea nationala nefiind niciodata intacta.

În relatiile cu exteriorul, statele pot adopta diferite tipuri de politici economice:

Autarhice – regim caracteristic unei economii închise, în care tara respectiva consuma ceea ce produce, fara a recurge la importuri.

Daca, conform definitiei, sistemele autarhice nu au nici un fel de legaturi cu alte tari, în realitate, autarhia nu poate fi nici totala, de vreme ce nici o natiune nu dispune de toate resursele, naturale si umane, pentru a produce ceea ce e necesar pentru locuitori, si nici permanenta, deoarece dezvoltarea autarhica duce în timp la necesitatea dezvoltarii contactelor cu exteriorul (vezi cazul fostului Imperiu Sovietic, al Cubei, Coreei de Nord etc.).

Specifice protectionismului – doctrina economica care consta în protejarea economiei nationale prin limitarea sau interzicerea importului de produse straine. În acest caz, tara filtreaza schimburile cu exteriorul prin intermediul a diferite modalitati protectioniste, tarifare (presupun utilizarea barierelor vamale) si netarifare (utilizarea unor bariere de natura netarifara, precum contingente, norme tehnice, formalitati administrative etc.)

Specifice liberului schimb – doctrina economica liberala caracterizata prin libera circulatie a marfurilor, capitalurilor si persoanelor, respectiv prin absenta barierelor în calea relat iilor economice internationale.

Conform teoriilor liberale, o tara va fi avantajata de participarea la schimburile internationale în masura în care se va specializa (legea avantajelor absolute, legea avantajelor comparative etc.) si îsi va deschide frontierele.

2.2 Instrumente de politica comerciala de natura tarifara

Definitie: Politica vamala reprezinta acea componenta a politicii comerciale care se realizeaza cu ajutorul unor reglementari adoptate de stat si care vizeaza intrarea / iesirea marfurilor din tara.

Functiile politicii vamale:

1. Fiscala – taxele vamale sunt o importanta sursa de venit la buget

2. Protectionista – taxele vamale de import, ridicând pretul marfurilor importate, protejeaza astfel produsele autohtone

3. De negociere – statele pot negocia, în cadru bilateral sau multilateral, diferite concesii vamale, reciproce sau nereciproce.

Page 56: Integrarea Economica Europeana

Instrumente ale politicii vamale:

Tarifele vamale, care cuprind taxele vamale percepute asupra marfurilor I/E

Legile vamale, codurile si regulamentele vamale

Taxele vamale

Definitie: Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de stat asupra marfurilor care trec granitele vamale ale unei tari.

Clasificare:

1. Dupa scopul impunerii vamale:

taxele vamale cu caracter fiscal – au un nivel redus, fiind percepute numai cu scopul procurarii de venit la bugetul statului;

taxele vamale cu caracter protectionist – au un nivel mai ridicat, fiind percepute pentru a reduce forta concurentiala a produselor importate.

2. Dupa obiectul impunerii:

taxele vamale de import – percepute asupra marfurilor importate, au o larga raspândire, vizeaza un nomenclator larg de produse, se practica pe termen lung, au un nivel mai ridicat decât taxele vamale de export sau tranzit.

taxele vamale de export – percepute asupra produselor autohtone la export, nu au o larga raspândire, vizeaza un nomenclator restrâns, pe perioade scurte. Se folosesc, de regula, pentru a limita anumite exporturi, mai ales de materii prime, pentru a favoriza prelucrarea lor în tara, în perioade de criza sau în cazul în care tara exportatoare este principalul exportator pe piata internationala, pentru a determina cresterea pretului.

taxele vamale de tranzit – se percep asupra marfurilor straine care tranziteaza teritoriul vamal al tarii. Nu au o larga raspândire, fiind percepute cu scop fiscal; au un nivel scazut, majoritatea tarilor încurajând tranzitul, ca importanta sursa de venit (utilizarea cailor, mijloacelor de transport, porturi, depozite etc.)

3. Dupa modul de percepere:

taxele vamale ad-valorem – se percep asupra valorii vamale a marfurilor I/E; se stabilesc sub forma unor procente care se raporteaza la valoarea vamala a marfurilor (ex: 20% din valoarea vamala a unui autoturism, a unei tone de cereale etc.). Sunt cele mai vechi taxe vamale si cele mai raspândite. Avantaje: sunt mai usor de stabilit si nu presupun un tarif vamal detaliat. Dezavantaje: sunt sensibile la oscilatiile valorii marfurilor (scaderea preturilor duce la reducerea încasarilor vamale si reduce efectul protectionist). Pentru aceasta, temporar se percep taxele vamale suplimentare, sub forma taxelor vamale specifice. Permit savârsirea de abuzuri, prin facturarea marfii la un pret mai mic decât valoarea reala (vezi prevederile Codului de evaluare vamala - Runda Tokio, 1979, Runda Uruguay, 1994).

taxele vamale specifice – se percep pe unitatea de masura fizica a marfurilor I/E , sub forma unei sume absolute exprimata în moneda tarii respective (ex:

Page 57: Integrarea Economica Europeana

100.000 lei pentru o tona grâu, pentru un tractor de 50 cai putere, automobil marca Renault etc.) Avantaje: nu sunt influentate de variatiile preturilor de pe piata externa; înlatura în mare parte posibilitatea fraudarii deoarece taxa se raporteaza la cantitatea de marfa importata. Dezavantaje: folosirea lor este greoaie deoarece presupune un tarif vamal foarte detaliat, mereu completat si revizuit, cu fiecare tip de produs.

taxele vamale mixte –includ atât taxele vamale ad-valorem cât si pe cele specifice.

4. Dupa modul de stabilire de catre stat:

taxele vamale autonome (generale) – sunt stabilite de catre stat în mod independent si nu pe baza unor conventii, bi sau multilaterale, cu alte tari. De regula, se percep asupra marfurilor care provin din tari cu care nu s-au încheiat acorduri comerciale si nu se aplica clauza natiunii celei mai favorizate, de aceea sunt considerate a fi taxe vamale aplicate în afara regimului clauza nat iunii celei mai favorizate. Ele au, de regula, un nivel ridicat si nu fac obiectul negocierilor.

taxele vamale conventionale (contractuale)– sunt stabilite de stat în înt elegere cu alte state, conform clauzelor din contractele bi si multilaterale. De regula, se percep asupra marfurilor ce vin din tari care îsi acorda reciproc clauza natiunii celei mai favorizate (se aplica în regimul clauza natiunii celei mai favorizate). Au un nivel mai redus ca taxele vamale autonome si fac obiectul negocierilor în cadrul GATT/OMC.

taxele vamale preferentiale (de favoare)– sunt taxe reduse (uneori zero), care se aplica marfurilor care provin din anumite tari, fara a se extinde si asupra marfurilor din alte tari. Reflecta un regim de favoare si sunt considerate a reprezenta o derogare de la clauza natiunii celei mai favorizate. Exemplu de asemenea taxe: taxele vamale practicate în cadrul gruparilor economice integrationiste, în cadrul SGP, SGPC etc.

taxele vamale de retorsiune (de raspuns) – se aplica de catre state ca raspuns la politica comerciala considerata neloiala a altor state. Îmbraca doua forme, taxe vamale antidumping si taxe vamale compensatorii, ambele categorii percepându-se ca taxe vamale suplimentare, peste taxele vamale în vigoare. Au un nivel prestabilit (pe care nu-l pot depasi): taxele vamale antidumping nu pot depasi marja de dumping (pret international – pret de dumping), iar cele compensatorii nu pot depasi nivelul subventiei la export (sau al primei la export). Se pot percepe numai în urma unei proceduri de ancheta, care sa faca dovada prejudiciului. Masura de raspuns se poate lua în spiritul acordurilor negociate în GATT (codul antidumping si codul privind subventiile la export si taxele compensatorii). Acest lucru face ca cele doua categorii de taxe sa aiba un dublu caracter, tarifar si netarifar.

2.3 Instrumente de politica comerciala de natura netarifara

Definitie: suma de masuri si reglementari de politica comerciala prin care se împiedica/limiteaza/deformeaza fluxul bunuri si servicii, cu scopul apararii pietei interne de concurenta straina si/sau echilibrarea balantei de plati.

Page 58: Integrarea Economica Europeana

Clasificare:

bariere netarifare care implica limitarea cantitativa a importurilor

bariere netarifare care implica limitarea importurilor prin mecanismul preturilor

bariere netarifare care deriva din formalitatile vamale si administrative

bariere netarifare care deriva din participarea statului la activitatea comerciala

bariere netarifare care deriva din standardele aplicate produselor importate si indigene

Politici si instrumente comerciale

1) Bariere netarifare care implica limitarea cantitativa a importurilor (restrictiile cantitative la import)

Interdictii sau prohibiri la import : reglementari adoptate de stat prin care se interzice total/partial, pe perioade determinate/nelimitate, importul anumitor produse. Se pot utiliza fie din ratiuni economice (protejarea unor ramuri economice sau echilibrarea balantei de plati), fie politice (discriminarea unei tari) sau sanitare (protejarea sanatatii populatiei). Se realizeaza prin refuzul organelor de stat de a elibera licenta la import. Exemplu: în UE se utilizeaza în mod selectiv si temporar interdictii la importul anumitor produse agricole.

Contingentele : plafoane maxime, cantitative sau valorice, impuse la importul anumitor produse pentru o perioada determinata de timp, de regula un an. Sunt: globale (nu implica o repartizare a plafonului pe tari de provenienta) si bilaterale (implica mentionarea tarii de provenienta)

Licentele : autorizatii acordate de stat firmelor importatoare, pentru un produs/grupa de produse, pe perioade rezonabile de timp (2, 4, 5 luni) în functie de natura produsului, tara de provenienta, distanta. Sunt: automate – utilizate pentru produsele liberalizate la import, fiind acceptate într-un termen prestabilit; sunt folosite din considerente de ordin statistic; neautomate – utilizate pentru produsele neliberalizate la import (licente pentru administrarea restrictiilor cantitative) si se acorda selectiv, în functie de tara, produs etc. La rândul lor, cele neautomate sunt globale (eliberate pe baza contingentelor globale) si individuale (eliberate pe baza contingentelor bilaterale).

Limitari voluntare la export (autolimitari): întelegeri oficiale(neoficiale, între anumite tari, prin care tara exportatoare, la cererea (sub presiunea) tarii importatoare, se obliga sa reduca valoarea exporturilor pentru un anumit produs o perioada determinata de timp. Cu alte cuvinte, reprezinta diminuari ale exporturilor acceptate chiar de tarile exportatoare, sub amenintarea din partea tarii importatoare a recurgerii la masuri restrictive mult mai dure si pe o perioada mai mare de timp.

Acorduri privind comercializarea ordonata a produselor : întelegeri bi sau multilaterale între diferite tari, vizând limitarea negociata si controlata a comertului international cu anumite produse. Implica, pe lânga autolimitarile la export si respectarea unor limite de pret, a unor prevederi

Page 59: Integrarea Economica Europeana

privind clauza de salvgardare (la care pot face apel tarile importatoare atunci când interesele lor economice sunt lezate). Sunt de data relativ recenta (anii 80).

2) Bariere netarifare care implica limitarea indirecta a importurilor prin mecanismul preturilor:

Prelevarile variabile la import: specifice Politicii Agricole Comune, sunt taxe vamale suplimentare, calculate ca diferenta între preturile interne mai mari si preturile mondiale, mai scazute; deoarece pretul comunitar ramâne neschimbat, în vreme ce pret ul mondial oscileaza, diferenta, care se va modifica si ea, poarta numele de prelevare variabila.

Preturi minime si maxime la import: Preturile minime – se folosesc atunci când costurile de productie interne sunt superioare celor din tarile concurente sau atunci când preturile de pe piata mondiala scad astfel încât produsul respectiv ameninta piata; au niveluri apropiate de pretul intern cu ridicata; folosite începând cu deceniul opt al secolului al XX-lea de catre SUA si CEE în cazul produselor siderurgice japoneze, de UE pentru produsele agricole etc. Preturile maxime – se folosesc atunci când anumite tari încearca o crestere artificiala a preturilor pentru anumite produse; se stabilesc la niveluri apropiate de pretul produselor similare indigene. Ambele categorii de preturi pot fi folosite numai de tari cu rol important de importator pe piata mondiala.

Ajustarile fiscale la frontiera: Se refera la cea mai mare parte a impozitelor la care sunt supuse marfurile importate. Ajustarile reprezinta un regim fiscal conform caruia produsele de export sunt exonerate de plata impozitelor indirecte, iar cele de import sunt supuse acelorasi impozite ca si marfurile indigene. Practica discriminatorie fata de marfurile importate deriva din evaluarea diferentiata a bazei de impunere: pentru marfurile indigene, impozitele se percep la pretul cu ridicata, pentru marfurile importate, la pretul CIF, la care se adauga taxele vamale si alte taxe. Forme ale ajustarilor fiscale: TVA – impozit general de consum perceput la fiecare stadiu al circulatiei marfurilor, nu la întreaga valoare, ci la valoarea adaugata. Taxa în cascada – impozit de consum calculat la fiecare stadiu al circulatiei marfurilor, la întreaga valoare; are caracter cumulativ. Taxa de acciza – impozit perceput asupra produselor care sunt fie monopol al statului (tutun, bauturi, hidrocarburi), fie asupra bunurilor considerate de lux (autoturisme, aparate video etc.). Alte categorii de taxe: portuare, sanitare, consulare, statistice etc.

Taxe de retorsiune (antidumping si compensatorii) – au o dubla natura, tarifara si netarifara; se pot aplica, conform celor doua Coduri (antidumping si privind subventiile la export si taxele compensatorii) trebuie declansata o procedura de ancheta prin care se face dovada prejudiciului, pe perioada careia sunt sistate relatiile comerciale.

Depozitele (depunerile) prealabile de valuta la import – masura conform careia firmele importatoare sunt obligate sa depuna în contul organelor vamale o cota în valuta din viitorul import, cu cel putin 6 luni înainte de efectuarea lui; sumele depuse nu sunt purtatoare de dobânzi, ca atare, pentru recuperarea

Page 60: Integrarea Economica Europeana

pierderii, va fi necesara cresterea pretului la bunurile importate.

3) Bariere netarifare care deriva din formalitatile vamale si administrative

Aceste formalitati, desi sunt simple cerinte de ordin tehnic, pot genera discriminare fie în urma evaluarii incorecte în vama, fie prin obligatia completarii unor documente suplimentare, complicate. Conform regulilor GATT, stabilirea valorii în vama se face pe baza pretului din factura, daca este un pret real, sau a unuia calculat conform metodologiilor în vigoare. Pentru depasirea obstacolelor legate de documentatia ceruta, se recomanda simplificarea si tipizarea documentelor.

4) Bariere netarifare care deriva din participarea statului la activitatea comerciala

Achizitiile guvernamentale (piata publica): Achizitiile de bunuri si servicii realizate de catre stat (departamente, ministere, institutii centrale etc) se transforma în bariere netarifare atunci când, pe baza unor reglementari în vigoare, firmele nat ionale au prioritate în raport cu cele straine în aprovizionarea organelor de stat. Reglementarile internationale, respectiv Acordul privind achizitiile guvernamentale (în vigoare din 1981), stabilesc faptul ca orice achizitie guvernamentala care depaseste o anumita suma trebuie sa se faca prin licitatie, la care sa participe atât firmele nat ionale cât si cele straine (reglementarile respective nu se aplica în cazul produselor militare, al celor considerate a avea caracter strategic etc.).

Comertul de stat, format dintr-o suma de operatiuni de vânzare-cumparare efectuate prin intermediul firmelor proprietate de stat. Se transforma în bariere netarifare atunci când firmele de stat beneficiaza de anumite avantaje (de pilda, avantaje de ordin fiscal) în raport cu cele private.

Monopolul de stat asupra importului anumitor produse permite limitarea importului si stabilirea unor preturi mai mari în cazul produselor care fac obiectul acestui monopol.

5) Bariere netarifare care deriva din standardele tehnice aplicate produselor importate si autohtone (obstacolele tehnice)

Obstacolele tehnice sunt reglementari în vigoare pe plan international (standarde internationale) si national (standarde nationale) cu privire la diferitele caracteristici tehnice si de calitate ale produselor interne si importate. Sunt pe deplin justificate, dar se transforma în bariere netarifare atunci când fie exista standarde internationale dar nu se respecta de catre anumite tari, fie nu exista iar tarile adopta reglementari proprii, diferite si neuniforme.

Forme:

Norme sanitare si fitosanitare – reglementari destinate consumului uman si animal;

Norme de securitate – reglementari care vizeaza bunurile destinate consumului productiv;

Norme privind ambalarea, marcarea si etichetarea.

Page 61: Integrarea Economica Europeana

2.4 Politica comerciala promotionala si de stimulare a exporturilor

Masuri promotionale

Masuri luate la nivel macroeconomic, prin care se urmareste influentarea potentialilor clienti externi.

Forme concrete:

Negocierea si încheierea de tratate de comert si navigatie, acorduri comerciale si de plati, acorduri de cooperare economica, care includ clauza natiunii celei mai favorizate sau clauza regimului national; ele reprezinta baza juridica a schimburilor comerciale, asigurând stabilitate si continuitate.

Participarea la târguris i expozitii internationale sau organizarea lor în tara, pentru o mai buna cunoastere a concurentilor.

Organizarea de agentii si reprezentante comerciale în strainatate pentru o mai buna cunoastere a pietei partenerilor; în prezent, reteaua de reprezentare economica oficiala cuprinde sectiile economice din cadrul ambasadelor si consulatelor. Pe lânga reprezentarea oficiala, firmele îsi pot crea în ta rile partenere propria retea de promovare a schimburilor, prin filiale, sucursale, comis-voiajori, societati mixte etc.

Asigurarea unor servicii de informare si orientare a clientilor externi, consultanta si asistenta de specialitate, pentru o mai buna informare cu privire la potentialul de export al tarii care acorda asistenta.

Folosirea diverselor modalitati de publicitate externa.

Masuri de stimulare a exporturilor cuprind masuri care se pot lua la nivel macroeconomic si care au ca scop cresterea competitivitatii marfurilor destinate exportului, cresterea gradului de cointeresare a productiei si exportului. De regula se considera ca numai masurile luate la nivel macro fac parte din politica comerciala a unei tari, cele la nivel micro (de întreprindere), de reducere a costurilor, crestere a calitatii, fiind legate numai în mod indirect de politica comerciala a unui stat.

Masurile de stimulare la nivel macro pot fi împartite în patru categorii:

1. De natura bugetara:

Subventiile directe la export = sume de bani acordate de stat anumitor ramuri economice pentru a le rentabiliza activitatea, în cazul în care costurilor lor depasesc preturile de pe piata mondiala. Se acorda selectiv, de regula pentru: ramurile aflate în declin (industria carbonifera, siderurgica, textila), ramuri sensibile la concurenta straina; pentru ramuri considerate de interes pentru economia nationala (în cazul carora pierderea pietelor ar putea dezechilibra balanta de plati); în majoritatea tarilor, pentru agricultura.

Primele directe de export – se acorda acelor exportatori care realizeaza un volum mare de desfacere pe piata externa sau exporta

Page 62: Integrarea Economica Europeana

produse ale unor industrii importante pentru economia nationala; ele nu urmaresc rentabilizarea unitatilor exportatoare, ci cresterea volumului vânzarilor si, eventual, influentarea structurii pe marfuri si a orientarii geografice, în functie de interesele urmarite la un moment dat.

Subventiile indirecte la export– vizeaza stimularea întreprinderilor mici si mijlocii pe linia cresterii exporturilor, prin preluarea de catre stat, total sau partial, a cheltuielilor ocazionate de diferite actiuni, manifestari, etc. precum: facilitati oferite în domeniul informational, al asistentei tehnice de specialitate, pentru participarea la târguri si expozitii internationale, pentru realizarea de catre institute de specialitate de studii si cercetari de piata cu pret redus sau gratuite etc.

2. Masuri de stimulare de natura fiscala

Urmaresc cresterea competitivitatii exporturilor prin reducerea sau eliminarea acelor componente de cost datorate diferitelor taxe si impozite si, prin aceasta, cresterea câstigului net al exportatorilor.

Facilitati fiscale acordate pentru marfurile exportate - apar sub forma scutirii, reducerii sau restituirii impozitelor pe circulatia marfurilor. Se acorda selectiv, în functie de importanta exportului pentru economia nationala respectiva, de regula fiind direct proportionale cu gradul de prelucrare al produselor. În aceasta categorie se include si importul cu scutire conditionata de plata taxelor vamale sau regimul de drawback: se refera la importul acelor produse (materii prime sau componente) care urmeaza sa fie încorporate sau prelucrate în vederea obtinerii de produse destinate exportului.

Facilitati fiscale acordate direct exportatorilor – pot sa apara sub forma scutirii sau reducerii impozitelor pe venitul provenit din export.

3. Masuri de stimulare de natura financiar-bancara

Se realizeaza prin intermediul sistemului bancar national si / sau al unor institutii publice sau private, specializate în acordarea, asigurarea si garantarea creditelor de export.

Acordarea creditelor de export poate îmbraca mai multe forme: Creditul cumparator = creditul acordat de catre o banca din tara exportatorului importatorului strain sau bancii acestuia. De regula, valoarea acestui credit acopera 75-90% din valoarea tranzactiei, restul fiind platit de importator (din capitalul propriu sau dintr-un alt credit) sub forma de avans. Aceste credite se acorda de catre institutii specializate în finant area exporturilor din tara exportatorului, pentru aceasta încheindu-se o conventie de credit între importator (banca sa) si banca exportatoare. Asigurarea creditelor cumparator este obligatorie si se realizeaza de catre banca exportatorului, la o institutie de asigurare din tara sa. Costul asigurarii este suportat, de regula, de importator. Liniile de credit = sunt o forma a creditului cumparator, se deschid de catre o institutie financiara din tara exportatorului în favoarea unei institutii financiare din tara importatorului, în baza unor acorduri inter-guvernamentale încheiate

Page 63: Integrarea Economica Europeana

între cele doua tari (exportatoare si importatoare), prin care guvernul tarii se obliga sa garanteze creditul acordat importatorilor. Creditul furnizor = credit comercial acordat de vânzator (furnizor)/exportator cumparatorului strain; se foloseste în cazul unor exporturi de valoare mai mica si pe perioade reduse de timp. Finantarea acestui tip de credite: cea mai mare parte a furnizorilor care ofera facilitati de plata cumparatorilor nu dispun de resurse suficiente pentru a astepta sfârsitul perioadei de creditare, de aceea, în practica, furnizorii finanteaza creditele acordate împrumutându-se (luând credit) de la o institutie de credit, în general o banca comerciala / specializata în finant area exporturilor. Bancile respective conditioneaza acordarea acestor credite catre exportatori de asigurarea acestora la o institutie de asigurare. Costul asigurarii, sub forma primei de asigurare platita de exportator, va fi suportat de importator (direct, prin evidentierea ei separat în contract sau indirect, prin includerea ei în pret).

Asigurarea creditelor de export – urmareste acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa la scadenta contravaloarea marfurilor livrate pe credit. Majoritatea tarilor au creat institutii specializate de asigurare, de regula cu o dubla functie: institutie de asigurare si institutie specializata de finantare a exporturilor. Aceste institutii, direct sau indirect, sunt controlate si sprijinite de statul respectiv. Asigurarea se face într-un anumit procent în raport cu valoarea creditului acordat, cealalta parte din risc suportând-o furnizorul sau cumparatorul, dupa caz (de regula, riscurile economice se acopera 75-90%, cele politice, 85-90%). Nivelul primei de asigurare, suportat de regula de catre importator, este în funct ie de categoria de risc asigurata si de calitatea beneficiarului creditului.

Garantarea creditelor de export – se face de catre o institutie bancara din tara importatorului (cumparatorului) care se obliga fata de banca creditoare din tara exportatorului sa achite contravaloarea marfurilor livrate pe credit, în cazul în care debitorul devine insolvabil. În orice contract comercial international, obligatia principala a partilor e reprezentata de obligatia contractantilor de a-si îndeplini obligat iile asumate. Garantia, ceruta suplimentar, da nastere unei a doua relatii obligationale, secundara, dar egala ca valoare si forma, atunci când obligatia asumata initial nu a fost îndeplinita.

4. Masuri de stimulare a exporturilor de natura valutara

Primele valutare = sume suplimentare acordate exportatorilor în momentul preschimbarii valutei, prin oferirea unui curs de schimb mai avantajos decât cursul de schimb oficial, respectiv cursul de schimb cu prima. Se acorda diferentiat, pe grupe de marfuri, zone geografice.

Deprecierea monetara – este favorabila exportatorilor numai pe termen scurt si numai daca reducerea cursului de schimb al monedei nationale este mai accelerata decât reducerea puterii de cumparare interne a acesteia. Diferenta între gradul de depreciere si reducerea puterii de cumparare reprezinta un fel de prima pentru export, care poate permite reducerea pretului de export, fara diminuarea câstigului în moneda

Page 64: Integrarea Economica Europeana

nationala. Acest fenomen este cunoscut drept dumping valutar. Politica de depreciere îsi poate atinge scopul numai atunci când cererea pentru produsele de export este elastica fata de pret.

2.5 Indicatori de masurare a gradului de integrare în comertul international

2.5.1 Gradul de deschidere al economiei respective

De vreme ce statele lumii au dimensiuni si forte diferite, ar fi nerelevant sa comparam, în valoare absoluta, volumul comertului exterior al SUA cu cel, sa zicem al Bulgariei sau României. Pentru a obtine un rezultant relevant si comparabil se poate raporta valoarea acestuia la volumul productiei tarii.

Gradul de deschidere = (X/PIB) x 100

Cu cât gradul de deschidere al unei economii este mai ridicat, cu atât tara respectiva este mai integrata în CI si, în consecinta, mai dependenta de pietele de desfacere externe. Facem observatia ca, în cazul anumitor tari industrializate, care dispun de o importanta piata interna, capabila sa absoarba mare parte din productie, gradul de deschidere al economiei nu este foarte ridicat (vezi, de pilda, cazul SUA sau al Federatiei Ruse). Pe de alta parte, în cazul tarilor dezvoltate de dimensiuni teritoriale reduse (cazul tarilor europene), gradul de deschidere este foarte ridicat, ca urmare a unei piete interne insuficiente în raport cu capacitatea de productie.

2.5.2 Înclinatia catre export

Pentru fiecare economie, cautarea echilibrului între exporturi si importuri eprezinta o preocupare permanenta, fiecare stat cautând sa-si acopere, pe cât posibil, importurile printr-un nivel echivalent al exporturilor. Pozitia de echilibru se masoara cu ajutorul ratei de acoperire a importurilor prin exporturi, care se determina ca raport între nivelul exporturilor (exprimate în preturi FOB) si cel al importurilor (exprimat în preturi CIF).

Rata de acoperire = [(X(fob) / M(cif)] x 100

Acest indicator se poate calcula fie pentru ansamblul balantei comerciale, fie pentru o anumita categorie de produse (autoturisme etc). Teoretic, o rata:

superioara valorii de 100% semnifica existenta unui excedent comercial,

o rata inferioara lui 100% semnifica existenta unui deficit comercial. Facem de asemenea observatia ca, de regula, valoarea exporturilor si importurilor va fi calculata în mod diferit ceea ce înseamna ca exporturile vor fi subevaluate în raport cu importurile. În aceste conditii, punctul de echilibru va fi atins la un nivel inferior valorii de 100%. Pentru a evita acest inconvenient, anumite statistici ofera valoarea importurilor exprimata în preturi FOB pentru a permite masurarea mai exacta a ratei de acoperire.

Page 65: Integrarea Economica Europeana

2.5.3 Rata de penetrare pe piata interna

Acest indicator permite masurarea partii ocupate de produsele straine consumate sau utilizate în total bunuri consumate pe piata interna considerata.

Piata interna (Pi) = Y + (M – X),

unde Pi = piata interna, Y = productia interna, X = exporturi, M = importuri

Rata de penetrare = (M/Pi) x 100

2.5.4 Raportul de schimb

Acest indicator (Terms of Trade sau Rapport d’échange) ilustreaza conditiile în care o tara schimba produse cu o alta tara. Notiunea a fost în special utilizata de clasicii englezi care doreau sa utilizeze preturile reale, de pilda pretul în grâu pentru o tona de otel. În prezent se utilizeaza pentru a aprecia nivelul de trai dintr-o anumita tara (o masina reprezinta x salarii), în care exista un curs de schimb oficial.

Raportul de schimb = cantitatea / valoarea bunurilor exportate pentru a obtine o unitate de bunuri importate, într-o anumita perioada de timp.

Raportul de schimb = qx / q m

Raportul de schimb între produse, brut si net

Raportul brut al schimburilor : raport între indicele volumului exporturilor si cel al

importurilor

Raport brut al schimburilor = (Ix / Im) x 100

Valoarea exporturilor si importurilor este corectata prin aplicarea indicelui corespunzator preturilor. O rata superioara valorii de 100% indica o deteriorare a raportului de schimb, ceea ce arata ca tara importatoare trebuie sa finanteze acelasi volum de importuri printr-o crestere a exporturilor. Asa de pilda, o valoare de 110% în raport cu anul anterior arata ca tara trebuie sa exporte un volum de 110 unitati pentru a importa acelasi volum de 100 unitati. Raportul brut a fost utilizat de Ricardo si de clasicii englezi, dar nu mai este la fel de mult utilizat astazi.

Raportul net al schimburilor = raportul dintre indicele relativ al preturilor la export si import.

Raportul net al schimburilor = (Ipx / Ipm) x 100

Indicele este considerat a fi net pentru ca ia în consideratie variatia preturilor si nu a cantitatilor. El analizeaza evolutia puterii de cumparare externe a unei natiuni, respectiv capacitatea sa de a finanta într-o proportie mai mare sau mai

Page 66: Integrarea Economica Europeana

mica importurile. Un indice egal cu 100% semnifica faptul ca preturile la export si import au variat în aceeasi proportie, marcând o stabilitate la nivelul raportului net al schimburilor, un indice superior lui 100 indica o ameliorare a conditiilor de schimb, în timp ce unul inferior lui 100, o înrautatire.

2.5.5 Indicatori ai gradului de specializare internationala

Daca luam ca valoare de referinta o anumita zona geografica, putem calcula gradul de specializare relativa al acelei tari. Astfel, daca un produs ocupa o parte importanta din exporturi în raport cu un ansamblu de referinta (lumea, UE etc.), aceasta caracteristica reflecta existenta unui avantaj comparativ pentru tara respectiva, valoarea indicatorului fiind mai mare ca 1.

Indicatorul avantajelor comparative relevate

Indicatorul avantajelor comparate relevate sau al specializarii interna- tionale compara marimea relativa a unui sector dintr-o anumita tara în totalul exporturilor realizate de acea tara cu marimea relativa a exporturilor unui sector anume dintr-o anumita zona fata de exporturile zonei respective.

IARC = (Xij/Xj) / (Xir/Xr) > 1,

unde i = produsul, j = tara, r = ansamblul de referinta

Indicatorul avantajelor comparative globale

Deoarece o tara poate exporta si importa acelasi produs, ca urmare a dezvoltarii schimburilor intraramura între tarile dezvoltate, se poate determina, de o maniera similara, un indicator al dependentei de importuri (IDI), respectiv:

IDI = (Mij/Mj) / (Mir/Mr) x 100

Indicatorul avantajelor comparative globale reprezinta raportul dintre indicatorul avantajelor comparative relevate si cel al dependentei de importuri.

IACG = { [(Xij/Xj) / (Xir/Xr)] / [(Mij/Mj) / (Mir/Mr)] } x 100

Acest indicator sintetic este semnificativ în determinarea gradului de competitivitate al aparatului productiv al unei tari. Daca indicatorul este superior unitatii, tara poseda un avantaj comparativ global pentru acel produs.

Indicatorii specializarii intra-ramura

Au devenit necesari pentru a explica de ce tari dezvoltate, precum cele din UE de exemplu, nu s-au specializat în producerea unor bunuri anume, dar si pentru a depasi analizele simpliste, dihotomice, reductioniste privind diferentele între sectoarele intensive în munca / capital sau în bunuri de productie / consum.

Page 67: Integrarea Economica Europeana

Indicatorul Bela Belassa

Exprima raportul dintre balanta comerciala pe grupe de produse i sau ramuri în total schimburi comerciale.

IBB = [ (Xi – Mi) / (Xi + Mi) ] x 100

Cu cât acest raport este mai redus, cu atât specializarea intra-ramura este mai importanta.

Indicatorul lui Grubel sau indicatorul comertului intra-industrial

Tine cont si de gradul de deschidere al pietelor si masoara specializarea intra-ramura ca diferenta între balanta comerciala (Xi –Mi) si volumul schimburilor comerciale ale ramurii (Xi + Mi), ajustata cu volumul schimburilor ramurii.

{ [ (Xi + Mi) – (Xi – Mi) ] / (Xi + Mi) } x 100

Page 68: Integrarea Economica Europeana

Bibliografie selectiva

1. GEHANNE, J. C. Dictionnaire thématique de sciences économiques et sociales, Dunod, 1995

2. KORKA, M. ,TUSA, E Statistica pentru afaceri internationale, Bucuresti, Editura ASE, 2003

3. LINDERT, P. International Economics, Irwin, 1998

4. MIRON, D. Politici comerciale, Bucuresti, Editura Luceafarul, 2003

5. SANDRETTO, R. Le commerce international, Armand Colin, 1995

6. SUTA, N. Comert international si politici comerciale contemporane, Bucuresti, Editura Economica, 2003

7. NEME, C. Economie internationale. Fondements et politiques, Litec, 1996