Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

560

FROM DISBELIEF TO RELIEF HUMOR FROM ARISTOTLE TO FREUD

Miruna Iacob

PhD Student, ”Transilvania” University of Brașov

Abstract:The present paper attempts to highlight the complexity of humor by exploring the multiple

ways of perceiving this notion, all materialized under the form of three humor theories: the superiority

theory, the relief theory and the incongruity theory. The article will look at the mechanism of humor and

their relation to progress and social evolution, as it will also take into account the transition from the

superiority theory, whose representative figures are Aristotle and Hobbes, towards a liberating function

associated to Sigmund Freud. All these aspects confirm the fact that humor breaks away from an

inferiority complex, gradually becoming a topic of study favored not only by aesthetics and literature,

but also by psychoanalysis and sociology.

Keywords: humor, relief theory, superiority theory, defense mechanism, economy in expenditure of

affect

Introducere

Râsul și motivele pentru care râdem au beneficiat de o atenție inegal distribuită de-a

lungul timpului, începând cu Aristotel și asocierea comediei cu o categorie inferioară și până la

teoriile moderne care, departe fiind de pretenția totalizantă a fundamentării unei definiții clare

și exhaustive a acestui concept, și-au încheiat pledoaria cu o suită de întrebări prin care s-a

subînțeles posibilitatea cercetărilor viitoare de a dezvolta perspective noi de interpretare. Există

trei teorii ale umorului care nu limitează, ci doar compartimentează în linii generale direcțiile

și funcțiile umorului, potențând astfel complexitatea acestui fenomen. Cele trei teorii ale

umorului sunt teoria superiorității (asociată cu Hobbes, ideea „de glorie subită” derivând din

schadenfreude, adică din satisfacția provocată de nenorocirile altuia. În sens larg, este vorba

despre experimentarea unui sentiment de superioritate, aspect recurent și la Platon, și la

Aristotel), teoria eliberării (asociată cu Sigmund Freud) și teoria incongruenței (care se

regăsește la Kant sub forma diseminării așteptărilor în absurd și este ulterior perfecționată de

Bergson care asociază râsul cu mecanicizarea vieții). Din aceste trei, mă voi opri asupra celei

de-a doua, adică asupra teoriei eliberării. Voi prezenta succint câteva dintre viziunile freudiene

asupra conceptului de umor, întrucât în teza mea de doctorat analizez într-un context mai amplu

atât funcțiile umorului în cadrul celor trei teorii menționate, cât și rolul acestuia în relație cu

literatura română ante și postdecembristă.

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

561

O primă remarcă pe care o voi face este aceea că orice concept evoluează în timp și

beneficiază de tot mai multe accepțiuni pe măsură ce trece prin filtrul mai multor epoci având

diferite sisteme sociale, diverse percepții asupra lumii sau pur și simplu alte raporturi

interumane. Prin extensie, evoluția ființei umane, concomitent cu dezvoltarea socială, a avut ca

rezultat și fructificarea compasiunii și a empatiei, reorganizând astfel punctele de declanșare

ale umorului. Omul devine mai uman, standardele și calitatea vieții cresc și, așa cum notează

Gregory, spiritul a avansat odată cu civilizația, iar râsul a avansat alături de amândouă. (2014:

11) În plus, progresul social, economic și politic implică și emanciparea umorului, permutând

centrul de interes de la umorul orientat spre critica trăsăturilor fizice la cel ideatic, de la faza

corporală la cea reflexivă – unul dintre cei mai importanți pași în ascensiunea și consolidarea

acestui concept. Evoluția socială impune o dinamică, atât mecanică, dar și conceptulă. Cu toate

acestea, tot autorul reflectă la caracterul variabil al cruzimii al popoarelor vechilor timpuri, mai

exact, la supraviețuirea acestor practici în publicul occidentalizat. (2014: 13) Umorul se

rafinează, se cizelează, într-adevar, însă nu asigură și o echilibrare, o omogenizare a păturilor

sociale. Conceptul german de schadenfreude nu dispare din structura ontologică a audienței, ci

doar îngroașă mai bine marginile publicului nesofisticat al cărui caracter neprelucrat își

îngăduie oricând desfătarea cu umilințele altora, chiar pentru simplu pretext al socializării. În

ciuda avantajelor pe care le aduce cu sine civilizația, invectivele nu au ajuns o practică pe deplin

abrogată.

Sigmund Freud și teoria eliberării

Teoria eliberării este totodată şi cea care pune sub semnul întrebării prezenţa şi

importanţa sentimentului de superioritate în manifestarea umorului. Râsul este un mic

interludiu în cadrul unui demers care suprasolicită ființa umană. Este o întrerupere agreabilă

din cadrul rutinei existențiale, așa cum remarcă J.C. Gregory referindu-se la Socrate, (2014:

176). Efectul acestei convulsii fericite, în termenii lui Gregory, este depresurizarea emoțională,

descărcarea afectivă, decongestionarea benefică. „O inimă veselă este un leac minunat” spune

și versul biblic din Pildele lui Solomon (17:22). Teoria eliberării echivalează râsul cu un

mecanism homeostatic menit să reducă tensiunea psihologică. Râsul și umorul constituie și

modalități de a negocia cu realitatea, devenind arme de autoapărare folosite de indivizi pentru

a face față stresului cotidian, așa cum reiese din încercările a doi autori de a analiza metodele,

procedurile și rezultatele relației dintre umor și diversele aspecte ale vieții precum căsnicia sau

dizabilitățile fizice, în cartea Humor and Life Stress. Antidote to Adversity. (1: 1986).

Reîntorcându-ne la viziunea lui J. C. Gregory, eliberarea este principalul efect care rezultă din

intersecția mecanismelor psihice cu împrejurările care declanșează râsul. (2014:17) Umorul

poate fi considerat factor declanşator al eliberării unei stări de tensiune cauzate de propriile

temeri sau poate fi o modalitate de a spulbera inhibiţiile socio-culturale şi de a revela dorinţe

reprimate. Aceeași idee o vom regăsi și în eseul lui Christie Davies, Humour and Protest: Jokes

under Communism, în care sociologul britanic propune același rol al umorului în societățile

totalitare, de pildă, anume acela de eliberator de inhibiții, un fel de supapă necesară pentru a

face față vicisitudinilor unui regim opresiv. Mai mult, în opinia lui Gregory, eliberararea este

emoția fundamentală care acompaniază râsul, aceasta fiind înscrisă în mai multe variațiuni ale

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

562

râsului: triumful, disprețul, superioritatea (2014: 23). Deși recunoaște că există și alte aspecte

importante ale umorului, autorul susține că eliberarea este calea de a ieși din seriozitatea vieții,

constituind însăși rădăcina râsului. Spre deosebire de Aristotel care în Poetica sa plasează

comedia în unghiul obtuz al derizoriului, al insignifianței datorate comunicării dezonorante

despre lume și oameni, Gregory crede în funcția favorabilă pe care râsul, desfătarea,

divertismentul le exercită în planul psihic, considerând că apogeul întreagii experiențe estetice

a comicului este însuși sentimentul eliberării. (2014: 181) Totuși, în tratatul de morală Etica

Nicomahică, Stagiritul denotă o mai mare flexibilitate în abordarea pauzei, a destinderii, a

divertismentului a căror necesitate le-o recunoaște în cea de-a patra carte: „Şi totuşi , după cât

se pare, repausul şi divertismentul sunt necesare existenţei umane.” (1998: 101) De adăugat

este însă faptul că râsul ține totuși cont, de o terminologie specifică, de o conduită morală, de o

guvernare atentă a vorbelor și a acțiunilor și, în general, de un ritual organizatoric care se

îndepărtează pe cât posibil de exces. În subcapitolul 8, gânditorul analizează trei categorii de

indivizi dintre care două depășesc conturul indicat de norme: bufonul, necioplitul și, în sfârșit,

oamenii cu simțul echilibrului, al principiilor și al eticii. Idealul în viziunea lui Aristotel pare

să fie măsura. „În sfârşit, cei care glumesc cu măsură sunt numiţi oameni cu spirit suplu, adică

bine condus. Comportamentului moderat îi este proprie şi subtilitatea. Omul subtil ştie să spună

şi să asculte ceea ce se potriveşte unui om cu bun simţ şi de condiţie liberă.” (1998:101)

Această teorie a eliberării se leagă în principal de două nume, Sigmund Freud şi Herbert

Spencer care, deşi au abordat relativ diferit interpretarea umorului, au găsit un punct comun în

conceperea râsului ca formă de a elibera energie latentă. Herbert Spencer percepe umorul ca o

formă diferită de oricare altă emoţie prin aceea că mecanismul umorului nu implică o motivare

de a face ceva. El doar există ca atare şi reprezintă o eliberare de energie a emoţiilor găsite a fi

nepotrivite.

Mai cunoscut decât contemporanii săi care au elaborat studii pe aceeaşi temă, Sigmund

Freud analizează râsul prin prisma a trei perspective: cuvântul de spirit, comicul şi umorul.

Demonstrând de această dată o mai mare preocupare faţă de calapodul formal ale acestor

concepte în relaţie cu literatura, în cartea sa, Comicul şi umorul, Sigmund Freud analizează o

serie de raporturi stabilite între cuvântul de spirit şi inconștient, scopurile şi resorturile sociale

ale cuvântului de spirit, conturând totodată câteva aspecte definitorii ale umorului şi trăsături

distinctive rezultate în urma comparaţiei cu noţiunile deja anunţate şi în urma identificării

instanţei psihice responsabile de declanşarea şi concretizarea lor. Așadar, din metoda freudiană

de lucru în disecarea acestor concepte transpare o tendinţă de didacticism teoretic echilibrat de

scepticismul necesar efectuării unui studiu calibrat la evoluţia cronologică a conceptelor şi

totodată independent de timp, prin caracterul său muabil în funcţie de context.

Autorul recunoaşte încă din debutul studiului natura inepuizabilă a cuvântului de spirit,

specifică de altfel noţiunilor de comic şi umor care se înscriu şi se materializează treptat, aşa

cum relevă studiul, într-un amplu circuit de dependenţă. „Cine a avut odată ocazia să se

documenteze în literatura estetică şi psihologică de specialitate asupra explicaţiei ce se poate

da în legătură cu natura şi raporturile cuvântului de spirit, acela va trebui să admită că nu i s-a

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

563

dedicat cuvântului de spirit nici pe departe efortul filosofic pe care-l merită prin rolul ce-l deţine

în viaţa noastră spirituală.” (1999: 11)

Recunoscând interesul moderat al altor autori faţă de cuvântul de spirit, tratat ca o

ramificaţie secundară a comicului, Sigmund Freud nu debutează cu o voce proprie, ci recurge

întâi la concluziile unei suite de scriitori care au abordat de-a lungul timpului cuvântul de spirit,

dintre care îi preferă pe Th. Lipps şi Kuno Fischer. Atât concluziile autorilor, cât şi cele ale

psihanalistului întăresc premisele unei legături legitime existente între cuvânt de spirit şi comic,

între comic şi umor, fapt ce confirmă o trăsătură esenţială a cercetării freudiene, şi anume cea

a întreprinderii unui traseu explorator prin derivare conceptuală. Astfel, autorul recurge în primă

instanţă la opiniile lui Th. Lipps, care identifică particularităţile comune celor două concepte,

ulterior abordând relaţia dintre cuvântul de spirit şi comic prin prisma caricaturii. Astfel, potrivit

acestuia cuvântul de spirit este „comicul absolut subiectiv” (apud Lipps, 1999: 11), cel „pe care

îl producem noi înşine, care este parte integrantă din activitatea noastră ca atare, comicul faţă

de care ne comportăm întotdeauna ca subiect ce stă undeva deasupra, niciodată ca obiect, nici

măcar ca obiect voluntar.” (apud Lipps, 1999: 11) Cuvântul de spirit este o scurtă străfulgerare

a unui adevăr, fiind principalul actant în revolta împotriva autorității, constituind doar una din

cauzele râsului, fără a fi în sine rizibil. (The Nature of Laughter, 2014: 143) Nu în ultimul rând,

cuvântul de spirit reprezintă și o scăpare din strânsoarea represiunii, mai ales în contextele

regimurilor totalitare. Însă și în cadrul altor regimuri există norme, legi, reguli care contravin

structurii naturale omenești. Astfel, și în statul ideal platonician în care domnește oikeiopragia

omul râde când reușește să scape din corsetul restricțiilor.

Folosindu-se de exemplificarea concretă prin instrumentul caricaturii, excursul lui Lipps

evidenţiază necesitatea cuvântului de spirit de a dezvălui absconsul, de a înlătura masca, de a

scoate adevărul în lumină, de a denunţa falsul – un deziderat nu numai al cuvântului de spirit,

ci şi al comicului, aşa cum reiese din definiţia aferentă conceptului prezentată în Dintr-un

dicţionar de idei literare (2010: 234).În plus, potrivit lui Lipps, chintesenţa comicului este

reprezentată de urât şi de diversitatea formelor acestuia: „Acolo unde este acoperit, el trebuie

descoperit în lumina consideraţiei comice, acolo unde nu este observat sau de-abia de este

observat, el trebuie luat şi scos în evidenţă şi astfel revelat, încât să se afişeze clar şi deschis în

plină zi. (…) Lumea noastră spirituală, universul intelectual al gândurilor şi reprezentărilor

noastre nu se etalează în faţa privirii observaţiei exterioare, nu poate fi direct reprezentat

imagistic şi plastic, şi totuşi ea conţine inhibiţii, cusururi, diformităţi, o întreagă gamă a

ridicolului şi a contrastelor comice.” (1999: 12)

În continuare, Freud adaugă alte aspecte care au folosit clarificării conceptului şi realizării

comicului, menţionând „contrastul reprezentărilor”, „sensul în nonsens” , „stupefierea şi

iluminarea”. (1999: 13) Toate aceste aspecte au la baza ideea discordanţei reprezentărilor care,

prin contrast şi nepotrivire, răstoarnă, bulversează şi reconfigurează orizontul de aşteptare prin

jocul interşanjabil dintre semnificaţia (sensul) aşteptată şi lipsa de semnificaţie. „Ceea ce

considerăm într-un moment drept plin de sens, ne apare apoi ca fiind total lipsit de sens. În

această constă atunci procesul comic”. (1999: 13)

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

564

Consacrând şi câteva cuvinte stupefierii şi luminării, autorul face din nou referire la

opiniile lui Lipps, dar şi la câteva consideraţii kantiene referitoare la realizarea comicului. În

primul rând, Freud îl parafrazează pe Kant susţinând că una din particularităţile bizare ale

acestuia este scurta durată a inducerii în eroare. (1999: 14). Trecând ulterior în registrul lui

Lipps, aflăm şi de parcursul tehnic propriu-zis prin care comicul ia naştere odată cu iluminarea

precedată de rezolvarea stupefierii, însă iluminarea se petrece în doi timp timpi. „Acest prin

stadiu al iluminării, constatarea că cuvântul care provoacă stupefiere înseamnă cutare şi cutare

lucru, este urmat de un al doilea, în care realizăm că acest cuvânt lipsit de sens ne-a stupefiat şi

apoi a produs sensul corect. Cea de-a doua iluminare, constatarea că un cuvânt lipsit de sens

conform uzului obişnuit al limbii a fost vinovat pentru tot, a cauzat tot, această descompunere,

această dizolvare în neant, abia ea produce comicul.” (1999: 14).

Potrivit concepţiei freudiană, principalele trăsături ale cuvântului de spirit sunt decelarea

a ceea ce trebuie descoperit, contrastul reprezentării, sensul în nonsens, binomul stupefiere-

iluminare. În esență, Sigmund Freud pledează pentru necesitatea întreprinderii unui studiu mai

amănunţit despre importanţa şi caracteristicile definitorii ale cuvântului de spirit, punctând

totodată şi valenţa globală a acestui concept regăsit în orice palier al unei stratificări sau ierarhii

sociale.

Cât despre umor, privind din perspectiva actanţilor, psihanalistul susţine că umorul

cunoaşte două modalităţi de realizare, dintre care cea de-a doua se va dovedi relevantă pentru

frecventa sa cantonare în sfera creaţiei literare. Primul procedeu implică o singură persoană

căreia îi revine atitudinea umoristică în timp ce a doua persoană este spectator. Al doilea

procedeu implică existenţa a două persoane, un aşa-zis subiect activ şi un subiect pasiv, cel din

urmă neluând parte la realizarea umorului, cei dintâi făcând din subiectul pasiv obiectul

realizării umoristice. Aşa cum susţine Sigmund Freud, forma secundă de concretizare a

umorului este mai degrabă cantonată în sfera opţiunilor scriitoriceşti: „Avem de-a face cu cel

de-al doilea caz atunci când, de exemplu, un scriitor sau narator descrie într-un mod umoristic

felul de a fi al unor personaje reale sau inventate. Aceste personaje nu trebuie să manifeste ele

însele umor, atitudinea umoristică aparţine numai celui care le ia drept obiect, iar cititorul are

parte (…) de savurarea umorului. (1999: 228) Pe parcursul acestui studiu Freud atrage atenţia

şi asupra câtorva trăsături definitorii ale umorului. Atât comicul cât şi cuvântul de spirit vădesc

acelaşi sentiment de eliberare, cu menţiunea că umorul deţine şi o componentă înălţătoare pe

seama senzaţiei de invincibilitate a eului expus unui lumi potenţial ostile. Aceste particularităţi

ale umorului sunt cele care „nu se găsesc la celelalte două tipuri de beneficiu de plăcere dintr-

o activitate intelectuală”. (1999: 228) Mai mult, referitor la intensitatea plăcerii provocate de

umor în raport cu celelalte două noţiuni, Freud observă cum umorul este depășit din acest punct

de vedere de cuvântul de spirit şi de mecanismele comicului, însă această plăcere moderată

determinată de procedee umoristice este direct proporţională cu amploarea acelui sentiment de

măreţie – a cărui naștere este de multe ori involuntară – sprijinit de emoţia eliberării.

Sentimentul sublimului este marcat de stăruinţa eului de a nu-şi da consimţământul în faţa unor

clauze nefavorabile ale realităţii. Astfel, eul nu se supune fără luptă prealabilă şi nu permite

identificarea cu starea de suferinţă din jurul său, refuzând să devină victimă traumelor sau

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

565

şocurilor afective din realitatea contingentă. Din perseverenţa şi tenacitatea intrinseci umorului

se dezvoltă sentimentul de măreţie care animă atât triumful impasibilităţii eului, cât şi

ranforsarea plăcerii manifestate în ciuda configuraţiei potrivnice a exteriorităţii.

Concluzii

Într-o notă generală, concluzia observaţiilor lui Freud ar urmări definiţia cuvântului de

spirit sub formă de comic absolut subiectiv şi conştient, al inhibiției energetice, obţinut de

regulă prin asociaţii verbale şi pe care îl producem de pe poziţia de subiect. Categoria include

glumele, prezenţa de spirit, comentarii spontane sau replici dibace şi şfichiuitoare. Comicul

este perceput ca o dimensiune care explorează aceeaşi eliberare de energie din unghiul gândirii

şi al investiţiei energetice în procesele de înţelegere şi reprezentare. De pildă, investiţia de

energie în înţelegerea unui lucru amplu este considerabil mai mare decât cea necesară înţelegerii

unui lucru de mică amploare. Ultimul, dar nu și cel din urmă, umorul adică „tipul de comic cel

mai puţin pretenţios” (1999: 197) este văzut ca rezultat al unei „economii a afectelor” şi ca o

formă de sine-stătătoare a comicului, nefiind necesar un contract bilateral, implicarea unei alte

persoane pentru actualizarea acestuia. Esenţa sa rezidă în acest principiu al economiei de afecte

care militează pentru triumful eului nealterat de traume exterioare, lăsând astfel loc plăcerii să

se manifeste în ciuda condiţiilor reale vitrege. Prin urmare, pentru Freud, umorul este şi un

procedeu defensiv prin excelență, o demonstraţie de putere a eului care îşi afirmă

invincibilitatea prin sfidarea unei realităţi nefavorabile, rămânând însă în deplinătatea

facultăţilor psihice. (1999: 201) Așa cum remarcă și Peter Gay în articolul său, The Bite of Wit,

caracterul violent al umorului servește drept scut de apărare. Umorul se concretizează astfel

prin capacitatea sa mecanică de a jongla cu afectele neplăcute, transformându-le ulterior în

plăcere. Totuși, există și puncte slabe ale teoriei freudiene, ușor decelabile mai ales prin prisma

cercetărilor moderne care scot în evidență o dimensiune care este mai degrabă în plan secund

la Freud, și anume: dimensiunea socială în cadrul căreia activează individul și, implicit, spațiul

social creator de identitate pentru cei care-l populează. Limita acestui demers este izolarea

individului ca material de observație și depărtarea de o analiză circumstanțială. Teoria eliberării

este de bună seamă un aport teoretic remarcabil la înțelegerea mecanismelor umorului, însă nu

toate aspectele învederate de autor concordă cu realitatea. Câteva noțiuni discordante în acest

sens ar fi preferința celor cu instincte sexuale reprimate pentru glume pe această temă – o

preferință căreia psihanalistul îi atribuie un caracter general valabil, ulterior infirmat de teoriile

moderne, după cum nici sporirea agresivității sexuale care determină o preferință pentru acest

aspect nu a constituit o formulare ferită de dezbateri. ACKNOWLEDGMENT:

This work was supported by a grant of the Romanian National Authority for Scientific Research and

Innovation, CNCS- UEFISCDI, project number PN-II-RU-TE-2014-4-0240.

BIBLIOGRAPHY

Aristotel, Etica Nicomahică, Editura Iri, București, 1998

Freud, Sigmund, Comicul şi umorul, Editura Trei, Bucureşti, 1999

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

566

Gregory, J.C., The Nature of Laughter, Taylor & Francis Group, 2014

DAVIES, Christie, “Humour and Protest: Jokes under Communism”, International

Review of Social History, vol. 52/2007, pp. 291-305

Lefcourt, Herbert M., Martin, Rod A., Humor and Life Stress. Antidote to Adversity,

Springer-Verlag New York, 1986

*** Dintr-un dicţionar de idei literare. Adrian Marino – Editura Argonaut, Cluj-Napoca,

2010