FREEDOM OF OPINION OR MIMED MODERNISM? DEATH AS A … 04 52.pdf · condamnând principial...

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

462

FREEDOM OF OPINION OR MIMED MODERNISM? DEATH AS A RELEASE IN HORTENSIA PAPADAT BENGESCU’S NOVELS

Simona Liutiev

PhD Student, University of Pitești

Abstract: By thematic and stylistic novelty of opinion and strongly anticipating major literary subjects,

Hortensia Papadat Bengescu suggested to the Romanian interwar literature an alternative for the

greatest universal literature. Her freedom of opinion was unprecedentedly courageous since she was

backed up by her mentors Garabet Ibrăileanu and Eugen Lovinescu, the greatest literary critics of the

time, and also by the awards she gained and by her unconscious ambition for innovation. Even today

it’s hard to believe how a married woman who had many children, who used to serve Red Cross during

the First World War, never leaving her country and accompanying her husband whenever he was

transferred from town to town though she had a poor health, managed to become, at the height of the

bourgeois era, a true master for the writers, critics and followers of the most famous literary circle in

Bucharest, Sburătorul. She had a strong freedom of conscience as a hereditary trait, so the lack of

selfishness and shallowness, the perseverance, simplicity and ambition to constantly improve, all these

made her a scholar in various fields of knowledge, unexpectedly for a woman of her time. Conscious of

her individual freedom in writing, she refused any compromise and exposed her religious, social,

literary, economical, political and scientific theories, with no exaggeration and thus she became

consigned to oblivion. The body and the soul, the state of mind, the cosmic and ethnical genesis, the

woman’s place within family and society, the technique, the torment caused by illness, the liberating

death, the orchestration and harmonies of Universe, theories from all knowledge fields and arts

naturally blend in the greatest saga of Romanian literature, the Hallipa series. The numerous characters

free themselves gradually and properly from their illusive fictional body, illustrating throughout

generations the essence and the purpose of life:

ultimate freedom, release from pain. Though she swung between subjective and objective, between one

or more narrators, though some said she used an affected style, her writing laboratory would distress

anyone who dares to challenge her work. She consistently and passionately released herself through

writing from all the decay and the obstructions the society put her up as a woman, mother, wife, writer,

so that her work surpassed stereotypes and established her as the first Romanian greatest female writer.

Keywords: conscience, individual freedom, feminism, religion and art, death as a release.

Libertate de idei sau mimarea modernismului?

Eliberarea prin moarte la Hortensia Papadat Bengescu

1. Contextul socio-literar și ideologia gen-rolurilor


463

Omul e liber numai în zona conștiinței, iar conștiința e posibilă numai în prezent, așa ne

învață Tolstoi prin notațiile jurnalului său din ultimii ani. El credea că toată viața trupească e o

amăgire, că viața omului este o trecere de la conștiința corporală la cea spirituală, că e o greșeală

transferarea spiritualului în corp. Tolstoi nota într-o filă de jurnal din ultimii ani, datată 17

martie: ”Dar ce înseamnă faptul că înainte nu existai, iar acum ești, trăiești pe lume și vei muri?

Înseamnă că nu pot înțelege simultan existența și inexistența pe această lume. Așa că sunt și nu

sunt pe lumea asta ”1. În literatura română interbelică, Hortensia Papadat Bengescu a produs

răsturnări tematice neașteptate, inovatoare, și-a asumat libertăți structurale de motive,

perspective auctoriale, adeziuni, care de multe ori au situat-o la extreme și au sortit-o

neînțelegerii. Apoi, după ce a fost înțeleasă și apreciată de somitățile intelectuale ale timpului,

ea nu a mai făcut niciodată rabat de la convingerile ei de conștiință, literare, sociale, asumându-

și riscuri enorme prin afișarea libertății individuale și tematice în scrierile sale. Așa se face că

ultimul roman al seriei Hallipilor a fost pierdut în condiții obscure și abia recent reconstituit de

Academia Română care a oferit abia în 2012 o variantă a ”Străinei”. A îndrăznit să teoretizeze

despre religie, Biserică, Dumnezeu, eliberarea prin moarte, trup sufletesc, onirism, a emis teorii

sociologice despre crearea națiilor, despre timpul și spatiul interior, despre telepatie sau nimburi

heraldice. Drept rezultat, Hortensia Papadat Bengescu, sub noul regim va fi marginalizată (fară

drept de editare și difuzare) sau folosită ca slogan, ea însă refuzând să fie propagandista unui

regim care o solicita. A trecut dincolo fără prieteni, fără discurs, fără admiratori, ca un personaj

din operele sale, nota Nicolae Balotă în Caietul albastru. Literatura ei a primit verdictul de

inaccesibilă.

Romanele ei sunt o machetă de lume, un microcosmos literar, un spațiu în care se fac

descoperiri științifice, chimice, medicale, astronomice, întocmai ca în lumea mare. De la

referințe din domeniul artelor literare, arhitectură, referințe plastice și muzicale, la teorii

științifice din cele mai diverse ramuri: estetica, filosofia, antropologia, psihologia,

parapsihologia, fizica, descoperirile chimice, medicale (numeroase personaje-medic),

astronomice, sunt perfect sincronizate cu meditații filosofico-existențiale, religioase, elemente

de estetică, psihologie, psihanaliză sau chiar parapsihologie, simptomatologia și patologia, cu

deschiderile metafizice, cu teoriile fizionomiei tipurilor umane, cu sociologia, prezentă mai ales

în ultimul roman (mai exact ideologia socialismului), și geografia. Toate fac dovada unei

deschideri moderne, libere, ce zugrăvesc o personalitate avid creatoare de talie europeană.

După ce scriitoarea a obținut primul Mare Premiu de Proză ”în valoare de 25000 lei”2din

partea juraților Tudor Arghezi și Liviu Rebreanu, se simte copleșită, din cauza prejudecăților

vremii și a parcursului sinuos, umbrit și îndelungat, prejudecată ce o aplica ea însăși,

condamnând principial literatura feminină, conform unei teorii încă în vogă în epocă, despre

inferioritatea constituției fiziologice și a capacității mentale a femeii. Cu toate acestea, climatul

1Lev Tolstoi, Despre Dumnezeu și om-din jurnalul ultimilor ani, trad Elena Drăgușin Richard, Ed. Humanitas,

București, 2009, p.22; 2Premiile acordate de S.S.R. în Rampa, nr. 5535, 29 iunie 1936, p. 6;


464

moral al epocii respirat între anii 1921-1941, apărat social și politic între 1936-1941, a făcut

posibilă „în formula ca și în substanța sa, această literatură nepereche”3.

Ea nu a militat exacerbat pro feminism, din cauza firii contemplative, neavând vocație de

activistă, ba chiar a îmbrățișat teoria darvinistă despre superioritatea fiziologică și de intelect

bărbătească ”puterea lor de muncă, putere a creierului, a sângelui care-l alimentează- grație a

complexului de care dispune bărbatul. Eu însămi dacă aș fi fost bărbat, sunt încredințată că aș

fi făcut mult mai mult decât am făcut până acum.”4, iar prin personajele sale a fost declarată în

epoca interbelică chiar „antifeministă”5, când a venit vremea recunoașterii, a renunțat la

prejudecăți. Chiar dacă a cochetat cu anumite cercuri feministe interbelice și chiar a luat poziție

în anumite publicații în acest sens, intervențiile ei în Revista Scriitoarei, Adevărul, Lumea,

Viața literară, Vremea, Națiunea, sunt vagi, nelaudative, pentru ea „feminismul este o evoluție

dictată a realității”6, echilibrate, etichetă percepută de critici drept laudativă. Olga Caba era

convinsă ca femeia va fi mereu vioara a doua, iar despre scriitoarele care reușesc să se afirme,

în ciuda feminității lor, acestea ar fi hărăzite de destin ”Sunt puține aceste femei alese, acești

scriitori adevărați. Celelalte sunt numai scriitoare”7. Însuși Lovinescu recunoștea că în ciuda

preponderenței femeii ca obiect al scrierii autoarei, „eroinele sale nu sunt totuși feministe”8 iar

tehnica introspecției și a colportajului chiar dacă pare făcută din perspectivă feminină nu este

„în mod esențial diferită de cea a scriitorilor-bărbați”9. Sorin Alexandrescu emite o părere și

mai radicală, plecând de la ideea lui Toril Moi cum că femeia este un concept biologic,

feminismul unul politic și feminitatea unul cultural10, el este de părere că emanciparea femeii

la noi nu a început încă.

Feminitatea pregnantă a operei sale a contribuit iarăși la o eroare de percepție și catalogare

critică confuză a literaturii feminine. Pe cât de perfecte în supraindividualitatea lor, eroinele

sunt pe atât de marginale în comportamente, distingând-o net de personajele proustiene și

apropiind-o de „rousseau-ism” prin personajele Nory-Dia, Cornelia-Dia, Nory-Aneta11, de

simbolism prin aspirațiile nelămurite și universul sufletesc nebulos, fluxul conștiinței surprins

3Vladimir Streinu, Premiul Național 1946: Hortensia Papadat Bengescu, în Semnalul, anul IX, nr 1262, 7 iulie

1946, p 1; 4Dan Petrașincu, Viața de taină a unei scriitoare nedreptățită de publicul românesc, în Rampa, anul 19, nr. 5489,

4 mai 1936, p.3; 5Bianca Burța Cernat, Hortensia Papadat Bengescu: puțin feminism, în Revista 22, nr .106, 24 mai 2011, p. 9; 6Hortensia Papadat Bengescu, „romanciera femeilor”, în Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină

interbelică, București, Ed. Cartea Românească, 2011, p. 100-107 în HPB Opere II, Romane, Logodnicul, Rădăcini,

Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2012, p. 1507-1508; 7Olga Caba, Specificul prozei feminine, în Familia, seria a V-a, anul 25 (125) nr. 4 (284), aprilie 1989, p. 11,

reprodus în Liana Cozea, Prozatoare ale literaturii române moderne, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1994,

pp 269; 8E. Lovinescu, Scrieri I, Critice, ed îngrijită de E Simion, Ed. pentru Lit., 1969, p. 344; 9Sultana Craia, Îngeri, demoni și muieri, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 79; 10Toril Moi, Feministe, Female, Feminine, în The Feminist Reader: Essays in gender and Politics of Literary

Criticism, ed. îngrijităde Catherine Besley și Jane Moore, New York, 1989, pp. 117-132; 11Ion Holban, Hortensia Papadat Bengescu, Ed. Albatros, București, 1985, p. 225;


465

impresionist12, de suprarealism, de romantism13, de pointillism, narcisism și non-epic sau în

descendența diversilor autori italieni, francezi, englezi, a unor curente și ideologii europene din

prisma teoriilor moderne ale receptării. Inițial, critica a acordat sintagmei de „proză feminină”

sens peiorativ urmat de marginalizare, urmând parcursul firesc de izolare a fenomenului literar

al femeilor. Cu toate acestea, în secolul XX, fenomenul se instalează fără drept de replică,

iscând controverse. Absolut logic există diferențe structurale între autoarele diferitelor texte,

diferențe dictate de mediu, educație, experiențe, dar la nivel tematic, de structură sau de viziune,

nu se mai poate vorbi de „o enclavizare a literaturii feminine”14, scrisul devenind necesitate de

exprimare si autoexprimare. Eugen Negrici intervine decisiv admițând că nu se mai poate stabili

un sex literaturii și subliniază că acest fals concept a perturbat continuu percepția criticii.15

Chiar Hortensia Papadat Bengescu afirma „Nu privesc în niciun fel anume literatura făcută de

femei. Cunosc numai opere și scriitori, dintre care unele și unii poartă iscălitura unui nume

feminin”16. De atunci această discriminare a încetat, numeroase aprecieri au curs continuu la

adresa prozatoarei românce, având girul marilor critici interbelici si postbelici care nu au mai

permis această izolare de descalificare valorică. „Negarea vehementă și cu obstinație a

specificului feminin al unei atare proze o lipsește, nemeritat, de calitățile ei intrinseci”17. La

nivel european, Virginia Woolf milita pentru literatura femeilor: „Nu putem interzice femeilor

accesul în biblioteci!”, iar la noi, Constantin Noica aprecia prezența miracolului feminin de care

nu se vorbește prea mult într-o lume a degradării energetice.

După părerea sa, dihotomia masculin/ feminin cunoaște și în realitate abordări opuse ale

suferinței, un bărbat poate părea dizgrațios, în timp ce unei femei, „orice suferință îi pune în

valoare capacitățile emotive și, deci, obiectul care le-a dezvoltat” așa cum înșăși autoarea se

confesa lui I. Valerian într-un interviu, manifestându-și preferința pentru bogatul material al

sufletului feminin, deși scriitura sa relevă deopotrivă personaje masculine foarte bine susținute

de reprezentarea narativă. Alegerea unor personaje feminine (Mini, Dia, Nory, Coca Aimee)

drept personaje reflector cu funcție de alter-ego al autoarei, care uzează de tehnica monologului

interior e posibilă, chiar logică dintr-o înclinație tipic feminină spre introspecție, care fixează

constantele feminității înseși. Mini, în primul roman, credea că ”în toate dramele vieței e un

om, un bărbat care a trecut pe acolo. Cu simplitate, ca și Biblia, socotea că principiul dintâi e

masculul, sau ar fi trebuit să fie, sau fusese la origină unealta principală a vieței, deci a binelui

și a răului”18. Elena Zaharia Filipaș vede în literatura feminină niște „constante fundamentale”19

gen libertate, instinctualitate, pudoare, mister, sentimentalism, lirism și subiectivitate, primatul

12 Mircea Zaciu, Glose,Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1970, p. 174; 13Florin Mihăilescu, Introducere în opera Hortensiei Papadat Bengescu, Ed. Minerva, București, 1975, p 231; 14Carmen Georgeta Ardelean, Hortensia Papadat Bengescu ”marea europeană” a literaturii române, Ed Eikon,

Cluj Napoca, 2013, p.19; 15www.dilemaveche.ro; 16Hortensia Papadat Bengescu, Femei între ele, I, Ochii în Opere, ed. și note Eugenia Tudor, vol. I, București,

1972, p.. 88; 17Liana Cozea, op.cit, p. 11; 18Hortensia Papadat Bengescu, Opere, Fecioarele despletite, Editura Academiei, 2012, București, p 421; 19Elena Zaharia Filipas, Studii de literatură feminină, Paideia, 2004;

http://www.dilemaveche.ro/


466

senzației, a simțirii purificate, prin care literatura feminină propunea o alternativă la marea

literatură. Cu toata predilecția declarată pentru eroine, arta adevărată nu e nici masculină, nici

feminină, ci „androgină, universul prozaic al Hortensiei Papadat Bengescu este de fapt o meta-

umanitate specifică, iar forța estetică a romanelor ciclului Hallipa s-a impus ca o evidență în

fața pieselor anterioare.”20.

Hortensia Papadat Bengescu la maturitate devine un model respectat și de elita masculină

a lumii literare, fără ca aceasta să însemne că a spulberat prejudecățile misogine, ea fiind privită

în continuare ca o excepție, „etalon autohton unic al prozei feminine de calitate”21la care vor fi

raportate abuziv toate celelalte scriitoare. În 1946, când i se va fi conferit Hortensiei Papadat

Bengescu Premiul Național pentru Proză exclusiv pe criterii artistice, distincția a fost percepută

de lumea literelor ca o confirmare „că societatea noastră tinde spre o supremă democrație”22.

Atât Felix Aderca, cât și Vladimir Streinu se înșelaseră, nu urma o perioadă a libertății

individuale, ci una autoritară, a gândirii colective, care a suprimat viața culturală, iar scriitorilor

li s-a impus să renunțe la viața interioară și temele personale de creație în favoarea activismului

declarativ. Tudor Vianu va încerca postum să acrediteze dreptul la circulație publică a operelor

prozatoarei. Influența Sburătorului, oricât de benefică sau nefericită, nu a reușit să-i îngrădească

modernitatea, ba chiar a intrigat și fascinat. În anii '50 au descoperit-o Matei Călinescu, Nicolae

Breban, Ovid.S.Crohmălniceanu, Marin Preda ca un „tăcut și neluat în seamă de nimeni semn

de întrebare”23. De atunci, numeroase generații de scriitori (Norman Manea, Gheorghe Crăciun,

Nicolae Balotă, Radu Petrescu, Dana Dumitriu) descoperă ceea ce Perpessicius intuise de mult,

că Hortensia Papadat Bengescu este „autoare de registru universal, dar suferind blestemul

locului de a scrie într-o țară cu mai multe limbi și nu, ca Proust, într-o limbă cu mai multe

țări”24. Hortensia Papadat Bengescu rămâne o modernă prin sincronizare „cu experiențele

estetice ale timpului”25.Un pionierat este și acțiunea coordonată de Andreia Roman, la Paris, cu

ocazia colocviului „Hortensia Papadat Bengescu. Vocația și stilurile modernității”, prilejuit de

aniversarea a 125 de ani de la nașterea prozatoarei care, fără să fi părăsit vreodată țara, reușește

prin operele sale să străbată dincolo de hotare.

Drepturile și libertățile individuale în instituția familiei

Modelul de frumusețe interbelică este foarte bine trasat în tot ciclul Hallipa, cu grija

detaliului fizico-vestimentar și de societate, conform formulei-proteză atribuită lui Coco Chanel

„o fată drăguță este un accident; o femeie frumoasă este o reușită”, urmărind parcă evoluția

socială a conceptului. Corpurile literare imaginate de scriitoare în ciclul Hallipilor sunt nu doar

plauzibile literar, ci în perfect acord cu vitalismul epocii, rubiconda Lenora, colțoasa Nory,

20Paul Cernat, Metafeminitatea în Andreia Roman, Hortensia Papadat Bengescu-Vocația și stilurile

modernității, Ed Paralela 45, Pitești, 2007, p. 60; 21Paul Cernat, op.cit, p. 59; 22Felix Aderca, Mărturia unei generații, E.P.L., București, 1967. p. 504; 23Marin Preda. Imposibila întoarcere, p. 76-77; 24Perpessicius, Opere, vol III, Ed. Minerva, București, 1989, p. 323; 25Gh. Glodeanu-Poetica romanului interbelic, Ed. Libra, 1998, p. 171;


467

dizarmonica Mika-Le, emancipatul Maxențiu, păpușa de porțelan Coca-Aimee, frumoasa și

trista Dia „populează mai bine ca orice documentar al epocii scena retro a anilor '20.”26.

Chiar dacă diferențele fizice au arătat de-a lungul veacurilor mari limitări biologice

pentru femei, aparent, cele mai multe diferențe sunt generate de socializare, gen-rolurile au o

determinare socială. Dar oare schimbând contextul socializării, se va înlătura astfel inegalitatea

și discriminarea între sexe? Sunt femeile pregătite să preia roluri sociale masculine? Gen-rolul

masculin a fost asociat cu succesul, cu puterea, autoritatea, poziția socială și a dat naștere la

expectanțe și stereotipii care devin idealuri și generalizează comportamente, profeții

autorealizatoare ale unei culturi, care variază în funcție de clasă, rasă, etnie și sunt foarte

variabile în timp. Dacă o persoană nu corespunde acestor generalizări poate simți culpabilitate

și stimă de sine scăzută. O familie nu ar putea exista fără societate. Ea presupune și un act de

alianță și unul de filiație, de aceea Biserica Creștină a anulat în secolul al XII-lea căsătoria între

rude. ”Legile imuabile ale naturii divine sunt încălcate dacă femeia sare gardul și vrea să renunțe

la îndatoririle ei firești de mamă, soră, soție și podoabă a genului uman”27 În dreptul roman un

copil nerecunoscut de tată nu avea nicio însemnătate, doar tatăl zămislea, aceeași credință fiind

preluată până în epoca medievală, crezându-se că în concepție sămânța feminină nu joacă niciun

rol. Ordinea procreației trebuia să respecte ordinea lumii, tatăl înzestrat cu cultură și cogito, iar

femeia făcută din fluide, iar teoria va ține până în epoca luminilor. De aceea, la apariția

feminismului se credea că el trebuie controlat de legile căsătoriei și înlăturată astfel

ginecocrația. Familia s-a putut transforma într-o instituție căreia i s-au adăugat statul, națiunea,

patria, ”cea mai veche dintre toate instituțiile -și singura naturală- este familia”28 În secolul al

XIX-lea noțiunile de patriarhat și matriarhat căpătau valențe antropologice și serveau la

definirea societăților și redau tipurile de suveranitate burgheze. Ordinea familială economică

burgheză se baza pe trei fundamente: autoritatea soțului, subordonarea soției și dependența

copiilor, iar statul și biserica devin garantul autorității paterne. Pactul indisolubil garantat de

prezența divină, va fi ocrotit și de către drepturile dobâdite în virtutea Declarației Omului și ale

Cetățeanului.Familia, cu tatăl –șef, devine una dintre structurile de bază ale societății. Ea avea

să cunoască un declin în secolul XX după inventarea familiei oedipiene de către psihanaliză.

Apoi, pe fondul emancipării femeilor și al refuzului dominării, s-a ajuns la o dezertare identitară

masculină, și la extrema sa feminazisul.

Arta paleoliticului oferea acele reprezentări ale femeilor generoase corporal, fecunde, fără

urme de trăsături ale chipului, care mai apoi s-au umanizat în acele zeițe cu funcții stăpânitoare.

Abia odată cu apariția statului și a claselor sociale, recunoașterea femeii intră într-o nouă fază

a istoriei sale, slăvite și elogiate de artiști. Cu toate acestea, în Grecia și în alte civilizații antice

frumusețea feminină era încărcată de rezonanțe negative. În cultura medievală, femeia este o

capcană întinsă de diavol, stigmatizare de care a scăpat doar Feciara Maria. În epoca Renașteri,i

ea este un dar de la Dumnezeu și prima dată când apare noțiunea de ”sexul frumos”. În mediile

26Simona Sora, Regăsirea intimității, Ed Cartea Românească, București, 2008, p. 88; 27Hortensia Papadat Bengescu, Opere, Străina, Ed. Academiei, București, 2015, p.418; 28Jean Jacques Rousseau, Contractul social, Ed. Moldova, 1996, trad I H Stahl, p. 63-64;


468

literare e ridicată la rang de înger ””femeile sunt creaturi ce se aseamănă mai mult cu Dumnezeu

decât cu noi ceilalți, căci ceea ce e frumos se apropie mai mult de Dumnezeu, care e întruparea

frumuseții, decât ce e urât și aparține diavolului. Femeia frumoasă-femeie divină” declară

Brantome în ”Femei Galante”. Apare o întreagă literatură dedicată femeilor, dar poate cel mai

bine a ilustrat în umanismul Renașterii, Ficino, care a dorit să împace filosofia platoniciană cu

dogma creștină, dovedind că viața universului și a omului sunt dominate de un cerc spiritual,

frumusețea fiind acea raz divină ce traversează universul, ștergând cumva limitele între sacru

și profan. Artele plastice florentine, venețiene aduc și ele elogiul frumuseții. Elogiul frumuseții

nu a răsturnat, ci dimpotrivă a întărit raporturile ierarhice de subordonare față de masculin,

dovedind că această promovare a fost mai mult literară decât socială. Bărbații cu forța și

rațiunea, femeile cu frumusețea și slăbiciunea spiritului, ambele sexe rămân în buna tradiție a

unui trecut ancestral, elogiul păstrându-se doar în cercurile elitiste. În secolul XX a câștigat însă

o dimensiune socială inedită, toate vechile limite prăbușindu-se, frumusețea feminină

debarasându-se de legătura cu moartea și cu viciul. Ea capătă trăsăturile unui cult religios, a

unui dispozitiv liturgic chia rîn sânul societății liberale deziluzionante. Obsesia pentru aspect a

fost asemuită de către Kim Chernin cu teologia Evului Mediu, iar Susan Borda vede în chinurile

îndoctrinarea și repulsia cărnii din regimurile draconice o continuare a practicilor de mortificare

a sfinților medievali.

Artă și religie în ciclul Hallipilor

Orice formă de artă aleasă pentru acest ciclu romanesc, nu are aici rol cathartic de

ultrarafinare estetică, cum era cazul la Thomas Mann ci, oferă singura genealogie posibilă, tot

așa cum oferă și o soteriologie particulară, à l' envers.29Privită ca rătăcire sau tratată cu

respingere, arta e tot ce-i mai leagă pe eroi de lume. Prin prisma paradoxului ca procedeu,

semnalat de Gilbert Durand” între etic și estetic, artă și religie”30 ”arta devine un substitut al

vieții angajate și, pe măsură ce inițiativele civice își dovedeau futilitatea, arta se transformă

aproape într-o religie dătătoare de sens vieții și hrană spiritului”31, chiar dacă Hegel afirmase

că ”arta nu ar putea să reprezinte spiritul fără a-i aduce un prejudiciu”32Pictura, literatura,

muzica, arhitectura, se transformă aproape într-o religie, dând sens vieții în lipsă de orice

altceva. Până și corpul devine operă de artă.

Teoria evoluționismului și teoria ghandiană a îngreunării spiritului prin materie sunt

eclipsate în ultimul roman, pregnant și neașteptat, de tema religiei, a ortodoxiei, nevoia unui

stăpân suprem, protector, respectul pentru Creator. ”Cât de desăvârșit e omul care poate avea

punctul ferm al dumnezeirii la marginea și la începutul neliniștii sale...si cât de superior științei

care se oprește neputincioasă la teoria atomului”.33 Preotul era primit în fiecare prima zi din

29Angelo Mitchievici, Decadență și decadentism, Ed. Curtea Veche, București, 2011, p. 215; 30Gilbert Durand, Arte și arhetipuri, trad. Andrei Niculescu, Ed. Meridiane, București, 2003, p. 151; 31Carl E. Schorske, Viena fin -de –siecle. Politică și cultură, trad. de Claudia Ioana Doroholschi și Ioana

Ploeșteanu, Polirom, Iași, 1998, p. 8; 32Hegel, Lecții de istorie a filosofiei, n.t St A Doinaș, în Nietzsche și discursul mixt în Friedrich Nietzsche, Așa

grăit-a Zarathustra, Ed Humanitas, București, 1994, p.1; 33Hortensia Papadat Bengescu, Opere III, Străina, ed.cit., p. 382;


469

lună, logodnele și înmormântările se fac după ritual, cu mamoșe, se practică creștinarea

copilului Inei post-mortem, după cea a lui Ghighi de ucis, iar Ina, cea care suferă o depresie, o

face chiar din cauza îndepărtării de Dumnezeu, explicație foarte comună și actuală astăzi. Chiar

doctorul Vlad, rămăsese un om de știință credincios ”Nu văd nicio contrazicere între știință și

religie. Spiritul a smuls omul din cugetul lui, i-a dat orizont infinit și l-a lăsat liber să lucreze”.34

Prin căsătorie, personajele sunt unite pe viață, Lucian merge des la biserică și își îndeamnă și

soția rebelă și orfană de părintele dumnezeiesc spre această bucurie: ”Cum stai cu Dumnezeu?

Eu mă ostenesc să stau bine. Eu sunt un om de ordine, cum oare n-as respecta cea mai strălucită

creație și pe Creator?Religia noastră ortodoxă e cea mai frumoasă”35. Despre religiozitatea

corpului va vorbi mult mai târziu Gh Crăciun ”În degradare, bătrânețe și moarte, suntem solidari

cu propria noastră soma. Golul din trupul meu e Dumnezeu. Golurile sunt ale cărnii, nu ale

minții. Orice golire de sens e o golire de corp. Non-sensul este anularea corpului...Sângele ideii,

desigur asta s-a mai spus, dar n-am tras de aici nicio învățătură.”36

Eliberarea prin moarte în ciclul Hallipilor

Singura diferență dintre animal și om este că omul știe că va muri, iar animalul nu știe.

”Sufletul, conștiința, rațiunea, n-au apărut de nicăieri, ele sunt singurul lucru care există și sunt

astfel încât în absența lor nimic nu există. Și de aceea sursa se află în afara mea în nemărginire

și e absolut de neînțeles, iar în al doilea se află în mine și e absolut limpede. Două principii ale

vieții, unul absolut de neînțeles i unul absolut limpede nu pot fi egale”37. Simona Sora era de

părere că tema gassetiană a vieții ca destin în perspectiva morții, este tema marii literaturi. ”O

să mor, și ce-i cu asta? Cu atât mai bine! Dacă nu eu voi îndeplini această voie, o vor îndeplini

oamenii care vor înțelege de la mine, prin mine, că viața este numai îndeplinirea acestei voi”38

Iar Tolstoi credea că ce e mai rău în medicină e că stă în calea solemnității procesului

morții. Și la Hortensia Papadat Bengescu distrugerea are în ea ceva catharctic, toti poartă

stigmatul bolii dinainte de conceptie,”bolnavi cu predestinație”,39 li se oferă supliciliul bolii,

”privilegiul de clasă al suferintei.40 Tuturor celor ce suferă deja de ”un colosal deficit de

existență”,41 autoarea le dă un rost, o preocupare, sunt pedepsiti ab inițio, dinainte să-i cunoști,

se vorbește chiar de o noblețe a bolii, de preocuparea de a muri bine/frumos, de reintegrare a

personalității frustrate în drumul conștient către moarte, agonie fizică în care ”eroii se cuibăresc

ca într-un iatac tapisat ca de moarte”.42 Ai putea crede că viața e vis și te poți trezi murind mai

34Idem, p. 405; 35idem, p 337; 36Gh. Crăciun, Trupul știe mai mult, Ed. Paralela 45, Pitești, 2006, p 204; 37Lev Tolstoi, op.cit, p 32; 38Idem, p.52. 39Pompiliu Constantinescu, Romanul românesc interbelic, Ed Minerva, București, 1977, p.77; 40G. Călinescu,Istoria literaturii române de la origini până-n present, ed a II-a, Ed Minerva, București, 1985, p.

739; 41Andreia Roman, op. cit., p. 100; 42Perpessicius P., op. cit., , p. 270;


470

devreme sau mai tîrziu. Ca o ”problemă de șah fără viață”,43 boala-stare de grație (la Maxentiu)e

când o formă deviantă de narcisism care dă sens vieții, când o inexplicabilă fericire (la Aneta

Pascu), trupul nefiind decât un ”fad recipient de fenomene fiziologice care descompun, treptat,

cărnurile personajului”.44 Trupul sensibil își pierde suportul material, corpurile resping soluția

armonizării”45, căci numai cine se lupă cu trupul știe ce e mai puternic decât el. Cert e că dacă

trupul îl desparte pe om de Întreg prin spațiu, tot trupul îl unește pe om cu întregul, prin timp.

Din acest punct de vedere, pentru cei care recunoasc viața veșnică, moartea este izbăvitoare.

”Dumnezeu e lumina soarelui, iar corpul omului este un obiect care absoarbe razele luminii-

Dumnezeu”46

Față de universul dezvăluit prin boală, omul e liber. Libertatea nu se poate obține decât

prin eliberarea de metafizic. Boala are avantajul că eliberează personajele de preocupările

oamenilor, moartea fiind doar momentul separării conștiinței. Singurul cu adevărat liber din

toata opera este Maxențiu, un bolnav ”norocos”, care suferă de o boală incurabilă și care

reușește eliberarea absolută. Această exaltare morbidă se regăsește tot printre mitemii decadenți

propuși de Gilbert Durand și Jean de Palacio și, fie ca este vorba de diminution capitis, propriu-

zisă sau simbolică, ea este cuprinsă în aria psihanalizei freudiene ca temă a castrării. ”Moartea

decadentă, ca specie a delectării cumplite, o moarte cel mai adesea infamantă, ordurieră, cu

spectrul bolilor venerice sau crimei, nu mai răscumpără nimic, nu mai reprezintă un act generos,

eroic, nu îndeamnă, ci condamnă. Trupul nu este martirizat, ci mutilat”.47Se merge așadar pe

linia lui Socrate (și Pitagora) ”Cât suntem în viață, cea mai mare apropiere de cunoastere o vom

realiza ori de câte ori nu vom avea cu trupul legatură și amestec”.48

Morții generațiilor de rădăcină, morții recenți, morții subit sau cei care s-au complăcut cu

agonia, morții sonori sau cei neimportanți, cei care au contribuit prin moartea lor la

prosperitatea celorlalți, sunt comemorați, deplânși, dar nu plânși. Cu excepția Elenei, care

suferă îndelungat după fiul său Ghighi, chiar în timpul celei de- a doua căsătorii, când infiase

deja pe Ina, sau Lenora care mimează doi ani la Mizil durerea de văduvă după sinucigașul

locotenent Paulici, niciun personaj trecut în neființă nu lasă loc de regrete sau remușcări, ci

aduc cu ei despovărarea consagvinilor cel puțin. După principiul ”Doar morții nu sunt bolnavi”,

cei trecuți în neființă se eliberează și eliberează și pe ceilalți de poveri îndelung purtate, uneori

intolerabile de către propriul fizic sau psihic. Acesti oameni sunt ca pasările care merg pe

pământ, dar cărora naratoarea le arată că au aripi și moartea poate fi un bine. Stigmatul

decadenței are dublă valență, socială și estetică, se practică chiar un ceremonial estetizant al

inițierii în suferință și în moarte. Până și moartea lui Marcian poate fi răbdată, așa cum fusese

43M. Sebastian, Hortensia Papadat Bengescu- Drumul ascuns, apud. Nae Antonescu, Reviste literare conduse de

Liviu Rebreanu, Ed Minerva, București, 1985, p. 109; 44C. Ardelean, op. cit., p. 94; 45S. Sora, op. cit., p. 97; 46 Lev Tolstoi, op.cit., p. 47; 47Angelo Mitchievici, op. cit., p. 61; 48Platon, Phaidros sau despre suflet: dialoguri etice, trad. Gabriel Liiceanu, ed. îngrijită de Petru Creția, Ed

Humanitas, București, 1994, apud. Simona Sora, op. cit., p. 46;


471

și firea acestuia înainte de stingere. În cazul lui și al Doamnei Elena, nu se pronunță cuvântul

moarte, e doar o plecare, nu se ține doliu, dar durerea va modifica semnificativ conformația

sufletească a celor rămași. ”Elena era și ea din neamul Hallipilor și din pricina ei tot neamul era

sfințit. Indiferent că în grădina acelui rai crescuseră și alte gunoaie”,49 cugeta Ina și, după logica

ei, se simțea de nimic și nimeni pentru că nu făcea parte din neamul Hallipilor. Poate culmea

decadentă a valențelor iubirii este necrofilia, iubirea senzorială pe care i-o provoca Elena lui

Lucian chiar după moarte, era suspectă la autoanaliză ”Lucian iubea pe o moartă și fără motiv

și fără scop, numai către ea explicațiile erau însoțite de explicația neobisnuită a unei replici

fizice. Era oare bolnav?”,50 iar semnalul cel mai decadent este notația că și dacă i-ar fi fost

mamă, sentimentele ar fi fost aceleași.

Se poate vorbi chiar de un instinct al morții, după ce s-au pedepsit unii pe alții, după ce s-

au autopedepsit, mulți dintre ei își invocă moartea, găsesc în ea unicul sens al vieții.

Fie că mor în casele lor, în sanatorii sau pe stradă, știuți sau neștiuți, cu ceremonial sau în

fața propriei judecăți, grăbit, subit sau delectându-se supliciului, morții Hortensiei eliberează

opera și se eliberează. Morți cu cauze certe sau incerte, morți cu un singur scenariu sau mai

multe, toate au fost pentru autoare un prilej de a-și salva eroii, chiar dacă aparent se scuza că

nu a putut salva pe niciunul, nici măcar pe îndrăgita Nory de fapt, scriitoarea, terifiată de lumea

ce se întrevedea la orizont, știa că nu se vor putea salva altfel. Dacă te plângi că suferi (trupește

sau sufletește), te plângi de viață; suferințele sunt asperitățile fără de care viața n-ar exista în

exența ei, iar suferințele mari se dau celor cu viață spirituală mică. ”Micile suferințe sunt

mișcarea lentă spre eliberare, marile suferințe sunt o eliberare mai rapidă. Moartea e eliberarea

deplină. Cum să-ți fie teamă? Cum să n-o dorești?”51. Fiecare trebuie să se mulțumească cu ce

are, nimic nu va fi, totul deja este, iar dacă moartea ar fi rea, ar fi cumplit să trăim, dacă ar fi

bună, n-am mai prețui viața. Așa că medicina și vindecările nu ar face decât să înrăutățească

viața sufletească. Asemenea lui Iona de la Marin Sorescu, dramatismul nu stă în situația și

fenomenul morții, ci în sondarea psihicului față în față cu trecerea, în pregătirea pentru moarte.

Ca și regele Berenger I al lui Eugen Ionescu, unii mai cer răgaz și nu cunosc nicio altă cale de

salvare, un răgaz pentru a se pregăti, căci Marea Trecere, oricât de des ar fi exemplificată în

preajmă, niciodată nu poate fi simulată și, întotdeauna este personală, unică, irepetabilă. Nory

abia moartă atinge gloria deplină, nenorocirea și fericirea sunt doar efigii ale aceleiași monede

și pot oricând cădea pe una din fețe. Dia își va pune o întrebare absurdă prin cruzimea ei la

moartea lui Nory ”efigia cea de acum a morții, nu era oare pentru Nory cea turbure, efigia cea

fericită?”,52 impresie confirmată și de boier Grecu care reproșează moartea voită, dar e

recunoscător pentru felul firesc (în nefirescul său) cum se rezolvaseră necazurile lui Nory și

cum ”descurcase simplu, radical, ghemul simțămintelor și problema absurdă a căsătoriei lor”53

a celei care alesese potecile întunecoase și se răzbunase împotriva sorții și trăise mereu în vrajbă

49Hortensia Papadat Bengescu , Străina, ed. cit., p. 519; 50Idem, p. 511; 51 Lev Tolstoi, op.cit, p.79; 52Hortensia Papadat Bengescu, Opere,Străina, ed.cit, p. 50; 53Idem, p. 57;


472

cu alții.

Doar Mado trăia în timpul incomensurabil, în rest, celelalte personaje după cum le

hărăzise timpul, în jumătăți, sferturi, felii. Toți se simt asemeni lui Nory ”rămase împresurată

de timp, sub legea lui, totodată în luptă cu timpul. Ea și cei cuprinși în spațiul unui destin care

îi împletise laolaltă în țesătura lui complexă”.54

Dacă moartea nu ar exita, viața ar fi percepută ca o glumă a divinității la adresa omului,

întreaga existență gravitând circular în jurul celor doi poli, ”eroarea de a trăi și oroarea de a

muri”, dacă ar fi să facem referire la tematicile teatrului absurd ionescian. Nu viața este datoare

omului, ci omul vieții, era teoria doctorului Vlad, iar cu fiecare eliberare a spațiului narativ prin

moarte, eroii sunt conduși cu pompa de rigoare. Personajele percep acut senzația de iminență a

morții care este sugerată printr-un număr exagerat și precis de indici temporali.55 Cum ”fiecare

om poartă în sine forma întreagă a condiției umane”,56 atașamentul față de unii morți este dus

la extreme, aceștia fiind conduși prin timpul conștiinței ca în Divina Comedia. ”Viața nu e o

glumă, ci un lucru măreț, solemn. Ar trebui să trăim la fel de serios și solemn precum murim.

Întreaga viață este moarte treptată, de aceea trebuie să ne pregătim mereu, fără

încetare...Fiecare zi, fiecare oră sunt o amânare a morții. Oare nu-i totuna dacă te desparte de

moarte o jumătate de ceas sau o jumătate de veac? Nimic din ce e bun nu se capătă pe degeaba:

moartea se atinge prin suferințe”57. Înainte de moarte omul trebuie să facă ce a făcut întreaga

viață, să-și elibereze sufletul prin iubire. Libertatea de a acționa după legea Întregului, a iubirii,

a vieții, în aceasta constă LIBERTATEA UMANĂ.

BIBLIOGRAPHY:

Aderca Felix, Mărturia unei generații, E.P.L., București, 1967;

Antonescu Nae, Reviste literare conduse de Liviu Rebreanu, Ed Minerva, București,

1985,;

Ardelean Carmen Georgeta, Hortensia Papadat Bengescu ”marea europeană” a

literaturii române, Ed Eikon, Cluj Napoca, 2013;

Burța Cernat Bianca, Hortensia Papadat Bengescu: puțin feminism, în Revista 22, nr

.106, 24 mai 2011;

Caba Olga, Specificul prozei feminine, în Familia, seria a V-a, anul 25 (125) nr. 4 (284),

aprilie 1989,

Călinescu G.,Istoria literaturii române de la origini până-n present, ed a II-a, Ed

Minerva, București, 1985;

Constantinescu Pompiliu, Romanul românesc interbelic, Ed Minerva, București, 1977;

54Hortensia Papadat Bengescu , Rădăcini, , ed. cit., p. 543-544; 55Carmen Georgeta Ardelean, op. cit., p. 153; 56Paul Ludwig Landsberg, Eseu despre experiența morții, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 29; 57 Lev Tolstoi, op cit, pp 54-62;


473

Cozea Liana, Prozatoare ale literaturii române moderne, Biblioteca Revistei Familia,

Oradea, 1994;

Craia Sultana, Îngeri, demoni și muieri, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999;

Crăciun Gh., Trupul știe mai mult, Ed. Paralela 45, Pitești, 2006,;

Durand Gilbert, Arte și arhetipuri, trad. Andrei Niculescu, Ed. Meridiane, București,

2003;

Glodeanu Gh.-Poetica romanului interbelic, Ed. Libra, 1998;

Holban Ion, Hortensia Papadat Bengescu, Ed. Albatros, București, 1985;

Hortensia Papadat Bengescu, Femei între ele, I, Ochii în Opere, ed. și note Eugenia

Tudor, vol. I, București, 1972;

Hortensia Papadat Bengescu, Opere, Academia Română, Fundația Națională pentru

Știință și Artă, București, 2012,

Landsberg Paul Ludwig , Eseu despre experiența morții, Ed. Humanitas, București,

1992;

Lovinescu Eugen, Scrieri I, Critice, ed îngrijită de E Simion, Ed. pentru Lit., 1969;

Mihăilescu Florin, Introducere în opera Hortensiei Papadat Bengescu, Ed. Minerva,

București, 1975;

Mitchievici Angelo, Decadență și decadentism, Ed. Curtea Veche, București, 2011;

Nietzsche Friedrich, Așa grăit-a Zarathustra, trad St A Doinas, Ed Humanitas,

București,1994;

Perpessicius P, Opere, vol III, Ed. Minerva, București, 1989;

Petrașincu Dan, Viața de taină a unei scriitoare nedreptățită de publicul românesc, în

Rampa, anul 19, nr. 5489, 4 mai 1936;

Platon, Phaidros sau despre suflet: dialoguri etice, trad. Gabriel Liiceanu, ed. îngrijită

de Petru Creția, Ed Humanitas, București, 1994;

Preda Marin. Imposibila întoarcere Ed. Curtea Veche, București, 2010;

Roman Andreia, Hortensia Papadat Bengescu-Vocația și stilurile modernității, Ed

Paralela 45, Pitești, 2007;

Rousseau Jean Jacques, Contractul social, , trad I H Stahl, Ed. Moldova, 1996;

Schorske Carl E., Viena fin -de –siecle. Politică și cultură, trad. de Claudia Ioana

Doroholschi și Ioana Ploeșteanu, Polirom, Iași, 1998;

Sora Simona, Regăsirea intimității, Ed Cartea Românească, București, 2008;

Streinu Vladimir, Premiul Național 1946: Hortensia Papadat Bengescu, în Semnalul,

anul IX, nr 1262, 7 iulie 1946;

Tolstoi Lev. N, Despre Dumnezeu și om-din jurnalul ultimilor ani, traducere Elena

Drăgușin Richard, Ed. Humanitas, București, 2009;

Toril Moi, Feministe, Female, Feminine, în The Feminist Reader: Essays in gender and

Politics of Literary Criticism, ed. îngrijităde Catherine Besley și Jane Moore, New York, 1989;

Zaciu Mircea, Glose,Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1970;

Zaharia Filipaș Elena, Studii de literatură feminină, Paideia, 2004.

FREEDOM OF OPINION OR MIMED MODERNISM? DEATH AS A … 04 52.pdf · condamnând principial...

Documents

Transcript of FREEDOM OF OPINION OR MIMED MODERNISM? DEATH AS A … 04 52.pdf · condamnând principial...