Festival de Cannes à Bucarest 2013

1

Filme de Cannes 2013 / Films de Cannes 2013LES FILMS DE CANNESA BUCAREST

25– 31 octombrie 2013 ciNemA StUDiociNemA Pro Și eLVirA PoPeScU

A 4-a Ediţie

www.filmedefestival.ro

RETROSPECTIVA MAURICE PIALATLA BUCUREȘTI

RETROSPECTIVA MAURICE PIALAT

LA BUCUREȘTI

CUPRINSDESPREMaurice PialatSylvie PialatSandrine Bonnaire

OPINIIRadu MunteanRăzvan RădulescuAlexandru Baciu

PROGRAM RETROSPECTIVA MAURICE PIALAT

FILMEL’Enfance nue (1968)Nous ne vieillirons pas ensemble (1972)La gueule ouverte (1974)Passe ton bac d’abord (1978)Loulou (1980)À nos amours (1983)Police (1985)Sous le soleil de Satan (1987)Van Gogh (1991)Le Garçu (1995)

Maurice Pialat, l’amour existe… (documentar, 2006)

INFO FESTIVAL

050809

10 1112

14

15161718192021222324

25

26

RETROSPECTIVA MAURICE PIALAT LA BUCUREȘTI

5

Maurice PIALAT

31 august 1925, Cunlhat (Puy-de-Dôme, Franța)11 ianuarie 2003, Paris

Maurice Pialat s-a considerat dintotdeauna un cineast aban-donat. Un cineast fără familie. Solitudinea aceasta a hrănit în el resentimente și remușcări. Tot ea a alimentat profund opera sa, densă și substanțială: zece lungmetraje, plus o capodoperă de șase ore pentru televiziune, La Maison des bois, cărora li se adaugă o mână de scurtmetraje, printre care și excelenta serie despre Istanbul. Singurătatea și abandonul, resentimentele și remușcările sunt inima creației cinema-tografice a lui Maurice Pialat. – Serge Toubiana, directorul Cinematecii Franceze

11 lungmetraje în 27 de ani, zeci de proiecte și idei rămase doar pe hârtie, producții dificile, întrerupte de nenumărate ori, și o reputație de cineast exigent și imprevizibil - Maurice Pialat a avut un traseu greoi și atipic în lumea filmului. Filmele sale sunt profund legate de viața sa. relațiile de familie, iubi-rile sale, moartea celor dragi, apariția unicului său copil, obse-siile sale, toate se regăsesc în scenariile pe care le-a transpus pe ecran, dar și în cele care nu s-au concretizat niciodată.

Debutul său a venit la 43 de ani, cu L’Enfance nue (1968), suficient de târziu încât să fi rămas în afara curentului de cineaști consacrați care formau Noul Val. La sfârșitul anilor 50 și începutul anilor 60, în timp ce François Truffaut, Jean-Luc Godard, claude chabrol lucrau intens pe platouri, Pialat filma scurtmetraje cu resturi de peliculă, documentare fără sonor despre istanbul (Pehlivan, Istanbul, Byzance, Corne d’Or, Bosphore și Maître Galip) - de o poezie și o inocență ce amintesc de frații Lumière - despre Franța (seria „Les chro-niques de France”), dar și ficțiune.

Însă tocmai François Truffaut, încântat de scurtmetrajele lui - L’Amour existe (1961) fusese premiat la Veneția – îl sprijină la debutul în lungmetraj, alături de claude Berri. L’Enfance nue, pornit ca o idee de documentar despre copiii asistați social din Paris, conturează deja semnătura lui Pialat: un realism viu, o căutare ferventă a adevărului momentu-lui și a autenticității, obsesia pentru raporturile din familie și din viața conjugală, sexualitate și dragoste, maturizare. regizorul preia uneori roluri în film, combină actori non-profesioniști cu cei de meserie, lucrează continuu la scena-riu, ținându-și actorii pe vârfuri, fără repetiții, iar obținerea secvenței perfecte durează uneori zile întregi. Din cele 11 lungmetraje, șase au fost întrerupte o perioadă din diverse motive, în special din lipsa banilor.

6


Nous ne vieillirons pas en-semble (1971) este cronica unei despărțiri, în La gueule ouverte (1973), agonia unei mame care suferă de cancer afectează întreaga familie, Loulou (1980) e o poveste de dragoste cu isabelle Huppert și Gérard Depardieu, iar în À nos amours (1983), o tânără de 15 ani – Sandrine Bonnaire, descoperită de regizor – află ce e dorința și iubirea. La turnajul aces-tui film a cunoscut-o pe cea care urma să-i devină parteneră pentru tot restul vieții, Sylvie Danton. Loulou este selectat în competiție

la cannes, iar À nos amours ia Premiul césar pentru cel mai bun film, cele două producții având milioane de spectatori în sălile din Franța.

Momentul de glorie de la cannes, când urcă pe scenă să-și ridice Palme d’Or-ul pentru Sous le soleil de Satan (1987), este sabotat de fluierăturile presei nemulțumite. Prilej cu care Pialat face o deja celebră mărturisire: „Dacă voi nu mă iubiți, pot să vă spun că nici eu nu vă iubesc”.

Pictor de vocație, Pialat a frecventat cursurile școlii de artă și a intrat în lumea teatrului, în anii 50, înainte de a trece la cinema. ceea ce explică apetența lui pentru un subiect ca Van Gogh, unul dintre cele mai problematice proiecte din cariera sa, scurtcircuitat de dificultăți și conflicte. este, însă, și unul dintre cele mai reușite și atipice filme de acest gen din istoria cinematografiei. Pialat însuși a pictat mai multe tablouri, toate expuse acum la cinemateca Franceză, grație donației lui Sylvie Pialat. expoziția „Maurice Pialat: pein-tre et cinéaste”, coordonată de Serge Toubiana, directorul instituției, marchează zece ani de la dispariția regizorului.

ultimul său film, Le Garçu (1994), este o declarație de dragoste către fiul său, antoine Pialat, care își joacă pro-priul rol, alături de Gérard Depardieu. Tatăl trăiește din plin „senzația că n-a iubit și că n-a fost iubit vreodată mai mult ca acum”.


7

LUNGMETRAJE1968, L’Enfance nue1972, Nous ne vieillirons pas ensemble1974, La gueule ouverte1978, Passe ton bac d’abord1980, Loulou1983, À nos amours1985, Police1987, Sous le soleil de Satan1991, Van Gogh1995, Le garçu

TELEVIZIUNE1970, La Maison des bois – foileton în șapte episoade

SCURTMETRAJE1951, Isabelle aux dombes 1952, Riviera di brenta 1953, Congrès eucharistique diocesain 1957, Drôles de bobines 1958, L’ombre familière 1960, L’amour existe 1961, Janine 1963, Jardins d’Arabie1963 – 1964, Serie de scurtmetraje despre Turcia: La corne d’Or, Istanbul, Maitre Galip, Byzance, Pehlivan, Bosphore1964 – 1966, Serie de scurtmetraje despre Franța, „Les chro-niques de France”: Les Champs-Elysees, Pigalle, Le Quar-tier Latin, La parisienne et les grands magasins, L’usine maremotrice de la France, Agnes Varda, La Camargue, Van Gogh și Marseille1969, Villages d’enfants (mediumetraj)

FILMOGRAFIE

8


SYLVie PIALAT

Sylvie Pialat este o cunoscută producătoare franceză, par-tenera de viață a regretatului cineast francez Maurice Pialat. S-a născut pe 9 iunie 1960, la Paris. La 22 de ani, e chemată pe platourile de filmare ale peliculei À nos amours, pentru un post de asistent de regie. Devine soția lui Pialat și cea mai apropiată colaboratoare, rămânându-i alături până la sfârșitul vieții. Fiul lor, născut în 1991, pe când Pialat avea 66 de ani, joacă în filmul Le Garçu, la doar patru ani. „Timp de 20 de ani, eu și Maurice nu am stat despărțiți niciodată. Nici măcar o zi”, mărturisea recent într-un interviu pentru „Le Nouvel Observateur”.

Sylvie Danton este creditată ca scenarist pe genericele filmelor Police și Sous le Soleil de Satan, premiat cu Palme d’Or în 1987. „cu Maurice, erai obligat să te apuci de scris, pentru că el detesta să scrie. (...) Gestul de a lua un creion și a se așeza la masa de scris îl trimitea înapoi la școală și la rușinea de a fi fost dat afară. Deși incredibil de cultivat - și chit că scrisese singur scenariul la Nous ne vieillirons pas ensemble –, ca orice autodidact, nu reușea întotdeauna să-și organizeze foarte bine ideile”, povestește Sylvie Pialat. În timp, regizorul își găsise un mic ritual de lucru care îl salva: întins pe canapea, își nota idei într-un mic carnețel pe care îl strecura apoi în buzunar.

Sylvie Pialat a donat cinematecii franceze toate aceste notițe, scenarii, manuscrise, fotografii, caiete, corespondență, afișe, alături de circa 40 de tablouri pictate de regizor. La începutul acestui an, cinemateca a organizat o expoziție dedicată regizorului, la 10 ani de la dispariția sa, numită „Maurice Pialat, peintre et cinéaste”.

După moartea cineastului, în 2003, Sylvie se îndreaptă către producția de film și înființează Les Films du Worso, producând documentare pentru televiziune și lungme-traje de cinema. Printre acestea, Meurtrières, regizat de Patrick Grandperret (2005), Maman, de alexandra Leclère (2011), La religieuse, în regia lui Guillaume Nicloux (2013), L’Inconnu du lac, filmul lui alain Guiraudie distins anul aces-ta cu Premiul de regie un certain regard, și noua peliculă a lui corneliu Porumboiu, Când se lasă seara peste București sau metabolism.

9


SaNDriNe BONNAIRE

Începuturile lui Sandrine Bonnaire (46 de ani), una dintre cele mai apreciate actrițe europene, sunt strâns legate de Maurice Pialat, cel care a descoperit-o la 15 ani și i-a oferit primul rol major din cariera sa în À nos amours (1983). Însoțindu-și surorile, Bonnaire e remarcată de Pialat pentru naturalețea, spontaneitatea și senzualitatea ei la o probă pentru un film care n-a mai fost realizat niciodată. Îi oferă însă o partitură în Les Filles du Faubourg, care urma să aibă în centru cinci fete, dar sfârșește prin a avea una singură și un alt titlu.

„am început să devin actriță după întâlnirea mea cu Maurice Pialat. Grație afecțiunii pe care i-o purtam și pe care i-o port încă. Nu era nevoie să discutăm foarte mult despre rol. cred că de asta mă plăcea atât de mult, pentru că eram complet inocentă în această meserie. (...) În cinema, ți se cere să te prefaci, ceea ce lui nu-i plăcea deloc. Îți spunea mereu să fii exact ca în viață”, povestea actrița într-un interviu acordat la ciné-rencontres de Prades, în anul dispariției cineastului.

À nos amours îi aduce un Premiu césar pentru tânără speranță și notorietate, grație succesului în săli. urmează peste 40 de filme, în regia unor cineaști ca agnès Varda, claude chabrol, Jacques rivette, Brian de Palma, Jacques Doillon, Patrice Leconte, andré Téchiné, raymond Depar-don, un al doilea trofeu césar pentru interpretarea din Sans toit ni loi (1986), de agnès Varda, și cinci alte nominalizări. cu Pialat lucrează ulterior și în Sous le Soleil de Satan (Pal-me d’Or 1987) și Police.

În 1995, performanța din La Cérémonie, în regia lui claude chabrol, îi aduce trofeul coppa Volpi la Festivalul de la Veneția.

De câțiva ani, Bonnaire a trecut în spatele camerei de filmat. a debutat în regie cu Elle s’appelle Sabine, un docu-mentar-confesiune despre sora sa, care suferă de autism, selecționat în Quinzaine des réalisateurs, în 2007. Primul său film de ficțiune, J’enrange de son absence, cu William Hurt și alexandra Lamy, a fost proiectat în Semaine de la critique anul trecut, și este adus în premieră în românia la Les Films de cannes à Bucarest.

10


raDu MUNTEANregizor

Maurice Pialat nu e genul de cineast vizionar care a inovat și a dus mai departe limbajul cinematografic. e greu să fii acuzat că-l imiți pe Pialat, tocmai pentru că cinema-ul lui, organic, neostentativ și profund uman, nu și-a găsit, cred eu, o reprezentare formală calificabilă ca marcă auctorială.

Pentru mine însă, filmele lui sunt spectaculoase. Mă fas-cinează amestecul de sarcasm și tandrețe cu care-și tratea-ză personajele, felul direct și nepretențios în care povestește și, mai ales, curiozitatea lui autentică. Văzându-i filmele, ai sentimentul că improvizează mereu, că a plecat la drum fără un plan clar, dar filmul se construiește viu și surprinză-tor din descoperirile pe care le face, iar în final totul pare la locul lui, nu te-ai gândi să schimbi un cadru sau o nuanță de interpretare. Transferul emoțional se face firesc, fără hâcuri, la fiecare vizionare.

11


răzVaN RăDULESCU scenarist și regizor

am să povestesc o scenă asupra autenticității căreia am în-doieli. eram la angers, cu Marfa și banii, în 2001. unul dintre organizatori îmi recomandase să văd Police, într-o proiecție specială. M-a întrebat dacă auzisem de el, i se părea că există similitudini între demersul radical al filmului pe care îl reprezentam și cinema-ul lui Maurice Pialat. Nu, nu auzisem, și nici nu mi se părea foarte grav: pe de o parte, aveam prea puțină încredere în discernămîntul selecționerilor de festival (reticență pe care n-am amendat-o nici în ziua de azi), pe de altă parte, aveam sentimentul acela al creatorului aflat la în-ceput de drum: nu există predecesori demni de acest nume.

am intrat la proiecție după jumătate, și asta pentru că începuse să plouă. Din film n-am înțeles mare lucru, mi s-a părut discontinuu și îmbâcsit. am adormit către sfârșit. asta e partea poveștii de care sunt sigur. ce vine după poate la fel de bine să fie rezultatul felului în care memoria alterează realitatea ca să atenueze culpa. M-am trezit în aplauze și organizatorii au urcat pe scenă cu Maurice Pialat. aplau-zele s-au întețit - poate că moderatorul a dat de înțeles că prezența lui Pialat, dată fiind starea lui fragilă de sănătate, este ieșită din comun. Sau poate pun eu de la mine, știind că Pialat a murit în 2003. Pialat a răspuns câtorva între-bări. La o întrebare legată de raporturile lui cu La Nouvelle Vague, a replicat scurt și în doi peri. Mi-l aduc aminte ca pe un moșuleț antipatic: agresiv, nelalocul lui în fața publicu-lui, slab sub pantalonii de stofă cu dungă și sub o haină cu poale lungi, asemănătoare mai curând unui halat. Până și vestimentația lui din amintirile mele e suspectă, pentru că seamănă prea tare cu ținuta lui din À nos amours.

La fel, reacția lui ciufută la întrebări poate fi o copie după faimoasa replică pe scenă la cannes, în 1987. Însă ce îmi spune acum, aproape cu certitudine, că amintirea mea cu Pialat este o pură concocție, e impresia pe care mi-a lăsat-o când a plecat de pe scenă: mi s-a părut că am detectat, sub expresia lui nemulțumită și lipsită de bunăvoință, un fel de înțelepciune, combinată cu o sclipire amuzată și ironică în priviri. adică exact clișeul după care se construiește ficțiunea edulcorată și sentimentală a realității în cinema și, ca să fiu cât de precis pot, exact drumul pe care Pialat l-a refuzat cu strictețe de-a lungul întregii lui filmografii.

Să ne uităm la L’Enfance nue, acolo unde copilul pare crud și năbădăios pentru că nu beneficiază de suficientă afecțiune; surpriză - când noii părinți adoptivi se poar-tă afectuos cu copilul, comportamentul acestuia nu se schimbă. La fel, în Nous ne vieillirons pas ensemble: un cuplu traiește o relație de coșmar, cu insulte, despărțiri temporare și răni care nu se vindecă - vina nu e a nimănui,

12


nici a contextului, nici a predeterminării biografice, nici a firii nestăpânite a celor doi protagoniști, într-un refuz perpetuu al griurilor obținute din contraste mici sau mari.

Tot așa, în La gueule ouverte, un cuplu e pe cale să se destrame, iar spectatorul se așteaptă ca agonia și moartea mamei eroului să îmbunătățească relația dintre cei doi: nici vorbă - moartea este moarte, sfâșietoare în anodinul ei, iar relațiile dintre cei vii nu intră, fundamental, în vreo relație de consecuție cu decesul. rezultatul acestui demers care refuză perpetuu motivația psihologică este un cinema resentimen-tar, care simulează realismul în intensitatea timpului real al unor puneri în scenă, dar care își ia forța din conștiința auto-rului că pânza consolatoare a realității sociale este un fals.

am o altă amintire legată de Pialat, de data asta indubi-tabil adevărată. În 2009, la Festivalul de Film de la Namur, mi s-a recomandat să merg la o retrospectivă Pialat (tot așa, organizatorul m-a întrebat dacă îi știu filmografia, am răspuns că nu). am văzut Van Gogh. caz fără precedent, în momentul în care filmul s-a terminat (cel mai brutal și sans façons și trist și jubilatoriu final de film pe care l-am văzut vreodată), m-am ridicat de pe scaun cu mâinile pe sus și am aclamat ca la fotbal. După care am văzut tot.

13


aLexaNDru BACIUscenarist

implacabila lege a entropiei pare să atingă și cinema-ul. Fil-me care atrăgeau cândva un public important riscă acum să ajungă piese de muzeu sau curiozități pentru filmologi.

„Vom ajunge să fim judecaţi de oameni care nu au văzut nici un film de Murnau”, zicea Truffaut în anii ’70. Profeția s-a dovedit mai sumbră. Ne judecă acum, mă tem, oameni care nu au văzut filmele lui François Truffaut. Și nici pe ale lui Maurice Pialat, de care unii nici măcar nu au auzit.

Lucrurile nu trebuie să stea așa. Filmele lui Pialat au toate datele să intereseze un public nou. Subiectele nu sunt nici facile și nici comode, scenariile sunt imprevizibile și comple-xe, personajele au profunzime, dialogurile sunt inteligente, succesiunea dramaturgică a secvențelor e bine gândită, iar jocul actorilor este mai mereu memorabil. Felul aproape eliptic în care se sfârșesc te pune pe gânduri. Pialat nu s-a demodat. Filmele lui rămân puternice pe o piață care livrea-ză din ce în ce mai greu produse comparabile.

este unul din rarele cazuri cînd un autor de cinema a avut viziunea operei sale și a respectat-o. este numai privile-giul unui astfel de autor ca opera lui, vizionată integral, să nu conțină accidente. Și este recompensa spectatorului care îl descoperă acum, să vadă numai filme care merită văzute.

„L’Enfance nue” (1968)Luni, 28 octombrie, 20.00 – Cinema Elvira PopescuÎn prezența producătoarei Sylvie Pialat

„Nous ne vieillirons pas ensemble” (1972)Miercuri, 30 octombrie, 16.00 – Cinema Elvira Popescu

„La gueule ouverte” (1974)Joi, 31 octombrie, 16.00 – Cinema Studio

„Passe ton bac d’abord” (1978)Joi, 31 octombrie, 16.00 – Cinema Elvira Popescu

„Loulou” (1980)Duminică, 27 octombrie, 16.30 – Cinema Studio

„À nos amours” (1983)Sâmbătă, 26 octombrie, 15.30 – Cinema StudioDiscuție Retrospectivă. Invitați: Sylvie Pialat, Sandrine Bonnaire, Nick James, Răzvan RădulescuMiercuri, 30 octombrie, 16.30 – Cinema Pro

„Sous le Soleil de Satan” (Palme d’Or 1987)În prezenţa actriței Sandrine Bonnaire și a producătoarei Sylvie PialatVineri, 25 octombrie, 20.00 – Cinema Elvira Popescu

„Police”, (1985)Sâmbătă, 26 octombrie, 12.00 – Cinema Elvira Popescu

„Van Gogh”, (1991) Vineri, 25 octombrie, 16.30 – Cinema StudioÎn prezența producătoarei Sylvie Pialat

„Le garçu”, (1995)Duminică, 27 octombrie, 13.00 – Cinema Elvira Popescu

„Maurice Pialat, l’amour existe”, de Jean-Pierre Devillers, Anne-Marie Faux (documentar, 2006)Sâmbătă, 26 octombrie, 14.00 – Cinema Studio

PROGRAM RETROSPECTIVA MAURICE PIALAT

15


Purtat dintr-o familie în alta, François e un copil proble-matic pentru asistenții sociali. Într-o zi, este primit în casa unor bătrâni afectuoși.

Debutul în lungmetraj a venit la 43 de ani, după ani de căutări și ezitări. ceea ce a început ca un scurtmetraj docu-mentar despre copiii abandonați plasați în grija asistenților sociali a sfârșit ca un film de ficțiune de o frumusețe și o intensitate de neuitat. claude Berri și François Truffaut sunt producători, ceea ce îl obligă pe Pialat să continue, în ciuda numeroaselor amânări. arlette Langmann, sora lui Berri și iu-bita lui Pialat, e cea care rescrie scenariul și semnează mon-tajul, cum o va face pentru multe dintre filmele lui viitoare.

Primul turnaj înseamnă și prima întâlnire a tuturor cu „metoda Pialat”. regizorul își alege actori non-profesioniști – bătrânii Thierry își joacă propriile roluri –, filmează mult după ce scena s-a încheiat, în speranța că va prinde un moment autentic, ridicând mult costurile pentru peliculă, rescrie de la o zi la alta, se inspiră din viețile reale ale actorilor. Încearcă să capteze, spunea el, magia și inocența scenelor pe care frații Lumière le surprinseseră în Le Goûter de bébé, atunci când oamenii, fără să știe, erau filmați pentru prima dată.

Tema absenței, a abandonului, din L’Enfance nue, va marca întreaga sa filmografie. „Într-un fel, această copilărie rănită este și a mea. Mie, material, îmi era bine, părinții nu m-au maltratat, mă iubeau mult și o simțeam, dar exista totuși un gol. când am făcut primul film, în 1968, aveam 43 de ani, dar încă mă simțeam ca un adolescent. Nu degeaba se spune că unii rămân copii toată viața”, mărturisea Pialat într-un interviu pentru „Les inrockuptibles”, în 1994.

Competiție, Festivalul de la Veneția, 1968 Premiul Jean-Vigo, 1969

1968 | 83’| Dramă, comedieScenariu: Maurice Pialat, Arlette LangmannDirector de imagine: Claude BeausoleilCu: Michel Tarrazon, Raoul Billerey, Henri Puff, Marie-Louise Thierry, René Thierry, Marie Marc, Linda Guttemberg

L’eNFANce NUe

CINEMA ELVIRA POPESCULuNI, 28 OCtOMBRIE, 20.00În prezența producătoarei Sylvie Pialat

16


Jean este regizor și are o soție, Françoise (Macha Mé-ril), dar petrece mai mult timp cu amanta sa, Catherine (Marlène Jobert). Într-o zi, o ceartă puternică declanșează un șir de dispute urmate de împăcări...

al doilea său film, profund autobiografic, explorează slă-biciunile și dilemele unui bărbat cu o viață amoroasă com-plicată. În viața reală, soția s-a numit Micheline, iar amanta, cea care i-a frânt cu adevărat inima, colette. impulsiv, brutal, imprevizibil și uneori laș, bărbatul le îndepărtează pe cele două femei, în timp ce își dorește din răsputeri, în mod para-doxal, să și le apropie.

Filmul are un buget de zece ori mai mare decât primul, mare parte din el fiind alocat vedetelor din distribuție: Jean Yanne, Marlène Jobert, Macha Méril. Maurice Pialat ține cu tot dinadinsul la veridicitate: echipa filmează exact în locuințele și camerele de hotel în care regizorul și-a petrecut zilele și nopțile cu colette. acolo unde nu se poate – casa bunicii lui colette, de pildă –, decorul e reconstituit aproa-pe identic. conflictele izbucnesc pe platou din primele zile. actorul Jean Yanne nu-și suportă personajul și are izbuc-niri de furie temperate de cele două actrițe. el însuși trece printr-o perioadă grea, soția lui fiind pe moarte. chinul din timpul filmărilor i-a fost compensat însă de premiul obținut la cannes, în 1972.

Nous ne vieillirons pas ensemble e un succes răsunător: peste 1,7 milioane de spectatori în sălile din Franța. Maurice Pialat, deja confirmat ca o voce importantă în cinema, e nemulțumit de filmul său, cum va fi de majoritatea celor care vor urma.

Premiul de interpretare masculină pentru Jean Yanne, Cannes 1972

1972 | 106’| dramă, romanticDramăScenariu: Maurice Pialat (după propriul roman)Director de imagine: Luciano TovoliCu: Jean Yanne, Marlène Jobert, Macha Méril

NoUS Ne VieiLLiroNS PAS eNSembLe

CINEMA ELVIRA POPESCUMIERCuRI, 30 OCtOMBRIE, 16.00

17


Agonia lentă a unei femei bolnave de cancer, îngrijită de soțul și de fiul ei.

un substrat autobiografic are și cel de-al treilea film al său, care continuă o temă regăsită și în precedentul, Nous ne vieillirons pas ensemble, aceea a finalului - relații în des-trămare, vieți aflate la sfârșit. cineastul se oprește asupra unui moment dramatic din viața sa, moartea mamei sale (interpretată de Monique Mélinand), dar și asupra relației distante și dificile cu tatăl său, „le garçu” (jucat de Hubert Deschamps). Planuri-secvență, cadre austere și câteva scene bulversante - La gueule ouverte este unul dintre cele mai tulburătoare filme despre moarte.

Din nou, cineastul merge până la capăt, chiar mai de-parte decât și-ar fi închipuit echipa lui, care se împotrivește puternic. Pialat decide să dezgroape sicriul mamei sale și să-l filmeze, însă secvența nu a fost inclusă în montajul final. „când faci opere violente, deranjante, cum să alegi înțelept o imagine? Pentru a fi regizor, trebuie să ai un spirit subversiv, anarhist și o viziune asupra lumii diferită de restul. Or, când filmezi, trebuie să fie ca-n armată: iată contradicția cinema-ului. De asta n-am reușit să fac până acum lucruri curate, frumoase, așteptate. Pentru că nu reușesc să mă împac cu armata”, declara Pialat în revista „cinématographe”, în 1980.

Titlul filmului e dat de o scenă din scenariu care a picat în cele din urmă la montaj, una în care tatăl și fiul erau puși să în-chidă gura deschisă a femeii moarte, înainte de înmormântare.

1974 | 85’| dramăScenariu: Maurice PialatImagine : Nestor Almendros, Jean-Claude Rivière, Dominique Le RigoleurCu: Hubert Deschamps, Monique Mélinand, Philippe Léotard, Nathalie Baye

LA GUeULe oUVerte

CINEMA STUDIOJOI, 31 OCtOMBRIE, 16.00

18


Undeva în nordul Franței, la Lens, niște adolescenți se pregătesc, fără entuziasm, de bacalaureat.

Turnajul la Passe ton bac d’abord a pornit fără scenariu, fără actori și cu banii primiți pentru un alt proiect, eșuat între timp, Les Filles du Faubourg. Pentru cine îl întreabă pe Pialat, este „un film despre adolescență”. ceea ce și devine, într-un final: un portret extrem de viu al unei vârste, al unui grup so-cial, într-o regiune afectată de șomaj în care destinele tinerilor se plafonează curând după terminarea liceului. Doar două personaje ies din această lume, plecând să studieze la Paris.

ajunsă în nordul Franței, acolo unde se filmase și L’Enfance nue, echipa reia „rutina” turnajului cu Pialat: amâ-nări, indecizii, improvizație, conflicte și condiții de filmare și cazare modeste. Montajul este mai dificil decât la oricare alt film al său. Nu mai puțin de zece editori se succedă la masa de montaj, toți concediați de regizor, nemulțumit de alegerile lor. improvizat pe parcurs, scris de pe o zi pe alta, filmul este o colecție de momente intense, vii, cu acești adolescenți. Pialat e oricum interesat mai degrabă de autenticitatea momentului decât de continuitatea narativă și sacrifică mereu scene importante. În cele din urmă, în cinematografe ajunge varianta lui Martine Giordano, nici ea cu totul pe placul lui Pialat.

„Filmul nu a avut un succes comercial imens, dar a exercitat o imensă influență asupra tinerilor cineaști francezi care visau să facă un astfel de cinema”, scrie criticul rémi Fontanel, autorul cărții „Formes de l’insaisissable - le cinéma de Maurice Pialat” (2004) și editorul site-ului www.maurice-pialat.net.

1978 | 85’| dramă, comedieScenariu: Maurice PialatImagine: Pierre-William Glenn, Jean-Paul JansenCu: Sabine Haudepin, Philippe Marlaud, Jean-François Adam, Annick Alane, Michel Caron, Christian Bouillette

PASSe toN bAc D’AborD

CINEMA ELVIRA POPESCUJOI, 31 OCtOMBRIE, 16.00

19


O poveste de dragoste între un pierde-vară nu întotdeau-na simpatic, Loulou, și o tânără căsătorită.

cu acest film, Maurice Pialat trece într-o altă etapă a cari-erei lui, cea a unui cinema mai matur, mai dens, mai asumat. La începutul anilor 80 își întâlnește și primii colaboratori fideli: Gérard Depardieu, care va reveni în trei dintre filmele sale, producătorul Daniel Toscan du Plantier și monteurul Yan Dedet, care vor fi alături de el până la Van Gogh, inclusiv.

Sămânța acestui scenariu este tot un episod real, acela în care arlette Langmann l-a părăsit pentru un anume Dédé. isabelle Huppert îi preia rolul, Depardieu devin Loulou, iar Guy Marchand joacă rolul unui Pialat destul de diferit de cel real.

La început, cele două personalități vulcanice – Depardieu și Pialat – se ciocnesc pe platouri, uneori violent. Pe parcurs, însă, cei doi găsesc puncte comune suficient cât să lege o prietenie durabilă. isabelle Huppert, presată de contract să termine filmările la o dată anume pentru a lua avionul spre america, unde urmează să joace în Heaven’s Gate, al lui Michael cimino, e răbdătoare și tăcută, deși atmosfera tensi-onată o consumă extrem de tare, după cum declara ulterior în interviuri. Într-o zi, adoarme pe platou, iar Pialat, în tăcere, le face semn operatorilor să filmeze trezirea ei. e un moment miraculos, așa ar trebui să fie toate, le spune regizorul.

Terminat înainte de timp, din motive de bani, Loulou a fost montat din scenele existente, prioritară fiind, din nou, autenticitatea lor și nu linia narativă. Proiectat în competiție la cannes, a avut un succes peste așteptări în cinematogra-fe, cu aproape un milion de spectatori.

Competiție, Cannes 1980

1980 | 110’| dramă, romanticScenariu: Arlette Langmann, Maurice PialatImagine: Pierre-William Glenn, Jacques LoiseleuxCu: Isabelle Huppert, Gérard Depardieu, Guy Marchand, Humbert Balsan, Bernard Tronczyk

LoULoU

CINEMA STUDIODuMINICă, 27 OCtOMBRIE, 16.30

20


La 15 ani, Suzanne descoperă cu luciditate și cu oarecare amărăciune sexul și dragostea.

À nos amours este rezultatul a două proiecte eșuate, la care Maurice Pialat ținea mult: Les Meurtrières, inspirat de un caz real în care două adolescente au înjunghiat un bărbat care le luase cu autostopul, și Les Filles du Faubourg, despre viața cotidiană a cinci fete în Paris. Sandrine Bonnaire, apă-rută din întâmplare la casting, pentru că-și însoțea surorile, e luată în vizor de regizor pentru naturalețea și senzualitatea ei inocentă. cum Pialat nu-i găsește parteneră pe măsură pentru Les Meurtrières, decide să reducă ideea din Les Filles du Faubourg la un singur personaj, Suzanne.

La 15 ani, Bonnaire este „excepțională”, declara Pialat. aproape că nu are nevoie de indicații, atât este de potrivită rolului. Pentru că se atașează atât de mult de ea, cineas-tul decide să preia rolul tatălui în film și să schimbe cursul poveștii. Nici acest turnaj nu e mai puțin tensionat, ba chiar are parte de surprize. În scena mesei dinspre final, pentru care nu exista un scenariu clar, Maurice Pialat intră în scenă, spre surprinderea tuturor, forțându-i să improvizeze. Ținta lui este Jacques Fieschi, redactorul-șef al revistei „cinéma-tographe”, adus într-un rol episodic, doar în acea secvență. Nemulțumit de unele articole care însoțeau un interviu al său, luat de Fieschi, Pialat se răzbună într-un monolog memorabil.

Premiată cu două césar-uri, pentru cel mai bun film și Tânără speranță (Bonnaire), pelicula aduce aproape un milion de francezi la cinema.

Premiul César pentru cel mai bun film, 1984 César pentru tânără speranță feminină - Sandrine BonnairePremiul Louis Delluc (1983)

1983 | 102’| dramă, romanticScenariu: Arlette Langmann, Maurice PialatImagine: Jacques Loiseleux, Pierre Novion, Patrice Guillou, Christian Fournier, Willy KurantCu: Sandrine Bonnaire, Evelyne Ker, Dominique Besnehard, Pierre-Loup Rajot, Cyril Collard, Maurice Pialat

À NoS AmoUrS

CINEMA STUDIOSâMBătă, 26 OCtOMBRIE, 15.30

CINEMA PROMIERCuRI, 30 oCToMBRIE, 16.30

Discuție Retrospectivă. Invitați: Sylvie Pialat, Sandrine Bonnaire, Nick James, Răzvan Rădulescu

21


Un polițist în același timp brutal și sensibil e bulversat de întâlnirea cu Noria. Povestea lor neobișnuită de dragoste e legată de traficul de droguri.

Două lumi opuse, cea a legii și cea a fărădelegii, sunt puse față în față într-un film intens, surprinzător și antrenant. Police a fost cel mai confortabil proiect al lui Maurice Pialat: a beneficiat de cel mai mare buget de până atunci, pentru 13 săptămâni de filmare, și i-a adus cei mai mulți bani. Peste 1,8 milioane de spectatori au cumpărat bilet la film, un record personal al lui Pialat în materie de box office. cu toate aces-tea, regizorul îl considera un eșec.

ideea scenariului îi aparține cineastei catherine Breillat. Timp de câteva săptămâni, aceasta a trăit în preajma polițiștilor parizieni, pentru a capta cât mai veridic at-mosfera. Odată povestea conturată, îi cere lui Pialat să o treacă pe generic, asta însemnând că scenariul trebuia să rămână aproximativ în acea formă. Teama regizorului de lucruri prea „pregătite”, artificiale, își spune cuvântul. refuză, delegând-o pe tânăra sa parteneră, Sylvie Danton, să preia povestea. În cele din urmă, Jacques Fieschi, care devenise un apropiat al lui Pialat, după À nos amours, contribuie la scenariu. Gérard Depardieu și Sandrine Bonnaire revin în film, alături de Sophie Marceau. Singurul „neadaptat” de pe platoul de filmare este richard anconina, care părăsește de câteva ori turnajul din cauza certurilor cu Pialat și se întoarce după ce acesta își prezintă scuzele în fața tuturor.

Premiul de interpretare masculină pentru Gérard Depardieu, Festivalul de la Veneția 1985

1985 | 113’| dramă, romanticScenariu: Catherine Breillat, Sylvie Danton, Jacques Fieschi, Maurice PialatDirector de imagine: Luciano TovoliCu : Sophie Marceau, Gérard Depardieu, Richard Anconina, Sandrine Bonnaire

PoLice

CINEMA ELVIRA POPESCUSâMBătă, 26 OCtOMBRIE, 12.00

22


Un călugăr plin de îndoieli privind vocația sa o întâlnește pe Mouchette, o tânără care și-a ucis iubitul. O relație stranie se leagă între cei doi.

Sous le Soleil de Satan este o excepție în seria filmelor lui Maurice Pialat, în ce privește scenariul. Pentru prima dată, fiind vorba de o operă adaptată de Sylvie Danton după Georges Bernanos – proces supravegheat de moștenitorii scriitorului -, regizorul este obligat să păstreze o structură și o rigoare care nu-i sunt proprii. Se filmează pe final de toam-nă rece, umedă și greoaie, în Boulonnais, o regiune neprimi-toare cu o atmosferă perfectă pentru film. Pialat îi convoacă pe favoriții săi, Gérard Depardieu și Sandrine Bonnaire, și preia în ultima secundă rolul unui preot.

Turnajul e marcat de un conflict prelungit între operatori și de un episod bizar legat de subiectul filmului. Într-o zi, regizorul se închide în camera lui și refuză să mai iasă. echipa îl așteaptă în fiecare dimineață, gata de filmare. După câteva zile în care moralul oamenilor cade cu totul, iar Pialat pare să fi murit, e chemat de urgență producătorul de la Paris. Însă exact în acea seară, apare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, spunând „ei, și în tot acest timp, eu am stat singur cu Satana”.*

Momentul de glorie de la cannes, când urcă pe scenă să-și ridice Palme d’Or-ul, este sabotat de fluierăturile unor jurnaliști. Prilej cu care Pialat face o declarație deja celebră: „N-o să-mi trădez reputația. Dacă voi nu mă iubiți, pot să vă spun că nici eu nu vă iubesc”. Însă amintirea i-a rămas ama-ră, Pialat mărturisind că a fost unul dintre cele mai dezamă-gitoare momente din viața sa.

*Sursa: „Pialat”, de Pascal Mérigeau

Palme d’Or, Cannes 1987

1987 | 103’| dramăScenariu: Sylvie Danton și Maurice Pialat, după romanul lui Georges BernanosImagine: Willy KurantCu: Gérard Depardieu, Sandrine Bonnaire, Maurice Pialat, Yann Dedet, Alain Arthur, Brigitte Legendre

SoUS Le SoLeiL De SAtAN

CINEMA ELVIRA POPESCUVINERI, 25 OCtOMBRIE, 20.00În prezenţa actriței Sandrine Bonnaire și a producătoarei Sylvie Pialat

23


Filmul urmărește ultimele 67 de zile din viața pictorului Vincent van Gogh.

La 65 de ani, Maurice Pialat – de formație pictor - își împlinește un vis mai vechi, acela de a face un film despre Vincent Van Gogh. Pregătirile îi iau aproape doi ani, timp în care actori ca Daniel auteuil sau Lambert Wilson sunt luați în considerare pentru rol. Însă Pialat caută o față mai auten-tică, mai „chinuită”, prin urmare Jacques Dutronc e alesul. Subiectul, așa cum îl rezuma chiar Pialat, sună astfel: „un tip stă pe peronul gării, așteaptă trenul spre auvers. are o sută de tablouri de pictat, trei luni de trăit, se numește Van Gogh și n-are nimic de pierdut”.

Filmările ar trebui să aibă loc chiar la auvers-sur-Oise, însă zgomotul avioanelor face imposibil turnajul (Pialat nu suportă sunetul înregistrat în studio). echipa filmează, așadar, la Tourraine. cu 4-5 luni înainte de a începe turnajul, le cere tuturor actorilor să-și poarte costumele câteva ore săptămânal, în așa fel încât să se imprime de personalitatea lor și să pară firești la filmare. Decorurile sunt foarte atent reconstruite, fiecare detaliu trebuie să dea senzația de uzură.

ca de obicei, Pialat caută fără încetare cel mai bun mo-ment al actorilor, cea mai bună lumină, cel mai bun sunet. Ținta lui Pialat e omul Van Gogh, nu pictorul, de aceea îl vedem rar pictând. Se trag zeci de duble, iar bugetul e suplimentat cu încă 20 de milioane de franci, pe lângă cele 40 folosite deja. rezultatul este unul dintre cele mai reușite și atipice filme de acest gen din istoria cinematografiei, mai uman și mai viu decât orice alt biopic.

Competiție, Cannes 1991César pentru Cel mai bun actor - Jacques Dutronc Premiul Michel Simon pentru Cea mai bună actriță - Elsa Zylberstein

1991 | 158’| dramăScenariu: Maurice PialatImagine: Emmanuel Machuel, Gilles HenryCu: Jacques Dutronc, Alexandra London, Bernard Le Coq, Gérard Séty, Elsa Zylberstein, Corinne Bourdon, Leslie Azzoulai, Jacques Vidal

VAN GoGH

CINEMA STUDIOVINERI, 25 OCtOMBRIE, 16.30În prezența producătoarei Sylvie Pialat

24


Gérard își vede fiul crescând. Și are senzația că n-a iubit și că n-a fost iubit vreodată mai mult ca acum.

ultimul lungmetraj al lui Maurice Pialat, lansat în 1995, pe când regizorul împlinea 70 de ani, încheie rotund o carieră începută cu un film despre copilărie. e o întoarcere la propriu în locurile natale, la cunlhat. acolo filmează o emoționantă cronică a relației dintre un tată și copilul lui, jucat chiar de antoine, fiul său în vârstă de patru ani. Gérard Depardieu, aflat la a patra colaborare cu Pialat, preia rolul tatălui. Pentru prima dată, planurile-secvență lungi sunt înlocuite de un montaj alert și divers, care pune în prim plan tot o logică a emoțiilor, nu a narativității. Scene de afecțiune, de îndoială, de ezitări, scene domestice, de vacanță, Pialat le așază într-o ultimă confesiune a unui om care găsise, cu stângăcie și cu uimire, iubirea, prin fiul său.

„Marcat de eternul război dintre bărbați și femei și de teama unei rupturi în moștenirea tată-fiu, Le Garçu nu e departe de un jurnal intim al lui Maurice Pialat. ca toți marii artiști ajunși în vârful puterii lor creatoare, Pialat disecă, rafinează, pătrunde adânc în intimitate pentru a atinge uni-versalul: în cazul acestui film, conștiința morții și certitudinea iubirii”, scria publicația „Les inrockuptibles”

1995 | 95’| dramăScenariu: Maurice Pialat, Sylvie DantonMontaj: Hervé de LuzeCu: Gérard Depardieu, Géraldine Pailhas, Antoine Pialat, Dominique Rocheteau, Fabienne Babe, Elisabeth Depardieu

Le GArÇU

CINEMA ELVIRA POPESCUDuMINICă, 27 OCtOMBRIE, 13.00

25


imagini de arhivă cu Maurice Pialat la filmări, secvențe din filme, interviuri cu apropiații săi sau cu cei care i-au trecut vreodată prin platouri refac traseul unuia dintre cei mai importanți cineaști ai ultimelor decenii, într-un documentar de 81 de minute.

analizând filmografia sa, cei doi realizatori descoperă o uimitoare coerență și unitate în cariera unui regizor care iu-bea „accidentul”, improvizația, întâmplarea. Totodată, în mod paradoxal, deși își trăgeau esența din trecutul lui, filmele sale sunt profund moderne și legate de prezent.

Perspectiva sa asupra filmelor proprii poate fi contra-riantă. Pialat le-a considerat, pe cele mai multe dintre ele, eșecuri, iar singurul turnaj fericit a fost cel pentru seria de televiziune La Maison des bois (1971). În ciuda succesului de casă și de critică, s-a simțit mereu „un marginal”.

„Nu ieși niciodată de la un film de Pialat altfel decât pro-fund emoționat, așa cum se întâmplă rareori în cinema. re-dând, fără efecte dramatice și fără patos, situații dureroase și stări de criză, el știe cum să atingă puncte nevralgice, să dezvăluie angoase. Puțini cineaști dau impresia că surprind realitatea, realul, atât de veridic. Dorința lui Pialat este de a captura, înainte de toate, acel moment rar, clipa fugitivă” - Jacques Kermabon, „La Revue du cinéma”, 1983

2006 | 81’| documentarRegie: Jean-Pierre Devillers, Anne-Marie Faux

mAUrice PiALAt, L’AmoUr eXiSte…

CINEMA STUDIOSâMBătă, 26 OCtOMBRIE, 14.00

urmat de filmul „À nos amours” (15.30) și de o dezbatere despre Maurice Pialat. Invitați: Sylvie Pialat, Sandrine Bonnaire, Nick James, Răzvan Rădulescu

INFO

Biletele pentru cea de-a patra ediție a Les Films de cannes à Bucarest pot fi achiziționate în avans, separat pentru fiecare dintre cele trei cinematografe: pentru cinemaPrO, la casă și pe www.eventim. ro, pentru cinema elvira Popescu, la casa de bilete și pe www.eventbook.ro, iar pentru cinema Studio, doar de la casieria cinematografului.

Tichetele pot fi cumpărate atât în ziua proiecției, cât și în avans, de la fiecare cinematograf în parte. intrarea este liberă la masterclass-uri, la proiecțiile de scurtmetraje și la cele trei filme din Focus Steven Spielberg.

Programul proiecțiilor poate fi consultat pe site-ul oficial al festivalului, www.filmedefestival.ro. eventualele modificări din program vor fi anunțate pe site și pe pagina de Face-book a Les Films de cannes à Bucarest.

Toate filmele au subtitrare în limba română.Jurnaliştii vor avea acces la proiecţii pe baza acreditării

de presă.

CINEMAPROStrada Ion Ghica, nr. 3, sector 3, Bucureștitelefon : (+40) 31 824 1360

CINEMA STUDIOBd. Magheru, nr. 29, sector 1, Bucureştitelefon: (+40) 21 316 55 26

CINEMA ELVIRA POPESCUBulevardul Dacia, nr. 77, BucureştiÎn curtea Institutului Franceztelefon: (+40) 374 125 200

CONTACT:Voodoo Films, Intrarea Serdarului, nr. 5Sector 1, Bucureș[email protected](+40) 21 666 48 27(+40) 720 722 107

26


Festival de Cannes à Bucarest 2013

Documents

Transcript of Festival de Cannes à Bucarest 2013