TEMA I: ESENŢA ŞI CONŢINUTUL MANAGEMENTULUIBANCAR

1. Banca contemporană: roluri şi funcţii.2. Esenţa managementului bancar.3. Elaborarea şi selectarea obiectivelor managementului bancar.4. Rapoartele financiare ale băncii ca instrument al managementului

bancar . I. Precursorii băncilor contemporane au fost instituţiile financiare care au

avut o largă răspândire în epoca medievală mijlocie, în special în Veneţia, Genova, Amsterdam, Roterdam, Hamburg. Dezvoltarea economică rapidă, manifestată prin revoluţia industrială din Olanda, secondată de marile descoperiri geografice şi o imensă extindere a comerţului a pus imperios la ordinea zilei problema unor instituţii financiare, care ar fi satisfăcut în timp util necesităţile comerţului şi ale industriei în expansiune în mijloace băneşti lichide. Astfel în sec. XVI apar aşa numitele asociaţii de credit, care acordau membrilor lor credite în condiţii favorabile. Concomitent a evoluat şi institutul zarafilor ca preţuitori ai monedelor şi intermediari ai circulaţiei monetare. Ei devin păstrători de monedă pentru deţinătorii acesteia (contra unei recompense pentru proprietarii monedei), oferind în acelaşi timp această monedă celor care aveau nevoie de ea(de asemenea contra unei plăţi suplimentare).

Aceste evoluţii au condus spre apariţia prototipului băncilor moderne care, la etapa iniţială, nu cuprindeau toate produsele şi serviciile bancare contemporane, dar funcţiile de bază ale unei instituţii bancare în activitatea lor erau prezente. Treptat unele bănci comerciale puternice, care se bucurau de încredere mare din partea statului erau împuternicite să emită bani( monedă fiduciară) , obţinând statutul de bănci emitente, poziţie consolidată în majoritatea ţărilor dezvoltate în sec XIX – înc. sec. XX şi care a semnificat constituirea sistemului bancar de două trepte, existent cu anumite nuanţe şi până astăzi.

Aşa dar Banca este o instituţie financiară, care oferă un larg spectru de servicii, prioritar în domeniul creditării, economiilor, şi plăţilor şi care exercită diferite funcţii financiare faţă de agenţii economici sau Banca este firma care oferă servicii financiare, exercită dirijarea profesionistă cu resursele financiare ale societăţii. O definiţie mai generică conţine Legea instituţiilor financiare, art. 3 prin care banca este considerată drept “..instituţie financiară, care atrage de la persoane fizice sau juridice depozite sau echivalente ale acestora, transferabile prin diferite instrumente de plată , şi care utilizează aceste mijloace total sau parţial pentru a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc”.

Banca contemporană are o serie de funcţii:1. Funcţia de depozit - depozite la vedere şi la termen în conturi cu numerar şi cu titluri, pentru persoane fizice şi juridice.

3

2. Funcţia de creditare - distribuirea disponibilităţilor băneşti suplimentare prin acordarea de credite agenţilor economici şi persoanelor fizice pe diferite termene .

3. Funcţia de investiţii - achiziţionarea de active financiare în nume propriu; participarea în capitalul societăţilor bancare şi nebancare.

3.Funcţia comercială - realizarea de încasări şi plăţi în monedă naţională şi valută de la/pentru/între persoane fizice şi juridice; cumpărarea şi vânzarea valutei şi a efectelor de comerţ exprimate în valută şi monedă naţională; emiterea titlurilor negociabile, scontarea şi rescontarea acestora; efectuarea operaţiunilor cu hârtii de valoare corporative şi emise de stat; prestarea diferitor servicii bancare.

Specialiştii în management bancar deseori mai evidenţiază pentru bănci o serie de roluri, care derivă, realmente, din funcţiile acestora dar mai cuprind şi domenii mai specifice. Este de menţionat că fără însuşirea acestor roluri banca contemporană nu ar fi în stare să satisfacă plenar necesităţile pieţei şi ar pierde mult din competitivitate.

Cele mai importante roluri ale băncilor moderne sunt:

Rolul de intermediar -- transformarea economiilor, recepţionate în special de la persoane fizice, în credite pentru agenţi economici care le utilizează pentru crearea bunurilor şi serviciilor;

Rolul de efectuare a plăţilor - realizarea, la solicitarea clienţilor a plăţilor pentru bunuri şi servicii, inclusiv prin virament, cecuri, kliryng etc.

Rolul de garant - susţinerea propriilor clienţi, manifestată prin

plătirea datoriilor acestora, când clienţii nu au posibilitate de moment să facă acest lucru;

Rolul organizaţiei care oferă servicii de trust şi protecţie a proprietăţii servicii de agent clienţilor, emiterea şi stingerea hârtiilor de

valoare a clienţilor.

Rolul politic - îndeplinirea rolului de promotor a politicii statutului spre reglementarea dezvoltării economice şi realizarea scopurilor sociale.

4

Activitatea băncilor este legată, în primul rând, de oferirea către piaţă a produselor şi serviciilor bancare. Specialiştii în management bancar separă noţiunile de produs şi serviciu bancar în sensul îngust al cuvântului, dar pentru utilizarea largă aceşti doi termeni se substituie cu cel de servicii bancare. Băncile contemporane oferă peste două sute de asemenea servicii, care pot fi grupate, în esenţă, în următoarele :

- schimb valutar;- evidenţa şi stingerea cambiilor comerciale;- depozite de economii;- păstrarea obiectelor de valoare;- creditarea guvernelor;- controlul stocurilor clienţilor prin cec;- trast;

- creditarea persoanelor fizice şi juridice;- consultaţii financiare;- administrarea numerarului;- leasing financiar , precum şi a utilajului,

echipamentului etc., oferirea capitalului de risc;

- servicii broker.

II Performanţele unei bănci depind întotdeauna de calitatea managementului. Este de menţionat că managementul bancar ca unul specific de ramură are o perioadă de existenţă relativ mică. Până la sf. anilor 60 ai sec XX conţinutul de bază al managementului în bănci îl constituia gestiunea riscurilor de creditare, dat fiind că în condiţiile unei stabilităţi pronunţate ale sistemului bancar alte tipuri de riscuri, cunoscute astăzi ,erau puţin accentuate sau nu se manifestau deloc. Însă după mijl. anilor 70 ai secolului trecut, când abandonarea sistemului de la Breton-Woods în combinaţie cu alţi factori de influenţă au perturbat vizibil stabilitatea sistemului financiar –valutar al lumii occidentale, băncile americane, nipone şi europene s-au pomenit într-o situaţie calitativ nouă. Acum calitatea managementului , orientat prioritar la identificarea, evaluarea şi minimizarea riscurilor la care era supusă banca, devine factorul decisiv în menţinerea stabilităţii băncii şi prosperarea ei. În plus, în ultimii ani inovaţiile rapide de pe pieţele financiare şi internaţionalizarea fluxurilor financiare au modificat substanţial sectorul bancar. Atât progresul tehnologic, cât şi liberalizarea pieţelor financiare au oferit noi oportunităţi pentru bănci şi instituţii nebancare, exercitând presiuni competitive sporite asupra acestora. Accentul profitabilităţii băncilor a început treptat să se deplaseze de la active ponderate la risc(credite etc.) spre articole extrabilanţiere, astfel că practica bancară tradiţională, bazată pe constituirea depozitelor şi acordarea creditelor, este astăzi doar o parte din activitatea tipică a băncilor, fiind adesea şi cel mai puţin profitabilă. Aceste modificări de activitate a băncilor au declanşat multiple cercetări de domeniu care au şi reliefat conţinutul noii ramuri a managementului--managementul bancar.

5

Managementul bancar – reprezintă o variantă de activitate profesională independentă, orientată spre realizarea anumitor scopuri concrete prin intermediul folosirii raţionale a resurselor bancare şi umane, utilizând principii, funcţii şi metode specifice.

Managementul bancar se bazează pe următoarele principii:- orientarea băncii la cerinţele pieţei şi ale

clienţilor , la organizarea serviciilor şi produselor bancare cu un înalt grad de cerere şi profitabilitate;

- tendinţa spre sporirea eficienţei sistemului bancar;

- corectările de rigoare în activitatea băncii conform cerinţelor pieţei;

- evidenţa şi evaluarea strictă a rezultatelor finale;

- utilizarea bazei informaţionale moderne;- selectarea raţională a personalului.

Evidenţiem două compartimente mari ale managementului bancar: gestiunea activităţii economico – financiare a a băncii (managementul financiar); dirijarea cu personalul băncii. Pentru a avea performanţe managementul trebuie să aibă în vedere următoarele elemente:

1. Un sistem de informaţii competitiv;2. Selecţia pieţelor şi produselor potrivite;3. Recompensarea personalului băncii în funcţie de performanţe;4. Cunoaşterea tehnicilor şi instrumentelor financiare;5. Gestionarea financiară bună;6. Elaborarea de strategii echilibrate, pornind de la performanţele anterioare.

Conţinutul de bază al managementului bancar se manifestă în câteva direcţii mari de activitate. Planificarea generală pune pe picior de comparaţie scopurile, sfera şi rezultatele activităţii cu resursele utilizate şi cheltuielile efectuate. Ea cuprinde toate compartimentele băncii şi este destinată înţelegerii de către personal a obiectivelor generale, strategiei şi tacticii realizării lor. Analiza este orientată spre evaluarea rezultatelor băncii în ansamblu şi pe direcţii de activitate cum ar fi portofoliul de credite, portofoliul investiţional, suficienţa capitalului, marja procentuală etc. În rezultat banca va fi în stare să depisteze tendinţele pozitive şi negative în evoluţia băncii şi să elaboreze un plan corecţional. Reglementările interne vin să asigure respectarea de către bancă a prevederilor actelor reglatorii, emise de autoritatea bancară centrală. Controlul în bancă se divizează în extern, efectuat de autoritatea bancară centrală şi auditori independenţi şi intern(foarte important), orientat spre formarea unui sistem eficient de depistare a lacunelor şi deficienţelor de activitate şi a înlăturării lor.

6

Un aspect important al managementului bancar este corelarea activităţii băncii cu factorii de mediu, care pentru bancă îmbracă forme mai specifice ca pentru alte societăţi comerciale. În primul rând, o semnificaţie aparte o are politica economică a statului, exprimată prin intermediul pârghiilor fiscale, monetare şi a reglementărilor bancare. În al doilea rând mediul concurenţial pentru bănci este mult mai pronunţat datorită universalităţii lor, dar şi a concurenţei din partea instituţiilor financiare nebancare. În al treilea rând factorii psihologici( percepţia publicului privind băncile şi managementul lor) sunt mai accentuaţi, datorită riscului sistematic în sectorul bancar şi faptului că băncile administrează resurse financiare atrase de la populaţie şi agenţi economici.

III. Managementul bancar presupune în primul rând elaborarea obiectivelor activităţii băncii şi a strategiei de perspectivă, orientate concomitent spre satisfacerea necesităţilor pieţei (consumatorilor) şi sporirea profitabilităţii băncii.

De regulă, obiectivele principale ale băncii se grupează pe următoarele direcţii:

1. Obiective de perfecţionare a managementului( în special cu referire la cadrele de conducere).

2. Obiective cu referire la structura organizatorică.3. Obiective operaţionale.4. Obiective de marketing.5. Obiective de capital.

Însăşi strategia rezumă în elaborarea nu numai a scopurilor de bază ale băncii, dar şi a unui şir de măsuri argumentate, orientate spre realizarea obiectivelor, (politica băncii). În ansamblu obiectivele fundamentale se referă la întreaga activitate a băncii,( spre exemplu asigurarea rentabilităţii optimale, menţinerea stabilităţii băncii, elaborarea noilor direcţii de activitate şi dezvoltare) în timp ce pentru diferite compartimente sunt formulate obiective mai specifice, care derivă din cele fundamentale. Mai frecvent obiectivele specifice se referă la rentabilitatea subdiviziunilor băncii, mărirea numărului de operaţiuni, promovarea unui nou serviciu etc.

Dintre cele mai utilizate strategii pot fi menţionate:strategia de produs, strategia de concurenţă, strategiileinvestiţionale , expansiunea

economică externă, inovaţiile tehnologice, strategii de acaparare şi fuziune. Adoptarea deciziei strategice pentru bancă cuprinde în ansamblu aceleaşi

etape ca pentru oricare agent economic:- formularea obiectivelor strategice;- analiza părţilor forte şi slabe în activitatea băncii;- analiza mediului ambiant şi influenţa lui asupra activităţii băncii;- examinarea variantelor de alternativă;- alegerea variantei optime;

Toată politica băncii se elaborează în baza unei asigurări informaţionale complete.

7

IV. Bilanţul contabil al băncii reprezintă activele, obligaţiunile şi capitalul acţionar( mijloacele proprietarilor ) ca proprietate a băncii sau ca investiţii în aceasta , evaluate în orice moment. Dat fiind specificul serviciilor bancare oferite pieţei , bilanţul băncii trebuie să reprezinte în orice moment egalitatea : Activele = Obligaţiuni + Capital acţionar Activele băncii includ numerarul din trezorerie şi din conturile deschise la alte bănci, hârtiile de valoare, creditele, active secundare(valoarea netă a clădirilor şi utilajelor, investiţii în companii – fiică, alte poziţii nesimnificative.)

Pasivele cuprind toate tipurile de depozite, împrumuturile şi capitalul acţionar.Formula bilanţului prezentată mai sus indică clar că activele sunt mijloacele

cumulate utilizate la obţinerea veniturilor pentru acţionari, plătirii dobânzilor pentru depunători şi remunerarea muncii funcţionarilor băncii , în timp ce pasivele sunt mijloacele cumulate din sursele corespunzătoare, care asigură băncii capacitatea respectivă de procurare a activelor.

Pentru managerii băncii este important ca bilanţul să reflecte cât mai obiectiv situaţia reală. Însă există cel puţin doi factori, care pot să deterioreze conţinutul real al bilanţului:

1.Evidenţa valorii activelor şi pasivelor. Tradiţional băncile înregistrau în bilanţ valoarea nominală a activelor şi pasivelor, metodă comodă pentru evidenţă, dar care nu ţine cont de modificarea valorii activelor şi pasivelor sub influenţa variaţiei ratei dobânzii sau altor factori .Astfel, în foarte multe cazuri valoarea nominală şi cea reală a activelor şi pasivelor nu coincid.

2.Expansiunea articolelor extrabilanţiere. În ultimii ani băncile utilizează un şir de operaţiuni, care nu sunt reflectate în bilanţ:a) acorduri cu privire la garantarea creditelor, când banca îşi asumă

responsabilitatea pentru creditele clientului, contractate de acesta la o terţă parte;

b) contractele futures, când banca se obligă să cumpere sau să vândă în viitor hârtii de valoare la preţ fixat;c) contracte swaps cu privire la schimbarea fluxurilor de dobânzi; d) obligaţiunile băncii de a oferi credite de o anumită mărime pe parcursul unei perioade determinate( options).

Acestea, precum şi alte operaţiuni în afara bilanţului dau naştere unor riscuri suplimentare , care nu sunt reflectate în bilanţ dar care trebuie luate în calcul de către managerii băncii.

Gestiunea calitativă a activelor/pasivelor constituie fundamentul siguranţei şi stabilităţii băncii moderne. Analiza rapoartelor financiare ale băncii permite scoaterea în evidenţă a modificărilor de structură în interiorul băncii. O asemenea analiză necesită o bună cunoaştere a afacerilor bancare, a structurii şi particularităţilor activelor şi pasivelor băncii, or, pe măsura modificărilor de structură se modifică şi riscurile inerente activităţii bancare. Spre exemplu, o modificare a structurii în direcţia creşterii rapide a activelor multiplică riscul de nerespectare a suficienţei capitalului, de creştere a îndatorării băncii, a necorespunderii sistemului informaţional şi administrativ consecinţelor expansiunii excesive a băncii.

8

Concomitent cu bilanţul se întocmeşte şi raportul privind rezultatele financiare ale băncii (despre profit şi pierderi), care reflectă mărimea veniturilor obţinute şi cheltuielilor (pierderilor) suportate de bancă (ca regulă se reflectă perioada de un an). Între bilanţul de bază şi acest raport există o legătură directă dat fiind că activele asigură partea de bază a veniturilor operaţionale, iar pasivele generează cea mai mare parte a cheltuielilor operaţionale. Raportul cu privire la rezultatele financiare mai poate fi tratat ca reflectarea întrărilor şi ieşirilor fluxurilor financiare. Întrări Ieşiri

Venituri din credite Plăţile pentru dobânzi la depozite Venituri din hârtii de valoare

Venituri din utilizarea activelor Cheltuieli pentru împrumuturi financiare Remunerarea muncii Venituri suplimentare Cheltuieli suplimentare Plătirea impozitelor Suma intrărilor – suma ieşirilor = profitul net Băncile comerciale din Republica Moldova sunt obligate de Banca Naţională să întocmească şi să prezinte şi un şir de alte rapoarte (Vezi Instrucţia cu privire la modul de întocmire şi prezentare de către bănci a rapoartelor financiare, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 64-65 din 02.10.97 cu modificările ulterioare ), dintre care cele mai importante sunt o detaliere a bilanţului şi a raportului cu privire la rezultatele financiare.

9

TEMA 2: RISCURILE BANCARE ŞI GESTIONAREA LOR.

1. Definiţia riscurilor bancare şi necesitatea gestiunii lor.2. Clasificarea riscurilor bancare.3. Gestiunea globală a riscurilor bancare.

I. Dată fiind importanţa majoră a gestionării riscurilor în conţinutul managementului bancar, analiza conţinutului, clasificărilor şi căilor de contracarare a acestor riscuri ni se pare edificatoare pentru toţi cei interesaţi de problematica managementului bancar. Riscul, în general este componenta unei acţiuni prezente, căreia nu i se cunosc cu certitudine impacturile pe care le poate genera într-un viitor previzibil asupra subiecţilor implicaţi. De asemenea riscul poate fi generat şi de o activitate viitoare cu un înalt grad de aproximaţie şi a cărui consecinţe ar putea fi multiplicate.

Activitatea bancară prin însăşi natura sa este indisolubil legată de factorul risc, dat fiind că mobilul ei principal este profitul, iar pentru obţinerea lui banca întotdeauna se va implica în acţiuni riscante. În plus, pentru economiile în tranziţie, la care se referă şi cea a Republicii Moldova, instabilitatea economică şi capacitatea redusă a pieţei extind substanţial spectrul şi expresia valorică a riscurilor, la care sunt expuse băncile.

Definirea noţiuni de risc mulţi specialişti o fac în funcţie de conţinutul riscurilor, cum ar fi riscurile de pierderi la activele bancare, sau riscul pierderilor cauzate de factori absolut aleatorii (fraudă, catastrofe, incendii) etc. O formulare mai neutră a riscului este valoarea actuală a tuturor pierderilor şi cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau le-ar putea suporta instituţia financiară, sau riscurile în activitatea bancară semnifică posibilităţile de pierderi financiare sau a lichidităţii sub influenţa factorilor externi şi interni în activitatea băncii.

În ansamblu, factorii generatori de risc în activitatea băncii pot fi clasificaţi în felul următor:1.Schimbările macroeconomice (evoluţia PIB, rata inflaţiei, politica monetară, etc.).2. Schimbările legate de reglementările bancare şi financiare, precum şi cele

economice cu impact asupra activităţii bancare.3.Consecinţele unei organizări greşite a băncii, a unei pregătiri necorespunzătoare

a personalului.4. Luarea unei decizii cu consecinţe nefaste asupra principalelor aspecte de

activitate a băncii.5. Condiţiile politice din ţară.

O strategie eficientă bancară trebuie să cuprindă programe şi proceduri de gestionare a riscurilor şi minimalizarea consecinţelor lor. Acest lucru a devenit foarte necesar şi evident, când sistemul bancar a fost cuprins de perturbări şi instabilităţi.

10

Gestionarea riscurilor urmează să ţină cont şi de faptul că programele şi procedurile de gestionare uneori au un cost mai sporit decât eventualele pierderi şi astfel se cere ca şi aceste programe şi procedee trebuie să corespundă criteriului de eficienţă. Cu alte cuvinte, minimizarea consecinţelor riscurilor nu trebuie să fie ca un scop în sine, ci să se ralieze la realizarea obiectivelor de bază a managementului bancar: maximizarea profitului, minimizarea expunerii la risc şi respectarea reglementărilor bancare în vigoare.

Preocupările conducerii băncii pentru minimizarea expunerii la risc nu numai diminuează cheltuielile, dar influenţează pozitiv comportamentul salariaţilor: ei devin mai conştiincioşi, riguroşi, sunt descurajate acţiunile de fraudă.

Gestiunea eficientă a riscurilor se răsfrânge pozitiv asupra imaginii publice a băncii atât în mediul bancar, cât şi a clientelei.

II. Clasificarea riscurilor bancare este făcută de mai mulţi specialişti în funcţie de anumiţi factori: factorii generatori de risc; încadrarea bilanţieră etc. Însă în toate aceste clasificări vom regăsi următoarele grupe de riscuri:

1.Riscurile financiare – cuprind poziţiile de bază în activitatea băncii, sunt generate exclusiv de managementul bancar şi în mare parte fac obiectul unor reglementări bancare. Aceste riscuri au tangenţă directă la structura bilanţului şi sunt foarte receptive la echilibrul/dezechilibrul compoziţiei activelor şi pasivelor băncii. Formele sub care se manifestă sunt următoarele:

- riscul de credit;- riscul ratei dobânzii;- riscul de lichiditate;- riscul de schimb valutar;

- riscul insolvabilităţii ( riscul de capital). Toate riscurile financiare sunt interdependente, deoarece exprimă acelaşi potenţial de risc - al operaţiunilor curente. Conţinuturile, impactul şi modalităţile de gestionare ale acestor riscuri, ca foarte importante pentru bancă, vor fi analizate în capitolele următoare.

2. Riscurile comerciale – sunt legate de prestaţia băncii pe piaţă, de calitatea managementului şi marketingului bancar în sensul elaborării şi promovării serviciilor/produselor bancare pe diferite pieţe. Mai frecvent aceste riscuri îmbracă următoarele forme:

- riscul de piaţă, care mai poate considerat şi risc de diversicabilitate, or, dependenţa băncii de o singură piaţă pune în relaţie directă profitabilitatea băncii cu evoluţia ei pe această piaţă;

- riscul de produs/serviciu, când cererea ar putea fi mai joasă ca oferta, costurile serviciului le depăşesc pe cele specifice, şi mai este prezentă lipsa de profesionalism a managerilor în promovarea acestui serviciu (exemplu - oferta de păstrare a bunurilor în safeuri speciale este mai mare ca cererea, iar costurile pentru elaborarea şi implementarea serviciului sunt mai înalte ca veniturile obţinute) etc.);

11

- riscul de imagine comercială, când se înregistrează percepţia negativă a unei bănci de către clienţi ca urmare a nivelului jos de servire a clienţilor, tratament prost al reclamaţiilor parvenite din partea clienţilor.

3. Riscurile de mediu – de regulă, riscurile generate de macromediul băncii, de situaţii asupra căror băncile nu au control sau au un control limitat. Formele de manifestare sunt următoarele:

- riscul economic, determinat de conjunctura la nivel naţional şi regional; - riscul de fraudă, care deşi în multe cazuri este generat din interiorul băncii, este greu de prognozat şi controlat; - riscul competiţional ( de concurenţă), generat de similitudinea produselor şi serviciilor oferite de celelalte bănci sau instituţii financiare; - riscul de reglementare, legat de deciziile autorităţii bancare, care afectează direct interesele băncii ( exemplu – deciziile Băncii Naţionale a Moldovei cu privire la majorarea capitalului normativ sau cu privire la rezervele minime obligatorii etc.) 4. Riscurile pure sunt acele riscuri, care în timpul activităţilor bancare pot genera doar pierderi. În această categorie se includ; - riscurile fizice (distrugeri ale clădirilor, avarieri, accidente de circulaţie,

etc.); - riscuri financiare - pierderi de date, de cecuri pentru încasare, distrugeri de

arhive, nerecuperare a pierderilor; - riscuri criminale şi frauduloase - spargerea fişierelor, utilizarea frauduloasă a

mijloacelor de plată, contrafacerea documentelor, fraudă comisă de terţe persoane., deturnare de fonduri, furturi, bancnote false, atac armat, răpiri de persoane;

- riscuri de răspundere - nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, pierderi de efecte ale clienţilor, răspunderea cenzorilor, erori la bursă, acordări abuzive de credite, suspendări abuzive de credite.

III. Interdependenţa riscurilor bancare şi caracterul lor divers şi complex necesită gestionare nu numai îngustă pe clase sau tipuri, dar şi o gestiune globală, realizată, de regulă, la nivelul centralei băncii şi care face parte din întregul sistem de gestiune a băncii.

Această gestiune trebuie să asigure băncii capacitatea de a identifica şi aprecia riscurile, a le controla, a le elimina , a le evita sau a le finanţa.

Managementul riscurilor include câteva etape obligatorii în succesiunea lor. 1. Identificarea şi evaluarea riscurilor. O primă cerinţă la acest aspect de gestionare globală a riscurilor este identificarea de către banca a principalelor linii de activitate, care includ unităţi şi proceduri legate de sistemele de livrare a produselor bancare.

Identificarea şi evaluarea riscurilor prevede, de asemenea, descifrarea riscurilor pe game de produse, caracteristice unei activităţi. Riscurile separate se compară în sumă cu riscul global al băncii. Dacă acestea se consideră mai mici, atunci expunerea globală la risc a băncii se consideră pozitivă pentru acţionari.

12

Identificarea şi evaluarea nivelului de risc pentru o gamă de produse sau o activitate bancară necesită identificarea tuturor situaţiilor semnificative care pot genera pierderi financiare (deseori se utilizează scenarii de pierderi). Este utilă de asemenea determinarea frecvenţei şi mărimii pierderilor, raportate la orizontul de planificare. Combinarea organică a acestor evaluări într-un sistem comun de identificare şi evaluare a riscurilor pentru întreaga bancă, îi va permite să instituie un control asupra riscurilor şi micşorarea cheltuielilor băncii. 2. Eliminarea şi evitarea riscurilor. Urmează numai după identificarea şi evaluarea riscurilor şi se poate obţine prin îndepărtarea cauzei care provoacă riscul, reproiectarea unor activităţi sau fluxuri de operaţii. În acest sens în ajutorul băncii vine supravegherea bancară, care stabileşte pentru o serie de riscuri, cu preponderenţă financiare, norme prudenţiale ( suficienţa capitalului, rezerve obligatorii pentru credite/depozite, indicele lichidităţii etc.,) destinate reducerii nivelului riscurilor care pot afecta stabilitatea băncii. În mai multe ţări problema riscurilor bancare se consideră atât de importantă, încât băncile mari, de care depinde stabilitatea sectorului bancar, sunt obligate să examineze trimestrial cu organele de supraveghere bancară strategiile lor de afaceri. În plus, vor avea de câştigat băncile cu un sistem bine închegat şi funcţional al controlului riscurilor, în special pentru perioade mai scurte de timp, or, responsabilitatea pentru riscurile strategice revin în mare parte acţionarilor. Parte componentă a procedurilor de eliminare şi evitare a riscurilor este şi sistemul de monitorizare a acestora prin auditul intern şi extern, rapoarte informaţionale pe sectoare şi direcţii de activitate a băncii.

Uneori managerii băncilor recurg la eliminarea completă a produselor apreciate drept riscante. Această variantă, însă poate fi utilizată după o evaluare foarte obiectivă şi exactă.

3.Finanţarea şi acoperirea riscurilor - presupune acoperirea riscurilor prin rezerve generale sau specifice, sau prin transferul lor prin asigurare. Prima variantă se utilizează pentru situaţii previzibile şi se face printr-un program formal de finanţare, elaborat pe baza prognozelor, folosind o bază de date statistice referitoare la frecvenţa şi amploarea riscurilor. Pentru anumite poziţii ( credite, depozite) aceste programe sunt obligatorii, fiind impuse de către autoritatea bancară centrală. În Republica Moldova le regăsim în regulamentele Băncii Naţionale cu privire la suficienţa capitalului, clasificarea creditelor în funcţie de risc, formarea rezervelor obligatorii pentru depozite). A doua modalitate se referă la situaţiile incerte şi are drept suport de activitate asigurarea riscurilor . Pentru Republica Moldova este mai puţin valabilă, excepţie fiind doar asigurarea depozitelor bancare, aflată şi ea doar la început de cale. Managementul riscurilor bancare va spori nivelul de performanţă şi competitivitate a băncii la respectarea următoarelor exigenţe: ● prezenţa unui compartiment special de nivel ierarhic superior, responsabil de gestiunea riscurilor şi de coordonarea activităţilor la acest capitol; ● strategii şi metodologii permanente şi clar formulate de gestiune a riscurilor;

13

● nivelul necesar de formalizare şi coordonare a adoptării deciziilor referitoare la managementul riscurilor. Unele decizii de acest gen pot avea forma unor limite, parametri, coeficienţi, care vor servi drept indicatori pentru subdiviziunile băncii; ● adoptarea deciziilor cu privire la constituirea portofoliului băncii, a tranzacţiilor importante, doar în baza unei analize cantitative şi calitative minuţioase a parametrilor riscului; ● colectarea şi prelucrarea sistematică a informaţiei depline şi oportune cu referire la riscuri şi gestionarea lor.

Cuvinte cheie Acoperirea riscurilor: modalitatea de finanţare specifică riscurilor bancare ce pot fi analizate statistic: presupune acoperirea pierderilor din resursele băncii. Controlul riscurilor: etapa procesului de gestiune globală a riscurilor bancare care constă în minimizarea expunerilor la riscurilor specifice. Identificarea şi evaluarea riscurilor: etapă a gestiunii globale a riscurilor bancare pe parcursul căreia se izolează toate tipurile de riscuri asociate fiecărei linii de activitate şi se aproximează mărimea expunerilor la risc. Eliminarea riscului: etapa procesului de gestiune globală a riscurilor bancare care constă în îndepărtarea cauzei care produce riscul. Evitarea riscului: etapa procesului de gestiune globală a riscurilor bancare care presupune reproiectarea fluxurilor de operaţii bancare. Expunerea la risc: valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau pe care le-ar putea suporta banca. Finanţarea riscului: etapa procesului de gestiune globală a riscurilor bancare prin care se asigură sursele de acoperire a pierderilor generate de producerea riscurilor bancare. Risc bancar: conglomerat sau complex de evenimente cu consecinţe adverse pentru bancă, de cele mai multe ori interdependente, prin aceea că pot avea cauze comune sau că producerea unuia poate genera în lanţ şi alte evenimente adverse. Risc de capital: probabilitatea ca fondurile bancare să devină insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă şi ca aceste pierderi să afecteze negativ valoarea plasamentelor creditorilor băncii. Risc concurenţial: probabilitatea reducerii profitului băncii în condiţiile modificării raporturilor de piaţă în defavoarea ei. Risc de creditare: probabilitatea neîncasării efective, la scadenţă, a fluxului de venituri anticipat de creditori (capital avansat + dobânzi). Risc economic: probabilitatea evoluţiei adverse a condiţiilor economice de mediu în care operează banca şi clienţii ei. Risc de fraudă: probabilitatea comiterii unor furturi sau înşelăciuni în dauna patrimoniului sau a creanţelor băncii. Risc legal: probabilitatea modificării adverse a cadrului normativ şi incertitudinea privind momentul modificării acestuia.

14

Risc de lichiditate: probabilitatea de apariţie a incapacităţii de a finanţa operaţiile bancare curente. Risc de piaţă: probabilitatea ca o variaţie a condiţiilor de piaţă să afecteze negativ profitul bancar. Riscul produselor noi: probabilitatea cumulată a producerii unor evenimente adverse în perioada de lansare a unui nou produs. Risc tehnologic: probabilitatea alegerii incorecte a momentului începerii sau încheierii ciclului de viaţă al unui produs bancar. Riscuri ambientale (de mediu): riscuri generate de condiţiile de mediu adverse. Riscuri diversificabile: riscuri care ajung să fie relativ nesemnificative ca expunere atunci când sunt combinate suficient de multe poziţii pentru ca legea numerelor mari să fie activată. Riscuri financiare: riscuri generate de operaţii bancare tradiţionale care se reflectă în bilanţ. Riscuri nediversificabile: riscuri ce rămân relativ neschimbate ca expunere, chiar şi după ce toate posibilităţile de a folosi legea numerelor mari au fost explorate. Riscuri pure: riscuri a căror expunere este generată de activităţi şi procese bancare cu potenţial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi. Transformarea riscurilor: modalitatea de finanţare a expunerilor mai puţin previzibile şi a celor de valoare mare prin acoperirea pierderilor de către asigurător.

15

TEMA 3: GESTIUNEA RISCULUI LICHIDITĂŢII BĂNCII

1. Noţiune de lichiditate bancară.2. Poziţia monetară a băncii şi gestiunea ei.3. Necesităţile bancare de lichiditate.4. Sursele de lichiditate bancară.5. Indicatorii lichidităţii bancare.6. Managementul lichidităţii.

1. Calitatea managementului lichidităţii condiţionează, în mare parte, gradul de

încredere în sistemul bancar. Problema lichidităţii depăşeşte cadrul unei bănci separate, or, insuficienţa de lichidităţi într-o bancă aparte poate genera o criză sistemică, cu repercusiuni asupra întregului sistem bancar. Respectiv, gestiunea riscului lichidităţii se plasează pe prim-plan în cadrul managementului bancar.

Lichiditatea ca proprietate generală a activelor exprimă capacitatea acestora de a fi transformate rapid şi cu cheltuială minimă în monedă lichidă.

Lichiditatea bancară reprezintă capacitatea băncii de a face faţă obligaţiunilor financiare curente, respectiv riscul lichidităţii echivalează cu riscul neonorării de către bancă a propriilor obligaţiuni financiare. O bancă se va considera cu suficiente rezerve de lichiditate atunci când este în stare să obţină resursele necesare prin sporirea obligaţiunilor sau transformarea activelor bani lichizi în timp optim şi cu cheltuieli rezonabile.

Problema lichidităţii bancare poate fi tratată din două puncte de vedere.a) din punctul de vedere a racordării celor două tendinţe prezente în activitatea

băncii - a dorinţei deponenţilor de a avea o dobândă stabilă la depozite şi siguranţa returnării lor şi a acţionarilor de a obţine dividende cât mai mari, chiar şi prin operaţiuni riscante.

b) din punctul de vedere al optimizării activelor financiare lichide - prea multe afectează rentabilitatea băncii, prea puţine generează riscul de lichiditate până la falimentul băncii.

Lichiditatea bancară mai poate fi abordată şi sub aspectul raportului cerere/ofertă, în cadrul căruia banca urmează să analizeze produsele şi serviciile bancare, prestarea căror formează cererea de lichidităţi pentru bancă, precum şi sursele din care pot fi acoperite aceste necesităţi. Astfel, o bancă în care clienţii efectuează pentru o perioadă retrageri mai mari de numerar decât alimentările din conturi, sau plăţi către terţi mai mari decât încasările, este evident o bancă în dificultate.

În linii mari toate activele băncii sunt lichide, atât doar că au diferit grad de lichiditate, în funcţie de timpul necesar pentru transformarea lor.

● Activele ce constituie poziţia monetară a băncii sunt cele mai lichide.● Obligaţiunile pe termen mediu şi lung, acţiunile sunt de o lichiditate medie.● Imobilele, utilajul sunt puţin lichide din cauza duratei mari de transformare a lor în moneda lichidă.

16

Astfel, activele lichide trebuie să întrunească cel puţin următoarele caracteristici:● prezenţa pieţei prin intermediul cărei aceste active pot fi transformate în lichidităţi;● preţuri relativ stabile a activelor, astfel ca piaţa să le poată accepta fără pierderi esenţiale de valoare;● trebuie să fie recuperabile, respectiv vânzătorul lor trebuie să-şi recupereze investiţia iniţială cu riscuri minime. Banca se consideră lichidă atunci când poziţia sa monetară cât şi posibilităţile

de a mobiliza rapid surse suplimentare pe piaţa interbancară îi permit să-şi onoreze datoriile şi obligaţiunile financiare.

De regulă problema lichidităţii băncii este generată de următoarele situaţii:- retragerea masivă a depunerilor de către clienţi;- acceptarea cererilor prea mari de creditare;- stingerea datoriilor de împrumut a băncii;- achitarea impozitelor şi dividendelor; - calamităţi şi tulburări sociale;- utilizarea de către bănci a transformărilor de scadenţă, în special contractând resurse pe termen scurt şi plasându-le în active pe termen mai mare;- sensibilitatea băncilor la variaţiile ratei dobânzii( în asemenea cazuri, la creşterea ratei dobânzii, mulţi clienţi îşi retrag mijloacele în căutarea unor plasamente mai profitabile, iar solicitanţii de credite îşi micşorează cererea).- indisciplina financiară a clienţilor;- influenţa mass-media. Însă indiferent de factorii ce provoacă băncii aceste probleme, ea trebuie să acorde importanţă prioritară acoperiri necesităţilor de lichiditate. Prin urmare, gestiunea eficientă a lichidităţii băncii constituie o componentă de bază a managementului bancar. Acest management defineşte pentru lichiditatea bancară câteva funcţii importante, care urmează să fie prezente în gestiunea acesteia, pentru ai atribui un caracter mai performant:

1. Asigurarea creditorilor asupra capacităţii băncii de a-şi onora obligaţiile asumate, or, acesta este elementul de bază al funcţionării băncii.

2. Funcţia de previziune în sensul de asigurare în viitor, pe fiecare perioadă de scadenţe a echilibrului active = pasive, dat fiind că aceasta se impune ca regula generală pentru întreaga activitate a băncii.3. Funcţia evitării vinderii forţate de active, care, realizate înainte de maturitate,

pot genera pierderi pentru bancă.4. Funcţia evitării pierderilor rezultate din operaţiuni forţate pe piaţă, derulate,

în special, în condiţii adverse băncii.5. Funcţia evitării recurgerii forţate la refinanţare de la Banca Centrală, fapt

care, pe lângă acceptarea condiţiilor impuse de aceasta, va stârni suspiciuni în rândul comunităţii bancare, deloc favorabile băncii.

17

II. Gestiunea poziţiei monetare care reprezintă valoarea la un moment dat a tuturor activelor sale lichide constituie elementul de bază al managementului lichidităţii. De regulă poziţia monetară a unei bănci include următoarele elemente:

1) Numerarul - monede metalice şi bancnote aflate în casă, ghişeu şi tezaur. Mărimea lui se determină în funcţie de volumul încasărilor şi plăţilor zilnice. Pentru gestionarea lui eficientă poate fi întocmit un grafic de încasări şi plăţi;

2) Disponibilul din contul de rezervă la Banca Centrală (moneda scripturală). Soldul creditor minim este impus, de regulă, de către Banca Centrală, şi se formează prin cumpărări de rezerve de la alte bănci, de la banca centrală, prin încasarea valorilor hârtiilor publice scadente şi excedentul de numerar. Pentru băncile din Republica Moldova acest sold este stabilit prin Regulamentul Băncii Naţionale a Moldovei nr. 85 din 15.04.2004, cu modificările ulterioare. În plus, băncile comerciale au dreptul să deschidă depozite la BNM în condiţiile stabilite de aceasta, care, în caz de necesitate, pot fi utilizate pentru acoperirea nevoilor de lichiditate;

3) Disponibilul din conturile curente la alte bănci care cel mai frecvent ia forma unor depozite la vedere în bănci corespondente;

4) Sumele de încasat de la alte bănci (sume de tranzit). Aceste elemente ale poziţiei monetare sunt valabile în special pentru

economiile în tranziţie, inclusiv şi Republica Moldova, unde numerarul ca mijloc de plată are o utilizare cvazigenerală, în timp ce pentru statele avansate în poziţia monetară a băncilor pot fi incluse diverse instrumente financiare cu o largă circulaţie pe piaţa financiară ( în speţă diversele categorii de cecuri).

Poziţia monetară a băncii este influenţată de o serie de factori, parte controlabili din interiorul băncii , parte necontrolabili. În funcţie de direcţia aplicării lor poziţia monetară poate să crească sau să se micşoreze. Dintre aceşti factori pot fi menţionaţi: - vinderea sau cumpărarea hârtiilor de valoare; - contractarea sau rambursarea creditelor de refinanţare la Banca Centrală; - vinderea sau cumpărarea certificatelor de depozit(CD); - cantitatea de cecuri întrate sau ieşite din bancă; - retragerea sumelor mari de pe depozitele importante.

În mod normal nici un activ din poziţia monetară nu aduce băncii venit, cu excepţia uneori a rezervelor minime, care pot fi bonificate în cazul inflaţiei înalte. În Republica Moldova Banca Naţională a dispus , începând cu octombrie 2000, păstrarea rezervelor obligatorii în mărime de 12% din sursele atrase în conturile curente ale băncilor, pentru care Banca Naţională va bonifica dobânzi egale cu rata medie a dobânzii pentru depozitele la vedere şi doar pentru sumele ce depăşesc 5% din baza de calcul a rezervelor menţionate.

Dacă aceste active trebuie minimizate, se utilizează următoarea ordine de micşorare a acestora - sume de tranzit, depozite la vedere în alte bănci, numerarul, depozit la Banca Centrală.

Când se face minimizarea, se evaluează costurile sau eventualele pierderi.

18

Rezervele minime la Banca centrală se determină de însăşi Banca centrală şi de structura depozitelor, unde fiecare tip de depozite are cota sa procentuală de rezerve. Astfel, rezervele minime obligatorii pot fi calculate după formula: Ri = ri x di unde r - rata minimă obligatorie a rezervelor la tipul de depozite; d – mărimea absolută a depozitului de tipul dat; i—tipul de depozite bancare; Ri- rezerva totală minimă a băncii conform normelor în vigoare. Rezervele minime nu pot fi utilizate de bancă pentru a acoperi cererea de credite sau achitarea depunerilor, adică la moment nu sunt lichide. Rolul lor este ca instrument de politică monetară al Băncii Centrale pentru controlul masei monetare, de indicator al poziţiei lichidităţii băncii şi de acoperire financiară în cazul crizelor grave de lichiditate.

Gestiunea poziţiei monetare a băncii presupune analizarea şi corectarea ei zilnică în funcţie de tranzacţiile efectuate prin cumpărarea de fonduri sau plasarea imediată a excedentelor.

Gestiunea poziţiei monetare se face prin operaţii zilnice şi permanente.- cele zilnice ce derulează odată în zi la începutul zilei, iar permanente pe

parcursul zilei luând în calcul debitele şi creditele, soldul anticipat al contului la Banca Centrală şi deciziile de corectare a abaterii. Principala cauză de incertitudine în acest caz este volatilitatea depozitelor bancare, pentru că rareori se cunosc intenţiile clienţilor, mai ales ale celor mari.

III. Necesităţile de lichiditate sunt obligaţiunile imediate care urmează a fi onorate de bancă. Managementul bancar a elaborat mai multe metode de determinare a necesităţilor de lichiditate pentru bancă, dintre care pot fi menţionate metoda structurii resurselor, metoda indicilor lichidităţii, metoda surselor şi utilizării mijloacelor. Aceste metode se utilizează în funcţie de exigibilitatea obligaţiunilor băncii, care sunt influenţate de caracterul acestor necesităţi, clasificate după cum urmează:

a) Necesităţi de lichiditate pe termen scurt, generate de factori sezonieri, operaţiile marilor clienţi, volatilitatea depozitelor şi creditelor.

Factorii sezonieri influenţează fluxul de depozite şi cererea de credite. De regulă, cererea de credite sezoniere coincide cu retragerea depozitelor. Aceşti factori sunt foarte importanţi pentru băncile specializate, dar şi pentru cele universale, mai ales în perioadele de vacanţă. Fluctuaţiile sezoniere pot fi corect anticipate pe baza analizei din anii precedenţi.

Transferurile şi creditele de valoare mare pot, deasemenea, crea probleme de lichiditate, deoarece pentru unii dintre clienţii mari ai băncii deciziile cu privire la retragerea unor fonduri sau utilizarea liniilor de credit sunt cu totul aleatorii (la talia băncii aceste decizii pot fi estimate prin cunoaşterea necesităţilor de finanţare a intenţiilor şi profilului clienţilor mari.)

19

Volatilitatea depozitelor este dificil de gestionat şi poate fi determinată numai prin programe de studiere a indicilor dinamici, a experienţei anterioare şi a ţinerii în evidenţă a ciclului economic.

b) Nevoile ciclice de lichiditate sunt mai greu de estimat şi se caracterizează prin posibila cuplare a necesităţii de credite cu scăderea depozitelor. Această incertitudine determină costul relativ scump al asigurării lichidităţii (active slab remunerate sau recurgerea la credite pe piaţă când cererea este mare). Pentru gestiunea lor poate fi utilizată:

- analiza comportamentului liniilor de credit (diferenţa dintre utilizarea lor în perioade de expansiune şi utilizarea lor actuală ajută la determinarea cererii da credite suplimentare);

- corelarea dinamicii depozitelor cu dinamica ratei dobânzii (analiza evoluţiei ratei dobânzii pe piaţă contribuie la stabilirea nivelului probabil al depozitelor);

- evaluarea vulnerabilităţii bazei de depozite (se analizează diversificarea bazei de depozite şi influenţa acesteia asupra imaginii băncii .Cu cât este mai solidă banca, cu atât sunt mai mici retragerile aleatorii de depozite);

Toate aceste examinări este recomandabil să se efectueze, utilizând pachete - program de analiza statistică.

c) Necesităţile pe termen lung sunt corelate cu tendinţele seculare în evoluţia economiei, inclusiv pe zone şi comunităţi de clienţi.

În cadrul acestor evaluări se compară separat activele lichide (până la 90 zile realizare) şi mai puţin lichide cu depozitele volatile şi stabile. Diferenţa dintre activele lichide şi pasivele volatile se numeşte poziţia lichidităţii. De regulă acest indicator derivă din practica de gestiune a trezoreriei băncii şi este calculat pentru acoperirea nevoii de lichiditate pe termen scurt.

Poziţia netă a lichidităţii exprimă diferenţa dintre suma depozitelor intrate în bancă, veniturile din servicii nedepozitare, credite la scadenţă, sumele obţinute din realizarea activelor băncii, contractarea de surse pe piaţa financiară minus retragerile din conturile clienţilor, cererile de credit, costul atragerii surselor nedepozitare, cheltuieli la alte operaţiuni, plata dividendelor. Dacă poziţia netă a lichidităţii are valoare pozitivă banca urmează să determine cum va plasa surplusul de lichiditate. Valoarea negativă semnifică pentru bancă necesitate suplimentară de lichiditate.

d) Necesităţile neprevăzute de lichiditate. Nu pot fi anticipate fiind generate de factori aleatorii. Băncile trebuie să

aibă rezerve speciale pentru asemenea nevoi.

IV. Satisfacerea nevoilor de lichiditate este etapa succesoare evaluării necesităţilor şi presupune în primul rând identificarea surselor de lichiditate bancară .

În acest sens deosebim:1. Surse tradiţionale care includ activele lichide şi împrumuturile.

În active lichide includem:

20

a) Rezerve primare (numerar, depozite la Banca Centrală, depozite la bănci corespondente);

b) Rezerve secundare (portofoliul de bonuri de tezaur şi alte titluri negociabile, credite, sau mai bine spus ratele scadente la creditele acordate).

Împrumuturile cuprind:- Emiterea de certificate de depozit;- Cumpărarea de rezerve;- Împrumuturi de la Banca Centrală;- Împrumuturi de la bănci corespondente.

Urmează a sublinia faptul că depozitele şi împrumuturile sunt şi surse de lichiditate şi nevoi de lichiditate, astfel că utilizarea lor ca atare se face în funcţie de destinaţie.

2) Sursele noi sunt legate de noi tehnici şi instrumente financiare:- cumpărarea şi vinderea de instrumente derivate (options, futures, swaps). - titularizarea creditelor.- propriile emisiuni pe piaţa de capital şi pe cea monetară.

Utilizarea surselor de lichiditate se face luând în consideraţie mai mulţi factori;

a) Caracterul nevoii de lichiditate. Nevoile sezoniere pot fi evaluate şi anticipate, iar pentru acoperirea lor pot fi utilizate în mod normal credite contractate de la Banca Centrală sau de pe piaţă, fapt ce-i permite băncii să-şi utilizeze propriile active în interesele profitului.

Nevoile ciclice sunt mai greu de estimat şi pot fi acoperite mai mult din propriile active, deoarece în perioadele de expansiune resursele pe piaţă sunt deficitare şi mai scumpe ca în perioadele ordinare.

Nevoile pe termen lung sunt foarte incerte, greu de anticipat, în acest caz se recomandă o echilibrare a creşterii depozitelor şi portofoliului de credite.

Atât activele lichide cât şi împrumuturile se utilizează atent, fără să fie afectat echilibrul depozite-credite şi se recurge la împrumutarea maximală a băncii (80% la suma depozitelor).

b) Accesul la pieţele financiare. Acesta depinde de talia băncii. Băncile mici au acces limitat pe piaţă şi sunt nevoite să păstreze strict optimal structura activelor şi pasivelor pentru asigurarea lichidităţii. Această metodă are costuri ridicate pentru bancă, însă ea poate apela la împrumuturi doar în cazuri de urgenţă.

Băncile mari sau holdingurile bancare au acces la diverse pieţe, inclusiv internaţionale şi ele împrumută de pe piaţă la condiţii avantajoase de gestiune şi control al riscurilor şi ţin doar rezervele minime de lichiditate. Menţionăm, însă, că orientarea la gestionarea lichidităţii bazată pe finanţarea de pe piaţă comportă o serie de riscuri: ● Fondurile atrase s-ar putea să nu fie disponibile întotdeauna când este

necesar, fiind ameninţată astfel lichiditatea băncii. ● Bazarea într-o măsură prea mare pe managementul îndatorării poate

determina

21

o minimizare a deţinerii titlurilor pe termen scurt şi chiar o relaxare a standardelor de lichiditate a activelor, stimulând transformările de scadenţă la

pasive şi, implicit, riscurile de lichiditate. ● Dacă banca contractează noi împrumuturi pentru a susţine activele deja deţinute în portofoliu, costurile ridicate ale fondurilor atrase pot genera

probleme de profitabilitate. ● Preocuparea pentru atragerea fondurilor la cel mai mic cost posibil, neglijând

distribuţia scadenţei acestor fonduri va expune mai pronunţat banca la riscul variaţiei ratei dobânzii.

Băncile medii folosesc amplele surse de lichiditate – activele lichide şi

împrumuturile pe piaţă. Cel mai mult sunt utilizate certificatele de depozit ( CD) cu scadenţă mică, care pot fi uşor gestionate şi adecvate la nevoile de lichiditate şi la ratele dobânzii pe piaţă.

c) Filozofia managerială. Băncile ce se bazează pe activele lichide proprii au filozofie conservatoare.

Cele care împrumută mult (până la 10% din totalul activelor din bilanţ) promovează o filozofie agresivă).

d) Costul surselor de lichiditate şi riscul surselor alternative Regula generală este folosirea celei mai ieftine şi accesibile surse. Se compară costurile, atât directe, cât şi indirecte.

e) Prognoza referitoare la evoluţia ratei dobânzii influenţează alegerea sursei de lichiditate.

f) Reglementările legale referitor la sursele de lichiditate. Spre exemplu băncile au restricţii la volumul de credite pentru refinanţare, acordate de Banca Centrală.

g) Posibilităţile de asigurare a surselor contractate.h) Perspectivele politicii monetar-creditare a Băncii Centrale.

V Lichiditatea bancară poate fi măsurată cu ajutorul unui sistem complex de

indicatori. Pentru calcularea acestora anterior se clasifică activele/pasivele şi elementele înafara bilanţului, toate în funcţie de scadenţă.

La calcularea scadenţei se măsoară zile, săptămâni sau luni pentru activele şi pasivele apropiate, şi anii pentru cele îndepărtate.

Dacă activele/pasivele fără termen şi elementele înafara bilanţului crează probleme la evaluare, este mai bine să nu fie luate în calcul. Toate clasificările necesită actualizare sistematică.

1. Poziţia lichidităţii - se calculează pentru acoperirea nevoilor de lichiditate pe termen scurt; pe zile pentru săptămâna viitoare; pe săptămâni pentru luna viitoare şi pe luni pentru anul viitor.

Mărimea poziţiei lichidităţiii se ia ca diferenţă între activele lichide şi pasivele imediate.

Dacă poziţia este negativă atunci acoperirea se poate face prin împrumuturi de la Banca Centrală, pe piaţa interbancară, lichidarea înainte de termen a unor active.

22

Poziţia lichidităţii pozitivă (excedent) poate fi folosită pentru a asigura o rezervă optimală de lichiditate.

Mărimea ei trebuie corelată cu cheltuielile de gestiune a portofoliului de active.

2. Pasivele nete simple/cumulate Pasivele nete-simple se calculează pentru fiecare perioadă de gestiune

săptămână – lună - luni, ani ca diferenţa dintre pasivele şi activele cu aceeaşi scadenţă. Baza acestor calcule o constituie clasificarea activelor /pasivelor la un moment dat în funcţie de scadenţă.Reproducem mai jos un exemplu de clasificare a activelor şi pasivelor bancare în funcţie de scadenţe

Nr.crt.

Perioada Pasive Active

1 Sub 7 zile 48 000 42 000 2 8 < P < 30 zile 64 000 50 000 3 1 lună < P < 3 luni 86 000 54 000 4 3 luni< P < 6 luni 58 000 42 000 5 6 luni < P < 1 an 20 000 24 000 6 1 an < P < 2 ani 10 000 34 000 7 2 ani < P < 5 ani 14 000 29 000 8 5 ani < P 15 000 40 000

Total 315000 315 000

Sursă: L.Roxin. Gestiunea riscurilor bancare.Bucuresti,1997,p.136.

În conformitate cu clasificarea activelor/pasivelor din acest tabel pot fi calculate pasivele nete simple

Cele reflectate în tabel , unde în partea superioară sunt concentrate pasivele nete cu valoare pozitivă iar în partea inferioară cele cu valoare negativă ne demonstrează că banca dată utilizează din plin transformările de scadenţe( resursele mobilizate pe termen scurt sunt plasate în active cu termen lung.) În asemenea caz pentru perioadele cu pasive nete simple pozitive banca va căuta resurse suplimentare de lichiditate, iar pentru cele cu valori negative va căuta plasamente profitabile pentru excedentul de lichiditate. Suma absolută a pasivelor simple însă, este egală întotdeauna cu 0 , deoarece suma pasivelor = suma activelor.

Pasivele nete cumulate se calculează ca diferenţa între pasivele şi activele cumulate pentru fiecare perioadă < 7 zile ; 7 < P < 1 lună ; 1 l < P < 3 l ...

Acest indicator se utilizează pentru a semnala perioada de maximă nevoie de lichiditate.

3. Indicele lichidităţii se calculează cu aceleaşi mărimi dar prin raportare.

23

Cu cât valoarea acestui raport este mai mică de 1, cu atât banca poate face plasamente în active pe termen lung , în special atunci când rata dobânzii este în creştere.

La valoarea egală sau aproape de 1 nu se fac transformări de scadenţe. La valoare supraunitară (mai rar întâlnită ) banca practică transformarea de

scadenţe la pasive pe termen lung în active pe termen scurt. În acest caz se elimina riscul de lichiditate, deoarece activele ajung la scadenţă înaintea pasivelor. Această situaţie este avantajoasă pentru bancă doar atunci când rata dobânzii pe termen scurt este mai mare ca rata dobânzii pe termen lung.

4. Rata lichidităţii exprima în procente gradul de îndatorare a băncii faţă de piaţa monetară în ansamblu sau faţă de anumite segmente a acesteia.

împrum. scadente RL = ------------------------------x 100 % Se calculează zilnic, săptămânal etc.

împrum. nou contractate

Mărimi > 100 % demonstrează scăderea gradului de îndatorare a băncii şi sporirea propriei baze de lichiditate.

5.Raportul credite/depozite este un indicator general şi se calculează prin datele din bilanţ (1 h an).

Valoarea subunitară cât mai mică vorbeşte despre gestiunea bună a riscului lichidităţii. Deşi nu există norme fixe ale acestui indicator practica mondială bancară recomandă 75 % - pentru bănci mari, cu reputaţie serioasă în mediul financiar şi doar 45 - 65 % pentru bănci mai puţin stabile, a căror acces pe piaţa resurselor financiare este limitat.

6.Raportul active lichide/depozite la vedere. Se calculează la momentul dat după datele bilanţului RL = AL (numerar + depozite la vedere la alte bănci)/ depozite la vedere x 100 %. Valoarea optimală este de 15% dar poate varia şi este concepută ca

normală în funcţie de filozofia managerială a băncii: conservatoare, de risc, agresivă, normală. 7.Coeficientul lichidităţii absolute

Numerar, cecuri, active absolut lichide, hârtii de valoare uşor realizabile.

K = ----------------------------------------------------- Obligaţiuni financiare curente. Nu trebuie să aibă valoare supraunitară, căci atunci denotă o utilizare

neraţională a resurselor. Este de menţionat că în diferite ţări băncile centrale utilizează diferiţi

coeficienţi pentru monitorizarea băncilor comerciale în probleme de lichiditate şi în funcţie de structura obligaţiunilor financiare ale băncii se impun normele de rezerve.

24

VI. Gestiunea lichidităţii este o problemă serioasă şi complicată. A evalua dacă o bancă este sau nu suficient de lichidă depinde de comportamentul fluxurilor de numerar în diferite condiţii. De aceea, gestionarea riscului de lichiditate trebuie să implice scenarii variate care în retrospectivă îmbracă forma unor teorii sau metode dintre care menţionăm următoarele.

1. Teoria creditelor comerciale, apărută încă în sec. XVII în Anglia orienta băncile să-şi asigure lichiditatea stabilă prin plasarea activelor în credite de scadenţă mică, care sunt certe la rambursare.

Se recomanda acordarea creditelor pentru producători industriali sub garanţia rezervelor de mărfuri. Nu se recomandau plasamentele în hârtii de valoare, imobile, agricultură.

Această teorie nu a ţinut cont de întregul spectru al nevoilor de credite pentru economie. Prin aceasta se limita extinderea sferei de activitate a băncilor şi ca răspuns au apărut alte instituţii financiare, concurente băncilor, care au acoperit aceste goluri. Teoria creditelor comerciale nu ţinea cont de evoluţia lichidităţii în diferite etape ale ciclului economic şi purta un caracter restricţionist. Poate fi astăzi utilizată ca politica prudenţială de băncile începătoare.

Teoria deplasării creditelor/transformării activelor . Conform acestei teorii activele băncii se consideră suficient de lichide dacă ele pot fi realizate sau transferate altor creditori sau investitori contra bani lichizi. Respectiv, banca va fi lichidă dacă va avea permanent asemenea active.

Principalele active de acest gen se consideră rezervele secundare cu termen de scadenţă până la un an (în speţă hârtiile de valoare emise de autorităţile publice, dar şi ale companiilor private (trate, cambii).

Utilizând această teorie, nu trebuie de scăpat din vedere costul alternativ al acestor active, dacă ele ar fi păstrate. Realizarea lor contra bani lichizi deteriorează portofoliul de active, imaginea băncii, şi are costuri suplimentare (comisioane plătite).

Teoria managementului lichidităţii prin pasive, numită şi strategia lichidităţii prin împrumut orientează băncile la folosirea împrumuturilor pentru acoperirea nevoilor de lichiditate.

Această strategie este utilizată de băncile cu filozofie managerială agresivă şi cu poziţii bune pe piaţa interbancară.

Deseori băncile folosesc strategia echilibrului în gestiunea lichidităţii. Ea este un compromis între riscul oferit de teoria lichidităţii prin împrumutări şi costurile relativ mari a teoriei transformării activelor. Ea recomandă băncilor acoperirea cererii anticipate de lichiditate prin active lichide, cât şi prin negocierea deschiderii unor linii de credit la băncile corespondente. Nevoile neprevăzute şi pe termen scurt se acoperă din împrumuturi, iar cele ciclice sau pe termen lung - din active lichide şi împrumuturi. Managementul bancar contemporan recomandă băncilor punerea în aplicare a unui scenariu de gestiune a lichidităţii în funcţie de situaţia existentă pentru bancă. Scenariul „continuităţii activităţii” rezultă din situaţia standard, când controlul asupra fluxurilor de numerar şi managementul destinaţiei depozitelor este permenent,

25

minuţios şi se conformă regulilor stabilite. Al doilea scenariu se referă la lichiditatea unei bănci într-o situaţie de criză, când o parte din datorii nu poate fi refinanţată. Pentru acest caz banca urmează a lua în calcul numeroasele reglementări, impuse de autoritatea bancară centrală. Un al treilea scenariu se referă la crizele generale, care afectează lichiditatea întregului sistem bancar, şi în soluţionarea cărui se implică plenar Banca Centrală. Realmente nici o bancă nu aplică strict doar o singură metodă din cele recomandate de managementul bancar la gestiunea riscului de lichiditate. În mod practic aceasta constă în : - cedarea, ipotecarea sau gajarea titlurilor de creanţă din portofoliul băncii fără a suferi pierderi substanţiale de valoare; - găsirea unor resurse noi cu costuri marginale inferioare randamentului mediu al investiţiei băncii. Managementul lichidităţii băncii solicită o abordare distinctă a gestiunii riscului respectiv pe termen scurt, cel al trezoreriei şi pe termen lung. Mai puţin problematică apare gestiunea pe termen scurt, or, evaluarea activelor şi pasivelor în acest caz are o exactitate mai pronunţată şi permite măsurarea riscului cu un grad semnificativ de precizie. Gestiunea trezoreriei solicită în primul rând determinarea unei structuri optime a activelor băncii în sensul evitării unor pierderi.

În general gestiunea lichidităţii se conformă unor reguli generale:a) Managerul pentru gestionarea lichidităţii controlează activitatea tuturor

compartimentelor băncii, responsabile de atragerea şi utilizarea surselor şi îşi coordonează activitatea cu aceste compartimente.

b) Managerul trebuie să prognoze (dacă este posibil) retragerile sau întrările mari de resurse, fapt ce va permite planificarea acţiunilor adecvate.

c) Scopurile şi prioritatea gestiunii lichidităţii trebuie să fie evidenţiată pentru toţi lucrătorii băncii şi în special pentru ierarhia superioară.

d) Nevoile de lichiditate şi deciziile asupra plasamentului lor trebuie permanent analizate pentru a evita deficitul sau excedentul de lichiditate. Banca Naţională a Moldovei a emis, în scopuri prudenţiale, „Regulamentul cu privire la lichiditatea băncii” care stabileşte principiile de bază în gestionarea riscului lichidităţii şi modalitatea de raportare.

Cuvinte cheie

Activele lichide: active bancare în care fondurile sunt temporar plasate cu certitudinea că, fie vor ajunge la scadenţă şi vor fi rambursate atunci când este nevoie de lichiditate, fie vor putea fi vândute înainte de scadenţă fără pierdere de valoare. Indicele de lichiditate: raportul dintre suma pasivelor şi activelor nete cumulate pe perioade de scadenţă. Lichiditatea: proprietatea generală a activelor; exprimă capacitatea acestora de a fi transformate rapid şi cu o cheltuială minimă în monedă lichidă.

26

Lichiditatea bancară: exprimă capacitatea unei bănci de a-şi finanţa operaţiile curente. Nevoile de lichiditate: obligaţii imediate cărora banca trebuie să le facă faţă pentru a fi în continuare recunoscută ca intermediar financiar. Pasivele nete: diferenţa dintre pasivele şi activele cu aceeaşi scandenţă. Poziţia lichidităţii: diferenţa absolută dintre activele lichide şi pasivele imediate. Poziţia monetară a unei bănci: valoarea la un moment dat a tuturor activelor sale lichide. Rata lichidităţii bancare: raportul dintre valoarea împrumuturilor nou contractate de bancă şi valoarea împrumuturilor scadente pe parcursul aceleaşi perioade (de regulă o zi). Riscul de lichiditate: probabilitatea ca o bancă să-şi piardă capacitatea de finanţare a operaţiilor curente.

27

TEMA 4. PORTOFOLIUL DE ACTIVE AL BĂNCII. MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDITARE

I. Structura activelor băncii şi metodele generale de gestiune. II. Rolul calităţii portofoliului de credite în portofoliul de active al băncii.III. Politica de creditare şi structura ei.IV. Riscurile de creditare:

V. Finanţarea riscurilor de creditare.

I. Banca este o întreprindere comercială, a cărei obiectiv de bază îl constituie obţinerea profitului. Veniturile de bază în acest context provin din utilizarea activelor şi operaţiunile legate de acestea. Activele reprezintă fondurile cumulate, utilizate pentru menţinerea funcţionalităţii şi asigurarea profitabilităţii băncii. Activele băncii sunt înregistrate şi reflectate în bilanţ. În toate bilanţurile activele se clasifică, urmând standardele stabilite de autoritatea de reglementare, care au aproximativ următoarea configuraţie:a) Numerarul - bani monedă în casă şi trezorerie;

- bani scripturali în conturi ( la Banca Centrală şi la bănci corespondente). Specialiştii consideră această poziţie din bilanţ ca rezerve primare sau “prima linie de apărare” pentru cazurile de retragere a depozitelor sau a unor solicitări neaşteptate de credite. Băncile tind spre menţinerea ei cât mai mică, deoarece numerarul practic nu aduce venituri.b) Hârtii de valoare:

- lichide(comerciale) - hârtii de valoare emise de autorităţi publice şi companii private, care au ca destinaţie satisfacerea nevoilor de lichiditate şi care sunt considerate rezervele secundare ale băncii, dat fiind termenul redus de circulaţie;

- investiţionale - cu orientare la profit, care sunt păstrate de bancă mai mult timp pentru obţinerea unui profit mai mare comparativ cu cel de la hârtiile de valoare comerciale .c) Creditele (de regulă ocupă 1/3 - 3/4 din valoarea activelor de toate tipurile). Este de menţionat că în bilanţul băncii imediat după credite urmează pierderile pentru credite care se prelevează din venituri şi nu sunt altceva decât rezerve cumulate pentru creditele compromise

d)Active secundare : - imobile şi utilaje

- investiţii în companii fiice; - plata pentru asigurări anticipate;

Activele fixe se reflectă în bilanţ ca valoare netă şi nu depăşesc de regulă 1 - 2 % din valoarea totală a activelor băncii. Ele, însă, aduc băncii cheltuieli sub forma defalcărilor amortizaţionale, impozitelor pe imobil etc. Concomitent ele pot contribui şi la generarea profitului, dacă sunt utilizate suficient de intens.

Clasificarea activelor este un instrument cheie al managementului riscului. Activele sunt clasificate iniţial şi apoi revizuite şi reclasificate de câteva ori pe an, în funcţie de categoria de risc atribuită.

28

O problema nu mai puţin importantă pentru bancă este gestiunea judicioasă a fondurilor cumulate. Viziunea asupra acestei gestiuni a evoluat vizibil pe măsura dezvoltării băncilor. Până la încep. anilor 60 ai sec. XX managementul băncilor trata problema activelor şi pasivelor oarecum diferenţiat, ultimele considerându-se ca un element prezent de la sine. Mai târziu punctul de vedere asupra legăturii activelor şi pasivelor a evoluat simţitor spre unitatea şi coeziunea acestora.

Se cunosc câteva metode mai generale de management al activelor băncii, care, de fapt reflectă evoluţia punctului de vedere asupra raportului active/pasive. 1.Metoda fondului general. Conform acestei metode se consideră toate fondurile băncii ca o singură sursă şi trebuie doar determinate priorităţile amplasării acestor fonduri. Deşi are drept avantaj simplitatea pentru luarea deciziilor, metoda menţionată neglijează legătura între active şi pasive, în special la corelarea scadenţelor şi nu ţine cont de optimizarea lichidităţii băncii. Această metodă poate fi utilizată de către băncile mari, care au resurse considerabile.

Surse Plasamente Schema “Fondului general”

Fig.1

2.Metoda divizării surselor de fonduri sau metoda conversiunii resurselor. Metoda dată orientează banca să ţină cont de structura resurselor în raport cu mărimea generală a obligaţiunilor şi în corespundere cu normele rezervelor obligatorii. Structura plasamentelor activelor se face în corespundere cu structura resurselor. Printre avantajele acestei metode menţionăm următoarele: ● permite crearea mai multor centre lichiditate - profitabilitate în interiorul băncii;

Depozite la vedere

Conturi curente

Depozite la termen

Împrumuturi pe piaţă

Capital acţionar

Imobile şi alte active

HV compa-niilor private

Credite

Rezerve secundare

Rezerve primare

FONDUL GENERAL

29

● sînt coordonate termenele fondurilor şi activelor; ● se gestionează mai bine lichiditatea băncii.

Concomitent reţinem şi aspectele vulnerabile: ● legătură slabă între diferite grupe de depozite şi suma generală a

depozitelor; ● băncile care utilizează această metodă se orientează la nivelul mediu de lichiditate în detrimentul profitabilităţii; ● este slabă orientarea spre necesităţile de credit ale clienţilor.

SURSE DE TERMEN SCURT ACTIVE CU SCADENŢĂ MICĂ

SCADENŢĂ MARE

SURSE PE TERMEN LUNG ACTIVE PE TERMEN LUNG

Fig.2

Schema conversiunii activelor.

Metoda ştiinţifică de gestionare a activelor se bazează pe funcţiile lucrative

ale plasamentelor. Formula generală este

P(n) = 0,04X1+0,05X2+0,06X3+0,07X4+0,12X5+0,13X6+.... unde Pn – profitul pe numărul plasamentelor, X – suma investiţiei , 0,04, 0,05 , 0,06 …. rata dobânzii pe fiecare plasament. 1,2,3,4,5,6 … plasamentele ( H.V.pe termen scurt, H.V. investiţionale, credite pe termen scurt, mediu, lung, specializate etc.).

Această metodă este orientată spre maximizarea profitului şi banca poate plasa, (dacă nu are restricţii la active) cu rata maximă a dobânzii, dar nu va uita de lichiditate, de alţi clienţi şi de necesitatea minimizării riscului.

Depozite la vedere, împru-muturi pe termen scurt. Conturile disponibile la bănci corespondente.

- Numerar - Conturi la alte bănci- Bonuri de tezaur şi alte

HV- Credite pe termen lung

Depozite la termen Certificate de depozitÎmprumuturi pe termen lungCapitalul acţionar

- Credite pe termen lung- H.V. publice şi private

cu termen lung- Imobile şi alte active

fixe

30

În ansamblu gestionarea activelor se face prin respectarea unor principii mai generale numite şi strategia integrală a managementului activelor şi pasivelor şi care conţine următoarele: 1. Se determină scopurile băncii, apoi se trece la realizarea lor energică folosind

pasivele şi activele . 2. Gestiunea activelor şi pasivelor, a structurii lor se face în funcţie de contribuţia

lor la profitabilitatea băncii. 3. Prioritatea generală în portofoliul de active aparţine creditelor profitabile şi

calitative. 4. Se acordă importanţa necesară gestionării riscurilor.

II. Importanţa creditării este evidentă nu numai pentru bănci ca cele mai prioritare plasamente, dar şi pentru întreaga economie care poate fi considerabil influenţată la nivel regional sau naţional de alocarea fondurilor bancare. Însă alocarea de credite este şi cea mai riscantă operaţiune bancară, la care băncile înregistrează permanent pierderi. Aceste pierderi pot fi minimizate doar printr-o gestiune profesionistă a creditelor.

Cel mai important lucru la acest capitol este controlul permanent a calităţii portofoliului de credite. Această calitate este influenţată negativ de prezenţa în politica de creditare a următorilor factori: ▪ neatenţie în formularea normelor de creditare; ▪ acceptarea unor condiţii de creditare prea generoase; ▪ concentrarea riscantă a creditelor pe anumite pieţe; ▪ controlul slab exercitat asupra personalului (inspectorilor); ▪ creşterea excesivă a portofoliului de credite; ▪ sisteme inefective de detectare a creditelor cu probleme; ▪ acceptarea de garanţii supraevaluate; ▪ acordarea de credite pentru acoperirea creditelor şi dobânzilor restante la alte bănci; ▪ necunoaşterea fluxului de trezorerie a clientului; ▪ creditare preferenţială; ▪ acordarea de credite fără documentaţia completă: studii de fezabilitate, studii de marketing, autorizaţii, avize, contracte etc.

Pentru îmbunătăţirea calităţii portofoliului de credite este necesară implementarea politicilor de creditare performantă şi pregătirea calitativă a personalului respectiv. În ţările cu sisteme bancare performante, Băncile Centrale pun la dispoziţie o serie de informaţii care le permit băncilor comerciale să efectueze mai uşor analiza prealabilă şi fundamentarea corectă a deciziilor privind creditele. Spre exemplu Banca Franţei pune la dispoziţie:- centrala de riscuri ce cuprinde totalul săptămânal al riscurilor înregistrate la toate

băncile pe numele clienţilor lor;- centrala de bilanţuri cu indicatorii principali din economie în ansamblu şi pe

sectoare;

31

- centrala de neplăţi (incidente de plată pe efecte de comerţ);- serviciul de informaţie financiară.

Calitatea creditelor se determină după structura portofoliului. În Republica Moldova prin Regulamentul , adoptat de Banca Naţională în septembrie 1998 creditele se clasifică în funcţie de riscul de nerambursare care îl comportă pentru bancă prin următoarele categorii : Standard - credit la termen şi sunt respectate toate condiţiile contractului de credit; Supravegheat – creditul cu probleme potenţiale, legate de starea financiară a debitorului sau a asigurării creditului; Substandard – riscul pierderilor la asemenea credite este mai mare ca cel obişnuit din următoarele considerente: situaţia financiară a debitorului este nefavorabilă şi se înrăutăţeşte; asigurarea creditului este insuficien- tă şi se înrăutăţeşte; alţi factori ce compromit posibilităţile de ram- bursare a creditului; Dubios - există probleme care pun la îndoială probabilitatea rambursării cre- ditului în volum deplin; Compromis- la momentul clasificării creditul nu poate fi rambursat. În funcţie de calitatea creditului se stabileşte fondul de risc, raportat la mărimea creditului după cum urmează: Standard - 2% Supraveghetat - 5% Substandard - 30% Dubios - 75% Compromis - 100% Gestionarea creditelor neperformante sporeşte cheltuielile băncii (fondul de risc, cheltuieli administrative, cheltuieli juridice, deteriorarea imaginii băncii), astfel că managementul băncii urmează să acorde acestui aspect de activitate o atenţie deosebită. Pentru sporirea calităţii portofoliului de credite banca trebuie: 1. Să minimizeze până la excludere factorii endogeni de risc cum ar fi: - intervierea neadecvată a clientului, (sunt necesare răspunsuri complete, aprecierea calităţilor intervievatului) şi ca rezultat ori se respinge un client bun, ori se acordă credit unui client necorespunzător; - analiza financiară necorespunzătoare (situaţia financiară este elementul preponderent la acordarea creditului); - necunoaşterea activităţii clientului generează risc sectorial sau de domeniu, şi atunci nu se va fixa corect eşalonarea rambursării şi lichiditatea clientului. - garantarea defectuoasă a creditului; - documentaţia incorectă; - controlul şi urmărirea calităţii clienţilor. 2. Să detecteze anticipat deteriorarea calităţii clientului. Ca semne de avertisment pot fi:- nefurnizarea la timp a rapoartelor financiare; - schimbarea contabilului sau a cenzorului;

32

- schimbări semnificative de structură;- deteriorarea lichidităţii;- creşterea rapidă a debitelor;- creşterea stocurilor;- creşterea gradului de îndatorare. 3.Urmărirea operativă a creditelor din portofoliu care actualmente se face pe bază informatică. 4.Gestiunea eficientă a bazelor de date, a sistemelor bancare expert, sistemelor informatice integrate de analiză şi gestiune.5. Revizuirea permanentă şi detaliată a portofoliului de credite şi care trebuie să cuprindă următoarele: ● Toate creditele acordate clienţilor cu o expunere la risc cumulată de peste 5% din capitalul băncii; ● Toate creditele acordate acţionarilor şi părţilor afiliate; ● Toate creditele pentru care s-au reeşalonat plata dobânzii şi rambursarea creditului; ● Toate creditele pentru care plata a fost întârziată cu peste 30 de zile: ● Toate creditele substandard, dubioase şi compromise.

III. Politica de creditare este considerată corectă şi completă dacă a fost elaborată pe următoarele criterii:- selecţia unor credite sigure şi certe la rambursare;- asigurarea unor plasamente efective pentru fondurile băncii;- încurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pieţelor pe care

operează banca. Politica de creditare conţine 3 compartimente:

1. Stabilirea cadrului general şi obiectivele politicii de creditare în care se include:a) Obiectivele care pot fi interne sau externe, în funcţie de priorităţile băncii. Obiective fundamentale pot fi considerate: protejarea activelor; rentabilitatea băncii; imaginea care doreşte să o impună banca pe piaţă; încrederea publicului; gradul de agresivitate concurenţială (creşterea mediei anuale constante a portofoliului de credite ca obiectiv specific de creditare). b) Strategiile de creditare ce cuprind de regulă: strategia în domeniu structurii creditelor (structură, diversificarea); lichiditatea creditelor; mărimea portofoliului de credite şi calitatea lui. c) Definirea pieţelor sau a zonelor comerciale pentru bancă (primară şi secundară). Acestea sunt variabile în funcţie de talia băncii (internaţionale, regionale, naţionale sau locale).d) Standardele de creditare care trebuie să cuprindă precizări referitoare la tipurile de credite, garanţii şi termene. e) Limitele responsabilităţii celor implicaţi direct în realizarea politicii de creditare(ofiţerii de credite şi comitetele de credit).

2. Principiile şi proceduri care stau la baza procesului de creditare şi cuprind:a) Protecţia prin asigurare - include asigurările pentru toate riscurile asigurabile.

33

b) Documentaţia şi garanţiile mobiliare solicitate - se constituie în dosare în cadrul întregii bănci. c) . Tratamentul creditelor restante şi recuperarea garanţiilor (informaţia

despre dificultăţi, raportarea masurilor imediate, controlul garanţiilor). Este la discreţia băncii stabilirea acestui tratament. Unele preferă să acopere imediat din contul fondului de risc pierderile de la creditele neperformante ca mai apo1 să încerce restituirea lor, în timp ce altele trec asemenea credite la pierderi doar la fixarea clară a imposibilităţii rambursării lor.

d) Detecţia problemelor care se face prin urmărirea atentă şi anticipată a debitorului şi mediului în care activează. Ca semnale ale problemelor pot servi:

- reducerea disponibilului în cont; - apel frecvent la credite; - nerambursare la termen; - întârzierea rapoartelor financiare;

e) Reglementările legale care impun respectarea restricţiilor şi normelor stabilite; f) stabilirea preţului creditului (rata dobânzii); g) informaţii financiare de la client şi expertizarea lor; h) etica profesională şi conflictele de interese; i) Examinarea periodică şi controlul periodic al calităţii creditelor, pentru

asigurarea nivelului minim de risc. Se supun controlului mai ales dosarele de credit peste un anumit plafon de toleranţă sau mărime, stabilit de bancă.

3. Normele de creditare pe tipuri de credite. În general majoritatea băncilor, luând în calcul universalitatea lor, tind să minimizeze spectrul de specificitate al acordării creditelor, dar sunt impuse de concurenţi şi de exigenţele pieţei să aibă o anumită diversificare în acest sens. Cel mai frecvent se utilizează următoarea tipologie a creditelor: construcţie/investiţii; pentru stocuri; imobiliare, ipotecare; pentru bunuri mobiliare; agricole; pe termen lung; pentru întreprinderi mici; mari, de consum; personale.

Astfel normele de creditare vor cuprinde: descrierea tipului de credit; destinaţia creditului; scadenţele preferate; tarifarea (ratele dobânzilor, comisioane); asigurările şi garanţiile; procedura de aprobare a creditului.

IV. Riscul de creditare definit ca probabilitatea ca debitorul sau emitentul instrumentului financiar să nu poată plăti conform contractului este o problemă inerentă activităţii bancare şi constituie cel mai principal risc, fiind în majoritatea cazurilor şi cauza preponderentă a falimentelor bancare. Principalele tipuri de risc de credit sunt: ▪ Riscul personal al consumatorului; ▪ Riscul corporatist sau al companiei; ▪ Riscul „suveran” sau de ţară. Aprecierea corectă a riscului este foarte importantă, etapa cea mai esenţială fiind selectarea cererilor de creditare. Un credit se acordă când posibilitatea rambursării o depăşeşte pe ce-a a nerambursării.

34

În acest sens se face analiza (evaluarea riscului) creditului –pentru credite individuale acordate persoanelor fizice sau juridice.

La analiză se ia în consideraţie: câştigurile directe pe care banca le anticipează la acordarea creditului ( dobânda, comisionul); soldul creditor minim al clientului ca garanţie; câştiguri indirecte care sunt mai greu de cuantificat şi mai incerte (o viitoare relaţie cu clientul, creşterea depozitelor, cererea pentru alte servicii bancare.)

Deosebim analiza cantitativă şi calitativă a creditului. a) Cea cantitativă include analiza tuturor datelor financiare referitoare la client

cum ar fi prognoza viitoarei activităţi a clientului, evaluarea capacităţii de rambursare, evaluarea capacităţii clientului de a rezista la şocuri - toate acestea fiind mai uşor de evaluat. Analiza calitativă se referă la adunarea tuturor informaţiilor despre client asupra responsabilităţii lui financiare, a scopului real al contractării împrumutului, identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul.

Când se determină riscul individual de creditare se ia în consideraţie: ● capacitatea de plată a debitorului; ● caracterul debitorului –(dorinţa de a face plata) ● capitalul - averea debitorului; ● garanţia (reală sau personală); ● condiţiile de mediu.

Selectarea creditelor pentru agenţii economici se face prin metoda clasică sau modernă. Metoda clasică se bazează mai mult pe experienţă, interpretarea informaţiei acumulate şi chiar intuiţia bancherului. De regulă această metodă cuprinde două elemente de bază:a) identificarea necesităţii de finanţare care poate fi pentru investiţii sau exploatare. Pentru investiţii dosarul proiectului de creditare se întocmeşte de client sau bancă (mai preferabil de către bancă, deoarece aceasta va aduce venituri suplimentare băncii prin ocuparea specialiştilor, crearea bazei de date proprii în această direcţie). Întocmirea dosarului proiectului de către bancă nu trebuie să avantajeze clientul.

Dacă se aprobă, proiectul nu se creditează integral, or, pentru sporirea responsabilităţii clientului este necesară participarea lui efectivă la finanţarea investiţiei.

Nevoile pentru cheltuieli curente ( de exploatare) sunt mai mici şi se stabilesc prin analiza fondului de rulment al clientului. b) Studiul cererii de creditare include identificarea şi evaluarea riscului de debitor

generat de factorii endogeni şi exogeni . Factorii interni au legătură directă cu calitatea managementului băncii, dar şi cu caracterul debitorului şi dorinţa acestuia de a face plăţile. Factorii externi se referă la aspectul economic, politic şi financiar-bancar al mediului băncii şi pot doar fi studiaţi minuţios pentru a ţinea cont de ei, or, banca nu dispune de pârghii pentru ai controla. La studiul cererii de creditare se mai ţine cont şi de posibilităţile minimizării riscului, obţinută adesea prin creşterea costului creditului şi prin obţinerea unor garanţii sigure.

35

Metoda modernă se realizează prin stabilirea unui scor pentru client, adică evaluarea creditului pe baza de punctaj, acordat pe caracteristici. Desfăşurarea evaluării scoring parcurge mai multe etape: ● identificarea principalelor caracteristici ale dosarului (nu mai mult de zece); ● atribuirea de punctaj caracteristicilor selectate(ponderarea); ● calcularea punctajului; ● stabilirea categoriei creditului (limita punctajului de la care se acordă creditul).

Pentru persoanele juridice caracteristicile principale cuprind în primul rând indicatorii financiari de bază.

Pentru persoane particulare se acordă credite pentru consum şi pentru investiţii imobiliare, utilizându-se deasemenea metoda clasică şi credit scoring. În asemenea caz potenţialii debitori se divizează în buni şi răi platnici, iar limita punctajului se stabileşte astfel, încât să fie eliminaţi minimum clienţi buni şi maximum răi platnici. Avantajele metodei moderne cuprind creşterea calităţii creditului prin impunerea unor norme unice de creditare, reducerea duratei şi costului evaluării, creşterea productivităţii muncii, îmbunătăţirea performanţelor procedurilor de control, formalizarea procedurilor şi minimizarea erorilor subiective. Toate selectările, fie prin metoda clasică sau prin cea modernă se încadrează în gestiunea preventivă a riscului client.

Pentru eficienţa acestei gestiuni în cadrul băncii trebuie să existe: ● ghişeul de creditare ( front - office ) care întocmeşte dosarele de creditare şi trierea acestora; ● biroul de creditare ( bach - office) care gestionează relaţiile cu clientul după acceptarea cererii de creditare.

Mai important pentru gestiunea riscurilor este front oficce-ul, deoarece de calitatea selectării cererilor de creditare depinde în mare măsură gradul de rambursare a creditelor.

Gestiune modernă a riscurilor este orientată la luarea de măsuri până a apărea probleme serioase. Această gestiune se bazează pe principiile; ● existenţa unui singur criteriu pentru aprecierea situaţiei de risc-riscul client; ● folosirea unor indicatori sintetici pentru devieri semnificative de la situaţia iniţială; ● controlul pentru tratamentul situaţiei clientului, nu pentru sufocarea acestuia.

Riscul de ţară este un alt tip de risc al creditării. Riscul de ţară este riscul nerambursării din cauza localizării geografice a debitorului şi nu a situaţiei sale financiare.

Este un risc specific organismelor guvernamentale, instituţiilor publice, statelor debitoare şi este determinat de: a) situaţia politică, când debitorul poate cere renegocierea contractului, limitarea investiţiilor străine, interzicerea ieşirilor de capital, naţionalizarea, refuzul de a recunoaşte angajamentele guvernelor anterioare, anularea datoriei externe; b) situaţia economică, când debitorul (autorităţile monetare) nu-şi pot onora angajamentele.

36

Metodele principale de analiză a riscului de ţară sunt: ● metoda indicatorilor de risc care se bazează pe metoda Delphi. Această metodă include stabilirea unei liste reprezentative de criterii economice şi politice,(stabilitatea regimului, apartenenţa la o zonă de conflict, rolul militarilor în ţară, regimul valutar, serviciul datoriei externe etc.) care apoi sunt ierarhizate de experţi şi notate, ponderea acestor criterii stabilindu-se după importanţă şi calcularea riscului total.

Se mai utilizează indicatorul BERI(Business Anvironment Risk Index) care include 15 poziţii printre care stabilitatea politică, atitudinea faţă de investiţiile străine creşterea economică, balanţa de plăţi, inflaţia etc. apreciate de la 0 la 4 puncte, care se sumează şi apoi în funcţie de suma acumulată se ia decizia de creditare.

Dacă o ţară are emise euroobligaţiuni, cotarea lor la bursă arată, de regulă, gradul de risc caracteristic acestei ţări.

Managementul riscurilor de creditare (atât individual cât şi de ţară) se bazează pe diviziunea şi limitarea riscurilor.

Diviziunea se face prin diversificarea plasamentelor în special în credite, după domeniu, zonă, teritoriu, sector economic, etc.

Limitarea riscurilor se face de fiecare bancă în funcţie de mediul economic şi propria sa evoluţie. Banca fixează limite pe care le consideră rezonabile la:● volumul creditelor( sau a tuturor plasamentelor) riscante; ● plafonul de credite pe debitor;● concentrările de credite pe zone geografice şi categorii de debitori. La aceste limitări se mai adaogă şi restricţiile impuse de autoritatea bancară la acordarea creditelor ( de regulă unui debitor se acordă credite nu mai mult de 10% din capitalul băncii, iar pentru marii debitori nu mai mult de 20%. Pentru Republica Moldova vezi Regulamentul nr. 3/09 cu privire la expunerile „mari”, Hotărârea CA al BNM nr. 370 din 15.12.2005).

Calitatea managementului riscurilor de creditare va fi influenţată şi de gradul utilizării unui şir întreg de indicatori de domeniu, inclusiv:

Indicatori de structură sub formă de raport:- total credite/l total active – cu cât este mai aproape de 1 raportul, cu atât este mai

pronunţat riscul; - credite de calitate medie/ credite totale - caracterizează calitatea portofoliului de

credite; - pierderi din credite/ total credite – indică nivelul prelevărilor pentru acoperirea

creditelor compromise şi, implicit, calitatea portofoliului. Indicatori de dinamică în mărimi absolute sau procentuale:

- dinamica fondului de rezervă pentru pierderi la credite – un volum mai mare al fondului implică şi un risc mai mare (comparativ la volumul creditelor);

- - dinamica activelor, în special a creditelor totale care ar putea fi gestionate incorect, dacă portofoliul de active depăşeşte capacităţile reale ale băncii.

Indicatori relativi sub formă de raport: - profitul net/pierderi din credite - valoarea supraunitară demonstrează posibilitatea băncii de a-şi finanţa riscurile;

37

- fondul de rezervă/pierderi înregistrate – valoarea supraunitară caracterizează un management prudent al riscurilor de creditare.

V. O componentă importantă a managementului riscurilor de creditare este finanţarea acestora. Băncile au la îndemână mai multe instrumente, care fiind aplicate judicios, diminuează consecinţele riscurilor de creditare Reţinerea riscurilor are la bază constituirea unor fonduri bancare proprii din care se acoperă pierderile la portofoliul de credite. Determinarea volumului acestor fonduri se face după analiza tuturor factorilor semnificativi care afectează probabilitatea de rambursare a creditului: calitatea politicii de creditare, experienţele anterioare privind pierderile, creşterea volumului de credite, calitatea managementului, schimbările din mediul de afaceri şi economic. Politicele de constituire a rezervelor pentru pierderi la credite sunt determinate mai frecvent de reglementările impuse de autoritatea bancară, la care se cuplează şi propria atitudine prudenţială a băncii. Volumul acestor fonduri împreună cu rezervele generale ale băncii ( ca parte componentă a capitalului băncii) condiţionează capacitatea băncii de a absorbi pierderile. Deosebim: ● rezerve specifice (alocate) pentru un anumit grup de credite sau un credit; ● rezervele generale care sînt libere şi pot acoperi orice pierderi; Mărimea rezervelor sunt determinate nu numai de autoritatea de reglementare bancară sau de bancă însăşi, dar şi de următorii factori; ●regimul fiscal (rezervele din profitul brut sunt mai multe); ●pierderile normative; ●calitatea portofoliului creditelor şi mediului economic. Există mai multe metode de calcul al volumului fondului de rezervă. ● Procentul constant faţă de valoarea portofoliului creditelor se foloseşte când este stabilitate economică şi de obicei este cel maxim admis de lege; ● Prin adoptarea politicii concurenţilor (cum este mai cu seamă la băncile mari); ● Prin folosirea experienţei anterioare;● Prin analiza creditelor; ● Metoda standardelor (stabilită de Banca Centrală). Tratamentul activelor – pierdere este exprimat prin două modele. Unele bănci menţin creanţa activă până la redresarea debitorului, sau până au fost epuizate toate încercările de a o încasa, sau până sunt forţate de Banca Centrală să înregistreze pierderile. Al doilea model cere ca activele-pierdere să fie trecute imediat după constatare (depăşirea scadenţei) la cheltuieli cu debitarea rezervelor respective de acoperire , după care să se întreprindă toate măsurile necesare de recuperare de la debitor, inclusiv prin renegocierea termenului contractului de creditare, care se acceptă dacă sunt şanse mari de recuperare ( cel puţin parţială) a creanţei. De obicei se trec la pierderi creanţele depăşite cu peste 180 zile. Decizia în acest domeniu depinde de:- aprecierea capacităţii reziduale a debitorului de a rambursa; - modul în care banca obişnuieşte să trateze incidentele de plată;

38

- tipul şi mărimea garanţiilor. Garanţiile acceptate de bancă la acordarea creditului constituie o sursă importantă de acoperire a pierderilor din creditare. Procesul de garantare cuprinde câteva etape: - Determinarea structurii garanţiilor care pot fi personale (cauţiunea, alte

angajamente) sau reale - bunuri materiale sau imobile (gajul şi ipoteca). - Solicitarea garanţiilor făcută conform normelor de creditare a băncii : - Verificarea garanţiilor; - Acceptarea garanţiilor.

Rata dobânzii la creditele acordate reprezintă încă un canal eficient al finanţării riscurilor. Ea se stabileşte ca tarif de cost sau în funcţie de rată solvabilităţii bancare.

În primul caz în cost se include dobânda şi cheltuielile generale pe surse împrumutate - prima de rentabilitate, prima de risc (riscul mediu statistic de nerambursare). Pentru cazul calculării dobânzii în funcţie de rata solvabilităţii banca va trebui să ia în consideraţie limitările portofoliului de credite conform normelor de adecvare a capitalului bancar. Respectiv, pentru restructurarea portofoliului bancar în sensul vinderii unor active mai puţin profitabile şi redirecţionarea fondurilor obţinute spre creditare banca va trebui să ajusteze rata dobânzii la aceste credite la obţinerea profitului maxim, comensurabil cu gradul de expunere a băncii la risc.

La creditele de consum rata dobânzii se calculează în mai multe moduri: a) rata dobânzii “adăugată” - rata se aplică valorii iniţiale a creditului acordat pe întreaga durată a creditului. Exemplu: Se acordă credit în mărime de 1200$ cu rata dobânzii de 8%. Valoarea dobânzii = 1200 x 0,08 =96. Valoarea totală a capitalului avansat = 1200 + 96 = 1296 Mărimea ratei lunare 1296 : 12 = 108 b) rata “netă” a dobânzii se calculează doar în funcţie de mărimea sumei de rambursat. Exemplu: Suma de împrumut – 1200 dol. SUA cu rata dobânzii 15 % şi rambursarea după un an. Dobânda = 1200 x 15 = 180. Creditul efectiv va fi 1200- 180 = 1020. Rata efectivă a dobânzii va fi 180 : 1020 x 100% = 17,64%, adică mai mare ca cea nominală. Riscul de rambursare anticipată se acoperă din penalităţi, plătite de debitor pentru ca banca să-şi acopere pierderile de la venitul nerealizat şi a cheltuielilor de lansare a creditului. Pentru determinarea ratei de penalizare se aplică regula lui 78 bazată pe suma numărului ratei de rambursare (calculate la rate lunare pe un an 1 + 2 + 3 + 4 + 5 +... + 12 = 78 . Penalizarea depinde de momentul anunţării rambursării anticipate şi se calculează proporţional cu suma numărului ratelor pentru perioada rămasă. Pentru un an se calculează: I lună 12/78, II lună 11/78, III lună 10/78… Dacă rambursarea anticipată are loc în martie, se consideră că clientul a plătit deja 23/78.

Deosebim:- rezerve specifice (alocate) pentru un anumit grup de credite sau un credit;- rezervele generale care sînt libere şi pot acoperi orice pierderi;

39

Mărimea rezervelor sînt determinate nu numai de Banca Naţională sau de bancă însăşi, dar şi de următorii factori; - regimul fiscal (rezervele din profitul brut sînt mai multe); - pierderile normative; - calitatea portofoliului creditelor şi mediului economic. Există mai multe metode de calcul al volumului fondului de rezervă. - Procentul constant faţă de valoarea portofoliului creditelor se foloseşte când

este stabilitate economică şi de obicei este cel maxim admis de lege; - prin adoptarea politicii concurenţilor (cum este mai ales la băncile mari); - folosirea experienţei anterioare;- analiza creditelor; - metoda standardelor (stabilită de Banca Naţională).

Cuvinte cheie Analiza creditului: procesul de evaluare a riscului de creditare. Credite îndoielnice: credite renegociate cu provizion de 50% . Credite nerambursate la scadenţă: credite la care nu s-a respectat un termen de plată. Debitori mari: o persoană sau un grup de persoane, fizice sau juridice, pentru care suma tuturor împrumuturilor, angajamentelor şi garanţiilor acordate de bancă depăşeşte 10% din fondurile bancare. Diviziunea riscului de creditare: principiu al gestiunii riscului de credit: presupune evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea plasamentelor. Fond de rezervă: fond bancar alimentat din profitul brut în limita legii şi destinat acoperirii pierderilor cauzate de riscul de creditare (nerambursare). Gestiunea preventivă a riscului client: organizare a procesului de creditare bazată pe anticiparea riscurilor şi reactualizarea permanentă a situaţiei clienţilor. Limitarea riscurilor: principiu al gestiunii riscului de creditare care presupune formularea şi implementarea unor plafoane maxime pentru expunerea la risc. Politica de creditare: ansamblul obiectivelor, principiilor, strategiilor şi normelor care fundamentează operaţiile de creditare ale unei bănci. Rezerve generale: fond bancar liber care poate acoperi pierderi survenite la oricare componenţă a portofoliului de credite. Rezerve specifice (alocate): fonduri bancare destinate acoperirii pierderilor la o anumită grupă de credite sau la un anumit credit. Risc de ţară: risc generat de o insolvabilitate determinată de localizarea geografică a debitorului şi nu de deteriorarea situaţiei sale financiare.

40

TEMA 5: MANAGEMENTUL OPERAŢIUNILOR PASIVE ALE BĂNCII

1. Structura pasivelor băncii. 2. Cerinţe generale faţă de operaţiunile pasive. 3. Strategia gestiunii pasivelor. 4. Metode de formare a preţurilor depozitelor bancare.

1. Structura pasivelor băncii poate fi determinată prin analiza bilanţului băncii. Deosebim câteva elemente principale în structura pasivelor: depozitele bancare, împrumuturile şi capitalul băncii. Cota procentuală de bază în structura pasivelor o ocupă depozitele bancare. Spectrul lor variază de la o bancă la alta, dar de regulă ele reprezintă diferite modificări ale depozitelor la vedere(depozite tranzacţionale) şi depozitelor la termen. Depozitele bancare au un dublu caracter:

- pe de o parte constituie obligaţiuni ale băncilor faţă de depunători, care rezultă din mobilizarea capitalului temporar disponibil al clienţilor;

- pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă pentru depunători creanţe faţă de bancă, pe care aceştia le pot utiliza in orice moment pentru efectuarea de plăţi către terţi prin operarea în cont.

Deşi depozitele continuă să deţină cota esenţială în structura pasivelor, în ţările dezvoltate valoarea lor absolută scade. Această situaţie a determinat băncile americane să introducă la începutul anilor 80 un nou tip de depozite NOW(negosiabile orders of withdrawal) care reprezentau o simbioză a depozitelor la vedere şi a celor pe termen, iar mai apoi şi depozite SUPER NOW.

Au urmat apoi conturile A.T.S.(automatic transfer system) care presupun menţinerea în cont a unui minim stabilit neremunerat, restul fiind virat automat în regimul de dobândă. Depozitele bancare reprezintă, pe lângă o formă de existenţă a banilor, respectiv a banilor de cont, şi una din principalele forme de mobilizare a capitalurilor temporar disponibile.

Cât priveşte împrumuturile interbancare ca parte a fondurilor nedepozitare ale băncii, în ultimele două decenii se observă o creştere a ponderii acestora în suma totală a pasivelor. Această situaţie este confirmată de statistica pasivelor de provenienţă interbancară pentru perioada a-lor 1977-1984 Cât priveşte împrumuturile interbancare ca parte a fondurilor nedepozitare ale b 4 ăn cele mai dezvoltate ţări occidentale.

Sf.anului Franţa Germania Italia Anglia S.U.A.1977 29,5% 20,7% 12,5% 20,3% 13,2%1984 33,6% 21,2% 16,1% 24,0% 16,0%

Cota împrumuturilor interbancare în totalul de fonduri ale băncilor.

41

În Republica Moldova perioada de constituire a sistemului bancar (a.1991-1998) reflectă situaţia generală din economie şi cota pasivelor de provenienţă interbancară este considerabil mai scăzută comparativ cu practica mondială, excepţie fiind doar băncile care activau şi până la începutul reformei economice, în special Banca de Economii.

Capitalul propriu şi fondurile de rezervă au o pondere mai redusă în formarea resurselor de creditare ale băncilor , deoarece banca, fiind societate pe acţiuni, formează capitalul propriu prin emisiune şi subscriere la acţiuni. Fondurile de rezervă, formate prin repartizarea profiturilor anuale, au adesea o pondere relativ egală cu capitalul propriu. În multe ţări legislaţia permite asemenea proporţii, date fiind varietatea şi gravitatea riscurilor ce apar în operaţiunile bancare.

În ansamblu pentru tendinţele de evoluţie în structura pasivelor pot fi considerate relevante următoarele date:

Structura pasivelor băncilor comerciale din S.U.A.(în procente)Pasive /ani 1950 1964 1987

Depozite la vedere

70 55 22

Depozite la termen

22 34 54

Împrumuturi 0 1 14Alte pasive 1 2 5Capital 7 8 7Total pasive % 100 100 100

II. Principalele operaţiuni pasive ale băncilor comerciale se consideră: - constituirea depozitelor; - scontul şi rescontul; - operaţiunile cu capitalul propriu.Esenţa şi conţinutul depozitelor, a modalităţilor de constituire au fost

expuse în prima chestiune, cât şi în cursul “Operaţiuni bancare”.Scontul şi rescontul reprezintă modalităţi de procurare de resurse noi prin

cedarea portofoliului de efecte comerciale unei alte bănci. De regulă, banca de depozit recurge la rescontare in funcţie de interesele sale sau în scop de obţinere a unor disponibilităţi. Dacă scontarea şi rescontarea sau produs în aceiaşi zi, banca de depozit are un profit rezultat din diferenţa dintre dobânda scontului şi taxa scontului.

Similar rescontului sânt şi operaţiunile de lombardare, prin care banca obţine împrumuturi contra garanţiilor prin efecte publice(obligaţiuni şi bonuri de tezaur). Rescontul şi lombardarea sânt operaţiuni concrete de recreditare. Dar nu toate creanţele de care dispune banca sânt recreditabile, ci doar acele negociabile.

Indiferent de conţinutul şi valoarea operaţiunilor pasive practica bancară mondială a elaborat un şir de cerinţe pentru gestionarea corectă a operaţiunilor pasive:

42

- prezenţa unei încăperi respective şi a unui personal calificat;- banca este obligată să ţină cont de situaţia economică din ţară şi din lume

şi în corespundere cu ele să-şi planifice operaţiunile pasive; - oferta de servicii bancare trebuie să fie corelată cu amplasarea localului

băncii şi cu oferirea unor servicii nebancare (parcare,telefon,magazin etc.);- extinderea operaţiunilor pasive ale băncii va ţine cont de superioritatea

băncilor cu tradiţii in domeniu, care deservesc deja generaţii de depunători;- politica de dezvoltare şi extindere a operaţiunilor pasive trebuie să fie

stabilă şi flexibilă;- pentru dezvoltarea operaţiunilor pasive banca urmează să promoveze o

politică judicioasă de marketing, valorificând noi servicii şi produse bancare.În cadrul politicii de gestiune a pasivelor se utilizează noţiunile de

“expansiune şi reducere a depozitelor”. Succint conţinutul lor semnifică următoarele: căutând să obţină profit, băncile canalizează resursele disponibile (cu excepţia rezervelor obligatorii) în creditare sau alte operaţiuni active, inclusiv în împrumuturi interbancare. Băncile care au obţinut aceste resurse, la rândul lor le împrumută altor bănci ş.a. m. ş. d. Astfel se produce o expansiune a depozitelor, care perpetuie atât cât băncile colaborează între ele, iar Banca centrală le susţine cu rezerve suplimentare.

III. În anii 60-70 se înregistrează schimbări esenţiale în modalităţile de gestiune a structurii activelor şi pasivelor. În urma creşterii rapide a ratei dobânzii şi concurenţei acerbe pentru fonduri băncile au început să acorde o atenţie sporită noilor surse de mijloace financiare, cât şi monitorizării structurii şi costurilor depozitelor şi obligaţiunilor nedepozitare. S-a procedat la restucturarea fondurilor în corespundere cu scopuri bine determinate:

1. Utilizarea maximală a resurselor care minimizeză costurile mijloacelor achiziţionate din diferite surse, permiţând băncii să dispună de cât mai multe noi fonduri în scopul sporirii profitabilităţii ei.

2. Stabilirea unor proporţii optimale între mărimea depozitelor, împrumuturilor şi a capitalului, care ar asigura nivelul necesar de stabilitate al fondurilor şi ar permite băncii promovarea unor operaţiuni active profitabile, care, de regulă, necesită investiţii pe termen mai lung şi se caracterizează print - un nivel mai sporit al riscurilor.

În baza acestor exigenţe a fost elaborată strategia gestiunii pasivelor. Obiectivul principal al acesteia era stabilirea unui control eficient asupra surselor de fonduri ale băncii, analog celui de control asupra activelor. Prin intermediul preţurilor, în special a ratei dobânzii cât şi a altor condiţii oferite depunătorilor şi creditorilor banca urma să-şi asigure mărimile preconizate ale structurii, volumului şi costurilor fondurilor. În cazul cererii sporite la resurse creditare banca măreşte dobânzile plătite pentru depozite şi împrumuturi şi astfel poate contracta fonduri suplimentare pentru creditare. Banca suprasaturată cu fonduri dar fără perspective profitabile de amplasare poate păstra neschimbată

43

sau chiar micşora rata dobânzii, oferind concurenţilor săi prioritatea contractării resurselor de pe piaţa financiară.

Evoluţia procedeelor şi metodelor de gestiune a pasivelor, secundată de sporirea riscului şi variaţiei ratei dobânzilor a dat naştere strategiei gestiunii fondurilor, care prevalează astăzi în managementul bancar. Este un concept mult mai echilibrat referitor la gestiunea pasivelor şi activelor şi include următoarele elemente de bază:

1. Pentru realizarea obiectivelor de scurtă şi lungă durată conducerea băncii trebuie să ţină sub control eficient volumul, structura, profitul şi costurile activelor şi pasivelor.

2. Controlul asupra activelor şi pasivelor trebuie să fie coordonat în interiorul băncii astfel, încât să permită maximizarea diferenţei dintre profitul pe active şi cheltuielile pe obligaţiunile financiare ale băncii

3. Costurile şi veniturile se referă la ambele compartimente ale bilanţului - active şi pasive. Deci, politica băncii se elaborează astfel, încât să asigure maximizarea profitului şi minimizarea costurilor serviciilor bancare atât pe active, cât şi pe pasive.

Astfel, concepţia tradiţională că numai operaţiunile active sânt profitabile a fost extinsă asupra tuturor serviciilor bancare, conştientizându - se faptul că gestiunea judicioasă a pasivelor contribuie la profitabilitatea băncii ca şi activele.

IV. La stabilirea costurilor serviciilor depozitare băncile se ciocnesc permanent cu dilema: pe de o parte banca trebuie să asigure depunătorilor dobânzi suficient de înalte pentru a atrage şi a menţine depozitele lor, iar pe de altă parte aceste dobânzi nu pot fi atât de mari, încât să “înghită” profiturile obţinute în urma plasării profitabile a acestor fonduri. Lupta de concurenţă complică rezolvarea dilemei prin sporirea cheltuielilor pentru deservirea depozitelor şi micşorarea profiturilor din operaţiunile active. Realmente pe piaţa financiară banca poate influenţa minimal preţurile depozitelor, ele fiind formate de piaţă în ansamblu. Banca poate doar să aleagă între creşterea băncii prin atragerea de noi depozite la un preţ nu mai mic ca al pieţei sau reducerea depozitelor prin oferirea unor condiţii de depunere mai dezavantajoase ca cele de pe piaţă.

Există o serie de metode utilizate de bănci la calcularea costului depozitelor. În anii 80 când în SUA prin lege s-a renunţat la reglementarea instituţiilor

depozitare şi au fost treptat scoase restricţiile asupra dobânzii pentru depozite, a început să fie utilizată metoda stabilirii costurilor depozitelor, numită – costuri plus profit. La baza ei stă conceptul fixării ratei dobânzii la depozite independent de rata dobânzii pentru credite şi alte servicii bancare.

Fiecare serviciu de deservire a depozitelor include un preţ suficient pentru acoperirea tuturor cheltuielilor, legate de operaţiunea dată.

Astfel preţul serviciilor poate fi devizat în:

44

Preţul specific Cheltuieli Cheltuieli Profitula serviciilor = operaţionale + prognozate pe + prognozatpentru fiecare pentru unitate toate tipurile de pentru fiecaretip de depozit de servicii operaţiuni cu serviciu legat pentru depozit depozitele de depozite

Prin această metodă devine posibilă corelarea mai exactă a preţului depozitului şi cheltuielilor şi limitarea multor servicii pe care băncile le acordau anterior fără plată.

În SUA se practică comisioane pentru retragerea sumelor din depozitele de economii (la termen) peste limita stabilită, pentru retrageri prin numerar etc.

O altă metodă este calcularea preţului mediu pentru depozite, bazată pe calcularea mărimii tuturor cheltuielilor băncii (metoda fondului general).

Preţul rata cheltuielilor pentru mărimea medie relativă

mediu = fiecare sursă financiară + a fiecărei surse

care se sumează pentru a calcula preţul mediu al tuturor resurselor băncii. Exemplu : Sursa totală = 400 mil. (100 mil. depozit p/f + 200 mil. dep.

termen p/j + 50 mil.împr. interbancar + 50 mil. capit.acţ). Costurile de contractare pentru fiecare sursă se cifrează respectiv:depozite p/f – 10%; depozite p/j – 11%; împrumuturi interbancare – 11%,

capital acţionar – 22% din valoarea acţiunilor.Admitem că alte cheltuieli (resurse, asigurări) micşorează suma pentru

acestor resurse utilizate pentru active:

1 – 15%2 – 5%3 – 2%

I1 10 I2 11 I3 11 I4 22Costul mediu =----x ----------+----x---------+------x--------+------x ------- : I 100-15 I 100-5 I 100-2 I 100 Unde I - fondurile total contractate, I11, I 2, I3, I4 -

100 10 200 11 50 11 50 22------x ----------+------x---------+-------x---------+------x ------- =12,88% 400 100-15 400 100-5 400 100-2 400 100

Astfel banca urmează a obţine din active nu mai puţin de 12,88% pentru acoperirea costurilor fondurilor.

Prin această metodă conducerea băncii este în stare să calculeze influenţa oricăror modificări ale costurilor fondurilor asupra rezultatelor activităţii băncii.

45

Majoritatea băncilor consideră necesar de a calcula preţul depozitelor şi altor resurse prin costuri maximale. Această metodă este mai preferabilă când rata dobânzii la depozite este supusă modificărilor, uneori substanţiale.

EXEMPLUL:Presupunem că banca tinde să obţină 25 mil.resurse noi cu rata dobânzii

7,00/. Se consideră că mărirea ratei dobânzii cu 0,5% va aduce depozite noi de 25 mil.

Astfel la 9% banca va avea deja 125 mil. resurse noi. Se consideră că aceste resurse vor aduce băncii 10% venituri.

Suma prognozată a

dep.noi

Cheltuieli medii pentru noile resurse,

%

Cheltuieli minimale

Cheltuieli maxime

Norma cheltuiel. maximale,

%

Venituri maximale

prognoz.,%

Diferenţa dintre

venituri maximale şi

costuri max., %

Venituri cumulate

după stingerea cheltuiel.

25 mil. 7 1,75 1,75 7,0 10 3 0,7550 7,5 3,75 2,00 8,0 10 2 1,2575 8,0 6,00 2,25 9,0 10 1 1,50100 8,5 8,50 2,50 10,0 10 0 1,50125 9,0 11,25 2,75 11,0 10 -1 1,25

Din tabel este lesne de observat că banca îşi poate permite maximizarea costurilor până la 9%, obţinând încă venituri.

Constituirea preţurilor depozitelor conform costurilor maximale oferă conducerii băncii posibilitatea de a stabili apogeul bazei depozitare, după care banca trebuie să caute surse mai ieftine sau active mai profitabile sau şi una şi alta.

Există şi metode aplicate cu destinaţie specială, cum ar fi o rată mai ridicată pentru a pătrunde pe piaţă, în special pe cele nou formate, ca mai apoi, după cucerirea încrederii clientului, să revină treptat la norma sau mai jos, dat fiind că clienţii sânt destul de conservativi.

Metoda multifactorială se bazează pe stabilirea preţului depozitelor în dependenţă directă de cantitatea de servicii, pe care clientul le solicită băncii.

Cuvinte cheieActive eligibile – hărţile de valoare de Stat, emise de Ministerul Finanţelor

la piaţa internă în monedă naţională.Conturi NOW (SUA) – conturi de economii, în care clientul poate opera fără

informarea prealabilă a băncii.Conturi Super NOW (SUA) – conturi de economii, pentru care banca

plăteşte dobânzi mai mari ca pentru NOW, dar limitează suma, care poate fi retrasă din cont.

Depozit la termen – conturi purtătoare de dobândă, deschise de clienţi pentru un termen fixat şi pentru care banca poate aplica sancţiuni sub formă de

46

micşorare sau suspendarea completă a dobânzii în caz de retragere anticipată a depozitului.

Depozite la vedere – conturile clienţilor în bancă, din care pot fi efectuate oricând plăţi şi transferuri.

Facilitate de lombard – o cumpărare de către Banca Naţională a Moldovei a activelor la un preţ determinat, care este urmată de răscumpărarea aceloraşi active de către Banca Comercială de la Banca Naţională a Moldovei la un preţ determinat de răscumpărare timp de 5 zile maximum.

Operaţii de lombardare – Operaţiuni prin care banca comercială obţine de la banca de emisie resurse pe termen scurt în bază de garanţii pe efecte publice.

Rescontul – reprezintă o modalitate de procurare de resurse noi, prin cedarea portofoliului de efecte comerciale, provenit din scontare, unei alte bănci, băncilor de scont sau, de regulă, bănci de emisiune.

Banca de depozit recurge la rescontare în funcţie de interesele sale de a obţine disponibilităţi (adesea în scopul unei valorificări mai bune). Esenţial este că, dacă se recurge la rescontare, chiar în aceeaşi zi în care s-a efectuat scontarea, banca de depozit are un profit, rezultat din diferenţa dintre dobânda la care se scontează (mai mare) şi taxa scontului, dobânda practicată de banca de emisiune.

Scontare – (1) cumpărarea de către o bancă comercială a unor titluri de creanţă pe termen scurt (trate, bilete la ordin, conosamente, scrisori de trăsură etc), înainte de ajungerea acestora la scadenţă. Banca plăteşte contravaloarea creanţelor cumpărate, diminuată cu costul operaţiunii de scontare, exprimat prin mărimea scontului şi calculat în funcţie de rata scontului. Mod de calculare a valorii actualizate a unui titlu de valoare, în funcţie de veniturile nete viitoare ale acestuia.

(2) operaţiunea prin care o bancă achiziţionează, la vedere, de la unul din clienţii săi, o creanţă la termen, oferind suma înscrisă pe efectul de comerţ, exclusiv dobânda şi comisionul.

47

TEMA 6: CAPITALUL BANCAR ŞI RISCUL DE CAPITAL

1. Structura, rolul şi formele capitalului bancar. 2. Planificarea necesarului de capital bancar. 3. Reglementarea solvabilităţii bancare.

I. Majoritatea aspectelor de funcţionare a băncii sunt influenţate direct sau indirect de disponibilitatea şi/sau costul capitalului. Costul şi valoarea capitatului determină poziţia de competitivitate a băncii. Managementul acestui element de activitate al băncii demonstrează gradul de percepere a acesteia ca societate comercială, orientată atât spre profit, cât şi spre responsabilitate. Capitalul bancar reprezintă fondurile, pe care banca le poate folosi pentru finanţarea unor operaţiuni pe termen lung, practic nelimitat. Scopurile de bază ale capitalului sunt de a oferi stabilitate şi de a absorbi pierderile, constituind astfel o măsură de protecţie pentru deponenţi şi alţi creditori ai băncii în caz de lichidare a acesteia. Respectiv, capitalul unei bănci trebuie să cuprindă cel puţin trei caracteristici importante: ● trebuie să fie permanent; ● nu trebuie să genereze cheltuieli fixe obligatorii; ● trebuie să permită subordonarea legală faţă de drepturile deponenţilor şi ale altor creditori. De regulă, în activitatea bancară capitalul bancar include:a) Capitalul bancar propriu - valoarea cumulată a capitalului social vărsat, a fondului de rezervă, a fondului mijloacelor fixe, a profitului nedistribuit. Practica bancară internaţională demonstrează că acesta constituie elementul cheie al capitalului bancar, permite băncii să absoarbă pierderile şi să-şi conserve resursele atunci când traversează perioade dificile şi este o sursă importantă de disciplină de piaţă, graţie restricţiilor impuse constituirii şi funcţionării lui. Capitalul bancar simplu se prezintă sub următoarele forme: - capitalul bancar acţionar simplu; - capitalul bancar acţionar privilegiat; - profitul nedistribuit; - surplusurile de capital. Stabilirea mărimii lui se face în cel puţin trei moduri: - ca diferenţă dintre totalul activelor şi a obligaţiunilor din bilanţ; - ca diferenţă dintre valoarea de piaţă a activelor şi valoarea de piaţă a obligaţiunilor; - ca valoarea de emisiune a acţiunilor (nominală). Este evident că mărimea calculată a capitalului va apărea în funcţie de metoda utilizată, or, valoarea de bilanţ şi cea de piaţă în majoritatea cazurilor nu coincid, cea de piaţă reflectând mai adecvat mărimea reală a capitalului.b) Capitalul bancar suplimentar - care, spre deosebire de capitalul propriu, include obligaţiuni de capital care, în ultima instanţă trebuie rambursate sau care

48

conţin o cheltuială viitoare obligatorie, indiferent de disponibilitatea veniturilor posibile. Acest compartiment al capitalului bancar însumă: ► Rezervele din reevaluarea activelor ce se formează în două moduri, în funcţie de reglementările bancare naţionale: prin modificarea valorii mijloacelor fixe conform valorii lor de piaţă şi ca păstrare pe termen lung a titlurilor de capital proprii, evaluate în bilanţ la valoare nominală. Pentru aceste rezerve, din cauză posibilei lor volatilităţi se recomandă includerea în capitalul băncii doar în mărime de 50%. ► Rezervele generale pentru pierderi au deasemenea, frecvent restricţii de mărime – 1,25 % din mărimea activului cărora le sunt aferente. ► Datoriile subordonate la termen cuprind instrumente de datorii negarantate, cu termen de scadenţă fixă minimă de cel puţin 5 ani Până în anii 60 ai secolului trecut ponderea capitalului bancar în bilanţul băncilor a fost oarecum constantă, apoi în anii 70 băncile au încercat o reducere a valorii relative a capitalului bancar, pentru a menţine la nivel rata rentabilităţii (scăderea ponderii capitalului bancar înseamnă reducerea cheltuielilor, capitalul bancar fiind mai scump ca alte resurse ale băncii). Perturbările din sistemul financiar-bancar din anii 80 a sec. XX a afectat serios multe bănci, în special cele ce aveau un capital bancar redus şi care nu au rezistat şocului, falimentând. Atunci au apărut şi reglementări bancare internaţionale (normele Cooke). A urmat apoi procesul de diversificare a elementelor componente a capitalului bancar, datorat liberalizării legilor respective şi utilizarea unor noi instrumente din piaţa de capital. Capitalul bancar îndeplineşte câteva funcţii de bază în activitatea curentă şi de lungă durată a băncii. 1. Capitalul bancar constituie rezerva de zile negre pentru a proteja banca de o eventuală falimentare, până conducerea va găsi soluţii rezonabile. În ţările unde legislaţia bancară prevede constituirea fondurilor de garantare a depozitelor această funcţie îşi pierde treptat importanţa. 2. Capitalul bancar asigură mijloacele necesare constituirii, organizării şi funcţionării băncii până la atragerea cantităţii necesare de depozite sau altor resurse împrumutate. Este absolut evident că nu deponenţii trebuie să fie cei care să furnizeze fonduri pentru deschiderea şi funcţionarea băncii. 3. Capitalul bancar menţine încrederea clienţilor faţă de bancă (dacă are o mărime rezonabilă a acestuia). Este însă de menţionat că chiar şi o mărime pe potrivă a capitalului nu protejează băncile de faliment, acesta având drept cauze frecvente managementul defectuos. 4. Capitalul bancar asigură mijloacele necesare pentru creşterea organizatorică a băncii, elaborarea şi lansarea noilor produse şi servicii bancare. 5. Capitalul bancar serveşte ca "reglator" al creşterii băncii , corelând creşterea cu perspectiva. Prin normele impuse în mod legal se poate limita creşterea activelor băncii peste posibilităţile ei manageriale, poate fi îmbunătăţită calitatea activelor şi rentabilitatea lor.

49

II. Pentru menţinerea riscului de capital la nivel rezonabil şi a respectării normelor solvabilităţii bancare planificarea necesarului de capital se corelează cu planificarea globală a băncii. Această planificare este precedată de activităţi pregătitoare: - analiza performanţelor anterioare ale băncii şi a stării actuale (rentabilitate, risc, etc.); - prognozele referitoare la evoluţia variabilelor cheie pentru bancă cu integrarea obiectivelor strategice şi analiza dinamică a seriei de date pentru cele mai relevante variabile (nivelul/structura creditelor, rentabilitatea medie a activelor, etc.) - prognoza bilanţurilor şi a conturilor de profit şi pierderi - se prognozează pasivele, plasamentele, luându-se ca mărimi de bază mediile anuale şi dând preferinţă scenariilor, care vor pune în dispoziţia băncii întregul set de prognoze pentru fiecare situaţie aparte. Însăşi planificarea necesarului de capital se face sub influenţa a 2 factori, cu reflectare în situaţia concretă a băncii:a) destinaţia capitalului bancar (funcţiile);b) gradul de îndatorare care, cu cât este mai mare, cu atât profitabilitatea băncii creşte, dar care este limitat de următoarele: - prudenţa creditorilor - pe măsura creşterii îndatorării băncii cer o recompensă mai mare pentru risc; - maximizarea cursului acţiunilor bancare - creşte îndatorarea, scade cursul acţiunilor; - reglementările autorităţii bancare. Aşa dar, planificarea necesităţilor de capital se face în 4 etape:1. Elaborarea planului financiar al băncii în care se indică concret ce fel de bancă se doreşte, ce servicii şi produse va oferi pentru orizontul strategic de planificare etc. Managementul băncii trebuie să fie gata pentru cel mai larg spectru de posibile rezultate ale activităţii băncii dar şi pentru evitarea presiunii autorităţii de reglementare în ce priveşte sporirea capitalului . 2. Determinarea volumului de capital necesar, ţinând cont de scopuri, noile servicii prognozate, nivelul acceptabil de risc şi reglementările autorităţii bancare.( vezi mai sus referinţa la gradul de îndatorare a băncii). 3. Determinarea volumului de capital care poate fi atras din contul rezervelor interne (beneficiu nedistribuit). Banca iarăşi se va conduce de raţionamente de satisfacere a intereselor acţionarilor, dar şi de prognoza creşterii profitului şi utilizării acestuia pentru satisfacerea totală sau parţială a necesităţilor de sporire a capitalului. 4. Determinarea sursei optime de capital, conform scopurilor şi necesităţii băncii (surse interne sau externe). Sporirea capitalului din contul surselor interne (beneficiu nedistribuit) este o metodă mai ieftină, fără riscuri şi fără să afecteze esenţial interesele acţionarilor existenţi. Aici o importanţă mare o are politica de dividende: prea mari limitează creşterea băncii din resurse interne, sporeşte riscul, limitează creşterea activelor care aduc venituri băncii, prea mici

50

micşorează cursul de piaţă a acţiunilor şi generează nemulţămirea acţionarilor. Nivelul optimal al acestor prelevări este cel care maximizează valoarea investiţiilor în capitalul băncii. De regulă, pentru a calcula ritmul creşterii capitalului din resurse interne se utilizează formula:

Sporirea profitul din cota beneficiului = capitalul x reţinerilor nedistribuit propriu (dividende)

Exemplu: Profitul prognozat din capital propriu va fi de 10% ; dividendele plătite acţionarilor vor constitui 50% din profitul net al băncii. Aplicănd formula de mai sus obţinem: 0,10 x 0,5 = 0,05x100% = 5% - atât pot creşte activele băncii, pentru a păstra neschimbată proporţia capital propriu/active Se utilizează şi sporirea capitalului din surse externe (emisie de acţiuni simple şi de acţiuni privilegiate, emiterea unor obligaţiuni pe termen lung, vinderea activelor, darea în arendă a fondurilor fixe).

III. Reglementarea capitalului bancar se face de câteva decenii din următoarele considerente:1. Limitarea riscului de faliment a băncii.2. Menţinerea încrederii publice faţă de bănci.3. Micşorarea pierderilor fondului de stat pentru asigurări bancare ( unde există). Dacă se ţine cont că banca administrează bani publici, efectele falimentului sînt mult mai dezastruoase ca la bancrotarea altor societăţi comerciale, şi de aici reglementările necesare micşorării riscurilor sînt evidente. Autorităţile bancare reglementează capitalul bancar sub mai multe forme:- valoarea minimă absolută a capitalului bancar.- modul de vărsare în fondul statutar.- structura capitalului bancar, folosită pentru rapoarte.- mărimea relativă a capitalului bancar faţă de activele riscante. Pentru prima dată reglementarea mai strânsă a capitalului bancar sa făcut în SUA în 1983 prin Legea despre supraveghere şi creditarea internaţională. Atunci sau stabilit în mediu ca capital propriu urmează să constituie 5,5% din activele cumulate, iar capitalul cumulat. / active cumulate = 6%. În 1987 a fost adoptată Convenţia de la Basel (pusă în aplicare în 1993) de 12 ţări industrializate din Europa şi America. Se instituiau anumite norme (normele Cooke) faţă de capital bancar, care reglementau relaţiile între mărimea fondurilor proprii ale băncii şi calitatea activelor sale. Conform acestor norme capitalul bancar se diviza în:

51

- Capital primar (de gradul I) ce cuprindea acţiuni simple, surplusuri, beneficiu nerepartizat, acţiuni privelegiate care nu prevăd acumulări de dividende.- Capital secundar (de gradul II) - fondul pentru pierderi admisibile pe credite şi arenda, şi datoriile subordonate. Aceste norme stabileau:Capitalul bancar gr. I => 4% din suma activelor ponderate la risc.Capitalul bancar cumulat => 8% din suma activelor ponderate la risc.Aceasta este rata solvabilităţii bancare. În Europa de Est aceste norme nu au fost introduse pretutindeni, sau introducerea lor se face treptat. Deşi normele Cooke au fost introduse pentru a diminua riscul falimentării băncilor, cercetările recente pe plan internaţional , dar şi experienţa Republicii Moldova nu confirmă incontestabil acest lucru. Astfel s-a constatat că băncile cu indici capital/active scăzuţi nu manifestă o tendinţă mai pronunţată la insolvabilitate ca cele cu indicii respectivi mai mari. În fond , contradicţia referitoare la legătura dintre capitalul băncii şi eşecul ei îşi are explicaţia în abordarea diferită a valorii capitalului băncii. Chiar dacă valoarea de bilanţ a capitalului va fi suficient de mare, în cazul valorii de piaţă scăzute (determinate în primul rând de plătirea dividendelor prea mici) banca va ieşi din atenţia publicului, posibilităţile ei de colecta noi fonduri sau de mări capitalul prin noi emisiuni de acţiuni vor scădea considerabil, iar şansele de faliment vor deveni destul de clare. În plus normele Cooke iau în calcul doar riscul de creditare, în timp ce banca poate falimenta din cauza riscului de variaţie a ratei dobânzii, a celui de lichiditate. În fond, normele Cooke reduc riscul limită în volumul noilor active pe care banca le poate finanţa prin achiziţionare de noi fonduri. Mai există reglementări de participaţiuni la capitalul altor firme pentru bănci. Se consideră că prin participarea băncilor la capitalul altor firme sporeşte riscul sistemic, şi în multe ţări această participare este limitată sau interzisă. Astfel în UE fiecare participaţie nu poate depăşi 15% din capital propriu şi 60% pentru toate participaţiile , iar unele ţări au restricţii şi mai dure ( Belgia 10 - 35%, Olanda mai puţin de 10% din capitalul companiei, Italia 6 - 60%.)

Cuvinte cheie

Capitalul bancar: fondurile pe care banca le poate folosi pentru finanţarea unor operaţii pe termen lung, practic nelimitat. Capitalul bancar propriu: valoarea cumulată a capitalului social vărsat, a fondului de rezervă, a fondului mijloacelor fixe, a fondului de dezvoltare şi a altor fonduri constituite din profitul net, în limita legii.

52

Capitalul bancar suplimentar: cuprinde fondul de risc, rezervele din reevaluarea activelor şi datoria subordonată; limitat la maxim 100% din valoarea capitalului propriu. Datoria subordonată: valoarea nominală netă (amortizată) a instrumentelor de credit cu scadenţe de cel puţin 5 ani, nerambursate anticipat şi cu ordine de prioritate minime relativ la ansamblul creditorilor băncii. Fondurile bancare: ansamblul capitalului propriu şi suplimentar al societăţii bancare. Rata solvabilităţii bancare: raportul dintre fondurile bancare şi activelor riscante; trebuie să fie în permanenţă mai mare de 8%.

53

TEMA 7: POLITICA PROCENTUALĂ A BĂNCII

1. Dobânda şi teoriile asupra esenţei ei. 2. Gestionarea riscului de variaţie a ratei dobânzii. 3. Indicatorii marjei dobânzii. 4. Politici bancare procentuale în funcţie de variaţiile ratei dobânzii. 5. Esenţa şi necesitatea gestionării "gap-ului". 6. Sensibilitatea băncilor la variaţia ratei dobânzii şi indicatorii ei.

I. Problema dobânzii şi esenţei ei ţine mai mult de teorie economică generală decât de politică bancară, dat fiind că ea afectează întreaga economie. Ea a fost obiectul preocupărilor cercetătorilor încă la etapele timpurii ale studiilor economice. Există mai multe păreri definitorii asupra dobânzii. Cele mai generale sânt:

a) Teoria productivităţii şi utilizării capitalului conform căreia capitalul în procesul utilizării (când este aplicat altor factori de producţie) poate genera un prisos fizic şi valoric, care şi constituie fundamentul dobânzii.

b) Teoria costului formării capitalului, prin care se afirmă că acumularea iniţială de capital sa produs datorită renunţării la consumul imediat . Astfel posesorii capitalului care l-au introdus în circulaţie au dreptul la o remunerare contra abstinenţei demonstrate, aceasta fiind chiar dobânda. Alte variaţii a acestei teorii se reduc la aceeaşi explicaţie a dobânzii ca remunerarea pentru renunţarea la un bun prezent pentru a te folosi de el în viitor.

c) Teoria riscului afirmă că posesorul capitalului se expune riscului de pierdere totală sau parţială a capitalului. De aici şi definirea dobânzii ca suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei împrumutate (preţul capitalului folosit) ca remunerarea riscului.

d) Teoriile mai moderne asupra dobânzii au căutat să combine elementele mai de preţ din teoriile expuse mai sus( numite ţi teorii pure ) cu cele de conţinut monetar. În ansamblu este de menţionat că dobânda se formează atât prin influenţe economice cât şi monetare, iar mărimea ei este dictată de:

- Productivitatea capitalului, care trebuie să asigure şi un anumit profit net şi plătirea dobînzii;

- Lichiditatea capitalului (se vor prefera termene scurte de împrumut) - cu cît este mai mare termenul de credit, cu atât creşte preţul şi rata dobânzii;

- Riscul nerambursării; - Raportul între cerere şi ofertă de credite;

II. Pentru managementul bancar esenţa dobânzii este importantă din punctul de vedere al gestionării riscului dobânzii şi în special riscul de variaţie al ratei dobânzii. Asupra riscului ratei dobânzii managerii îşi concentrează atenţia în mod deosebit, deoarece fluctuaţia ratei dobânzii pune în pericol atât câştigurile, cât ăi întregul portofoliu bancar.

54

Această gestionare are drept scop obţinerea unei maxime posibile marje a dobânzii pentru o perioadă cît mai îndelungată de timp. Este de menţionat că modificarea ratei dobânzii, şi deseori deci a marjei dobânzii se produce sub influenţa mai multor factori. Endogeni, generaţi din interiorul băncii, şi care pot fi manipulaţi sau controlaţi: - structura activelor şi pasivelor. - calitatea şi eşalonarea scadenţelor creditelor. - scadenţa fondurilor atrase. Exogeni – nu pot fi controlaţi şi influenţaţi de bancă şi pot fi doar deseori anticipaţi. Pentru a analiza mai corect problemele de risc a variaţiei ratei dobânzii pe piaţă trebuie să cunoaştem noţiunile de poziţie a băncii pe piaţă. Poziţiile se calculează ca diferenţa dintre activele şi pasivele cu dobânzi fixe.

Poziţia scurtă a băncii este în cazul când banca deţine mai puţine active cu dobânzi fixe decât pasive cu dobânzi fixe. Este favorabilă băncii când ratele sînt în creştere. Poziţia lungă - invers, şi este favorabilă băncii când ratele sînt în scădere. Să considerăm, spre exemplu , o bancă care dă un împrumut pe un termen de 5 ani cu rată fixă, fondurile fiind asigurate prin depozite pe termen scurt până la un an. Marja dobânzii stabilită iniţial lua în calcul venitul băncii şi modificările prognozate ale ratei dobânzii pentru durata de viaţă a creditului. Dacă ratele vor creşte peste nivelul prognozat ( atât la active, cât şi la pasive) banca va suporta pierderi din cauza creşterii cheltuielilor cu dobânzile pentru pasive. Dacă ratele vor scădea sub nivelul prognozat, banca va înregistra spor de venituri. Este clar că riscul se manifestă mai mult atunci când variaţiile ratelor sînt adverse structurii active / pasive. Poziţia neutră este optimală pentru risc, dar nu imunisează banca şi nu-i dă posibilitate să speculeze cu rata dobânzii. Altfel se prezintă situaţia cu activele şi pasivele sensibile, adică cu rata dobânzii flotantă. Ideal ar fi dacă valoarea activelor reevaluate este egală cu valoarea până la reevaluare.

III. Marja dobânzii reprezintă diferenţă dintre suma veniturilor din dobânzi încasate şi suma cheltuielilor cu plata dobânzilor. În fond marja este principalul indicator de rentabilitate pentru intermediarii financiari. Marja dobânzii exprimă capacitatea băncii de aşi acoperi cheltuielile şi se consideră suficientă atunci când banca îşi poate susţine sarcina bancară şi un profit satisfăcător. Sarcina bancară este definită ca diferenţa dintre alte cheltuieli şi alte venituri ale băncii. Tradiţional avea valoare pozitivă dar nu genera probleme băncilor datorită marjei dobânzii suficient de mere pentru a asigura băncii profit general. În ultimul timp însă marja dobânzii sa redus simţitor, băncile fiind forţate să caute venituri

55

suplimentare prin alte servicii, apărute mai recent, astfel că acum sarcina bancară are valoare negativă . În practica bancară se operează cu trei indicatori ai marjei dobânzii:a) marja absolută a dobânzii calculată ca diferenţa dintre suma veniturilor din

dobânzi şi suma cheltuielilor cu plata dobânzilor;b) marja procentuală netă reprezintă raportul dintre marja absolută şi suma activelor

investite, purtătoare de dobânzi;c) marja procentuală brută se calculează ca diferenţa între nivelul mediu al ratei

dobânzii percepute şi nivelul mediu al ratei dobânzii bonificate. Managementul bancar se concentrează mai mult la gestionarea eficientă a marjei procentuale nete. Să presupunem, spre exemplu, că banca “Meridian” a obţinut 4 mln. lei dobânzi din credite şi hârtii de valoare şi a plătit dobânzi pentru depozite şi alte fonduri de împrumut 2,6 mln. Având 40 mln. active purtătoare de dobânzi,

MPN = 4m ln .−2,6 m ln .lei40 m ln .lei

=3,5%. Dacă marja obţinută este suficientă pentru

bancă, ea va depune eforturi pentru menţinerea ei fie prin manipularea marjei absolute sau a mărimii activelor. Vom menţiona că mărimea MPN este influenţată de mai mulţi factori:- sporirea sau reducerea ratelor dobânzii;- modificarea volumului activelor purtătoare de dobânzi; - modificarea volumului pasivelor, bonificate cu dobânzi;- modificarea raportului dintre active şi pasive diferite ca scadenţă, dobândă (fixă

sau variabilă)- modificarea diferenţei între rentabilitatea activelor şi cheltuielile băncii cu

obligaţiunile sale.

IV. Dată fiind multitudinea scadenţelor, ratelor dobânzilor pentru active şi pasive, diversitatea sectoarelor de plasamente a fondurilor, băncile sânt forţate să gestioneze foarte atent şi minuţios riscul de variaţie a ratei dobânzii. În linii mari managementul riscului de variaţie a ratei dobânzii este proiectat pe două variante de bază- creşterea şi reducerea ratei dobânzii. Însă pentru a controla mai minuţios riscul variaţiei reatei dobânzii, băncile pot aplica şi politici intermediare. Vom exemplifica prin următoarele variante de politici procentuale ale băncii:

- Rata mică, se aşteaptă creşterea ei. Banca tinde să mărească scadenţa mijloacelor atrase, micşorează creditele cu rata fixă, micşorează scadenţa investiţiilor, realizarea o parte din hârtiile de valoare, închide liniile de creditare şi caută să obţină noi împrumuturi.

- Rata creşte, în viitor va atinge cote maximale. În asemenea caz banca va tinde spre reducerea scadenţei mijloacelor atrase, mărirea termenului de investiţii, va începe pregătirea către extinderea creditelor cu rata fixă şi a investiţiilor în hârtii de valoare, va examina posibilităţile de rambursare anticipată a împrumuturilor cu rată fixă.

56

- Rata înaltă (în viitorul apropiat va începe să scadă.). În aceste condiţii banca va reduce scadenţa mijloacelor atrase, va extinde cota creditelor cu rată fixă, a volumului şi scadenţelor portofoliului de investiţii. Deasemenea poate fi examinată realizare în viitor a unor active şi a deschiderii unor noi linii de creditare pentru clienţi.

- Rata scade şi în viitorul apropiat va atinge cote minimale. Se recomandă mărirea scadenţei mijloacelor atrase, micşorarea scadenţei investiţiilor, mărirea creditelor cu rată flotantă, reducerea investiţiilor în hârtii de valoare, vinderea selectivă a activelor (cu rata fixă), mărirea obligaţiunilor cu rată fixă. În toate situaţiile banca trebuie să ţină cont de preţul creditului, concurenţa, preţul procurării resurselor, politica procentuală a Băncii centrale.

V.Cea mai utilizată metodă de gestiune a riscului de variaţie a ratei dobânzii este cea a discrepanţei activ-pasiv GAP, provenit de la termenul englez Interest-senzitive gap (în franceză ecarte) care reprezintă diferenţa dintre activele sensibile şi pasivele sensibile la variaţia ratei dobânzii la momentul dat . Tradiţional ecartul (GAP-ul) se consideră ca un indicator principal al riscului de variaţie ai ratei dobânzii. Condiţia ideală este ca în orice moment GAP-ul trebuie să fie nul, dar o asemenea situaţie se întâlneşte puţin sau defel, dat fiind structura diferită a activelor şi pasivelor şi astfel, gestiunea GAP-lui capătă o importanţă deosebită. Teoretic pot fi utilizate anumite strategii pentru micşorarea GAP-lui spre zero cum ar fi calcularea GAP-lor periodice pe orizonturi mici de timp, corelarea activelor cu dobânzi noi cu pasivele cu dobânzi noi în aşa fel încât GAP-le periodice să tindă spre zero, susţinerea activelor pe termen lung din pasive nepurtătoare de dobândă. Însăşi metoda GAP-lui presupune parcurgerea următoarelor etape:1. Selectarea de către managerii băncii a orizontului de timp în cadrul căruia se va

face analiza activelor şi pasivelor sensibile la rata dobânzii.2. Gruparea activelor şi pasivelor pe orizonturi de timp în funcţie de scadenţă sau

termenul la care li se poate stabili preţul.3. Stabilirea preţului pe orizonturile de timp considerate pentru activele şi pasivele

sensibile.4. Calcularea discrepanţei (GAP-lui) pentru fiecare orizont de timp.5. Interpretarea rezultatelor în funcţie de valoarea discrepanţei. Tradiţional gestiunea GAP-lui se baza pe datele din bilanţ, pe anciparea evoluţiei nivelului ratei dobânzii şi pe variaţia corespunzătoare a structurii active/ pasive în funcţie de gradul lor de sensibilitate. Acest mod de gestiune este însoţit de anumite probleme:- este dificil de ales intervalul pentru care un element al structurii active/ pasive este sensibil la variaţiile de piaţă a ratei dobânzii în intervalele de 3,6,12 luni, ţinând cont însă că aceste elemente au scadenţă diferită.

57

- exactitatea prognozelor cu privire la sensul, amplitudinea şi momentul variaţiei ratei dobânzii dat fiind că o apreciere greşită sporeşte expunerea băncii la risc.- ajustarea structurii active/pasive pentru a avea GAP-ul dorit (restructurarea bilanţului) este costisitoare şi nu este pe puterile oricărei bănci. Pentru perfecţionarea gestiunii GAP-lui se aplică metoda GAP-lor grupate, în special în scopul eliminării problemei scadenţelor diferite. Prin ea activele şi pasivele sînt clasificate în sensibile şi insensibile pentru fiecare grupă de scadenţe, iar GAP-ul se calculează pentru fiecare grupă separat. De obicei se utilizează o matrice, cu verticala structurii şi orizontala scadenţei. Actualmente se utilizează aşa numita "gestiune dinamică” a GAP-lui. Cu ajutorul calculatorului se face prognoza pe termen scurt a ratei dobânzii şi pentru fiecare grupă de scadenţe se calculează GAP-ul cu câteva luni înainte. Are rezultate bune dar este complicat tehnic. Metoda simulării se foloseşte pentru ansamblul prognozelor bancare, imitându-se diferite structuri bilanţiere.

VI. Pentru a se proteja de riscurile variaţiei ratei dobânzii banca urmează a menţine egalitatea - Active sensibile = pasive sensibile. Se consideră sensibile acele articole din bilanţ pentru care fluxul de venituri (cheltuieli, pentru active/pasive se modifica în acelaş sens şi cu aceiaşi amplitudine ca şi ratele dobânzii pe termen scurt. Activele sensibile includ creditele şi titlurile din portofoliul comercial, iar pasivele sensibile cuprind depozitele cu dobânzi variabile şi împrumuturile. Inegalitatea dintre activele sensibile şi pasivele sensibile este numită GAP sau uneori şi discrepanţă, care este de facto un indicator de sensibilitate. Dacă GAP-ul are valoare pozitivă, se consideră că banca are un sold pozitiv, sau este sensibilă la active. Spre exemplu, dacă banca are active sensibile în sumă de 500 mln. şi pasive în sumă de 400 mln, ea va avea sold pozitiv de 100 mln. În asemenea caz creşterea ratei dobânzii va atrage şi creşterea MPN şi respectiv a profitului băncii. Micşorarea ratei dobânzii va condiţiona micşorarea MPN şi profitului băncii. Valoarea negativă a ecartului semnifică un sold negativ sau sensibilitatea băncii la pasive. Dacă banca, spre exemplu, are active sensibile în sumă de 150 mln. şi pasive de 200 mln.ea va avea sold negativ de sensibilitate de 50mln. În asemenea caz creşterea ratei dobânzii va cauza micşorarea MPN şi a profitului băncii, iar reducerea ratei dobânzii - invers. Banca se va considera relativ protejată de riscul de variaţie a ratei dobânzii doar atunci când sensibilitatea ei va fi nulă. Practica însă demonstrează că nici în asemenea caz nu este protejare deplină de riscul de variaţie a ratei dobânzii, deorece ratele pentru active şi pentru pasive se pot modifica în mărimi diferite. Astfel în perioadele

58

de avânt economic ratele pentru active cresc mai repede, iar în perioadele de recensiune economică cheltuielile cu pasivele cresc mai repede ca veniturile băncii.

Cuvinte cheie

Activele sensibile: activele al căror flux de venituri se modifică în acelaşi sens şi cu aceeaşi amplitudine ca şi ratele dobînzii pe termen scurt.

Durata: scadenţa medie ponderată a unui activ financiar sau portofoliu cu rambursare eşalonată, ponderată cu valoarea actuală a fluxului de venituri asociat.

Gap-ul (ecartul): diferenţa dintre activele sensibile şi pasivele sensibile la un moment dat.

Gestiunea gap-urilor grupate: modalitate de gestionare a riscului de variaţie a ratei dobânzii bazată pe calcularea şi gestiunea separată a gap-ului active – pasive sensibile pentru fiecare grupă de scadenţe în funcţie de periodicitatea recalculării nivelului ratei variabile a dobânzii.

Imunizarea băncii faţă de risc: strategie de gestionare a activelor şi pasivelor bancare prin care se urmăreşte obţinerea de efecte egale şi de sens contrar asupra marjei dobânzii bancare.

Indicele de sensibilitate a băncii la variaţia ratei dobânzii pe piaţă: valoarea raportului dintre activele şi pasivele sensibile.

Marja absolută a dobânzii bancare: diferenţa dintre suma veniturilor din dobânzi încasate şi suma cheltuielilor cu plata dobânzilor.

Marja procentuală netă a dobânzii bancare: valoarea raportului între diferenţa dintre dobânzile încasate şi dobânzile plătite relativ la activele investite.

Marja procentuală brută a dobânzii bancare: diferenţa dintre rata medie a dobânzii încasate la activele investite şi rata medie a dobânzii plătite la sursele împrumutate.

Pasivele sensibile: pasivele pentru care fluxul de cheltuieli asociat se modifică în acelaşi sens şi cu aceeaşi amplitudine ca şi ratele dobânzii pe termen scurt.

Riscul de piaţă: probabilitatea ca o variaţie a condiţiilor de pe pieţele financiare să afecteze negativ profitul băncii.

Riscul de variaţie a cursului activelor financiare: probabilitatea de a realiza cîştiguri sau pierderi de capital ca urmare a modificării cursului activelor financiare.

Sarcina bancară: diferenţa dintre alte cheltuieli şi alte venituri bancare.Volatilitatea cursului: modificarea frecventă, de amploare şi rapidă a preţului

(activelor financiare).

59

TEMA 8: POLITICA INVESTIŢIONALĂ A BĂNCII ( MANAGEMENTUL PORTOFOLIULUI DE TITLURI FINANCIARE ).

1. Esenţa , conţinutul şi funcţiile portofoliului investiţional. 2. Factorii de influenţă asupra selectării investiţiilor. 4. Gestiunea portofoliului de titluri financiare..

I. Politica investiţională a băncii este unul din componentele cele mai importante ale managementului riscului de piaţă. De regulă, ea include definitivarea direcţiilor prioritare de investiţii, inclusiv veniturile şi riscurile, mărimea portofoliului investiţional şi pieţele pe care va activa banca în această direcţie. Deşi în linii generale noţiunea de politică investiţională cuprinde toate plasamentele băncii, referitor la investiţii practica uzuală bancară operează mult mai frecvent cu sintagma „titluri financiare”. Portofoliul de titluri financiare al băncii este format din active financiare care aduc băncii dobânzi până la scadenţă. Tradiţional în sistemul bancar s-a constituit practica de plasamente în active financiare după principiul rezidual, adică se formează mai întâi rezervele minime obligatorii, urmate de rezervele de active lichide, apoi se acoperă cererea de credite şi numai după aceasta restul de resurse se investesc în active financiare. Prioritatea acestora constă în transformarea lor în lichidităţi la momente necesare previzibile. Această modalitate de completare a portofoliului de titluri financiare generează anumite probleme. Când situaţia economică este proastă şi cererea de credite este redusă sunt mai multe resurse pentru plasamente în titluri financiare, dar cursul de piaţă al acestora este mai ridicat ca în alte perioade şi, respectiv, costurile de procurare sunt mai înalte. În cazul avântului economic, când cererea de credite este mare, iar resurse disponibile puţine, banca deseori recurge la lichidarea unei părţi din portofoliul de titluri, dar la condiţii puţin avantajoase. Valorile mobiliare din portofoliul de titluri financiare sunt clasificate după scadenţa, regimul ratei dobânzii practicate, tratamentul fiscal al veniturilor aferente precum şi după calitatea lor. Titlurile din portofoliul bancar se clasifică de obicei după scadenţă în modul următor:a) Plasamente pe termen scurt - instrumente ale pieţei financiare care includ:► rezervele excedentare vândute de alte bănci (overnight sau pe termen foarte scurt);► bonuri de tezaur (obligaţiuni trezoreriale); ► note emise de administraţia publică locală sau de alte agenţii publice şi organisme guvernamentale; titluri de credit privat pe termen scurt; ► certificate de depozit negociabile;► scrisori de garanţie bancară.b) Titluri pe termen lung – instrumente ale pieţei de capital, constituite din obligaţiuni publice sau private de calitate superioară.

60

Din punctul de vedere al tratamentului fiscal portofoliul bancar de titluri financiare se divizează în valori mobiliare impozabile şi neimpozabile. Preferinţele băncii pentru un tip sau altul de hârtii de valoare sunt influenţate de strategiile aplicate, obiectivele şi orizontul strategic ales. Calitatea unui titlu financiar se măsoară prin riscurile asociate:● de lichiditate (vânzarea înainte de scadenţă). Pentru asemenea caz managerul responsabil de investiţiile băncii va trebui să cunoască până la procurarea unor asemenea instrumente profunzimea şi aria pieţelor secundare, unde circulă aceste titluri. Prin definiţie se consideră lichide acele titluri, pentru care probabilitatea recuperării rapide a investiţiei fără pierderi de valoare este foarte înaltă. De regulă, asemenea pieţe sunt caracteristice economiilor performante. Pentru sistemul bancar din Republica Moldova nu se pune problema lichidităţii titlurilor financiare în termenii caracteristici pieţelor din Occident, or, piaţa valorilor mobiliare la noi este în stare incipientă şi prezenţa în portofoliul băncilor a hârtiilor de valoare este mai degrabă o consecinţă a surplusurilor de lichidităţi şi nu a deficitului acestora. ● de nerambursare (calitatea emitentului). Riscul menţionat este caracteristic mai mult titlurilor emise de companiile private şi, uneori, celor ale autorităţilor publice locale. În mai multe ţări acest risc este reglementat în sensul restricţionării procurării de către bănci a hârtiilor de valoare, a căror rating, stabilit de agenţii specializate internaţionale ( Standard & Poor’s, Fitch Ratings etc.) nu se încadrează în categoriile de calitate AAA-BBB. ● riscul de piaţă (variaţia ratei dobânzii). Este riscul caracteristic oricărui activ ponderat la venituri, atât doar că pentru hârtiile de valoare el capătă valori maximale în perioadele de creştere a ratelor dobânzii, dat fiind că în acest caz băncile au nevoie de lichidităţi pentru plasamente mai profitabile (credite), obţinând aceste resurse prin vinderea selectivă a titlurilor financiare, care, având profitabilitate mai scăzută, pierd şi din valoarea lor de piaţă. ● riscul de rambursare anticipată. În unele cazuri corporaţiile şi agenţiile guvernamentale la emiterea titlurilor îşi rezervează dreptul de retragerea lor anticipată din circulaţie, care, de regulă, coincide cu reducerea ratelor dobânzilor, generând pentru bănci riscul veniturilor ratate.● riscul inflaţiei, exprimat prin erodarea valorii titlului financiar în urma creşterii indicelui preţurilor mărfurilor şi serviciilor. În ansamblu portofoliul investiţional al băncii are două compartimente distincte: ► portofoliul comercial de titluri sau, mai recent, portofoliul de titluri cu lichiditate stabilă – cele destinate vânzării pentru lichidităţi sau alte scopuri;► portofoliul de investiţii - titlurile pe care banca le-a cumpărat pentru venituri. Această divizare se face în primul rând pentru a accentua natura prudenţială şi nivelul minim de lichiditate, reprezentată de primul compartiment al portofoliului, dar şi pentru a face distincţia între acesta şi portofoliul de tranzacţionare în nume propriu. Constituind în mediu de la 1/5 până la 1/3 din totalul de active al băncii, portofoliul de titluri financiare exercită o serie de funcţii importante în activitatea băncii:

61

1. Stabilizarea veniturilor băncii indiferent de fazele ciclului economic: când veniturile din credite scad, cele din investiţii pot să crească. 2. Compensarea riscului de creditare dat fiind că titlurile mobiliare de calitate superioară urmează să echilibreze riscul de creditare. 3. Asigurarea diversificării geografice a portofoliului bancar în sensul unei arii mai extinse de provenienţă a hârtiilor de valoare comparativ cu creditele, care deseori, în special pentru băncile mici şi mijlocii, sunt legate de o regiune concretă. 4. Menţinerea lichidităţii băncii, întrucât titlurile mobiliare pot fi lesne realizate contra lichidităţilor necesare băncii sau pot fi lombardate pentru obţinerea aceloraşi lichidităţi. 5. Reducerea presiunii fiscale dat fiind că multe titluri financiare nu se impozitează şi astfel poate fi obţinut un mecanism compensatoriu pentru defalcările impozitare din veniturile creditare. 6. Asigurarea băncii contra riscului variaţiei ratei dobânzii. 7. Asigurarea flexibilitatăţii portofoliului de active, or, titlurile financiare, spre deosebire de credite, pot fi rapid atât procurate cât şi vândute în scopul restructurării activelor băncii în funcţie de conjunctura pieţei . 8. Contribuie la îmbunătăţirea indicilor financiari ai bilanţului băncii, datorită calităţii înalte a majorităţii hârtiilor de valoare. II. Constituirea portofoliului de titluri financiare se face în funcţie de o serie de factori. 1. Mărimea (rata) prognozată a veniturilor. Se calculează prin intermediul unui indicator numit indicele de profitabilitate la momentul scadenţei sau vinderii titlului.

Pretul curent al HV=venitul prognozat pentru per . I(1+K .V . S . )1

+venitul prognozat pentru per . II(1+K . V . S .)2

+

. ..+venitul prognozat in per . n(1+K . V . S .) n

+pretul vinzarii sau stingerii HV in per . n(1+K . V . S .)n

Vp - venitul prognozat pentru o perioadă;KVS - rentabilitatea la scadenţă sau vânzare.EXEMPLU: Presupunem că banca a achiziţionat un titlu financiar cu valoare nominală de 1000 lei, rata dobânzii de 10% şi scadenţa de 5 ani. 100 100 100 100 100 1000Preţul curent =------- + --------- + -------- + -------- + -------- + ---------- (1+KVS) (1+KVS) (1+KVS) (1+KVS) (1+KVS) (1 + KVS)

Pentru cazul realizării până la scadenţă se utilizează aceiaşi formulă, dar cu calcularea venitului la momentul vânzării. Rentabilitatea titlului la scadenţă sau vânzare se calculează în baza unor coeficienţi numiţi respectiv multiplicatorul scontului şi coeficientul anuităţilor şi care se găsesc în tabele speciale, utilizate mai mult în ţările unde aceste operaţiuni se fac frecvent.

62

2. Caracteristicile fiscale. Sunt condiţionate de norma de impozitare a titlurilor şi corelaţia ei cu rata dobânzii propuse. Pentru calcularea venitului potenţial, pe care îl poate genera un titlu se utilizează formula: Venitul până la impunere × (1- Rata max. de impunere a băncii) = Venitul brut după impozitare. Exemplu: banca are de ales între următoarele plasamente – credit cu dobânda de 10 %, hârtie de valoare corporativă cu ratingul AAA cu dobânda 9 % şi obligaţiune municipală neimpozabilă cu dobânda 7 %, impozitul pe venit plătit de bancă constituie 20 %. Conform, calculelor, situaţia va fi următoarea: 1) 10 % × (1— 0,20 ) = 8 %2) 9 % × (1— 0,20 ) = 7.2 %3) 7 % × (1— 0 ) = 7 % Este clar că la alegerea plasamentului în titluri financiare banca va trebui să dea preferinţă hârtiei de valoare corporativă, dacă nu se impun alte raţionamente cum ar fi relaţiile cu clienţii mai vechi, atragerea de noi depozite etc. 3. Riscul de variaţie a ratei dobânzii. Creşterea ratei dobânzii micşorează preţul hârtiilor de valoare emise anterior şi atunci banca caută să le vândă chiar şi mai puţin avantajos, compensându-şi pierderile prin sporirea rentabilităţii creditelor. 4. Riscul de credit (nerespectarea obligaţiunilor de către emitent). Este caracteristic mai mult titlurilor corporative şi celor emise de autorităţile publice locale. Pentru protejarea băncilor de acest risc în SUA şi mai apoi pe cele mai importante pieţe internaţionale titlurilor financiare li se atribuie un anumit rating ( cel mai înalt este AAA ), în funcţie de calitatea emitentului, iar băncile pot procura hârtii de valoare comerciale doar de un anumit rating. Foarte rar se înregistrează cazuri de incapacitate de plată a guvernului (default), astfel că titlurile emise de guvern au cel mai înalt grad de siguranţă. 5. Riscul de evoluţie a situaţiei economice sau riscul de afaceri influenţează calitatea hârtiilor de valoare prin factorii macroeconomici - inflaţie, reducerea creşterii economice sau chiar recesiune economică etc. Totuşi, în condiţiile unei activităţi economice restrânse băncile vor prefera mai mult plasamentele în hârtii de valoare graţie posibilităţii de diversificare a riscurilor. 6. Riscul lichidităţii neechilibrate este legat mai mult de aria şi profunzimea pieţelor secundare, unde pot fi realizate titlurile financiare în caz de necesitate urgentă de lichidităţi. . 7. Riscul retragerii anticipate a hârtiilor de valoare de către emitent este condiţionat de posibilitatea răscumpărării titlului de către emitent înainte de scadenţă. Băncile se protejează prin procurarea hârtiilor de valoare care nu pot fi retrase cel puţin trei ani. 8. Cerinţe de garanţie. În SUA şi alte ţări depozitele publice pot fi plasate în bănci numai dacă acestea depun drept garanţie hârtii de valoare din portofoliul băncii, acceptate de deponentul public.

63

III. Managementul portofoliului de titluri financiare ale băncii include mai multe etape succesive obligatorii: stabilirea obiectivelor gestiunii portofoliului de titluri, corelarea structurii acestuia cu schimbările prognozate din mediul extern al băncii, determinarea nevoilor de titluri, formularea strategiei investiţionale şi realizarea ei. De regulă, politica de gestiune a portofoliului de investiţii are forma unui document scris, formulat special de bancă în scopul protejării acesteia de riscurile de piaţă. Obiectivele gestiunii portofoliului de titluri sunt primul compartiment al acestui document şi trebuie formulate pe înţelesul personalului, să aibă un caracter stimulator şi realist şi să conţină următoarele: - stabilirea gradului acceptabil de risc al nerambursării titlului, pe care banca intenţionează să îl procure ( se referă mai mult la titlurile investiţionale). - determinarea termenului rezonabil de scadenţă al titlurilor financiare, precum şi gradul lor de lichiditate. - scopurile, pe care banca intenţionează să le realizeze prin intermediul portofoliului mobiliar. - gradul de diversificare a portofoliului investiţional prin care banca îşi planifică reducerea riscului. Prognozele de mediu se referă la caracteristicile principalilor indicatori economici care influenţează activitatea băncii şi de exactitatea lor ţine alegerea orizontului de timp, pentru care banca îşi va formula politica investiţională . Aceste prognoze pot fi făcute de specialiştii băncii sau se apelează la studiile băncilor mai mari sau a instituţiilor specializate, dar care sunt mult mai costisitoare şi nu întotdeauna aceste costuri sunt justificate. Determinarea nevoilor de titluri este de fapt determinarea zonelor de interes pentru gestiunea portofoliului de titluri şi se referă la următoarele: - gestiunea lichidităţii în cadrul căreia banca îşi face rezervă secundară de lichidităţi prin titluri de calitate cu scadenţă corelată cu nevoile de lichiditate. Mai recent se conturează clar tendinţa băncilor de separare a portofoliului de investiţii cu lichiditate stabilă de cel de tranzacţionare în nume propriu, date fiind obiectivele diferite urmărite de bancă prin aceste două subportofolii; - expunerea globală a băncii la risc în primul rând prin creditele acordate sau alte active şi care trebuie diminuat prin deţinerea unor titluri financiare lipsite de riscuri; - determinarea poziţiei fiscale (ce venituri neimpozabile se pot obţine) a titlurilor, prin care se pot atinge obiectivele preconizate de rentabilitate - estimarea nevoii de diversificare a portofoliului de active ponderate la risc . pentru a diminua pericolul riscului de piaţă, valutar, de creditare etc. Formularea strategiei şi politicii investiţionale precum şi implementarea acestora are o importanţă deosebită în managementul activelor financiare ale băncii. Un element de bază al acestei etape este determinarea mărimii portofoliului. Aceasta se face în funcţie de: - volumul fondurilor total disponibile, exceptând cele necesare pentru asigurarea lichidităţii şi pentru creditare ( este o mărime reziduala);

64

- necesarul de titluri pentru asigurarea unor garanţii mobiliare corespunzătoare pentru împrumuturi sau pentru depozite guvernamentale; - rentabilitatea relativă a plasamentului. Nu mai puţin importantă se prezintă şi structura portofoliului or, acest caz necesită intercorelarea mai mulţi factori:a) garanţiile mobiliare care pot fi acceptate pentru aceste titluri în cazul când ele vor servi drept garanţie pentru depozite publice ( acolo unde există asemenea practică cum ar fi în SUA) sau dacă pot fi folosite ca suport financiar pentru operaţiuni de refinanţare, practicate de Banca Naţională (Centrală);b) poziţia fiscală a titlurilor financiare, în sensul tratamentului fiscal preferenţial; c) poziţia de risc a băncii în sensul contribuţiei titlurilor financiare la minimizarea riscurilor financiare: de creditare, de lichiditate, de capital şi de piaţă. Mai extinsă şi variată este utilizarea portofoliului de titluri financiare pentru gestiunea riscului de credit, dat fiind că hârtiile de valoare sunt efectiv tot titluri de credit şi deţinerea lor în portofoliul de active oferă variante de diversificare a riscurilor, diminuarea riscurilor de creditare directă pentru cazul deţinerii valorilor mobiliare de calitate superioară, care sunt practic lipsite de riscuri. Pentru contracararea riscului de lichiditate titlurile mobiliare sunt utilizate ca rezerve secundare de lichiditate (vezi tema 3.) Riscul de capital poate fi diminuat prin deţinerea în portofoliu a unor titluri ponderate la risc şi în raport cu care se calculează rata solvabilităţii bancare, dar pentru care riscul este mai jos ca pentru credite. Optimizarea structurii scadenţelor este eşalonarea lor în funcţie de anticiparea evoluţiei mediului economic şi de volumul cheltuielilor şi este un element important al managementului portofoliului de titluri financiare . Limitarea scadenţei maxime a titlurilor se face din considerente de risc. Se consideră că riscul de calitate a emitentului este mai mare cu cât scadenţa este mai mare. Limitarea scadenţei maxime este recomandată băncilor care nu sînt în stare să urmărească evoluţia calităţii titlurilor din portofoliu. În plus, riscul de variaţie a ratei dobânzilor nu este egal repartizat pentru toate titlurile, cele mai afectate fiind cele cu scadenţe lungi. Respectiv, la diminuarea acestor riscuri poate contribui esenţial eşalonarea scadenţelor, care, însă, este mai dificil de realizat dată fiind necesitatea reevaluării permanente a parametrilor şi deciziilor. Eşalonarea se face pentru a minimiza gradul de sensibilitate a băncii la variaţia ratei dobânzii pe piaţă - mărirea scadenţei în perioada de recesiune şi micşorarea în perioada de avânt economic. Modificarea structurii portofoliului de titluri este utilizată dacă banca promovează o gestiune activă a portofoliului de titluri. În asemenea cazuri banca renunţă la deţinerea titlurilor până la scadenţă şi utilizează activ vânzarea/cumpărarea titlurilor, aceste operaţiuni fiind zilnice sau epizodice în funcţie de accesul la pieţe şi calificarea personalului. Gestiunea portofoliului bancar se realizează prin mai multe strategii, majoritatea cărora se referă la "orizontul investiţional" a băncii şi de fapt sunt diferite scenarii de eşalonare a scadenţelor .

65

Cele mai întrebuinţate sunt: - Determinarea ciclică a scadenţelor care presupune restructurarea portofoliului de titluri în funcţie de evoluţia ratei dobânzii pe piaţă (vezi tema 7) - dacă rata dobânzii se anunţă în creştere, preponderenţă vor avea scadenţele mici, iar în cazul primelor semne de recesiune economică, când dobânzile scad, prioritate vor avea titlurile cu scadenţe lungi. Aplicarea unei asemenea abordări pare relativ simplă, dar numai din punctul de vedere al minimizării riscului de variaţie a ratei dobânzilor. Alte probleme cum ar fi maximizarea profitului, confruntarea şi cu alte situaţii peste limitele creşterii sau recesiunii economice etc. sporesc cu mult costurile aplicării acestei strategii. - Strategia "scării" sau „eşalonarea echilibrată a scadenţelor” elimină o parte din aceste probleme, or, prin ea banca stabileşte termenul maximal al investiţiilor, în cadrul căruia le repartizează în proporţii egale pe perioade de timp. Această strategie nu este orientată la maximizarea venitului, dar este uşor de realizat, asigură diversificarea riscului de variaţie a ratei dobânzii, nu admite variaţii considerabile ale venitului şi contribuie la sporirea lui în cazul curbei crescătoare a dobânzilor şi posedă o anumită supleţe investiţională. - Politica accentului pe termen scurt, când se procură doar titluri cu scadenţe mici este orientată la probleme de lichiditate şi de fapt reflectă conţinutul managementului portofoliului de investiţii cu lichiditate stabilă. - Politica accentului pe termen lung concepe portofoliul investiţional ca sursă de venituri, nu de lichiditate şi constituie mai mult apanajul băncilor mari, care au acces nelimitat la resurse financiare.

- Strategia "halterei" reprezintă o combinaţie între accentul pe termen scurt şi pe termen lung, care urmăreşte cumularea avantajelor acestor două modalităţi de eşalonare a scadenţelor fără investiţii importante pe termen mediu. Gestionarea unui astfel de tip al structurii portofoliului de titluri presupune operaţii de vânzare/cumpărare repetate şi necesită un grad înalt de competenţă din partea specialiştilor băncii. - Politica "aşteptărilor" procentuale sau a calităţii cumulate a portofoliului investiţional semnifică înnoirea spectrului de scadenţe conform prognozelor curente asupra conjuncturii economice şi ratei dobânzii. Este cea mai agresivă dar şi cea mai riscantă strategie, cere cunoaşterea factorilor de piaţă în amănunt şi poate genera venituri mari, respectiv pierderi. Unul din instrumentele mai utilizate pentru gestiunea activelor financiare numită „curba rentabilităţii investiţiilor” este o reprezentare grafică a variaţiei ratelor dobânzii în funcţie de scadenţele hârtiilor de valoare. Pe axa verticală se indică ratele dobânzii , iar pe cea orizontală scadenţele activelor financiare. Curba va creşte când ratele dobânzilor pe termen lung le depăşesc pe cele pe termen scurt şi va scădea în cazul opus. Pentru cazul egalităţii ratelor dobânzilor curba va avea amplasament orizontal. Curba rentabilităţii investiţiilor este foarte utilă pentru băncile care aplică frecvent strategia aşteptărilor procentuale, deoarece în baza curbei pot fi făcute prognoze destul de reale asupra evoluţiei ratei dobânzii .Spre exemplu curba în creştere indică mărirea în viitor a ratelor pe termen scurt.

66

În ansamblu băncile practică mai frecvent gestionarea investiţiilor în baza aşa numitului „portofoliu etalon”, care de fapt reprezintă nivelul permis de risc autorizat de consiliul de administraţie. Menţionăm că nu există un proces standard de investiţii şi fiecare bancă poate pune accentul pe diferite tipuri de preluare a riscului conform politicii proprii de investiţii, filozofiei managerială şi poziţiei sale pe piaţă. La evaluarea adecvării sistemelor de gestionare a riscului este important să se înţeleagă procesul şi stilul în care sunt făcute investiţiile, pentru că asta, de fapt, dictează gradul de sofisticare solicitat de sistemul de gestionare a riscului.

Cuvinte cheie

Determinarea ciclică a scadenţelor titlurilor din portofoliu: restructurarea portofoliului în funcţie de evoluţia ratei dobânzii de piaţă.

Eşalonarea echilibrată a scadenţelor: repartizarea proporţională a valorii titlurilor din portofoliu în cadrul scadenţei maxime impuse.

Eşalonarea scadenţelor în formă de halteră: plasamentele cu scadenţe scurte sunt gestionate ciclic, cele cu scadenţe lungi sunt gestionate echilibrat şi nu se fac plasamente cu scadenţe intermediare.

Portofoliul comercial de titluri/sau cu lichiditate stabilă: ansamblul titlurilor destinate vânzării, indiferent de scopul acestei operaţii.

Portofoliul de investiţii: ansamblul titlurilor pe care banca le-a cumpărat ca plasament financiar şi pe care intenţionează să le păstreze până la scadenţă.

67

TEMA 9: INSTRUMENTELE DERIVATE ŞI RISCURILE ASOCIATE LOR

1. Principalele tipuri de instrumente derivate. 2. Riscurile individuale asociate instrumentelor derivate.

I. Instrumentele derivate reprezintă o clasă întreagă de active financiare numită piaţa I.D. existente la cele mai mari burse din Occident. Apariţia acestor instrumente financiare a fost dictată de necesitatea minimizării riscurilor financiare din cauza fluctuaţiilor ratei dobânzii, dar şi de intervenţiile speculaţioniste ale participanţilor la tranzacţiile financiare. Pieţele ID au apărut prima dată în SUA la mij. anilor 70.Cele mai utilizate instrumente derivate sînt:

- contractele la termen (futures);- contractele cu opţiune (options);- cu schimb (swaps contracte).

Contractul la termen simplu (futures) este un acord referitor la vînzarea (cumpărarea) unui anumit activ financiar la un preţ dat la un moment dat în viitor, şi există din 1975 pentru obligaţiuni ( guvernamentale sau euroobligaţiuni) bonuri de tezaur, CD şi depozite la termen în eurovalute. Contractele futures pentru bănci au rolul de transferare a riscurilor de variaţie a ratei dobînzii către pieţele instrumentelor derivate în scopul protejării activelor şi a pasivelor. Sînt două variante mai utilizate. Dacă banca vinde contracte futures ea are poziţie scurtă pe aceste contracte (short). Această variantă este aplicabilă pentru cazul sensibilităţii băncii la active în condiţiile creşterii ratei dobânzii. Dacă banca cumpără contracte futures are poziţie lungă (long). Astfel are loc transformarea scadenţei pentru active. Pentru cazul sensibilităţii băncii la pasive sînt aceleaşi operaţii, dar în sens invers. De obicei aceste operaţii sînt de sens opus celor de pe piaţa financiară reală. Vom menţiona că cheltuielile directe pe care le suportă banca la operaţiunile cu contracte futures sânt destul de mici. Astfel, comisionul perceput de broker pentru o operaţie de vânzare-cumpărare a HV în sumă de 1mln. Dol. este de doar 60 dol. Contractele cu opţiune prevăd dreptul la cumpărarea sau vânzarea unui activ financiar la un preţ dat în orice moment în cadrul duratei de valabilitate a contractului. Spectrul activelor este mai larg, incluzând chiar şi contracte futures cu titluri guvernamentale. Contracte de vânzare a opţiunii se numesc contracte “put” cele de cumpărare – “call”. Preţul plătit de cumpărători pentru dreptul de a livra hârtiile de valoare sau a le cumpăra de la vânzătorul opţionului se numeşte primă de opţiune. Contractele cu opţiuni se deosebesc de cele futures prin faptul că:

- părţile nu sînt obligate să accepte sau să livreze hârtiile de valoare, ci au doar dreptul să facă acest lucru, drept pe care îl pot utiliza , îl pot ceda unei terţe părţi sau pot renunţa la el.

68

- opţiunile sînt de regulă valabile 3 luni. Options se utilizează mai puţin, fiind un instrument mai complicat. Ele se utilizează pentru protejarea gap-lui la active/pasive sensibile în dependenţă de soldul respectiv. Call – pentru sold pozitiv. Put – pentru sold negativ. Contractele swaps (schimb) fixează acordul celor două părţi implicate în schimbarea între ele a două fluxuri de dobânzi plătite pentru o valoare negociată a capitalului împrumutat. De regulă unul din fluxuri este calculat cu rate fixe ale dobânzii, sau ambele sînt cu dobânzi variabile. Scadenţa swap-lui este mai mare de un an.Ca avantaj menţionăm riscul redus de creditare, facilitatea realizării. Însă contractele swap sînt ireversibile şi deci sînt mai riscante pentru variaţia ratei dobânzii, iar costurile de intermediere sânt relativ mai ridicate.

II. Şi pentru instrumentele derivate sînt caracteristice riscurile obişnuite pentru instrumentele financiare:

- riscul de piaţă (de variaţie a preţului);- lichiditate (dezechilibrarea pieţei şi riscul de a nu putea realiza ID;- operaţional, legat de factorii interni;- legal – impunerea respectării clauzelor contractului.

Valoarea riscului se calculează nu la valoarea nominală a contractului, ci la cea de piaţă, care constituie, de regulă 1-2% din valoarea nominală.

Evoluţia pieţei instrumentelor derivate: valori la sfârşitul anului(mild. USD)

Instrumen te derivate

1986 1990 1994

Nominal piaţă nominal piaţă nominal piaţă

Burse

Piaţa OTC

583

500

5,83-11,765-10

2290

3450

22,9-45,8

34,5-69

8838

-

88,4-176,8

-

Valori estimate la 1 şi 2 % din valoarea nominală. Prelucrat după Rapoartele anuale BRI.

Îngrijorarea autorităţilor bancare a fost stimulată nu atît de creşterea volumului pierderilor înregistrate: pentru perioada 1982-1992 ele au fost de 4 mild. USD (Merill Lynch, First Boston, Volkswagen, Chemical Bank, ABN Amro) iar între 1993 şi 1994 ele au atins 12 mild. USD (mai ales la companii nefinanciare precum Metallgesellschaft, Codelco, Procter & Gamble), iar pierderile extreme s-au atins în 1995 cu Barings şi Orange County. Problema este că, dată fiind valoarea ridicată a gradului de îndatorare (leverage) în cazul instrumentelor derivate, pierderea potenţială poate depăşi valoarea capitalului

69

folosit pentru crearea unei poziţii. Riscul variază de asemenea şi în funcţie de piaţa secundară: OTC sau burse (organizate). În consecinţă vom trata problematica riscurilor asociate ID separat pentru cele două tipuri de pieţe.

1. Riscuri individuale asociate instrumentelor derivate pe piaţa bursieră.

Piaţa organizată (bursa de valori) pe care se negociază contracte standartizate la termen şi cu opţiuni prezintă următoarele trăsături risc:

- inexistenţa riscului legal: membrii burselor organizate nu execută ordinele unui client care nu este autorizat explicit să opereze pe piaţa ID; problema se transferă de fapt în sfera controlului intern şi cea a documentaţiei legale;

- riscul de credit este ca şi inexistent pe piaţa bursieră a ţărilor dezvoltate şi atunci cînd instituţiile financiare gestionează corect depozitele, garanţiile statutare (margin calls) şi/sau garanţiile clienţilor (non-membri) pentru care operează;

- riscul de lichiditate depinde (ca întotdeauna) de suprafaţa şi de adâncimea pieţei; în cazul burselor aceste informaţii sunt publice. Un alt aspect al riscului de lichiditate este modul de finanţare (a garanţiilor statutare sau a încheierii tranzacţiei) dar el este element al gestiunii globale a riscului de lichiditate la nivelul băncilor;

- riscul de piaţă pentru contractele la termen este similar riscului instrumentului principal. În cazul contractelor cu opţiuni trebuie să se ţină seama şi de influenţa altor factori, cum ar fi: volatilitatea, timpul, rata dobânzii.

Gestiunea riscurilor asumate pe pieţele organizate este bazată pe simulare: zilnic trebuie construit şi analizat un set de scenarii pentru fiecare instrument standartizat. Nu este o problemă majoră pentru firmele cu un soft adecvat, astfel încât existenţa acestui soft devine un factor esenţial al gestiunii riscurilor. În plus cele mai mari burse (Chicago Mercantile Exchange, London International Financial Futures Exchange, London Clearing House, etc), din dorinţa de a evita neonorări de contracte, tind să impună, ca marja de depozit (garanţie statutară), o valoare echivalentă cu pierderea maximă zilnică pentru ansamblul ID negociate organizat. Un exemplu în acest sens îl reprezintă sistemul SPAN creat de CME. Se porneşte de la 16 scenarii caracterizate prin diferite combinaţii de preţ şi volatilitatea (inclisiv două scenarii extreme pentru preţ). Pentru fiecare scenariu se adună pierderile şi câştigurile tuturor poziţiilor, se fac ajustările necesare pentru spread şi poziţiile scurte de opţiuni şi se stabileşte marja (garanţia) la pierderea (potenţială) maximă a fiecărui scenariu. Aceste marje sunt folosite ca estimări ale riscului de piaţă: sunt actualizate în fiecare zi şi ajustate de bursă pentru a reflecta condiţiile cele mai pesimiste de pe piaţă pentru portofoliile complexe. Dezavantajele principale ale acestor marje sunt: caracterul lor local (calculate doar pentru o piaţă – o bursă), decalajul de o zi faţă de piaţă (datele de ieri) şi ignorarea unor riscuri reziduale. Nici unul dintre aceste riscuri menţionate nu este dificil de apreciat pentru ID negociate la bursă şi ca urmare nici gestiunea acestor riscuri nu este extrem de complicată. Până la urmă, pentru operaţiile bursiere, expunerea principală este generată de riscul legal – de posibilele deficienţe ale sistemului de control intern sau

70

ale sistemului informaţional intern al fiecărei firme care se află la originea instrumentului. Vom exemplifica prin cazul companiei CODELCO – cel mai mare producător de cupru din Chile şi unul dintre cei mai mari pe plan mondial. La sfârşitul anului 1993 compania a înregistrat pierderi mari în tranzacţiile cu ID datorită incompetenţei trezorierului adjunct. Pentru a proteja (garanta) preţul de vânzare al cuprului el a cumpărat contracte la termen în loc să le vândă; şi-a descoperit greşeala abia atunci când poziţia sa a început să înregistreze pierderi dar nu şi-a anulat poziţia ci a mărit-o! A perseverat în această strategie până când lichiditatea companiei a devenit insuficientă pentru acoperirea pierderilor (a marjelor) iar conducerea firmei s-a sesizat abia atunci.

2. Riscuri individuale asociate instrumentelor derivate pe piaţa OTC. Pe piaţa OTC operaţiile bancare au crescut în volum pe parcursul anilor 90 datorită rentabilităţii mai mari a acestora. Operaţiile pe piaţa OTC au ajuns chiar să le devanseze pe cele efectuate pe piaţa bursieră în unele ţări; în Franţa de exemplu, 2/3 din operaţiile cu ID se efectuează deja pe piaţa OTC. După cum rezultă din tabel cea mai mare parte a acestor operaţii are ca obiect swap-ul cu rate ale dobânzii. Aceste ID sunt singurele modalităţi de protecţie disponibile pentru termen lung (2 ani şi peste) şi sunt mai ales swap-uri simple deşi se folosesc şi ID diversificate precum swap-urile amortizabile. Swap-urile cu indici, swaptions sau swap-urile anulabile (cancellable).

Structura operaţiilor cu ID pe piaţa OTC ) valoarea nominală) miliarde USD Instrumentul 1986 1990 1994Swap cu rate ale dobânzii

400 2311 8861

Swap valutar 100 577 915Alte ID (caps, floors, collars şi swaptions).

- 561 1398

După rapoartele anuale BRI – Basel. Pe piaţa OTC riscurile asociate ID nu apar cu atâta claritate ca pe piaţa bursieră, sunt mai greu de identificat, evaluat şi de minimizat.RISCUL LEGAL Minimizarea riscului legal se bazează aproape exclusiv pe asigurarea unei documentaţii stricte şi corecte. Uneori însă aceasta se dovedeşte insuficientă (cazul Hammersmith şi Fulham) iar mai recent companii mari care au înregistrat pierderi semnificative pe această piaţă (de exemplu Procter & Gamble) au dat în judecată băncile partenere acuzând incompleta prezentare a riscurilor şi neînţelegerea produselor financiare care le-au fost vândute. În acest context riscul legal poate deveni chiar mai important decât riscul de credit.RISCUL DE CREDIT

71

În prezentarea riscului de credit asociat ID vom folosi abordarea Grupului celor 30. Recomandările acestui grup prevăd ca riscul de credit să se măsoare în două feluri: ca expunere curentă şi ca expunere potenţială. Expunerea curentă o vom exemplifica pentru cazul swap-ului ca rate ale dobânzii, principalul instrument de pe piaţa OTC. Pentru acest instrument principalul nu se transferă şi riscul de credit se referă doar la diferenţa de rate ale dobânzii: azi şi pentru perioada de viaţă a instrumentului; pentru această din urmă perioadă diferenţa este mai greu de estimat dar corespunde costului net al înlocuirii swap-ului la nivelul curent al ratelor dobânzii. Expunerea potenţială la riscul de credit este o estimare a costului viitor de înlocuire a ID. Cum o astfel de expunere este determinată de modificări imprevizibile ale condiţiilor de pe piaţă, ea nu poate fi măsurată decât folosind modele de similare. Cu toate acestea expunerea la riscul de credit poate fi redusă semnificativ prin acorduri de compensare şi de garanţie. Aceasta atâta timp cît punerea în aplicare a acestor acorduri poate fi impusă (ceea ce ne aduce din nou în domeniul riscului legal) după cum se arată în Raportul asupra instrumentelor derivate, elaborat de Oficiul contabilităţii generale al S.U.A. în anul 1994.RISCUL DE LICHIDITATE Pe piaţa OTC gestiunea acestui risc ridică probleme mult mai mari. Cum produsele OTC nu sunt standartizate ci puternic individualizate (în funcţie de nevoile clientului), închiderea/anularea unei poziţii anume se poate dovedi extrem de dificilă. Chiar şi atunci cînd băncile asigură o piaţă spread-ul tinde să fie mare, mai ales acolo unde nu există concurenţă (la instrumentele “exotice”). Riscul de lichiditate creşte desigur direct proporţional cu mărimea portofoliului ca în cazul tuturor ID doar că pentru piaţa OTC rata sa de creştere este mai accelerată.RISCUL DE PIAŢĂ Şi acest risc prezintă unele aspecte specifice pieţei OTC a instrumentelor derivate. Principala problemă este găsirea unor referinţe corecte pentru preţ. Ele pot fi extrem de greu de aflat pentru instrumente care pe piaţa secundară fie au scadenţe descrescătoare (instrumente cu termen fix, precum swaps, care sunt cotate pe piaţa primară pentru o anumită scadenţă) fie au trăsături extrem de individualizate (opţiuni complexe şi produse la comandă). În aceste cazuri băncile trebuie să facă un fel de “autoevaluare” iar riscul de piaţă calculat va depinde (evident) de ipotezele avute în vedere în definirea preţului (calculul curbei ratei spot, analiza volatilităţii şi a corelaţiei, etc.). A doua problemă majoră este aceea că mărimea şi structura portofoliului de ID al unei bănci se pot modifica extrem de rapid, afectând astfel expunerea netă la risc a instituţiei. De aceea sistemele de evaluare a riscului trebuie astfel concepute încât să poată lucra în timp real, cu actualizarea cel puţin zilnică. Ajungem în acest fel din nou la aspecte legate de riscul operaţional.RISCUL OPERAŢIONAL Acest risc este mai important pentru produsele OTC datorită complexităţii lor sporite. Sunt necesare metode sofisticate pentru a permite controlul intern iar conducerea băncii trebuie să cunoască suficient ID şi pieţele lor pentru a se asigura că

72

derularea operaţiilor se desfăşoară sub un control efectiv. Conform cerinţelor Băncii Angliei (1993) “managerii de la orice nivel care primesc rapoarte de risc trebuie să fie capabili să le interpreteze şi evalueze” (paragraful 93, 1993). În concluzie riscurile individuale asociate ID standard, negociate la bursele de valori, nu sunt cu mult superioare altor instrumente financiare. Cele asociate ID de pe piaţa OTC (în special celor exotice) sunt mult mai greu de apreciat şi de gestionat. În cele din urmă cele două probleme majore sunt: lipsa de lichiditate a ID la comandă, de pe piaţa OTC, şi riscul operaţional care este o problemă de gestiune bancară. Alte trăsături ale ID le fac însă cu adevărat riscante dar prin incidenţa lor asupra riscului sistemic.

Cuvinte cheie

Contract futures: contract de vânzare sau cumpărare a unui activ financiar la un preţ dat, la un moment dat în viitor. Contract options: contract prin care se acordă dreptul la vânzarea sau cumpărarea unui activ financiar dat, la un preţ dat, în cadrul duratei de valabilitate a contractului. Instrumente derivate (ID): clasă relativ recentă de instrumente financiare formată din contracte la termen cu diferite caracteristici de exercitare a dreptului de a vinde sau de a cumpăra. Risc de lichiditate asociat ID: impactul unei tranzacţii mari sau a unui dezechilibru de piaţă asupra preţului instrumentului. Risc legal asociat ID: riscul generat de impunerea de către partener sau casa de compensare a respectării clauzelor contractuale. Risc operaţional asociat ID: risc de eroare umană, eşec managerial sau cădere a sistemelor de control intern. Risc sistemic: riscul ca o defecţiune locală (la o firmă, pe un segment al pieţii, într-un sistem de compensare, etc.) să ducă la dificultăţi generalizate la alte firme, pe alte pieţe sau în sistemul financiar în ansamblul său. Swaps: contract prin care se confirmă acordul celor două părţi implicate în schimbarea între ele a două fluxuri financiare. VAR: value at risk: pierderea potenţială în unităţi monetare, pentru un portofoliu, în ipoteza unui grad de încredere de 99% pentru o perioadă dată de timp (o zi).

73

TEMA 10: INDICATORI DE APRECIERE GLOBALĂ A PERFORMANŢEI BANCARE ŞI INCIDENŢA RISCURILOR BANCARE

1. Aprecierea globală a performanţei bancare.2. Indicatori de performanţă bancară.3. Performanţa bancară şi pieţele financiare.

Poziţia de risc a unei bănci trebuie apreciată global atât de conducerea băncii, de acţionări cît şi de autorităţile bancare şi de potenţialii investitori.

Dat fiind că autoritatea bancară este incomparabil mai informată decât pieţele financiare, aprecierea exterioară a poziţiei de risc a băncii se face în mod diferit.

Autoritatea bancară nu face aprecierea separată a calităţii fiecărei bănci, dar le grupează în clase de calităţi diferite pentru a putea aplica faţă de ele tratament diferit:

- impunerea unor sancţiuni;- transmiterea unor recomandări;- suspendarea accesului la refinanţare;- creşterea (reducerea) frecvenţei inspecţiilor bancare;

- limitarea sau blocarea participaţiunilor sau fuziunilor băncii. În mai multe ţări sînt elaborate sisteme de clasificare pentru examinarea

performanţei bancare. Cel mai reprezentativ în această ordine de idei este sistemul CAMEL, folosind în SUA.

Acesta este format pe baza principalelor componente la examinarea siguranţei şi calităţii băncilor.

INDICATORII DE APRECIERE GLOBALĂ „CAMEL”

Solvabilitatea - Capital adequocy.Calitatea activelor – Asset qualityConducerea – ManagementVeniturile – EarningsLichiditatea – Liquidity

Pentru fiecare element se atribuie calificative de la 1 la 5 (5 este nivelul maxim de preocupare a autorităţii bancare). Băncile care au cel puţin 3 se examinează odată pe an, restul – la 24 luni.

Evaluarea criteriilor de performanţă se face în baza rapoartelor periodice. Aprecierea sumară se face prin calificativul compozit.1. Băncile din grupul dat sînt foarte solide din toate punctele de vedere-apociate.2. Au doar neajunsuri modeste, care pot fi corectate prin decuplarea normală a operaţiilor.3. Pentru acest grup sînt caracteristice o combinaţie de slăbiciuni, care le fac vulnerabile şi necesită m.m. decât supravegherea normală.4. Au active multe îndoelnice, au un anumit potenţial de faliment.

74

5. Au slăbiciuni ce impun ajutor urgent de la acţionari sau alte surse. Potenţial sporit de faliment.

Băncile cu calificativul 4-5 sînt bănci cu probleme şi sînt supravegheate de aproape de autorităţile bancare.

Calificativele CAMEL sînt secrete şi nu se publică.

II. Analiza activităţii unei bănci se face din două puncte de vedere: cel al clienţilor pentru care este importantă stabilitatea băncii şi cel al acţionarilor şi al managerilor care formulează scopurile băncii . În genere, performanţa bancară este conturată de profitul băncii, care, dealtfel, este şi scopul întreprinzătorului bancar. Raportul financiar al băncii, precum şi raportul pentru profit şi pierderi prezintă suficientă informaţie pentru a determina calitatea managementului băncii şi rezultatele obţinute de aceasta.

De regulă activitatea băncii se consideră satisfăcătoare dacă sa reuşit sporirea valorii capitalului acţionar, exprimată mai des prin mărimea dividendelor plătite pentru fiecare acţiune şi micşorarea riscului global la care se expune banca. Însă o parte din societăţile bancare sânt de tip închis şi piaţa nu poate aprecia deschis cursul acţiunilor acestora. În asemenea cazuri se utilizează o serie de indicatori calculaţi în funcţie de profitul băncii. Cel mai simplu calcul de profit este:

Venituri din dobânzi - dobânzile plătite pentru sursele = profitul impozabil.şi alte venituri atrase şi cheltuielile operaţionale

Profitul impozabil – impozitul de profit = Profitul net.

Partea profitului net, repartizată sub formă de dividende se raportează la toate acţiunile.

Dividendele pentru o acţiune------------------------------------- = Rata dividendului. Valoarea nominală a acţiunii

Maximizarea profitului pentru acţionari se face prin creşterea ratei rentabilităţii financiare.

Pr.netRRF (ROE) =------------------ x 100%, capital

unde la capitalul net se referă capitalul nominal, profitul nerepartizat, fondurile de rezervă.

Rata rentabilităţii economice RRE (ROA) sau profitul la active este indicatorul ce reflectă capacitatea băncii de a utiliza resursele disponibile pentru a genera profit.

Pr.net

75

RRE=--------------------x 100% active Între ROE şi ROA există următoarea relaţie: active ROE= ROA x ---------------------- 100 = (ROA x EP) x100 . Capital propriu Din această relaţie se poate concluziona că o bancă poate avea un ROE mare prin utilizarea maximă a resurselor atrase ăi folosirea minimă a capitalului propriu.

Efectul de pârghie EP (Gradul de îndatorare GÎ) reprezintă gradul în care resursele suplimentare servesc creşterii rentabilităţii capitalului propriu.

Active totaleEP =---------------------- capital

Cu cît valoarea lui este mai mică, cu atât riscul băncii este mai mare şi respectiv, efectul pârghiei este mic.

Pr. netRata profitului (RP)=-------------------- x 100% Venituri totale Mărirea lui se va face prin reducerea costurilor.

Gradul de utilizare a activelor (GUA) depinde de mărimea ratei dobânzii şi structura activelor bancare . Mărirea lui se face prin creşterea ponderii activelor care aduc cele mai mari venituri.

Vt GUA=-------------x 100% , unde Vt-venituri totale , At-active totale.

AtEste de menţionat că la categoria indicatorilor de performanţă a băncii pot

fi raportaţi şi alţi indici, examinaţi în capitolele anteriore, în special cei care ţin de marja dobânzii. Deasemanea indicatorii de lichiditate, de risc al creditării caracterizează eficienţa managementului băncii.

Analiza tuturor indicatorilor de performanţă permit băncilor să-şi concentreze eforturile asupra eficientizării tuturor operaţiunilor efectuate prin reducerea cheltuielilor operaţionale şi creşterea productivităţii muncii. Măsurarea acestor eforturi se face prin utilizarea următorilor indicatori:

Cheltuieli operaţionale totale Eficienţa operaţională = -------------------------------------- Venituri operaţionale totale Venitul operaţional curat Productivitatea muncii = --------------------------------------------- Numărul angajaţilor băncii

76

III. Gradul de risc al sectorului bancar în ansamblu poate fi perceput global prin semnale, pe care acesta le transmite şi respectiv prin imaginea publică a acestui sector.

Realmente aceste semnale se transmit prin mai multe căi, dar cea mai importantă este pentru sistemele bancare performante piaţa financiară, pe care se cotează instrumentele financiare emise de sectorul bancar. Există suficiente argumente pentru a demonstra că băncile tind să-şi sporească influenţa pe pieţele pe care activează nu doar pentru a controla mai plenar preţurile şi relaţiile cu clienţii , dar şi pentru că o astfel de influenţă le garantează o viaţă mai liniştită şi mai puţin riscantă. O imagine proastă va reduce capacitatea băncilor de intermediere financiară şi fluxul de resurse pe care aceasta le poate contracta pe piaţă.

Imaginea sectorului bancar pe piaţa financiară se exprimă în primul rând prind prin cursul acţiunilor/obligaţiunilor emise de bănci, care la rândul lor sânt influenţate de mărimea dividendelor plătite. Deasemenea un grad mare de îndatorare a băncii va diminua atractivitatea ei pentru potenţialii investitori sau creditori. Sânt bănci care preferă modelul priorităţii cheltuielilor: ele alocă mai multe mijloace pentru remunerarea managerilor şi restului personalului, construiesc oficii impunătoare, mizând pe efectul pe care aceste măsuri le poate avea asupra imaginii băncii. Relaţiile băncii cu piaţa sânt determinate şi de mărimea băncii. O analiză statistică a sectorului bancar din SUA pentru a. 1991 în funcţie de principalii indicatori de performanţă arată că cei mai buni ROA şi ROE aparţin băncilor de talie mijlocie, care au şi ponderea respectivă pe piaţă.

Cuvinte cheie

CAMEL: acronim de la Capital, Assets, Management, Earnings, Liquidity; indicator de apreciere globală a performanţei bancare.

CAPM: Capital Assets Pricing Model.

77

TEMA 11. PARTICULARITĂŢI ÎN EVOLUŢIA STRUCTURILOR ORGANIZATORICE ŞI FUNCŢIONALE ALE BĂNCILOR

1. Structura organizatorică a unei societăţi bancare.2. Servicii bancare noi şi influenţa lor asupra structurii organizatorice a băncilor.3. Particularităţile constituirii şi evoluţiei sistemului bancar în Republica

Moldova.

I. O comparaţie de retrospectivă pentru băncile contemporane şi ceea ce prezentau ele 100 ani în urmă arată o modificare esenţială de structură. Aceasta s-a produs sub influenţa a cel puţin doi factori : modificarea mărimii băncilor şi deasemenea extinderea lor geografică, inclusiv peste hotarele naţionale. Banca contemporană este constituită, de regulă, ca o societate pe acţiuni, deşi nu se exclud şi alte forme organizatorico – juridice. Structura este tipică pentru asemenea organizare, dar diferă ca funcţionalitate în dependenţă de mărimea băncii.

Această schemă este organizatorico – funcţională şi poate fi extinsă sau restrânsă conform volumului activităţii prestate de bancă. Vom menţiona că o bancă mică asigură eficienţa legăturii între structurile de vârf şi cele mai inferioare. Existenţa şi prosperarea ei depind de corespunderea cu dimensiunile regiunii deservită de bancă. În cadrul unor asemenea bănci problemele se depistează relativ uşor, relaţiile ei cu clienţii sânt deschise şi sincere. Băncile mari sau foarte mari au o structură organizatorico - funcţională mai greoaie, legătura managementului superior cu structurile teritoriale sânt mai puţin efective, iar depistarea problemelor durează mai mult timp. În schimb aceste bănci au poziţii bune pe pieţele financiare, cuprind un areal teritorial cu mult mai mare, oferind clienţilor practic tot spectrul de servicii bancare. În comparaţie cu schema prezentată băncile mari , care operează pe diferite pieti, inclusiv internaţionale au în structurile lor o serie de subdiviziuni cum ar fi cea a activităţii internaţionale, a creditării corporaţiilor transnaţionale, a birourilor de peste hotare a băncii etc. Băncile nu sânt străine de asemenea structuri organizatorice cum sânt holdingurile(bancare). În ultimele decenii în sistemele bancare performante numărul holdingurilor bancare a crescut vizibil. Astfel , în 1990 în SUA holdingurile bancare controlau 8700 bănci şi circa 94% din activele bancare. În ansamblu însă crearea şi evoluţia holdingurilor bancare în diferite ţări depinde de legislaţia acestora. Principiul structurii geografice al organizării bancare este legat de diversitatea pieţelor şi regiunilor deservite de bancă. Legislaţia mai multor ţări permite băncilor să-şi creeze subdiviziuni teritoriale cu statut propriu zis de bancă separată. Şi mai independente se prezintă reprezentanţele băncilor, care

78

activează în alte ţări. Acestea din urmă îşi păstrează funcţionalitatea chiar şi în cazul falimentării băncii centrale. Cu referinţe generale la structurile organizatorice pot fi evidenţiate următoarele concluzii:1. Rentabilitatea băncii este influenţată atât de structura organizatorică, cât şi de

calitatea managementului şi de parametrii economici ai pieţelor pe care operează banca.

2. Indiferent de structura organizatorică, băncile mici pot concura cu cele mari dacă perseverează păstrarea profiturilor şi cotei de sale de piaţă.

3. Băncile care sânt componente ale holdingurilor sau au filiale şi sucursale cu grad mai mare de autonomie sânt mai bine protejate de faliment ca băncile cu un singur oficiu.

4. Diversitatea de organizare nu este factorul principal de evoluţie economică.

II. Ultimele decenii au adus o sporire considerabilă a spectrului de servicii bancare sau a celor asemănătoare cu serviciile bancare. Este adevărat că multe dintre acestea nu sânt decât o diversificare a celor mai ordinare servicii de depozit sau creditare, dar care satisfac mai profund interesele clienţilor. Apariţia noilor servicii în ţările avansate sânt în primul rând o consecinţă a dereglementizării şi liberalizării pieţii serviciilor financiare. În plus, mulţi manageri bancari au căutat să transforme băncile pe care le conduc în adevărate „markete financiare”, deşi au rămas clienţi care preferă să obţină diferite servicii bancare în diferite bănci. Una din cauzele principale a expansiunii noilor servicii bancare este tendinţa băncilor de diversificare a riscurilor la pachetul deja existent de servicii. Pe baza diversificării băncile reuşesc să coreleze fluxurile financiare parvenite de la serviciile existente cu cele de la serviciile noi pentru a diminua riscurile.

Unul din serviciile relativ noi sânt cele de trust. Este adevărat că ele au început să fie practicate încă la sf. sec XIX în SUA, dar expansiunea lor s-a produs spre mijl. sec. XX. Trastul înseamnă gestiunea proprietăţilor şi altor active care aparţin clienţilor băncii, inclusiv hârtii de valoare. Astfel banca devine intermediar plenipotenţiar între piaţă şi client, asumându-şi în acest caz toate responsabilităţile. Serviciile investiţionale sânt legate în primul rând de operaţiunea numită “underwrityng”—cumpărarea hârtiilor de valoare nou emise şi vinderea lor ulterioară altor investori. Deseori pentru aceasta sânt create bănci investiţionale, dar activitatea lor este foarte riscantă şi în multe ţări este dur restricţionată. Servicii broker sânt oferite de bănci clienţilor care vor să procure hârtii de valoare. Pe minimum băncile cumpără pentru clienţi acţiunile sau obligaţiunile preferate şi le păstrează garantat până la scadenţă. Însăşi operaţiunea nu aduce băncii un profit substanţial, dar contribuie la păstrarea clienţilor şi mijloacelor lor în banca dată.

79

Servicii de asigurare sânt oferite clienţilor ca garanţie de plată a împrumuturilor acestora în caz de deces. În mai multe ţări băncilor le sânt permise şi alte tipuri de asigurare. Operaţiunile imobiliare au mai multe componente – servicii de ipotecă, investiţii directe în imobile, servicii broker în operaţiuni imobiliare. Consultaţiile financiare oferite persoanelor fizice în domeniul planificării finanţelor, investiţiilor sânt lipsite de riscuri şi aduc băncilor un venit modest dar sigur. În ansamblu legătura între structura organizatorică a băncii şi prestarea noilor servicii se prezintă sub dublu aspect: pe de o parte pentru a oferi aceste servicii băncile sânt nevoite să creeze structuri noi organizaţionale ( spre exemplu Secţia de consultanţă), iar pe de altă parte extinderea organizatorică a băncii atrage după sine şi lărgirea spectrului de servicii oferite. O problemă separată o constituie fuziunile bancare care afectează deseori serios structura organizatorică a partenerilor de fuziune. Deseori în rezultatul fuziunii rezultă structuri atât de mari, încât o eventuală falimentare ar avea răsunet naţional şi autorităţile sânt nevoite să nu admită o asemenea perturbaţie .

Cuvinte cheie.

Forme organizatorice – structura activităţii, personalul ăi echipamentul care permit băncii să presteze servicii financiare. Consiliul directorilor – comitetul ales de acţionari pentru elaborarea politicii băncii şi controlul asupra activităţii ei. Holding bancar - corporaţie creată în scopul participării în capitalul uneia sau mai multor bănci. Reprezentanţă bancară – cea mai simplă prezenţă a băncii peste hotare, ce acordă un spectru limitat de servicii.

80

Tema 12. PARTICULARITĂŢILE FUNCŢIONĂRII BĂNCILOR CA SOCIETĂŢI COMERCIALE.

Băncile ca societăţi comerciale au serie de particularităţi de organizare şi funcţionare, dar şi un rol cu totul deosebit în sfera economică şi socială, făcând obiectul unei atenţii sporite din partea societăţii sau a reprezentanţilor oficiali ai acesteia. Această atenţie se manifestă prin reglementări de activitate mult mai severe ca pentru o societate comercială obişnuită. Sânt mai multe cauze pentru care statul ca reprezentant principal al societăţii a luat asupra sa funcţia de reglator şi supraveghetor al activităţii băncilor. În primul rând băncile sânt principalii păstrători ai economiilor societăţii, inclusiv ale persoanelor particulare şi familiilor. Deoarece majoritatea celor ce îşi depun economiile la bancă nu dispun de cunoştinţele şi informaţiile necesare pentru aprecierea siguranţei băncii, organele de supraveghere şi reglementare au responsabilitatea acumulării informaţiei necesare pentru evaluarea situaţiei financiare a băncilor în scopul protejării publicului larg contra pagubelor materiale, care ar rezulta eventual din colaborarea lui cu băncile. În al doilea rând băncile contractează de la populaţie nu numai depozite lichide, dar şi acumulări pe termen lung, în special în contul viitoarelor pensii. Pierderea acestor mijloace din cauza unor eventuale falimentări bancare ar avea consecinţe dea dreptul catastrofale. Statul se impune aici prin asigurarea depozitelor şi a controlului sistematic asupra activităţii băncilor în vederea unei gestionări sigure şi eficiente a mijloacelor publice. În al treilea rând băncile sânt multiplicatori de bani şi societatea , prin organele sale abilitate, este în drept să ţină sub control acest proces. În al patrulea rând băncile sânt cele care oferă credite persoanelor fizice şi firmelor pentru consum şi investiţii. Statul trebuie să vegheze asupra corectitudinii politicii de creditare, să nu admită discriminări sau alte nereguli în domeniu. În sfârşit, statul are relaţii deosebite cu sectorul bancar, se foloseşte de serviciile acestuia şi vrea să se bazeze oricând pe el în promovarea politicii economice, colectarea impozitelor şi efectuarea plăţilor. Reglementarea activităţii bancare are conţinuturile sale în fiecare ţară, dar de ansamblu pot fi evidenţiate acte legislative şi normative cu conţinuturi similare practic pentru toate ţările cum ar fi Legea despre Banca centrală(naţională) Legea despre instituţiile financiare(bancare) etc. Mai mult ca atât, în virtutea proceselor integraţioniste au apărut şi reglementări internaţionale ( norma Cooke cu privire la suficienţa capitalului bancar).

În Republica Moldova reglementările elaborate de Banca Naţională sânt aliniate la standardele internaţionale, stabilite în special în cadrul Uniunii Europene, iar caracterul lor prudenţial este deseori mai pronunţat ca în Europa, dată fiind situaţia economică mai specifică. În perioada 1991—2001 Banca Naţională a Moldovei a elaborat o serie de norme necesare instituirii prudenţei în domeniul bancar:

81

82

    Regulamente. Reglementare şi supraveghere bancară   Regulamentul cu privire la dezvăluirea de câtre băncile din Republica Moldova a informaţiei despre activitatea lor financiara.

Regulamentul cu privire la poziţia valutara deschisa a băncii.

Regulamentul cu privire la suficienta capitalului ponderat la risc, (redacţia noua), hotărârea nr.269 din 17 octombrie 2001 (MO al RM nr.130 din 26.10.01)

Regulamentul cu privire la dirijarea riscului ratei dobânzii, hotărârea CA al BNM nr. 249 din 22.09.99 (MO al RM nr.109-111 din 07.10.99).

Regulamentul privind încheierea acordurilor cu persoane afiliate băncilor comerciale, inclusiv eliberarea creditelor (proces-verbal nr.31 din 10.11.1995) (ultima modificare-hotărârea nr.32 din 07.02.02 (MO al RM nr.24-25 din 14.02.02))

Regulamentul nr.3/09 cu privire la creditele "mari" (proces-verbal nr.37 din 1 decembrie 1995) (ultima modificare-hotărârea nr.9 din 23.01.2003)

Regulamentul nr.23/09-01 cu privire la autorizarea băncilor (cu modificări si completări) (MO al R.M. nr.59-60 din 12.09.1996)

Regulamentul nr.33/09-01 cu privire la acordarea creditelor de câtre bănci funcţionarilor săi (proces-verbal nr.43 din 18.09.1996) (ultima modificare - hot. nr.6 din 10.01.02) (MO al RM nr.11-12 din 17.01.2002))

Regulamentul nr.34/09-01 cu privire la eliberarea certificatului de calificare a auditorului bancar (proces-verbal nr.46 din 11 octombrie) (Monitorul Oficial al RM nr.69 din 24 octombrie 1996)

Regulamentul nr.37/09-01 cu privire la deschiderea filialelor de câtre bănci (proces-verbal nr.51 din 15 noiembrie 1996) (ultima modificare - hotărârea nr.88 din 27.10.1997, proces-verbal nr.37 (Monitorul Oficial nr.74-75 din 13.11.1997))

Regulamentul nr.42/09-01 cu privire la deţinerea cotei substanţiale in capitalul băncii (proces-verbal nr.53 din 29 noiembrie 1996) (ultima modificare-hotărârea nr.69 din 28.03.2002 (Monitorul Oficial al RM nr.46-48 din 04.04.02))

Regulamentul nr.53/09-01 cu privire la exigentele fata de administratorii băncii (proces-verbal nr.15 din 26.03.1997) (ultima modificare-modificarea din 05.10.2000, Hotărâre CA al BNM nr.291)

Regulamentul cu privire la modul de întocmire si prezentare a rezultatelor auditului, hotărârea nr.29 (proces-verbal nr.28 din 8.8.1997), (ultima modificare-hotărârea nr.63 din 29.3.99 (MO al RM nr.39-41 din 22.04.99))

Regulamentul cu privire la lichiditatea băncii, hotărârea nr.32 (proces-verbal nr.28 din 8 august 1997), (ultima modificare-abrogata modificarea si completarea, hotărârea nr.19 din 28.1.1999 (hvs 5%) (Mon. Oficial al RM nr.10-11 din 04.02.1999))

Regulamentul cu privire la deţinerea de către bănci a cotelor in capitalul unităţilor economice, hotărârea nr.81 din 9.4.1998, proces-verbal nr. 16 (ultima modificare-hotărârea nr.49 din 03.03.2000 (MO al RM nr.31-33 din 23.03.2000))

Regulamentul cu privire la creditele expirate, hotărârea nr.130 din 15 mai 1998, proces-verbal nr.21 (Monitorul Oficial al RM nr.87-89 din 24.09.1998)

Regulamentul cu privire la clasificarea creditelor si formarea reducerilor pentru pierderi la credite (fondul de risc), aprobat HCA nr.164 din 22.06.1998, MO nr.87-89 din 24.09.98 (cu modificările ulterioare)

Regulament cu privire la investiţiile băncilor in active materiale pe termen lung, hotărârea CA al BNM nr.384 din 23 decembrie 1999 (MO al RM nr.1-4 din 06.01.2000)