Geopolitica, Anul VI, Nr. 28, Editura TOP FORM, pp. 33-41, Bucureşti, 2008,

ISSN 1583-543X

CONFLICTE ÎNGHEŢATE ÎN ZONELE MARITIME ŞI

OCEANICE EUROPENE

Romulus HÂLDAN*

The majority of the territorial controversies of the beginning of this century take place

at world’s oceans and seas, either on the islands, simple cliffs or in small areas of the ocean.

Nevertheless, the biggest disputes, although smouldering, is that concerning the Arctic

area. The dispute has evolved suddenly, simultaneously with the melting of the ice cap, thus

providing unexpected economic opportunities which were hard to imagine in the last century

as: the exploitation of the oil and natural gazes resources from the area and the opportunity

of opening the shortest maritime route between the Atlantic and pacific oceans.

I. INTRODUCERE

Oceanul Arctic ocupă o arie aproximativ circulară, în jurul Polului Nord,

având o suprafaţă de 14.090.000 km2 şi o lungime totală a coastelor de 45.389

km. Ca să avem exact reprezentarea dimensiunii sale, trebuie să arătăm că

suprafaţa sa este de 1,5 ori mai mică decât a SUA şi ocupă numai 4,1% din

suprafaţa Oceanului Planetar (Fig.1)

Fig.1 Regiunea Arctică Sursa: CIA Factbook 2008

Principala problemă a zonei arctice şi poate şi cea mai importantă

problemă a omenirii este procesul de topire accentuată a calotei polare.

Măsurătorile făcute de specialiştii de la Centrul American pentru Studiul Gheţii

şi Zăpezii au scos la iveală un adevăr intuit de multă vreme de activiştii de

mediu: în anul 2006, de exemplu, zăpada din zona arctică a fost cu 30% mai

puţină decât de obicei. Oamenii de ştiinţă estimează că, de acum încolo, ritmul

de topire se va modifica în fiecare an, urmând ca până în anul 2040 să nu mai

existe gheaţă la Polul Nord pe timpul verii.[1]

Topirea gheţii polare a lansat o adevarată cursă a revendicărilor teritoriale

în această parte a lumii şi analiza pe care o vom prezenta în continuare va

lămuri, sperăm, cauzele acestei adevărate „goane după aur” din nordul

îndepărtat [2], dar şi mizele şi consecinţele ce decurg din această cursă.

Dezgheţarea calotei polare arctice a deschis accesul la miliarde de tone de

petrol şi gaze naturale, minerale valorose cum sunt aurul şi platina, precum şi

mari cantităţi de peşte, suficient ca toate ţările riverane Arcticii să aibă pretenţii

la aceste bogăţii.[3]

Practic, aşa cum arată The US Geological Survey, un sfert din resursele

nedescoperite, încă, ale lumii, se găsesc în Antarctica [4], fapt afirmat şi de către

American Petroleum Institute, dar ultimele cercetări sunt mai puţin optimiste,

afirmând că doar 6% din rezervele de hidrocarburi ale lumii s-ar afla în zona

Arcticii [5] Oricum ar fi, aceste rezerve nu sunt de neglijat, mai ales într-o lume

în care consumul de resurse naturale creşte progresiv.

După ce vom aborda pe scurt fenomenul în sine şi efectele naturale pe

care le produce, vom analiza statutul Zonei Arctice şi efectele politice,

diplomatice, economice şi militare, deoarece acestea tind să aibă evoluţii din ce

în ce mai acute şi să se transforme dintr-o dispută paşnică într-o dispută care, la

un moment dat, dacă este scăpată de sub control, poate să devină violentă.

II. TOPIREA CALOTEI POLARE ŞI EFECTELE ACESTUI FENOMEN

Fenomenul de topire a calotei polare nu este ceva nou, dar a devenit ceva

îngrijorator în ultimii ani. Marea suprafaţă de gheaţă constituie factorul principal

în încetinirea încălzirii globale deoarece ea reflectă o mare cantitate de caldură

înapoi, în spaţiul cosmic. Dispărând această imensă suprafaţă de reflexie, apa

oceanului, care are culoarea albastru-închis, absoarbe 90,8% din căldura solară

şi efectele sunt lesne de înţeles.

Fenomenul de topire a calotei polare a evoluat extrem de rapid şi

previziunile, aşa cum am arătat, sunt extrem de sumbre şi caracterul este global,

nelimitându-se numai la Zona Arctică.

Este foarte greu de materializat acest fenomen şi de aceea şi reacţia

oamenilor este destul de redusă în raport cu gravitatea problemei.

Pentru o mai exactă înţelegere a gravităţii fenomenului, este suficient să

studiem imaginile de mai jos, care sunt cât se poate de elocvente:

Fig.2 Evoluţia topirii calotei polare pe timpul verii din anul 1979 până în prezent

Sursa: USA Natural Resources Defence Council, Global Warming Puts the Arctic on Thin

Ice (Answers to questions about the Arctic's shrinking ice cap and its global significance)

Fig.3 Evoluţia topirii calotei polare (2004 – 2005) Sursa: National Geographic( http://news.nationalgeographic.com/news/2006/09/060914-arctic

ice.html), 14 septembrie 2006

Fig.4 Evoluţia topirii calotei polare în perioada 1979-2005 (mil. Km

2)

Sursa: USA National Snow and Ice Data Center (NSIDC)

După cum arată o prestigioasă publicaţie, deja, în fiecare an se pierde o

suprafaţă de gheaţă de 38.000 mile pătrate, iar topirea gheţarilor se produce cu

20 până la 100% mai repede decât în ultimele decade, contribuind cu 12% din

procentul de creştere a nivelului oceanelor sau, mai exact spus, cu 0,35 milimetri

pe an [6], iar la fiecare 10 ani, conform datelor USA Natural Resources Defence

Council, 9% din calota polară dispare.

Toate aceste schimbări globale ale climei afectează şi România şi, deşi

pare curios, dezgheţarea calotei polare, după părerea specialiştilor de la Institutul

Naţional de Cercetare şi Dezvoltare Marină din Constanţa, ar putea fi una dintre

cauzele cresterii nivelului Marii Negre cu 1,5 milimetri pe an în perioada

ultimilor 70 de ani.

Practic, creşterea temperaturii cu 30 C în ultimele decade a făcut ca

suprafaţa de gheaţă ce se topeşte în lunile de vară polară să nu mai poată fi

refăcută în totalitate în lunile de iarnă, aceasta însemnând mutaţii destul de

importante în zonă şi nu numai. Specialiştii susţin faptul că Antarctica şi

Groenlanda au suficientă gheaţă care, odată topită, poate produce o creştere

globală a nivelului mării de 70 de metri şi este de notat şi faptul că, prin topirea

gheţurilor, în mai puţin de 500 de ani, nivelul mărilor şi oceanelor a crescut cu

peste 20 de metri.[7]

În Zona Arctică, avem de-a face cu două efecte capitale ale dezgheţului

calotei polare şi anume:

- crearea posibilităţii exploatării unor resurse de petrol, gaze naturale şi

metale rare apreciabile şi,

- posibilitatea navigaţiei neîntrerupte în zona arctică şi realizarea cele mai

scurte legături între oceanele Atlantic şi Pacific, precum şi dezvoltarea

turismului în zonă.

Pasajul de Nord-West este o mai veche dorinţă a lumii, deoarece

scurtează foarte mult drumul dintre cele două oceane şi imaginile următoare sunt

edificatoare în acest sens:

Fig. 5 Pasajul de Nord-West Sursa: Athropolis Arctic Map

Fig.6 Rutele clasice ale pasajului de Nord-West Sursa: Athropolis Arctic Map

Legenda: 1. Ruta tipică a pasajului de Nord-West;

2. Traseul parcurs în 1905 de Roald Amunsen cu nava Gjøa;

3. Prima expediţie a navei St. Roch (1940-1942) care a avut ca sarcină să

demonstreze suveranitatea Canadei asupra Arcticii, prin traversarea de

la West la Est (de la Vancouver la Halifax)

4. A doua expediţie a navei St Roch (1944), care a însemnat reîntoarcerea

navei la Vancouver, pe ruta cea mai nordică a pasajului

5. Expediţia Franklin (1845-1848)

6. Expediţia William Eduard Parry (1819-1820)

7. Expediţia Robert McClure (1850-18549

Acestea sunt efecte pe care le putem denumi pozitive, dar trebuie să avem

în vedere şi faptul că topirea gheţurilor va afecta numeroase vieţuitoare arctice,

precum ursul polar şi balenele şi chiar şi fondul piscicol destul de important care

încă mai există în zonă.

III. STATUTUL ZONEI ARCTICE

Statutul Zonei Arctice este reglementat de Convenţia Natiunilor Unite

asupra Dreptului Mării din 1982 (Convenţia de la Montego Bay), unde, în

opinia mea, următoarele articole sunt esenţiale:

- art. 56, referitor la drepturile, jurisdicţia şi îndatoririle statelor costiere în

zona economică exclusivă;

- art. 57, care reglementează lăţimea zonei economice exclusive la 200

mile marine;

- art. 76-85, din partea a VI-a, referitoare la platoul continental unde,

foarte important, în paragraful 5 al art.76, se specifică faptul că platoul

continental se poate întinde până la 350 de mile faţă de liniile de bază ale

coastei, dar nu mai mult de 100 mile marine de la izobata de 2.500 metri, iar în

art. 77 se specifică dreptul statelor riverane asupra platoului continental şi modul

de exploatare a resurselor acestuia;

- art. 89 din partea a VII-a, care stipulează faptul că este invalidă orice

pretenţie asupra marii libere, în sensul că niciun stat nu are dreptul să supună

suveranităţii sale nicio parte din marea liberă.

Convenţia a intrat în vigoare în anul 1994, până acum fiind ratificată de

152 de state şi de către Uniunea Europeană

Discuţiile asupra Polului Nord şi Zonei Arctice sunt destul de acute, mai

ales în urma descoperirii resurselor extrem de importante de hidrocarburi şi

minerale, dar trebuie să avem în vedere faptul că, pe baza prevederilor

Convenţiei Natiunilor Unite asupra Dreptului Mării, la care, până la urmă, se

pare că va adera şi SUA, se va ajunge la o soluţie unanim acceptată.

De asemenea, trebuie avut în vedere şi precedentul referitor la Polul Sud

care, în urmă cu 50 de ani a dat naştere la discuţii similare între cele şapte state

care emiteau pretenţii asupra teritoriului Antarcticii: Marea Britanie, Franţa,

Argentina, Chile, Norvegia, Australia şi Noua Zeelandă. Până la urmă, cu

prilejul Anului Internaţional de Geofizică (1957-1958), 12 state au semnat un

tratat care stabilea cadrul legal de guvernare asupra Antarcticii.[8]

Acest precedent poate fi un bun exemplu, mai ales că anul 2007-2008 este

Anul Internaţional Polar, fiind un prilej excelent de reglementare a problemelor

Arcticii. La aceasta se adaugă şi faptul că statele Zonei Arctice – Canada,

Danemarca, Islanda, Norvegia, Finlanda, Suedia, SUA şi Rusia deja lucrează

într-un organism interguvernamental – Consiliul pentru Arctica - care are ca

preocupare activitatea de mediu în această zonă, deci posibilitatea de demarare a

procesului există.

IV. REVENDICĂRILE DIN ZONA ARCTICĂ, UN VERITABIL

RAZBOI AL GHEŢURILOR

Deşi Arctica este una dintre cele mai îndepărtate zone ale lumii, dar şi

dintre cele mai puţin ospitaliere, a devenit extrem de importantă, în special

pentru statele din zonă care, în ultimul timp s-au lansat într-o serie de dispute

destul de acerbe deşi, de cele mai multe ori, acestea au aspectul aparent paşnic al

unor dispute ştiinţifice.

Punctul culminant a fost atins pe 2 august 2007, când minisubmarinul

rusesc Mir-1 a coborât la 4261 de metri, sub Polul Nord, şi a plasat pe fundul

mării drapelul Rusiei, confecţionat din titan.[9] Dispute au fost şi înainte, dar

acest eveniment a constituit un adevărat fitil al bombei disputelor şi

revendicărilor.

Mai mult decât atât, expediţia a fost condusă de un experimentat

explorator polar rus, Artur Cilingarov, care este şi membru al Dumei de Stat,

astfel că toată acţiunea a căpătat şi o puternică conotaţie politică, mai ales că

acesta, după finalizarea expediţiei, a afirmat că: „Zona Arctică a fost

dintotdeauna a Rusiei şi va rămâne a Rusiei” şi că „ Suntem fericiţi că am înfipt

steagul Rusiei pe fundul oceanului, acolo unde nu a ajuns vreodată cineva şi nu

îmi pasă de ce cred unii străini despre acest lucru”[10], făcând aluzie la

remarcile ministrului de externe al Canadei, Peter MacKay, care a acuzat Rusia

că, prin expediţia sa la Polul Nord, acţionează ca în secolul al XV-lea, când era

suficient să revendici un teritoriu pentru ca să îl primeşti. Şeful diplomaţiei de la

Ottawa nu a fost singurul care a criticat iniţiativa moscovită, purtatorul de

cuvânt al Departamentului de Stat american, Tom Casey, declarând că expediţia

"nu are nici un fel de temei legal".

Am arătat care sunt principalele cauze care au făcut ca interesul pentru

această zonă total inospitalieră să crească şi, în continuare vom aborda disputele

care au luat naştere şi care tind să se amplifice.

În anul 1925, pe baza Principiului Sectorului, Canada a devenit prima ţară

care şi-a extins graniţele nordice spre Polul Nord, este adevărat că mai mult pe

hârtie decât în realitate, între longitudinile 600W şi 141

0W. Această revendicare

nu a fost recunoscută niciodată deoarece între cel mai nordic punct al Canadei şi

Polul Nord este o distanţă de 415 mile marine.

Pe baza aceluiaşi principiu, Rusia revendica sectorul dintre longitudinile

350E şi 170

0W, Norvegia între longitudinile 5

0E şi 35

0E şi SUA între

longitudinile 1700W şi 141

0W. Prima problemă care a apărut a fost faptul că,

după recunoşterea dreptului Danemarcii asupra Groenlandei, în 1916, o curte

internaţională a recunoscut acest drept în 1933, fapt ce a permis Damnemarcei

să aibă revendicări în sectorul cuprins între longitudinile 600W şi 10

0W.

În plus, Canada revendica şi apele dintre insulele sale arctice,

considerându-le ape interioare.

Pe 15 aprilie 1926, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS declara teritoriul

dintre două linii (350E şi170

0W) trasate de la Murmansk la Polul Nord şi de la

Peninsula Ciukotsk la Polul Nord, ca teritoriu sovietic.[11]

Începând cu anul 1999, Polul Nord şi o mare parte a Oceanului Arctic au

fost considerate ca fiind teritorii internaţionale, dar situaţia nu a fost de durată,

deoarece, mai ales începând cu anul 2006, revendicările au început să se

relanseze cu şi mai mare forţă. Acest lucru a determinat şi SUA să treacă la

ratificarea Convenţiei Natiunilor Unite asupra Dreptului Mării, deşi în trecut era

împotriva acesteia deoarece îi leza anumite interese. S-ar părea că Arctica şi

bogăţiile ei sunt un argument suficient pentru a-şi schimba atitudinea.

O primă divergenţă este între SUA şi Canada şi are ca obiect pasajul nord-

vestic sau ruta Mării de Nord, între Marea Labrador şi Marea Bering, zonă

considerată de Canada ca internă, iar de SUA, în virtutea articolului 37 din

Convenţia Natiunilor Unite asupra Dreptului Mării, ca „o serie de legături

internaţionale, între zone puternice de navigaţie sau zone economice exclusive”,

aşa cum arăta comandorul James Kraska, consilier pentru politica oceanică al

Comitetului Statelor Majore Întrunite al armatei SUA, citat de Sea Power

Magazine [12]

SUA a respins cererea Canadei de a considera aceste ape ca fiind

interioare şi, întrucât disputa nu are niciun suport şi niciuna dintre părţi nu face

nimic, nu există iniţiată nicio negociere pentru rezolvarea problemei. Actuala

concentrare a atenţiei asupra Zonei Arctice, arată prestigioasa publicaţie citată

mai sus, arată că Navy are încă interese strategice în zonă, comparativ cu

perioada Războiului Rece, când zona a fost terenul jocului de-a şoarecele cu

pisica pentru submarine.[13]

Mai mult decât atât, SUA nu numai că nu cere acordul canadienilor pentru

a naviga în aceste ape şi nici pentru a desfăşura acţiuni militare, inclusiv cu

submarine, dar nici nu consideră că trebuie măcar să îşi anunţe prezenţa în zonă.

Submarinele americane, prin folosirea pasajului de nord-vest, asigură o

mai rapidă deplasare a submarinelor dintr-un ocean în altul şi, astfel, o mai

rapidă proiecţie a forţei faţă de traseul clasic prin Canalul Panama, după cum se

vede în figura următoare:

Fig. 7 Comparaţia între ruta prin pasajul de Nord-West şi cea prin Canalul

Panama Sursa: Robert Huebert, The Impact of Climate Change on Transportation in Canada’s North:

The Strategic Reality, Advantage North: Resource Development and Northern

Transportation Conference, Calgary University, Department of Political Science, The

Centre for Military and Strategic Studies, May 29, 2007

De altfel, activitatea SUA pentru argumentarea pretenţiilor sale se

precipită. Asfel, noile cercetări asupra fundului mării din zona Alaskăi, efectuate

în Marea Chukchi îi determină pe americani să afirme că panta continentală în

această zonă se extinde cu mai mult de 100 mile marine decât se credea

anterior[14]

De altfel, între Canada şi SUA mai există şi disputa legată de linia de

graniţă în marea Beaufort, unde s-ar părea că este vorba de o zonă cu resurse

destul de importante. Canada susţine că graniţa internaţională continuă în ocean

în linie dreaptă faţă de uscat, pe când SUA argumentează că linia trebuie să facă

un unghi de 300 spre est.

La fel, şi între SUA şi Rusia există divergenţe în ceea ce priveşte

demarcaţia din Marea Bering, care separă Siberia de Alaska şi unde Rusia

pretinde o suprafaţă de 50.000 km2.

O altă divergenţă este între toate statele riverane şi Rusia care, prin gestul

făcut de Cilingarov la Polul Nord, a vrut să demonstreze drepturile sale asupra

platoului continental, expediţia având scopul de a demonstra că lanţul muntos

submers Lomonosov este o prelungire a platoului continental al Rusiei şi, deci,

Rusia poate revendica o suprafaţă de 460.000 Mm2, bogată în hidrocarburi şi

minerale rare. Practic, regiunea totală revendicată de Rusia are o suprafaţă egală

cu cea a Franţei, Italiei si Germaniei la un loc.[15], după cum se vede în figura

de mai jos:

Fig. 8 Revendicările Rusiei în Zona Arctică Sursa: BBC News (http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/6941569.stm)

LEGENDA: 1 Polul Nord

2. Lanţul muntos submers Lomonosov

3. Linia de 200 mile marine

4. Teritoriul revendicat de Rusia

Pe 20 decembrie, 2001, Rusia a făcut o cerere oficială către Comisia

Naţiunilor Unite pentru Limitele Platoului Continental, în conformitate cu

Convenţia Natiunilor Unite asupra Dreptului Mării (art. 76, paragraful 8), prin

care solicita stabilirea unor noi limite ale şelfului continental al Rusiei, dincolo

de limita de 200 de mile marine, dar în sectorul arctic rusesc. Teritoriul reclamat

de Rusia cuprindea şi Polul Nord, pe baza faptului că lanţul muntos submers

Lomonosov se continuă până sub Polul Nord, iar lanţul muntos Mendeleev este

o extensie a continentului Eurasia. În anul 2002, Comisia nici nu a respins, dar

nici nu a acceptat cererea Rusiei, recomandând cercetări suplimentare.

De aceea Rusia a continuat cercetările, culminând cu expediţia Arktika

2007 care a plasat batiscaful Mir-1 sub Polul Nord, în august 2007, expediţie

care a avut ca scop principal, aşa cum am arătat, demonstrarea drepturilor Rusiei

în Zona Arctică, aşa cum sublinia ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, care

spunea: „Misiunea expediţiei nu reprezintă o revendicare fără substanţă;

încercăm să dovedim că teritoriul de până la Polul Nord are aceleaşi

caracteristici geologice cu cel de pe continent.”[16]

Dar Rusia nu este singura care are astfel de pretenţii. Danemarca a cheltuit

mai mult de un sfert de miliard de dolari pentru a dovedi că Arctica a fost în

trecut ataşată Groenlandei care este posesia sa, organizând două

expediţii(LORITA şi LOMROG) şi, paradoxal sau nu, împreună cu Norvegia şi

Rusia. Finlanda, Norvegia şi Islanda au deja ochii îndreptaţi spre această zonă,

iar Canada a cheltuie şapte miliarde de dolari pentru construirea unei flote de

nave de patrulare pentru zonele arctice.[17]

Referindu-ne tot la Danemarca, aceasta este într-o dispută destul de aprigă

cu Canada, subiectul fiind Insula Hans care, de fapt, este o grămadă de pietre

aflată în Strâmtoarea Nares, între insula canadiană Ellesmere şi Groenlanda.

Miza este posesia insulei, poziţie care poate influenţa drepturile de exploatare şi

explorare din zonă.

Pe 27 noiembrie 2006, Norvegia a adresat şi ea o solicitare către Comisia

Naţiunilor Unite pentru Limitele Platoului Continental prin care argumentează

extinderea zonei economice exclusive de 200 mile marine în trei zone din nord-

estul Atlanticului şi din Zona Arctică şi s-ar părea că nu se opreşte aici.

Pe lângă revendicările teritoriale din zonă şi activităţile ştiinţifice

desfăşurate în scopul fundamentării ştiinţifice a acestor revendicări, se remarcă

şi o intensă activitate miltară.

Statele Unite, care au neglijat prezenţa în Zona Arctică, şi-au propus să

stabilească o bază permanentă a US Coast Guard în Barrow, Alaska, care este

cel mai nordic punct al SUA.[18], iar Canada, conform declaraţiei primului

ministru Stephen Harper, intenţionează să deschidă un nou port la Nanisivik şi

să achiziţioneze opt nave de patrulare în zonele îngheţate, program ce va costa

peste 3,3 miliarde de lire sterline.[19]. De asemenea intenţionează să

construiască două noi baze militare şi un centru de pregătire pentru acţiune în

zonele polare la Resolute Bay. Toate acestea, arăta primul ministru canadian,

„spun lumii despre Canada că are o reală şi în creştere prezenţă pe termen lung

în Arctica”[20]

Rusia care are 14 spărgătoare de gheaţă nucleare este, de departe, cea mai

mare putere arctică şi, aşa cum arăta Artur Cilingarov, consideră că „Arctica

întotdeauna a fost rusească şi va rămâne rusească”.

Pe lângă toate acestea trebuie subliniat şi faptul că majoritatea submarinelor

nucleare ruseşti aparţin Flotei de Nord, multe dintre acestea fiind destul de

vechi, dar noua clasă Borei vine să anihileze acest handicap.

Forţelor navale li se adaugă şi aviaţia strategică care, la ordinul lui Putin,

imediat după întoarcerea expediţiei Arktika 2007, şi-a amplificat prezenţa în

Zona Arctică, simultan cu prezenţa în Pacific şi Atlantic, ca demonstraţie a

faptului că Rusia este din nou o forţă şi că a păstrat aceleaşi zone de interes

strategic. Aceste prezenţe au devenit o permanenţă, fapt ce denotă interesul

deosebit pe care Rusia îl acordă acestei zone.

Subiectul este extrem de actual şi de acut, dar o analiză oricât de

laborioasă ar fi nu poate să acopere toate detaliile acestuia. Practic, evenimentele

se succed cu repeziciune şi apar noi elemente de analiză.

Speranţa noastră este că evenimentele vor fi paşnice şi, deşi interesele în

zonă sunt extrem de importante, nu se va ajunge la conflicte, ba, mai mult, se

vor găsi soluţiile de rezolvare paşnică a problemelor, în special prin aplicarea şi

respectarea prevederilor Convenţiei Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării.

NOTE BIBLIOGRAFICE

[1] Vezi Sabina Tudor, Gheaţa arctică a rămas mai puţină ca oricând, articol

publicat în ziarul Adevărul, 15.08.2007 şi Victor Borza, Dezghetul vine peste

trei decenii, Cotidianul, 12.12. 2006

[2] Paul Reynolds, The Arctic’s new gold rush, BBC News website, 25 oct.

2005

[3] Scott Borgerson, An Ice Cold War, The New York Times, 8 Aug. 2007

[4] Paul Reynolds, op. cit.

[5] Richard R. Burgess, Cold War? Melting of sea ice spurs maritime activity as

nations rush to stake claims for potential arctic resources, Sea Power Magazine,

octombrie 2007, p.15

[6] Ian Sample, Arctic ocean may lose all its ice by 2040, disrupting global

weather, The Guardian, 16.03.2007

[7] Ibidem

[8] Scott Borgerson, Op. cit.

[9] Adam Wolfe, Russian Claims to Pole Foreshadow More Arctic Disputes to

Come, World Politic Review, 13 august 2007

[10] ***Rusia acapareaza Polul Nord, ziarul Ziua, Nr. 4003, 9 august 2007

[11] George Ginsburgs, The Soviet Union and International Cooperation in

Legal Matters, Martinus Nijhoff Publishers, 1988

[12] Richard R. Burgess, op. cit., p.16

[13] Ibidem

[14] Jeannette J. Lee, New Seafloor Maps May Bolster U.S. Arctic Claims, ştire

Associated Press

[154] Laura Cernahoschi, Rusia cere o bucată imensă din Polul Nord,

Cotidianul, 30 iunie 2007

[16] *** Rusia revendică drepturi teritoriale la Polul Nord, ştire BBC, 3 august

2007

[17] Scott Borgerson, Op. cit.

[18] Lee Hudson Teslik, Who Owns the Arctic, Slate Magazine, 24 0ctombrie

2007 (http://www.slate.com/)

[19] Ed Pilkington, Canada flexes its muscles in scramble for the Arctic, The

Guardian, 11 iulie 2007, p.23

[20] *** Arctic military bases signal new Cold War, articol apărut în The

Times, 11 august 2007

* Comandamentul Bazei Navale, Constanţa