CA Constanta Buletinul Jurisprudentei Civil 2012 Pt REALE

https://www.facebook.com/groups/dreptpractic/

Institutul de Drept Practic

1

RROOMMAANNIIAA CCUURRTTEEAA DDEE AAPPEELL CCOONNSSTTAANNŢŢAA

SSEECCŢŢIIAA II CCIIVVIILLĂĂ

BBUULLEETTIINNUULL JJUURRIISSPPRRUUDDEENNŢŢEEII

22001122



2

CCCCCCCC UUUUUUUU PPPPPPPP RRRRRRRR IIIIIIII NNNNNNNN SSSSSSSS

II .. DDRREEPPTT CCII VVII LL ................................................................................................................................ 4

A. DREPTURI REALE. DREPTUL DE PROPRIETATE. ........................................................................... 4 1. ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. RELUAREA PROCEDURII DUPĂ SOLUŢIONAREA NOTIFICĂRII ÎN PROCEDURA

SPECIALĂ A LEGII NR. 10/2001. ELECTA UNA VIA . ........................................................................................ 4 2. LEGEA NR. 10/2001. ABSENŢA NOTIFICĂRII REGLEMENTATE DE LEGEA NR. 10/2001. ACŢIUNE PENTRU

ACORDAREA DE DAUNE ECHIVALENTE VALORII DE CIRCULAŢIE A BUNULUI IMOBIL PRELUAT ÎN TEMEIUL

DECRETULUI NR. 223/1974, ÎNTEMEIATĂ PE DISPOZIŢIILE LEGII NR. 10/2001 ŞI ADRESATĂ DIRECT

INSTANŢEI DE JUDECATĂ. INADMISIBILITATE . ............................................................................................... 6 3. LEGEA NR. 10/2001. REVOCAREA DISPOZIŢIEI EMISĂ DE PRIMAR DUPĂ COMUNICAREA EI

NOTIFICATORILOR. NECENZURAREA DISPOZIŢIILOR CE CONŢIN PROPUNEREA DE ACORDARE DE

DESPĂGUBIRI ÎN CONTENCIOS ADMINISTRATIV. CONSECINŢE. .................................................................... 13 4. LEGEA NR. 10/2001. RETROCEDARE CONSTRUCŢIE. ................................................................................ 18 5. SERVITUTE DE TRECERE. ACŢIUNE CONFESORIE. NATURA CIVILĂ A LITIGIULUI . COMPETENŢA

MATERIALĂ A JUDECĂTORIEI CA INSTANŢĂ DE FOND. ................................................................................. 22 B. CONTRACTE ......................................................................................................................................... 26 6. SIMULA ŢIE PRIN INTERPUNERE DE PERSOANE. CONDIŢII LEGALE. DOVADA ACORDULUI SIMULATOR

INTERVENIT ÎNTRE CEI TREI COCONTRACTANŢI. ADMISIBILITATEA PROBEI CU MARTORI ŞI PREZUMŢII ÎN

LIPSA CONTRAÎNSCRISULUI (INSTRUMENTUM). CONDIŢII LEGALE. ............................................................. 26 C. OBLIGAŢII ............................................................................................................................................. 41 7. DISTINCŢIE VICII ASCUNSE/VICII APARENTE. ANGAJAREA RĂSPUNDERII VÂNZĂTORULUI PENTRU VICIILE

ASCUNSE. CONDIŢII LEGALE. CERERE DE REMEDIERE A DEFECŢIUNILOR CONSTRUCŢIILOR – MODALITĂŢI

DE ANTRENARE A RĂSPUNDERII PENTRU VICII ASCUNSE. CONDIŢII . ........................................................... 41 8. LEGEA NR. 10/2001. DAUNE MORALE PENTRU SOLUŢIONAREA CU ÎNTÂRZIERE A NOTIFICĂRII. ADMISIBILITATEA CERERII. .......................................................................................................................... 49 9. LEGEA NR. 10/2001. CONFISCARE AVERE PRIN HOTĂRÂREA PENALĂ DE CONDAMNARE PENTRU

COMITEREA UNEI INFRACŢIUNI ECONOMICE. INAPLICABILITATEA LEGII NR. 10/2001. ............................... 59 10. PERSOANĂ ARESTATĂ PE TERITORIUL ROMÂNIEI DE AGENŢI AI ALTUI STAT . LIPSA CARACTERULUI

POLITIC AL ARESTĂRII ŞI, ULTERIOR, AL DEPORTĂRII ÎN FOSTA URSS. INAPLICABILITATEA LEGII NR. 221/2009. ..................................................................................................................................................... 64 11. RĂSPUNDERE CIVILĂ PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI. INUNDAŢIE URMATĂ DE CEDAREA

DIGULUI DE APĂRARE. CAZ DE FORŢĂ MAJORĂ. .......................................................................................... 69 D. SUCCESIUNI ......................................................................................................................................... 73 12. PETIŢIE DE EREDITATE. ACŢIUNE PATRIMONIALĂ. COMPETENŢA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ ŞI CĂILE DE ATAC

ÎMPOTRIVA SENTINŢEI SUNT DETERMINATE DE VALOAREA MASEI SUCCESORALE. INCIDENŢA ART. 2821

COD PROCEDURĂ CIVILĂ. ............................................................................................................................. 73 E. FOND FUNCIAR .................................................................................................................................... 80 13. ACŢIUNE ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ. LIPSA CALITĂŢII DE PROPRIETAR. TEREN AFERENT CELEI DE-A DOUA LOCUINŢE A VÂNZĂTORULUI PRELUATĂ DE STAT ÎN TEMEIUL LEGII NR. 4/1973. ACŢIUNE ÎN

CONSTATAREA VÂNZĂRII/CUMPĂRĂRII UNUI IMOBIL (CASĂ ŞI TEREN) PROPORŢIONALĂ SUB IMPERIUL

LEGII NR. 58/1974. PRELUAREA TERENULUI DE CĂTRE STAT ÎN TEMEIUL ART. 20 DIN LEGEA NR. 58/1974. DREPTUL CUMPĂRĂTORULUI CONSTRUCŢIEI DE A DOBÂNDI ÎN PROPRIETATE CONFORM LEGII NR. 18/1991 NUMAI SUPRAFAŢA DE TEREN ATRIBUITĂ ÎN FOLOSINŢĂ PE DURATA EXISTENŢEI CORPULUI DE CLĂDIRE

CUMPĂRAT SUB IMPERIUL LEGII NR. 58/1974. ............................................................................................. 80



3

II II .. DDRREEPPTTUULL FFAAMM II LL II EEII ................................................................................................................ 88

14. LEGĂTURI PERSONALE CU MINORUL. LIMITĂRI ALE ACESTUI DREPT. OBLIGAŢIA INSTANŢEI DE

JUDECATĂ DE A ASIGURA UN RAPORT DE PROPORŢIONALITATE INTRE LIMIT ĂRILE DREPTULUI TATĂLUI DE

A AVEA LEGĂTURI CU MINORA ŞI SCOPUL URMĂRIT – RESPECTAREA INTRESULUI SUPERIOR AL

MINORULUI . .................................................................................................................................................. 88 15. STABILIREA LOCUINŢEI MINORULUI. MOTIVE DE RECURS PRIN CARE SE SOLICITĂ REANALIZAREA

PROBELOR. EXAMINAREA PE FOND A RECURSULUI. PRINCIPIUL INTERESULUI SUPERIOR AL COPILULUI. ... 93

II II II .. DDRREEPPTTUULL MM UUNNCCII II SSII AASSII GGUURRĂĂRRII SSOOCCII AALL EE .................................................................. 99

A. DREPTUL MUNCII ............................................................................................................................... 99 16. ACORDARE DREPTURI BĂNEŞTI SOLICITATE DE ANGAJAŢII SNTFM – CFR MARFĂ, CU TITLU DE PRIME

PAŞTI ŞI CRĂCIUN, PRIMĂ DE ZIUA FEROVIARULUI, ORE SUPLIMENTARE, TICHETE ETC. ........................... 99 17. ANGAJAREA RĂSPUNDERII PATRIMONIALE A PÂRÂŢILOR PENTRU RECUPERAREA PREJUDICIULUI. INTINDEREA PREJUDICIULUI. ...................................................................................................................... 112 18. ANULARE DECIZIE DE CONCEDIERE. SUSPENDAREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ. .......... 121 19. CARACTERUL REAL ŞI SERIOS AL CONCEDIERII DISPUSE ÎN BAZA ART. 65 DIN CODUL MUNCII. ......... 125 20. CLAUZELE CONTRACTELOR COLECTIVE DE MUNCĂ PRODUC EFECTE PENTRU TOŢI SALARIAŢII

ÎNCADRAŢI LA TOŢI ANGAJATORII DIN RAMURA DE ACTIVITATE PENTRU CARE S-A ÎNCHEIAT CONTRACTUL

COLECTIV DE MUNCĂ. ................................................................................................................................ 133 21. CONTESTAŢIE ÎMPOTRIVA DECIZIEI DE CONCEDIERE COLECTIVĂ. NERESPECTAREA CRITERIILOR

AVUTE ÎN VEDERE LA CONCEDIEREA COLECTIVĂ. ..................................................................................... 139 22. CONTROLUL INSTANŢEI DE JURISDICŢIA MUNCII ASUPRA LEGALITĂŢII ŞI TEMEINICIEI DECIZIEI DE

SANCŢIONARE DISCIPLINARĂ ÎN LIPSA UNEI LIMITĂRI LEGALE EXPRESE INCLUDE ŞI DREPTUL DE A ÎNLOCUI

SANCŢIUNEA DISCIPLINARĂ CU UNA MAI UŞOARĂ. .................................................................................... 145 23. EFECTELE APLICĂRII LEGII NR. 329/2009 CU REFERIRE LA DREPTUL ANGAJAŢILOR ASSI LA SALARII

COMPENSATORII, REGLEMENTAT DE ART. 91 ALIN . 2 DIN CCM. CALITATEA PROCESUALĂ A CNMSI ŞI A

MINISTERULUI COMUNICAŢIILOR ŞI SOCIETĂŢII INFORMAŢIONALE. ........................................................ 151 24. PRESCRIPŢIA DREPTULUI ORGANULUI DE CONDUCERE AL UNITĂŢII DE A APLICA SANCŢIUNEA

DISCIPLINARĂ. ............................................................................................................................................ 160 25. RĂSPUNDERE PATRIMONIALĂ GESTIONAR. PLATĂ DESPĂGUBIRI. ....................................................... 165 26. SUSPENDAREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ AL PERSOANEI CARE OCUPĂ O FUNCŢIE DE

CONDUCERE ÎN SINDICAT. CONDIŢII . ......................................................................................................... 174 B. ASIGURĂRI SOCIALE ........................................................................................................................ 187 27. CONTESTAŢIE DECIZIE DE PENSIONARE. CADRE MILITARE. INSTANŢĂ COMPETENTĂ. JUSTIFICAREA

INTERESULUI RECLAMANTULUI ÎN ANULAREA DECIZIEI DE RECALCULARE A PENSIEI. ............................. 187 28. CONTESTAŢIE DECIZIE DE PENSIONARE. NEDEPUNERE CONTESTAŢIE LA CASA TERITORIALĂ DE PENSII

ÎMPOTRIVA DECIZIEI DE PENSIONARE......................................................................................................... 193 29. CONTESTAŢIA DECIZIEI DE RECALCULARE A PENSIEI EMISE ÎN BAZA OUG NR. 59/2011. ................... 196 30. CONTESTAŢIA DECIZIEI DE RECALCULARE A PENSIEI EMISE ÎN BAZA OUG NR. 1/2011. ..................... 208 31. RECALCULARE PENSIE PENTRU LIMITĂ DE VÂRSTĂ. STAGIUL COMPLET DE COTIZARE. ...................... 218

II VV.. DDRREEPPTT PPRROOCCEESSUUAALL CCII VVII LL ................................................................................................ 222

32. LEGEA NR. 10/2001. CALITATEA PROCESUALĂ PASIVĂ A UNITĂŢII ADMINISTRATIV TERITORIALE . TEREN FOLOSIT CU DESTINAŢIA DE PARCARE AUTO DE CĂTRE LOCATARII UNUI BLOC ÎNVECINAT. APARTENENŢA BUNULUI LA DOMENIUL PRIVAT AL LOCALIT ĂŢII . LIPSA DESTINAŢIEI DE UTILITATE

PUBLICĂ. EFECTE. ...................................................................................................................................... 222 33. RECUPERAREA, DIN CAUŢIUNEA DEPUSĂ ÎN CONTESTAŢIA LA EXECUTARE, A PREJUDICIULUI SUFERIT

DE PROPRIETAR. NATURA LITIGIULUI . ....................................................................................................... 228 34. RECURSUL – CALE EXTRAORDINARĂ DE ATAC. EXERCITAREA OMISSO MEDIO. INADMISIBILITATE . .. 232 35. REVIZUIRE - CALE EXTRAORDINARĂ DE ATAC. PRONUNŢAREA INSTANŢEI EXTRA PETITA. CONDIŢIILE

REVIZUIRII . INCLUDEREA CONTRAVALORII IMOBILULUI , BUN COMUN IN MASĂ PARTAJABILĂ IN LOCUL

APARTAMENTULUI ÎNSTRĂINAT, NU CONSTITUIE UN CAZ DE PRONUNŢARE EXTRA PETITA. ..................... 235



4

II.. DDRREEPPTT CCIIVVIILL

A. DREPTURI REALE. DREPTUL DE PROPRIETATE.

1. Acţiune în revendicare. Reluarea procedurii după soluţionarea notificării în procedura specială a Legii nr. 10/2001. Electa una via.

Justificarea creării de către legiuitor, prin textul art. 46 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, a

facultăţii de a alege între două proceduri alternative cu aceeaşi finalitate este aceea că s-a urmărit valorificarea de către reclamant a aceleia care creează premisele obţinerii mai rapide a rezultatului urmărit.

Reiese că repunerea pe rol a acţiunii de drept comun este permisă ori de câte ori notificantul mai are interesul continuării judecăţii.

Art. 46 alin. 1 din Legea nr. 10/2001

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 02.02.1994,

reclamanţii C.E. şi F.I.G. şi F.L.D. i-au chemat în judecată pe S.C. D S.A., R.A. C.U. şi Consiliul Local Constanţa pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa, str. S.M. şi evacuarea pârâţilor din acest imobil. Prin sentinţa civilă nr. 1128/03.02.1997, Judecătoria Constanţa a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, imobilul format din teren în suprafaţă de 123, 40 mp şi construcţiile de pe acesta (cu excepţia părţii deţinute de societatea comercială şi utilizată ca brutărie). Împotriva acestei hotărâri toate părţile au formulat apeluri, care au fost respinse prin decizia civilă nr. 1471/26.06.1998 a Tribunalului Constanţa, iar faţă de această decizie s-a formulat recurs în aceeaşi modalitate. Prin încheierea din 23.03.2001, Curtea de Apel Constanţa a suspendat judecata recursurilor, dând curs solicitării reclamanţilor de a face aplicarea dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001. Separat de acest litigiu s-a derulat procedura fondată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi întemeiate pe notificarea înregistrată sub nr. 3791/2001, pentru acelaşi imobil (teren şi construcţie).

Astfel, prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului civil nr. 2010/118/2008 al Tribunalului Constanţa, reclamanţii i-au chemat în judecată pe pârâţii A.V.A.S. Bucureşti, S.C. D S.A. Constanţa, R.A.E.D.P.P. Constanţa, Municipiul Constanţa prin primar, Consiliul local Constanţa şi Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună restituirea în natură a imobilului, iar în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă - restituirea prin echivalent.



5

Prin sentinţa civilă nr. 901/12.05.2010, Tribunalul Constanţa a respins excepţiile vizând lipsa calităţii procesuale a reclamanţilor şi pârâţilor S.C. D S.A. şi A.V.A.S.; admiţându-se în parte acţiunea, pârâtul Municipiul Constanţa a fost obligat să restituie în natură reclamanţilor imobilul în litigiu, mai puţin brutăria naţionalizată, pentru care pârâtul A.V.A.S. a fost obligat să facă propunere de acordare de despăgubiri.

Prin decizia civilă nr. 300/22.12.2010, Curtea de Apel Constanţa a respins apelul A.V.A.S., dar a admis apelurile celorlalţi pârâţi, schimbând în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii cererii de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 118,91 mp aferent magazinului alimentar şi construcţiilor anexe proprietatea S.C. D S.A. În consecinţă, pârâtul Municipiul Constanţa a fost obligat să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură; au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Prin decizia civilă nr. 7761/03.11.2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursurile reclamanţilor şi al A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 300/22.12.2010 a Curţii de Apel Constanţa, astfel că sentinţa civilă nr. 901/12.05.2010 a Tribunalului Constanţa a devenit irevocabilă.

Astfel fiind, pentru acelaşi imobil s-a iniţiat mai întâi o acţiune în revendicare, suspendată, urmată de soluţionarea irevocabilă a procedurii legii speciale, punându-se problema raportului dintre acţiunea în curs de judecată (recursul în acţiunea în revendicare) şi procedura de restituire începută în temeiul Legii 10/2001.

Conform art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data de 23.03.2001), prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.

Dispoziţiile citate (care se referă la orice tip de acţiune: în revendicare, în anularea actului de înstrăinare etc.) conţin două prescripţii legale: una cu caracter normativ, în sensul că dispoziţiile Legii 10/2001 sunt aplicabile şi cererilor în curs de judecată şi una de natură facultativă, care îngăduie fostului proprietar să aleagă între cele oferite de noua lege, fie prin renunţarea la judecată, fie prin suspendarea acţiunii de drept comun.

Uzitând de prerogativa conferită de art. 47 al.1, persoana care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii poate alege suspendarea cauzei în curs, suspendare care nu se poate dispune nici din oficiu, nici la solicitarea altei persoane decât cea care a notificat; în principiu, suspendarea judecăţii ar trebui să dureze până la finalizarea procedurii administrative (art. 244 al.2 C. pr. civ., aplicat prin analogie).

Efectele constatării cazului de redeschidere întemeiat pe finalizarea procedurii trebuie însă aplicate circumstanţiat, în funcţie de raţiunile care au stat la baza suspendării.

Pornind de la justificarea creării acestei facultăţi - alegerea, dintre două proceduri alternative care ar avea aceeaşi finalitate, restituirea în natură, a aceleia care creează premisele obţinerii mai repede a rezultatului urmărit - şi de faptul că art. 47 al.1 vorbeşte despre suspendarea judecăţii, incluzând şi ideea reluării judecăţii, fără însă a reglementa strict şi cazurile când aceasta este permisă (precum art. 245 C.



6

pr. civ., spre ex.), reiese că repunerea pe rol acţiunii de drept comun este permisă ori de câte ori notificantul mai are interesul continuării judecăţii.

Logica – căci textul legal nu are prevederi exprese – impune un singur caz în care această continuare nu ar fi lipsită de interes, anume atunci când pretenţiile din procesul iniţial ar fi integral satisfăcute în procedura administrativă şi/sau judiciară a Legii 10/2001.

Aceasta este şi situaţia reclamanţilor, cărora în urma soluţionării de către instanţă a notificării înregistrate sub nr. 3791/2001, adresate Primăriei Constanţa, li s-a restituit în natură partea de construcţie ocupată de chiriaşi şi terenul aferent, respingându-se solicitarea de restituire în natură a fostei brutării şi a terenului aferent, pentru care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent. Stabilirea acestor măsuri reparatorii conduce la respingerea recursului reclamanţilor de restituire în natură şi a magazinului şi terenului aferent (pentru care au însă dreptul la despăgubiri astfel cum le-a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 901/2008 a Tribunalului Constanţa) deoarece, deşi au exercitat căile de atac legale, aceştia nu au observat că instanţele au considerat fosta brutărie (actual magazin) ca fiind în proprietatea legală a unui terţ şi nu au contestat expres această soluţie din perspectiva rigorilor acţiunii în revendicare. Mai mult, observând că toate instanţele (în acţiunea în revendicare şi cea de Legea 10/2001) au recunoscut dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii, se constată că în mod just nu s-a admis revendicarea şi a celeilalte părţi a imobilului, clădirea aflându-se în proprietatea unui terţ, iar terenul fiind ocupat de acesta, astfel încât restituirea lui ar fi una pur formală, proprietarul terenului fiind obligat să respecte dreptul de proprietate al titularului construcţiei, astfel încânt folosinţa terenului ar fi fost definitiv afectată superficiei existente în favoarea proprietarului magazinului. Se mai impune observaţia că, prin soluţionarea notificării, dreptul la măsuri reparatorii al reclamanţilor (restituire în natură combinat cu reparaţia în echivalent) a fost integral satisfăcut; aceasta înseamnă - fără a avea relevanţă data la care reclamanţii vor obţine despăgubirile stabilite in baza legii speciale – că în patrimoniul acestora nu se mai găseşte un drept a cărui existenţă să îndreptăţească revendicarea. Cu privire la recursurile celorlalţi pârâţi, având în vedere că, sub puterea principiului lucrului judecat, în dosarul nr. 2010/118/2008 al Tribunalului Constanţa s-a stabilit irevocabil obligaţia Municipiului Constanţa de a restitui în natură terenul şi construcţiile existente pe acesta (exact partea din imobil pentru care s-a admis acţiunea în revendicare), Curtea urmează a le admite, având în vedere că o soluţie contrară ar reprezenta o dublă reparaţie a prejudiciului suferit de reclamanţi prin naţionalizarea bunului de la autorul lor.

Decizia civilă nr. 441/C/05.06.2012 Dosar nr. 3/36/1998

Judecător redactor Gabriel Lefter

2. Legea nr. 10/2001. Absenţa notificării reglementate de Legea nr. 10/2001. Acţiune pentru acordarea de daune echivalente valorii de circulaţie a



7

bunului imobil preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi adresată direct instanţei de judecată. Inadmisibilitate.

Concepţia legiuitorului în adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a institui o procedură

prealabilă prin care persoana îndreptăţită să se adreseze direct unităţii deţinătoare, urmând ca decizia sau dispoziţia emisă de aceasta să fie supusă controlului judecătoresc; faza judiciară a acestor proceduri începe în situaţia în care persoana îndreptăţită este nemulţumită de actul prin care se finalizează faza administrativă. Declanşarea fazei administrative este marcată de formularea unei notificări adresată unităţii deţinătoare, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 279/4.04.2005, conform art. 21 alin. (1) ) devenit art. 22 alin. (1) după republicarea Legii 10/2001). Conform dispoziţiilor art, 21 alin.(5) din Legea 10/2001 (art. 22 alin. 5 după republicare), „Nerespectarea termenului de 6 luni (1 an – după prelungire) prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”. Termenul de 6 luni, prelungit - 1 an, constituie un termen de decădere. Recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei îndreptăţite de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea finalităţii reparatorii urmărite, dar intolerabil într-un stat de drept, o perioadă îndelungată sau nelimitată.

Legea nr. 10/2001, art. 22 alin. 1 şi 5, art. 26

Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Cauza CEDO Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr.

13489/118/2010 reclamantul A.F. a solicitat în contradictoriu cu Prefectul Judeţului Constanţa ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună acordarea de măsuri reparatorii în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, constând in compensarea cu un alt bun sau plata de despăgubiri, reprezentând echivalentul valoric al imobilului preluat in mod abuziv de stat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că reclamantul a fost nevoit să plece din ţară, însă cu această ocazie, a avut loc şi trecerea imobilului pe care îl deţinea în proprietate, în patrimoniul statului, deşi plătise un avans de 28.966 lei, în anul 1979.

În drept: s-au invocat prevederile Legii nr. 10/2001. Prin sentinţa civilă nr. 17768 din 10 octombrie 2011, pronunţată de Judecătoria

Constanta, în dosarul civil nr. 13189/212/2010, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanta, cu declinarea competentei de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Constanţa.

În considerentele hotărârii s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 24 alin.8 din Legea nr. 10/2001, competenţa de soluţionare a cauzei revine secţiei civile din cadrul tribunalului din a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare.

În dovedirea cererii s-au depus la dosar: titlu de proprietate nr. 13394 din 8 iulie 1980,contract de construire nr. 18 209 din 20 noiembrie 1970, proces verbal de



8

predare preluare recepţie a locuinţei, acte de stare civilă, contract de împrumut din 20.11.1079.

La termenul de judecată din 15 decembrie 2011 a fost încuviinţată extinderea cadrului procesual pasiv, în sensul introducerii în cauză a pârâtului Primarul municipiului Constanţa.

Prin încheierea de şedinţă din 24 mai 2012, Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Prefectului judeţului Constanţa, motivat de împrejurarea ca acesta nu are calitate de unitate deţinătoare şi implicit de subiect pasiv al dreptului dedus spre soluţionare. Prin sentinţa civilă nr. 3661 din 28 iunie 2012, Tribunalul Constanţa a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantului. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamantul A.F. a fost proprietarul imobilului situat în Constanţa, Str. B.P.H. nr. 112 A, bun preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în temeiul Decretului nr. 223/1974. S-a mai reţinut că, deşi reclamantul şi-a întemeiat cererea de acordare a măsurilor reparatorii pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu a făcut dovada că a declanşat procedura reglementată de legea specială prin formularea unei notificări cu privire la acest imobil în termenul reglementat de actul normativ. S-a mai reţinut că art. 22 din lege prevedea în mod expres că persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia, prelungit ulterior până la 14.02.2002, persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. Atât doctrina, cât şi jurisprudenţa în materia măsurilor reparatorii ale bunurilor preluate abuziv de stat, au statuat că formularea notificării este chiar o condiţie de exercitare a acţiunii pe cale judiciară, iar lipsa acesteia conduce la respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă. În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat constant că dreptul la acţiune nu este unul absolut, fiind supus unor limitări şi cum în speţă reclamantul nu a respectat dispoziţiile legale ce vizau tocmai condiţiile de exercitare a dreptului de a fi despăgubit pentru imobilul preluat abuziv, acţiunea acestuia este inadmisibilă. S-a mai reţinut că reclamantul nu dispune de un „bun” sau de o speranţă legitimă cu privire la imobilul în litigiu pentru a solicita direct instanţei de judecată protejarea acestui drept. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs reclamantul A.F. care a criticat-o pentru nelegalitate sub aspectul aplicării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Susţine recurentul că Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2001 care reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada regimului comunist, constituie o lege complementară ce nu poate obstrucţiona accesul la justiţie şi nici nu poate aduce o atingere dreptului de proprietate al reclamantului cu privire la imobilul în litigiu. Chiar dacă legea specială reglementează două etape ale procedurii de restituire, nerespectarea etapei administrative nu poate avea drept consecinţă sancţionarea reclamantului cu



9

decăderea din dreptul de a solicita măsuri reparatorii, această etapă având un caracter facultativ. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constan ţa în raport de criticile recurentului, Curtea constată următoarele:

Criticile recurentului reclamant se reţin a fi vădit nefondate, instanţa de fond statuând în mod judicios asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de restituire a imobilului situat în Constanţa, Str. B.P.H. nr. 112 A, în condiţiile în care reclamantul nu a formulat o notificare cu privire la acest imobil, cu respectarea termenelor reglementate de Legea nr. 10/2001, ci a solicitat direct instanţei de judecată restituirea bunului în natură, prin acţiunea promovată la data de 30 martie 2010.

Concepţia legiuitorului în adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a institui o procedură prealabilă prin care persoana îndreptăţită să se adreseze direct unităţii deţinătoare, urmând ca decizia sau dispoziţia emisă de aceasta să fie supusă controlului judecătoresc; faza judiciară a acestor proceduri începe în situaţia în care persoana îndreptăţită este nemulţumită de actul prin care se finalizează faza administrativă. Declanşarea fazei administrative este marcată de formularea unei notificări adresată unităţii deţinătoare, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 279/4.04.2005, conform art. 21 alin. (1) ) devenit art. 22 alin. (1) după republicarea Legii 10/2001). Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG 145/2001 cu câte 3 luni, astfel încât data finală pentru depunerea notificărilor a fost 14 februarie 2002. Conform dispoziţiilor art, 21 alin.(5) din Legea 10/2001 (art. 22 alin. 5 după republicare), „Nerespectarea termenului de 6 luni (1 an – după prelungire) prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”. Termenul de 6 luni, prelungit - 1 an, constituie un termen de decădere. Recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei îndreptăţite de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea finalităţii reparatorii urmărite, dar intolerabil într-un stat de drept, o perioadă îndelungată sau nelimitată. Curtea Constituţională investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale a reţinut că instituirea unui termen de decădere, nu este de natură a împiedica liberul acces la justiţie, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are competenţă exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin.(3), potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene după a căror



10

expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă (Decizia nr. 21/27.01.2004 şi Decizia nr. 755/31.10.2006 pronunţate de Curtea Constituţională). În cauză, se reţine că termenul în interiorul căruia trebuia formulată notificarea stabilit iniţial la 6 luni şi prelungit de două ori cu câte 3 luni, s-a împlinit la data de 14 februarie 2002, iar reclamantul nu a adresat unităţii deţinătoare o notificare în interiorul acestui termen. În cauză se reţine că reclamantul nu a declanşat procedura Legii nr. 10/2001 prin notificarea unităţii deţinătoare în termenul prescris de lege, acesta formulând pentru prima oară o acţiune în justiţie pentru restituirea imobilului în anul 2010. Nu se poate reţine existenţa unui conflict între legea naţională, respectiv Legea nr. 10/2001, şi dreptul european (art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. şi art. 6 din Convenţie), şi ca atare, nici încălcarea dispoziţiilor din Constituţia României (art. 11 şi 20) ce reglementează prioritatea dreptului internaţional şi în raport cu dreptul intern. Art. 6 din C.E.D.O. şi art. 21 din Constituţia României reglementează liberul acces la justiţie, care este un drept fundamental al omului, nu unul absolut însă, ci unul care comportă anumite limite, limite care trebuie să respecte criteriile de legitimare şi de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese, consacrate de Convenţie şi jurisprudenţa Curţii Europene în numeroase cazuri. Conform jurisprudenţei C.E.D.O., Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenţia. De asemenea, art. 6 din Convenţie, ca şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială (Cauza Păduraru contra România). Statul Român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, iar una dintre condiţiile acordării unor astfel de măsuri a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită a le primi să formuleze notificare în acest scop în termenul de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Recurentul nu a fost în măsură să prezinte motive pentru care apreciază că acest termen nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar instanţa de recurs nu are nici un temei să considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă la care se referă jurisprudenţa anterior citată. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv



11

refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform deciziei nr. XX/19.03.2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utiliz ării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Ori, aşa cum s-a arătat, reclamantul putea obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi preluarea abuzivă de către stat.

În speţă se reţine că reclamantul nu a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, neînţelegând să formuleze notificare în termenul prevăzut de această lege (6 luni, prelungit ulterior la un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv până la data de 14.02.2002).

A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune în restituire în natură sau prin echivalent este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O., echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă.

Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 şi 13803/05 din 3 iunie 2008).

Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, ,,recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţiei”.

Din acest punct de vedere, sunt eronate şi lipsite de fundament juridic susţinerile reclamantului conform cărora persoana care invocă deposedarea abuzivă de către stat şi care nu a urmat în termen legal, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea acţiunii întemeiată pe dreptul comun chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiţia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea prin simpla voinţă a petiţionarului a principiilor de drept enunţate.

Astfel fiind, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22



12

decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.

Noţiunea de „bun” nu are accepţiunea înţeleasă de reclamant, anume obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate etc. În acest sens, C.E.D.O. a reţinut în Cauza pilot Atanasiu ş.a. contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2010 „existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdic ţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140). În consecinţă, Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, „se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” (paragraful 142).

În egală măsură, reclamantul nu avea „o speranţă legitimă” în legătură cu recunoaşterea dreptului său, câtă vreme decizia nr. 33/2008 pronunţată în Secţiile Unite tranşează situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, premisele unei jurisprudenţe unitare în acest sens. C.E.D.O. a remarcat, totodată, anterior dezlegării date prin decizia menţionată, că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în restituirea imobilelor formulate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005).

Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective” (cauza Păduraru contra României, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).

Pentru considerentele expuse se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

În baza art. 274 Cod procedură civilă obligă recurentul reclamant la 372 lei cheltuieli de judecată către intimatul Primarul Municipiului Constanţa.


Judecător redactor Mihaela Popoacă



13

3. Legea nr. 10/2001. Revocarea dispoziţiei emisă de primar după comunicarea ei notificatorilor. Necenzurarea dispoziţiilor ce conţin propunerea de acordare de despăgubiri în contencios administrativ. Consecinţe.

Decizia/dispoziţia necontestată de titularul notificării conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, sau de către prefect în cadrul controlului de legalitate, conform Legii nr. 554/2004, devine definitivă şi conferă notificatorului o „speranţă legitimă”, respectiv „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, constând în dreptul de creanţă cu privire la imobilul imposibil de restituit în natură, în procedura Legii nr. 247/2005 urmând a se determina numai cuantumul despăgubirilor şi modalitatea de plată. Această concluzie rezultă din dispoziţiile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005 - Titlul VII conform cărora „Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii cererii de restituire în natură. După emiterea dispoziţiei primarului cu propunere de acordare de despăgubiri se realizează controlul de legalitate al prefectului conform dispoziţiilor mai sus menţionate, iar dacă se apreciază că dispoziţia emisă este ilegală, prefectul trebuie să atace în contencios administrativ această decizie. Primarul emitent al deciziei, după comunicarea acesteia către notificator nu mai are posibilitatea să o revoce, legea prevăzând în mod expres modalitatea în care se cenzurează legalitatea acestei dispoziţii şi anume pe calea acţiunii în contencios administrativ, cu respectarea procedurii Legii nr. 554/2004.

Art. 26 din Legea nr. 10/2001 Art. 16 din Legea nr. 247/2005 - Titlul VII

Art. 1 din Protocolul 1 la CEDO

Prin acţiunea modificată, înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 9527/118/2009, reclamanţii M.I. şi M.T. au chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Dispoziţiei nr. 4971/18.06.2008 comunicată reclamanţilor la data de 3 septembrie 2009. În motivarea acţiunii reclamanţii au susţinut că după apariţia Legii nr. 10/2001 au formulat o notificare cu privire la imobilul din Constanţa, strada S. nr. 2, solicitând restituirea în natură a acestui imobil, sau în cazul imposibilităţii restituirii în natură, acordarea de despăgubiri. Prin Dispoziţia nr. 3479/18.06.2008 emisă de Primarul Municipiului Constanţa s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului motivat de faptul că terenul este afectat de blocul de locuinţa LV 16, trotuar şi ampriza străzii S. şi s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent astfel: Acordarea unui teren echivalent valoric de 311 mp lotul nr. 17, careul I zona Palazu Mare pentru terenul de 209 mp ce nu poate fi restituit în natură, iar pentru valoarea rămasă de atribuit, în cuantum de 99.582 Euro, s-a propus acordarea de despăgubiri conform titlului VII din Legea nr. 247/2005. Ulterior, prin Dispoziţia nr. 4971/31.07.2009, Primarul Municipiului Constanţa a modificat art. 2 din Dispoziţia nr. 3479/18.06.2008 în sensul că a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent valoric, respectiv acordarea în compensare pentru terenul de 77, 5 mp (ce a făcut parte din terenul de 209 mp imposibil de restituit în



14

natură) a unui lot de teren de 311 mp situat în zona Palazu Mare, careu I lot 17, iar pentru diferenţa de 134, 24 mp ce face parte din terenul preluat de la reclamant de 209 mp, imposibil de restituit în natură s-a propus acordarea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr.247/2005. Susţin reclamanţii că Dispoziţia nr. 4971/31.07.2009 este lovită de nulitate, întrucât aceasta nu mai cuprinde propunerea de despăgubire şi pentru construcţia preluată de la reclamant şi ulterior demolată, reclamanţii fiind expropriaţi conform Decretului de Expropriere nr. 344/1984, la momentul exproprierii imobilul din Constanţa, str. Secerişului nr. 2 fiind compus din 209 mp şi construcţie. În condiţiile în care noua dispoziţie se referă numai la o suprafaţă de 134,25 mp, fără să aibă în vedere şi despăgubiri pentru construcţia demolată, reclamantul apreciază că dispoziţia nr. 4971/31.07.2009 este nelegală. Susţin reclamanţii că soluţia de anulare se impune şi din considerente procedurale, în sensul că primarul nu are abilitatea legală de a proceda la modificarea propriei decizii, prin emiterea unei alte dispoziţii modificatoare, iar împrejurarea că Prefectul Judeţului Constanţa a dat o dispoziţie în acest sens nu are relevanţă juridică, dispoziţia emisă conform Legii nr. 10/2001 putând fi modificată numai după atacarea ei în justiţie de către prefect, conform legii contenciosului administrativ, cale de atac ce nu a fost utilizată în speţă. Se mai susţine că prima dispoziţie a intrat în circuitul civil, reclamaţii au fost puşi în posesia terenului acordat în compensare, iar dreptul de proprietate al reclamantului recunoscut prin Dispoziţia nr. 3479/18.06.2008 a fost întabulat conform încheierii de întabulare nr. 91030/21.01.2009, emisă de Biroul de Carte Funciară Constanţa. Prin sentinţa civilă nr. 3541/10.06.2011 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamanţilor şi a anulat Dispoziţia nr. 4971/31.07.2009 emisă de Primarul Municipiului Constanţa. Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Constanţa a reţinut că prin Dispoziţia nr. 3479/18.06.2008 emisă de Primarul Municipiului Constanţa s-a decis acordarea de măsuri reparatorii reclamanţilor pentru imobilul expropriat - casă şi teren aferent de 209 mp constând în compensarea cu teren echivalent, respectiv suprafaţa de 311 mp situat în Palazu Mare, careul I lot 17, iar pentru valoarea rămasă de atribuit pentru diferenţa de teren şi casa demolată, în cuantum de 99.582 Euro s-a propus acordarea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În baza acestei dispoziţii reclamanţii au procedat la întabularea dreptului de proprietate asupra terenului atribuit prin compensare. Ulterior în cadrul controlului de legalitate exercitat de Prefectul Judeţului Constanţa, Prefectul a emis adresa nr. 3123/19.03.2009 prin care a solicitat Primarului Municipiului Constanţa modificarea Dispoziţiei nr. 3479/2008 în sensul propunerii de acordare de despăgubiri numai pentru suprafaţa de teren rămasă de restituit, iar nu şi pentru construcţie şi fără a se face referiri la o anumită valoare de atribuit în compensare. Urmare a acestei adrese Primarul Municipiului Constanţa a emis Dispoziţia nr. 4971/31.07.2009. A apreciat Tribunalul Constanţa că, potrivit dispoziţiilor art. 23 al. (4) din Legea 10/2011, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului constituie titlu executoriu



15

pentru punerea în posesie, are forţa probantă a unui înscris autentic, iar după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară nu mai poate fi revocată sau modificată întrucât a intrat în circuitul civil, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia civilă nr. 103/13.01.2005. S-a mai reţinut că în situaţia concretă a speţei, în ipoteza constatării unor neregularităţi cu ocazia exercitării controlului de legalitate de către prefect, conform dispoziţiei art. 21.6 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 precum şi cele ale art. 16.9 din Titlul VII, capitolul V al Legii nr. 247/2005, singura cale legală pe care prefectul o avea la dispoziţie pentru înlăturarea dispoziţiilor nelegale emise de primar este aceea de a acţiona în contencios administrativ, nefiind permis primarului, în baza unei simple solicitări a prefectului, să modifice unilateral o dispoziţie intrată în circuitul civil. Pe de altă parte s-a mai reţinut că, prin emiterea dispoziţiei modificatoare, reclamanţii au fost vătămaţi în drepturile stabilite în favoarea lor prin dispoziţia iniţială emisă în anul 2008, valoarea rămasă de atribuit reclamanţilor în cuantum de 99.582 Euro a fost stabilită prin raportare atât la terenul preluat, cât şi la construcţia demolată, în timp ce prin dispoziţia contestată în prezenta cauză s-a propus acordarea de despăgubiri exclusiv pentru diferenţa de teren de 134,25 mp, fără a se avea în vedere valoarea construcţiei demolate. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Primăria Municipiului Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate. Au susţinut pârâţii că hotărârea Tribunalului Constanţa a fost pronunţată cu încălcarea Legii nr. 10/2001, întrucât Dispoziţia nr. 4971/31.07.2009 a fost emisă de Primarul Municipiului Constanţa în urma exercitării de către prefect a controlului de legalitate reglementat de art. 24 din O.U.G nr. 81/2007, care a constatat că dispoziţia iniţială nr. 3479/18.06.2008 a fost emisă cu depăşirea limitelor notificării reclamanţilor, în condiţiile în care aceştia prin notificarea nr. 348/2001 au solicitat despăgubiri numai pentru terenul în suprafaţă de 209 mp. În situaţia în care solicitarea reclamantului ar fi vizat şi construcţia demolată, în temeiul art. 11 al. (7) din Legea nr. 10/2001, la emiterea dispoziţiei nr. 3479/2008 ar fi fost necesar să se ţină seama de despăgubirile primite pentru construcţie conform Procesului-verbal nr. 16/07.02.1985. La termenul de judecată din 7 decembrie 2011, Curtea de Apel Constanţa a procedat la recalificarea căii de atac promovată de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 3541/10.06.2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa în temeiul dispoziţiilor art. XII coroborat cu art. XXVI din Legea nr. 202/2010, stabilind calea de atac ca fiind recurs şi nu apel, completul fiind întregit conform dispoziţiilor legale în vigoare. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile recurenţilor pârâţi Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prin adoptarea Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a urmărit clarificarea regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu respectarea prevederilor



16

constituţionale privind dreptul la proprietatea privată, legiuitorul reglementând o procedură administrativă, finalizată prin decizia/dispoziţia unităţii deţinătoare a imobilului notificat şi o procedură judiciară, declanşată de persoana îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, nemulţumită de modalitatea de soluţionare a notificării. Art. 25 din Legea nr. 10/2001 prevede că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 23 din lege, unitatea notificată este obligată să se pronunţe, prin decizie, sau după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură. Deşi măsura restituirii în natură este prioritară în raport de alte modalităţi de despăgubire, iar dispoziţia de restituire în natură este un act administrativ de putere care atestă proprietatea şi care odată îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară se consolidează ca titlu de proprietate nemaiputând fi revocată de organul emitent, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorului imobilului îi revine obligaţia ca prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 25 al. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi de plată a despăgubirilor aferente imobilelor în mod abuziv. După modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII – entitatea notificată, respingând solicitarea de restituire în natură, face numai o propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din legea specială, cuantum final al despăgubirilor urmând a fi stabilit de Comisia Centrală de Acordare a despăgubirilor conform art. 16 şi următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Deşi nu se stabileşte în dispoziţia/decizia emisă de unitatea deţinătoare cuantumul despăgubirii, dispoziţia statuează asupra calităţii notificatorilor de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsuri reparatorii conform legii speciale, respectiv asupra calităţii de fost proprietar al bunului notificat şi imposibil de restituit în natură, cât şi asupra caracterului abuziv al preluării. Decizia/dispoziţia necontestată de titularul notificării conform art. 26 al. (3) din Legea nr. 10/2001, sau de către prefect în cadrul controlului de legalitate, conform Legii nr. 554/2004, devine definitivă şi conferă notificatorului o „speranţă legitimă”, respectiv „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, constând în dreptul de creanţă cu privire la imobilul imposibil de restituit în natură, în procedura Legii nr. 247/2005 urmând a se determina numai cuantumul despăgubirilor şi modalitatea de plată. Această concluzie rezultă din dispoziţiile art. 16 al. (4) din Legea nr. 247/2005- Titlul VII conform cărora „Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin (1) şi (2) în privin ţa verificării legalit ăţii cererii de restituire în natură. Prin urmare, Comisia Centrală nu are competenţa de a cenzura calitatea notificatorilor de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001 şi nici componenţa imobilului pentru care prin dispoziţie/decizie definitivă (necontestată de notificator sau de prefect conform Legii nr. 554/2004) s-a



17

propus acordarea de despăgubiri, cenzura Comisiei Centrale limitându-se exclusiv la analiza legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat. În acest sens art. 21 al. (1) prevede că dacă pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale aceasta stabileşte că imobilul este restituibil în natură, prin decizie motivată va proceda la restituirea acestuia. Art. 16.16 din Normele de aplicare a Legii nr. 147/2005 - Titlul VII - aprobate prin H.G. nr. 128/2008 prevede că dacă pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale aceasta din urmă stabileşte că imobilul pentru care, prin decizie/dispoziţie sau, după caz, prin ordin, s-au consemnat/propus despăgubiri este restituibil în natură, prin decizie motivată potrivit art. 21 din Titlul VII al legii, Comisia Centrală va proceda la restituirea acestuia; decizia de restituire în natură astfel emisă urmând regimul juridic prevăzut de art. 23 al. (4) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, după emiterea dispoziţiei/deciziei cu propunere de acordare de despăgubiri şi comunicarea acesteia tuturor persoanelor interesate, dacă persoana îndreptăţită sau prefectul nu contestă legalitatea acesteia, (ultimul în procedura contenciosului – administrativ) emitentul dispoziţiei, respectiv primarul unităţii administrativ teritoriale nu mai are dreptul să dispună revocarea/modificarea deciziei definitive şi emiterea altei dispoziţii. După comunicarea dispoziţiei împreună cu dosarul aferent notificării Comisiei Centrale de Despăgubiri numai aceasta din urmă poate cenzura dispoziţia emisă de primar, şi numai cu privire la modalitatea de reparare a prejudiciului, prin restituirea în natură a bunului notificat, fără a desfiinţa decizia care a statuat asupra calităţii notificatorului de proprietar al imobilului notificat sau asupra componenţei bunului pentru care se datorează despăgubiri. Elementele dispoziţiei emise de primar prin care s-a stabilit calitatea notificatorului de proprietar al bunului notificat, caracterul abuziv al privării de proprietate, identificarea imobilului şi compunerea acestuia la momentul preluării pot fi supuse controlului de legalitate al prefectului conform Legii nr. 554/2004, caz în care procedura de transmitere a dosarului de despăgubiri către Secretariatul Comisiei Centrale se suspendă până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti (art. 16.9 din Normele de aplicare a Legii nr. 247/2005). Legea nr. 247/2005 prevede că la dosarul de despăgubire se va anexa, urmare a controlului de legalitate asupra dispoziţiei primarului unităţii administrativ –teritoriale exercitat în temeiul Legii nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, întocmit după urmarea procedurilor prevăzute de lege. În cadrul controlului de legalitate se verifică îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru a-i fi recunoscută notificatorului calitatea de persoană îndreptăţită, respectiv depunerea notificării cu respectarea procedurii în termenul prevăzut de lege, existenţa la dosar a înscrisurilor care dovedesc calitatea de fost proprietar al bunului imobil preluat în mod abuziv sau, după caz, calitatea de moştenitor al fostului proprietar, existenţa actelor doveditoare referitoare la preluarea abuzivă a imobilului notificat în perioada de referinţă a legii şi înscrisurile care atestă imposibilitatea restituirii în natură a imobilului.



18

Prin urmare, după emiterea dispoziţiei primarului cu propunere de acordare de despăgubiri se realizează controlul de legalitate al prefectului conform dispoziţiilor mai sus menţionate, iar dacă se apreciază că dispoziţia emisă este ilegală, prefectul trebuie să atace în contencios administrativ această decizie. Primarul emitent al deciziei, după comunicarea acesteia către notificator nu mai are posibilitatea să o revoce, legea prevăzând în mod expres modalitatea în care se cenzurează legalitatea acestei dispoziţii şi anume pe calea acţiunii în contencios administrativ, cu respectarea procedurii Legii nr. 554/2004.

În concret, în speţa dedusă judecăţii se constată că dispoziţia nr. 3479/18.06.2008 emisă de Primarul Municipiului Constanţa după comunicarea ei reclamantului, nu a fost atacată în procedura Legii nr. 554/2004 şi numai cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005 (art. 16 şi următoarele din Titlul VII), ea a fost revocată de Primarul Municipiului Constanţa, cu consecinţa emiterii Deciziei nr. 4971/31.07.2009, contestată în prezenta cauză. Tribunalul Constanţa a statuat în mod judicios că dispoziţia nr. 4971/31.07.2009 este lovită de nulitate în condiţiile în care prima dispoziţie –Dispoziţia nr. 3479/18.06.2008 prin care s-a soluţionat notificarea reclamanţilor după efectuarea controlului de legalitate de către prefect şi constatarea unor neregularităţi cu privire la depăşirea obiectului notificării, prefectul nu a solicitat anularea dispoziţiei apreciată ca fiind nelegală, în contencios administrativ. Simpla adresă emisă de prefect prin care se aduc la cunoştinţă primarului deficienţele dispoziţiei nr. 3479/18.06.2008 nu echivalează cu o contestare a legalităţii acestei dispoziţii în procedura Legii nr. 554/2004, cât timp nu s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă anularea parţială a acestei dispoziţii. În ceea ce priveşte împrejurarea că în Dispoziţia nr. 3479/18.06.2008 nu s-a consemnat faptul că la stabilirea despăgubirii cuvenite reclamanţilor conform Titlului VII, pentru imobilul notificat, nu s-au avut în vedere despăgubirile încasate de notificatori cu ocazia exproprierii construcţiei, aceasta nu prezintă relevanţă în actuala procedură declanşată de reclamanţi. Stabilirea cuantumului despăgubirii constituie atributul exclusiv al Comisiei Centrale de Despăgubiri care nu este ţinută de propunerea făcută de primar în cadrul dispoziţiei, ci după parcurgerea întregii proceduri reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (ce implică o nouă evaluare a imobilului notificat, şi compensarea creanţelor reciproce dintre stat şi notificatori), Comisia emite decizia reprezentând titlul de despăgubire. Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă se va respinge recursul părţilor ca nefondat.



4. Legea nr. 10/2001. Retrocedare construcţie.



19

Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 – care se înscrie în sfera actelor normative cu caracter reparatoriu pentru actele abuzive ale statului, săvârşite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 – legiuitorul a urmărit asigurarea unei reparaţii pe cât posibilă în natură pentru persoanele îndreptăţite, stabilind că restituirea în această modalitate a bunului imobil constituie regula şi se aplică în mod prevalent faţă de orice altă despăgubire echivalentă. Din această perspectivă, legea a permis restituirea în natură către foştii proprietari sau moştenitorii acestora şi a acelor terenuri care sunt afectate de construcţii cu caracter definitiv, edificate cu autorizaţie, dar care nu mai sunt în prezent necesare unităţii deţinătoare.


Prin sentinţa civilă nr. 4164/21.10.2011 a Tribunalului Tulcea a fost respinsă cererea reclamantei S.L. privind obligarea pârâţilor Consiliul Local, Primarul Comunei şi Comuna V.N., jud. Tulcea, de a emite o decizie de retrocedare a imobilului ,,Casa Agronomului’’ situată în satul A., com. V.N., jud. Tulcea, în aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a reţinut că printr-o sentinţă civilă anterioară a aceleiaşi instanţe, pronunţată la 6.11.2008 şi intrată în puterea lucrului judecat, pârâţii Societatea Agricolă ,,G’’, Primarul comunei şi Comuna V.N. au fost obligaţi să restituie reclamantei un teren în suprafaţă de 1.295 m.p., dar pe care se afla construcţia ,,Casa Agronomului’’, edificată de membrii cooperatori cu o parte din materialele rezultate în urma demolării construcţiilor ce au aparţinut autorilor reclamantei; că prin aceeaşi hotărâre s-a stabilit că edificiul nu mai este necesar pârâţilor.

Judecătorul fondului a respins însă cererea, pe considerentul că textul art. 10 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 nu consacră o operaţiune de vânzare-cumpărare ce intervine între unitatea deţinătoare şi solicitant, întrucât despăgubirea nu reprezintă un preţ al vânzării; astfel fiind, nu se poate pretinde obligarea Consiliului Local să aprobe o atare tranzacţie – după cum s-a solicitat prin cererea principală; că, în realitate, art. 10 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 reglementează un caz de accesiune imobiliară, prin care proprietarul terenului restituit devine şi proprietarul construcţiei, cu obligaţia achitării despăgubirii prevăzute de lege.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.L., apreciind că soluţia este dată cu aplicarea greşită a normelor incidente şi pe baza unei eronate reţineri a situaţiei de fapt.

Recurenta a susţinut că deşi prima instanţă a îndrumat-o către promovarea unei acţiuni în constatarea intervenirii accesiunii imobiliare, întemeiate pe dispoziţiile clasice ale Codului civil, nu s-a avut în vedere că temeiul juridic care îi permitea formularea acestei cereri se regăsea într-o lege specială – Legea nr. 10/2001. S-a arătat că, în aceste condiţii, un asemenea demers procesual ar putea fi respins ca inadmisibil, devreme ce există o normă specială, derogatorie de la dreptul comun. S-a trimis la considerentele sentinţei civile nr. 2436/06.11.2008 pronunţate în dosarul 475/88/2007, în care s-a arătat că problema achitării despăgubirii prevăzute de lege (n.n., pentru construcţie) poate fi rezolvată printr-o acţiune separată sau prin bună învoială. Recurenta a arătat că în speţă nu există, însă, posibilitatea reglementării situaţiei clădirii prin înţelegere cu autorităţile locale, primarul şi



20

consiliul local refuzând efectuarea unei expertize de evaluare a bunului conform Legii 10/2001. S-a arătat că în acest context situaţia rămâne incertă, câtă vreme reclamanta are titlu de proprietate asupra terenului, comuna fiind însă în continuare proprietara construcţiei situate pe acest teren. O altă critică adusă soluţiei recurate a vizat concluzia instanţei, de dobândire de facto a dreptului de proprietate asupra acestei construcţii, fără însă a se observa de către judecătorul fondului că, în absenţa plăţii despăgubirii prevăzute de textul indicat şi fără materializarea dreptului său de proprietate printr-un înscris care să facă posibilă înscrierea/intabularea lui în cartea funciară, acest pretins drept nu poate fi exercitat în nici unul din atributele sale (posesie, folosinţă, dispoziţie); că acest fapt rezultă tocmai din împrejurarea închirierii lui de către autorităţile locale, către terţe persoane.

În cauză s-a încuviinţat completarea probatoriului în condiţiile art. 305 cod proc. civilă, iar în raport de disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civilă (,,când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii’’) , Curtea a reţinut urm ătoarele considerente:

Ceea ce a avut de lămurit instanţa de fond a fost îndeplinirea premiselor faptice şi a condiţiilor legale impuse prin dispoziţiile art. 10 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 care, la data sesizării Tribunalului Tulcea (23.09.2010), aveau următorul conţinut:

,,Se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare’’.

În speţă, recurentei reclamante i-a fost recunoscută, prin sentinţa civilă nr. 2436//6.11.2008 a Tribunalului Tulcea, pronunţată în dosarul nr. 475/88/2007 (irevocabilă), calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în procedura Legii 10/2001 pentru terenul de 1.247 mp situat în sat A, com. V.N., jud. Tulcea, pe care se afla construcţia în discuţie.

Prin hotărârea menţionată s-a constatat nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate emis la 29.06.1998 în favoarea Societăţii Agricole ,,G’’ pentru teren, precum şi nulitatea absolută parţială a procesului-verbal nr.1/28.01.1992, încheiat între Societatea Agricolă şi fostul C.A.P., cât priveşte predarea - primirea construcţiei "Casa agronomului" (pct. 17 "Casă specialişti"). S-a constatat totodată nulitatea absolută a Dispoziţiei nr.128 din 31.03.2006 emise de Primarul comunei şi s-a anulat şi dispoziţia nr.10 din 13.03.2007 emisă de Societatea Agricolă „G”, pârâţii fiind obligaţi să restituie reclamantei, în natură, terenul în suprafaţă de 1295 m.p. marcat prin culoarea albastră şi situat între punctele A-B-C-D-E.F.G.P.R.U în planul de situaţie anexă la raportul de expertiză topografică.

Soluţia menţionată s-a bazat pe împrejurarea că reclamanta avea depusă o notificare conform Legii nr. 10/2001, că ea fusese în mod greşit respinsă ca tardivă, că terenul în cauză aparţinuse autorilor săi, fiind însă preluat abuziv de stat în perioada de referinţă a actului normativ menţionat, fiind constatată nulitatea actelor ulterioare, de atribuire a terenului către Societatea Agricolă prin emiterea unui titlu de proprietate în favoarea acesteia. S-a reţinut totodată că printr-o hotărâre



21

judecătorească anterioară, irevocabilă, autoarea reclamantei obţinuse prin acţiunea în revendicare retrocedarea unor suprafeţe din vecinătatea celui ce a făcut obiectul litigiului.

Prin aceeaşi sentinţă civilă din 2008, Tribunalul Tulcea a stabilit irevocabil că a fost nelegală transmiterea construcţiei edificate pe terenul în litigiu, de către fosta Comisie de lichidare a CAP către Societatea Agricolă, „Casa agronomului” fiind închiriată până la acea dată specialiştilor în domeniul agricol care au lucrat la fostul CAP, astfel că ea nu intra în sfera dispoziţiilor art.28 al. 1 din Legea nr. 18/1991; că în prezent clădirea nu mai este necesară unităţii administrativ-teritoriale şi nici primăriei, aspect care reiese din operaţiunea de transfer a clădirii, cu prilejul lichidării fostului CAP, către o altă persoană juridică.

Aceeaşi hotărâre a considerat că în aceste condiţii, afectarea terenului supus procedurilor Legii nr. 10/2001 de construcţia ,,Casa Agronomului’’ nu constituie un impediment pentru restituirea lui în natură, urmând a se valorifica, într-un proces separat, norma cuprinsă în textul art.10 al.5 din Legea nr.10/2001.

Dezlegarea în fapt şi în drept astfel statuată, rămasă irevocabilă şi intrată în puterea lucrului judecat, a creat pentru procesul de faţă fundamentul juridic al evaluării obiectului pretenţiilor recurentei reclamante, întrucât în procesul anterior, instanţa acordase reclamantei măsura restituirii în natură a terenului afectat de construcţia menţionată, confirmând că edificiul – deşi ridicat şi extins după preluarea abuzivă de către stat a terenului – nu mai era necesar unităţii deţinătoare şi stabilind că această calitate, de entitate deţinătoare, revenea Comunei V.N., din moment ce operaţiunea de transfer către Societatea agricolă fusese anulată.

Fiind ţinută de această soluţie, instanţa de fond urma a analiza încadrarea cererii reclamantei prin prisma celei de-a doua condiţii prevăzute de textul sus-citat, anume, atribuirea clădirii dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.

Printr-o interpretare eronată a scopului demersului judiciar cu care a fost sesizat, Tribunalul Tulcea a respins acţiunea pe considerentul că textul art. 10 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 nu ar consacra o operaţiune de vânzare-cumpărare (despăgubirile neconstituind un preţ al vânzării), ci mai degrabă o situaţie de accesiune imobiliară, prin care titularul dreptului de proprietate devine şi proprietarul construcţiei, cu plata despăgubirii prevăzute de lege; ulterior, tribunalul a concluzionat în sensul că, în realitate, reclamanta ar fi titulara dreptului de proprietate asupra acestei construcţii ope legis. Procedând astfel, instanţa de fond nu s-a raportat corect la scopul cererii de chemare în judecată cu care fusese sesizat şi la temeiul în drept evocat, pentru că deşi prin precizările formulate la solicitarea instanţei, reclamanta a solicitat să i se emită o hotărâre a Consiliului Local de aprobare a vânzării acestei construcţii, trimiterea era în mod explicit făcută la dispoziţiile art. 10 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, fiind fără echivoc faptul că, titulara dreptului de proprietate asupra terenului – drept recunoscut în procedura legii speciale – doreşte să reglementeze potrivit legii şi situaţia juridică a clădirii ce nu îi aparţine, dar care îi afectează terenul.



22

Or, recurenta reclamantă nu putea fi considerată ope legis titulara dreptului de proprietate asupra construcţiei (pentru a se induce excepţia lipsei de interes procesual) şi nici nu putea fi îndrumată să se adreseze pe dreptul comun pe calea accesiunii imobiliare (pentru a i se opune, cum corect a apreciat recurenta, principiul specialia generalibus derogant).

Constatând că pârâţii Comuna V.N. şi Primarul comunei nu au contestat în căile de atac sentinţa civilă nr. 2436/2008 a Tribunalului Tulcea în ce priveşte imposibilitatea restituirii în natură a terenului aferent acestei construcţii, precum şi în privinţa naturii şi destinaţiei actuale construcţiei (pentru a infirma argumentele reţinute, anume că această clădire, ,,Casa agronomului’’, nu ar mai fi necesară unităţii deţinătoare), instanţa de fond urma a proceda doar la stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite autorităţii locale, calculate conform standardelor internaţionale de evaluare.

Legiuitorul a urmărit, prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 – care se înscrie în sfera actelor normative cu caracter reparatoriu pentru actele abuzive ale statului, săvârşite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 – asigurarea unei reparaţii pe cât posibil în natură pentru persoanele îndreptăţite, stabilind că restituirea în această modalitate a bunului imobil constituie regula şi se aplică în mod prevalent faţă de orice altă despăgubire echivalentă. Că din această perspectivă legea a permis restituirea în natură către foştii proprietari sau moştenitorii acestora inclusiv a acelor terenuri care sunt afectate de construcţii cu caracter definitiv, edificate cu autorizaţie, dar care nu mai sunt în prezent necesare unităţii deţinătoare, cum este cazul în speţă.

Cum situaţia juridică a edificiului a fost tranşată, după cum s-a arătat, în procesul anterior, intimaţii pârâţi nu mai pot susţine în acest proces că în realitate imobilul este necesar unităţii deţinătoare, fapt pentru care a fost inclus în inventarul domeniului privat, ori că produce venituri prin derularea contractelor de închiriere încheiate cu terţe persoane, fără ca aceste aserţiuni să nu contravină statuării anterioare, intrate în puterea lucrului judecat.

Rezumând, textul art. 10 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 a primit în primă instanţă o greşită interpretare şi aplicare, iar reclamanta era îndreptăţită nu să pretindă înstrăinarea bunului de către autorităţile locale, ci să preia prin decizia autorităţii acest bun, cu plata corespunzătoare a despăgubirii – calculate în acest caz potrivit standardelor internaţionale de evaluare de către expert conform raportului-supliment depus la termenul din 22.07.2011, ca fiind de 23.279,47 lei (incluzând pretinsele îmbunătăţiri aduse de chiriaşi, a căror existenţă şi întindere nu fac însă obiectul prezentului proces).


Judecător redactor Mihaela Ganea 5. Servitute de trecere. Acţiune confesorie. Natura civilă a litigiului.

Competenţa materială a judecătoriei ca instanţă de fond.



23

Acţiunea confesorie de servitute reprezintă o acţiune reală, petitorie şi imobiliară, competenţa de soluţionare a acţiunii aparţinând judecătoriei în a cărei rază teritorială se află imobilul, pretins grevat de servitute, în raport de dispoziţiile art. 1 pct. 1 Cod procedură civilă coroborat cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) Cod procedură civilă.

Prin urmare, fiind o acţiune reală, neevaluabilă în bani, prin care se urmăreşte apărarea dreptului de servitute legală sau convenţională – cum e cazul în speţă, aceasta constituie un litigiu de natură civilă indiferent de părţile implicate în conflictul judiciar – persoane fizice sau persoane juridice – societăţi comerciale cum e cazul în speţă, competenţa materială în primă instanţă aparţinând judecătoriei, ca instanţă de judecată cu plenitudine de competenţă conform art. 1 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Art. 1 pct. 1 Cod procedură civilă coroborat cu art. 13 alin. (1) Cod procedură civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia Comercială

sub nr. 3895/118/2009, reclamanta S.C. „C.P.C.” S.A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. „M.I.” S.R.L. şi S.C. „P.M.” S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâtele la respectarea servituţii de trecere pentru căile de acces la imobilul proprietatea reclamantei, inclusiv la rampa din faţa magaziei, prin demolarea suprastructurii formate din cărămizi, prin care se blochează accesul la respectivul imobil.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3589/16.11.1999 la B.N.P. P.V. a cumpărat de la S.C. „P” S.A. suprafaţa de 1.080,22 m.p. teren intravilan, situat în Constanţa, strada C. nr. 6, din totalul de 194.132,57 m.p. În cuprinsul acestui contract, s-a instituit dreptul de servitute al cumpărătoarei pentru căile de acces la imobilul dobândit, identificat pe schiţa de plan cu culoarea portocalie.

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 516 din 17.02.2000, reclamanta a cumpărat de la S.C. „P” S.A. şi construcţia de tip P + 1, în suprafaţă de 1.759,92 m.p., cu destinaţia de hală industrială şi situată pe terenul de 1.080,22 m.p. anterior dobândit. Imobilul format din teren şi construcţie a fost înscris în cartea funciară nr. 4807, având numărul cadastral 1246/2, iar la rubrica referitoare la sarcini a fost menţionat dreptul de servitute stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3589/1999.

A mai susţinut reclamanta că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1247/30.09.2003 la B.N.P. G.P. şi E.L.S., S.C. „R” S.A. a cumpărat de la S.C. „P” S.A. imobilul ”GS”, compus din teren şi construcţie şi aflat în vecinătatea imobilului proprietatea reclamantei. La rândul său, S.C. „R” S.A. a vândut construcţia către pârâta S.C. „M.I.” S.R.L., care imediat după ce a devenit proprietar a încercat să blocheze accesul reclamantei la magazia societăţii.

A învederat totodată reclamanta că la data de 1.12.2008, cele două societăţi pârâte au construit o suprastructură formată din cărămizi de BCA, amplasată pe platforma din faţa magaziei, blocând astfel accesul la această construcţie şi nesocotind dreptul de servitute înscris în cartea funciară.

Prin sentinţa civilă nr. 1193/COM/18.02.2009, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 44/118/2009, pe cale ordonanţă preşedinţială, au fost



24

obligate pârâtele să sisteze efectuarea de lucrări de construcţie de natură să împiedice accesul reclamantei la imobilul proprietatea sa, fiind respinsă cererea de obligare a pârâtelor la demolarea construcţiilor efectuate, pentru neîndeplinirea condiţiilor pe care le presupune procedura specială reglementată de art. 581 şi următoarele Cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 3606/14.06.2011 Tribunalul Constanţa a admis cererea principală şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâte.

Au fost obligate pârâtele S.C. „M.I.” S.R.L. şi S.C. „P.P.M.” S.R.L. să respecte dreptul de servitute de trecere al reclamantei şi să demoleze construcţia-împrejmuire edificată în Constanţa, strada C. nr. 6, care împiedică accesul reclamantei la imobilul compus din teren în suprafaţă de 1.080,22 m.p. şi hală industrială tip P + 1, cu număr cadastral 1246/2.

Au fost obligate pârâtele la câte 915 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanta este titulara unei servituţi de trecere, constituită prin contract cu titlu oneros încheiat cu pârâta S.C. „P” S.A., aceasta din urmă asumându-şi obligaţia de a asigura accesul reclamantei la imobilul proprietatea sa, inclusiv prin folosirea rampei de încărcare-descărcare. Fiind accesorie dreptului său real asupra terenului fond aservit şi decurgând din existenţa în patrimoniul vânzătoarei a terenului cu destinaţia de cale de acces obligaţia de respectare a dreptului de servitute a constituit însă o veritabilă obligaţie propter rem, opozabilă oricăruia dintre titularii ulteriori ai dreptului de proprietate asupra imobilului aservit. În consecinţă, la momentul la care a cumpărat rampa betonată, pârâta S.C. „M.I.” S.R.L. a preluat şi obligaţia de a respecta dreptul de servitute al reclamantei, ce purta asupra imobilului respectiv, indiferent de menţionarea acestei obligaţii în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare.

În referire la cererea reconvenţională s-a reţinut că pretenţiile pârâtelor sunt nefondate, din materialul probator administrat în cauză rezultând că reclamanta nu a utilizat spaţiile proprietatea pârâtei S.C. „M.I.” S.R.L. şi după expirarea termenului de locaţiune, situaţie în care în speţă nu există situaţia premisă a obligării reclamantei la plata chiriei pretinse de către pârâtă.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat recurs pârâtele S.C. „M.I.” S.R.L. şi S.C. „P.P.M.” S.R.L., care au criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, solicitând, în esenţă, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea reinterpretării corecte a clauzelor contractuale şi pentru stabilirea regimului juridic al celor două imobile învecinate, inclusiv în relaţia raporturilor de vecinătate în baza titlurilor de proprietate şi a situaţiei din teren.

Prin întâmpinare, intimata reclamantă S.C. „C.P.C.” S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivat de faptul că reclamanta este titulara unei servituţi de trecere constituită prin contract cu titlu oneros asupra căilor de acces auto şi cale ferată, inclusiv rampa din faţa magaziei, existente pe terenul pârâtelor, iar acestea din urmă i-au îngrădit accesul la hala industrială proprietatea reclamantei, încălcând astfel dreptul de servitute de trecere.



25

La termenul de judecată din 21 decembrie 2011, instanţa de recurs, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa – Secţia I Civilă în soluţionarea acţiunii reclamantei, în raport de dispoziţiile art. 1 pct. 1 Cod procedură civilă.

Conform art. 137 Cod procedură civilă Curtea va analiza cu prioritate excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa în soluţionarea acţiunii confesorii promovată de reclamantă.

Excepţia este fondată pentru următoarele considerente: Prin acţiunea înregistrată în primă instanţă pe rolul Tribunalului Constanţa –

Secţia Comercială şi ulterior pe rolul Secţiei Civile, reclamanta S.C. „C.P.C.” S.A. Constanţa a dedus judecăţii o acţiune confesorie, solicitând instanţei să oblige pârâtele să îi respecte servitutea de trecere stabilită pe cale convenţională cu S.C. „P” S.A., autoarea originară a tuturor părţilor din litigiu, în urma unor transmisiuni succesive ale fondului aservit.

Ca drept real principal, dreptul de servitute include în conţinutul său juridic nu numai elementele substanţiale, adică prerogativele pe care le poate exercita titularul său, ci şi dreptul material la acţiune.

Prin aceasta, se asigură protecţie juridică directă a dreptului de servitute. În acest sens, titularul dreptului de servitute poate utiliza acţiunea confesorie pentru a obţine recunoaşterea şi restabilirea acestui drept fie împotriva proprietarului fondului aservit, fie împotriva oricărei alte persoane care i-a încălcat dreptul.

Acţiunea confesorie de servitute reprezintă o acţiune reală, petitorie şi imobiliară, competenţa de soluţionare a acţiunii aparţinând judecătoriei în a cărei rază teritorială se află imobilul, pretins grevat de servitute, în raport de dispoziţiile art. 1 pct. 1 Cod procedură civilă coroborat cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) Cod procedură civilă.

Prin urmare, fiind o acţiune reală, neevaluabilă în bani, prin care se urmăreşte apărarea dreptului de servitute legală sau convenţională – cum e cazul în speţă, aceasta constituie un litigiu de natură civilă indiferent de părţile implicate în conflictul judiciar – persoane fizice sau persoane juridice – societăţi comerciale cum e cazul în speţă, competenţa materială în primă instanţă aparţinând judecătoriei, ca instanţă de judecată cu plenitudine de competenţă conform art. 1 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Sub aspect teritorial, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află situat terenul (fondul) pretins aservit, în speţă Judecătoria Constanţa, conform art. 13 alin. (1) Cod procedură civilă, potrivit cărora „Cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanţa din circumscripţia căreia se află imobilele”.

Constatând că, în cauză, în mod greşit, Tribunalul Constanţa – Secţia Civilă - a judecat litigiul în primă instanţă cu încălcarea competenţei materiale a Judecătoriei Constanţa, se va admite excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa, invocată din oficiu de instanţa de recurs şi se va casa sentinţa recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, în primă instanţă Judecătoriei Constanţa.



26

Excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa constituie o excepţie dirimantă ce face inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs formulate de pârâte şi care vizează fondul litigiului – respectiv limitele în care se pretinde a fi exercitată servitutea de trecere de către reclamantă.

Decizia civilă nr. 177/C/29.02.2012 Dosar nr. 3895/118/2009*


B. CONTRACTE

6. Simulaţie prin interpunere de persoane. Condiţii legale. Dovada acordului simulator intervenit între cei trei cocontractanţi. Admisibilitatea probei cu martori şi prezumţii în lipsa contraînscrisului (instrumentum). Condiţii legale.

În cazul simulaţiei prin interpunere de persoane, persoanele care încheie actul aparent prevăd, într-o înţelegere secretă, faptul că una din ele nu are calitatea de parte contractantă şi stabilesc cine este adevăratul contractant. Aşadar, părţile actului aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o altă persoană căreia i se asigură anonimatul. Prin urmare interpunerea de persoane presupune cu necesitate ca la acordul simulaţiei să participe toţi cei trei actori ai săi, astfel încât terţul contractant din actul public să cunoască faptul că a încheiat actul cu o persoană interpusă şi că adevăratul său cocontractant este personajul rămas ascuns privirilor indiscrete ale publicului. În literatura de specialitate s-a reţinut că din încheierea în formă scrisă a actului public nu se poate trage în mod necesar concluzia că şi actul secret ar fi putut fi încheiat în aceeaşi formă, dimpotrivă forma scrisă a celui dintâi poate fi destinată să asigure aparenţa, iar lipsa de consemnare a acelui din urmă poate fi menită să asigure secretul propriu simulaţiei. Pe de altă parte - actele care alcătuiesc simulaţia trebuie privite în mod individual, regulile de probă prevăzute de art. 1191 Cod civil aplicându-se fiecăruia dintre ele în mod independent. (F.Baiaş, op. cit. p. 220).

În ceea ce priveşte proba cu martori, aceasta devine admisibilă pentru a proba raporturile juridice dintre părţi chiar peste valoarea de 250 lei, nu numai în ipoteza în care părţile s-au aflat în imposibilitate morală de a preconstitui un înscris - cum e cazul în speţă, ci şi atunci când există un început de dovadă scrisă, or, în speţă, pârâţii au recunoscut la interogatoriu şi s-au depus la dosar înscrisurile prin care au ridicat banii de la bancă, bani trimişi din Suedia de către reclamanţi la data de 23 august 2000, în vederea achitării preţului terenului.

Art. 1191, 1198 şi 1203 Cod civil

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr. 4125/254/2010

reclamanţii G.D. şi G.C. au solicitat instanţei ca în contradictoriu cu pârâţii C.A., C.M. şi C.E., să constate simulat, prin interpunere de persoane, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4758/27.09.2000 la B.N.P. S.F.E., respectiv, să constate că reclamanţii sunt beneficiarii transferului proprietăţii, adevăraţii cumpărători ai terenului in suprafaţă de 802,50 mp, pentru care au achitat preţul pârâtei C.E.; au mai solicitat constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului



27

construit, edificat pe terenul achiziţionat prin actul simulat, construcţie edificata in baza autorizaţiei emise la data de 20.04.2001.

Reclamanţii au solicitat obligarea paraţilor la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de derularea procesului.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că s-au stabilit in Suedia, dobândind cetăţenia acestei ţări, fără a întrerupe, însă, legăturile cu ţara de origine, România; au precizat că au întreţinut o strânsă prietenie cu familia paraţilor C., la care au locuit în perioada concediilor de odihnă, sprijinul si încrederea reciproca dominând relaţia acestora.

Reclamanţii au mai arătat că, în anul 1999, s-au decis să cumpere un teren în vederea edificării unei locuinţe, iar după ce au comunicat pârâţilor această decizie, au sondat împreună piaţa imobiliara din localităţile 2 Mai si 23 August; convinşi fiind că, în calitate de cetăţeni străini, nu puteau achiziţiona teren în România, reclamanţii au convenit cu pârâţii C. ca terenul să fie cumpărat pe numele lor, iar de coordonarea lucrărilor de execuţie să se ocupe pârâtul C.A.

După identificarea terenului în vecinătatea locuinţei pârâţilor, reclamanţii au purtat negocierile cu vânzătoarea, pârâta C.E., în cursul lunii iunie 2000, prin mandatar, respectiv fiica sa, A.G., iar actul notarial a fost semnat de vânzătoarea C.E. şi pârâtul C.A., potrivit înţelegerii despre care aveau cunoştinţa şi vânzătoarea şi fiica acesteia - care au primit preţul terenului de la reclamanţi.

În drept, reclamanţii au invocat disp. art. 1175, art. 969-970, art. 482 C.civ, art.274 C.pr.civ.

La data de 24.12.2010, pârâta C.E. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea acţiunii reclamanţilor, cu motivarea că pretenţiile acestora sunt justificate; în acest sens, pârâta a arătat că reclamanţii sunt cei care, în cursul lunii iunie 2000, au purtat negocierile cu aceasta prin intermediul fiicei sale, A.G..

Pârâta a recunoscut că actul notarial a fost încheiat între aceasta şi pârâtul C.A., potrivit înţelegerii intervenite între reclamanţi şi pârâţii C., înţelegere despre care aveau cunoştinţă atât pârâta, cât şi fiica sa, cu precizarea că acestea au primit preţul terenului de la reclamanţi, cărora au înţeles să le vândă terenul în litigiu.

Pârâta a mai arătat că imobilul în litigiu aparţine reclamanţilor, care au susţinut financiar lucrările de construire, fiind informaţi de pârâtul C.A. care a urmărit permanent toate fazele de execuţie şi s-a implicat efectiv - potrivit înţelegerii - în coordonarea lucrărilor, prin procurarea de materiale, supravegherea lucrărilor şi chiar munca fizică.

Prin sentinţa civilă nr. 2322/09.09.2011 instanţa a admis acţiunea, în sensul că a constatat simulat contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 4758/27.09.2000 la B.N.P. S.F.E., încheiat între pârâta C.E. în calitate de vânzătoare şi pârâtul C.A., căsătorit cu pârâta C.M., în calitate de cumpărător, contract având ca obiect vânzarea-cumpărarea terenului intravilan în suprafaţă de 802,50 m.p. situat in comuna 23 August, judeţul Constanţa; a constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului-construcţie edificat pe terenul achiziţionat în baza actului simulat, compus din 19 încăperi (living, şase dormitoare, un dressing, două bucătării, trei băi, două holuri, o terasă acoperită, un garaj şi două anexe garaj), în



28

suprafaţă desfăşurată de 242 m.p., cu o valoare tehnică actualizată la stadiul fizic existent la finele anului 2005 în sumă de 282.360 lei şi a obligat pârâţii C.A. şi C.M., în solidar, către reclamanţi, la plata cheltuielilor de judecată în sumă totală de 7.605 lei.

Pentru a hotărî în acest fel, a reţinut instanţa de fond că Parchetul de pe lângă Judecătoria Mangalia a efectuat o primă evaluare a înţelegerii intervenite între părţile litigante. Astfel, soluţionând plângerea penală formulată de reclamanţii G.D. şi G.C. la data de 18.07.2006, împotriva pârâţilor C.A., C.V, şi C.I., pentru săvârşirea infracţiunilor de ameninţare, şantaj şi înşelăciune, Parchetul de pe lângă Judecătoria Mangalia a reţinut următoarele:

Între reclamantul G.D. şi pârâtul C.A. a existat o prietenie mai veche, datând din perioada stagiului militar şi dezvoltată mai târziu între familiile acestora, începând cu anul 1997, când reclamanţii au început să-şi petreacă vacanţele la familia C., în comuna 23 August.

În cursul anului 1999, reclamanţii s-au decis să-şi construiască propria casă în România şi, în acest sens, s-au consultat cu pârâţii C. şi au hotărât să cumpere un teren într-una din localităţile situate în apropierea litoralului românesc, iar după sondarea pieţei imobiliare, s-au hotărât să achiziţioneze terenul în suprafaţă de 800 mp dintr-un lot în suprafaţă de 1.600 mp aparţinând numitei A.G..

Întrucât reclamanţii erau cetăţeni străini, aceştia au convenit ca terenul să fie cumpărat pe numele pârâtului C.A., urmând ca, ulterior, când legislaţia ar fi devenit permisivă, să se procedeze la transferul proprietăţii către adevăratul proprietar.

În perioada efectuării lucrărilor - lucrări în care s-au implicat efectiv pârâtul împreună cu familia sa-, reclamantul şi pârâtul au ţinut legătura permanent, reclamantul fiind informat cu privire la toate fazele de execuţie şi avansând cheltuielile prilejuite de edificarea construcţiei.

În cursul anului 2006, între cele două familii au apărut discuţii care au răcit relaţiile dintre membrii acestora, pârâtul apreciind că reclamanţii sunt nerecunoscători pentru perioada în care i-a găzduit în locuinţa sa şi pentru efortul depus la ridicarea construcţiei; prin urmare, pârâtul i-a cerut reclamantului să îi achite contravaloarea muncii prestate împreună cu membrii familiei sale pe toată perioada edificării construcţiei.

Întrucât sus-numiţii nu s-au înţeles cu privire la suma ce urma a fi achitată pârâţilor pentru munca prestată, fiecare parte apreciind că s-a achitat de datorii pe parcursul anilor, reclamanţii au formulat plângerea penală supusă analizei parchetului.

Coroborând concluziile Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia cu probele administrate în prezenta cauză şi având în vedere poziţia procesuală a părţilor, instanţa a reţinut că:

În ce priveşte poziţia procesuală a pârâtei C.E., instanţa a constatat că susţinerile acesteia din întâmpinare sunt confirmate de răspunsurile la interogatoriul propus de pârâţii C., astfel încât ipoteza avansată de aceştia din urmă cu privire la conivenţa procesuală care ar exista între pârâtă şi reclamanţi - justificată de vârsta înaintată a acesteia - a fost înlăturată.



29

În acest context, având în vedere şi poziţia procesuală a pârâţilor în raport cu această probă, instanţa a dat relevanţă mărturisirii pârâtei, ca mijloc de probă a simulaţiei între părţi, urmând a fi coroborată cu celelalte probe administrate în cauză.

Examinând răspunsurile pârâtei C.E. la interogatoriul propus de pârâţii C., instanţa a constatat că aceasta a răspuns punctual la întrebări, manifestând luciditate şi coerenţă în exprimare; astfel, pârâta a arătat că negocierile asupra terenului în litigiu s-au purtat între reclamanţi şi fiica acesteia, A.G., că preţul a fost achitat, într-adevăr, de către pârâtul C.A., dar în numele şi pentru reclamantul G.D. şi că între reclamanţi şi pârâţii C. a existat o înţelegere potrivit cu care pârâţii urmau să cumpere terenul în numele şi pentru reclamanţii G. (cetăţeni străini de origine română), urmând ca, ulterior, să întocmească acte.

Pârâta C. a precizat, cu acelaşi prilej, că de la pârâţii C. cunoştea aspectul că reclamanţii au susţinut financiar lucrările de ridicare a construcţiei, iar pârâtul C. i-a informat permanent pe reclamanţi asupra stadiului de executare a lucrărilor de construire.

În ce priveşte poziţia procesuală a pârâţilor C., instanţa a constatat contradicţiile vădite dintre susţinerile din cuprinsul întâmpinării şi răspunsurile acestora la interogatoriul propus de reclamanţi; astfel, apărarea pârâţilor a acreditat ideea că aceştia au avut iniţiativa achiziţionării terenului, şi nu reclamanţii şi că au beneficiat de sprijinul financiar al reclamanţilor doar într-o foarte mică măsură, în sensul că sumele avansate – care au totalizat suma de 30.000 lei – au fost restituite integral în anul imediat următor acordării împrumutului, iar suma împrumutată a reprezentat doar 10% din valoarea reală a materialelor şi manoperei înglobate în lucrările de construire, dar că între părţi nu s-au încheiat niciodată înscrisuri care să confirme împrumuturile băneşti.

Examinând prezenta cauză prin prisma textelor de lege aplicabile, instanţa a reţinut că între părţile litigante au existat, o lungă perioadă de timp, strânse relaţii de prietenie care au creat condiţiile unei imposibilităţi morale de materializare a înţelegerii intervenite între reclamanţi şi pârâţii C., privind achiziţionarea de către pârâţii C., în numele şi pentru reclamanţii G., a unui teren pe raza comunei 23 August, cu scopul edificării unei case de locuit.

Această convenţie nematerializată într-un înscris a apărut pe fondul unei legislaţii care interzicea cetăţenilor străini cumpărarea de terenuri pe teritoriul României şi era fundamentată pe disp. art. 41 alin. 2 din Constituţia României în vigoare în anul 1991, potrivit cu care „cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor (…)”.

Prin urmare, la epoca la care s-a confecţionat actul public, în speţă, anul 2000, interdicţiile instituite pentru cetăţenii străini în acest sens erau evidente.

Pe fondul acestei legislaţii, contractul de vânzare-cumpărare a intervenit, ca act public, potrivit înţelegerii părţilor, între pârâta C.E. în calitate de vânzătoare şi pârâtul C.A. în calitate de cumpărător.

Pe cale de consecinţă, constatând că reclamanţii sunt beneficiarii transferului proprietăţii asupra terenului in suprafaţă de 802,50 mp, instanţa a constatat, în baza art. 482 C.civ., dreptul lor de proprietate asupra imobilului-construcţie edificat pe terenul



30

achiziţionat în baza actului simulat, compus din 19 încăperi (living, şase dormitoare, un dressing, două bucătării, trei băi, două holuri, o terasă acoperită, un garaj şi două anexe garaj), în suprafaţă desfăşurată de 242 m.p., cu o valoare tehnică actualizată la stadiul fizic existent la finele anului 2005 în sumă de 282.360 lei.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel pârâţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 248 din 3 aprilie 2012 Tribunalul Constanţa a respins apelul pârâţilor C.A. şi C.M. ca nefondat. Pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul Constanţa a reţinut în esenţă că între părţile implicate în conflictul judiciar a intervenit un acord simultan prin interpunere de persoane cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 802,50 mp situat în localitatea 23 August, judeţul Constanţa, adevăraţii cumpărători ai terenului fiind reclamanţii G.D. şi G.C., iar nu pârâţii C.A. şi C.M. menţionaţi în actul de vânzare-cumpărare aparent. Tribunalul Constanţa şi-a însuşit situaţia de fapt stabilită prin hotărârea Judecătoriei Mangalia şi după completarea materialului probator a concluzionat că în mod judicios prima instanţă a reţinut că strânsele relaţii de prietenie existente între reclamanţi şi pârâţii C. au creat condiţiile unei imposibilităţi morale de materializare într-un înscris a înţelegerii intervenite între aceste părţi privind identitatea adevăraţilor cumpărători ai terenului din localitatea 23 August, judeţul Constanţa.

S-a concluzionat că prin prisma dispoziţiilor art. 1198 Cod civil şi, pe cale de excepţie de la regula instituită de art. 1191 Cod civil, dovada acordului simulator s-a făcut, în lipsa înscrisului secret nerealizat datorită unei imposibilităţi morale, prin martori şi interogatoriul părţilor, probe ce confirmă fără putinţă de tăgadă că reclamanţii au fost adevăraţii cumpărători ai terenului şi persoanele care au suportat costurile efective pentru realizarea construcţiei. S-a mai reţinut că legislaţia prohibitivă cu privire la dobândirea unor terenuri în România de către cetăţenii străini, coroborată cu încrederea deosebită pe care reclamanţii au avut-o în prietenii lor din România - familia C., au determinat părţile să nu procedeze la întocmirea unui înscris secret care să materializeze înţelegerea părţilor şi condiţiile în care s-a dobândit terenul şi în care urma a fi realizată construcţia. Instanţa de apel a reţinut că această interdicţie legală existentă la data încheierii actului aparent, nu se poate transpune într-un motiv de cauzalitate a actului secret din moment ce acţiunea în simulaţie a fost promovată după ce au fost abrogate dispoziţiile legale ce aduceau atingere principiului liberei circulaţii a bunurilor şi persoanelor, caracterul ilicit al acţiunii a dispărut, fiind prevalentă voinţa reală a părţilor contractante şi efectele juridice la care le-a urmărit să se producă în realitate, sens în care s-a invocat şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Decizia civilă nr. 963 din 4 februarie 2004. S-a mai reţinut că actul simulator este recunoscut de vânzătoarea C.E. care a arătat că negocierile cu privire la vânzarea terenului s-au purtat între G.D. şi fiica sa A.G., iar preţul a fost achitat de pârâtul C.A., dar în calitate de reprezentant al



31

reclamantului G.D., care a expediat pârâtului banii din străinătate, prin intermediul B.C.R. Mangalia. În ceea ce priveşte sumele de bani trimise de reclamanţi în ţară în contul construcţiei, Tribunalul Constanţa a reţinut că susţinerile apelanţilor pârâţi în sensul că reclamanţii au contribuit la realizarea construcţiei numai cu 30.000 lei vechi sunt contrazise de actele existente la dosar.

Astfel, potrivit înscrisurilor de la dosarul de fond, în perioada 23.08.2000 -01.09.2009, a fost trimisă pârâţilor, prin transfer bancar, suma de 175.1685 koroane suedeze, echivalentul a 19.040 euro.

În afara acestor sume, potrivit înscrisurilor de la dosarul de fond, reclamanţii au împrumutat, în anul 2002, suma de 100.000 koroane (echivalentul a 10.000 de euro) de la societatea comercială a martorului P.N., sumă necesară, potrivit declaraţiei martorului, pentru uşile şi geamurile din termopan executate la Reşiţa, iar în anul 2005, aceeaşi sumă de la acelaşi martor, în vederea montării faianţei, gresiei de interior-exterior, gardului forjat şi cabinei de duş, a materialelor izolaţie pod.

De asemenea, cu înscrisurile depuse la dosarul de fond, reclamanţii au făcut dovada veniturilor realizate, precum şi a tranzacţiilor efectuate, prin transfer bancar, în contul edificării construcţiei.

În ceea ce priveşte trimiterea apelanţilor la sumele pe care le realizau din activităţi comerciale, pârâţii au precizat că realizau venituri considerabile din muncile agricole, dar nu au fost în măsură să precizeze sumele astfel realizate ori suma restituită reclamanţilor în vara anului 2001, primită cu titlu de împrumut pentru achiziţionarea terenului, deşi această sumă reprezintă preţul contractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea, pârâţii au confirmat primirea banilor în contul deschis special la dispoziţia acestora, arătând că au restituit reclamanţilor din contravaloarea produselor şi a muncilor agricole realizate în timpul sezonului estival, fără a putea aproxima veniturile realizate anual din aceste munci şi fără a proba vânzarea produselor agricole.

În egală măsură, răspunsurile pârâţilor la interogatoriul propus de reclamanţi contrastează în mod vădit cu declaraţiile date în faţa organelor de cercetare penală, aprecierile acestora în legătură cu banii primiţi de la reclamanţi oscilând între „împrumut” şi „ajutor financiar”.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză, instanţa reţine că imobilul-construcţie edificat pe terenul în litigiu este compus din 19 încăperi (living, şase dormitoare, un dressing, două bucătării, trei băi, două holuri, o terasă acoperită, un garaj şi două anexe garaj), în suprafaţă desfăşurată de 242 m.p., cu o valoare tehnică actualizată la stadiul fizic existent la finele anului 2005 în sumă de 282.360 lei.

Potrivit actelor ataşate la dosarul cauzei, în perioada de referinţă (2000 – 2005), veniturile declarate de pârâţii C. au fost derizorii în raport cu valoarea terenului şi a construcţiei în litigiu, respectiv, 4.000.000 lei vechi (400 lei noi), 1.685.000 lei vechi (168,5 lei noi), 1.145.000 lei vechi (114,5 lei noi), 8.000.000 lei vechi (800 lei noi) la nivelul anilor 2000 şi 2001, potrivit declaraţiilor privind veniturile din activităţi independente. Susţinerea apelanţilor că din activităţi agricole



32

ar fi obţinut suma de 85.000 de euro este contrazisă astfel, de înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

În acest context, este incontestabil că facturile depuse, în contraprobă, la dosarul cauzei nu au valoare probatorie sub aspectul ipotezei avansate de pârâţii C., ci se coroborează cu toate celelalte probe, consolidând ideea că aceste facturi au fost achitate din banii avansaţi de reclamanţi cu titlu de contribuţie financiară la realizarea construcţiei.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs pârâţii C.A. şi C.M., care după ce au expus situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi de apel au criticat hotărârea Tribunalului Constan ţa sub următoarele aspecte:

1. În mod netemeinic şi nelegal instanţa de apel a revenit asupra probei cu interogatoriul pârâtei C.E., pentru că se impunea a se remarca inadvertenţele dintre cele arătate în cuprinsul întâmpinării (unde a susţinut că a avut cunoştinţă de pretinsa înţelegere existentă între părţile contractante încă de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare) şi răspunsul la interogatoriul administrat în faţa instanţei de fond (unde a afirmat că a aflat despre această înţelegere la o distanţă de 4-5 ani, mai precis după declanşarea situaţiei litigioase dintre părţi).

Instanţa a reţinut că pârâta C.E. a mărturisit că adevăraţii proprietari ai terenului ar fi familia G., deşi aceasta nu a vorbit personal niciodată cu aceştia, nu i-a cunoscut şi nu a primit banii de la intimaţii reclamanţi, preţul terenului fiindu-i înmânat de recurenţi, iar întâmpinările depuse la dosar de către pârâta vânzătoare poartă diverse semnături. 2. În mod netemeinic şi nelegal instanţa de apel a respins solicitările apărătorilor pârâţilor privind suplimentarea probei testimoniale cu încă doi martori, cât şi refacerea probei testimoniale cu martora B.D.F., a cărei audiere a fost solicitată în apel. Apelanţii pârâţi au solicitat completarea probatoriului mai sus-arătat faţă de depoziţiile contradictorii ale martorilor audiaţi la propunerea lor şi ale martorilor audiaţi la propunerea intimaţilor reclamanţi cât şi în raport de modalitatea absolut părtinitoare şi de o manieră intimidantă în care a înţeles instanţa de fond să administreze proba testimonială a martorei B.D.F., ceea ce a determinat apărătorul ales să formuleze cerere de recuzare împotriva completului de judecată, în temeiul art. 295 alin. (2) Cod procedură civilă coroborat cu art. 292 şi art. 129 alin. (5) Cod procedură civilă. În raport de probatoriile contradictorii precum şi modalitatea în care acestea au fost administrate în faţa instanţei de fond, cât şi aplecarea excesivă a instanţei de apel asupra conţinutului dosarului penal, în condiţiile în care instanţa de judecată este cea care administrează în mod direct şi nemijlocit probele încuviinţate, recurenţii se află în situaţia unei hotărâri netemeinice şi nelegale, ce se impune a fi casată în integralitate şi trimisă spre rejudecare pentru a se completa probatoriile şi cu proba testimonială, în modalitatea în care a fost solicitată. 3. În mod greşit, Tribunalul Constanţa a reţinut că actul de vânzare-cumpărare este simulat prin interpunere de persoane.



33

Simulaţia este caracterizată ca fiind o operaţiune juridică unitară, care creează o aparenţă neconformă cu realitatea, prin încheierea concomitentă a două acte juridice; unul public şi mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate total sau parţial de actul secret şi adevărat, care conţine în sine, acordul, implicit sau explicit, al părţilor de a simula. Raportat la aceste aspecte, recurenţii consideră ca o condiţie esenţială pentru existenţa simulaţiei este încheierea actului secret, care modifică actul public şi care nu poate să aibă efecte decât între părţile contractante şi succesorii lor universali. Astfel, sub aspect probator, simulaţia nu poate fi dovedită între părţi decât printr-un contraînscris, care ar modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat. În cazul simulaţiei prin interpunere de persoane, pretinsă de reclamanţi ar fi incidentă speţei, au calitatea de părţi ale acordului simulatoriu atât semnatarii actului public, cât şi adevăratul beneficiar al dreptului transmis sau constituit în această modalitate, în speţă intimaţii reclamanţi. În calitate de părţi ale pretinsului acord simulatoriu, intimaţii erau ţinuţi de regulile de drept comun ale probaţiunii din materia actelor juridice, deoarece simulaţia este un complex de acte juridice: pentru acte cu o valoare mai mare de 250 lei, proba cu martori ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă, ca şi aceea cu prezumţii (art. 1191 şi art. 1203 Cod civil), în condiţiile în care prietenia părţilor nu ar fi trebuit apreciată ca o imposibilitate a preconstituirii înscrisului ascuns. Ori, în speţa dedusă judecăţii, nu a fost perfectat niciodată cu contraînscris care să contrazică actul public, neexistând nicio imposibilitate morală de preconstituire a dovezii scrise (dată fiind absenţa oricărui grad de rudenie). În ceea ce priveşte susţinerile reclamanţilor, potrivit cărora pretinsa înţelegere intervenită între părţi, referitoare la achiziţionarea imobilului litigios nu a fost materializată într-un înscris în virtutatea „încrederii în respectul cuvântului dat”, precum şi a relaţiilor de prietenie existente între părţi nu pot fi primite câtă vreme concretizarea acesteia presupunea investirea unor importante sume de bani, iar dispoziţiile legale în materie impuneau încheierea actului secret în formă autentică (ad validitatem). În aceste condiţii este greu de crezut că intimaţii reclamanţi ar fi acceptat realizarea unei astfel de investiţii în lipsa unui contraînscris care să ateste pretinsa înţelegere dintre părţi, încheierea unui astfel de act fiind singura modalitate ce ar fi asigurat o minimă garanţie în vederea protejării dreptului lor de proprietate asupra imobilului în discuţie, constituind singurul mijloc de probă al existenţei unei convenţii intervenite între părţile litigante. Referitor la aspectele anterior menţionate recurenţii pârâţi susţin că în practica judiciară s-a apreciat că imposibilitatea preconstituirii contraînscrisului nu poate fi dedusă din existenţa unor raporturi bazate pe încredere, subordonare sau deferenţă, deoarece atâta timp cât s-a redactat un înscris, este de presupus că a existat şi posibilitatea procurării contraînscrisului („pandectele Române, 1948, partea I, pag. 55-56; Tribunalul Suprem). Sub un alt aspect urmează a se observa că deşi pretins a fi persoană interpusă, intimata pârâtă C.E., ce a avut calitatea de vânzător în contractul de vânzare-



34

cumpărare autentificat sub nr. 4758/27.09.2000 la Biroul Notarului Public S.F.E., a arătat în cuprinsul răspunsului la interogatoriu că apelanţii pârâţii au fost cei care au contactat-o în vederea achiziţionării imobilului teren în suprafaţă de 802,50 mp şi i-au plătit acesteia preţul vânzării. De altfel, deşi în cuprinsul întâmpinării formulate în cauză, intimata pârâtă C.E. a susţinut că ar fi avut cunoştinţă de pretinsa înţelegere existentă între părţile contractante încă de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare mai sus-menţionat, cu ocazia interogatoriului administrat în cauză, aceasta a arătat că în fapt, a aflat despre aceasta ulterior perfectării actului autentic. 4. Deşi intimaţii reclamanţi au susţinut, iar instanţele de fond şi apel au reţinut împrejurarea că aceştia au susţinut financiar şi urmărit permanent lucrările de execuţie a construcţiei, în cauză nu există nici o probă din care să rezulte, pe de o parte, împrejurarea că familia G. ar fi venit în ţară în altă perioadă a anului decât în sezonul estival; pe de altă parte, singura sumă de bani pentru care s-a făcut dovada trimiterii în ţară, într-un cont deschis pe numele C.A. este suma de 30.000 lei, trimisă în anul 2000. Instanţele de fond şi apel nu au cercetat implicarea intimaţilor reclamanţi exclusiv în perioada vacanţelor de vară, în condiţiile în care construcţia a fost edificată în extrasezon. Deşi intimaţii reclamanţi au dovedit că au contractat un împrumut, în cauză nu s-a dovedit că destinaţia exclusivă a acestui împrumut a fost achiziţionarea terenului în discuţie, respectiv edificarea şi amenajarea corespunzătoare a construcţiei aflată pe acest teren; nu s-a dovedit că în perioadele imediat următoare contractării împrumutului în discuţie, intimaţii reclamanţi ar fi trimis sume de bani pârâţilor pentru acoperirea costului construcţiilor. Instanţele de fond au reţinut în mod netemeinic ca intimaţii reclamanţi au contribuit în mod exclusiv la edificarea construcţiei în litigiu, în condiţiile în care pe de o parte martorii audiaţi în cauză la propunerea noastră au învederat instanţei că pârâtul C.A. a muncit, a angajat muncitori, a supravegheat lucrările de construire şi a lucrat efectiv la ridicarea construcţiei, iar pârâta C.M. a lucrat efectiv alături de soţul ei la edificarea construcţiei şi a preparat zilnic mâncarea pentru muncitori. Instanţa nu a reţinut nici înscrisurile depuse de pârâţi în dovedirea resurselor financiare afectate edificării construcţiei, nepronunţându-se cu privire la acestea şi nici depoziţiile martorilor audiaţi în cauză la propunerea pârâţilor, aceştia relatând împrejurarea că pârâţii sunt percepuţi în comuna 23 August ca proprietari ai imobilului în litigiu, cu menţiunea că veniturile obţinute din agricultură le-ar fi permis să construiască o asemenea casă. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constan ţa în raport de criticile de nelegalitate invocate de pârâţi, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, calificată ca atare de lege şi poate fi exercitată numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 Cod procedură civilă, motive care, după adoptarea O.U.G. nr. 138/2000 prin Legea nr. 219/2009 se circumscriu exclusiv nelegalităţii hotărârii:



35

Deoarece motivele de recurs vizează exclusiv nelegalitatea, recursul fiind o cale extraordinară de atac, instanţa de recurs nu are dreptul de a face un control complet al hotărârii atacate ca în cazul apelului ci unul limitat la nelegalitate pentru motivele reglementate expres, legiuitorul înţelegând să excludă din atribuţiile instanţei de recurs controlul oricărei temeinicii, hotărârea pronunţându-se fără posibilitatea readministrării probelor şi fără o nouă judecată în fond, ce implică reanalizarea probelor administrate în cauză. Situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului, art. 304 Cod procedură civilă impunând exclusiv controlul de nelegalitate. De aceea, motivele faptice de recurs invocate de pârâţi şi care vizează raporturile de strânsă prietenie dintre părţi în perioada ce a premers încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui simulaţie s-a cerut a se constata, atitudinea subiectivă a părţilor, inclusiv a vânzătoarei C.E. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4758/27.09.2000 la B.N.P. S.F.E. şi condiţiile în care s-au purtat negocierile pentru vânzarea terenului şi ulterior pentru edificarea construcţiei reprezintă împrejurări de fapt, stabilite pe baza mijloacelor de probă administrate şi care intră în competenţa exclusivă a instanţelor fondului, cele care sunt chemate să determine faptele deduse judecăţii. În aceste condiţii, instanţa de recurs are de analizat, sub aspectul legalităţii, dacă asupra situaţiei de fapt determinată de instanţa de fond şi de apel, au fost corect aplicate normele de drept ce reglementează instituţia simulaţiei prin interpunere de persoane. Or, se constată că în raport de situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi care vizează împrejurarea că reclamanţii şi pârâţii datorită relaţiilor de strânsă prietenie existentă anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că reclamanţii şi pârâţii s-au aflat într-o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris care să materializeze voinţa reală a părţilor implicate în acordul simulaţiei conform art. 1198 Cod civil. În lipsa unui înscris care să consemneze înţelegerea secretă a părţilor, Curtea are de analizat dacă există în speţă condiţiile legale reglementate de art. 1198 Cod civil (în vigoare la data perfectării vânzării) pentru a exista o operaţiune de simulaţie prin interpunere de persoane. Simulaţia este operaţiunea juridică unitară care creează o aparenţă neconformă cu realitatea prin încheierea concomitentă a două acte juridice: unul public şi mincinos ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate total sau parţial, de altul secret şi adevărat, care conţine în sine acordul, implicit sau explicit, al părţilor de a simula. În cazul simulaţiei prin interpunere de persoane, persoanele care încheie actul aparent prevăd, într-o înţelegere secretă, faptul că una din ele nu are calitatea de parte contractantă şi stabilesc cine este adevăratul contractant. Aşadar, părţile actului aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o altă persoană căreia i se asigură anonimatul.



36

Prin urmare interpunerea de persoane presupune cu necesitate ca la acordul simulaţiei să participe toţi cei trei actori ai săi, astfel încât terţul contractant din actul public să cunoască faptul că a încheiat actul cu o persoană interpusă şi că adevăratul său cocontractant este personajul rămas ascuns privirilor indiscrete ale publicului. Or în speţă, în lipsa contraînscrisului, în sensul de instrumentum, iar nu de operaţiune juridică, vânzătoarea C.E. a recunoscut în cadrul interogatoriului propus de părţi, cât şi prin declaraţiile depuse la dosar că a avut cunoştinţă încă din etapa de negociere a vânzării terenului, negociere purtată prin mandatarul său A.G. în calitate de fiică a vânzătoarei că adevăraţii proprietari sunt reclamanţii, cetăţeni străini, vânzătoarea confirmând primirea plăţii de la reclamanţi prin intermediul pârâţilor cumpărători din actul aparent de vânzare-cumpărare, atât în timpul soluţionării acţiunii la fond şi în apel, cât şi în dosarul penal în care recurenţii pârâţi au fost cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunii de înşelătorie. În ceea ce priveşte mărturisirea vânzătoarei C.E. – ca mijloc de probă a simulaţiei între părţi, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă s-a arătat că „fără a contesta valoarea probatorie a acestui mijloc de probă, el trebuie privit cu circumspecţie de către magistraţi şi trebuie să fie apreciat în raport cu alte probe administrate în cauză, pentru a nu se ajunge, ca părţile în acest fel, să realizeze o înţelegere frauduloasă chiar în faţa instanţei” (Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, F. Baiaş, part. 220-221; T.S. sentinţa civilă/decizia civilă nr. 820/1971 în F. Baiaş, op.citată, pag. 221). În acord cu aceste opinii exprimate în doctrină, şi în jurisprudenţă, Tribunalul Constanţa nu şi-a întemeiat soluţia exclusiv pe mărturisirea vânzătoarei, ci a analizat această probă în ansamblul materialului probator administrat în cauză reprezentând înscrisuri cu privire la posibilităţile materiale ale părţilor din epoca cumpărării terenului şi ulterior din cea a edificării construcţiei, (toate părţile fiind în acord cu privire la scopul pentru care s-a cumpărat terenul şi anume pentru edificarea unei construcţii), interogatorii, declaraţii ale părţilor în faţa organelor de cercetare penală, şi declaraţii de martori, administrate în instanţele de fond şi de apel, completate cu prezumţii rezultate din opoziţia expresă a recurenţilor pârâţi de a fi audiată ca martor fiica vânzătoarei, numita A.G., care a cunoscut toate părţile implicate în acordul simulatoriu, a purtat negocieri cu privire la vânzarea terenului proprietatea mamei sale şi cunoştea cel mai bine raporturile în care se aflau la data negocierii, reclamanţii şi pârâţii. De subliniat că administrarea probei cu declaraţia acestei martore, rudă de gradul I cu o parte, respectiv cu pârâta vânzătoare, nu era interzisă de lege, dispoziţiile art. 189 Cod procedură civilă având un caracter dispozitiv, iar nu imperativ. Prin urmare, părţile pot cădea de acord să fie ascultate ca martori şi aceste persoane atunci când ele au cunoştinţă despre faptele ce formează obiectul judecăţii.

În ceea ce priveşte proba cu martori, aceasta devine admisibilă pentru a proba raporturile juridice dintre părţi chiar peste valoarea de 250 lei, nu numai în ipoteza în care părţile s-au aflat în imposibilitate morală de a preconstitui un înscris - cum e cazul în speţă, ci şi atunci când există un început de dovadă scrisă, or, în speţă, pârâţii



37

au recunoscut la interogatoriu şi s-au depus la dosar înscrisurile prin care au ridicat banii de la bancă, bani trimişi din Suedia de către reclamanţi la data de 23 august 2000, în vederea achitării preţului terenului. Or în speţă, cu privire la aceste sume de bani expediate din Suedia de către reclamanţii, pârâţi nu au negat încasarea lor, dar în referire la titlul cu care le-au încasat, recurenţii pârâţi au oscilat între „împrumut” şi „ajutor financiar”, acreditând ideea că la rândul lor nu au încheiat cu reclamanţii un înscris care să consemneze contractul de împrumut, tocmai datorită relaţiilor de prietenie dintre părţi.

În raport de aceste considerente, în mod judicios Tribunalul Constanţa şi Judecătoria Constanţa au făcut în speţă aplicarea dispoziţiilor art. 1191 Cod civil, apreciind că pentru stabilirea raporturilor reale dintre cele 3 părţi contractante este admisibilă şi proba cu martori.

În consecinţă, în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că în speţă reclamanţii au dovedit intenţia comună a părţilor de a simula, altfel spus acordul simulatoriu, ca element esenţial al operaţiunii complexe şi unitare pe care o reprezintă simulaţia.

În ceea ce priveşte actul secret şi dovada acestuia, ca element al probei simulaţiei se impun anumite precizări.

Actul secret este cel care conţine manifestarea de voinţă adevărată, menită să producă integral efectele juridice în vederea cărora a fost emisă. Cu alte cuvinte, el trebuie să contrazică actul public, să înlăture ori să modifice total sau parţial, efectele pe care ar trebui să le producă cel din urmă, nu este însă esenţială existenţa unei stipulaţii exprese în acest sens, fiind suficient ca, din prevederile sale, să rezulte implicit efectele modificatoare pe care le produce asupra actului aparent. Din punct de vedere al formei, consemnarea actului secret într-un înscris (instrumentum) nu este necesară, fiind suficientă încheierea sa (ca negotium) conform principiului consensualismului, redactarea unui înscris care să constate actul real (negotium) poate avea loc atunci când se urmăreşte preconstituirea unui mijloc de probă, existenţa înscrisului secret nefiind de esenţa simulaţiei. Între părţi, cărora actul secret le este opozabil - se aplică dispoziţiile dreptului comun al probaţiunii din materia actelor juridice, deoarece simulaţia este un complex de acte juridice; pentru acte cu o valoare mai mare de 250 lei, proba cu martori este inadmisibilă, ca şi cea cu prezumţii (art. 1191 şi art. 1203 Cod civil), cu excepţia cazului în care preconstituirea unui înscris a fost imposibilă (art. 1198 Cod civil), chiar dacă imposibilitatea a fost de ordin moral. În literatura de specialitate s-a reţinut că din încheierea în formă scrisă a actului public nu se poate trage în mod necesar concluzia că şi actul secret ar fi putut fi încheiat în aceeaşi formă, dimpotrivă forma scrisă a celui dintâi poate fi destinată să asigure aparenţa, iar lipsa de consemnare a acelui din urmă poate fi menită să asigure secretul propriu simulaţiei. Pe de altă parte - actele care alcătuiesc simulaţia trebuie privite în mod individual, regulile de probă prevăzute de art. 1191 Cod civil aplicându-se fiecăruia dintre ele în mod independent. (F.Baiaş, op. cit. p. 220).



38

Or, în speţă, aşa cum am arătat în precedent, operaţiunea secretă nu a fost materializată într-un înscris care să dovedească înţelegerea reală cu privire la calitatea reclamanţilor de adevăraţi cumpărători ai terenului, pe de o parte datorită relaţiilor de prietenie şi încredere dintre reclamanţi şi pârâţii C., existând între aceştia o imposibilitate morală de preconstituire a actului (instrumentum), iar pe de altă parte din dorinţa tuturor părţilor participante la acordul simulatoriu de a oculta intenţia lor reală cu privire la persoanele cumpărătoare, care la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu puteau dobândi terenuri pe teritoriul României, datorită faptului că nu aveau cetăţenia română. Inexistenţa înscrisului secret (instrumentum) nu afectează însă existenţa simulaţiei ca operaţiune juridică complexă, - cât timp s-a dovedit: 1. existenţa actului public, 2. existenţa acordului simulator la care au luat parte toate cele trei părţi implicate, scopul fiind acela de a oculta identitatea adevăraţilor cumpărători, cetăţeni străini care datorită legislaţiei restrictive cu privire la circulaţia juridică a terenurilor, nu puteau dobândi terenuri pentru realizarea unei reşedinţe în România, şi nu în ultimul rând, 3. înţelegerea secretă în care părţile recunoşteau cine sunt adevăraţii cumpărători ai terenului şi care sunt ţinuţi să îşi îndeplinească obligaţia de plată a preţului terenului. În raport de aceste considerente Curtea concluzionează că instanţele de fond şi de apel, în raport de situaţia de fapt rezultată din interpretarea unui probatoriu complex administrat nemijlocit de instanţe, dar şi faţă de declaraţiile părţilor date în faţa organelor de cercetare penală - situaţie de fapt ce nu mai poate face obiectul controlului instanţei de recurs conform art. 304 pct. 1-9 Cod procedură civilă – au făcut o corectă aplicare la speţă a dispoziţiilor art. 1175 Cod civil, în speţă fiind întrunite toate elementele componente ale operaţiunii juridice invocate de părţile reclamante, respectiv simulaţia prin interpunere de persoane, reclamanţii fiind adevăraţii cumpărători ai terenului de 802,50 mp ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4758/27.09.2000 de Biroul Notarului Public S.F.E. Un aspect ce se impune a se sublinia este faptul că acţiunea în declararea simulaţiei prin care se cere instanţei de judecată să constate existenţa şi conţinutul actului secret cu scopul de a înlătura actul aparent este distinctă de acţiunea în nulitatea simulaţiei, prin care se urmăreşte sancţionarea operaţiei juridice atunci când simulaţia s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii sau este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri. În cazul declarării simulaţiei, actul secret va fi menţinut şi va produce efectele sale în toate acele situaţii când a fost încheiat valabil. În speţă se reţine că instanţa de fond a fost investită exclusiv cu o acţiune în declararea simulaţiei de către reclamanţii G.D. şi G.C., în scopul stabilirii existenţei şi conţinutului actului secret (negotium) care dezvăluia identitatea adevăraţilor cumpărători ai terenului situat în localitatea 23 August, judeţul Constanţa, această acţiune nefiind dublată de o acţiune în nulitatea simulaţiei, situaţie în care prima instanţa nu a fost investită cu verificarea legalităţii celor trei operaţiuni specifice simulaţiei prin interpunere de persoane, respectiv actul public, actul secret şi acordul



39

simulatoriu, situaţie în care nici în recurs aspectele de legalitate ale acestor acte nu fac obiectul controlului judiciar. În referire la construcţia realizată pe teren, Curtea constată că în raport de dispoziţiile art. 482 şi 489 Cod civil şi avându-se în vedere că adevăraţii cumpărători ai terenului sunt G.D. şi G.C., în speţă devine operantă prezumţia conform căreia proprietarii terenului sunt prezumaţi a fi şi proprietarii construcţiei edificate pe acesta cât timp nu se dovedeşte din contră. Dispoziţiile art. 489 - 491 Cod civil au ca obiect fie precizarea limitelor materiale ale exercitării dreptului de proprietate asupra unui teren, fie a modalităţilor prin care proprietarul unui asemenea bun poate exercita atributele folosinţei şi dispoziţiei. De asemenea, art. 492 Cod civil (în vigoare la data realizării construcţiei în litigiu) reglementează în primul rând accesiunea în care proprietarul terenului construieşte sau plantează cu materialele sale şi instituie două prezumţii în favoarea acestui proprietar: prezumţia potrivit căreia el a construit pe cheltuiala sa şi prezumţia de proprietate asupra construcţiei. Acest ultim text, prin sintagma finală „până ce se dovedeşte din contră” este şi o introducere la dispoziţiile art. 493 şi 494 Cod civil, care reglementează situaţiile în care poate fi răsturnată prezumţia conform căreia proprietarul terenului a construit (a plantat) pe cheltuiala sa. Dacă sunt întrunite elementele de fapt care configurează ipotezele reglementate prin dispoziţiile cuprinse în art. 493 şi art. 494 Cod civil, este răsturnată nu numai prezumţia că lucrarea a fost făcută pe cheltuiala proprietarului ci şi prezumţia de proprietate. Dar, chiar dacă proprietarul terenului nu mai beneficiază de această prezumţie, după ce s-a făcut dovada elementelor uneia sau alteia dintre ipotezele reglementate de aceste dispoziţii legale (art. 493 Cod civil - „Proprietarul pământului care a făcut construcţii (…) cu materiale străine, este dator să plătească valoarea materialelor”; art. 494 Cod civil – „Dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice…” dacă proprietarul voieşte a păstra pentru dânsul acele plantaţii şi clădiri el este dator a plăti valoarea materialelor şi preţul muncii…”) el poate face dovada că şi-a exercitat dreptul de accesiune, devenind astfel şi proprietarul lucrării. Textul art. 488 Cod civil pune în evidenţă faptul material al unirii sau al încorporării ca fapt juridic în sens restrâns care produce anumite efecte juridice, situaţie în care în mod corect s-a reţinut că sunt admisibile pentru a dovedi acest fapt juridic, respectiv pentru a răsturna prezumţiile legale mai sus menţionate, toate mijloacele legale de probă, inclusiv expertiza şi interogatorii. În speţă, instanţele de fond şi de apel au stabilit situaţia de fapt ce privea posibilităţile materiale ale reclamanţilor şi respectiv ale pârâţilor de a suporta în perioada 2000-2008 costurile edificării construcţiei concluzionând că singurii care au investit financiar în această lucrare sunt reclamanţii, în timp ce pârâţii au supravegheat realizarea efectivă a construcţiei şi au angajat muncitorii, plata materialelor şi a manoperei fiind suportată de către reclamanţi. Întrucât situaţia de fapt nu intră sub cenzura instanţei de recurs, în raport de înscrisurile existente la dosar



40

Curtea constată că în mod judicios s-a reţinut că pârâţii nu au răsturnat prezumţia instituită de art. 488 Cod civil. Astfel se reţine că reclamanţii G. au făcut dovada în faţa instanţelor de fond că au remis pârâţilor în anul 2000 suma de 30.000 lei, iar ulterior conform situaţiei tranzacţiilor bancare au depus în contul deschis la dispoziţia pârâţilor C. o serie de sume de bani (23.08.200-39.575 koroane suedeze; 11.09.2000-40.893 koroane suedeze, 21.05.2001-31.450 koroane suedeze, 08.06.2001-22.455 koroane suedeze, 01.10.2001-25.733 koroane suedeze şi la 01.09.2003-15.059 koroane suedeze) ce totalizează echivalentul a 19.040 euro. La aceste sume tranzacţionate prin bancă s-au adăugat sumele transmise în anul 2001 lui C.A. la Bucureşti printr-un mandatar persoană fizică, potrivit declaraţiei martorului S.M., cât şi sumele de bani plătite direct de reclamanţi pentru lucrările de achiziţionare şi montare a parchetului, realizarea podelei izolatoare, martorii audiaţi în cauză declarând că au efectuat diferite lucrări la imobil, şi au negociat plata acestor lucrări fiind plătiţi ulterior direct de către reclamanţii care au supervizat toate lucrările de finisare a locuinţei, şi au fost recunoscuţi de către muncitori ca şi proprietari ai construcţiei. Spre deosebire de reclamanţi care au făcut dovada că au contractat în perioada realizării acestei construcţii o serie de credite în Suedia (la 30 mai 2002 - 11.000 euro, - sumă plătită de reclamanţi firmei din Reşiţa care a executat uşile şi geamurile de PVC; la 16 iunie 2005 - 100.000 koroane suedeze, echivalentul a 11.000 euro, suma folosită pentru achitarea manoperei montajului gresiei şi faianţei şi pentru realizarea instalaţiei electrice), s-a reţinut că pârâţii nu au dispus niciodată de sumele de bani necesare unei astfel de investiţii evaluată la 85.000 euro, singurele venituri din muncile agricole şi din sume modice împrumutate de la vecini fiind disproporţionate în raport de valoarea lucrărilor. Potrivit evidenţelor Administraţiei Financiare 23 August, veniturile pârâţilor în perioada edificării construcţiei 2000-2006 au fost în valoare de 3.400 lei conform declaraţiei de impunere pentru anul 2000, respectiv 2004, şi deşi pârâţii au susţinut că au vândut importante cantităţi de produse agricole, pe care le obţineau din cultivarea unui teren agricol de 10-12 hectare, nu au putut proba vânzarea acestora, existenţa unor contracte de livrări de cereale, din care să rezulte sumele de bani necesare pentru realizarea unei investiţii de asemenea valoare. În raport de aceste probe administrate în cauză în faţa instanţelor de fond şi de apel, Curtea constată că pârâţii nu au răsturnat prezumţia de proprietate instituită de legiuitor în beneficiul proprietarului terenului, intimaţii reclamanţi fiind singurii care au suportat costul materialelor de construcţie şi al lucrărilor realizate la imobilul din localitatea 23 August, judeţul Constanţa. Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul pârâţilor. În baza art. 274 Cod procedură civilă, constatând că recurenţii au căzut în pretenţii, obligă recurenţii pârâţi la plata sumei de 7.344 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi, reprezentând contravaloare onorariu avocat (3.850 lei)



41

contravaloarea biletelor de avion tur-retur Suedia - România pentru deplasarea realizată în timpul recursului. Respinge cererea de acordare a venitului nerealizat (3.279 lei pentru G.D. şi 2.540 lei pentru G.C.) în perioada în care intimaţii pârâţi au fost prezenţi în România în vederea judecării cauzei, reţinându-se că a fost formulată o astfel de cerere, după închiderea dezbaterilor, prin notele scrise depuse în termenul de pronunţare, iar înscrisurile depuse în susţinerea acestei cereri sunt înscrisuri noi, necomunicate părţilor adverse, şi cererea nu a făcut obiectul unor dezbateri contradictorii. Nimic nu împiedică însă părţile interesate să solicite aceste drepturi pe calea unei acţiuni separate.



C. OBLIGAŢII

7. Distincţie vicii ascunse/vicii aparente. Angajarea răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse. Condiţii legale. Cerere de remediere a defecţiunilor construcţiilor – modalit ăţi de antrenare a răspunderii pentru vicii ascunse. Condiţii.

Vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale bunului vândut, dacă din cauza lor nu poate

fi întrebuinţat potrivit destinaţiei sale sau întrebuinţarea lui este atât de micşorată încât se presupune că dobânditorul nu l-ar fi achiziţionat sau nu ar fi convenit vânzarea la preţul stabilit dacă ar fi cunoscut viciile. Pe de altă parte, art. 1353 Cod civil (de la 1864, sub imperiul căruia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare) prevede că vânzătorul nu răspunde pentru viciile aparente, despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă.

În literatura de specialitate s-a reţinut că în cazul unor lucrări complexe, pentru a căror verificare este necesară o anumită pregătire, cumpărătorul poate apela la o persoană calificată, iar dacă nu o face, el este în culpă, neputând fi antrenată răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse, cât timp acestea puteau fi identificate de un specialist la o simplă vizionare a bunului supus vânzării.

Deşi legea reglementează numai opţiunea cumpărătorului între acţiunea redhibitorie şi acţiunea estimatorie, în practica judiciară s-au considerat admisibile acţiunile prin care cumpărătorul tinde la „remedierea defecţiunilor” (înl ăturarea viciilor) de către sau în contul vânzătorului, când această reparare este posibilă şi când ea nu ar ocaziona cheltuieli disproporţionale cu valoarea bunului (Decizia civilă nr. 1604/1989, Tribunalul Suprem, Secţia Civilă).

Art. 1353 Cod Civil

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr.

837/212/2004 reclamanţii P.A.E., P.D., P.A. şi P.A. au chemat în judecată pe pârâţii B.V., V.I. şi V.S., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâţilor să efectueze lucrările de consolidare a fundaţiei şi a structurii de rezistenţă a imobilului situat în Constanţa, strada E.R. nr. 30, iar în subsidiar, în situaţia în care reclamanţii vor fi nevoiţi să efectueze lucrările în regie proprie, să fie obligaţi pârâţii la plata tuturor



42

cheltuielilor ocazionate de aceste lucrări, inclusiv pentru realizarea proiectului de consolidare şi a avizelor necesare.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că între pârâţi a intervenit la data de 07 noiembrie 2002 un act de dezmembrare a imobilului din municipiul Constanţa, strada E.R. nr.30, bunul fiind partajat între pârâţi în trei loturi.

La aceeaşi dată, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1377 din 07 noiembrie 2002 de BNP S.D., pârâtă, în calitate de proprietari în indiviziune au înstrăinat reclamanţilor lotul nr.1 rezultat din convenţia de partaj, compus din teren în suprafaţă de 137,7 m.p. şi Construcţia C1, în suprafaţă construită la sol de 79,38 m.p. alcătuită din P+2 etaje, preţul vânzării fiind de 50.000 dolari.

În actul de înstrăinare s-a menţionat că imobilul (construcţie) P+2E a fost edificat în baza autorizaţiei de construire nr. 1788 din octombrie 1992 şi a fost recepţionat de beneficiari în baza procesului verbal de recepţie nr. 25416 din 06 octombrie 1995 emis de Consiliul Local al Municipiului Constanţa.

După preluarea imobilului, cumpărătorii reclamanţi au constatat că acesta prezintă o serie de vicii care îi afectează exploatarea normală, expertiza efectuată de inginer B.D. relevând faptul că la realizarea acestei construcţii nu s-au respectat normele privind rezistenţa, fundaţia edificiului neconferind siguranţă în exploatare, nefiind proiectată şi verificată de ingineri autorizaţi, iar execuţia ei este defectuoasă şi subdimensionată pentru solicitări seismice necesitând lucrări de consolidare la fundaţie şi la suprastructură.

În raport de această situaţie de fapt a clădirii, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor să remedieze aceste lucrări, în cadrul obligaţiei de garanţie pentru vicii ascunse.

Prin sentinţa civilă nr. 19361 din 31 octombrie 2011 Judecătoria Constanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, pe fond, a respins acţiunea ca nefondată.

Instanţa de fond a reţinut, cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că aceasta este nefondată. S-a statuat că potrivit dispoziţiilor art. 1352 Cod civil cumpărătorul are drept de opţiune între acţiunea redhibitorie prin care poate cere rezoluţiunea vânzării şi acţiunea estimatorie, prin care se poate cere o reducere din preţ proporţională cu reducerea valorii lucrului datorat viciului.

Însă nu poate fi considerată ca fiind inadmisibilă acţiunea prin care se solicită de către cumpărător remedierea defecţiunilor (înlăturarea viciilor) de către sau în contul vânzătorului.

Instanţa de fond a apreciat că există posibilitatea înlăturării viciilor de către sau în contul vânzătorului, când această reparare este posibilă şi când ea n-ar ocaziona cheltuieli disproporţionate cu valoarea lucrului, aspect susţinut şi de literatura de specialitate şi practica judiciară, fiind în sarcina instanţei ca prin cercetarea judecătorească să stabilească în concret dacă este vorba despre cheltuieli disproporţionate cu valoarea lucrului.

Pentru aceste motive, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca fiind neîntemeiată.

Potrivit art. 1352 Cod civil, “Vânzătorul este supus la răspundere pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă din cauza acelora, lucrul nu este bun de



43

întrebuinţat, după destinarea sa, sau întrebuinţarea sa e atât de micşorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau n-ar fi dat pe dânsul ceea ce a dat, de i-ar fi cunoscut viciile.”

Astfel, pentru a fi angajată răspunderea pentru viciile ascunse este necesar ca viciul să fie ascuns, să fi existat in momentul încheierii contractului şi să fie grav.

În ce priveşte prima condiţie, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 1353 Cod civil, vânzătorul nu este răspunzător de viciile aparente şi despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă.

Instanţa de fond a apreciat că reclamanţii în calitate de cumpărători puteau efectua expertiza tehnică la care fac referire în cererea introductivă anterior încheierii contractului de vânzare –cumpărare.

Fiind necesar a se raporta in abstracto la un cumpărător prudent şi diligent, instanţa de fond a apreciat că reclamanţii ar fi trebuit să solicite expertizarea construcţiei anterior încheierii contractului de vânzare –cumpărare.

În acest sens, în cazul de faţă nu se poate reţine că viciul a fost ascuns, fiind incidente dispoziţiile art. 1353 cod civil.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că valoarea lucrărilor de consolidare solicitate de către reclamanţi este de aproape două ori mai mare decât preţul vânzării.

Instanţa de fond a mai reţinut că valoarea terenului ce a fost vândut reclamanţilor odată cu construcţia ce se solicită a fi consolidată de către sau pe cheltuiala pârâţilor, este apropiată de preţul vânzării, potrivit Ghidului pe anul 2011 al Camerei Notarilor Publici Constanţa.

În acest sens, instanţa de fond a reţinut deopotrivă că reparaţia solicitată de către reclamanţi este disproporţionată cu preţul vânzării, cât şi faptul că reclamanţii nu au plătit un preţ disproporţionat cu valoarea imobilului cumpărat, neputându-se reţine că pârâţii au fost de rea-credinţă.

Pentru aceste motive, instanţa de fond a respins acţiunea ca fiind neîntemeiată. În temeiul art. 274 Codul de procedură civilă instanţa de fond a obligat

reclamanţii la plata către pârâţi a sumei de 860 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentinţe civile au declarat recurs reclamanţii P.A.E.,

P.D., P.A: Şi P.A.a criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat eronat incidenţa art. 1353 din Codul civil şi existenţa viciilor ascunse ale imobilului.

Se arată că viciile imobilului care a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare erau ascunse, iar răspunderea pentru existenţa acestora aparţine vânzătorului, în condiţiile art.1352 din Codul civil; potrivit expertizelor efectuate viciile imobilului nu erau aparente, astfel încât să fi fost incidentă dispoziţia exoneratoare conţinută de art. 1353 din Codul civil.

Legal citaţi, intimaţii pârâţi B.V., V.I. şi V.S. şi-au exprimat, prin întâmpinare, poziţia procesuală faţă de prezenta cale de atac, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de judecată din data de 06.04.2012, în temeiul art.2821 din Codul de procedură civilă, în raport de obiectul acţiunii civile deduse judecăţii, calea de atac declarată în cauză a fost calificată ca fiind apel.



44

Prin decizia civilă nr. 361 din 25 mai 2012, Tribunalul Constanţa a respins apelul reclamanţilor ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1353 Cod civil, vânzătorul nu este ţinut a răspunde de viciile despre existenţa cărora cumpărătorul ştia sau ar fi putut singur să se convingă.

S-a reţinut că în jurisprudenţă s-a considerat că posibilitatea cumpărătorului de a lua cunoştinţă de viciul lucrului se apreciază în abstract, avându-se în vedere un cumpărător prudent şi diligent, „lipsa de informare şi nepriceperea cumpărătorului nu fac ca viciile pe care acesta nu le-a putut constata singur să fie considerate vicii ascunse”.

Concluziile raportului de expertiză judiciară efectuat în cauză de către domnul expert B.D. efectuat la data de 23.06.2006, nu contravin concluziilor care rezultă din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară ce a fost efectuat de către domnul expert B.G.V., la cererea reclamanţilor cumpărători, în decembrie 2003.

Cu toate acestea, niciunul dintre cei doi experţi nu a reliefat folosirea unor mijloace tehnice deosebite, a unor cunoştinţe de specialitate inaccesibile unui nespecialist, a unor analize care să fi presupus utilizarea unor instrumente de măsură şi control de care să nu fi avut cum să dispună reclamanţii cumpărători şi, în absenţa cărora, aceştia nu au putut cunoaşte adevărata stare tehnică a imobilului, în sensul art. 1352 din Codul civil.

Astfel, analizând concluziile la care au ajuns cei doi experţi în anul 2003 şi respectiv în anul 2006, viciile clădirii f ăceau parte, în mod evident, din categoria celor aparente, adică a acelor care, cu diligenţele cumpărătorilor, puteau fi observate de către aceştia.

Fundaţiile despre care se afirmă că sunt necorespunzătoare regimului de înălţime al clădirii puteau şi trebuiau să fie observate de către cumpărători, deoarece expertul nu a efectuat vreo lucrare asupra clădirii ca să poată verifica acest aspect.

Golurile de sub pilaştri puteau şi trebuiau să fie observate de către cumpărători şi, de asemenea, stâlpii fără fundaţii, cu secţiuni neregulate, pardoselile înclinate sau/şi fisurate, armăturile de rezistenţă descoperite, plasate în poziţii necorespunzătoare, crăpăturile înclinate la ziduri, planşeele care se rezemă pe zidărie, în loc de a se rezema pe centuri şi grinzi de beton armat, planşeul de la terasă gros de 8 cm, conducta de canalizare amplasată pe lângă peretele clădirii şi execuţia necorespunzătoare a sistemului de colectare, preluare şi transmitere al apelor meteorice de pe clădire şi de lângă clădire nu erau lucrări pentru observarea cărora să fi fost nevoie de posesia unor cunoştinţe de specialitate, ci puteau fi decelate la o simplă trecere în revistă obiectivă a imobilului, de către un cumpărător prudent şi diligent.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanţii P.A.E., P.D., P.A. şi P.A., care au criticat-o pentru nelegalitate.

Prin motivele de recurs, circumscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7 şi 9 Cod procedură civilă, recurenţii au susţinut nelegalitatea hotărârii atacate sub următoarele aspecte:



45

1. Prima instanţă şi instanţa de apel nu s-au raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, neacordând ceea ce s-a cerut.

Astfel, obiectul acţiunii reclamanţilor a constat în obligaţia pârâţilor de a remedia acele defecţiuni ale construcţiei înstrăinate, respectiv realizarea de lucrări la fundaţia şi structura de rezistenţă a edificiului P+2E. Instanţele de fond s-au limitat la a analiza dacă există vicii ascunse ale clădirii, fără a dezlega problemele ce vizau existenţa acestor disfuncţii încă din momentul realizării construcţiei şi dacă ele sunt importante pentru utilizarea normală a imobilului conform destinaţiei sale.

Instanţele nu analizează unde erau aceste vicii, dacă s-au respectat sau nu normele tehnice la momentul vânzării, limitându-se să concluzioneze că aceste defecţiuni sunt vicii aparente, reclamanţilor incumbându-le obligaţia de a fi efectuat expertiza tehnică anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare, iar nu în anul 2013 după preluarea posesiei bunului cumpărat.

2. Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1352 Cod civil la situaţia de fapt stabilită prin expertizele tehnice de specialitate realizate în cauză, probele demonstrând că această clădire are vicii ascunse determinate de nerespectarea proiectului de realizare a lucrării, pilonii clădirii nu sunt umpluţi, structura de rezistenţă nu respectă caietul şi recepţia finală nu este realizată.

Toate expertizele au relevat faptul că există fisuri în peree dinspre est pornind de la colţurile ferestrelor de la etajul I şi al II-lea. Aceste fisuri apar şi la exterior şi la interior, ceea ce indică deja o tasare incipientă a acestor ziduri ca urmare a deformaţiilor din terenul de fundare, iar structura de rezistenţă este total necorespunzătoare pentru o construcţie cu parter şi două etaje.

Curtea, analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa, în raport de criticile recurenţilor reclamanţi, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

1. Criticile recurenţilor întemeiate pe dispoziţiile art.304 pct.6 Cod procedură civilă – „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”, se reţin a fi vădit nefondate, instanţele de fond şi de apel pronunţându-se în limitele investirii din acţiunea reclamanţilor, ce a avut ca obiect angajarea răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului înstrăinat.

Situaţia premisă reglementată de dispoziţiile art. 304 pct.6 Cod procedură civilă – pronunţarea plus petita sau extra petita – nu se regăseşte în cauza de faţă.

Astfel, motivul de recurs ce vizează „acordarea mai mult decât s-a cerut” – plus petita – îşi găseşte aplicare atunci când s-a cerut o anumită sumă, şi fără a interveni o majorare a pretenţiilor formulate, instanţa a acordat o sumă mai mare, iar motivul de recurs extra petita – instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, se referă la situaţia în care instanţa, încălcând principiul disponibilităţii, acordă ceea ce nu s-a cerut.

Or, în speţă, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel s-au pronunţat asupra obiectului cererii reclamanţilor, ce a constat în angajarea răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, cu particularitatea că reclamanţii nu au optat pentru rezoluţiunea vânzării şi nici pentru o acţiune estimatorie, prin care să fi cerut o reducere din preţ proporţională cu reducerea valorii lucrului datorat viciului, ci au solicitat obligarea vânzătorului să remedieze defecţiunile, altfel spus să înlăture



46

viciile despre care au susţinut că sunt ascunse, şi fac imposibilă folosirea normală a clădirii conform destinaţiei sale – casă de locuit.

În raport de acest obiect al cererii, în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că se impune a se lămuri dacă în speţă este vorba de vicii ascunse în sensul art. 1352 Cod civil şi dacă aceste vicii sunt grave şi fac imposibilă folosirea normală a locuinţei.

Împrejurarea conform căreia instanţele de fond şi de apel, în urma analizei întregului material probator administrat în cauză, au concluzionat că defecţiunile reclamate, care vizau structura de rezistenţă a clădirii şi fundaţia acesteia, nu se încadrează în categoria unor vicii ascunse şi că, deşi sunt foarte importante pentru exploatarea clădirii, ele puteau fi cunoscute la momentul cumpărării de un cumpărător prudent şi diligent, nu echivalează cu o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată, cum greşit susţin recurenţii, situaţie în care criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct.6 Cod procedură civilă se reţin a fi neîntemeiate.

2. Curtea reţine că nu sunt fondate nici criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, instanţele de fond şi de apel făcând o judicioasă aplicare la speţă a dispoziţiilor art. 1352 şi următoarele Cod civil (de la 1864).

Potrivit textului de lege menţionat anterior, vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale bunului vândut, dacă din cauza lor nu poate fi întrebuinţat potrivit destinaţiei sale sau întrebuinţarea lui este atât de micşorată încât se presupune că dobânditorul nu l-ar fi achiziţionat sau nu ar fi convenit vânzarea la preţul stabilit dacă ar fi cunoscut viciile. Pe de altă parte, art. 1353 Cod civil (de la 1864, sub imperiul căruia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare) prevede că vânzătorul nu răspunde pentru viciile aparente, despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă.

Din interpretarea acestor norme legale rezultă condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru ca viciile bunului vândut să poată angaja răspunderea vânzătorului, respectiv să fi existat în momentul încheierii contractului, să fie grav şi să fie ascuns, adică să nu poată fi constatat la prima vedere sau printr-o verificare normală sau atentă.

În practica judiciară posibilitatea cumpărătorului de a lua cunoştinţă de viciul lucrului se apreciază în abstracto, avându-se în vedere un cumpărător prudent şi diligent, astfel că lipsa de informare, de experienţă, ca şi nepriceperea cumpărătorului nu fac ca viciile pe care acesta nu le-a putut constata singur să fie considerate ascunse. Mai mult, s-a apreciat că atunci când este vorba de un lucru pentru a cărui verificare este necesară anumită pregătire, cumpărătorul poate apela la o persoană calificată, iar dacă nu o face, el este în culpă pentru că dacă s-ar aprecia că sunt vicii ascunse şi cele care au scăpat cumpărătorului la orice verificare a sa s-ar ajunge la desfiinţarea cu uşurinţă a vânzării şi deci, la nerespectarea clauzelor asumate prin contract.

Raportând aceste cerinţe la datele speţei, se constată că în mod corect a apreciat tribunalul asupra lipsei de diligenţă şi prudenţă a reclamanţilor cumpărători în verificarea stării imobilului în litigiu şi, pe cale de consecinţă, asupra caracterului aparent al viciilor ce se pretinde că afectează structura de rezistenţă a construcţiei.



47

Este real că prin expertiza tehnică efectuată de inginer V.B. s-a constatat în anul 2003 că există fisuri la nivelul pereţilor interiori şi exteriori ai clădirii, iar clădirea nu se prezintă într-o stare bună. Expertul a constatat că „Există unele fisuri înclinate la peretele de la faţada principală, pornind de la colţul ferestrei de la etajul I, precum şi în peretele de la tronsonul lateral, pornind de la colţul ferestrei de la etajul I. De asemenea, există fisuri în peretele dinspre est, pornind de la colţurile ferestrelor de la etajele I şi al II lea. Aceste fisuri apar şi la interior şi la exterior, ceea ce indică deja o tasare incipientă a acestor ziduri”.

Aspectele constatate în expertiza extrajudiciară sunt confirmate de expertul judiciar ing. A.C., inclusiv de planurile fotografice anexate expertizei din care rezultă prezenţa crăpăturilor în zidurile exterioare ale clădirii.

Probele invocate relevă numai prezenţa viciilor ce afectează structura de rezistenţă a clădirii, dar nu şi caracterul lor ascuns, întrucât la momentul cumpărării locuinţei în anul 2002 reclamanţii au avut posibilitatea să observe aceste fisuri existente în zidurile exterioare, iar în lipsa unei pregătiri de specialitate, dacă ar fi dat dovadă de diligenţă, ar fi obţinut informaţii de la un expert tehnic, care ar fi constatat cauza acestor fisuri şi anume tasarea zidurilor datorită unor defecte ale fundaţiei sau ale structurii de rezistenţă a clădirii.

De altfel, lipsa de diligenţă a cumpărătorilor rezultă şi din faptul că la momentul cumpărării imobilului au constatat că vânzătorii deţin un proiect pentru realizarea unei construcţii P + 2 Etaje, iar în realitate, construcţia existentă pe teren are şi un subsol, aspect ce ridică întrebări cu privire la calitatea fundaţiei şi la subdimensionarea ei în raport de mărime a construcţiei, cât timp clădirea realizată pe teren nu respectă planul tehnic aprobat.

Astfel, în expertiza efectuată de inginer A.C. se arată în mod expres că proiectul întocmit în anul 1992 în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie a vizat o construcţie P+2 Etaje, iar construcţia existentă pe teren se dezvoltă pe subsol parţial, parter, două etaje şi terasă circulabilă peste etajul 2. Reclamanţii au confirmat împrejurarea că le-a fost prezentat la vizionarea clădirii acest proiect, situaţie în care cu minime diligenţe puteau constata că imobilul supus înstrăinării nu corespunde documentaţiei tehnice prezentate de pârâţi şi care a stat la baza autorizării, aspect ce se impunea a fi lămurit anterior perfectării actului de vânzare-cumpărare.

Mai mult, în cadrul aceleiaşi expertize se arată în mod explicit că proiectul iniţial nu prevedea ieşirea în bowindou (în consolă) a etajelor 1 şi 2 pe latura principală de pe strada S., lucrări realizate în fapt, faţada principală a clădirii era proiectată cu uşa dublă şi o fereastră la garaj şi altă fereastră alăturată la atelier dar în prezent în locul atelierului este un hol liber pentru acces din strada Steagului, pe latura de Sud s-au practicat deschideri cu destinaţia de ferestre, deşi aceste ferestre nu figurau în proiectul avizat.

În condiţiile în care întreaga clădire existentă pe teren nu corespundea imobilului autorizat în baza autorizaţiei de construire nr. 1788/1992 incumba cumpărătorilor obligaţia de a verifica dacă modificările realizate la această clădire au



48

avut la bază planuri de construcţie avizate de organisme de specialitate şi dacă fundaţia clădirii corespunde modificărilor structurale ale edificiului.

Deşi autorizaţia de construire a fost emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 50/1991 care reglementa o serie de măsuri pentru siguranţa construcţiilor, în expertiza B.D. se menţionează că pentru această lucrare nu există carte tehnică, nu există un proiect tehnic pentru execuţia clădirii întocmit de către un inginer constructor autorizat pentru proiectarea structurii de rezistenţă şi contrasemnat de un inginer verificator de proiecte autorizat şi, de asemenea, nu există proces verbal pe stadii fizice.

Aceste proiecte şi avize erau absolut necesare a fi consultate de un cumpărător diligent, având în vedere valoarea şi importanţa economică a acestei clădiri, iar în lipsa unor cunoştinţe de specialitate în domeniu construcţiilor, nimic nu îi împiedica pe cumpărători să solicite opinia unei persoane calificate.

Lipsa de experienţă şi nepriceperea cumpărătorului nu fac ca viciile pe care acesta nu le-a putut constata singur să fie ascunse, cu atât mai mult cu cât existau indicii, chiar pentru o persoană neavizată că edificiul realizat pe teren nu corespunde autorizaţiei de construire şi planului tehnic folosit la autorizarea construcţiei, prezentate de vânzători reclamanţilor la data vizionării imobilului.

În literatura de specialitate s-a reţinut că în cazul unor lucrări complexe, pentru a căror verificare este necesară o anumită pregătire, cumpărătorul poate apela la o persoană calificată, iar dacă nu o face, el este în culpă, neputând fi antrenată răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse, cât timp acestea puteau fi identificate de un specialist la o simplă vizionare a bunului supus vânzării.

Ori, în speţă, fisurile existente la toţi pereţii, interiori şi exteriori ai clădirii, despre care face vorbire inginer V.B., consultat de cumpărătorii reclamanţi, cu privire la structura de rezistenţă a clădirii, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare (decembrie 2003) indicau o tasare incipientă a zidurilor ca urmare a deformaţiilor din terenul de fundare, iar un specialist, fără investigaţii ample şi aparatură specială, ar fi sesizat cauzele tasării şi existenţa unor vicii ale fundaţiei şi ale structurii de rezistenţă.

Mai mult, se reţine că prin expertiza realizată de B.P., costul lucrărilor de consolidare a clădirii a fost estimat la suma de 94.000 euro, valoare care reprezintă dublul preţului vânzării, preţ care includea pe lângă construcţia în litigiu şi un teren în suprafaţă de 434 m.p. situat în intravilanul Municipiului Constanţa, valoarea acestuia din urmă, potrivit Ghidului pe anul 2011 al Camerei Notarilor Publici Constanţa, fiind sensibil apropiată de preţul plătit de reclamanţii cumpărători pentru imobilul din Constanţa, strada E.R. nr. 30.

Aşa cum am arătat anterior, deşi legea reglementează numai opţiunea cumpărătorului între acţiunea redhibitorie şi acţiunea estimatorie, în practica judiciară s-au considerat admisibile acţiunile prin care cumpărătorul tinde la „remedierea defecţiunilor” (înlăturarea viciilor) de către sau în contul vânzătorului, când această reparare este posibilă şi când ea nu ar ocaziona cheltuieli disproporţionale cu valoarea bunului (Decizia civilă nr. 1604/1989, Tribunalul Suprem, Secţia Civilă).

Cum în speţă costul de remediere a lucrării este superior preţului plătit de cumpărători la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.



49

1377 din 7 noiembrie 2002 de BNP „S.D.”, iar viciile reclamate, deşi reale, nu au un caracter ascuns, Curtea urmează să constate că în mod judicios Tribunalul Constanţa a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, hotărârea primei instanţe fiind temeinică şi legală.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.


Judecător redactor Mihaela Popoacă 8. Legea nr. 10/2001. Daune morale pentru soluţionarea cu întârziere a

notificării. Admisibilitatea cererii.

Reclamantele se plâng de durata nerezonabilă a procedurii desfăşurată în temeiul Legii nr. 10/2001, procedura declanşată în urmă cu 10 ani, prin adresarea notificării lor Municipiului Constanţa, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată.

În acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., în materie civilă „termenul rezonabil” prevăzut de art. 6 al. (1) din Convenţie începe să curgă, de principiu, de la data sesizării instanţelor.

Aşa cum a reţinut constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Pe cale de consecinţă dacă refuză sau omite să execute o obligaţie legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătoreşti garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti pierd orice raţiune de a fi (Cauza Sandor împotriva României, pag. 24).

Prin urmare, refuzul unităţii notificate – Municipiul Constanţa prin Primarul Municipiului Constanţa, de a răspunde reclamantelor în termenul legal de 60 de zile de la data înregistrării notificării, constituie în mod cert o faptă prejudiciabilă pentru reclamante, ce poate fi luată în calcul ca o componentă a prejudiciului moral, determinat de frustrarea reclamantelor care s-au văzut nevoite să aştepte un timp nerezonabil pentru soluţionarea notificării (10 ani) şi în final să se adreseze instanţei pentru obţinerea dreptului lor asupra bunurilor.

Art. 26 din Legea nr. 10/2001

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, sub nr. 10998/118/2011, reclamantele M.S.M. şi A.A.S. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local Constanţa, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Municipiul Constanţa, str. MK, compus din teren în suprafaţă de 344,71 mp şi construcţia edificată pe teren, formată din parter şi etaj; în subsidiar, dacă nu este posibilă restituirea în natură obligarea la teren echivalent valoric imobilului în litigiu şi, în lipsa unor astfel de bunuri în compensare, obligarea la emiterea dispoziţiei privind propunerea de despăgubiri; - în cazul obligării pârâţilor la emiterea dispoziţiei privind propunere de acordare de despăgubiri, obligarea acestora ca, în termen de 30 de zile de la emiterea dispoziţiei, să înainteze întreaga documentaţie prevăzută la art.16 alin.2 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, privitoare la imobil, către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor; - obligarea pârâţilor la plata sumei de 6.000 Euro, în echivalent lei la data plăţii, pentru privarea îndelungată de bun şi tergiversarea unui



50

răspuns la notificare în termen legal; - obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea în fapt a cererii, reclamantele au arătat că imobilul situat în Constanţa, strada MK, format din teren în suprafaţă de 344,71 mp. şi construcţie (parter şi etaj), a aparţinut proprietarului N.G. prin cumpărare de la familia K., în baza actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1608 din 12.05.1926 de Tribunalul Constanţa - Secţia Notariat. Imobilul apare naţionalizat prin Decretul 92/1950, individualizat în anexa de Bucureşti la decret, poziţia nr.3032, ca fosta proprietate a lui G.A., iar din adresa nr.7307/24.09.1997 a R.A.E.D.P.P. ar rezulta că în prezent, adresa imobilului ar fi pe strada MK, colţ cu strada P. nr.4 În ceea ce priveşte calitatea procesuala activă, au precizat că proprietarul G.N. a decedat în 1946, la succesiunea acestuia venind soţia supravieţuitoare G.A. şi cei doi copii, G.E.A. şi G.A.. Naţionalizarea s-a făcut pe numele lui G.A. (care a decedat în 1973), la succesiunea acestuia venind soţia supravieţuitoare G.A., în concurs cu fratele şi mama defunctului (G.E.A. şi G.A.). Pe filiera lui G.A. (decedata la 21.05.1980) succesiunea a revenit fiului său, G.E.A., conform certificatului de moştenitor nr.962/06.08.1980, iar pe filiera lui G.E.A. (decedat la 24.11.1998), succesiunea a revenit reclamantei M.S.M., ca legatară universală, conform certificatului de moştenitor 235/10.03.1989. La succesiunea lui G.A., decedată la 08.04.1990, au venit ca moştenitori S.L.V. şi S.A.S., conform certificatului de moştenitor nr.369/22.02.1995, iar la succesiunea lui S.L.V. (decedată la 09.08.995) a venit S.A.S. (certificat de moştenitor suplimentar nr.15/20.03.1997). Aşadar, cele două reclamante sunt coproprietare în indiviziune, conform celor expuse şi au formulat în baza Legii nr.10/2001 notificarea înregistrată sub nr.1255/07.08.2001 la B.E.J. D.V., solicitând Primăriei Municipiului Constanţa restituirea imobilului. De la momentul depunerii notificării conform Legii nr.10/2001, nu au primit nici o corespondenţă din partea Primăriei Constanţa, deşi în anul 2006 Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, la sesizarea reclamantei M.S.M., a iniţiat o corespondenţă cu Primăria Municipiului Constanta în vederea aflării stadiului de soluţionare a notificării şi urgentării soluţionării acesteia, aşa cum rezultă din adresa nr.696792/07.09.2006 a ANRP. Prin adresa nr.2870/21.04.2011 a R.A.E.D.P.P. Constanţa se atestă că imobilul în litigiu ar fi situat în strada MK nr.11, fiind liber. Prin sentinţa civilă nr. 2204/26.04.2012, Tribunalul Constanţa a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind acordarea daunelor morale şi a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Consiliul Local Constanţa şi a respins acţiunea reclamantelor ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis în parte acţiunea reclamantelor şi a obligat pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa să restituie în natură reclamantelor imobilul situat în Constanţa, str. P. nr. 4 (fostă MK nr. 11 colţ cu str. P. nr. 4) compus



51

din teren în suprafaţă totală de 344,7 mp şi construcţie P+1+M, identificată prin expertiza topografică realizată de inginer M.A.S., mai puţin spaţiul de la mansardă compus din 2 camere cu suprafaţă construită de 74,36 mp ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 26886/16.09.2006 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Consiliul Local Constanţa, în calitate de vânzător şi V.V. şi V.M., în calitate de cumpărători şi terenul indiviz de 74,36 mp aferent acestui spaţiu. Au fost obligaţi pârâţii să emită în favoarea reclamantelor dispoziţie care să cuprindă ofertă de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu bunuri imobile echivalente valoric disponibile la data executării, în patrimoniul municipiului, pentru partea de construcţie şi terenul aferent ce nu au putut fi restituite în natură, iar în cazul în care compensarea nu este posibilă sau nu e acceptată de reclamante să le propună acordarea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. S-a respins ca nefondat capătul de cerere privind daunele morale. În baza art. 274 Cod procedură civilă au fost obligaţi pârâţii municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa la 4.060 lei cheltuieli de judecată (onorariu expertiză şi onorariu avocat) către reclamante. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în esenţă că imobilul în litigiu, notificat de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost proprietatea numitului G.N., decedat în anul 1946, moştenirea acestuia fiind deferită soţiei supravieţuitoare G.A. şi celor doi copii G.E.A. şi G.A. Naţionalizarea imobilului s-a făcut în temeiul Decretului nr. 92/1950, în actul de naţionalizare fiind menţionat numai G.A., deşi la momentul naţionalizării bunul se afla în coproprietatea moştenitorilor legali ai defunctului G.N. S-a concluzionat că preluarea imobilului a fost abuzivă, iar în lipsa unui răspuns la notificarea reclamantelor în termenul legal, în virtutea plenitudinii de competenţă a instanţei în materia Legii nr. 10/2001, Tribunalul Constanţa este competent să soluţioneze notificarea reclamantelor pe fond. Prima instanţă a reţinut că reclamantele şi-au justificat calitatea de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsuri reparatorii pentru acest imobil conform Legii nr. 10/2001, în calitate de succesoare ale foştilor proprietari, conform certificatului de moştenitor nr. 235/10.03.1989, testament autentificat sub nr. 15167/24.12.1983 de Notariatul de Stat al Sectorului II Bucureşti, certificat de moştenitor nr. 962/06.08.1980, certificat de moştenitor nr. 882/26.06.1974, certificat de moştenitor nr. 261/19.02.1974 pentru suplimentarea certificatului de moştenitor nr. 425/1967, certificat de moştenitor nr. 369/22.02.1995, certificat de moştenitor suplimentar nr. 15/20.03.1997. Reţinând că numai un apartament situat la mansarda clădirii a fost vândut foştilor chiriaşi conform Legii nr. 112/1995, iar restul imobilului este liber, conform expertizei topografice efectuată în cauză, prima instanţă, acordând prevalenţă principiului reparării în natură a prejudiciului, a dispus restituirea în natură către reclamante a imobilului din Constanţa, str. P. nr. 4, cu excepţia locuinţei vândute şi a terenului indiviz aferent acesteia, în suprafaţă de 74,36 mp.



52

În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, Tribunalul Constanţa a reţinut că, deşi de principiu nu se poate reţine că această pretenţie este inadmisibilă, totuşi ea nu poate fi reţinută ca fondată, în condiţiile în care în lipsa unui răspuns la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantele au avut deschisă calea unei acţiuni în justiţie pentru cenzurarea refuzului nejustificat al pârâţilor de a răspunde notificării, dar reclamanţii au uzat de această acţiune cu întârziere, după 10 ani de la data notificării. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamantele M.S.M. şi M.A.S., dar şi pârâţii Primarul Municipiului Constan ţa şi Municipiul Constanţa prin Primar. I. Reclamantele au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa, conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, exclusiv sub aspectul greşitei soluţionări a cererii de acordare a daunelor morale pentru soluţionarea cu întârziere a notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Susţin recurentele reclamante că deşi prima instanţă a reţinut că o asemenea cerere nu este inadmisibilă, totuşi a respins-o ca nefondată, contrar jurisprudenţei C.E.D.O. în materie. Astfel în aplicarea art. 6 din C.E.D.O. instanţa de contencios european a statuat că „termenul rezonabil” poate cuprinde şi durata unor proceduri administrative preliminare atunci când, posibilitatea sesizării unei jurisdicţii este condiţionată de normele de drept intern, în mod obligatoriu, de parcurgerea unei asemenea proceduri. Daunele pretinse de reclamante derivă din perioada „administrativă” a procedurii Legii nr. 10/2001, iar fapta culpabilă, cauzatoare de prejudicii – încălcarea de către autorităţile administraţiei locale a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, rezultă cu prisosinţă din întregul material probator administrat în cauză, reclamantele aşteptând timp de 10 ani răspunsul la notificarea adresată Municipiului Constanţa. II. La rândul lor, pârâ ţii Municipiul Constan ţa şi Primarul Municipiului Constanţa au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constan ţa conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă sub următoarele aspecte: 1. Instanţa a făcut o greşită aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, obligând pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa la plata cheltuielilor de judecată, în totalitate, către reclamante. Cererea reclamantelor a fost admisă numai în parte, situaţie în care reclamantele erau îndreptăţite să obţină numai o parte a cheltuielilor de judecată. 2. Reclamantele nu sunt îndreptăţite să solicite restituirea în natură a imobilului naţionalizat conform Decretului nr. 92/1950, întrucât nu au făcut dovada calităţii lor de moştenitoare ale fostului proprietar, G.A. Naţionalizarea bunului s-a făcut doar pe numele lui G.A., unul din fii defunctului G.N., primul proprietar al imobilului, situaţie în care nu se poate reţine că ceilalţi doi coproprietari ai imobilului – G.A. şi G.E.A. au fost deposedaţi abuziv de imobil, cotele lor succesorale rămânând în proprietatea statului. În concluzie, se pretinde că reclamantele erau îndreptăţite, în temeiul Legii nr. 10/2001, să obţină numai cota parte din imobil preluată de stat în temeiul Decretului



53

nr. 92/1950 de la G.A., singurul proprietar în raport cu care s-a făcut dovada preluării abuzive. I. Curtea, analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constan ţa în raport cu criticile recurentelor reclamante constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situaţia juridică a unor imobil preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu este de precizat că prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foştii proprietari pentru abuzurile săvârşite de către stat. Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire şi anume; una necontencioasă – declanşată prin notificarea adresată unităţii deţinătoare, conform art. 25 din Lege şi alta contencioasă – declanşată prin acţiunea în justiţie în temeiul art. 26 din aceeaşi lege.

Urmând procedura reglementată în mod expres prin legea specială, reclamantele au notificat, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 unitatea deţinătoare - Municipiul Constanţa, solicitând ca reprezentantul legal al acesteia, - Primarul Municipiului Constanţa, prin dispoziţie motivată să restituie în natură imobilul din Constanţa, str. P. nr. 4, compus din teren şi construcţie şi în subsidiar, dacă restituirea în natură nu mai era posibilă să acorde persoanelor îndreptăţite măsuri reparatorii în echivalent reglementate de lege.

Art. 25 din lege prevede că „În termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie, sau după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură”.

În speţă, se constată că, deşi reclamantele au declanşat procedura administrativă cu respectarea dispoziţiilor Legii nr.10/2001, unitatea deţinătoare notificată – pârâtul Municipiul Constanţa - nu a răspuns acestei notificări într-un termen rezonabil, fapt ce a determinat reclamantele să îl acţioneze în justiţie şi să obţină recunoaşterea drepturilor lor legale după 10 ani de la declanşarea procedurii.

În condiţiile societăţii moderne, înfăptuirea justiţiei este una dintre atributele statului, realizat prin intermediul serviciului public înfiin ţat în acest scop. Răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiţie - justiţie realizată în numele legii, eficientă, imparţială şi egală pentru toţi - revine în primul rând Statului, în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare, pentru organizarea acestei activităţi, dar şi pentru numirea şi îndrumarea judecătorilor şi procurorilor, cei care prin munca lor realizează actul de justiţie.

Conform Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, protecţia cetăţeanului în faţa ilegalităţilor, arbitrarului şi abuzului autorităţilor este sintetic exprimată în sintagma "dreptul la un proces echitabil", exprimând ansamblul garanţiilor procedurale care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin Convenţie.

Potrivit art. 6 din C.E.D.O. - orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi



54

imparţială care va hotăra fie asupra (...) încălcării dreptului şi obligaţiilor cu caracter civil", fie asupra "temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa". încălcarea unuia dintre aceste drepturi de către autorităţile statale conferă titularului acestora un "(...) drept de recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale", conform prevederilor art. 13 din Convenţie.

Potrivit art. 20 din Constituţia României, Convenţia face parte din dreptul nostru intern, are o aplicabilitate directă şi trebuie respectată cu prioritate, în cazul în care impune un standard mai ridicat de protecţie a drepturilor omului.

Art. 13 din Convenţie dă expresia directă a principiului subsidiarităţii, consacrat de art. 1 din Convenţie, potrivit căruia protecţia drepturilor omului este în primul rând, responsabilitatea sistemului juridic naţional.

De asemenea, art. 13 impune statelor să prevadă o cale de atac internă pentru a face faţă substanţei unei "plângeri" discutabile, conform Convenţiei, şi să acorde reparaţii corespunzătoare, sub formă de compensaţii, accelerare şi/sau alte forme de despăgubiri, pentru orice încălcare constatată.

Ţinând cont de Recomandările Comitetului de Miniştri, Rec.6 (2004) privind îmbunătăţirile căilor de atac interne şi Rec. 3 (2010) privind căile de atac eficiente pentru durata excesivă a procedurilor, C.E.D.O. a reamintit că toate constatările sale referitoare la încălcări impun o obligaţie legală autorităţilor de stat competente să adopte fără întârziere măsuri generale de prevenire a încălcărilor similare şi că necesitatea unor astfel de măsuri, inclusiv furnizarea unor căi de atac interne eficiente este cu atât mai urgentă în cazul încălcărilor repetate ce pun în lumină probleme structurale (cauza Kudla contra Poloniei, hot.din 26.10.2000).

Reclamantele se plâng de durata nerezonabilă a procedurii desfăşurată în temeiul Legii nr. 10/2001, procedura declanşată în urmă cu 10 ani, prin adresarea notificării lor Municipiului Constanţa, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată.

În acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., instanţa de recurs reţine că în materie civilă „termenul rezonabil” prevăzut de art. 6 al. (1) din Convenţie începe să curgă de principiu, de la data sesizării instanţelor.

În cazul în care sesizarea instanţelor este împiedicată până la epuizarea unor proceduri prealabile-cum e cazul în speţă, comunicarea notificării şi a soluţionării acesteia printr-o deciziei emisă de unitatea deţinătoare - termenul va începe să curgă de la data declanşării acestor proceduri prealabile sesizării instanţei (Cauza Vallee, hotărârea din 26 aprilie 1994, seria A, nr. 289, pag. 17, în jurisprudenţa C.E.D.O. – studii şi comentarii Institutul Naţional al Magistraturii 2005, pag. 147).

Curtea nu poate împărtăşi opina instanţei de fond care, deşi nu exclude culpa autorităţilor administraţiei locale, în calitate de persoane juridice implicate în procedura Legii nr. 10/2001 declanşată de reclamante, reţine că reclamantele au avut la dispoziţie o acţiune directă în justiţiei pentru soluţionarea pe fond a notificării lor, iar împrejurarea că reclamantele au promovat această acţiune după 10 ani le este exclusiv imputabilă acestora.

Pasivitatea reclamantelor nu exonerează de răspundere pe pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa, singurele autorităţi în sarcina cărora



55

legiuitorul a prevăzut obligaţia de a răspunde notificării reclamantelor, în temeiul art. 25 din Legea nr. 10/2001. Aşa cum a reţinut constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Pe cale de consecinţă dacă refuză sau omite să execute o obligaţie legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătoreşti garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti pierd orice raţiune de a fi (Cauza Sandor împotriva României, pag. 24).

Nu poate fi reţinut considerentul instanţei de fond conform căruia reclamantele ar fi trebuit să recurgă la acţiunea în justiţie după ce au constatat că pârâţii refuză să le soluţioneze notificarea în termenul defipt de lege, Curtea Europeană statuând că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv şi anume ca instanţa să dispună încă o dată autorităţilor administrative competenţe să îşi execute obligaţia legală; acest comportament ar fi prea oneros şi nu ar corespunde cerinţelor art. 35 al. (1) din Convenţie (Cauza Sabin Popescu împotriva României, pag. 59).

De altfel, demersurile în justiţie ale reclamantelor în perioada 2001-2007 sunt puse sub semnul incertitudinii, cât timp jurisprudenţa în materie, în lipsa unui text legal care să sancţioneze pasivitatea unităţii notificate – a fost neunitară, unele instanţe apreciind că un astfel de demers este prematur, până la emiterea unei dispoziţii/decizii administrative, fapt ce a determinat intervenţia instanţei supreme, care într-un recurs în interesul legii, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a tranşat această problemă de drept.

Prin decizia mai sus-invocată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 al. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţilor deţinătoare de a răspunde la notificarea păr ţii interesate.

Prin urmare, refuzul unităţii notificate – Municipiul Constanţa prin Primarul Municipiului Constanţa de a răspunde reclamantelor în termenul legal de 60 de zile de la data înregistrării notificării, constituie în mod cert o faptă prejudiciabilă pentru reclamante, ce poate fi luată în calcul ca o componentă a prejudiciului moral, determinat de frustrarea reclamantelor care s-au văzut nevoite să aştepte un timp nerezonabil pentru soluţionarea notificării (10 ani) şi în final să se adreseze instanţei pentru obţinerea dreptului lor asupra bunurilor. În raport de aceste considerente statuând în echitate, şi având în vedere faptul că prin hotărârea judecătorească s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantelor asupra imobilului notificat, prin restituirea în natură, în parte a acestuia, reclamantele fiind plasate într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi aflat dacă dispoziţiile art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţie nu ar fi fost încălcate, Curtea va admite recursul reclamantelor, dispunând obligarea pârâţilor la plata sumei de 2.000 Euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale. Soluţia este în



56

acord cu jurisprudenţa acestei instanţe (decizia civilă nr. 292 din 8 decembrie 2008, a Curţii de Apel Constanţa, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6421 din 23 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie.

II Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constan ţa în raport de criticile recurenţilor pârâ ţi, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

1. Critica ce vizează greşita obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată se reţine a fi vădit nefondată.

Conform dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”. Art. 276 Cod procedură civilă prevede că atunci când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

La baza acordării cheltuielilor de judecată, inclusiv a onorariului de avocat, se află principiul răspunderii civile delictuale în conformitate cu care reparaţiunea trebuie să fie integrală.

În speţă, se constată că pretenţiile reclamantelor în raport cu pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa au fost admise integral, situaţie în care în conformitate cu art. 274 Cod procedură civilă prima instanţă, în mod judicios a obligat aceşti pârâţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamante în litigiu, reprezentând onorariul de avocat şi onorariul de expertiză.

Se constată că acţiunea reclamantelor a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive numai în raport cu pârâtul Consiliul Local Constanţa, singura pârâtă care nu a căzut în pretenţii şi care, la cerere, putea să obţină cheltuieli de judecată dar aceasta nu a făcut o asemenea solicitare şi nici nu a exercitat calea de atac a recursului în referire la cheltuielile de judecată.

Criticile pârâţilor referitoare la lipsa calităţii reclamantelor de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsuri reparatorii pentru întregul imobil ce a făcut obiectul notificării, situat în Constanţa, str. Plevnei nr. 4, se reţin a fi nefondate. Conform dispoziţiilor art. 1 lit. „e” din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de punere în aplicare a Legii nr.10/2001, sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul în conformitate cu prevederile art.3 alin.(19), lit.”a” şi ale art.23 din lege. În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, iar imobilul se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, soluţionarea notificării se va face în funcţie de acest element – faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă. În ceea ce priveşte circumscrierea actelor invocate de persoana îndreptăţită în noţiunea de acte doveditoare în sensul Legii nr.10/2001(art.23) reţinem că tocmai din cauza modului abuziv în care statul comunist a trecut în proprietatea sa prin diferite „nelegalităţi” în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 anumite imobile,



57

legiuitorul prin Legea nr.10/2001 şi normele metodologice de aplicare a instituit un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru probarea dreptului de proprietate asupra imobilelor ce fac obiectul acestei legi, lărgind sfera „actelor doveditoare” ce pot constitui temei pentru recunoaşterea dreptului de proprietate, asumând astfel sarcina probei persoanei deposedate în mod abuziv şi moştenitorilor acestora. Această lărgire a cadrului probator se întemeiază pe considerente de echitate, deoarece ar fi profund inechitabil ca în urma unei deposedări brutale de foarte multe ori făcută în fapt, fără un temei legal – cum e şi cazul în speţă, fostul proprietar să fie obligat să exhibe titlul de proprietate, iar statul sau unitatea administrativ-teritorială să se bucure de prezumţia de proprietate rezultată din faptul posesiei sau chiar să îşi întemeieze dreptul de proprietate pe existenţa unui „titlu” de proprietate. În acest sens, art. 23.1 din H.G. nr.250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 prevăd că prin acte doveditoare se înţelege orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie,extras de carte funciară); orice acte care atestă de deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras de Carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării), orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective pentru mediul rural-extras de pe registrul agricol. În speţă, se reţine, din coroborarea probelor administrate, că reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite în temeiul art.4 alin.(2) din Legea nr.10/2001 să beneficieze de măsuri reparatorii reglementate de acest act normativ pentru imobilul situat în Constanţa, strada P. nr. 4. Imobilul din Constanţa, str. P. nr. 4 (fosta stradă MK nr. 11) format din teren în suprafaţă de 344,71 mp şi construcţie a fost dobândită prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1608/12.05.1926 de Tribunalul Constanţa Secţia Notariat de numitul N.G. de la vânzătorii N.K., K.K., V.K. şi N.M. După decesul cumpărătorului G.N., decedat în anul 1946, moştenirea sa a fost deferită soţiei supravieţuitoare G.A. şi celor doi fii, G.E.A. şi G.A. Imobilul apare naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, pe numele unui singur fiu, - G.A. în condiţiile în care nu s-a făcut dovada renunţării celorlalte persoane cu vocaţie la moştenire la succesiunea autorului comun, iar reclamantele nu şi-au contestat reciproc calitatea de moştenitoare ale foştilor coproprietari. Nu poate fi reţinută susţinerea recurenţilor pârâţi conform căreia prin Decretul nr. 92/1950 statul a preluat numai cota de proprietate ce a aparţinut lui G.A., singurul moştenitor al defunctului G.N. menţionat în lista anexă la actul de naţionalizare cât timp, la data apariţiei Legii nr. 10/2001, întregul imobil se afla în patrimoniul statului care a şi încheiat acte de administrare şi respectiv de dispoziţie cu privire la bun, respectiv a închiriat şi a vândut unităţile locative din acest imobil. Deţinerea întregului imobil de către stat, în condiţiile în care numai unul dintre coproprietari a fost menţionat în actul de naţionalizare, constituie o prezumţie relativă a preluării abuzive a imobilului, prezumţie ce nu a fost înlăturată de către pârâţi.



58

În ceea ce priveşte calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului, Curtea constată că Tribunalul Constanţa a reţinut în mod judicios că reclamantele sunt succesoarele defunctului G.A., G.A. şi G.E.A.

Astfel, la succesiunea defunctului G.A., decedat la data de 16 noiembrie 1973 au venit soţia supravieţuitoare G.A., în concurs cu ascendenta privilegiată mama defunctului, G.A.G.A.B. şi fratele defunctului G.E.A., conform certificatului de moştenitor nu. 882/26.06.1974 emis de Notariatul de Stat - Sector II Bucureşti.

Pe filiera G.A.G., decedată la 21 mai 1980, moştenirea a revenit fiului său G.E.A., conform certificatului de moştenitor nr. 962/06.08.1980, iar pe filiera lui G.E.A., decedat la 24 noiembrie 1998, succesiunea a revenit reclamantei M.S.M., ca legatară universală, conform certificatului de moştenitor nr. 235/10.03.1989.

La succesiunea lui G.A. - soţia supravieţuitoare a lui G.A., decedata la 8 aprilie 1991 au venit ca moştenitori S.L.V. şi S.A.S., conform certificatului de moştenitor nr. 369/22.02.1995, iar la succesiunea lui S.L.V., decedată la 9 august 1995, a venit reclamantul S.A.S., conform certificatului de moştenitor nr. 15/20.03.1997.

Prin urmare, cele două reclamante şi-au recunoscut reciproc calitatea de succesoare ale foştilor proprietari ai imobilului naţionalizat în temeiul Decretului Lege nr. 92/1950, calitate în care au şi formulat notificarea nr. 1255 din 7 august 2001 pentru restituirea întregului imobil.

Aplicarea greşită a Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, în sensul menţionării în act numai a unuia dintre coproprietarii bunului preluat abuziv de stat, nu poate fi invocată în prezenta cauză pentru înlăturarea de la beneficiul Legii nr. 10/2001a unei părţi din imobil, şi respectiv a succesorilor coproprietarilor G.A. şi G.E.A., ştiut fiind faptul că nimeni nu poate invoca propria turpitudine pentru a beneficia de protecţia legii.

De altfel, în raport de dispoziţiile art. 4 şi ale art. 24 din Legea nr. 10/2001 aceste susţineri sunt lipsite şi de interes legitim în condiţiile în care imobilul a fost preluat de stat, integral în anul 1950, reclamantele nu şi-au contestat calitatea de succesoare ale foştilor proprietari, şi împreună au înţeles să formuleze notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, iar Legea nr. 10/2001 instituie prezumţia relativă că persoana menţionată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive – în speţă Decretul Lege nr. 92/1950 se prezumă a fi proprietatea bunului naţionalizat.

Astfel, art. 24 din Legea nr. 10/2001 prevede că, „În absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar”.

Prin urmare, chiar acceptând la nivel teoretic susţinerea recurenţilor că unicul proprietar al bunului notificat a fost persoana menţionată în Decretul nr. 92/1950, respectiv G.A., întregul imobil este supus restituirii către moştenitorii acestuia,



59

reclamantele din cauză, care aşa cum am arătat, l-au moştenit pe defunctul G.A., decedat în 1973 pe filiera soţiei supravieţuitoare G.A., a mamei defunctului G.A. şi respectiv a fratelui defunctului G.A.E. conform certificatului de moştenitor nr. 882/1974.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă se va respinge recursul pârâţilor ca nefondat.



9. Legea nr. 10/2001. Confiscare avere prin hotărârea penală de condamnare pentru comiterea unei infracţiuni economice. Inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

Curtea constată că imobilul notificat de reclamantă nu intră sub incidenţa art. 2 din Legea

nr. 10/2001, acesta fiind preluat de stat printr-o hotărâre penală de condamnare a autorului reclamantei pentru o infracţiune economică (infracţiunea de delapidare), iar prin Legea nr. 10/2001 legiuitorul nu a urmărit restituirea acestor imobile, înţelegând să repare exclusiv prejudiciile cauzate foştilor proprietari prin „confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist”, ceea ce nu este cazul în speţă.

Pedeapsa complementară a confiscării totale a averii priveşte bunurile infractorului vinovat de săvârşirea unor anumite fapte penale, expres prevăzute de lege, în speţă infracţiunea de delapidare, şi care se aplică cu un adaos la pedeapsa principală; pentru bunurile confiscate legea, neimpunând condiţia existenţei unei legături cu fapta penală săvârşită şi nici existenţa unei stări de pericol decurgând din deţinerea acestor bunuri.

Legea nr. 10/2001, art. 1, 2

HG nr. 250/2007, art. 1.3. lit. c)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa Secţia I Civilă reclamanta P.S. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Municipiului Constanţa, solicitând obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa, str. M. nr. 32. În subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu mai era posibilă, a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. În motivarea acţiunii arată că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului descris în cerere, care este compus din teren şi construcţii cu destinaţia de locuinţă, în suprafaţă totală de 263 mp, în calitatea sa de moştenitoare legală a autorului S.O., aşa cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 871/05.11.1949, imobil ce a fost confiscat de stat prin decizia civilă nr. 172/12.03.1959 emisă de Sfatul Popular al Oraşului Constanţa, în baza sentinţei penale nr. 1600/1958 pronunţată de Tribunalul Popular al Oraşului Constanţa. Se mai arată că după adoptarea Legii nr. 10/2001 reclamanta a formulat o notificare cu privire la acest imobil, înregistrată sub nr. 2032/2001, dar unitatea notificată nu a soluţionat cererea reclamantei până în prezent.



60

Pârâtul nu a formulat întâmpinare, dar prin concluziile susţinute în faţa instanţei a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, apreciind că în speţă nu este vorba de o preluare abuzivă conform art. 1 pct. 3 lit. c) din Normele Metodologice la Legea nr. 10/2001, imobilul fiind confiscat printr-o hotărâre penală de condamnare a autorului reclamantei pentru o infracţiune economică, măsura confiscării averii inculpatului S.O. având caracter complementar faţă de pedeapsa închisorii. Prin sentinţa civilă nr. 6477 din 7 decembrie 2011 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamantei şi a constatat că P.S. are calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 10/2001, conform art. 3 şi 4 din lege şi este îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii pentru imobilul din Constanţa, str. M. nr. 32 compus din 263 mp teren şi construcţie cu destinaţia de locuinţă, în suprafaţă construită de 132,20 mp şi anexe în suprafaţă de 7,50 mp, identificat prin raportul de expertiză şi planul de situaţie întocmite în cauză de expert P.N. A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să restituie în natură imobilul mai sus-menţionat. Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a făcut dovada calităţii sale de moştenitor legal al autorului O. şi N.S., conform actelor de stare civilă anexate cererii, autorii săi fiind proprietarii imobilului din Constanţa, str. M. nr. 32 compus din 263 mp teren şi casă de locuit cu anexe, bun preluat abuziv de către stat prin sentinţa penală nr. 1600/1958 pronunţată de Tribunalul Popular al Oraşului Constanţa şi transmis în administrarea I.I.L. Constanţa prin decizia nr. 172/1959 a Sfatului Popular al Oraşului Constanţa. S-a mai reţinut că preluarea imobilului s-a făcut fără acordarea vreunei despăgubiri, situaţie în care măsura confiscării a fost una nelegală, contrară Constituţiei României. Întrucât imobilul s-a menţinut în aceeaşi structură şi nu a fost înstrăinat chiriaşilor, prima instanţă a dispus restituirea în natură a bunului către reclamantă. Împotriva aceste sentinţe, în termen legal a declarat recurs Primarul Municipiului Constan ţa care a criticat-o pentru nelegalitate, conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă invocând aplicarea greşită în speţă a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001. A susţinut recurentul pârât că prima instanţă a reţinut în mod greşit că preluarea imobilului notificat de reclamantă din patrimoniul autorului său S.O. a fost nelegală şi prin urmare intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, în realitate bunul a fost preluat legal de la tatăl reclamantei printr-o hotărâre de condamnare a acestuia pentru o infracţiune economică de delapidare. Prin sentinţa penală nr. 1600 din 29 noiembrie 1958 S.O. – tatăl reclamantei -, a fost condamnat la 18 ani muncă silnică pentru infracţiunea de delapidare şi s-a aplicat măsura complementară a confiscării totale averii mobile şi imobile, inclusiv a imobilului din Constanţa, str. M. nr. 32. Pedeapsa confiscării averii a fost executată, imobilul fiind preluat de stat, iar prin Decizia nr. 172/1959 emisă de Sfatul Popular al Oraşului Constanţa a fost transmis în administrarea Întreprinderii de locuinţe. Cum acest imobil nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 se arată că în mod greşit prima instanţă a dispus restituirea lui către reclamantă.



61

Curtea, analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constan ţa în raport de criticile pârâtului, constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situaţia juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foştii proprietari pentru abuzurile săvârşite de stat prin privarea acestora, nelegală, de proprietăţile lor imobiliare. Astfel, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede obligaţia restituirii, de regulă, în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada respectivă. Legea prevede în mod expres la art. 2 alin. (1), ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv, lit. h), enumerând imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiunile de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist, ceea ce nu este cazul în speţă. Astfel nu fac parte din această categorie imobilele confiscate ca urmare a condamnării pentru o infracţiune economică de drept comun, cum este infracţiunea de delapidare. În speţă se reţine că, prin sentinţa penală nr. 1600/1958 pronunţată de Tribunalul Popular al Oraşului Constanţa, autorul reclamantei – (OS) a fost condamnat la pedeapsa privativă de libertate de 18 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, reţinându-se că inculpatul S.O. în calitate de gestionar şef al unui depozit central de zarzavaturi a păgubit avutul obştesc însuşindu-şi sume de bani cu care a achiziţionat obiecte ce depăşeau cu mult posibilităţile de cumpărare pe care le avea în funcţie de salariul încasat în mod legal. Prin aceeaşi hotărâre judecătorească s–a dispus confiscarea totală a averii inculpatului, inclusiv a imobilului din Constanţa, str. M. nr. 32, care figura în patrimoniul inculpatului la data condamnării. Confiscarea averii este o pedeapsă complementară patrimonială care constă în trecerea silită şi gratuită în proprietatea statului a întregii averi (cazul în speţă) sau doar a unor bunuri aparţinând condamnatului. Pedeapsa complementară a confiscării averii constă în trecerea în proprietatea statului a tuturor bunurilor existente în patrimoniul condamnatului la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi aceasta se deosebeşte de condamnarea specială - ca măsură de siguranţă - ce constă în trecerea silită şi gratuită în patrimoniul statului a anumitor bunuri aparţinând persoanei care a săvârşit fapta penală. Prin urmare, pedeapsa complementară a confiscării totale a averii priveşte bunurile infractorului vinovat de săvârşirea unor anumite fapte penale, expres prevăzute de lege, în speţă infracţiunea de delapidare, şi care se aplică cu un adaos la pedeapsa principală, pentru bunurile confiscate, legea neimpunând condiţia existenţei



62

unei legături cu fapta penală săvârşită şi nici existenţa unei stări de pericol decurgând din deţinerea acestor bunuri. Prin urmare, nu poate fi reţinută apărarea intimatei reclamante conform căreia bunul imobil în litigiu a fost dobândit de autorul său anterior condamnării penale pentru o infracţiune economică şi din fonduri băneşti ce nu au fost consecinţa vreunei infracţiuni, această apărare neavând relevanţă în cauză, şi nu face inoperantă măsura complementară a confiscării averii tatălui său cât timp acest imobil s-a aflat în patrimoniul autorului reclamantei la data condamnării definitive a acestuia pentru infracţiunea de delapidare. Prin urmare, confiscarea averii autorului reclamantei s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar executarea propriu zisă a măsurii complementare a confiscării averii s-a realizat de către organele de stat competente, prin Decizia nr. 172/1959 emisă de fostul Sfat Popular al Oraşului Constanţa, imobilul confiscat, situat în Constanţa, str. M. nr. 32 fiind dat în administrarea unei întreprinderi specializate în administrarea fondului locativ de stat - fosta I.I.L. Constanţa. În consecinţă, în mod greşit prima instanţă a reţinut că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut în mod abuziv, în temeiul unui decret sau act administrativ contrar Constituţiei de la acea dată, în realitate Decizia nr. 172/1959 emisă de Sfatul Popular al Oraşului Constanţa a fost emisă în cadrul procedurii de executare a măsurii complementare a confiscării averii autorului reclamantei, măsura dispusă printr-o hotărâre penală definitivă de condamnare a inculpatului O.S. pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare. În acest sens, art. 1.3 lit. (c) din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 prevăd în mod expres că nu constituie preluare abuzivă şi deci nu fac obiectul legii următoarele categorii de situaţii:

- confiscarea unor bunuri de către stat ca urmare a aplicării măsurii confiscării dispuse de instanţa judecătorească ca pedeapsă complementară pentru săvârşirea unor infracţiuni economice;

Nu pot fi primite, de asemenea, nici susţinerile intimatei reclamante, conform cărora apariţia decretelor de amnistiere, ulterior condamnării şi confiscării averii autorului reclamantei - respectiv Legea nr. 25/27.12.1967, Decretul nr. 331/19.09.1977, Decretul nr. 11/26.01.1988 care au dus la ştergerea pedepsei principale, a lăsat nerezolvată problema restituirii averii confiscate, prin hotărârea penală de condamnare a autorului reclamantei, situaţie în care în speţă ar deveni incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în referire la imobilul confiscat.

Amnistia este un act al puterii legiuitoare prin care este înlăturată răspunderea penală pentru infracţiuni săvârşite până la data apariţiei actului de amnistie. Este un act de clemenţă, un fel de uitare aruncată asupra infracţiunilor săvârşite într-un anumit interval de timp.

Amnistia intervenită după condamnarea definitivă a infractorului are ca efect, pe lângă înlăturarea răspunderii penale, şi înlăturarea executării pedepsei pronunţate, precum şi a celorlalte consecinţe ale condamnării.



63

Amnistia produce efecte asupra pedepsei complementare a confiscării averii numai în măsura în care această pedeapsă nu a fost încă executată (art.119 alin.2 Cod penal, în vigoare la data condamnării).

Prin urmare, amnistia nu are ca efect o repunere în situaţia anterioară, nu este socotită restitutio in integrum.

Ori, în speţă, la data actului de amnistiere a infracţiunii pentru care fusese condamnat definitiv autorul reclamantei, măsura confiscării totale a averii acestuia fusese executată prin preluarea imobilului în litigiu de către organul de stat competent şi atribuit în administrare unei unităţi specializate în administrarea fondului locativ - I.I.L. Constanţa, situaţie în care măsura amnistiei nu a produs efecte pentru trecut, neputând înlătura măsura complementară a confiscării averii.

Conchizând, Curtea constată că imobilul notificat de reclamantă nu intră sub incidenţa art. 2 din Legea nr. 10/2001, acesta fiind preluat de stat printr-o hotărâre penală de condamnare a autorului reclamantei pentru o infracţiune economică (infracţiunea de delapidare), iar prin Legea nr. 10/2001 legiuitorul nu a urmărit restituirea acestor imobile, înţelegând să repare exclusiv prejudiciile cauzate foştilor proprietari prin „confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist”, ceea ce nu este cazul în speţă. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Ex.: Decizia civilă nr. 664/20.02.2003, publicată în „Legea nr. 10/2001, Jurisprudenţa la zi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia imobilelor preluate abuziv”, Volumul I, pag. 43, Florin Costiniu, Editura Hamangiu, 2006.

C.E.D.O. a subliniat constant în jurisprudenţa sa că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu impune statelor semnatare o obligaţie de restituire a bunurilor preluate în perioada regimului comunist, dar atunci când un stat contactant, după notificarea Convenţiei, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în timpul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generând un drept de proprietate protejat prin art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile legale de restituire (Cauza Vlase contra României, cererea nr. 7995/2001, hotărârea din 9 decembrie 2008).

Ori, în speţă, aşa cum am arătat pe baza considerentelor anterioare se reţine că autorul reclamantei nu a intrat sub incidenţa Legii nr. 10/2001, fiind condamnat pentru o infracţiune economică, exceptată de la aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel încât se reţine că reclamanta în calitate de succesoare a defunctului S.O. nu are calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii pentru imobilul confiscat prin Hotărârea penală nr. 1600/1958 pronunţată de Tribunalul Popular al Oraşului Constanţa.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă se va admite recursul pârâtului şi se va modifica în tot hotărârea recurată, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca nefondată.

În baza art. 274 Cod procedură civilă obligă intimatul reclamant la 800 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat, fond şi recurs) către recurentul pârât.

Decizia civilă nr. 448/C/13.06.2012



64

Dosar nr. 7186/118/2010 Judecător redactor Mihaela Popoacă

10. Persoană arestată pe teritoriul României de agenţi ai altui stat. Lipsa caracterului politic al arestării şi, ulterior, al deportării în fosta URSS. Inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009.

Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”. Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede că sunt condamnări cu caracter politic şi condamnările dispuse în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 al. (1) din O.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispus, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificările şi completările ulterioare. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale rezultă că pot fi apreciate ca fiind măsuri administrative cu caracter politic şi acele măsuri de deportare, stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în colonii de muncă dispuse în temeiul altor acte normative, decât cele enumerate în art. 3 din Legea nr. 221/2009, cu condiţia ca aceste măsuri să fi fost dispuse de organele fostei miliţii sau securităţii statului român, faţă de persoane care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România după 6 martie 1945, sau care prin activitatea lor s-au opus acestui regim. Ori, în speţă nu s-a făcut dovada că autorul reclamantului a desfăşurat activităţi de împotrivire cu arme sau de răsturnare prin forţă a regimului comunist din România, şi nici faptul că măsurile de arestare, respectiv de deportare şi de stabilire a domiciliului obligatoriu în Siberia au fost dispuse de organele de represiune ale statului comunist român pentru activitatea politică, contrară noului regim instaurat în România după 6 martie 1945.

Art. 1, 3, 4 din Legea nr. 221/2009

Art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 214/1999

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 5915/118/2011, reclamantul M.A. a investit instanţa în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Constanţa - cu soluţionarea acţiunii civile având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii ce a constat în condamnarea autorului M.M. la data de 06.06.1945, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 50.000 lei pentru prejudiciul moral suferit de către autor ca urmare a condamnării acestuia la pedeapsa închisorii de 5 ani închisoare şi 5 ani domiciliu obligatoriu în Siberia.

Motivează reclamantul că autorul a fost arestat şi condamnat de către organele de represiune ale statului totalitarist fiind suspect de activitate naţionalist armeană desfăşurată în cadrul organizaţiei „Daşnag”.



65

Arată reclamantul că arestarea şi condamnarea nu rezultă din nici o sentinţă civilă, fiind regăsit doar un proces verbal de interogatoriu din data de 05.09.1958, care confirmă arestarea şi condamnarea precum şi deportarea în URSS şi domiciliul obligatoriu în Siberia, în acţiune se relevă adresa nr. 70865/16.09.1995 emisă de SRI, din care rezultă că în anul 1945 06 iunie, autorul a fost reţinut şi arestat de 2 ofiţeri sovietici, suspectat de activitate naţionalist armeană în cadrul organizaţiei „Daşnag”.

Reclamantul apreciază că nu există nici un dubiu asupra caracterului politic al măsurii dispuse asupra autorului reclamantului; se relevă suferinţele şi privaţiunile îndurate de autor pe parcursul celor 5 ani detenţie şi 11 ani de deportare în Siberia determinate de libertatea sa de opinie de gândire şi exprimare, atât ale autorului dar şi ale familiei acestuia, imposibilitatea de a mai găsi un loc de muncă, purtarea stigmatului unei condamnări, faptul că autorul a fost lipsit de viaţa de familie, de confortul psihic atât în familie dar şi în societate.

Condamnarea autorului a determinat scoaterea familiei din mediul în care a trăit şi şi-a desfăşurat activitatea, a avut urmări în plan psihic care nu au mai fost înlăturate niciodată. Prejudiciul moral suferit nu a fost compensat şi nu i s-a constituit o reparaţie morală suficientă pentru suferinţele efectiv îndurate de către autor din partea regimului comunist, în condiţiile în care destinul autorului a fost frânt în mod ireversibil.

În drept, s-au invocat dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 221/2009 şi art. 998-999 cod civil.

În dovedirea acţiunii s-au depus înscrisuri, în copie: acte de stare civilă, adresa nr. 70865/16.09.2005 emisă de SRI şi practică judiciară în materie.

Legal citat, pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice nu a formulat întâmpinare dar prin reprezentant.

Prin sentinţa civilă nr. 4314 din 5 septembrie 2011, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantului şi a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse faţă de tatăl reclamantului M.M. (decedat la 15 ianuarie 1979), măsură care a constat în deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu în Siberia în perioada 1945-15.05.1956.

Au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamantului. Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Constanţa a reţinut în esenţă că

autorul reclamantului a fost arestat la data de 06.06.1945 fiind suspectat de activitate naţionalist armeană desfăşurată în cadrul organizaţiei „Dasnag”, iar după arestare a fost deportat în U.R.S.S. unde a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 5 ani şi 5 ani domiciliul obligatoriu în Siberia, această situaţie echivalând cu o măsură administrativă cu caracter politic.

În referire la pretenţiile reclamantului ce vizează acordarea de daune morale, Tribunalul Constanţa a reţinut că acestea sunt nefondate, în contextul în care art. 5 al. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional iar reclamantul, în calitate de succesor al defunctului M.M. nu a fost victima vreunei măsuri cu caracter politic dispusă de statul român cu privire la persoana sa..

Împotriva aceste sentinţe, în termen legal, au declarat recurs atât pârâtul Statul Român, cât şi reclamantul M.A.



66

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - prin DGFP Constanţa - a criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în referire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative de deportare a autorului reclamantului în fosta U.R.S.S. în perioada 1945 - 15.05.1956, apreciind că această soluţie a fost dispusă cu încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 221/2009. Se susţine că singurul document ce a stat la baza acestei hotărâri a fost un proces –verbal de interogatoriu din anul 1958, în care autorul reclamantului ar fi declarat că a fost arestat şi ulterior deportat în U.R.S.S. În condiţiile în care nu există nici un document emis de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, sau de un alt organism cu atribuţii în acest domeniu nu se poate stabilit cu certitudine dacă data începerii măsurii administrative se încadrează în perioada 16 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi dacă măsura de reţinere a fost luată de regimul comunist din România sau de regimul comunist aflat la conducerea U.R.S.S.

La rândul său reclamantul M.A. a criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspectul greşitei respingeri a cererii de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul suferit de autorul său (tată) M.M., în perioada deportării sale în U.R.S.S.

Susţine recurentul reclamant că arestarea şi deportarea tatălui său a avut consecinţe foarte grave asupra familiei acestuia, dar şi asupra autorului însuşi, care nu a cunoscut confortul psihic al vieţii de familie, de liniştită trăire a vieţii de zi cu zi, de beneficiul unei vieţi normale atât în familie cât şi în societate. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile recurentului pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - prin D.G.F.P. Constanţa -, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Pornind de la raţiunea recunoaşterii de către Statul Român, după 22 decembrie 1989 şi instaurarea unui regim democratic a consecinţelor produse în sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor săi prin regimul totalitar comunist, precum şi de la necesitatea asumării şi atenuării acestor consecinţe produse atât asupra drepturilor patrimoniale cât şi a celor care interesează valorile supreme ale personalităţii umane, legiuitorul român a adoptat – începând cu anul 1991 o serie de acte normative menite să răspundă acestor imperative (Decretul nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri; O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispus, din motive politice măsuri administrative abuzive). Legea nr. 221/2009, care a preluat în cea mai mare parte prevederile deja statuate prin Decretul Lege nr. 118/1999 şi OUG nr. 214/1999, a definit condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative cu caracter politic, reglementând o procedură specială pentru constatarea caracterului politic al unor condamnări sau măsuri administrative dispuse de statul român faţă de cetăţenii săi în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.



67

Art. 1 din Legea nr. 221/2009 defineşte condamnarea cu caracter politic ca fiind orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 si după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar în alin. (2) statuează asupra caracterului politic de drept al unor condamnări pronunţate în temeiul actelor normative enunţate în text. În speţă, se reţine că reclamantul nu a dovedit faptul că autorul său a suferit o condamnare din partea autorităţilor statului român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prima instanţă statuând exclusiv asupra caracterului politic al deportării autorului reclamantului – M.M. în fosta U.R.S.S. în perioada 1945 - 15 mai 1956. Conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţii, având ca obiect dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enunţate de textul legal şi anume: Decretul nr. 6/1950, Decretul nr. 60/1950, Decretul nr. 257/1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77/1954, Decretul nr. 89/1958; H.C.M. nr. 2/1952, H.C.M. nr. 1154 din 26 octombrie 1950, H.C.M. nr. 344/1951, H.C.M. nr. 326/1951, H.C.M. nr. 1554/1952, H.C.M. nr. 337/1954, H.C.M. nr. 237/1957, H.C.M. nr. 282 din 5 martie 1958 şi H.C.M. nr. 1108/1960; Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului; Ordinul nr. 5/Cabinet/1948; Ordinul nr. 26500/Cabinet/1948; Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 şi Ordinul nr. 8/20/Cabinet 1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; deciziile M.A.I. nr. 200/1951, nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministrului Securităţii Statului. Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”. Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede că sunt condamnări cu caracter politic şi condamnările dispuse în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 al. (1) din O.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispus, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificările şi completările ulterioare. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale rezultă că pot fi apreciate ca fiind măsuri administrative cu caracter politic şi acele măsuri de deportare, stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în colonii de muncă dispuse



68

în temeiul altor acte normative, decât cele enumerate în art. 3 din Legea nr. 221/2009, cu condiţia ca aceste măsuri să fi fost dispuse de organele fostei miliţii sau securităţii statului român, faţă de persoane care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin for ţă a regimului comunist instaurat în România după 6 martie 1945, sau care prin activitatea lor s-au opus acestui regim. Ori, în speţă nu s-a făcut dovada că autorul reclamantului M.M. a desfăşurat activităţi de împotrivire cu arme sau de răsturnare prin forţă a regimului comunist din România, şi nici faptul că măsurile de arestare, respectiv de deportare şi de stabilire a domiciliului obligatoriu în Siberia au fost dispuse de organele de represiune ale statului comunist român pentru activitatea politică, contrară noului regim instaurat în România după 6 martie 1945. Adresa nr. 70865 din 16 septembrie 2005 emisă de S.R.I. – Biroul de relaţii cu publicul - nu face dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor legale mai sus menţionate, limitându-se să menţioneze că autorul reclamantului M.M., într-un interogatoriu luat de autorităţile statului român la data de 5 septembrie 1958, a susţinut că după arestarea sa în 6 iunie 1945 de către „un ofiţer şi doi civili sovietici” a fost deportat în U.R.S.S. şi condamnat la 5 ani închisoare şi 5 ani domiciliu obligatoriu în Siberia, acesta repatriindu-se în România la data de 15 mai 1956. Se reţine că această susţinere a autorului reclamantului, în cadrul unui interogatoriu, nu este confirmată şi de alte documente existente în arhiva S.R.I., iar reclamantul nu a făcut dovada că a solicitat S.R.I. sau C.N.S.A.S. dovezi din care să rezulte activitatea anticomunistă a tatălui său pe teritoriul României în perioada anterioară arestării sale (6 iunie 1945). Curtea constată, de asemenea, că reclamantul nu a produs nici un înscris din care să rezulte existenţa şi scopul activităţii desfăşurate de organizaţia „Dasnag”, respectiv dacă această organizaţie a militat împotriva regimului comunist instaurat în România după 6 martie 1945, şi nici motivele pentru care tatăl său a fost arestat de „un ofiţer şi doi civili sovietici”, care au acţionat pe teritoriul României. Se constată, de asemenea, că reclamantul nu a depus dovezi din care să rezulte că tatălui său i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă conform procedurii reglementate de O.U.G. nr. 214/29.12.1999, deşi prin art. 3 din acest act normativ s-a prevăzut că reprezintă măsura administrativă abuzivă orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, ori de alte organe ale statului român, în baza cărora s-a dispus deportarea în străinătate după 23 August 1944, pentru motive politice. În lipsa oricăror dovezi din care să rezulte caracterul anticomunist al activităţii desfăşurate de autorul reclamantului, cât şi faptul că arestarea şi deportarea acestuia ar fi fost dispuse de organele represive ale statului totalitar român, în legătură cu o presupusă activitate îndreptată împotriva ordinii sociale şi politice înlăturate în România (iar nu pe teritoriul altor state) în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea constată că prima instanţă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de



69

deportare a numitului M.M. pe teritoriul fostei U.R.S.S. în perioada 6 iunie 1945 - 15 iunie 1956. Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va admite recursul pârâtului şi se va modifica în parte hotărârea recurată în sensul că respinge ca nefondată cererea reclamantului de constatare a caracterului politic al măsurii dispuse faţă de autorul reclamantului. Cu privire la recursul reclamantului, în raport de modalitatea de soluţionare a recursului pârâtului, constatând că măsura administrativă la care a fost supus tatăl reclamantului nu are caracter politic, Curtea va reţine că sunt nefondate şi pretenţiile materiale formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 221/2009. Legea nr. 221/2009 a statuat asupra vocaţiei persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar comunist prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, de a pretinde anumite compensaţii morale pentru acele situaţii în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul altor acte normative cu caracter reparatoriu (Decretul lege nr. 118/199/, O.U.G. nr. 214/1999) nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic. Cum, în speţă, autorul reclamantului nu se încadrează în categoria persoanelor vizate de art. 1 şi 4 din Legea nr. 221/2009, nefăcându-se dovada calităţii autorului reclamantului de victimă a regimului totalitar instaurat în România după 6 martie 1945 - în sensul că nu s-a făcut dovada că a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic dispuse de autorităţile statului român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi pentru care statul român ar fi responsabil, Curtea constată că reclamantul nu este îndreptăţit să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 221/2009. Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.



11. Răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Inundaţie urmată de cedarea digului de apărare. Caz de forţă majoră.

În situaţia inundaţiilor generate de creşterea pulsurilor hidrologice extreme, asociate unei

avarii la construcţiile hidrotehnice, legiuitorul a abordat teza forţei majore, anume a acelei împrejurări externe şi invincibile, fără relaţie cu lucrul care a provocat dauna sau însuşirile sale, care exclude premisa culpei şi consecinţa răspunderii civile delictuale.

Art. 1000 alin. 1 Cod Civil

Prin decizia civilă nr. 245/3.04.2012 a Tribunalului Constanţa a fost admis

apelul reclamantului H.G. împotriva sentinţei civile nr. 627/12.10.2011 a Judecătoriei Hârşova, pe care a schimbat-o în tot, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâţilor



70

ANIF, MADR şi MFP, în solidar, la plata în favoarea reclamantului a 118.181 lei reprezentând despăgubiri civile pentru pierderile provocate prin inundarea culturilor agricole.

Ceea ce a generat litigiul a fost ruperea, la data de 10 iulie 2010, a digului de apărare împotriva inundaţiilor Dunării, situat în dreptul localităţii C., jud. Constanţa, ca urmare a creşterii nivelului fluviului, cu consecinţa inundării culturilor.

Tribunalul a înlăturat premisa intervenţiei forţei majore, drept cauză exoneratoare de răspundere - reţinută de prima instanţă - arătând că în interpretarea jurisprudenţială dată de fostul Tribunal Suprem prin decizia civilă nr. 358 din 19 aprilie 1965 ,,forţa majoră constă într-o împrejurare externă şi invincibilă, fără relaţie cu lucrul care a provocat dauna sau însuşirile sale naturale’’. Aceasta presupune aşadar că împrejurarea externă trebuie să fie invincibilă în mod absolut, ca forţă de nebiruit pentru oricine la nivelul actual al ştiinţei; că într-o altă decizie de speţă, fiind făcută distincţia între caracterul absolut şi invincibil al cauzei exoneratoare de răspundere, Tribunalul Suprem a arătat că ,,în cazul unor alunecări de teren frecvente, susceptibile deci de a fi prevăzute, urmările lor păgubitoare pot fi prevenite şi evitate. Astfel, puternica probabilitate a producerii unei atare alunecări de teren înlătură caracterul imprevizibil al fenomenului.”

Instanţa de apel a apreciat că, din moment ce în anul 2006 precipitaţiile au generat un debit al Dunării superior celui înregistrat în 2010, s-a născut puternica probabilitate a producerii unui fenomen asemănător, aşa încât caracterul imprevizibil al ruperii digului din iulie 2010 era înlăturat; că expertiza efectuată de experţii în construcţii hidrotehnice a conchis, pe baza observaţiilor efectuate pe teren (la 18 aprilie 2011), că lucrarea hidrotehnică avea o durata foarte mare de exploatare, de peste 50 ani, faţă de durata normală de 36 ani, iar cauza producerii breşei o putea constitui neîntreţinerea corespunzătoare (aspect dedus din numărul mare de cavităţi de rozătoare din coronamentul digului şi de lipsa unor lucrări de mentenanţă pe acel segment al lucrării) – aspecte care nu pot înlătura răspunderea juridică a entităţilor chemate în judecată, pentru prejudiciul produs prin cedarea digului.

Analizând recursurile pârâţilor, care au vizat în esenţă greşita aplicare a legii (art. 304 pct. 9 cod proc. civilă), Curtea a constatat că ele sunt întemeiate.

Demersul intimatului reclamant s-a fundamentat pe dispoziţiile art. 1000 alin. 1 Cod civil 1864, care reglementau - la data sesizării instanţei de fond - răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de ,,lucrurile de sub paza noastră’’, dezvoltându-se teoria prezumţiei de responsabilitate şi ideea de raport cauzal dintre fapta culpabilă a paznicului juridic al digului de apărare distrus de inundaţie şi prejudiciul constând în pierderea culturilor agricole.

Speţa de faţă pune în discuţie modul cum operează raportul de cauzalitate menţionat, atunci când efectul (prejudiciul invocat) a fost precedat nu doar de o faptă a omului (privită ca acţiune sau inacţiune asupra bunului aflat în paza juridică), ci şi de producerea unui fenomen natural (în cauză, creşterea debitelor Dunării).

În prealabil trebuie făcută o trimitere doctrinară la specificul raportului de cauzalitate în materia răspunderii civile delictuale, literatura juridică (C. Stătescu, C. Bîrsan – Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, 2008, pag. 184) relevând că



71

atunci când raportul de cauzalitate nu se poate stabili într-o relaţie simplă şi directă ca de la cauză la efect, raţionamentul logico-juridic implică o analiză a acţiunii/ inacţiunii omului în specificul dat de cauzele exterioare în care ea se manifestă.

Această abordare nu poate fi însă realizată cu ignorarea voinţei legiuitorului, pentru că realităţile sociale care generează un impact major asupra cetăţenilor şi bunurilor acestora pot primi o statuare legislativă derogatorie de la dreptul comun, pentru raţiuni de ordine şi interes public.

Ori, din acest punct de vedere, dezlegarea dată în apel este rezultatul unor greşite interpretări ale legii şi a unor statuări de ordin teoretic pe problema supusă judecăţii, întrucât în acest caz există norme speciale care transpun raportul de cauzalitate menţionat în sfera evenimentelor care exclud atragerea răspunderii reglementate prin art. 1000 alin. 1 Cod civil.

Astfel, atât prin legislaţia incidentă la momentul producerii evenimentului, cât şi prin cea abrogată la acea dată, statul a definit o asemenea situaţie ca fiind un ,,dezastru’’, noţiune distinctă de cea de ,,calamitate naturală’’, dar cu efecte similare în planul răspunderii civile delictuale, în sensul înlăturării ei (fără însă a exclude răspunderea în alte ramuri de drept, când este cazul). Cu titlu de exemplu, O.G. nr. 47/1997 privind apărarea împotriva dezastrelor (abrogat prin Legea nr. 481/2004) preciza prin art. 2 că dezastrul reprezintă un eveniment cu urmări deosebit de grave asupra mediului înconjurător, în această categorie fiind indicate şi ,,avariile la construcţiile hidrotehnice’’. Prin Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă se arată în art. 9 alin. 1 că dezastrul este evenimentul ,,datorat declanşării unor tipuri de riscuri, din cauze naturale sau provocate de om, generator de pierderi umane, materiale sau modificări ale mediului, şi care, prin amploare, intensitate şi consecinţe, atinge ori depăşeşte nivelurile specifice de gravitate stabilite prin regulamentele privind gestionarea situaţiilor de urgenţă, elaborate şi aprobate potrivit legii’’. În acelaşi sens: art. 3 lit. b din Regulamentul aprobat prin Ordinul M.A.I. nr. 420/2005; art. 2 alin. 1 din partea a V-a a Legii nr. 575/2001, cu anexa 1 a actului normativ, vizând corespondenţa definiţiilor legii cu cele din Glosarul internaţional al termenilor de bază specifici managementului dezastrelor, editat sub egida ONU (DHA/93/96); H.G. nr. 762/2008, care include eşecului sistemelor de protecţie în noţiunea de risc tehnologic.

Dar unul dintre actele normative care exprimă fără dubiu viziunea legiuitorului asupra unei asemenea ipoteze este H.G. nr. 1854/2005 pentru aprobarea Strategiei naţionale de management al riscului la inundaţii, care indică în preambul că fenomenul viiturilor repetate şi intense, cu inundaţiile asociate acestora, constituie o consecinţă a unui ansamblu complex de cauze, cum ar fi: creşterea vulnerabilităţii clădirilor şi infrastructurilor, neglijenţa în întreţinerea şi exploatarea unor lucrări de protecţie, un grad de protecţie asigurat la nivel minimal etc.

Privit ca fenomen naţional şi analizat din perspectiva impactului asupra populaţiei, proprietăţii şi mediului, actul normativ reflectă concepţia legiuitorului asupra situaţiilor identice celui ce face obiectul prezentului litigiu, în sensul că pierderile materiale şi distrugerile produse la lucrările de protecţie sunt legate de



72

noţiunea de ,,risc la inundaţii’’, care exclude ideea singulară de culpă în accepţiunea dată de art. 998 - 999 şi art. 1000 alin. 1 Cod civil 1864.

Se instituie astfel noţiunea de ,,risc’’, definit ca probabilitate a apariţiei unor pierderi/ pagube, caracterizat prin două componente: probabilitatea de a se produce un eveniment şi consecinţele (impactul) acestuia. Actul normativ menţionat impune adoptarea unei viziuni de tip activ, anume, a ,,managementului inundaţiilor’’, cu depăşirea opticii anterioare a acţiunii de tip pasiv. Această abordare integrată, care exclude teza reductibilităţii întregului la suma părţilor sale componente, este explicit reluată în Strategia naţională de management al riscului la inundaţii pe termen mediu şi lung, adoptată prin H.G. nr. 846/11.08.2010 (care însă a transpus în sistemul de drept naţional Directiva 2007/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23.10.2007 privind evaluarea şi gestionarea riscului la inundaţii).

Deşi acest act normativ a intrat în vigoare ulterior producerii evenimentului menţionat, Curtea va reţine că el preia şi explicitează, în acord cu directiva europeană, viziunea anterioară a legiuitorului asupra situaţiilor de această natură, care exclude ca şi în reglementările sus-citate ideea de culpă, privită singular şi disociată de amploarea şi previzibilitatea fenomenului natural. Se arată astfel că: efectele inundaţiilor asupra comunităţilor se înscriu în sfera consecinţelor activităţilor umane permanente şi din totdeauna asupra cursurilor de apă; că schimbările dramatice din ultimii 30-40 de ani din mediul înconjurător nu pot fi privite în afara modificărilor de regim pluviometric şi hidrologic; că a sporit creşterea riscului la inundaţii ca urmare a frecvenţei şi amplitudinii pulsurilor hidrologice extreme, asociate modificării configuraţiei structurale a cursurilor de apă şi luncilor inundabile, dar şi a bazinelor hidrogeografice.

Ideea generală a acestei perspective este aceea că în domeniul riscului la inundaţii trebuie definit un grad de risc acceptat de populaţie şi de decidenţi, ,,ştiut fiind că nu există o protecţie totală împotriva inundaţiilor (risc zero), după cum nu există nici un consens asupra riscului acceptabil. În consecinţă, riscul acceptabil adoptat este rezultatul unui echilibru între riscul şi beneficiile atribuite unei activităţi ca urmare a reducerii riscului la inundaţii sau a unei reglementări guvernamentale’’. Că ,,diminuarea consecinţelor inundaţiilor propusă prin strategie este rezultatul unei combinaţii ample dintre măsurile şi acţiunile premergătoare producerii fenomenului, cele de management din timpul desfăşurării inundaţiilor şi cele întreprinse după inundaţii’’.

Parcurgerea acestei legislaţii incidente reflectă aşadar faptul că, în situaţia inundaţiilor generate de creşterea pulsurilor hidrologice extreme (cum a fost şi cazul celor din iulie 2010, din speţă), asociate unei avarii la construcţiile hidrotehnice, legiuitorul a adoptat teza forţei majore, anume a acelei împrejurări externe şi invincibile, fără relaţie cu lucrul care a provocat dauna sau însuşirile sale, care exclude premisa culpei şi consecinţa răspunderii civile delictuale.

Faptul că actele normative enunţate impun autorităţilor centrale şi locale, dar şi tuturor cetăţenilor (ca în cazul art. 67 alin. 3 din Legea apelor nr. 107/1996, modif. prin Legea nr. 310/2004), obligaţii în contracararea consecinţelor acestor fenomene, cât şi împrejurarea că s-a urmărit crearea unui sistem compensatoriu aparte, bazat pe



73

principiul solidarităţii umane, reflectă încă o dată această viziune integrată, care exclude reducerea fenomenului ca întreg la suma părţilor sale componente (utilitatea edificării digului şi viabilitatea soluţiei inginereşti; depăşirea perioadei normate de utilizare; gradul de întreţinere şi reparare; impactul animalelor şi a factorului uman; dezvoltarea unei zone agricole pe vechiul curs al apei; nivelul viiturii etc. - respectiv, elementele indicate şi în expertiza tehnică efectuată în cauză drept factori care au favorizat deteriorarea digului). De altfel, intimatul reclamant a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile Legii nr. 381/2002, care la rândul său include în textul art. 2 alin. 1 în sfera situaţiilor pentru care se plătesc de către stat despăgubiri ,,inundaţiile din revărsări de râuri sau de alte ape curgătoare şi ruperi de baraje", întocmind documentaţia necesară dezdăunării. Legea apelor nr. 107/1996 prevede în egală măsură concepţia legiuitorului asupra modului în care se asigură fondurile pentru acţiunile operative, de interes public, de apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţiile hidrotehnice, stabilind în art. 73 că ele se suportă din Fondul de intervenţie prevăzut în bugetul de stat.

Rezumând, în mod greşit tribunalul a conchis că într-o asemenea situaţie este atrasă răspunderea civilă delictuală pe temeiul menţionat, în strictă raportare la prevederile Legii nr. 138/2004 (care nu indică o atare răspundere), precum şi că există un temei al răspunderii solidare în conformitate cu art. 1003 Cod civil, în virtutea unei prezumate neîndepliniri a obligaţiilor legale, astfel că recursurile urmează a fi admise, cu consecinţa menţinerii soluţiei primei instanţe.


Judecător redactor Mihaela Ganea

D. SUCCESIUNI

12. Petiţie de ereditate. Acţiune patrimonială. Competenţa în primă instanţă şi căile de atac împotriva sentinţei sunt determinate de valoarea masei succesorale. Incidenţa art. 2821 Cod procedură civilă.

Cu privire la calificarea acţiunii în petiţie de ereditate, se impune a se sublinia faptul că aceasta a fost definită în literatura de specialitate ca fiind acţiunea prin care un moştenitor cere instanţei judecătoreşti recunoaşterea titlului său de moştenitor legal sau legatar – universal sau cu titlu universal- şi obligarea celui care deţine bunurile moştenirii la restituirea lor. Fără a fi consacrată in terminis în legislaţia în vigoare la data formulării acţiunii, în jurisprudenţă şi în doctrină s-a reţinut unanim că petiţia de ereditate tinde la recunoaşterea calităţii de moştenitor a succesorului şi la obţinerea posesiei patrimoniului succesoral. Ca urmare a acestei calificări, rezultă că acţiunea este una reală, cu caracter patrimonial, întrucât moştenitorul reclamant apare, în sens larg, ca un adevărat proprietar al succesiunii deschise, şi de asemenea, prin scopul ei - care este deposedarea moştenitorilor aparenţi de bunurile succesorale. Ca efect al admiterii acţiunii în petiţie de ereditate, moştenitorul aparent este obligat să înapoieze bunurile moştenirii către adevăratul moştenitor.



74

Art. 2821 Cod procedură civilă restrânge exerciţiul apelului la litigii al căror drept au o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, iar art. 299 al. (3) Cod procedură civilă prevede că, în situaţia în care hotărârile pronunţate de instanţele de judecată sunt supuse numai recursului, judecarea acestei căi de atac este de competenţa instanţei imediat următoare celei care a pronunţat hotărârea în cauză. Cum, în speţă, reclamantul a dedus judecăţii primei instanţe o acţiune în petiţie de ereditate, prin care tinde la recunoaşterea calităţii sale de unic succesor al defunctei M.C., şi la intrarea în stăpânirea unicului bun succesoral – imobilul situat în Constanţa, strada T., evaluat la valoarea de 84.000 lei, se constată că acţiunea reclamantului era evaluabilă în bani, iar hotărârea pronunţată de prima instanţă era supusă exclusiv căii de atac a recursului la Tribunalul Constanţa, ca instanţă ierarhic superioară Judecătoriei Constanţa.

Art. 2821 Cod procedură civilă Art. 299 alin. (3) Cod procedură civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 4762/212/2010

reclamantul L.L. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul M.C. să se constate că este unic moştenitor rămas de pe urma defunctei M.C., decedată la data de 22.05.2005, masa succesorală fiind compusă din apartamentul situat în Constanţa, str. T. nr. 8, cu cota de 1/1; să fie obligat pârâtul să-i lase în deplină proprietate acest imobil precum şi să fie evacuat din imobil, cu cheltuieli de judecată. In motivarea cererii, reclamantul a arătat ca în urma decesului numitei M.C., bunica paternă (22.05.2005), a rămas ca moştenitor M.L.V., al cărui fiu este reclamantul din cauza de faţă, care precizează că şi-a schimbat numele în Austria din M. în L. Arată reclamantul că tatăl său, M.L.V., a decedat în anul 1987, înaintea bunicii M.C. şi vine la succesiunea acesteia prin reprezentare, ca descendent de gr. II, înlăturând orice alt moştenitor, fiind unic moştenitor. Pârâtul M.C. este fiul lui M.G., fostul soţ al 2-lea al bunicii, fiu rezultat dintr-o altă căsătorie. Consideră că pârâtul nu are vocaţie succesorală la masa succesorală a bunicii M.C., nefiind moştenitor legal, fiind străin de moştenire. Astfel, pârâtul a ocupat imobilul despre care face vorbire, fără drept şi fără vreun titlu, motiv pentru care solicită evacuarea acestuia, reclamantul fiind proprietar exclusiv Nu a fost invocat nici un temei juridic. La dosar a depus în copie acte de stare civilă. Pârâtul a formulat întâmpinare care a fost depusă prin serviciul registratură la data de 21.06.2010, prin care a invocat excepţia calităţii procesuale active a reclamantului precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa. Arată pârâtul că, este fiul natural al lui M.C. (soţul predecedat al defunctei M.C.), fiu rezultat dintr-o căsătorie anterioară. Din cea de-a doua căsătorie a tatălui pârâtului M.C., realizată cu defuncta M.C. (fostă I.) s-a născut M.L.V., care însă a decedat la vârsta de 27 de ani, respectiv la 26.11.1984. În momentul decesului, M.L.V. (frate vitreg cu pârâtul) era căsătorit cu M.F. şi îl avea ca fiu pe reclamantul din cauza de faţă, M.L.



75

La data de 08.02.1977, mama reclamantului s-a căsătorit la Baden, în Austria, cu numitul L.H.K. Imediat după ce a devenit major, reclamantul a fost adoptat cu efecte depline de către soţul mamei sale, în Austria, prin Decizia Tribunalului districtual Baden, din data de 02.08.200, pronunţată în dosarul nr. 3P-129/00, statuându-se că „în baza îndeplinirii tuturor premiselor legale a fost aprobată adopţia”, avându-se în vedere şi faptul că adoptatorul nu are alţi copii ale căror interese să fie lezate. Această adopţie a fost supusă recunoaşterii statului român prin cererea formulată în dosarul nr. 6128/2000 a Tribunalului Constanţa, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 269/17.04.2001 prin care a fost recunoscută forţa probantă şi efectele deciziei de adopţie. În privinţa excepţiei calităţii procesul-pasive, pârâtul arată că este doar un simplu administrator al bunului revendicat de către reclamant. Părţile au administrat proba cu înscrisuri. Au fost depuse la dosar: contractul de vânzare-cumpărare nr. 399/06.02.1998, decizia de adopţie, sentinţa civilă nr. 269/17.04.2001 a Tribunalului Constanţa, acte de stare civilă. Prin precizările depuse la dosare, reclamantul a învederat instanţei că singurul petit al acţiunii este „petiţia de ereditate”, renunţând la capătul de cerere privind revendicarea imobilului, precum şi la petitul acţiunii privind evacuarea. Prin încheierea de şedinţă din data de 13.01.2011 s-a luat act de renunţarea la judecată a reclamantului în contradictoriu cu pârâtul M.C., reclamantul precizând că doreşte să se judece în contradictoriu cu pârâţii I.V., I.G., T.P. şi G.C. Astfel, instanţa a rămas investită cu petiţia în ereditate formulată de către reclamant în contradictoriu cu pârâţii I.V., I.G., T.P. şi G.C. Prin încheierea de şedinţă din data de 10.03.2011 a fost soluţionată excepţia necompetenţei materiale a instanţelor române, cu motivarea expusă. Prin sentinţa civilă nr. 7652/14 aprilie 2011, instanţa a admis excepţia calităţii procesuale active a reclamantului, cu consecinţa respingerii, ca atare, a acţiunii. Pentru a hotărî în acest fel, a reţinut instanţa de fond că la data de 22.05.2005 a decedat numita Moţ Constanda cu ultim domiciliu în Constanţa. Din căsătoria lui M.C. cu M.C. s-a născut numitul M.L.V. Reclamantul L.L. este fiul lui M.L.V., fiu predecedat al defunctei M.C. M.G. a fost cel de-al 2-lea soţ al numitei M.C. şi l-a avut ca fiu dintr-o altă căsătorie pe M.C. (pârâtul în cauza de faţă). La data de 08.02.1997, mama reclamantului, M.F., s-a căsătorit cu cetăţeanul austriac L.H.K. La data de 02.08.2000, reclamantul a fost adoptat cu efecte depline de către soţul mamei sale, în Austria, prin Decizia Tribunalului districtual Baden, pronunţată în dosarul nr. 3P-129/00, statuându-se că „în baza îndeplinirii tuturor premiselor legale a fost aprobată adopţia”, avându-se în vedere şi faptul că adoptatorul nu are alţi copii ale căror interese să fie lezate. În speţă, reclamantul invocă „petiţia de ereditate”, în contradictoriu cu ceilalţi moştenitori.



76

Astfel, petiţia de ereditate poate fi definită ca fiind acţiunea prin care un moştenitor, având vocaţie legală sau testamentară universală sau cu titlu universal, solicită să i se recunoască această calitate in scopul de a dobândi bunurile succesorale deţinute de un terţ care pretinde a fi el adevăratul moştenitor universal sau cu titlu universal al defunctului. Disputa părţilor are aşadar ca obiect specific calitatea de moştenitor universal sau cu titlu universal a defunctului, predarea bunurilor succesorale fiind doar miza acestei dispute. Având în vedere faptul că reclamantul a fost adoptat cu efecte depline de către soţul mamei sale, în Austria, prin Decizia Tribunalului districtual Baden, din data de 02.08.2000, pronunţată în dosarul nr. 3P-129/00, forţa probantă şi efectele deciziei de adopţie fiind recunoscute prin sentinţa civilă nr. 269/17.04.2001 a Tribunalului Constanţa, instanţa consideră excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului întemeiată, urmând a o admite. Efectele adopţiei s-au produs după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de adopţie, respectiv după data de 02.08.2000, astfel că la momentul decesului numitei M.C., (22.05.2005), reclamantul nu mai avea vocaţie succesorală, acesta devenind rudă cu adoptatorul său şi cu rudele acestuia. Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi au solicitat calificarea corectă a căii de atac şi au solicitat constituirea legală a completului de judecată. În şedinţa publică din data de 18.10.2011, faţă de valoarea obiectului litigiului, aşa cum a fost preţuită în faţa instanţei de fond, precum şi faţă de dispoziţiile art. 2821

C.pr.civ. instanţa a calificat drept recurs calea de atac, împrejurare faţă de care, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin.1 C.pr.civ. a invocat nulitatea recursului pentru nemotivare în termenul legal. Recurentul a solicitat repunerea în termenul de motivare a căii de atac, susţinând că eroarea în care s-a aflat instanţa de fond, atunci când a trimis, în dispozitivul sentinţei, la calea de atac a apelului nu îi poate fi imputată reclamantului. Pentru aceleaşi considerente a solicitat recurentul şi respingerea excepţiei invocate, susţinând în plus că, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin.2 C.pr.civ. chestiunea legată de calitatea procesuală activă a reclamantului este o chestiune de ordine publică, ce înlătura nulitatea recursului. Prin decizia nr. 1295/01.11.2011 Tribunalul Constanţa a respins cererea recurentului reclamant de repunere în termenul de recurs şi, în temeiul art. 306 Cod procedură civilă, a constatat nulitatea recursului reclamantului. Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Constanţa a reţinut în esenţă că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 2821 Cod procedură civilă, hotărârea Judecătoriei Constanţa fiind supusă exclusiv căii de atac a recursului, iar această cale de atac trebuia motivată în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii care se atacă. Cum în speţă reclamantul nu a respectat acest termen legal şi nu a făcut dovada unor cauze obiective de împiedicare, a stabilit că recursul este nul pentru nemotivare în termen. Împotriva acestei decizii, a formulat recurs reclamantul L.L., care a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 1 şi 9 Cod procedură civilă.



77

A susţinut recurentul că obiectivul acţiunii cu care a fost învestită instanţa de fond l-a constituit petiţia de ereditate, iar această acţiune nu este evaluabilă în bani, situaţie în care în mod greşit Tribunalul Constanţa a statuat că în speţă erau incidente dispoziţiile art. 2821 Cod procedură civilă. Întrucât hotărârea Judecătoriei Constanţa era supusă atât apelului, cât şi recursului, iar Tribunalul Constanţa a soluţionat cauza direct în recurs, lipsind partea de o cale de atac, arată recurentul că se impune casarea acestei hotărâri cu trimitere spre rejudecare Tribunalului Constanţa, în apel, în complet legal constituit din doi judecători şi cu respectarea dispoziţiilor Titlului IV din Codul de procedură civilă ce reglementează judecata în apel. Prin întâmpinare, intimaţii I.V., I.G., T.P. şi G.V. au invocat excepţia inadmisibilităţii prezentei căi de atac motivat de faptul că legea nu permite exercitarea unui recurs la recurs, iar hotărârea Tribunalului Constanţa a fost pronunţată în recurs, fiind irevocabilă. Conform dispoziţiilor art. 137 Cod procedură civilă instanţa va analiza cu prioritate excepţia de procedură invocată de intimat, excepţie cu caracter dirimant. Pentru soluţionarea acestei excepţii se impun a se lămuri de către Curte două aspecte esenţiale şi anume: - calificarea acţiunii de petiţie de ereditate, în raport de scopul urmărit prin promovarea acesteia; - stabilirea căii de atac căreia îi era supusă sentinţa civilă nr. 7652/14.2011 pronunţată de Judecătoria Constanţa. Cu privire la primul aspect ce vizează calificarea acţiunii în petiţie de ereditate se impune a se sublinia faptul că aceasta a fost definită în literatura de specialitate ca fiind acţiunea prin care un moştenitor cere instanţei judecătoreşti recunoaşterea titlului său de moştenitor legal sau legatar – universal sau cu titlu universal- şi obligarea celui care deţine bunurile moştenirii la restituirea lor. Fără a fi consacrată in terminis în legislaţia în vigoare la data formulării acţiunii, în jurisprudenţă şi în doctrină s-a reţinut unanim că petiţia de ereditate tinde la recunoaşterea calităţii de moştenitor a succesorului şi la obţinerea posesiei patrimoniului succesoral. Petiţia de ereditate se aseamănă cu acţiunea în revendicare prin finalitatea pe care o urmăresc ambele, adică recunoaşterea dreptului de proprietate asupra unor bunuri litigioase. Dar se deosebeşte de aceasta prin aceea că la petiţia de ereditate se contestă titlul de moştenitor care dă îndreptăţire la detenţia bunurilor succesorale. Contestarea poate fi parţială, în sensul că se neagă doar o cotă parte din bun, pretinzându-se de către reclamant că are şi el un drept asupra bunului într-o anumită cotă, sau total, - cum e cazul în speţă, când reclamantul neagă în întregime dreptul pârâtului. Ca urmare a acestei calificări, rezultă că acţiunea este una reală, cu caracter patrimonial, întrucât moştenitorul reclamant apare, în sens larg, ca un adevărat proprietar al succesiunii deschise, şi de asemenea, prin scopul ei care este deposedarea moştenitorilor aparenţi de bunurile succesorale, în speţă imobilul situat în Constanţa, str. T. nr. 8.



78

Ca efect al admiterii acţiunii în petiţie de ereditate moştenitorul aparent este obligat să înapoieze bunurile moştenirii către adevăratul moştenitor. Prin urmare, petiţia de ereditate – avându-se în vedere principalul efect pe care îl produce în raporturile dintre adevăratul moştenitor ce figurează în calitate de reclamant şi moştenitorii aparenţi – pârâţii, este o acţiune reală, cu caracter patrimonial, ea deosebindu-se de simpla acţiune în constatarea calităţii de unic succesor al moştenirii, întemeiată pe dispoziţiile art. 111 Cod procedură civilă, ce nu are ca efect şi deposedarea moştenitorului aparent de bunurile succesiunii, în acest ultim caz, pentru intrarea în posesia bunurilor succesorale, adevăratul moştenitor este obligat să promoveze o acţiune în revendicare. Cum, în speţă, reclamantul a precizat obiectul acţiunii deduse judecăţii ca fiind petiţia de ereditate, urmărind atât recunoaşterea calităţii sale de unic succesor al defunctei M.C., decedată la 22.05.2005, şi intrarea în stăpânirea bunului imobiliar ce compunea masa succesorală (deţinut de pârâţi – moştenitori aparenţi) în mod corect, Tribunalul Constanţa a reţinut că această acţiune are un caracter patrimonial, competenţa în primă instanţă şi căile de atac la care este supusă sentinţa, fiind determinate în funcţie de valoarea obiectului acţiunii, respectiv de valoarea imobilului succesoral. Odată lămurită, problema calificării acţiunii cu care a fost învestită Judecătoria Constanţa - acţiune reală, cu caracter patrimonial, se impune a se lămuri şi problema ce vizează calea de atac ce putea fi exercitată împotriva sentinţei pronunţată de Judecătoria Constanţa. Art. 2821 Cod procedură civilă restrânge exerciţiul apelului la litigii al căror drept au o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, iar art. 299 al. (3) Cod procedură civilă prevede că, în situaţia în care hotărârile pronunţate de instanţele de judecată sunt supuse numai recursului, judecarea acestei căi de atac este de competenţa instanţei imediat următoare celei care a pronunţat hotărârea în cauză. Termenul de „litigiu” folosit de legiuitor în art. 2821 Cod procedură civilă desemnează toate acţiunile cu caracter patrimonial, calificate ca atare de doctrină şi jurisprudenţă în materie, prin raportare la obiectul acestora, care priveşte în mod direct valoarea patrimonială, ori un act juridic al cărui obiect este un drept evaluabil în bani. Cum, în speţă, reclamantul a dedus judecăţii primei instanţe o acţiune în petiţie de ereditate, prin care tinde la recunoaşterea calităţii sale de unic succesor al defunctei M.C., şi la intrarea în stăpânirea unicului bun succesoral – imobilul situat în Constanţa, strada T. nr. 8, evaluat la valoarea de 84.000 lei (20.000 Euro - dosar fond), Curtea constată că acţiunea reclamantului era evaluabilă în bani, iar hotărârea pronunţată de prima instanţă era supusă exclusiv căii de atac a recursului la Tribunalul Constanţa, ca instanţă ierarhic superioară Judecătoriei Constanţa. Instituirea unei singure căi de atac – aceea a recursului – în cazul hotărârii judecătoreşti pronunţate în litigii al căror obiect au o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiţie, legiuitorul putând dispune o simplificare a procedurilor şi o reducere a numărului



79

căilor de atac în cazul litigiilor ce au ca obiect o valoare mai redusă, respectiv sub 100.000 lei. Prin decizia civilă nr. 1/1999, Curtea Constituţională a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 al. (3) potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”. Pentru situaţii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalitatea de exercitare a drepturilor procesuale astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe – între care şi respectarea numărului căilor de atac şi a termenelor în care pot fi exercitate. În raport de aceste dezlegări, Curtea reţine că excepţia inadmisibilităţii prezentului recurs exercitat împotriva deciziei civile nr. 1295/01.11.2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în mod corect în calea de atac a recursului este fondată şi urmează a fi admisă pentru următoarele considerente: Posibilitatea provocării unui control judicios al hotărârii judecătoreşti pentru motive referitoare la pronunţarea acestora cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat este reglementată în prezent prin normă constituţională. Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu, legiuitorul a reglementat în mod expres hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare, iar acest mod de determinare asigură un control efectiv al hotărârii judecătoreşti şi satisface exigenţele art. 21 din legea fundamentală, referitoare la liberul acces la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil reglementate de C.E.D.O. În speţă, în raport de dispoziţiile art. 2821 Cod procedură civilă şi de valoarea obiectului acţiunii dedusă judecăţii în mod judicios Tribunalului Constanţa, prin încheierea de şedinţă din 18.10.2011 a calificat calea de atac căreia îi era supusă hotărârea primei instanţe ca fiind recurs şi nu apel, şi a procedat la judecarea acestei căi de atac cu respectarea exigenţelor legii privind compunerea completului de judecată şi a termenelor de exercitare şi de motivare a acestei căi de atac. Potrivit art. 299 Cod procedură civilă, sunt susceptibile a fi atacate cu recurs hotărârile pronunţate în apel şi hotărârile date, în primă instanţă, fără drept de apel, deci hotărârile definitive, stabilite ca atare prin art. 377 Cod procedură civilă. Pe de altă parte, din dispoziţiile alin. (2) al art. 377, cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art. 299 Cod procedură civilă, rezultă că sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii recursului, dreptul la această cale stingându-se prin exercitare. Cum decizia civilă nr. 1295 din 1 noiembrie 2011 a Tribunalului Constanţa este irevocabilă, fiind pronunţată în recurs, Curtea constată că reclamantul nu mai are



80

deschis un al doilea recurs la această hotărâre, prezentul recurs fiind inadmisibil şi va fi respins ca atare.



E. FOND FUNCIAR

13. Acţiune în revendicare imobiliară. Lipsa calităţii de proprietar. Teren aferent celei de-a doua locuinţe a vânzătorului preluat ă de stat în temeiul Legii nr. 4/1973. Acţiune în constatarea vânzării/cump ărării unui imobil (casă şi teren) proporţională sub imperiul Legii nr. 58/1974. Preluarea terenului de către stat în temeiul art. 20 din Legea nr. 58/1974. Dreptul cumpărătorului construcţiei de a dobândi în proprietate conform Legii nr. 18/1991 numai suprafaţa de teren atribuită în folosinţă pe durata existenţei corpului de clădire cumpărat sub imperiul Legii nr. 58/1974.

Conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul

construibil al localităţilor urbane şi rurale se putea face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri.

În caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestora trecea în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973; dobânditorul construcţiei primea din partea statului în folosinţă pe durata existenţei construcţiei, terenul necesar folosirii normale a acesteia.

Cumpărătorii construcţiei au dobândit numai un drept de folosinţă asupra terenului de 140 m.p., teren care ulterior anului 1990, în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost atribuit în proprietate reclamantului, în calitate de proprietar al construcţiei, prin Ordinul Prefectului nr. 196 din 18 mai 2001.

Legea nr. 58/1974 Legea nr. 4/1973 Art. 490 Cod civil

Art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO

Prin cererea înregistrată sub nr. 4823/118/2009 pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamantul B.G. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâţii să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa, strada D. nr. 43, compus din teren în suprafaţă de 122 m.p.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin sentinţa civilă nr. 2529 din 20.04.1980 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosar nr. 2613/1981 s-a constatat că numiţii B.G. şi B.E. sunt proprietarii imobilului situat în Constanţa, strada D. nr. 43, compus din teren în suprafaţă de 262 m.p. Ulterior, prin decizia nr. 15/17.01.1981 emisă de Consiliul Popular al Judeţului Constanţa, cota indiviză de 120 m.p. din imobilul menţionat a trecut în proprietatea statului.



81

Reclamantul a mai susţinut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 766/4.05.1999 a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanţa, strada D. nr. 43, compus din construcţie şi dreptul de folosinţă asupra terenului de 140 m.p., cu privire la care a fost emis Ordinului Prefectului nr. 196/16.05.2001 de atribuire în proprietate.

A învederat, de asemenea, reclamantul că în condiţiile în care autorii săi au fost proprietarii terenului de 262 m.p., din care doar 140 m.p. au fost restituiţi, se impune ca şi pentru diferenţa de 120 m.p. să se dispună în acelaşi mod.

La cerere au fost anexate, în copie, înscrisuri: contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 659/20.04.1999, Ordin Prefect nr. 196/16.05.2001, sentinţa civilă nr. 2529/20.04.1980 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosar nr. 2613/1981, Decizia nr. 15/17.01.1981 emisă de Consiliul Popular al Judeţului Constanţa.

Pârâţii, legal citaţi, nu au formulat întâmpinare, însă la termenul din data de 29.01.2010, aceştia au invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 91/2010, Tribunalul Constanţa a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Constanţa.

La Judecătoria Constanţa, cauza a fost înregistrată sub acelaşi nr. 4823/118/2009.

Prin cererea depusă în şedinţa din data de 25.05.2010, reclamantul şi-a completat acţiunea, solicitând ca în situaţia în care nu este posibilă restituirea în natură, să fie obligaţi pârâţii la plata despăgubirilor pentru imobilul revendicat.

În şedinţa din data de 25.01.2011, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia care, în şedinţa din data de 22.02.2011, a fost unită cu fondul cauzei.

În cauză, au fost încuviinţate şi administrate proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză tehnică imobiliară.

Prin sentinţa civilă nr. 4191/1.03.2011 Judecătoria Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.G., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa şi a obligat pârâţii la plata sumei de 180.480 lei, reprezentând despăgubiri pentru imobilul revendicat – teren în suprafaţă de 122 m.p. situat în Constanţa, strada Dobrogei nr. 43. A fost respinsă cererea de restituire în natură a acestui teren.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă că prin sentinţa civilă nr. 2529/20.04.1981 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosar nr. 2613/1981, s-a constatat că autorii reclamantului, defuncţii B.G. şi B.E., au dobândit de la numiţii B.S. şi B.I., dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanţa, strada D. nr. 43, terenul aferent trecând în proprietatea statului, teren care aşa cum reiese din considerentele sentinţei era în suprafaţă totală de 262 m.p.

Potrivit deciziei nr. 15/1981, imobilul situat în Constanţa, strada D. nr. 43 A, compus din construcţii şi terenul aferent în suprafaţă indiviză de 120 m.p., ce face parte din suprafaţa totală de 262 m.p., a trecut în proprietatea statului, iar ulterior, aşa cum atestă contractul de vânzare-cumpărare nr. 99224 din 1998, acest imobil a fost



82

atribuit numitei S.M. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 766/1999, B.G. şi

B.E. au înstrăinat reclamantului suprafaţa de teren de 140 m.p., situată în Constanţa, strada D. nr. 43, care ulterior a fost atribuită reclamantului în proprietate prin Ordinul nr. 196/2001 emis de Prefectul Judeţului Constanţa, în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, terenul revendicat de reclamant, în suprafaţă de 120 m.p., nu se mai află în proprietatea pârâţilor, ci se află în proprietatea numitei S.M. care l-a dobândit de la pârâţi în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 99224/1998, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

În acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., instanţa a reţinut că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credinţă (S.M.), contractul de vânzare-cumpărare nr. 99224/1998 constituit în baza Legii nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, neputând astfel ca bunul revendicat, ce face obiectul acestui titlu, să fie restituit în natură: „Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate (…), astfel încât persoanele care şi-au dobândit bunurile să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri” (Cauza Pincova şi Pinca c. Republica Cehă, Cauza Raicu c. România).

A considera că dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietăţii să creeze noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina dobânditorului actual.

Aşadar, cum bunul nu poate fi restituit în natură (în baza considerentelor arătate anterior), în raport de jurisprudenţa Curţii Europene prin care s-a reţinut, în mod constant, că există în cadrul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, un drept intrinsec la indemnizaţie în cadrul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporţionalităţii între ingerinţa în dreptul individual şi utilitatea publică, reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri pentru privarea sa de proprietate, în absenţa acestui drept, art. 1 nu poate asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficientă a dreptului de proprietate.

Aşa cum atestă raportul de expertiză întocmit în cauză, necontestat de părţi, valoarea de circulaţie a terenului revendicat de reclamant este de 180.480 lei.

Prin urmare, fiind încălcat dreptul de proprietate al reclamantului prin actul de preluare al terenului în litigiu, iar acesta nemaiputând fi restituit în natură, pentru înlăturarea consecinţelor acestei încălcări, tocmai prin restabilirea, pe cât posibil, a situaţiei anterioare, instanţa apreciază că se impune obligarea pârâţilor la plata către reclamant a sumei de 180.480 lei, reprezentând valoarea de circulaţie a terenului revendicat.

Hotărârea judecătorească a fost atacata cu apel, în termen legal, de către pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa care au criticat soluţia instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:



83

Instanţa de fond, deşi ţinută de cererea cu care a fost învestită, respectiv revendicare imobiliară, a depăşit limitele investirii şi, respingând cererea în revendicare – obligarea pârâţilor la a lăsa în proprietate şi posesie imobilul revendicat – uzitează dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în sensul că dispune obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri pentru imobil, or, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar fi atras competenţa Tribunalului Constanţa.

De altfel, reclamantul nu şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu a făcut dovada că imobilul i-a fost preluat în mod abuziv de către stat şi nici dovada că ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10; prin prezenta acţiune a dorit să eludeze dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar instanţa de judecată, pentru a admite acţiunea a făcut o compilaţie a reglementărilor legii speciale şi a dreptului comun, ceea ce este inadmisibil.

Acţiunea reclamantului este inadmisibilă, susţin pârâţii, în acest sens fiind şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Chiar în situaţia în care s-ar aprecia că cererea ar fi o simplă acţiune în revendicare imobiliară, susţin pârâţii, aceasta nu este întemeiată întrucât titlul lor este valabil, neanulat şi, în consecinţă, nu sunt posesori neproprietari ai imobilului.

Intimatul reclamant a formulat întâmpinare pe calea căreia a solicitat respingerea apelului ca nefondat susţinând că soluţia instanţei de fond este în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene care a reţinut în mod constant, că există în cadrul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie un drept intrinsec la indemnizaţie în cadrul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporţionalităţii între ingerinţa în dreptul individual şi utilitatea publică.

Prin decizia civilă nr. 474/23.09.2011 Tribunalul Constanţa a admis apelul pârâţilor şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii în revendicare, ca nefondată.

Au fost menţinute dispoziţiile referitoare la calitatea procesuală a reclamantului.

A fost obligat intimatul reclamant la plata sumei de 300 lei către apelanţi, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut că în mod greşit Judecătoria Constanţa a reţinut că reclamantul este îndreptăţit să primească despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 120 m.p., în temeiul art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., întrucât în speţă nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al reclamantului cu privire la terenul în litigiu.

Reclamantul este proprietar numai al terenului învecinat în suprafaţă de 140 m.p. în temeiul Ordinului Prefectului nr. 196/18.05.2001 emis conform Legii nr. 18/1991 şi al construcţiilor existente pe teren, construcţii dobândite în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 659/20.04.1999 încheiat cu părinţii săi.

În ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 120 m.p. situat în Constanţa, strada D. nr. 43 A, acesta a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 4/1973 ca teren aferent celei de-a doua locuinţe aflată în proprietatea numitului B.S. şi preluată de stat



84

prin Decizia nr. 15/17.01.1981 a Biroului Permanent al Consiliului Popular al Judeţului Constanţa, titlu a cărei nevalabilitate nu s-a contestat.

S-a mai reţinut că reclamantul nu a făcut nici dovada faptului că a urmat procedura Legii nr. 10/2001, acţiunea sa în revendicare fiind promovată după adoptarea acestei legi.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul B.G., care a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

A susţinut recurentul că terenul în suprafaţă de 120 m.p. revendicat în prezenta cauză a fost preluat abuziv din proprietatea autorilor săi B.G. şi B.E., care la rândul lor l-au dobândit prin sentinţa civilă nr. 2529 din 20.04.1981 pronunţată de Judecătoria Constanţa, hotărâre prin care s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea imobilului situat în Constanţa, strada D. nr. 43 între vânzătorii promitenţi B.S. şi B.I. şi cumpărătorii B.G. şi B.E.

Recurentul susţine că în mod greşit instanţa de apel a statuat că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, cât şi caracterul abuziv al preluării bunului de către stat, în condiţiile în care Decizia nr. 15/17.01.1981 a Biroului Permanent al Consiliului Popular al Judeţului Constanţa nu a fost anulată.

În realitate, titlul de proprietate al reclamantului îl constituie sentinţa civilă nr. 2529/20.04.1981 pronunţată de Judecătoria Constanţa prin care autorii săi, defuncţii B.G. şi E., au dobândit de la numiţii B.S. şi B.I. dreptul de proprietate asupra imobilului din Constanţa, strada D. nr. 43, imobil ce se compunea dintr-o construcţie şi terenul aferent de 262 m.p., terenul trecând integral la stat.

Hotărârea Tribunalului Constanţa este în egală măsură criticabilă şi pentru faptul că în considerentele sale instanţa a reţinut aspecte pe care apelanţii nu le-au indicat, respectiv faptul că reclamantul a promovat o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în schimb nu a analizat incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile reclamantului, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Acţiunea în revendicare imobiliară constituie acea acţiune reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Altfel spus, acţiunea în revendicare este acţiunea prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul său de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată. Pentru a triumfa într-o astfel de acţiune reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate asupra bunului de care a fost deposedat, cât şi caracterul abuziv al deposedării.

În cauză se constată că instanţa de apel a reţinut în mod judicios că nici reclamantul şi nici părinţii săi B.G. şi B.E. nu au fost niciodată proprietarii terenului în suprafaţă de 120 m.p. situat în prezent la adresa din Constanţa, strada D. nr. 43 A.

Prin sentinţa civilă nr. 2529/20.04.1981, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr. 2613/1981, s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea imobilului-construcţie situată în Constanţa, strada D. nr. 43, terenul aferent acesteia



85

în suprafaţă de 140 m.p. ce făcuse parte dintr-un lot mai mare de teren de 262 m.p., proprietatea promitenţilor vânzători B.S. şi B.I. trecând în proprietatea statului, conform art. 30 din Legea nr. 58 din 1974.

Întrucât hotărârea judecătorească ce ţine loc de act de vânzare-cumpărare pentru autorii reclamantului B.G. şi B.E. (beneficiari ai promisiunii de vânzare-cumpărare) a fost pronunţată sub imperiul Legii nr. 58 din 1974, s-a constatat transmis din patrimoniul promitenţilor vânzători B.S. şi B.I. către cumpărătorii B., numai dreptul de proprietate cu privire la construcţie, terenul de 140 m.p. fiind trecut în proprietatea statului, conform art. 30 din actul normativ mai sus menţionat.

Astfel, conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se putea face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri.

În caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestora trecea în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973; dobânditorul construcţiei primea din partea statului în folosinţă pe durata existenţei construcţiei, terenul necesar folosirii normale a acesteia.

Prin urmare, în temeiul sentinţei civile nr. 2529/1981 pronunţată de Judecătoria Constanţa, ca urmare a promovării acţiunii de constatare a vânzării-cumpărării, sub imperiul Legii nr. 58/1974, s-a transmis părinţilor reclamantului numai construcţia situată la adresa din Constanţa, strada D. nr. 43, iar terenul de 140 m.p. a trecut direct din proprietatea vânzătorilor B.S. şi I. în proprietatea Statului Român, conform art. 30 din actul normativ invocat.

Cumpărătorii construcţiei au dobândit numai un drept de folosinţă asupra terenului de 140 m.p., teren care ulterior anului 1990, în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost atribuit în proprietate reclamantului, în calitate de proprietar al construcţiei, prin Ordinul Prefectului nr. 196 din 18 mai 2001.

În ceea ce priveşte suprafaţa de teren revendicată de 120 m.p. situată în prezent la adresa din Constanţa, strada D. nr. 43 A şi care a constituit parte din terenul de 262 m.p., fostă proprietate a numiţilor B.S. şi B.I., Curtea constată că niciodată nu a fost transmisă în proprietate autorilor reclamantului sau a reclamantului, acest teren fiind preluat de stat anterior pronunţării sentinţei civile nr. 2529/1981 a Judecătoriei Constanţa, ca teren aferent celei de-a doua locuinţe proprietatea familiei B., preluată de stat în temeiul Legii nr. 4/1973.

Conform dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 4/1973, „Persoanele prevăzute la art. 5 care dobândesc o a doua locuinţă prin moştenire, donaţie, ca urmare a căsătoriei, sau pe alte căi, sunt obligate să înstrăineze una dintre acestea în termen de un an de la dobândire.

În cazul în care nu se îndeplineşte obligaţia prevăzută în alineatul precedent, una dintre cele două locuinţe va fi trecută în proprietatea statului prin Decizia Comitetului executiv al Consiliului Popular judeţean (…) cu plata unei despăgubiri (…)”.

Prin Decizia nr. 15/17.01.1981 emisă de fostul Consiliu Popular al Judeţului Constanţa s-a trecut în proprietatea statului construcţia de 67,88 m.p. şi terenul



86

aferent de 120 m.p., ce făcea parte din suprafaţa totală de 262 m.p. situat la adresa din Constanţa, strada D. nr. 43, reprezentând cea de-a doua locuinţă a lui B.S., fostul proprietar fiind despăgubit pentru construcţie, conform art. 56 din Legea nr. 4/1973.

Imobilul preluat de stat în temeiul Legii nr. 4/1973, compus din construcţie în suprafaţă de 67,88 m.p. şi teren aferent de 120 m.p. a primit o nouă adresă – Constanţa, strada D. nr. 43 A – construcţia fiind înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995 chiriaşei S.M. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 99224/1998, aceasta din urmă având vocaţie şi la dobândirea terenului aferent de 120 m.p., conform art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Prin urmare, se constată că în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că terenul în suprafaţă de 120 m.p. aferent locuinţei din Constanţa, strada D. nr. 43 A, în prezent proprietatea numitei S.M., nu a fost niciodată proprietatea reclamantului B.G. sau a părinţilor săi B.G. şi B.E., terenul fiind preluat direct din patrimoniul fostului proprietar B.S., în patrimoniul statului, conform Legii nr. 4/1973 la data de 17 ianuarie 1981, situaţie în care singurele persoane îndreptăţite să solicite măsuri reparatorii pentru acest teren fiind foştii proprietari B.S. şi I. sau moştenitorii lor. De altfel, în apel, pârâţii au arătat în mod expres că moştenitorii familiei B. au formulat notificare pentru acest teren, conform Legii nr. 10/2001, notificare aflată în curs de soluţionare.

Cum acţiunea în revendicare poate fi exercitată numai de către titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, iar reclamantul nu a fost niciodată proprietarul terenului de 120 m.p., ce a reprezentat teren aferent al construcţiei învecinate, preluată de stat în temeiul Legii nr. 4/1973 de la proprietarii de drept – familia B.S. şi I. – în mod judicios, Tribunalul Constanţa a reţinut că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Este real faptul că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant că există în cadrul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie un drept intrinsec la indemnizaţie în cadrul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporţionalităţii între ingerinţa în „dreptul individual” şi „utilitatea publică”, dar în speţă cel ce pretinde acordarea de despăgubiri pentru un imobil aflat în prezent în proprietatea statului – terenul de 120 m.p. – nu a fost niciodată proprietarul terenului, bunul nefiind preluat abuziv din patrimoniul său.

C.E.D.O. a subliniat că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu impune statelor semnatare o obligaţie de restituire a bunurilor preluate în perioada regimului comunist, dar atunci când un stat contractant, după ratificarea Convenţiei adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generând un drept de proprietate protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile legale de restituire (cauza Vlase contra României, cererea nr. 7995/2001, hotărârea din 9.12.2008).

Ori, în speţă, aşa cum am arătat pe larg în considerentele deciziei, se reţine că reclamantul nu a avut niciodată calitatea de proprietar al terenului în litigiu, situaţie în care acesta nu este îndreptăţit la măsuri reparatorii pentru teren, în natură sau prin



87

echivalent bănesc, astfel cum a solicitat, hotărârea primei instanţe fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 Cod civil şi a art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.

În ceea ce priveşte criticile recurentului reclamant în sensul că instanţa de apel s-a pronunţat, în apel, asupra unor elemente noi, neinvocate de apelanţi, Curtea constată că aceasta sunt nefondate, apelanţii pârâţi invocând în motivele de apel atât lipsa calităţii reclamantului de proprietar al imobilului în litigiu, cât şi faptul că pentru repararea prejudiciilor suferite de foştii proprietari prin deposedare abuzivă în perioada regimului comunist, statul a adoptat o legislaţie specială – Legea nr. 10/2001, procedura reglementată de această lege aplicându-se cu prioritate în raport de acţiunea în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil, iar reclamantul nu a urmat această procedură.

Se reţine însă că instanţa de apel nu a soluţionat acţiunea reclamantului pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovată de reclamant şi întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci a analizat pe fond legalitatea şi temeinicia hotărârii Judecătoriei Constanţa, statuând în mod judicios că acţiunea în revendicare este nefondată, întrucât terenul revendicat nu a fost proprietatea reclamantului sau a părinţilor săi, iar reclamantul nu a fost privat nelegal de acest bun.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

În ceea ce priveşte cererea intimaţilor pârâţi de acordare a cheltuielilor de judecată, Curtea urmează să o respingă, întrucât înscrisurile pe care se întemeiază – delegaţia de avocat şi chitanţă onorariu de avocat – au fost depuse la dosar după închiderea dezbaterilor asupra fondului recursului şi rămânerea în pronunţare asupra cauzei, o soluţie contrară nefiind conformă cu exigenţele unui proces echitabil conform art. 6 din C.E.D.O.

Se constată că, la momentul soluţionării recursului, la dosarul cauzei nu fusese depusă nicio delegaţie de reprezentare prin avocat a intimaţilor pârâţi şi nici chitanţa de plată a onorariului de avocat, iar cererea intimaţilor pârâţi de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs nu a făcut obiectul dezbaterilor părţilor, fiind depusă după rămânerea în pronunţare a cauzei, dar mai înainte de sfârşitul şedinţei de judecată.

Menţionăm faptul că la dosar nu a fost depusă nicio cerere de lăsare a cauzei la sfârşitul şedinţei de judecată din partea intimaţilor pârâţi şi nici nu fusese depusă vreo delegaţie de avocat, cauza fiind soluţionată la ordine, după amânări.

Nimic nu împiedică însă intimaţii pârâţi, care au triumfat în recurs, să solicite pe cale separată obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

Decizia civilă nr. 80/C/01.02.2012 Dosar nr. 4823/118/2009*




88

IIII.. DDRREEPPTTUULL FFAAMMIILLIIEEII

14. Legături personale cu minorul. Limit ări ale acestui drept. Obligaţia instanţei de judecată de a asigura un raport de proporţionalitate intre limit ările dreptului tat ălui de a avea legături cu minora şi scopul urmărit – respectarea intresului superior al minorului.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 minorul care a fost separat de unul dintre

părinţi printr-o măsură dispusă în condiţiile legii, deci şi în cazul pronunţării divor ţului acestora, are dreptul de a menţine legături personale şi contacte directe cu acesta, cu excepţia situaţiei în care această măsură contravine interesului superior al minorului. Limitarea dreptului părintelui căruia nu i-a fost încredinţat minorul, spre creştere şi educare, de a avea relaţii personale cu acesta se poate realiza numai în condiţiile art. 16 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, în cazul în care există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului, cu respectarea art. 34 alin. 2 din lege.


Art. 401 din Noul Cod civil Art. 10 pct. 2 din Convenţia cu privire la drepturile copilului,

ratificată de România prin Legea nr. 470/2001

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea sub nr. 9527/327/2010 reclamantul V.C. a chemat în judecată pe pârâta G.S.A.M. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să i se permită să aibă legături personale cu minora V.N., născută la 20.07.1995, fiica părţilor. În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în urma divorţului pronunţat la data de 21.01.2010 minora a fost încredinţată mamei. A mai învederat că minora a fost înfiată de către el şi pârâtă, în timpul căsătoriei, şi că trăieşte pe picioarele ei mai mult datorită lui, decât pârâtei ori bunicii materne. De asemenea, cu trei luni anterior formulării cererii de chemare in judecată, pârâta s-a mutat împreuna cu minora şi cu mama ei în alt judeţ, încercând să îi facă rău reclamantului, prin interzicerea legăturilor acestuia cu minora.

Parata G.S.A.M., legal citată, a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantului „la sancţiune în exercitarea drepturilor părinteşti asupra minorei” şi interzicerea oricărui contact telefonic, prin corespondenţă sau în orice fel cu minora. Aceasta a arătat că datorită comportamentului violent al reclamantului, a fost pronunţată desfacerea căsătoriei dintre ea si acesta,



89

comportament care a continuat şi ulterior divorţului, prin atitudini ameninţătoare, calomnii şi injurii. Stresul determinat de reclamant a condus la o permanentă stare de agitaţie a minorei, precum şi la scăderea notelor obţinute la şcoală. Unica soluţie pentru a înlătura pericolul iminent ce îl prezenta reclamantul a fost mutarea in alt oraş. De asemenea, pârâta a mai arătat că acesta nu a plătit pensia de întreţinere stabilită prin hotărârea judecătorească de divorţ.

Prin sentinţa civilă nr. 2399/06.07.2011 a Judecătoriei Tulcea, au fost respinse ca nefondate atât cerea principală, cât şi cererea reconvenţională.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 197/21.10.2010 a Judecătoriei Tulcea, a fost desfăcută căsătoria încheiată între reclamantul V.C.I. şi pârâta G.S.A.M. Tot prin acestă hotărâre, s-a dispus încredinţarea minorei V.N. spre creştere şi educare mamei, la acest moment minora locuind împreuna cu parata în judeţul Arges.

A arătat judecătorul primei instanţe că potrivit art. 43 (3) Codul Familiei “părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională”. O dispoziţie legală asemănătoare se regăseşte şi în cuprinsul Legii nr. 272/2004 privind protecţia copilului, unde la art. 14(1) se arată că „copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament”.

Totuşi, a mai reţinut prima instanţă, aceste drepturi nu au caracter absolut, fiind susceptibile de limitări în anumite situaţii. Astfel, atunci când instanţa de judecată apreciază că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului, poate pronunţa o hotărâre care să împiedice orice persoana care doreşte să menţină relaţii personale cu minorul în vreuna din formele prevăzute la art. 15 din lege.

Raportat la aceste prevederi legale, instanţa de fond a constatat că, din probele administrate în cauza, rezultă în mod indubitabil că între reclamant şi fiica sa, minora V.N., exista o stare conflictuală profundă, generată de comportamentul reclamantului faţă de mama sa în timpul căsătoriei. Astfel, la momentul audierii în camera de consiliu, minora a arătat că în perioada când părinţii erau împreună, tatăl său le ameninţa cu moartea, fiind nevoite să se mute la bunica maternă, astfel că îi este frică de tatăl ei şi „nu mai vrea să mai audă de el”. De asemenea, aceleaşi aspecte au rezultat şi în urma evaluării psihologie efectuate de Direcţia Generală de Asistenţa Socială şi Protecţia Copilului, specialistul desemnat arătând că „nu poate face predicţii pe termen lung în ceea ce priveşte întâlnirea N. cu tatăl său, astfel încât această întâlnire i-ar provoca probabil traume psihologice marcante”, că aceasta are amintiri neplăcute ale relaţiei cu tatăl sau.

A mai învederat instanţa de fond că nu trebuie trecute cu vederea afecţiunile de care suferă reclamantul, afecţiuni care au jucat un rol deosebit de important în înrăutăţirea relaţiilor dintre reclamant şi fiica acestuia. Aceste afecţiuni au drept rezultat (conform evaluării psihologice) o tulburare cognitivă uşoară, o lentoare psihică în gândire şi limbaj, capacitate scăzută de concentrare, afectarea memoriei de



90

scurtă durată, apariţia unor elemente de dezorientare şi confuzie, activitate motorie scăzută, însă, cel mai important, au constituit cauza preponderentă a conflictelor dintre reclamant, pe de o parte, şi minoră şi pârâtă, pe de altă parte.

Pentru aceste motive, apreciind că un program de legături personale între reclamant şi fiica sa (sub forma contactului direct) ar avea consecinţe negative asupra minorei, instanţa a respins ca nefondată acţiunea principală formulată de către reclamantul V.C.I.

În ceea ce priveşte cererea reconventională, prima instanţă a apreciat că şi aceasta se impune a fi respinsă, deoarece legăturile personale dintre părinte şi copilul său nu se exercită doar sub forma găzduirii ori vizitării acestuia din urmă, ci şi sub forma purtării de corespondenţă ori a unei alte forme de comunicare. Această formă a legăturilor personale trebuie menţinută ca o portiţă prin intermediul careia reclamantul să poată face dovada că şi-a corectat comportamentul şi că doreşte cu adevărat să îşi exercite drepturile într-un cadru civilizat şi normal.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul-pârât V.C.I., considerând-o nelegală şi netemeinică.

În motivarea apelului, apelantul a arătat că este inuman ca un părinte să fie privat de a-şi vedea copilul, prin stabilirea unui program de vizită, mai ales ţinând cont de starea sa de sănătate, stare agravată la aflarea sentinţei primei instanţe. A mai arătat apelantul că probele administrate au fost „fabricate” de către pârâta-reclamantă şi de către mama acesteia. De asemenea, apelantul a mai precizat că de când pârâta şi copilul au părăsit localitatea, nu a mai putut lua legătura cu minora, pârâta nepermiţându-i acest lucru, iar minora este influenţată negativ de către pârâtă în privinţa relaţiei cu reclamantul. Prin decizia civilă nr. 118 din 27 octombrie 2011 Tribunalul Tulcea a respins apelul reclamantului ca nefondat. Pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul Tulcea a reţinut în esenţă că la stabilirea unei măsuri privitoare la relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie avut în vedere cu prioritate interesul minorului, şi nu interesele părinţilor, iar în cauză, în raport de starea de sănătate a minorei, nu este în interesul său să existe legături personale între tată şi fiică. A mai reţinut instanţa de apel că apelantul reclamant la rândul său are anumite probleme de sănătate situaţie în care nu este oportună o legătură între apelant şi minoră, aceasta din urmă exprimându-şi dorinţa cu ocazia audierii de către instanţă, de a nu i se permite tatălui său să o viziteze. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul care a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. Recurentul a susţinut că instanţa nu a avut în vedere la momentul soluţionării apelului, interesul minorei de a relua legătura cu tatăl ei, dar şi eforturile acestuia din urmă de a urma un tratament pentru ameliorarea sechelelor rămase în urma practicării boxului. Recurentul a susţinut că tratamentul urmat de el a avut consecinţe pozitive asupra comportamentului său, iar în prezent menţinerea unei legături cu minora ar fi benefică pentru ambele părţi. Se arată că în prezent conştientizează efectele negative pe care conduita sa le-a avut asupra dezvoltării psihice a fiicei sale, şi modalitatea în



91

care a fost afectată legătura dintre tată şi fiică, dar în prezent ar fi benefic pentru el, cât şi pentru fiica sa, să se reia legătura, chiar dacă vizita se va realiza la domiciliul fostei sale soţii. Prin întâmpinare, intimata G.S.A.M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata a arătat că fiica sa V.N., în vârstă de 16 ani, nu doreşte să aibă legături cu recurentul datorită conduitei violente pe care tatăl a avut-o în trecut atât cu privire la minoră, cât şi faţă de intimata pârâtă, existând temerea că aceste întâlniri să fie de natură să pericliteze dezvoltarea fizică şi intelectuală a copilului. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Tulcea în raport de criticile recurentului reclamant, Curtea constată următoarele:

Părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională (art. 401 din Noul Cod civil şi art. 10 pct. 2 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 470/2001).

Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, minorul care a fost separat de unul dintre părinţi printr-o măsură dispusă în condiţiile legii, deci şi în cazul pronunţării divorţului acestora, are dreptul de a menţine legături personale şi contacte directe cu acesta, cu excepţia situaţiei în care această măsură contravine interesului superior al minorului. Limitarea dreptului părintelui căruia nu i-a fost încredinţat minorul, spre creştere şi educare, de a avea relaţii personale cu acesta se poate realiza numai în condiţiile art. 16 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, în cazul în care există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului, cu respectarea art. 34 alin. 2 din lege. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în mod constant că părintele are dreptul de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, iar autorităţile naţionale au obligaţia să dispună aceste măsuri. Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de uşor, să nu se poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare. De asemenea, Curtea a subliniat că instanţele judecătoreşti trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile acelor persoane şi, în special, de interesul superior al copilului şi de drepturile sale stipulate în art. 8 din Convenţie (Cauza Ignaccolo-Zenide contra României, Hotărârea nr. 1/2000, Cauza Laforgue contra României, Hotărârea din 13 iulie 2006). Potrivit dispoziţiilor legale mai sus invocate, copilul are dreptul să-şi cunoască rudele şi să întreţină relaţii personale cu acestea, iar aceste relaţii nu pot fi împiedicate decât în cazurile în care există motive temeinice de natură să primejduiască dezvoltarea sa fizică, psihică, intelectuală sau morală. Conform art. 15 din lege, relaţiile personale se pot realiza prin întâlniri ale copilului cu părintele, vizitarea copilului la domiciliul său, găzduirea copilului pe o perioadă determinată de către părinte, şi altele.



92

Aşadar, acest drept este recunoscut de lege atât părintelui, cât şi copilului, pentru a da conţinut vieţii de familie, drept recunoscut, de asemenea, copilului prin art. 8 din Legea nr. 272/2004 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi pentru a da conţinut dreptului copilului la identitate.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, părintele căruia îi este încredinţat minorul nu este îndreptăţit să refuze relaţia dintre minor şi celălalt părinte întrucât asemenea legături sunt absolut fireşti şi lipsa lor determină un dezechilibru emoţional al copilului. Situaţia conflictuală dintre părinţi nu trebuie să se repercuteze negativ asupra relaţiilor recurentului cu minora, impunându-se asigurarea unui raport de proporţionalitate între limitările dreptului tatălui de a avea legături cu minora şi scopul urmărit – respectarea interesului superior al copilului. Pentru asigurarea în timp a unei relaţii solide, bazată pe afecţiune şi înţelegere între recurent şi minoră, se impune ca exercitarea acestui drept să se realizeze cu o anumită ritmicitate, dar ţinând seama şi de situaţia specială a tuturor persoanelor implicate, şi în special de temerea pe care recurentul o provoacă minorei, întâlnirea între tată şi fiic ă impunându-se a se realiza pe o durată scurtă de timp, la domiciliul mamei minorei şi în prezenţa unui psiholog care să asigure consultanţă ambelor părţi şi care să observe evoluţia şi comportamentul minorei. Această modalitate de realizare a legăturilor personale dintre recurent şi minor, ce implică atât limite de timp cât şi o supraveghere din partea unui specialist –psiholog este impusă de natura relaţiilor existente între tată şi fiica sa în prezent, cât şi de împrejurarea că minora refuză o asemenea întâlnire, manifestând temere faţă de tatăl său. În speţă se constată că relaţiile dintre recurentul reclamant şi fiica sa au fost grav afectate datorită comportamentului tatălui reclamant care în perioada căsătoriei a manifestat violenţă verbală atât faţă de minoră, cât şi faţă de mama sa, acest comportament afectând încrederea copilului în părinţii săi. După divorţ, recurentul reclamant a urmat un tratament de specialitate, iar din adeverinţa medicală nr. 3073/17.03.2011 rezultă că în prezent acesta nu constituie un factor de pericol în relaţia cu copilul său. Din fişa de evaluare psihologică a recurentului realizată la data de 3 mai 2011 de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului – Consiliul Judeţean Tulcea, rezultă că recurentul reclamant în cursul evaluării a fost cooperant şi neagresiv, urmează un tratament de profil şi reuşeşte să îşi controleze emoţiile, deşi prezintă o tulburare congnitivă uşoară, o lentoare psihică în gândire şi limbaj. S-a mai reţinut că reclamantul este conştient că datorită comportamentului său violent faţă de fosta sa soţie a îndepărtat-o pe fiica lui şi i-a pierdut încrederea, dar regretă această conduită şi îşi doreşte o viaţă normală, care implică o legătură firească cu fiica sa. S-a recomandat reclamantului să continue tratamentul medical şi s-a apreciat că reluarea relaţiilor dintre tată şi fiica sa va fi posibilă doar dacă atât tatăl cât şi fiica vor fi consiliaţi în acest scop.



93

De asemenea din raportul de evaluare psihologică a minorei V.N., născută la 20 iulie 1995, realizat la data de 3 iunie 2011 rezultă că minora are amintiri neplăcute referitoare la relaţiile ei cu tatăl, dar aceasta urmează un program de consiliere psihologică pentru acomodare cu noul habitat, crearea de relaţii de prietenie, modalităţi de rezolvare a problemelor legate de relaţiile familiale şi la relaţia tată-fiică. În raport de toate aceste elemente, care au conturat atât legătura precară dintre tată şi fiic ă, cât şi eforturile făcute de reclamant pentru recâştigarea încrederii fiicei sale şi stabilirea unei relaţii de afecţiune normală, specifică raporturilor dintre părinte şi copilul său minor, instanţa apreciază că este esenţial, pentru dezvoltarea psihică şi intelectuală a minorei ca aceasta să reia în mod treptat legăturile cu tatăl său. Această reconciliere cu recurentul reclamant este de natură să aibă efecte benefice pentru ambele părţi şi să redea minorei încrederea în ea, dar şi în familia ei, fiind esenţial ca tatăl să nu fie perceput de minoră ca un posibil factor de perturbare a vieţii sale, respectiv ca un pericol iminent. Un rol esenţial în crearea unui climat de încredere şi chiar de afecţiune revine mamei minorei care nu trebuie să se opună acestor relaţii şi nici să contribuie la sporirea temerilor minorei faţă de legătura cu tatăl său. Dat fiind faptul că ambele părţi, atât recurentul cât şi minora beneficiază de consiliere psihologică, se impune ca şi vizitele pe care recurentul le va face fiicei sale, să se desfăşoare în prezenţa unui psiholog, costurile serviciilor acestuia urmând să fie suportate de către recurentul reclamant – întâlnirea dintre tată şi fiica urmând să se realizeze la domiciliul mamei, lunar, sâmbăta între orele - 1400-1600. Acest program de vizită limitat atât sub aspectul duratei, cât şi sub aspectul cadrului în care se desfăşoară este determinat de specificul relaţiei existente între recurent şi minora V.N., fiind esenţial ca minora să se simtă în siguranţă, în mediul său familial la momentul reluării acestor întâlniri cu tatăl său. Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă se va admite recursul reclamantului şi se vor modifica decizia şi sentinţa recurate, în sensul stabilirii unui program de vizită a minorei V.N., lunar, la domiciliul mamei sale, sâmbăta între orele 1400-1600 şi numai în prezenţa unui psiholog – ale cărui servicii vor fi asigurate pe cheltuiala recurentului reclamant. Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Decizia civilă nr. 2/FM/11.01.2012 Dosar nr. 9527/327/2010

Judecător redactor Mihaela Popoacă 15. Stabilirea locuinţei minorului. Motive de recurs prin care se solicită

reanalizarea probelor. Examinarea pe fond a recursului. Principiul interesului superior al copilului.

Interesul superior al copilului este consacrat legislativ ca principiu, instanţele fiind obligate să

verifice respectarea acestui principiu în toate deciziile care privesc copilul, deci în toate fazele procesuale, inclusiv în recurs, chiar dacă această verificare presupune analiza faptelor şi a probelor administrate în legătură cu respectarea criteriilor consacrate de doctrină şi de practica judiciară.



94

Art. 263 alin. 1 din Noul Cod Civil Art. 6 din Legea nr. 272/2004

Art. 3 din Convenţia cu privire la drepturile copilului

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Babadag sub nr. 995/179/13.10.2011, reclamanta U.E.I. a chemat în judecată pe pârâtul U.I.A. solicitând instanţei să dispună desfacerea căsătoriei încheiată între părţi la data de 14 martie 2007 la Primăria oraşului Babadag, încredinţarea către reclamantă a minorului U.S.A., născut la 4 mai 2008, obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului, revenirea la numele avut anterior încheierii căsătoriei, respectiv B.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 14 martie 2007 s-a căsătorit cu pârâtul, din această relaţie rezultând minorul U.S.A., născut la 4 mai 2008 şi că părţile locuiesc împreună cu mama pârâtului în imobilul proprietatea părinţilor acestuia din Babadag, str. D. nr. 29, iar relaţiile de familie s-au deteriorat în timp, ajungându-se ca în prezent convieţuirea să fie aproape imposibilă.

Reclamanta a solicitat încredinţarea spre creştere şi educarea minorului întrucât este foarte ataşată de el, îl iubeşte foarte mult şi îi poate oferi toate condiţiile necesare unei bune creşteri şi îngrijiri, precum şi afecţiunea şi atenţia de care are nevoie un copil la o vârstă atât de fragedă, fiind de acord ca minorul să aibă legături personale cu tatăl său.

Pârâtul a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a pârâtei, revenirea acesteia la numele avut anterior, încredinţarea către tată a minorului S.A., spre creştere şi educare, obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreţinere în procent de 1/4 din veniturile lunare, în favoarea minorului.

În motivarea cererii reconvenţionale pârâtul a arătat că reclamanta se face vinovată în exclusivitate de alterarea relaţiilor de căsătorie deoarece în ultimul an, mai exact din luna octombrie 2010, când s-a angajat la o firmă de pariuri sportive din oraşul Babadag, a început să frecventeze anturaje dubioase neglijând efectiv căsnicia, întreţine relaţii amoroase cu diverşi bărbaţi, fiind de notorietate relaţia sa cu un tânăr topometrist din Ardeal, care s-a aflat timp de mai multe luni în interes de serviciu pe raza oraşului Babadag. A mai arătat pârâtul că reclamanta lipsea nopţile de acasă invocând diverse motive care nu pot fi acceptate într-o relaţie de căsătorie.

În ceea ce priveşte cererile accesorii acţiunii de divorţ, a arătat că îndeplineşte toate condiţiile pentru ca minorul S.A. să-i fie încredinţat deoarece locuieşte împreună cu mama sa în casa părintească, care este destul de spaţioasă, mama pârâtului fiind aceea care se ocupă îndeaproape, împreună cu pârâtul, de creşterea şi educarea minorului, spre deosebire de pârâtă, care venea acasă de la serviciu foarte târziu, invocând diverse pretexte. De asemenea, pârâta nu are un spaţiu de locuit şi, prin urmare, nu poate asigura copilului condiţii superioare de creştere şi educare, aşa cum cere legea. A mai învederat pârâtul că nu se opune ca reclamanta să aibă legături personale cu minorul. Prin sentinţa civilă nr. 683/13.10.2011, Judecătoria Babadag a admis acţiunea formulată de reclamantă, a admis în parte şi cererea reconvenţională formulată de



95

către pârât, dispunând desfacerea căsătoriei din vina ambelor părţi, revenirea reclamantei la numele anterior căsătoriei, exercitarea autorităţii părinteşti de către reclamantă şi stabilirea domiciliului minorului la domiciliul acesteia. Pârâtul a fost obligat la plata sumei de 260 lei lunar, cu titlu de pensie de întreţinere în favoarea minorului U.S.A., de la data formulării acţiunii şi până la majoratul acestuia, iar cheltuielile de judecată au fost compensate. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, pe baza probelor administrate în cauză, că relaţiile dintre soţi sunt grav vătămate, continuarea căsătoriei nemaifiind posibilă, vinovate de destrămarea relaţiilor de căsătorie fiind ambele părţi, prin comportamentul reprobabil al celor doi soţi, unul faţă de celălalt.

A mai reţinut prima instanţă, în privinţa minorului rezultat din căsătorie, că ţinând seama de interesul superior al acestuia şi de concluziile rapoartelor de anchetă psihosocială, exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului să se facă de către ambii părinţi, dar cu stabilirea domiciliului minorului U.S.A. la domiciliul reclamantei, având în vedere vârsta fragedă a acestuia, de 3 ani, vârstă la care are nevoie în mod deosebit de îngrijirea şi dragostea maternă, reclamanta putând să-i ofere condiţii optime de creştere, educare, un climat optim de natură a-i asigura stabilitate şi închegarea armonioasă a individualităţii copilului, o bună dezvoltare morală, intelectuală şi fizică. În privinţa pensiei de întreţinere, prima instanţă a apreciat că, având in vedere veniturile nete realizate de către pârât pe ultimele 6 luni, precum şi venitul brut realizat de pe urma celor 70 familii de albine, se impune obligarea pârâtului-reconvenient la plata sumei de 260 lei lunar cu titlu de pensie de întreţinere în favoarea minorului U.S.A. de la data introducerii acţiunii şi până la majoratul acestuia.

Împotriva aceste hotărâri, a formulat apel pârâtul-reclamant, care a criticat hotărârea primei instanţe pentru soluţia asupra stabilirii domiciliului minorului la reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 34 din 25 aprilie 2012, Tribunalul Tulcea a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 683/13.10.2011 a Judecătoriei Babadag în sensul că a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului U.S.A. născut la 04.05.2008 să se facă de către ambii părinţi. A menţinut în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. În considerentele deciziei astfel pronunţate s-a reţinut că între considerentele şi dispozitivul hotărârii primei instanţe există o inadvertenţă în sensul că, deşi în considerente se precizează că autoritatea părintească se va exercita de către ambii părinţi, în dispozitiv se arată că autoritatea părintească se va exercita doar de către reclamanta-intimată.

S-a considerat că inadvertenţa este cu atât mai gravă cu cât regula este aceea ca autoritatea părintească să se exercite de către ambii părinţi, iar doar în cazuri de excepţie se poate dispune ca această autoritate să fie exercitată doar de către unul dintre părinţi. O astfel de situaţie de excepţie nu a fost probată în prezenta cauză, instanţa reţinând că din toate probele administrate rezultă că ambii părinţi sunt în egală măsură îndreptăţiţi să exercite autoritatea părintească, nici unul dintre ei nepericlitând dezvoltarea fizică şi morală a copilului.



96

În legătură cu cel de al doilea motiv de apel invocat de către pârât, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a procedat corect stabilind domiciliul minorului la domiciliul mamei sale. În acest sens, s-a arătat că deşi este adevărat că pârâtul poate oferi condiţii locative şi materiale bune pentru creşterea şi educarea copilului, nu trebuie neglijată vârsta foarte mică a acestuia, vârstă ce face ca prezenţa mamei să fie foarte importantă. Sub acest aspect, faptul că intimata are un program încărcat nu poate constitui un argument pentru stabilirea domiciliului minorului la celălalt părinte, atât timp cât şi acesta, pentru a-şi asigura sursele de venit invocate în susţinerea cererii de stabilirea a domiciliului minorului la el, trebuie să lucreze, situaţia fiind deci similară, din acest punct de vedere, pentru ambele părţi.

De asemenea, faptul că intimata a avut relaţii extraconjugale are efect asupra culpei în desfacerea căsătoriei, iar nu asupra stabilirii domiciliului minorului, cât timp nu s-a probat cu certitudine că din cauza acestui comportament intimata ar fi neglijat interesele copilului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul U.I.A. care a susţinut că în mod greşit au apreciat instanţele situaţia de fapt, ajungând nelegal şi netemeinic la concluzia stabilirii domiciliului minorului la mamă. Consideră că, prin analiza făcută, instanţele s-au abătut de la scopul său esenţial, respectiv satisfacerea concretă a interesului primordial al minorului.

Arată recurentul că vârsta de 4 ani a copilului nu este un criteriu care să îl excludă sau care să-i ofere întâietate reclamantei la stabilirea domiciliului, un asemenea criteriu fiind valabil numai în situaţia copilului foarte mic, de 1-2 ani. Consideră că instanţa nu a avut în vedere că tatăl are o locuinţă proprietate personală, în care minorul s-a născut şi a crescut şi că tatăl poate beneficia de ajutorul mamei sale, împreună cu care locuieşte, bunica paternă fiind foarte ataşată de copil. Susţine că mama are un program de lucru foarte încărcat, de dimineaţă până seara, care îi limitează capacitatea de a fi cât mai mult în preajma copilului, prezenţa unui părinte neputând fi suplinită printr-o persoană străină, eventual o bonă. Spre deosebire de reclamantă, recurentul are un program de lucru flexibil, nu lipseşte de acasă şi este ajutat de mama sa. Instanţa nu a observat că situaţia locativă a reclamantei este incertă, aceasta nefăcând dovada că deţine o locuinţă în Bucureşti, chiar şi cu chirie, ceea ce a prezentat reclamanta drept contract de închiriere fiind un act preconstituit pentru efectuarea anchetei sociale, dar care nu reflectă realitatea. Consideră recurentul că, în absenţa unui domiciliu, soluţia de încredinţare a minorului către reclamantă este o gravă eroare judiciară şi încalcă flagrant interesul minorului. Susţine recurentul că soluţia instanţei este greşită şi pentru că nu s-a observat că, pe lângă programul de lucru foarte încărcat, reclamanta practică şi un mod de viaţă contrar necesităţilor minorului, în sensul că petrece mult timp în oraş, în baruri şi discoteci, frecventând anturaje îndoielnice. Prin întâmpinare, intimata U.E.I. a invocat excepţia nulităţii recursului, motivată pe prevederile art. 306 pct. 1 şi 3 raportat la art. 3021 pct. 1, lit. c şi art. 304 Cod procedură civilă, susţinând că recursul reclamantului nu poate fi încadrat în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 Cod procedură civilă,



97

susţinerile din recurs făcând referire numai la situaţia de fapt reţinută de instanţă prin analiza şi coroborarea probelor. În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Examinând în conformitate cu dispoziţiile art. 137 Cod procedură civilă excepţia nulităţii recursului, excepţie invocată de intimată sub motiv că nici una dintre criticile formulate nu se încadrează în temeiurile de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 304 pct. 1-9 Cod procedură civilă, Curtea constată că nu este întemeiată. În speţă, ceea ce se critică în recurs este modalitatea în care instanţa de apel a analizat îndeplinirea criteriilor consacrate în practica judiciară în legătură cu stabilirea domiciliului copilului după divorţul părinţilor şi dacă cele reţinute pentru copilul părţilor ţin seama de interesul lui superior. Prin urmare, motivele de recurs se referă la modul în care s-a apreciat interesul superior al copilului. Atunci când este în discuţie o măsură care priveşte un copil, chiar dacă este vorba despre persoana sau despre bunurile copilului, atât părinţii dar şi autorităţile cu competenţe sau responsabilităţi în domeniu, inclusiv instanţele de tutelă, sunt obligate să ţină seama de respectarea interesului superior al copilului, interes care trebuie să prevaleze în toate demersurile şi deciziile care privesc copilul şi care este ridicat la rang de principiu atât de normele naţionale (art. 263 alin. 1 din Noul Cod civil, art. 6 din Legea nr. 272/2004), cât şi de normele internaţionale în materie (art. 3 din Convenţia cu privire la drepturile copilului). Având în vedere consacrarea convenţională şi legislativă a interesului superior al copilului ca principiu general şi primordial atunci când în discuţie se află o măsură luată în legătură cu un minor şi ţinând seama de faptul că acest interes poate fi apreciat numai analizând în concret situaţia minorului, prin verificarea în fiecare caz în parte a îndeplinirii criteriilor consacrate de doctrina şi de practica judiciară, nu s-ar putea reţine că o asemenea analiză s-ar putea face cu excluderea elementelor de fapt care conturează criteriile de apreciere a acestui interes. Rezultă prin urmare că, ori de câte ori litigiul în recurs poartă asupra măsurilor ce trebuie luate în legătură cu un minor, verificarea respectării principiului interesului superior al copilului se poate face, chiar dacă aceasta presupune analizarea faptelor sau a probelor pe baza cărora se stabilesc faptele ce conduc la luarea măsurii celei mai adecvate pentru minor, respectarea unui principiu, cu deosebire a principiului interesului superior al copilului, prevalând regulilor procedurale care limitează motivele de recurs doar la motive de nelegalitate. Pe fondul recursului, Curtea reţine că soluţiile instanţelor de fond şi de apel respectă principiul interesului superior al copilului U.S.A.. Criteriile consacrate de doctrină şi jurisprudenţă la identificarea interesului copilului, în cazul stabilirii locuinţei la unul dintre părinţi, după divorţ, sunt vârsta copilului, posibilităţile părinţilor de a asigura o bună dezvoltare fizică, intelectuală şi morală, ataşamentul părinţilor faţă de minor, precum şi al minorului faţă de părinţi, grija manifestată de părinţi faţă de copii în timpul convieţuirii şi după despărţirea în fapt, precum şi alte asemenea.



98

Instanţele au analizat corect în ansamblu toate aceste criterii şi au decis întemeiat că minorul U.S.A., la vârsta pe care o are, respectiv la 4 ani, reclamă încă mai intens prezenţa mamei, această vârstă fiind mai apropiată de vârsta copilului mic, total dependent de mamă, decât de vârsta preşcolarului, care presupune o independenţă a copilului mai accentuată. Chiar dacă la această vârstă minorul nu mai este în aceeaşi situaţie cu cea a unui copilul mic, care trebuie alăptat ori supravegheat permanent, nu s-ar putea afirma că la această vârstă copilul nu mai este încă puternic ataşat de mamă. Evident, acest ataşament există la un copil de patru ani dacă nu este neglijat sau abandonat de mama sa şi dacă mama arată copilului o afecţiune continuă şi constantă. În speţă, criteriul vârstei copilului nu poate fi detaşat de criteriul ataşamentului copilului faţă de părinţi, precum şi de cel al ataşamentului părinţilor faţă de copil. În cazul copilului S.A. probele au relevat un ataşament mai ridicat al copilului faţă de mamă, concluzia fiind dedusă din observaţiile raportului psihologic în legătură cu agresarea mamei de către tată în prezenţa copilului (compasiunea copilului pentru mamă este evidentă atât timp cât episodul a fost ţinut minte şi apoi relatat psihologului), dar şi de existenţa unui confort şi un echilibru psihic al copilului după separaţia soţilor şi plecarea copilului împreună cu mama (copilul este vesel, comunicativ, echilibrat şi nu pare a fi afectat de separaţia sa de tată ori de locuinţa în care a crescut). De asemenea, instanţele au apreciat în mod just criteriul grijii manifestate de părinţi faţă de copil în timpul convieţuirii; nici o probă administrată la instanţele de fond şi de apel, cu excepţia declaraţiei mamei pârâtului (martor subiectiv), nu au demonstrat că reclamanta nu s-a ocupat corespunzător de minor în timpul convieţuirii soţilor şi că grija pentru creşterea copilului revenea în mare parte tatălui şi bunicii paterne. Dimpotrivă, prin afirmaţia din recurs că în perioada în care copilul este alăptat, în care trebuie frecvent schimbate scutecele, acesta trebuie să se afle în grija mamei, tatăl a recunoscut, indirect, că aşa s-au petrecut lucrurile şi în familia sa. De asemenea, nu rezultă din probe că mama şi-a neglijat vreun moment copilul, nici anterior şi nici ulterior separaţiei de recurent. Existenţa în patrimoniul recurentului a unei locuinţe proprietate personală nu poate fi considerat un criteriu care să acorde preferinţă acestuia câtă vreme intimata reclamantă a făcut dovada, inclusiv în faţa instanţei de recurs, asupra deţinerii unei locuinţe în care minorul poate să crească decent şi în condiţiile în care criteriul mărimii patrimoniului părinţilor nu este unul agreat în literatura şi practica judiciară ca un criteriu semnificativ în aprecierea interesului superior al copilului. În fine, instanţele au apreciat corect şi în privinţa posibilităţilor fiecăruia dintre părinţi de a se putea ocupa de creşterea şi educarea copilului, din punctul de vedere al timpului care poate fi alocat exclusiv copilului, activităţile recurentului, agent de pază şi apicultor, ocupând la fel timpul său ca şi activitatea intimatei de lucrător comercial; împrejurarea că tatăl ar fi beneficiat de ajutorul bunicii paterne în creşterea copilului este favorabilă recurentului dar nu este hotărâtoare în condiţiile în care, apreciind în ansamblu criteriile mai sus menţionate, se constată că ele sunt mai bine întrunite de intimată, aceasta beneficiind, la rândul său, de ajutorul unei bone.



99

În consecinţă, constatând că instanţele au apreciat corect că interesul minorului S.A. este să locuiască împreună cu mama, părinţii având custodia comună a copilului, Curtea va respinge recursul ca nefondat. În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, la solicitarea intimatei, Curtea îl va obliga pe recurent să restituie acesteia cheltuielile efectuate pentru soluţionarea recursului, respectiv onorariul de avocat (2000 lei) şi cheltuielile de transport (215,76 lei). Celelalte chitanţe de plată a onorariului consultaţiei psihologice nu au fost incluse în cuantumul cheltuielilor de judecată, Curtea constatând că acestea nu se pot încadra în regimul costurilor procesuale, raportul psihologic nefiind o probă discutată şi încuviinţată de instanţă.


Judecător redactor Daniela Petrovici

IIIIII.. DDRREEPPTTUULL MMUUNNCCIIII SSII AASSIIGGUURRĂĂRRII SSOOCCIIAALLEE

A. DREPTUL MUNCII

16. Acordare drepturi băneşti solicitate de angajaţii SNTFM – CFR

Marf ă, cu titlu de prime Paşti şi Crăciun, Primă de Ziua Feroviarului, ore suplimentare, tichete etc.

Drepturile salariale solicitate de angajaţii SNTFM CFR Marfă, cu titlu de primă Paşti,

Crăciun etc. se acordă în raport de dispoziţiile din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate până la data la care acesta îşi încetează valabilitatea, urmând ca pentru perioada ulterioară să îşi producă efectele contractul colectiv de muncă la nivel superior, conform art. 247 din Codul muncii.

Art. 247 Codul muncii

Prin cererea astfel cum a fost precizata, reclamanţii T.M. ş.a. au chemat în

judecată SNTFM - CFR Marfă S.A. Sucursala Constanţa, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâta la plata drepturilor băneşti reprezentând: primele ocazionate de Paşti, Crăciun, Ziua Feroviarului şi salariul suplimentar începând cu anul 2006 si tichete de masă neacordate începând cu luna aprilie 2009. De asemenea, au solicitat actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie până la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar ulterior actualizarea cu dobânda legală, până la plata efectivă.

Reclamanţii au arătat ca au fost salariaţi ai pârâtei şi au fost disponibilizaţi în urma concedierii colective datorate reorganizării societăţii, iar drepturile băneşti



100

solicitate sunt prevăzute în contractele colective de muncă, care sunt obligatorii pentru părţile semnatare.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi a fost invocată excepţia de litispendenţă cu referire la capătul privind acordarea ajutorului material ocazionat de Ziua Feroviarului pentru anii 2006-2008, raportat la cererea reclamanţilor T.M. ş.a. Se înverează instanţei că pe rolul Tribunalului Constanţa se află dosarul nr.9448/118/2009, având acelaşi obiect. A invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor B.S., B.A., P.E. şi P.G., raportat la data încheierii contractelor individuale de muncă, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru anul 2009 privind plata drepturilor băneşti reprezentând primele ocazionate de Paşti, Crăciun, Ziua Feroviarului. S-a mai invocat excepţia prescrierii dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei cuprinsă între 01.01.2006 – 21.09.2007 în temeiul disp.art.283 lit.c din Codul muncii. Pe fondul cauzei a precizat că cererea privind plata drepturilor băneşti reprezentând primele ocazionate de Paşti, Crăciun, Ziua Feroviarului nu este întemeiată, întrucât societatea nu poate să asigure suplimentarea veniturilor salariaţilor în afara clauzelor obligatorii ale contractelor individuale de munch şi în lipsa posibilităţilor financiare. Salariul suplimentar reprezintă o premiere, un stimulent acordat salariaţilor în funcţie de posibilităţile angajatorului, de nivelul productivităţii şi situaţia economică, nu un drept stabilit de părţi prin contractul individual de muncă, motiv pentru care apreciază că cererea reclamanţilor reprezintă un abuz de drept prin abaterea de la finalitatea socială a clauzelor CCM al societăţii, în absenţa unui motiv legitim. În ceea ce priveşte tichetele de masă, pârâta a susţinut că cererea pentru acordarea acestor tichete pentru perioada ulterioară lunii aprilie 2009 este lipsită de temei, întrucât societatea a fost obligată de situaţia economică să nu introducă în bugetul de venituri şi cheltuieli, posibilitatea acordării acestora. Ulterior, pârâta a formulat precizări, în sensul că dosarul nr.9448/118/2009 a fost soluţionat prin sentinţa nr.1133/17.06.2010, fiind depus în acest sens un certificat după minuta pronunţată de instanţă. De asemenea, pârâta a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a reclamanţilor, întrucât nu a fost depusă delegaţia prin care să se facă dovada mandatului acordat avocatului care a semnat acţiunea însă ulterior nu a mai fost susţinută aceasta excepţie având în vedere faptul că la dosarul cauzei au fost depuse delegaţiile apărătorului, prin care se face dovada mandatului acordat de către reclamanţi. S-a invocat de asemenea, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Sucursala Constanţa raportat la pretenţiile aferente perioadei 09.04.2007 – 31.12.2009, întrucât organul care analizează posibilităţile financiare ale societăţii şi stabileşte cuantumul ajutoarelor materiale este Consiliul de Administraţie al SNTFM CFR Marfă, iar Sucursala Constanţa nu are organ de conducere, nu are buget propriu şi nu are capacitatea de a dispune la nivel local.



101

În referire la aceasta pârâta, la termenul de judecată din data de 21.01.2011, pârâta a invocat şi excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă.

La termenul de judecată din data de 12.11.2010, instanţa a dispus prin încheiere conexarea dosarului înregistrat sub nr.11952/118/2010 pe rolul Tribunalului Constanţa la prezenta cauză, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de disp.art.164 C.p.c. Prin cererea înregistrată sub nr.11952/118/2010, reclamanţii din prezenta cauză au solicitat aceleaşi drepturi băneşti, în contradictoriu cu pârâta SNTFM - CFR Marfă S.A. Bucureşti, pentru aceeaşi perioadă, respectiv anii 2006 – 2009, cu respectarea termenului general de prescripţie.

Prin încheierea pronunţată la data de 04.03.2011 Tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Sucursalei Constanţa, având în vedere că aceasta nu mai este o entitate care să reprezinte o persoană cu drepturi şi obligaţii pe plan procesual.

Prin aceeaşi încheiere, instanţa a admis cererea reclamanţilor de introducerea în cauză şi citarea în calitate de pârâtă a SNTFM CFR Marfă SA Bucureşti Sucursala Muntenia Dobrogea, având în vedere că s-a dispus radierea din Registrul Comerţului a Sucursalei Constanţa a acestei entităţi juridice (Sucursala Constanţa) şi înregistrarea Sucursalei Muntenia - Dobrogea Constanţa, potrivit Hotărârii AGA nr. 27/ 29.10.2010 a Adunării Generale a Acţionărilor CFR Marfa SA.

Prin sentinţa civilă nr. 3253/31.05.2011 pronunţată în dosarul civil nr. 5404/118/2010, Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei SNTFM CFR Marfă Sucursala Muntenia Dobrogea şi a respins acţiunea în contradictoriu cu SNTFM CFR Marfă Sucursala Muntenia Dobrogea, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SNTFM CFR Marfă Sucursala Muntenia Dobrogea, ca fiind rămasă fără obiect.

A admis excepţia autorităţii de lucru judecat a Sentinţei civile nr.1133/2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr.9448/118/2009, modificată prin Decizia nr.64/01.02.2011 a Curţii de Apel Constanţa, faţă de prezenta cauză şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii T.M. ş.a., în contradictoriu cu pârâta S.N. TFM – CFR Marfa SA, având ca obiect plata primei pentru Ziua Feroviarului, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor B.S., B.A., P.E. şi P.G.

A admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta S.N. TFM – CFR MARFA SA şi a obligat pârâta la plata, către reclamanţi, a următoarelor drepturi de natură salarială:

- prima pentru Ziua Feroviarului aferentă anului 2008, în cuantum egal cu salariul corespunzător clasei 1 de salarizare la nivel de unitate, numai pentru reclamanţii B.S., F.A., C.M., D.A., D.N.M., P.I., V.G.S., G.F.;

- prima pentru sărbătorile de Paşti – pentru anul 2008 şi de Crăciun – pentru anii 2007, 2008, în cuantum egal cu salariul corespunzător clasei 1 de salarizare la nivel de unitate, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la data de



102

22.09.2010 şi cu dobânda legală aferentă calculată pentru perioada cuprinsă între 23.09.2010 şi data plăţii efective;

- salariul suplimentar, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, aferent anilor 2007, 2008, 2009, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la data de 22.09.2010 şi cu dobânda legală aferentă calculată pentru perioada cuprinsă între 23.09.2010 şi data plăţii efective;

- contravaloarea tichetelor de masă neacordate în perioada aprilie 2009 – 08.03.2010.

S-au respins ca fiind prescrise, pretenţiile reclamanţilor, aferente perioadei cuprinse între 01.01.2006 – 21.09.2007.

A respins ca nefondate cererile având ca obiect plata primelor pentru Ziua Feroviarului, pentru sărbătorile de Paşti şi de Crăciun, aferente anului 2009.

A respins ca nefondată, cererea privind plata primei pentru Paşti aferentă anului 2008 şi a salariului suplimentar aferent anului 2007 pentru reclamantul P.G.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, reclamanţii au fost salariaţi ai SNTFM CFR Marfă Sucursala Constanţa, iar contractele individuale de muncă ale acestora au încetat prin emiterea deciziilor de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a concedierii colective, conform art.55 lit.c coroborat cu art.65 alin 1 din Codul muncii, după data de 08.03.2010.

Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei SNTFM CFR Marfă Sucursala M. a fost admisa avandu-se în vedere HG nr. 582/1998 care prevede înfiinţarea SNTFM CFR Marfă SA, al cărui unic acţionar este statul român. La nivel teritorial, această societate îşi desfăşoară activitatea prin sucursale, care sunt subunităţi fără personalitate juridică, fără organe proprii de conducere şi care nu au buget propriu iar sucursala M. Dobrogea, ca şi alte sucursale ale societăţii menţionate, nu are personalitate juridică şi, în consecinţă, nu poate sta în judecată în calitate de pârâtă.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SNTFM CFR Marfă Sucursala M. Dobrogea, s-a respins ca fiind rămasă fără obiect în raport de solutia pronunţată cu privire la excepţia anterioara.

Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost admisa în raport de cauza ce a făcut obiectul dosarului soluţionat prin sentinţa nr.1133/17.06.2010, modificată prin Decizia nr.64/01.02.2011 a Curţii de Apel Constanţa astfel ca a fost respinsă pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, acţiunea reclamanţilor T.M. ş.a., având ca obiect plata primei pentru Ziua Feroviarului.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor B.S., B.A., P.E. şi P.G., raportat la data încheierii contractelor individuale de muncă a fost respinsă intrucât reclamanţii au probat existenţa calităţii de salariat la momentul la care pretind naşterea dreptului în patrimoniul lor, prin depunerea la dosar a contractelor individuale de muncă şi a carnetelor de muncă, se constată netemeinicia excepţiei invocate prin întâmpinare.



103

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă prin încheierea pronunţată la data de 15.04.2011.

Pârâta şi-a fundamentat argumentaţia acestei excepţii pe existenţa unui proces verbal de negociere încheiat la data de 03.06.2009, prin care părţile au stabilit de comun acord că pentru anul 2009, nu se acordă ajutoare materiale salariaţilor cu ocazia Paştelui, Crăciunului şi Ziua feroviarului, însă acest inscris care nu poate fi analizat decât odata cu soluţionarea pe fond a cauzei.

Excepţia prescrierii dreptului la acţiune întemeiată pe disp. art. 283 alin. 1 lit. e) Codul muncii s-a respins, deoarece pretenţiile ce formează obiectul litigiului se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 154 Codul muncii contraprestaţia muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând - în raport de prevederile art. 155 Codul muncii - salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adausuri.

S-a admis însă excepţia prescrierii dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei cuprinsă între 01.01.2006 – 21.09.2007, invocată în temeiul disp.art.283 lit.c din Codul muncii, având în vedere ca acţiunile conexate au fost introduse la 30.04.2010, respectiv 22.09.2010, iar reclamanţii solicită plata drepturilor de natură salarială cu respectarea termenului general de prescripţie.

Pe fondul cauzei s-au reţinut următoarele aspecte: - S-a constatat ca pârâta datorează sumele reprezentând prima pentru Ziua Feroviarului integral pentru anul 2008, deoarece art.64 din Contractul Colectiv de Muncă prevede ca „pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administraţie, cu consultarea delegaţiilor aleşi ai sindicatelor cel puţin la nivelul clasei 1 de salarizare” iar nealocarea fondurilor nu reprezinta un motiv legal de neplată a sumelor stabilite prin CCM.

- Prima pentru sărbătorile de Paşti şi de Crăciun aferente perioadei 2007-2008 este datorată deoarece, în temeiul art.64 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate 2007-2008: „cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi de Crăciun se va acorda salariaţilor un ajutor material stabilit cel puţin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariaţii care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau la data acordării ajutorului material sunt în CFS cu durata de un an”. Prin actul adiţional nr.2093/08.04.2008, acest CCM îşi prelungeşte valabilitatea până la 31.12.2008.

- Pretenţiile băneşti aferente anului 2009 nu pot fi acordate, deoarece în perioada 01.01.2009 – 04.06.2009 la nivelul societăţii pârâte nu a existat un contract colectiv, întrucât contractul anterior şi-a încetat valabilitatea la 31.12.2008 (actul adiţional nr.2093/08.04.2008). În consecinţă, la datele de 19.04.2009 (Paştele), respectiv 23.04.2009 (Ziua Feroviarului), la nivelul unităţii nu a existat un CCM valabil.

- În ceea ce priveşte ajutorul material de Crăciun (25.12.2009), conform proceselor verbale de negociere şi CCM, părţile au convenit că prevederile art.64 nu se aplică în anul 2009, urmând a fi renegociate pentru anul 2010.

Conform prevederilor art.64 din CCM 2009 – 2010, salariaţii vor beneficia din fondurile angajatorului de un ajutor material stabilit cel puţin la nivelul clasei 1 de



104

salarizare cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi de Crăciun, precum şi de o primă, având acelaşi nivel minim, pentru Ziua Feroviarului.

Aceste prevederi se aplică cu 01.01.2010, conform dispoziţiilor exprese din acest articol.

- Salariul suplimentar este pretins în temeiul art. art. 30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2007-2008, precum şi contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009-2010 în care contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2007-2008, precum şi contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009-2010

Reclamanţii au fost angajaţi ai unităţii pârâte, în această calitate fiindu-le aplicabile dispoziţiile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2007-2008, precum şi contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009-2010 în care s-a stipulat că, ,,pentru munca desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societăţii va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”. Din formularea expresă a clauzei sus expuse, rezulta ca angajatorul si-a asumat obligaţia acordării celui de-al 13-lea salariu si ca aceasta clauza si-a produs efecte asupra contractelor individuale de munca ale tuturor angajaţilor, creând în favoarea acestora, drepturi asupra cărora nu se poate tranzacţiona sau la care nu se poate renunţa. - În ceea ce priveşte cererea de acordare a tichetelor de masa, s-au avut în vedere dispoziţiile art.74 din CCM 2007-2008 şi 2009-2010 care prevăd că începând cu data de 01.11.2007 salariaţii beneficiază de câte un tichet de masă pentru fiecare zi lucrătoare, părţile stabilind şi modalitatea de acordare a acestor tichete. Şi aceste prevederi contractuale, după încheierea si intrarea în vigoare, urmează a se executa, având putere de lege între părţile contractante.

- S-a admis si solicitarea reclamanţilor, de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale şi a sumei ce reprezintă actualizarea drepturilor salariale datorate, deoarece în aceasta situatie exista doua daune distincte, având cauze diferite: una are ca temei juridic art. 1088 alin 1 Cod civil, cealalta - art. 998 Cod civil.

- În ceea ce îi priveşte pe reclamantul P.G., având în vedere data la care a fost angajat la societatea pârâtă (01.07.2008), instanţa a respins ca nefondată, cererea acestuia privind plata primei pentru Paşti aferentă anului 2008 şi a salariului suplimentar aferent anului 2007.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanţii cât şi pârâta. I. Recurentii reclamanţi au criticat sentinţa atacata pentru nelegalitate şi

netemeinicie deoarece apreciază aceştia ca instanţa trebuia să admită acţiunea în integralitatea sa.

Considera reclamanţii ca greşit s-a solutionat excepţia prescriptiei în raport de a doua cerere de chemare în judecata din moment ce mai era o cerere inregistrata anterior.

De asemenea, drepturile aferente primei de Ziua feroviarului, Paste şi Craciun/2009 şi c/val. tichetelor de masa pentru perioada aprilie 2009-martie 2010 au



105

fost greşit respinse deoarece sunt prevăzute în CCM, iar drepturile acordate prin sentinţa nu au fost actualizate cu indicele de inflatie, fiind cauzat un real prejudiciu reclamantilor.

II. Recurenta pârâta SNTFM CFR Marfă S.A. a formulat critici intemeiate pe disp. art. 304 pct. 5,7,8,9 cod procedură civilă:

Întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra unor dovezi administrate, care erau hotărâtoare, pentru dezlegarea pricinii, prin hotărârea recurată, SNTFM CFR Marfă SA a fost obligată să achite intimaţilor reclamanţi drepturi băneşti deja acordate, achitate conform Contractelor Colective de Muncă (primele de Paşte 2008, Crăciun, 2007, 2008, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda aferentă) producând astfel grave vătămări şi prejudicii recurentei pârâte, prin imposibilitatea recurentei de a achita la timp şi integral salariile angajaţilor săi.

Întrucât, în mod nelegal, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active cu privire la cererea formulată de reclamanţii B.S., B.A., P.E., P.G., nesocotindu-se probele administrate cu privire la perioada existenţei raporturilor de muncă între părţi, în raport cu perioada interesată în prezenta cauză 2006-2010, neapreciindu-se contractele individuale de muncă care atestă data încheierii raporturilor de muncă, prin hotărârea pronunţată, recurenta pârâtă a fost obligată să achite drepturi băneşti necuvenite acestor reclamanţi, aferente unor perioade anterioare încheierii contractelor de muncă (primele de Paşte 2008, Crăciun, 2007, 2008, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi cu o dobândă aferentă, salariul suplimentar 2007, 2008, 2009 sume actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda aferentă).

În mod netemeinic şi nelegal nu a fost soluţionată corect excepţia autorităţii de lucru, sens în care nu s-au apreciat mijloacele de apărare şi probele administrate în ceea ce priveşte susţinerea excepţiei cu referire la intimaţii reclamanţi M.E.M. şi M.C.

În susţinerea excepţiei s-a depus la dosarul cauzei Decizia civilă nr.64/01.02.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa Secţia civilă în dosarul civil nr.0448/118/2009, prin care a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţi prin reprezentanta Federaţia Naţională Feroviată Mişcare Comercial, în contradictoriu cu SNTFM CFR Marfă S.A.

Interpretând greşit prevederile Contractului Colectiv de Muncă al CFR Marfă SA, instanţa a schimbat în mod nelegal înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora, dând o interpretare diferită eronată a prevederilor CCM.

În acest context, în temeiul art. 40 alin. 2 Codul Muncii, raportat la art. 243 din Codul Muncii, art. 155 Codul Muncii şi art. 41 alin. 5 din Constituţie, ce statuează obligarea angajatorului de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil şi contractele individuale de muncă, recurenta pârâtă a fost obligată să achite intimaţilor drepturi băneşti necuvenite ori deja acordate salariaţilor.

În acest context, urmează să se reanalizeze probele administrate, urmând să se constate că CCM 2007/2008 stabilit de părţi prevede la art. 30 următoarele:



106

“Pentru munca depusă în cursul unui an calendaristic după expirarea acestuia, personalul societăţii poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. ”A şa cum este prevăzută în Contractele Colective de Muncă, această clauză nu are caracter obligatoriu, deci angajatorul nu s-a obligat să acorde şi nici nu s-a prevăzut că salariatul va primi, clauza neavând caracter imperativ, în mod nelegal a fost dispusă angajarea răspunderii contractuale specifică raporturilor de muncă.

În mod similar, prin interpretarea greşită a Contractelor Colective de Muncă ale CFR Marfă SA şi a dispoziţiilor Legii nr. 142/1998, ce reglementează acordarea alocaţiei zilnice de hrană sub forma tichetelor de masă, instanţa a schimbat în mod nelegal înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora dând o interpretare diferită, eronată a dispoziţiilor cu privire la alocaţia zilnică de hrană, obligând recurenta pârâtă la plata drepturilor salariale reprezentând contravaloarea tichetelor de masă.

Mai mult, prin hotărârea recurată, interpretând greşit contractele colective de muncă încheiate pe anii 2009/2010 şi actul adiţional la CCM aferent anului 2010 în care părţile dialogului social au stabilit drepturile şi obligaţiile părţilor aplicabile anului 2010, prin care s-a stabilit că pentru anul 2010 nu se aplică prevederile art. 74, deci pentru anul 2010 nu se acordă tichete de masă.

Având în vedere acţiunea precizată tardiv la termenul din 15 aprilie 2011, peste prima zi de înfăţişare, precizări prin care reclamanţii au înţeles să îşi majoreze pretenţiile pentru perioada 01.01.2010 – 08.03.2010, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea contravalorii tichetelor de masă, solicită reanalizarea excepţiilor, după cum urmează:

a. Invocă excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor în raport cu cererea privind acordarea drepturilor băneşti pentru perioada anterioară încheierii contractelor individuale de muncă, după cum urmează:

- B.A. – încheiat contractul individual de muncă 01.07.2007 - P.G. - încheiat contractul individual de muncă 01.07.2008 Având în vedere înscrisurile depuse la dosar - cărţile de muncă ale

reclamanţilor - urmează să se constate data încheierii contractului individual de muncă între părţi.

Neexistând raporturi contractuale de muncă în perioada interesată 2007-2008, nu exista identitate între persoana reclamanţilor şi titularii dreptului din raportul juridic dedus judecăţii şi în mod netemeinic şi nelegal prin hotărârea recurată s-a dispus obligarea CFR Marfă la plata salariului suplimentar 2007, 2008, ajutoarele materiale de Paşte 2008 şi Crăciun 2007 - 2008.

Solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor sus menţionaţi, cu consecinţa respingerii cererii privind acordarea drepturilor băneşti, ca fiind introdusă de persoane lipsite de calitate procesuală activă, în raport cu data închiderii contractelor individuale de muncă.

b. Invocă excepţia prescrierii dreptului material la acţiune al reclamanţilor pentru anii 2006, 2007, 2008, 2009, referitor la capetele de cerere privind executarea retroactivă a unor clauze prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă şi acordarea



107

retroactivă a drepturilor băneşti, premierea cu ocazia Paştelui, Crăciunului şi Ziua Feroviarului, salariul suplimentar.

Cu privire la reclamanţii M.E.M. şi M.C. invocă autoritatea puterii de lucru judecat referitor la capătul de cerere privind acordarea Primei de Ziua Feroviarului 2007, 2008 şi solicită admiterea recursului, admiterea excepţiei, constatându-se autoritatea puterii de lucru judecat şi respingerea capătului de cerere în consecinţă.

În susţinerea excepţiei s-a depus la dosarul cauzei Decizia civilă nr. 64/01.02.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa Secţia Civilă în dosarul civil nr. 9448/118/2009, prin care a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţi.

Salariul suplimentar pentru anii 2007, 2008, 2009. Conform art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă al SNTFM CFR Marfa SA:

„(1) Pentru munca depusă în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societăţii poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”. Aşa cum este prevăzută în Contractele Colective de Muncă, clauza nu are caracter obligatoriu.

Ajutorul material cu ocazia Paştelui, Crăciunului şi premierea de Ziua Feroviarului sunt reglementate de art. 64 din CCM 2007/2008 şi reluate de acelaşi articol al CCM 2009/2010, cu menţiunea ca în anul 2009 nu se aplică prevederile art. 64 CCM.

Precizează că înaintea instanţei de fond s-au administrat înscrisuri doveditoare reprezentând dovada calculării şi acordării drepturilor băneşti constând în ajutorul material cu ocazia Paştelui, Crăciunului aferente anilor 2007 şi 2008, prin: state de plată, fişele anuale analitice de salarii şi dovada plăţii efective a acestor drepturi băneşti prin: ordine de plată de finanţare a cardurilor de salarii, desfăşurătorul cu toţi salariaţii înaintat organului bancar pentru virarea în contul personal de salarii al drepturilor băneşti acordate în temeiul CCM 2007/2008.

Faţă de cele prezentate, apreciază că se impune admiterea recursului, casarea hotărârii recurate în raport cu criticile formulate în ceea ce priveşte încălcarea formelor de procedură prevăzute sub acţiunea nulităţii art. 105 alin. 2 Cod de procedură civilă, dezbătute în motivele 1 şi 2 din cererea de recurs.

În cazul în care nu vor fi reţinute criticile privind motivul prevăzut la art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, solicită admiterea recursului, admiterea excepţiilor şi modificarea în parte a hotărârii recurate, cu privire la toate celelalte motive de recurs.

Solicită să se ia act de autoritatea de lucru judecat cu privire la intimaţii reclamanţi M.E.M. şi M.C.

Pe fondul cauzei, prin reaprecierea materialului probator administrat şi interpretarea corectă a actelor normative invocate, precum şi prevederile CCM la nivel de societate, solicită respingerea capetelor de cerere privind acordarea salariului suplimentar, prima de Ziua Feroviarului, contravaloarea tichetelor de masă, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală până la data plăţii efective, ca neîntemeiate, iar în ceea ce priveşte capătul de cerere privind ajutoarele materiale de Paşte şi Crăciun 2007 şi 2008 solicită respingerea cererii ca fiind lipsită de obiect, cu cheltuieli de judecată.



108

De asemenea, solicită acordarea cheltuielilor de judecată ce se vor face cu judecarea prezentului recurs.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, de probele administrate şi de dispoziţiile legale incidente în cauza, Curtea constată ca recursurile sunt partial intemeiate.

- În ceea ce priveşte excepţia prescriptiei dreptului la acţiune, Curtea constată ca în cauza de faţă reclamantii invoca încălcarea de către angajator a clauzelor din CCM care privesc plata unor drepturi salariale datorate cu ocazia unor evenimente cum sunt cele de Paste, Craciun, Ziua feroviarului sau plata c/val. tichetelor de masa astfel ca, în mod corect prima instanţă a constatat că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 283 lit. e Codul muncii deoarece pentru astfel de cauze legiuitorul a prevăzut un termen de prescripţie de 3 ani.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 166 alin. 1 Codul muncii potrivit cu care „dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate”.

Recurenta pârâta nu a făcut dovada unei alte situaţii de fapt şi, în condiţiile în care nu a plătit drepturile salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă, reclamantii erau în termen să solicite plata.

Prin urmare, excepţia prescriptiei dreptului la acţiune întemeiată pe disp. art. 283 lit. e Codul muncii nu este întemeiată iar din acest punct de vedere recursul pârâtei este nefondat.

În referire la aceasta prescriptie, criticile recurentilor reclamanţi sunt intemeiate deoarece instanţa de fond s-a raportat în mod greşit la data formularii celei de a doua cereri din 22.09.2010 care a fost conexata la prima cerere respectiv cea din 30.04.2010.

Prin urmare termenul de 3 ani trebuia calculat prin raportare la data primei sesizari a instantei, astfel ca din perspectiva acestei critici, recursul reclamantilor este intemeiat .

Urmează a fi admis recursul declarat de reclamanţi şi modificata sentinţa recurată în sensul ca respinge ca prescrise pretentiile reclamantilor pentru perioada 01.01.2006-30.04.2007.

- În ce priveşte excepţia autoritatii de lucru judecat: Recurenta pârâta apreciaza ca trebuia admisa aceasta exceptie şi faţă de

reclamantii M.E. şi M.C., având în vedere ca prin decizia civilă nr. 64/01.02.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul civil nr. 9448/118/2009 s-a dispus în favoarea acestora cu privire la plata primei de Ziua feroviarului pentru 2007, 2008 şi 2009.

Însă verificand sentinţa civilă nr.1133/17.06.2010, se constată ca Tribunalul nu a acordat acestor reclamanţi drepturi reprezentand Prima de Ziua feroviarului, iar în recursul declarat împotriva acelei sentinţe de către reclamanţi nu s-a invocat minus petita, astfel ca prin decizia nr. 64/2011 nu s-a dispus în acest sens.



109

Pentru aceste considerente, critica pârâtei referitoare la soluţionarea greşită a exceptiei autoritatii de lucru judecat în ce-i priveşte pe reclamantii M.E. şi M.C. urmează a fi respinsă ca nefondată.

De asemenea, nu se poate reţine aceasta exceptie a autoritatii de lucru judecat pentru drepturile ocazionate de Ziua feroviarului pentru anul 2009 atata vreme cât aceste pretenţii nu au făcut obiectul dosarului civil nr. 9448/118/2009.

Din petitul cererii ce a făcut obiectul dosarului nr. 9448/118/2009 rezultă ca reclamantii au solicitat obligarea pârâtei la stabilirea, actualizarea în raport cu rata inflaţiei şi acordarea primei ocazionate de Ziua Feroviarului, pentru anii 2005-2008.

Prin decizia civilă nr.64/2011 a fost modificata în parte sentinţa civilă nr. nr.1133 din data de 17 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul civil nr.9448/11872009 pârâta a fost obligata la plata către reclamanţi a primei pentru Ziua Feroviarului aferentă anilor 2006 şi 2008 şi a diferenţei de primă pentru anul 2007 în cuantum egal cu salariul corespunzător clasei 1 de salarizare la nivel de unitate.

Aşadar, excepţia privind autoritatea de lucru judecat în ce priveşte acordarea primei ocazionate de Ziua Feroviarului, pentru anul 2009 invocata de pârâta prin raportare la decizia civilă nr. 64/01.02.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul civil nr. 9448/118/2009, este nefondată astfel ca şi aceasta critica formulată de pârâta va fi respinsă.

- În ceea ce priveşte criticile pârâtei referitoare la drepturile solicitate de reclamantii B.A. şi P.G., Curtea constată ca aceste critici sunt intemeiate deoarece asa cum rezultă din contractele de muncă incheiate de acestia cu societatea pârâta, pentru perioada anterioara datei de 01.07.2007 nu sunt indreptatiti la plata vreunei sume de bani.

Astfel, reclamanta B.A. are incheiat contractul individual de muncă la 01.07.2007 iar P.G. la data de 01.07.2008.

Prin urmare, va fi modificata sentinţa recurată şi va fi respinsă cererea acestor reclamanţi pentru drepturile aferente perioadei anterioara datei de 01.07.2007.

- O alta critica ce formeaza obiectul recursurilor declarate de părţi se refera la temeinicia hotărârii cu privire la cererea de acordare a drepturilor salariale constând în prime pentru Ziua feroviarului, de Paste şi de Craciun pentru perioada 2007, 2008, 2009.

- În ceea ce priveşte drepturile salariale reprezentand prime de Paste şi de Craciun pentru perioada 2007-2008, Curtea constată ca s-au depus la dosar atat state de plata cât şi ordinele de plata pentru alimentarea cardurilor de salarii ale reclamantilor, inscrisuri cu care s-a făcut dovada ca s-au achitat sumele de bani corespunzatoare primei de Paste pentru anul 2008 şi primei de Craciun pentru anii 2007 şi 2008.

Aşadar, în condiţiile în care pârâta a făcut dovada achitarii acestor drepturi prin depunerea inscrisurilor mai sus mentionate iar reclamantii nu le-au contestat în niciun fel, se constată ca în mod greşit instanţa de fond a obligat pârâta la plata sumelor corespunzatoare acestor perioade.

Din aceasta perspectiva, criticile pârâtei sunt intemeiate.



110

- În ce priveşte cererea referitoare la primele de Paşte, Crăciun, Ziua feroviarului pentru anul 2009 nu s-au administrat probe care să facă dovada că pârâta şi-a respectat obligaţiile din CCM privind plata drepturilor salariale constând în prime de Paşte, Crăciun, Ziua feroviarului.

Instanţa de fond a respins pretenţiile reclamanţilor privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale constând în prime de Paste, Craciun, Ziua feroviarului pentru anul 2009 apreciind ca nu exista nicio obligatie de acest gen în sarcina pârâtei deoarece în perioada 01.01.2009-04.06.2009, la nivelul unităţii pârâte, nu a existat un CCM şi ca un astfel de contract s-a inregistrat ulterior, sub nr. 2584/04.06.2009.

O astfel de interpretare este greşită deoarece, pentru această perioadă când la nivelul unităţii pârâte nu exista o reglementare proprie, erau aplicabile dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar, care este contractul colectiv de muncă imediat superior.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 247 Codul Muncii care stabilesc în mod expres ca „în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă la nivel superior”.

Deci, nu se poate susţine că pentru perioada în discuţie ar exista un vid contractual între părţi, contractele colective încheiate la nivel de grup de unităţi aplicându-se potrivit art. 11 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 130/1996 tuturor salariaţilor care fac parte din acel grup.

Din actele depuse la dosar reiese că la nivelul grupului de unităţi din transportul feroviar s-a încheiat contractul colectiv de muncă pentru anii 2006-2008, inregistrat sub nr. 2836/28.12.2006 care prevede la art. 71:

“ În afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariatii vor mai beneficia de următoarele:

- cu ocazia sărbătorilor de Paşte şi Crăciun se va acorda salariaţilor un ajutor material stabilit cel putin la nivelul clasei I de salarizare…

- pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administraţie, la nivelul clasei 1 de salarizare”.

Acest contract şi-a produs efectele pentru anii 2006 - 2008, însă prin actul adiţional înregistrat la MMFES sub nr. 370/20.06.2008 s-a stabilit prelungirea efectelor contractului până la 31 ianuarie 2011.

Prin urmare, pentru anul 2009, izvorul normativ al pretenţiilor reclamanţilor îl constituie CCM încheiat la nivel de grup de unităţi.

Contractul încheiat la nivel de grup de unităţi era aplicabil unităţii pârâte în anul 2009, deoarece aceasta este semnatară a acestui contract – conform anexei 4 punct 3 la acesta, astfel ca executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, iar potrivit art. 40 alin. c) din Codul Muncii, angajatorul are obligaţia să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă şi din contractele individuale de muncă.

Nu se poate reţine susţinerea pârâtei în sensul că prin aceste prevederi s-a creat numai o posibilitate de acordare a acestui drept şi nu o obligaţie, deoarece prevederile contractului sunt ferme, în acest sens folosindu-se termenul „…se va acorda



111

salariaţilor o premiere al cărui cuantum va fi stabilit cel puţin la nivelul clasei 1 de salarizare; …”.

De asemenea faptul că nu există o hotărâre a Consiliului de Administraţie al societăţii de acordare a acestui drept nu poate fi interpretat în sensul solicitat de pârâtă, ca inexistenţa dreptului, deoarece existenţa lui rezultă din clauza contractuală în discuţie, prin hotărâre putându-se eventual stabili cuantumul acestuia şi nicidecum acordarea sau neacordarea lui.

Pentru aceste considerente, Curtea va admite recursul reclamanţilor şi va modifica sentinţa, obligand pârâta la plata c/val primelor cuvenite de Ziua feroviarului, de paste şi Craciun aferente anului 2009.

- Cât priveşte cererea de acordare a salariului suplimentar aferent perioadei 2007-2009, Curtea constată ca în mod corect prima instanţa a dispus obligarea pârâtei la plata acestor sume, dreptul fiind prevazut de art.30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unitati.

Acest text prevede că: “pentru munca ireproşabilă desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariaţii unităţilor feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.”

Din modul de redactare a textului se observă că acesta nu instituie o facultate, ci o obligaţie în sarcina angajatorului, deşi acordarea acestui drept este condiţionată de conduita angajatului la locul de muncă.

În speta dedusă judecăţii, nu s-au administrat probe din care să rezulte că reclamanţii nu au avut o conduită corespunzătoare la locul de muncă, sau că ar fi fost sancţionaţi în perioada de referinţă.

Conform art. 243 (1) din Codul Muncii, „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi”. Art.30 (1) din Legea nr.130/1996 republicată, dispune: „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi”. Toate apărările pârâtei referitoare la imposibilitatea constituirii fondului de premiere nu pot înfrânge voinţa comună a părţilor reliefată în contractul colectiv de muncă, dreptul salarial prevăzut nefiind condiţionat de configurarea prestabilită a fondului de salariu. Potrivit dispoziţiilor art.243 al.1 lit.b din Codul Muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi, impunându-se parţilor ca si legea, astfel că executarea obligaţiilor care rezultă din acesta este prevăzută sub sancţiunea atragerii răspunderii părţii care se face vinovată de neîndeplinirea acestuia. Prin art.40 alin.2 din Codul Muncii, raportat la art.243 Codul Muncii, art.155 Codul Muncii şi art.41 alin.5 din Constituţie, se statuează obligaţia angajatorului de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil şi contractelor individuale de muncă, existenţa sau inexistenţa resurselor financiare neputând avea vreo influenţă asupra stabilirii sau recunoaşterii drepturilor salariale.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 cod procedură civilă recursurile vor fi admise, cu consecinţa modificării în parte a sentinţei civile nr.



112

3253/31.05.2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa, conform dispozitivului prezentei decizii.

Decizia civilă nr. 73/CM/30.01.2012 Dosar nr. 5404/118/2010

Judecător redactor Mariana Bădulescu

17. Angajarea răspunderii patrimoniale a pârâţilor pentru recuperarea

prejudiciului. Intinderea prejudiciului.

Pentru a da naştere răspunderii patrimoniale, prejudiciul trebuie să fie real şi cert. Dovada certitudinii prejudiciului cade în sarcina angajatorului, fiind necesar ca din înscrisurile depuse la dosar sau din alte probe să rezulte neîndoielnic întinderea prejudiciului.

Art.270, 271 Codul Muncii

Prin cererea adresata Tribunalului Constanta la data de 16.08.2010 si inregistrata sub nr. 10203/118/2010, reclamanta DJP Constanta a chemat in judecata pe paratii A.E., I.A., N.I., D.L., G.N. si M.V., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie angajată răspunderea patrimonială a pârâţilor pentru recuperarea prejudiciului in cuantum de 43.709,84 lei, reprezentând contravaloare sustragere ulei electroizolant; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecata.

In considerentele cererii reclamanta invederează instanţei că, in baza contractului nr. 181/14.08.2008 încheiat cu EDD S.A., a prestat servicii de paza la obiectivul ,,staţie de transformare B.”, atribuţiile sale presupunând paza obiectivului, bunurilor si valorilor încredinţate, in baza planurilor de paza întocmite cu beneficiarul.

La data de 27.11.2009, in urma unui control efectuat de beneficiar, la obiectivul - statie de transformare B., la postul TRAFO I 110/6KV seria 98875 s-au constatat sigilii rupte la vana de golire si robinetul de prelevare probe ulei nivel mediu, precum si lipsa unei cantitati de ulei, nedeterminata initial, stabilita ulterior, prin masuratori succesive la 6800 kg ulei.

Reclamanta a susţinut ca la data constatării faptei, angajatii sai, D.L. – şef obiectiv, agentii de paza – N.I. si I.A., fara a anunta conducerea institutiei despre acest eveniment, au semnat un proces verbal de constatare, ce a stat la baza angajarii raspunderii sale materiale fata de beneficiar, fiind achitata valoarea daunei de 43 709,84 lei.

Toti angajatii implicati in acest eveniment au fost cercetati disciplinar, procedura in cadrul careia s-a constatat ca agentii de paza N.I. si I.A., impreuna cu seful de obiectiv D.L., nu aveau imputernicirea necesara si competenta de a semna procesul verbal de angajare a institutiei pentru plata pagubelelor constatate, ci doar obligatia sa aduca la cunostinta conducerii firmei evenimentul produs. Totodată, s-a constatat ca agentii de paza N.I., A.E. şi I.A. nu şi-au indeplinit obligatiile de serviciu constand in verificarea periodica a cantitatii de ulei aflata in transformator, desi aveau obligatia sa asigure paza obiectivului sub toate aspectele; nu au instiintat conducerea institutiei despre incidental petrecut si nici organele de poliţie. In ceea ce il priveşte



113

pe seful de obiectiv D.L., s-a reţinut că nu şi-a indeplinit corespunzător obligaţiile de serviciu constand in coordonarea şi controlul activităţii agenţilor de pază din subordine, nu a anuntat organele de politie şi nici şefii ierarhici despre eveniment.

S-a mai precizat că, in baza cercetarilor ulterioare, s-a descoperit că ultimul control efectuat de catre reprezentantii beneficiarului, cu privire la uleiul aflat in transformator, s-a realizat la data de 22.11.2009, iar in intervalul de timp până la data de 27.11.2009 servicul de paza la obiectiv a mai fost realizat şi de către agenţii de pază G.N. si M.V.

A concluzionat reclamanta că, in cauză, sunt indeplinite condiţiile angajării răspunderii patrimoniale a pârâţilor, care la data săvârşirii faptelor culpabile erau salariaţi ai DJP Constanta, cu contract de muncă. Pârâţii au săvârşit fapte culpabile, prin indeplinirea necorespunzătoare a atributiilor de serviciu, iar prin neglijenta lor in serviciu au cauzat institutiei un prejudiciu; prejudiciul produs prin fapta culpabilă este reprezentat de contravalorea uleiului sustras din transformatorul aflat sub paza paratilor, dauna fiind retinuta de beneficiar din contravaloarea serviciilor prestate. Mai mult, neînştiinţarea organelor de poliţie despre acest eveniment a determinat imposibilitatea instituţiei de a antrena răspunderea asiguratorului, in cadrul unui contract de asigurare de raspundere civila.

În apărare, pârâtul N.I. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

În cuprinsul întâmpinării a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale astfel: nu se poate susţine că a săvârşit o faptă ilicit ă, în condiţiile în care chiar el a fost cel care a constatat furtul; a anunţat pe şeful de obiectiv despre producerea incidentului; fapta nu s-a săvârşit în timpul în care şi-a exercitat atribuţiile de serviciu;

Sub celelalte aspecte, faptul că a semnat un proces verbal, prin care se menţiona devizul reparaţiei şi contravaloarea uleiului lipsă, nu poate sta la baza angajării răspunderii unităţii, care a plătit dauna reclamată; de asemenea, nu i se poate imputa neînştiinţarea organelor de poliţie întrucât nu avea o astfel de obligaţie, aceasta revenind şefilor săi.

În ceea ce priveşte prejudiciul, pârâtul a susţinut că s-a constatat ulterior, după mai multe umpleri ale transformatorului, perioadă în care acesta nu a fost sigilat, astfel încât au mai fi putut avea loc sustrageri de ulei şi între operaţiunile de umplere.

Pârâţii I.A. şi D.L. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii ca nefondată.

În cuprinsul întâmpinării, aceşti pârâţi au susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii patrimoniale a salariaţilor întrucât, pe de o parte, nu au sâvârşit nicio faptă ilicit ă în timpul serviciului sau în legătură cu serviciul (se asigura paza obiectivului, nu şi nivelul cantităţii de ulei din transformator), iar pe de altă parte, prejudiciul nu este cert, atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii, sigiliul nu prezenta urme de forţare. Mai mult, acest obiectiv avea permanent scurgeri de ulei.

Prin sentinţa civilă nr. 2381/19.04.2011, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta DJP Constanţa în contradictoriu cu pârâţii A.E., I.A. , N.I., D.L., G.N. şi M.V .



114

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele : În baza contractului de prestări servicii nr. 181/14.08.2008, reclamanta DJP

Constanta, în calitate de prestator, şi-a asumat obligaţia de a presta paza şi protecţia sediilor administrative şi de exploatare aparţinând achizitorului (beneficiarului), S.C. E.D.D. S.A, aşa cum este prevăzut în caietul de sarcini şi planul de pază.

În vederea executării acestei convenţii, părţile contractante au întocmit şi semnat planul de pază nr. 6815/14.06.2007 ce cuprinde mai multe obiective, având ca activitate furnizarea energiei electrice către beneficiari, precum şi încasarea contravalorii acesteia. În cuprinsul acestui plan de pază este inclus şi obiectivul - Postul nr. 23 – Staţie B. – post mobil, în program permanent, încadrat cu un agent de pază pe schimb, cu misiunea de a supraveghea şi păzi perimentrul interior al staţiei de transformare.

Potrivit planului de pază, în incinta obiectivului Staţie B. se aflau punctele de interes operativ – 2 transformatoare de înaltă tensiune în funcţiune şi 5 transformatoare dezafectate. S-a menţionat zona vulnerabilă ca fiind trei transformtoare din 7 în total, fără a fi individualizate prin serie şi număr şi fără vreo menţiune dacă sunt în funcţiune sau dezafectate.

În baza contractului, S.C. E.D.D. S.A avea dreptul de a verifica (inspecta) modul de prestare a serviciilor executate, pentru a stabili conformitatea lor cu prevederile planului de pază (art. 14.1). Un astfel de control, potrivit susţinerilor sale, s-a efectuat şi în data de 22.11.2009, împrejurare în care nu s-au constatat nereguli la obiectiv şi nu s–a încheiat niciun act doveditor al controlului.

Instanţa a solicitat pe parcursul procedurii să fie depus la dosar procesul verbal de control din data de 22.11. 2009 pentru a se putea stabili bunurile şi valorile ce au făcut obiectul acestei acţiuni, însă atât reclamanta cât şi S.C. E.D.D. SA s-au aflat în imposibilitatea depunerii acestui înscris.

La data de 27.11.2009, în urma controlului efectuat de reprezentanţii S.C. E.D.D. S.A la staţia de transformare B., la postul Trafo I 110/6KV seria 98875, s-au constatat sigiliile rupte la vana de golire şi robinetul de prelevare probe ulei nivel mediu, precum şi lipsa unei cantităţi nedeterminate de ulei din acest transformator, astfel cum rezultă din nota de constatare întocmită cu această ocazie.

În intervalul 22.11.2009 – 27.11.2009, perioadă reclamată ca fiind cea în care s-a comis fapta de sustragere a uleiului din transformator, D.J.P. Constanta a asigurat paza obiectivului – Staţie B. cu agenţii de pază, pârâţi în cauză, angajaţi pe bază de contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată astfel: M.V. (23.11.2009); I.A. – 24.11.2009; G.N. – 25.11.2009; A.E. – 26.11.2009; N.I. – 27.11.2009. Pârâtul D.L. îndeplinea funcţia de şef obiectiv pază, cu atribuţii de coordonare şi control a activităţii agenţilor de pază din subordine.

Din cuprindul procesului verbal de predare primire a postului întocmit de pârâtul N.I. rezultă că, la verificarea postului pentru preluare de la pârâtul G.N., în dimineaţa zilei de 27.11.2009, a constatat nereguli: 2 sigilii rupte şi urme de ulei la un transformator. S-a mai consemnat faptul că a fost anunţat şeful de obiectiv D.L., iar constatarea faptelor s-a realizat în jurul orei 13.00 de către o comisie din care au făcut



115

parte reprezentanţi ai beneficiarului, dar şi ai D.J.P. Constanţa (agenţii de pază N.I. şi I.A. şi şeful de obictiv D.L.).

Trebuie precizat că, în acţiunea de cercetare şi constatare a faptei de furt, S.C. E.D.D. S.A. a încălcat obligaţia prevăzută la art. 13.7 din contract potrivit căreia ”achizitorul are obligaţia să anunţe prestatorul în maxim o oră după ce a luat la cunoştinţă de producerea unui eveniment la posturile păzite în cadrul societăţii şi care au legptură cu executarea serviciului de către pretstaor asigurând locul faptei şi să nu facă cercetări decât în prezenţa reprezentantului şi a organelor de poiliţie. În acest scop se va constitui o comisie mixtă formată din reprezentanţii achizitorului, pretsatorului şi poliţiei.

Cantitatea de ulei reclamată de beneficiar ca fiind lipsă din transformator s-a cifrat la 6800 kg, în valoare de 43.709,84 lei, iar procesul de măsurare s-a realizat prin umpleri repetate, ultima dată la data de 23.02.2010, astfel cum rezultă din procesele verbale de completare.

Invocând dispoziţiile art. 12.24 din contractul nr. 181/14.08.2008 conform cu care ”orice pagubă produsă din neglijenţa personalului de pază va fi suportată de prestator”, beneficiarul a reţinut din prestaţiile serviciului de pază, contravaloarea cantităţii de ulei lipsă, emiţând în acest sens factura nr. 1251/31.05.2010, în valoare de 43.709,84 lei.

In temeiul art.270 Codul Muncii, salariaţii răspund patrimonial in temeiul normelor si principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina si in legatura cu munca lor.

Din analiza prevederilor art.271 Codul Muncii, pentru a exista răspunderea patrimonială a salariaţilor pârâţi faţă de angajator este necesar sa fie întrunite cumulativ următoarele condiţii de fond: calitatea de salariat la angajatorul pagubit, fapta ilicita si personala a salariatului, savarsita in legătura cu munca sa; prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciul, vinovatia salariatului.

Numai îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii atrage răspunderea patrimoniala, iar lipsa uneia dintre condiţiile enumerate înlătura această răspundere.

Calitatea de salariaţi a pârâţilor este dovedită cu inscrisurile depuse la dosar (contracte de muncă).

De asemenea, pentru a putea da naştere răspunderii patrimoniale, prejudiciul trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii sa fie efectiv, sa fie real si cert, sa fie actual si să fie cauzat direct in patrimoniul reclamantei.

Instanţa a constatat însă că, desi potrivit art. 287 Codul muncii, reclamantei ii revenea sarcina probei, aceasta nu face dovada că prejudicul reclamat există, adică este unul real şi cert. De asemenea, nu se face dovada întinderii acestuia.

În verificarea acestor condiţii trebuie evitată confuzia între prejudiciul reprezentând paguba, dauna suferită de terţul beneficiar al serviciilor de pază, şi care constă în scoaterea din patrimoniul său a celor 6800 kg de ulei şi despăgubirile pentru acoperirea acestei daune, ce au fost achitate de către reclamantă prin compensare, din costurile serviciilor de pază ce i se cuveneau.



116

Ceea ce interesează instanţa în analiza îndeplinirii condiţiilor legale expuse este numai dauna, pabuba reală şi certă produsă S.C. E.D.D. S.A. Anterior confirmării facturii şi plăţii, reclamanta avea la rândul său obligaţia de a analiza legalitatea plăţii acestor despăgubiri.

Susţinerea potrivit căreia faptul semnării notei de constatare de către pârâţii N.I., I.A. şi D.L. ar fi atras răspunderea contractuală a angajatorului nu este fondată.

Reţinerea instanţei are în vedere următoarele considerente: a) Existenţa unor neconcordanţe între menţiunile din înscrisurile ataşate la

dosar privitoare la numărul de transformatoare aflate efectiv în incinta staţiei de transformare B. În acest sens, în cuprinsul planului de pază nr. 6815/14.06.2007 se face menţiune despre existenţa unui număr de 7 transformatoare (2 în funcţiune şi 5 transformatoare dezafectate), în timp ce prin procesul verbal de predare primire a echipamentelor depozitate în staţia de transformare 110/20KV B. din data de 10.12.2008 s-au predat efectiv 5 transformatori de putere 110/mt.

Ulterior, prin procesul verbal de predare primire a echipamentelor depozitate în staţia de transformare 110/20KV B. din data de 28.04.2009 s-au predat 7 transformatori de putere 110/mt.

Niciunul dintre aceste înscrisuri, ce au stat la baza predării primirii bunurilor şi valorilor din obiectivul de pază, nu individualizezază aceşti transformatori prin indicarea unor numere de serie. O astfel de individualizare apare pentru prima dată menţionată în cuprinsul notei de constatare a furtului de ulei şi se referă la transformatorul Trafo I 110/6KV seria 98875.

Înscrisurile din dosar – buletin de verificare şi de măsurători profilactice la transformatorul Trafo I 110/6KV seria 98875 aflat la acea dată (2006) la Medgidia, coroborate cu declaraţia martorului T.R., şeful Centrului de Transformare Constanţa din cadrul E.D.D., dovedesc faptul că acest transformator a fost adus în staţia B. în cursul anului 2008, de la Medgidia.

Nu s-au depus înscrisuri certe care să dovedească acest transfer, motiv pentru care nici nu se poate reţine cu certitudine că acest transformator a fost predate spre pază pârâţilor, în condiţiile în care cei 7 transformatori consemnaţi în planul de pază din anul 2007 se regăsesc efectiv predaţi şi la nivelul anului 2009. Documentaţia depusă la dosar nu justifică de ce la nivelului anului 2008 au fost predaţi spre pază numai 5 transformatori, în loc de 7 cât erau consemnaţi în planul de pază, dacă au avut loc transferuri. Ori, potrivit fişei postului, pârâţii aveau obligaţia să păzească obiectivul, bunurile şi valorile nominalizate în planul de pază şi să asigure integritatea acestora.

b) Din nota de constatare a lipsei uleiului din transformator, întocmită la data de 27.11.2009, rezultă că au fost rupte două sigilii, cel de la robinetul de prelevare probe ulei cât şi cel de la vana de golire.

În cuprinsul procesul verbal de predare primire a echipamentelor depozitate în staţia de transformare 110/20KV B. din data de 28.04.2009 se face menţiune numai de aplicarea sigiliului la robinetul de prelevare probe ulei, fără nicio referire la sigilarea vanei de golire. Mai mult, sigiliile nu au fost predate numeric şi nici individualizate prin indicarea numerelor de serie şi a transformatorului la care sunt



117

aplicate, iar despre existenţa vreunor cantităţi de ulei nu face nicio menţiune, astfel că, nu se poate reţine că a existat în cantitatea stabilită ulterior de beneficiar. Martorul D.V. a declarat că unele transformatoare aveau sigilii vechi iar altele nu erau sigilate, iar existenţa şi starea sigiliilor nu a făcut obiectul predării către firma de pază.

c) nu se poate reţine un prejudiciu cert în condiţiile în care cantitatea de ulei în discuţie nu apare consemnată în nicio înregistrare din evidenţa firmei, iar acţiunile de control anterioare nu dovedesc că au vizat şi aceste bunuri. În acest sens, martorul T.R. a declarat că nu există o evidenţă la nivelul firmei privitoare la cantitatea de ulei din transformatoare, ci se au în vedere doar cifrele de pe plăcuţele aflate pe transformator.

În speţă, niciun înscris constatator nu face referire la menţiuni aflate pe o astfel de plăcuţă, menţionându-se numai că uleiul lipsă nu poate fi determinat la data constatării faptei.

Acelaşi martor precizează că transformatorul la nivelul căruia s-a constat lipsa de ulei a fost adus din gestiunea altui centru din Medgidia în anul 2008. În situaţia transferului unui transformator, o parte din uleiul existent este scos şi transportat separat, iar o parte rămâne în cuva acestuia. La data montării, cantitatea de ulei ce a fost transportată separat trebuie completată. Martorul a declarat că nu ştie şi niciun document nu dovedeşte data certă şi condiţiile în care s-a efectuat transferul transformatorului în cauză, existând posibilitatea ca acea cantitate de ulei transportată separat să nu mai fie completată.

Faţă de cele expuse, o umplere ulterioară, treptată, a transformatorului cu ulei nu poate da un caracter cert al pagubei aşa cum a susţinut beneficiarul. Existenţa unei incertitudini rezultă şi din comunicările între partenerii de afacere, fiind reclamată mai întâi o pagubă de 3000 Kg.

d) simpla existenţă a petelor de ulei nu este o dovadă certă a sustragerii acestuia, având în vedere că martorii audiaţi au declarat că astfel de pete existau şi la alte transformatoare şi chiar şi la cel în cauză anterior constatării faptei de sustragere.

Faţă de aspectele evidenţiate, instanţa constată că, în situaţia în care probatoriul administrat nu dovedeşte existenţa uleiului în transformator, reclamanta nu a făcut dovada că în patrimoniului terţului s-a produs vreo pagubă. Inexistenţa prejudiciului, echivalează cu neîndeplinirea uneia dintre condiţiile legale ale angajării răspunderii patrimoniale a salariaţilor şi determină instanţa să nu mai analizeze în concret celelalte condiţii întrucât cerinţa legală este ca acestea să fie întrunite cumulativ.

Împotriva sus menţionatei sentinţe a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în esenţă următoarele : Instanţa de fond a apreciat în mod eronat faptul că prejudiciul nu a fost efectiv, real, cert şi actual. Aprecierea instanţei este nefondată motivat de următoarele considerente: Subscrisa a făcut dovada clară a existenţei prejudiciului direct în patrimoniul societăţii. Acest prejudiciu a constat în reţinerea directă de către beneficiarul serviciilor prestate E.E. SA a contravalorii uleiului sustras, respectiv suma de



118

43.709,84 lei. Reţinerea s-a operat din contravaloarea prestaţiilor subscrisei ulterioare efectuate în folosul E.E.D. SA. Nu poate fi reţinută optica instanţei în raport de care „în verificarea acestor condiţii trebuie evitată confuzia între prejudiciul reprezentând paguba suferită de terţul beneficiar şi care consta în scoaterea din patrimoniul său a 6800 kg. Şi despăgubirile pentru acoperirea acestei daune, ce au fost achitate de către reclamantă. Prejudiciul s-a produs direct în patrimoniul subscrisei, prin obligarea la plata acestei sume, nevând nici o relevanţă că modalitatea stingerii obligaţiei a fost compensarea, atâta vreme cât patrimoniul subscrisei a fost diminuat cu această sumă. Argumentarea instanţei în raport cu care semnarea notei de constatare de către N.I., I.A. şi D.L. nu ar fi atras răspunderea contractuală a societăţii, este nefondată. Astfel, se reţine existenţa unor neconcordanţe între înscrisurile depuse la dosar cu privire la numărul transformatoarelor. Din întregul material probator rezultă că la staţia de transformare B. se aflau sub pază 7 transformatoare, din care 5 în funcţiune şi 2 dezafectate. Însă numărul transformatoarelor transmise sub pază nu avea nici o relevanţă, atâta vreme cât lipsa uleiului s-a constatat la postul Trafo I 110/6KV, unde era un singur transformator. Din interogatoriul administrat pârâţilor, rezultă că aceştia aveau cunoştinţă de existenţa uleiului în transformator, sens în care nu se mai impuneau reţinerile instanţei în raport cu care „sigiliile nu au fost predate numeric şi nici individualizate prin indicarea numerelor de serie şi a transformatorului asupra căruia sunt aplicate”. Aceasta în condiţiile în care instanţa reţine că potrivit fişei postului pârâţii aveau obligaţia să păzească obiectivul în integralitatea sa inclusiv în ceea ce priveşte uleiul aflat în transformatoare. Cunoaşterea existenţei exacte a cantităţii de ulei aflat în transformatoare de către pârâţi a rezultat şi din depoziţia martorului R.T., în raport cu care pe exteriorul fiecărui transformator era inscripţionată cantitatea de ulei existentă. În atare situaţie, era facil pentru agenţii de pază să cunoască atât faptul că transformatoarele erau prevăzute cu ulei, cât şi cantitatea exactă ce se afla în cuprinsul acestor. În mod eronat a apreciat instanţa lipsa caracterului cert al creanţei motivat de corespondenţa dintre părţi, faţă de care a reţinut ca fiind iniţial reclamată o pagubă de 3000 kg. Ceea ce nu a sesiza instanţa a fost faptul că în vederea constatării cantităţii de ulei lipsă, s-au realizat umpleri succesive, aşa cum rezultă din procesele verbale depuse la dosar. La final în baza umplerii complete rezultând lipsă o cantitatea de 6800 kg. Referitor la existenţa petelor de ulei, instanţa a reţinut că nu este o dovadă certă a sustragerii acestuia, având în vedere faptul că astfel de pete existau şi la alte transformatoare şi chiar şi la cel în cauză. Însă instanţa nu a reţinut faptul că la existenţa petelor de ulei se adaugă şi starea sigiliilor, aspecte asupra cărora pârâţii au recunoscut că erau rupte.

În plus, cum la data de 22.11.2009 responsabili din partea beneficiarului au efectuat verificări la transformator, iar cu această ocazie nu s-au constatat nici pete de ulei şi nici sigiliile rupte, rezultă în mod evidente că aceste aspecte, s-au realizat în perioada serviciului intimaţilor, iar aceştia fie în cunoştinţă de cauză, fie din



119

neprevedere nu şi-au îndeplinit îndatoririle de serviciu, aspect ce a atras producerea evenimentului şi pe cale de consecinţă antrenarea răspunderii subscrisei în temeiul prevederilor contractuale încheiate cu beneficiarul.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente : Potrivit art. 270 alin. 1 din codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. Din analiza prevederilor legale invocate mai sus, rezultă că pentru a exista răspundere patrimonială este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba, fapta ilicită a salariatului săvârşită în legătură cu munca sa, prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia salariatului. Numai întrunirea cumulativă a acestor condiţii atrage răspunderea patrimonială a salariatului. Lipsa uneia dintre condiţiile enumerate înlătură această răspundere. Producerea unui prejudiciu în patrimoniul angajatorului de către un salariat al său este de esenţa răspunderii patrimoniale. Pentru a da naştere răspunderii prejudiciul trebuie să fie real şi cert. În ceea ce priveşte caracterul de certitudine al prejudiciului, aceasta implică determinarea întinderii lui prin evaluarea precisă, într-o sumă de bani, pe baza unor fapte economice concrete. Dovada certitudinii prejudiciului cade în sarcina angajatorului, fiind necesar ca din înscrisurile depuse la dosar sau din alte probe să rezulte neîndoielnic întinderea cuantumului pagubei. În mod corect prima instanţă a reţinut că prejudiciul reclamat nu are caracter cert şi că nu s-a făcut dovada întinderii lui. Prin nota de constatare a evenimentului din 27.11.2009 s-a constatat, în urma controlului efectuat la staţia B. 110/20 KV, că la transformatorul Trafo I 110/6/kv seria 98875 sigiliul era rupt şi că lipseşte o cantitate de ulei nedeterminată. Prin adresa nr. 15364/7.12.2009 emisă de E.D.D. către DJP Constanţa se reclamă o lipsă de ulei în transformator de 3000 kg. Ulterior, prin umplerea consecutivă a transformatorului în mai multe tranşe s-a ajuns la concluzia că în total s-a sustras o cantitate de ulei de 6800 kg. Umplerea ulterioară treptată a transformatorului cu ulei nu poate da un caracter cert prejudiciului. Din cuprinsul procesului verbal din 28.04.2009 de predare-primire a echipamentelor depozitate în staţia transformare 110/20 KV B., din care rezultă că s-ar fi predat serviciului de pază, printre altele, 7 transformatoare de putere 110/mt, nu reiese cantitatea de ulei pe care o aveau aceste transformatoare la momentul predării, dacă existau sigilii montate şi care era starea acestora. Prin urmare, la data predării – primirii transformatoarelor nu s-a menţionat cantitatea de ulei existentă în acestea. La dosarul de fond se află procesul verbal din 10.12.2008 de predare – primire a echipamentelor în staţia de transformare 110/20 KV B. către serviciul de pază, din



120

care rezultă predarea a 5 transformatoare de putere 110/mt, însă nu se consemnează cantitatea de ulei existentă în cuva transformatoarelor. Martorul D.V., şef al departamentului de pază, a arătat că a participat direct la predarea transformatoarelor în cadrul staţiei de transformare B. în anul 2007 – 2008 şi că nu s-a specificat cantitatea de ulei existentă, iar unele transformatoare aveau sigilii vechi, iar altele nu erau sigilate. Martorul T.R., şeful centrului de transformare Constanţa din cadrul E.D.D., a arătat că transformatoarele au fost predate în staţie în cursul anului 2008 şi că în procesul verbal de predare primire nu s-a specificat nimic în legătură cu uleiul existent. Buletinul de verificare nr. 37522/2.10.2006 a transformatorului I 110/6 KV nr.98875 depus la fila 236 fond, priveşte verificarea acestuia în perioada când se afla la staţia Medgidia 110 KV, nu la B., şi are doar menţiunea că nu s-a înlocuit uleiul, fără să se menţioneze cantitatea de ulei existentă în transformator. Reclamanta nu a depus buletinul de verificare şi de măsurători la transformatorul Trafo I 110/6KV seria 08875 mai recente, anterioare producerii evenimentului pentru a dovedi cantitatea de ulei existentă în cuva transformatorului, pentru a face dovada certă a prejudiciului. Nu se poate reţine un prejudiciu real şi cert în condiţiile în care cantitatea de ulei în discuţie nu apare înregistrată în evidenţa firmei. În acest sens, martorul T.R. a declarat că nu există evidenţă la nivelul firmei privitoare la cantitatea de ulei în transformatoare, ci se au în vedere doar cifrele de pe plăcuţele aflate pe transformator. În înscrisul constatator al evenimentului nu se face referire la menţiuni aflate pe o astfel de plăcuţă, menţionându-se că uleiul lipsă nu poate fi determinat la data constatării faptei. Înscrisurile depuse în recurs, respectiv: raportul nr. 1663/20.03.2008 privind reparaţiile efectuate la transformatorul nr.I 110/6KV nr. 98875/1977 şi procesul verbal de terminare a lucrărilor de reparaţie nr. 10/12.03.2008, din care rezultă că s-ar fi completat cantitatea de ulei cu 376 kg, cu ocazia unei reparaţii, nu fac dovada cantităţii totale de ulei existente în transformator la momentul predării către firma de pază, având în vedere că în procesul verbal de predare primire a transformatorului nu se menţionează cantitatea de ulei existentă în transformator. Pentru a se putea antrena răspunderea patrimonială a pârâţilor trebuia să se facă dovada cu proces verbal de predare primire în custodia firmei de pază a cantităţii de ulei reclamate. Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 alin. 1 cod pr.civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.


Judecător redactor Jelena Zalman



121

18. Anulare decizie de concediere. Suspendarea contractului individual de muncă.

Art. 54 din Codul muncii reglementează suspendarea contractului individual de muncă prin

acordul părţilor şi prevede doar două situaţii, respectiv în cazul concediilor fara plata pentru studii sau pentru interese personale.

Pe perioada concediului de odihna, salariatul beneficiaza de toate drepturile prevăzute pentru calitatea sa de salariat iar legiuitorul nu a prevazut suspendarea contractului pe perioada concediului de odihna chiar dacă efectuarea acestuia este obligatorie conform art. 139 alin.1 din Codul muncii.

În afara de cazurile de suspendare prevăzute de legiuitor nu pot fi avute în vedere şi alte situatii şi nici nu pot fi combinate dispoziţiile de la suspendarea de drept cu cele care se referă la suspendarea prin acordul partilor deoarece s-ar adauga la lege, ceea ce nu este posibil. Mai mult decât atat, deşi Codul muncii nu prevede dispoziţii de procedura cu privire la suspendarea contractului individual de muncă, în toate cazurile este util ca angajatorul sa emita o decizie prin care sa dispuna suspendarea sau sa constate existenta unei cauze de suspendare, sa precizeze temeiul legal şi durata suspendarii. Prin urmare, pe perioada în care reclamantul a efectuat concediul de odihnă, nu a intervenit o suspendare a contractului individual de muncă al acestuia, astfel că nici termenul de preaviz la care era indreptatit nu a fost suspendat, conform art. 73 alin.3 din Codul muncii, acesta fiind implinit la data la care s-a dispus desfacerea contractului de muncă.

Art. 54, art. 139 alin. 1 Codul muncii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.

8634/212/2009, reclamantul C.I. a chemat în judecată pe pârâta P.B.R. SA, solicitând să se constate nulitatea absolută/anularea deciziei de concediere nr.1588/2009, ca nelegală şi netemeinică; repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la reintegrarea reclamantului in funcţia deţinuta anterior concedierii; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, calculate de la data emiterii deciziei contestate şi până la data reintegrării efective, precum plata cheltuielilor de judecata.

Prin sentinţa civilă nr. 3063/20.05.2011, Tribunalul Constanţa a admis cererea reclamantului C.I. a dispus anularea Deciziei nr. 1588/23.07.2009 emisă de S.C. P.B.R. S.A. a obligat pârâta la reintegrarea reclamantului C.I. în funcţia deţinută anterior concedierii şi la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data de 24.07.2009 şi până la reintegrarea efectivă în funcţie.

A fost obligata pârâta la plata către reclamant a sumei de 4.760 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a dispune astfel, prima instanţa a reţinut următoarele aspecte:

Reclamantul C.I. a fost angajat în cadrul P.B.R. S.A. în perioada 01.09.2007 – 24.09.2009, pe postul de “manager relaţii cu clienţii băncii în cadrul Direcţiei Corporate”,

În data de 11.05.2009, unitatea angajatoare a emis adresa intitulată ,,Preaviz” nr. 1062, prin care reclamantul este notificat în legătură cu desfiinţarea postului pe care îl deţinea în cadrul Direcţiei Corporate aferent funcţiei de manager relaţii clienţi,



122

pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, urmând ca la expirarea perioadei de preaviz, de 20 de zile lucrătoare, să fie concediat în conformitate cu dispoziţiile art. 65 şi art. 66 din Codul muncii.

Prin decizia nr. 1588/23.07.2009, a directorului general al companiei, s-a dispus concedierea reclamantului în temeiul art. 65 si art.66 Codul muncii, motivele încetării contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului fiind generate de faptul că ,,afacerile tranzacţionate cu clienţii persoane juridice din România au cunoscut deteriorări accentuate, volumul de credite acordate clienţilor mari este limitat la nivelul bazei actuale şi nu se mai dezvoltă precum şi de faptul că, activitatea de relaţionare în teritoriu cu clienţii persoane juridice s-a reorganizat prin comasarea celor şase centre regionale existente la nivelul Direcţiei Corporate, în trei centre regionale în cadrul aceleiaşi direcţii.

În cuprinsul deciziei contestate este menţionată Decizia Comitetului de Direcţie al P.B.R. SA nr.1/28.04.2009 prin care s-a decis comasarea centrelor regionale. Dintre criticile formulate de reclamant cu privire la această decizie, instanţa de fond a reţinut-o pe cea care se referă la faptul că măsura concedierii a fost dispusă mai înainte de împlinirea termenului de preaviz, fiind nesocotite dispoziţiile art. 73 Codul muncii. În fapt, termenul de preaviz de 20 zile lucrătoare la care este îndreptăţit reclamantul a început să curgă la data de 13.05.2009 – data comunicării adresei intitulată ,, Preaviz”, iar raporturile de muncă au încetat la data de 24.07.2009. În intervalul de timp cuprins între 13.05.2009 şi 24.07.2009, reclamantul s-a aflat în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, şi în concediu legal de odihnă în perioada 10.07.2009 – 23.07.2009. Potrivit art. 73 alin.(3) C.muncii ,,în situaţia în care în perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător, cu excepţia cazului prevăzut la art. 51 alin.(2)”. Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 50 lit.b) raportate la cele ale art. 73 alin. (3) din C.muncii, la situaţia de fapt prezentată, instanţa a constatat că până la data intrării în concediu de odihnă (10.07.2009) reclamantul a beneficiat numai de 11 zile de preaviz din cele 20 de zile lucrătoare respectiv (8 - 9.06.2009 şi 29.06.- 09.07.2009). Tribunalul a apreciat că angajatorului îi revine obligaţia de a respecta integral atat dreptul la concediu legal de odihnă cât şi dreptul de preaviz iar aceste drepturi nu se pot suprapune, în aceeaşi perioadă de timp salariatul nu se poate afla şi în concediu legal de odihnă şi în preaviz întrucât scopul pentru care au fost reglementate legal cele două drepturi nu este comun, ci total diferit. S-a apreciat ca din moment ce preavizul este în beneficiul angajatului, angajatorul nu are dreptul de a renunţa la acest preaviz, respectarea dreptului de preaviz este obligatorie, în caz contrar decizia fiind nulă. Probele administrate în cauză nu dovedesc o renunţare a reclamantului la dreptul de preaviz, iar efectuarea concediului legal de odihnă, cu aprobarea conducerea unităţii nu poate fi calificată o renunţare la preaviz.



123

Pornind de la scopurile diferite ale celor două drepturi, pe de o parte, iar pe de altă parte, de la natura concedierii dispusă în cauză, instanţa a apreciat că termenul de preaviz nu curge pe perioada concediului legal de odihnă.

Întrucât prin instituirea dreptului la preaviz legiuitorul a avut în vedere că acesta să fie acordat efectiv,iar pârâta a acordat numai parţial acest drept (11 zile), nerespectarea termenului de preaviz echivalează cu nerespectarea de către angajator a prevederilor art. 73 alin. (1) din C muncii şi are ca şi consecinta nelegalitatea masurii dispuse, conform art. 76 din C muncii.

Conform art.76 din Codul muncii: „Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută”.

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, găsind fondată critica privitoare la nerespectarea termenului legal de preaviz, instanţa a admis cererea reclamantului şi a dispus anularea deciziei de concediere nr. 1588/23.07.2009, cu consecinţa reîncadrării reclamantului în funcţia deţinută anterior. S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 78 alin.(1) C. muncii şi a fost obligat angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, începând cu data de 24.07.2004 şi până la reintegrarea efectivă în funcţie.

În baza art. 274 C.pr.civ., a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4760 lei, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocat.

În condiţiile pronunţării unei soluţii de admitere a cererii reclamantului, nu se mai poate reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 4042 alin.(2) C.pr.civ. De altfel, chiar pârâta a solicitat a se dispune întoarcerea executării numai în situaţia respingerii cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta P.B.R. SA care a formulat critici în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 Cod procedură civilă.

Instanţa de fond a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 60 lit.i din Legea nr.53/2003 Codul Muncii, data la care s-a dispus concedierea salariatului nefiind cuprinsă în perioada efectuării concediului de odihnă.

Nelegal instanţa fondului consideră concediul de odihnă ca un caz de suspendare prin acordul părţilor a termenului de preaviz şi deci şi a contractului individual de muncă.

Concediului de odihnă nu reprezintă un caz de suspendare a contractului individual de muncă, cazurile de suspendare a contractului individual de muncă fiind expres şi limitativ prevăzute de lege, cazurile fiind reglementate de art. 49 – 54 din Legea nr.53/2003 Codul Muncii.

În temeiul art. 60 alin.(1) lit.i) din Legea nr.53/2003 - Codul Muncii concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata efectuării concediului de odihnă, instanţa de judecată a considerat în mod fals că încetarea contractului individual de muncă în cazul salariatului a fost dispusă în perioada concediului de odihnă (10.07.2009 – 23.07.2009) deşi data încetării efective a contractului de muncă dispusă prin Decizia nr. 1588/23.07.2009 a fost după ce s-a efectuat şi ultima zi de concediu de odihnă, iar potrivit art. 58 alin.(1) din Codul Muncii concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului,



124

astfel ceea ce este esenţial în considerarea respectării prevederilor art.60 alin. (1) lit.i) fiind data încetării contractului de muncă (24.07.2009).

Instanţa de fond, într-un mod cu totul inexplicabil, a considerat că preavizul nu se poate suprapune concediului de odihnă, deoarece scopul pentru care au fost reglementate cele două drepturi este diferit, însă ceea ce nu menţionează instanţa de fond este că în cazul concediului de odihnă contractul de muncă nu se suspendă ci reprezintă chiar o modalitate de executare a contractului individual de muncă.

Instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut de reclamantul pârât, acordând pentru perioada 24 iulie 2009 – 10 mai 2010 despăgubiri cu titlul de salarii, deşi recurenta pârâtă a făcut dovada plăţii acestor drepturi salariale în cuantum de 57.869 lei cu ocazia în care a pus în executare de bună voie sentinţa civilă nr.721/13.04.2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul civil nr.8634/118/2009.

Instanţa de fond a considerat în mod nefondat că art. 404 indice 2 alin.(2) din Codul de procedură civilă este incident doar în cazul respingerii acţiunii, ori ceea ce s-a susţinut şi dovedit este faptul că salariatul ca urmare a admiterii acţiunii a primit o plată dublă, fapt care s-a şi petrecut în realitate.

În concluzie, ţinând seama de cele menţionate mai sus, se solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii recurate şi pe fond respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul C.I., ca neîntemeiată.

Intimatul reclamant şi-a exprimat pozitia procesuală cu ocazia inchiderii dezbaterilor şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Apreciază că nu poate fi primit motivul de recurs cu privire la aplicabilitatea art. 60 lit.i) din Legea nr.53/2003 Codul Muncii. Din cele 4 critici a fost găsită întemeiată critica referitoare la nerespectarea termenului de preaviz. Apreciază că nu s-a respectat termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare.

A arătat, de asemenea, că nu s-au acordat de 2 ori despăgubiri. Instanţa de fond a obligat pârâta la plata drepturilor începând cu data concedierii şi până la reintegrare.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, de probele administrate şi de dispoziţiile legale incidente în cauza, Curtea constată ca recursul este intemeiat pentru următoarele considerente:

Dintre criticile formulate de reclamant cu privire la decizia de concediere, instanţa de fond a apreciat ca este întemeiată cea referitoare la nerespectarea termenului de preaviz deoarece acest termen a fost suspendat ca urmare a efectuării de către reclamant a concediului legal de odihnă.

S-a apreciat astfel, că pe perioada efectuării concediului de odihnă a fost suspendat contractul individual de muncă, ceea ce inseamnă că termenul de preaviz este la rândul sau suspendat conform disp. art. art. 73 alin.(3) C.muncii potrivit cu care ,,în situaţia în care în perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător, cu excepţia cazului prevăzut la art. 51 alin.(2)”.

Un astfel de raţionament excede textului art. 50-52 din Codul muncii şi nu poate fi reţinut de Curte.



125

În art. 49 alin.1 din Codul muncii sunt stabilite trei modalităţi de suspendare a contractului individual de muncă: de drept, prin acordul părţilor sau prin actul unilateral al uneia dintre părţi.

Instanţa de fond a reţinut că, deşi nu ne aflăm în situaţia unei suspendări de drept a contractului de muncă, astfel cum prevede art. 50 Codul muncii, pe perioada efectuării concediului de odihnă este totuşi aplicabilă cea de a doua variantă a textului de la art. 49, apreciind că, dacă angajatorul a aprobat cererea de concediu de odihnă, aceasta echivalează cu acordul părţilor pentru suspendarea contractului de muncă, intervenind o suspendare de drept a contractului.

Însă, acordul părţilor indiferent la ce se referă, trebuie să fie unul expres şi să stabilească în mod clar şi fără echivoc obiectul şi limitele acordului, ori în cauza de faţă ne aflam în faţă unui acord exprimat de părţi doar în legătură ca efectuarea concediului de odihnă.

De altfel, art. 54 din Codul muncii reglementează suspendarea contractului individual de muncă prin acordul părţilor şi prevede doar două situaţii, respectiv în cazul concediilor fără plată pentru studii sau pentru interese personale.

Pe perioada concediului de odihnă, salariatul beneficiază de toate drepturile prevăzute pentru calitatea sa de salariat, iar legiuitorul nu a prevăzut suspendarea contractului pe perioada concediului de odihnă chiar dacă efectuarea acestuia este obligatorie conform art. 139 alin.1 din Codul muncii.

În afară de cazurile de suspendare prevăzute de legiuitor nu pot fi avute în vedere şi alte situaţii şi nici nu pot fi combinate dispoziţiile de la suspendarea de drept cu cele care se refera la suspendarea prin acordul partilor deoarece s-ar adăuga la lege, ceea ce nu este posibil. Mai mult decât atât, deşi Codul muncii nu prevede dispoziţii de procedură cu privire la suspendarea contractului individual de muncă, în toate cazurile este util ca angajatorul să emită o decizie prin care să dispună suspendarea sau să constate existenţa unei cauze de suspendare, să precizeze temeiul legal şi durata suspendării. Prin urmare, pe perioada în care reclamantul a efectuat concediul de odihnă, nu a intervenit o suspendare a contractului individual de muncă al acestuia, astfel că nici termenul de preaviz la care era indreptăţit nu a fost suspendat conform art. 73 alin.3 din Codul muncii, acesta fiind implinit la data la care s-a dispus desfacerea contractului de muncă. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, va fi admis recursul şi modificată sentinţa recurată, în sensul respingerii ca nefondată a cererii formulată de reclamantul C.I.



19. Caracterul real şi serios al concedierii dispuse în baza art. 65 din Codul muncii.



126

Potrivit art. 65 Codul muncii - „Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”

Art. 65 din Codul muncii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. 7331/118/2011, reclamantul V.A.V. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta S.C. C.T. S.R.L. să se dispună anularea deciziei de concediere, obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, repunerea in situaţia anterioară in sensul reintegrării pe postul şi în funcţia deţinută, obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată. In motivarea acţiunii reclamantul arată că ce s-a reţinut in decizia de concediere nu se oglindeşte in realitate şi ulterior concedierii sale s-au făcut angajări pe posturi care ar fi putut fi oferite lui. Susţine reclamantul că desfiinţarea postului de director comercial nu a urmărit nevoile organizatorice ale societăţii ci ocupantul postului pentru management defectuos, lipsa unui control adecvat si existenta unor pierderi financiare ţin de persoana care avea in atributul postului aceste coordonate, tinzând la indepărtarea sa din societate. Reclamantul precizează că atribuţiile postului sau au fost trecute atât in sarcina postului de director executiv cit si a directorului general. Mai arată reclamantul că, chiar dacă măsura desfiinţării locului său de muncă ar fi fost una obiectivă, oferirea altui loc de muncă care să corespundă calificării ori pregătirii sale profesionale trebuia indeplinită. Reclamantul arată că inainte de concedierea sa pârâta a iniţiat procedura de angajare a unui consilier juridic pe un post vacant, fără a-i oferi posibilitatea de a opta pentru ocuparea lui. Reclamantul susţine că măsura concedierii nu este legală intrucât nu este reală şi serioasă. Precizează reclamantul ca noul departament înfiinţat, Departamentul Marketing Administrativ are aceleaşi responsabilităţi ca şi cele ale departamentului desfiinţat. Mai arată reclamantul că nu au avut loc discuţii cu sindicatul. Reclamantul precizează că măsura dispusă nu este reală deoarece pe de-o parte activitatea de vânzări continuă să existe şi pe de altă parte pentru că activitatea desfăşurată de el este in prezent realizată de alt angajat.

Pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca nefondată. Pârâta arată că având in vedere performanţa foarte slabă a societăţii in anul 2010, managementul defectuos in domeniul tehnic operaţional, financiar si comercial, lipsa unui control adecvat, la inceputul anului 2010 a fost demarat un proces de restructurare a societăţii precum si un proces de reducere drastică a cheltuielilor in vederea evitării intrării in incapacitate de plăţi. In acest sens, susţine pârâta, s-a dispus modificarea organigramei in sensul reorganizării departamentului Comercial care a fost desfiinţat, atribuţiile acestuia fiind preluate de către departamentul Marketing-Administrativ, coordonat in mod direct de către directorul general, fiind desfiinţată poziţia de director al acestui departament precum şi alte funcţii de conducere şi de execuţie. Pârâta arată că desfiinţarea postului reclamantului este



127

efectivă şi reală. Arata pârâta că atât postul deţinut de reclamant cât şi posturile de şoferi şi gestionar depozit au fost desfiinţate efectiv in urma reorganizării. Soluţionând cauza, Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 5870/14.11.2011 prin care a respins acţiunea formulată de reclamantul V.A.V. în contradictoriu cu pârâta S.C. C.T. S.R.L., ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele: Prin decizia nr. 51/8.04.2011 s-a dispus încetarea contractului de muncă al reclamantului înregistrat sub nr. 198/2006. Reclamantul ocupa, la data concedierii, funcţia de Director comercial. Măsura concedierii a fost dispusă in baza dispoziţiilor şi art. 65 alin 1 coroborat cu art. 55 lit. c raportat la art. 74 alin 1 Codul muncii. S-a motivat această măsură a concedierii prin decizia nr. 1/23.02.2011 a Consiliului de Administraţie, avându-se în vedere managementul defectuos în domeniul tehnic-operaţional şi comercial, lipsa unui control adecvat al operaţiunilor şi pierderile financiare la nivelul societăţii. Din decizia nr. 1/2011 a Consiliului de Administraţie rezultă că s-a aprobat modificarea organigramei din cauza performantelor financiare foarte slabe ale societăţii în anul 2010, managementul defectuos în domeniul tehnic-operaţional, financiar şi comercial, lipsa unui control adecvat al operaţiunilor, in special in aprovizionarea cu combustibili, monitorizarea consumurilor de combustibili şi eficientei energetice şi s-a aprobat modificarea salarizării departamentului de management.

Potrivit art. 65 Codul muncii „Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă” In cauză este vorba despre o concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului. In această situaţie, instanţa trebuie să verifice dacă s-au respectat cele doua condiţii expres prevăzute de lege, anume, să fie vorba despre o desfiinţare efectivă a locului de muncă şi să existe o cauză reală şi serioasă. Din înscrisurile depuse de către pârâtă şi necontestate de către reclamant, bilanţul pe anul 2010, decizia Consiliul de administraţie 1/2011 coroborate cu organigrama din 28.03.2011 şi cea din 1.12.2010 - dinainte de concediere, rezultă fără dubiu că desfiinţarea posturilor celor concediaţi a fost reală şi efectivă, fiind obiectivă, impusă de dificultăţile economice şi necesară pentru a nu prejudicia societatea. Astfel, prin desfiinţarea departamentului Comercial (ce avea 8 angajati dintre care un director-reclamantul), atribuţiile avute de personalul acestui departament au trecut la departamentul nou infiintat Marketing-Administrativ (cu 4 angajaţi dintre care un şef departament). Atribuţiile de director ale noului departament Marketing-Administrativ au fost preluate direct de către Directorul general. Prin urmare, prin



128

reorganizarea societăţii s-a redus cu 5 numărul de persoane angajate, s-au restructurat departamentele, deci reorganizarea este reală. Din bilanţul pe anul 2010 coroborat cu declaraţia martorului audiat, M.B., care arată „ Cunosc ca in 2009 societatea a avut profit.In 2010 a avut pierderi ce au fost acoperite din anul 2009” rezultă că la data de 31.12.2010 pârâta a înregistrat pierderi importante, deci cauza reorganizării sale este una serioasă, pentru eficientizarea societăţii. In cauză este vorba despre o concediere determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice şi a schimbărilor introduse în organizare. In acest caz, de concediere individuală, angajatorul nu este obligat să mai parcurgă etapa de selecţie a personalului în vederea concedierii după ce a decis desfiinţarea postului, ci se concediază direct persoana care îl ocupă. Astfel, argumentele reclamantului referitoare la conduita sa profesională nu au nici o relevanţă in cauză, atât timp cât concedierea este făcută din motive ce nu ţin de persoana angajatului. Instanţa nu va retine susţinerea reclamantului potrivit căreia pârâta nu i-a oferit un alt post corespunzător pregătirii sale, aceasta nefiind întemeiată. Aşa cum a arătat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia dată în interesul legii nr. 6/2011, decizia de concediere trebuie să conţină lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant numai în situaţia în care concedierea se dispune pentru motive care ţin de persoana salariatului, pentru inaptitudinea fizică si/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat, pentru necorespundere profesională, precum şi in cazul încetării de drept a contractului individual de muncă, ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în muncă a persoanei care a ocupat anterior acel post. S-a dispus astfel ca dispoziţiile legale înscrise in art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nu pot fi extinse şi la situaţiile in care concedierea s-a dispus in temeiul art. 65 din Codul muncii, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Totodată, susţinerea reclamantului potrivit căreia pârâta a angajat un consilier juridic în timp ce se desfăşura procedura de concediere nu este reală. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că după data concedierii reclamantului, 08.04.2011, consilierului juridic N.S.A. i-a încetat contractul de muncă începând cu data de 20.04.2011. Faţă de cele expuse mai sus instanţa a apreciat acţiunea reclamantului ca nefondată, astfel că a respins-o.

Având în vedere faptul că în urma demersului judiciar al reclamantului, acesta a căzut în pretenţii fiind în culpă procesuală faţă de pârâtă, instanţa, în baza art. 274 Cod pr. Civilă, a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul V.A.V., invocând următoarele motive:



129

Instanţa de fond nu reţine aspectele ce au precedat data emiterii deciziei de concediere nr. 51/08.04.2011, fapt ce a dus la imposibilitatea tragerii unei concluzii pertinente a situaţiei de fapt. Pentru a putea face o analiză pertinentă a cauzei, în raport de susţinerile intimatei şi critica deciziei de concediere ca şi măsură, instanţa de fond nu a avut în vedere evenimentele ce, consideră recurentul, au stat la baza declarării sale drept „persona non grata” în cadrul societăţii de după momentul preluării acesteia de către noul acţionar majoritar. Astfel, având în vedere atribuţiile funcţiei de Director comercial deţinută de recurent în cadrul S.C. C.T. S.A.) continuatoarea relaţiilor juridice ale S.C. R.T. S.A.), societate ce are ca obiect principal de activitate „producţia, distribuirea şi furnizarea energiei termice pentru locuitorii municipiului Mangalia”, acesta a intrat deseori în conflicte comerciale cu autorităţile publice ale municipiului, respectiv cu primarul M.C.T. Motivele conflictuale au fost legate strict de buna derulare a contractului de delegare a gestiunii şi de neonorarea obligaţiilor autorităţilor locale care le reveneau atât din contract cât şi din normele legale în vigoare. Fără a avea o analiză proprie, instanţa de fond reţine în mod eronat existenţa unei cauze reale şi serioase a concedierii. Atât din înscrisurile depuse la dosar cât şi din dezbateri, reiese clar şi fără dubiu că la data luării măsurii de concediere societatea nu avea probleme financiare, mai mult decât atât, înregistra un profit mai mare decât cel admis de lege. În răspunsul la interogatoriu depus de către pârâtă, la întrebarea nr. 1, se afirmă că managementul defectuos este unul din motivele ce au dus la luarea deciziei de reorganizare a societăţii dar că nu este singurul motiv ce a dus la luarea deciziei contestate. Aşa cum se arată prin adresa Ministerului Administraţiei şi Internelor cu nr. 3419542/23.05.2010 depusă la dosarul cauzei, profitul realizat în anul 2009 acoperea pierderile înregistrate în anul 2010, rămânând totodată şi un profit substanţial care, raportat la cei doi ani, respectă şi chiar depăşeşte principiul rentabilităţii şi eficienţei economice conferit de Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice ce maxim 5% cota de profit. Or, pierderea financiară înregistrată în anul 2010 se datorează exclusiv neavizării de către A.N.R.S.C. a solicitărilor de majorare a tarifului de producţie introduse în cursul anului 2010, având ca singur motiv profitul obţinut în anul 2009. În răspunsul la interogatoriul la întrebarea nr. 2 pârâta recunoaşte că într-adevăr în anul 2009, potrivit situaţiilor financiare, societatea a înregistrat un profit net din total activitate de 4.183.740 lei şi că într-adevăr acesta nu a fost distribuit către acţionarii societăţii, rămânând la dispoziţia societăţii prin hotărâre A.G.A. Afirmaţia pârâtei cu trimitere la obligaţia contractuală de a realiza investiţii din profitul realizat pe anul 2009 nu are susţinere, cu atât mai mult cu cât nimic nu o împiedică pe pârâtă să facă noi investiţii, dar acestea nu mai pot avea caracter obligatoriu aşa cum aceasta afirmă. Prin răspunsul la întrebarea nr. 3 din interogatoriu, se menţionează faptul că, pe rolul Tribunalului Constanţa, este înregistrat dosarul cu nr. 9718/118/2011 având ca



130

obiect obligarea S.C. C.T. S.A. la restituirea către Municipiul Mangalia a sumei de 4.254.162,8 lei din încasările anului 2009, fără ca însă a se menţiona ceva despre dosarul nr. 16366/118/2010 iniţiat de către reclamant şi care are ca obiect tocmai obligarea pârâtei Primăria Mangalia la plata sumei restante din anul 2009, respectiv subvenţie la energia termică livrată locuitorilor municipiului Mangalia şi neachitată de către primărie S.C. C.T. S.A. şi în care soluţia pronunţată de instanţă la data de 28.06.2011 a fost aceea de admitere a acţiunii. Instanţa de fond reţine în mod eronat că desfiinţarea postului este efectivă, având la bază o cauză reală şi serioasă. Prin măsura dispusă, a fost desfiinţat departamentul comercial, implicit postul de director comercial şi în schimb a fost înfiinţat un nou departament Marketing Administrativ, înfiinţându-se totodată în cadrul noului departament şi un nou post de conducere şi coordonare, cu majoritatea atribuţiilor aflate anterior în portofoliul directorului comercial. Această măsură de natură organizatorică nu a făcut în fapt decât să favorizeze aparenţa necesităţii de concediere a reclamantului pentru falsul motiv al desfiinţării postului, aspect care de fapt dovedeşte că postul acestuia a fost reînfiinţat dar sub o altă denumire. Totodată, se recunoaşte că atribuţiile postului deţinut de către reclamant se regăsesc în continuare, numai că sunt executate de către alte persoane, respectiv atribuţia de monitorizare şi control trece în sarcina Directorului general. Din aceste susţineri contradictorii rezultă fără echivoc faptul că postul de şef serviciu Marketing Administrativ a fost înfiinţat ulterior desfiinţării postului de director comercial, tocmai pentru a putea prelua atribuţiunile aferente postului deţinut de reclamant de la Directorul general ale cărei atribuţiuni se supradimensionaseră. Instanţa de fond reţine în mod eronat că obligaţia de acordare a posibilităţii de ocupare a altui post existent sau înfiinţat ulterior este neîntemeiată. Pârâta a nesocotit cu rea voinţă prevederile art.14 alin.1 lit.d din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil, cât şi art. 74 alin.1 din Codul muncii, neexistând nici un document emis în baza prevederilor acestor articole. Totodată, invocarea Deciziei nr. 6 din 09.05.2011 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 74 alin.1 din Codul muncii se race cu rea credinţă, deoarece la data concedierii reclamantului 08.04.2011 această decizie nu era pronunţată. Nerespectarea de către pârâtă a prevederilor articolelor incidente în cauză, au făcut ca reclamantul să fie privat de un drept elementar, dreptul la muncă în respectiva societate în condiţii concurenţiale. Chiar dacă nu face obiectul prezentei contestaţii, recurentul reclamant consideră necesar să se aibă în vedere că pedepsirea d-sale pentru motivele de la pct. A, descrierea situaţiei de dinaintea concedierii d-sale, continuă şi în acest moment prin neachitarea nici până la această dată în totalitate a obligaţiilor salariale pe care pârâta le are faţă de persoana d-sale.



131

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 51/08.04.2011 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului din funcţia de director comercial în temeiul art. 65 alin.1 din Codul muncii. La baza emiterii acestei decizii a stat decizia nr. 1/23.02.2011 a Consiliului de Administraţie prin care a fost aprobată desfiinţarea postului de director comercial. Potrivit art. 65 alin.1 din Codul muncii: „Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.”. - alin.(2) : „Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.”. Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când el este suprimat din statul de funcţii sau organigrama societăţii. Din analiza organigramelor societăţii pârâte, depuse la instanţa de fond, rezultă că postul ocupat de reclamant a fost suprimat din structura angajatorului, astfel încât, sub aspectul caracterului efectiv al desfiinţării, decizia de concediere este legală. Concedierea contestatorului a avut o cauză reală şi serioasă impusă de pierderile financiare la nivelul societăţii în cursul anului 2010. Astfel, din decizia nr. 1/23.02.2011 a Consiliului de Administraţie al societăţii, rezultă că desfiinţarea postului şi modificarea organigramei a fost determinată de necesitatea unor măsuri drastice de reducere a cheltuielilor şi restructurare a societăţii. De asemenea, din bilanţul contabil pe anul 2010 depus la dosarul de fond rezultă că societatea a înregistrat pierderi pe anul 2010. Faptul că societatea a încasat profit în anul anterior, respectiv în 2009, nu înseamnă că societatea nu a întâmpinat dificultăţi financiare în anul 2010, care să stea la baza adoptării unor măsuri de reorganizare în vederea eficientizării activităţii pe viitor. Decizia de restructurare şi oportunitatea măsurii reducerii cheltuielilor de personal prin desfiinţarea unor posturi, structura noii organigrame în selectarea posturilor care au fost desfiinţate, este atributul exclusiv al Consiliului de Administraţie şi al A.G.A. care poartă responsabilitatea asigurării viabilit ăţii şi eficienţei economice a societăţii, acestea neputând fi cenzurate de către instanţă, aceasta putând doar verifica dacă punerea în aplicare a acestor măsuri este efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale. Pe postul contestatorului nu au fost angajate ulterior alte persoane, atribuţiile acestuia fiind preluate de directorul general al societăţii prin schimbarea raporturilor de subordonare a personalului, astfel încât să fie asigurată o mai bună gestionare a activităţii. Din probatoriul administrat în cauză rezultă că încetarea contractului individual de muncă al contestatorului a avut loc ca urmare a desfiinţării postului ocupat de



132

acesta, pentru motive neimputabile şi nu ca urmare a managementului defectuos sau ca urmare a unei stări conflictuale cum susţine recurentul. Măsura desfiinţării postului ocupat de recurent a fost impusă de necesitatea eficientizării activităţii societăţii ca urmare a dificultăţilor financiare în care se afla societatea. Faptul că societatea este implicată într-o serie de litigii prin care urmăreşte recuperarea unor creanţe scadente şi neîncasate nu are nicio relevanţă asupra faptului că în anul 2010 societatea înregistra pierderi şi nu atrage caracterul neserios al concedierii. În fine, în mod corect instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 74 lit.d) din Codul muncii. Potrivit dispoziţiilor legale invocate mai sus:”decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant în condiţiile art. 64”. Dispoziţiile art. 64 din Codul muncii, la care fac trimitere dispoziţiile art. 74 alin.(1) lit.d) din Codul muncii prevăd la alin.(1) că, „în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit.c) şi d), precum şi pentru motivul prevăzut la art. 56 lit.f), angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii”. Dispoziţiile art. 64 din Codul muncii au în vedere numai situaţiile în care concedierea se întemeiază pe motivele prevăzute la art. 61 lit.c) şi d) şi la art. 56 lit.f) din Codul muncii, respectiv concedierea pentru inaptitudine fizică şi/sau psihică a salariatului, pentru necorespundere profesională, precum şi în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă, ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în muncă a persoanei care a ocupat anterior acel post. În acest sens, în mod corect prima instanţă a avut în vedere Decizia nr. 6/2011 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 74 alin.(1) lit.d) din Codul muncii, având în vedere că la data soluţionării cauzei această decizie era deja pronunţată. Dispoziţiile art. 64 alin.1 din Codul muncii au caracter de excepţie, sunt de strictă interpretare, astfel că nu pot fi extinse şi la situaţiile în care concedierea s-a dispus în temeiul art. 65 din Codul muncii. Nu are nicio relevanţă nici faptul că prin art. 14 din Contractul Colectiv de Muncă se reiau prevederile art. 74, întrucât art. 14 lit.d) face trimitere la acelaşi art. 64 din Codul muncii, rămânând valabile consideraţiile expuse anterior. Pentru considerentele expuse mai sus, potrivit art. 312 alin.1 Cod pr. civilă Curtea a respins recursul ca nefondat.





133

20. Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.

Potrivit art.133 alin.(1) lit.”c” din Legea nr. 62/2011, clauzele contractelor colective de

muncă produc efecte după cum urmează: c) pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă şi care fac parte din organizaţiile patronale semnatare ale contractului.

Mai mult, potrivit art.1 lit.”a” pct.i din aceeaşi lege, (…) Prin încheierea contractelor colective de muncă se urmăreşte promovarea şi apărarea intereselor părţilor semnatare (…).

Art. 133 din Legea nr. 62/2011 Art. 241 alin.1 lit.”c” din Codul muncii

Prin cererea adresată Tribunalului Bucureşti, înregistrată sub nr. 44168/3/2011,

reclamanţii N.M. ş.a., prin Sindicatul S., au chemat în judecată S.C. „A.H.” S.A. Bucureşti, solicitând obligarea pârâtei să le plătească restanţele de natură salarială, constând în sporul de vechime în muncă (25% din salariul de baza), pentru perioada 1 iunie 2010 şi până la data pronunţării hotărârii în cauză.

În motivare, reclamanţii au arătat că au peste 20 ani vechime în câmpul muncii, urmând a beneficia, conform art. 39 lit. d) din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură turism de un spor de salariu de 25% din salariul de bază.

S-a mai arătat că în C.C.M. la nivel de unitate nr. 2102/31.05.2010 respectiv la Anexa 3, se precizează la pct. 8 în mod expres că pentru salariaţii cu vechime de până la 20 ani, sporul de vechime este absorbit în salariul de bază lunar, astfel că printr-o interpretare per a contrario, pentru salariaţii cu vechime de peste 20 ani, sporul nu este absorbit în salariul de bază lunar.

În apărare, a formulat întâmpinarea pârâta, prin care a arătat că, cererea reclamanţilor este neîntemeiată, în condiţiile în care C.C.M. la nivel de unitate nu prevede posibilitatea acordării sporului de vechime de 25%, iar prevederile C.C.M. la nivel de ramură turism nr. 526/2009, invocat de aceştia, nu îi este aplicabil societăţii.

În subsidiar, pârâta a arătat că cererea reclamanţilor trebuie respinsă ca neîntemeiată, cel puţin în parte, cu consecinţa reducerii cuantumului pretenţiilor acestora prin raportare la procentul sporului de vechime şi perioada de referinţă pentru care sunt solicitate toate drepturile băneşti.

Astfel, a menţionat pârâta că, în cazul salariaţilor cu vechime ce depăşeşte 20 de ani, societatea ar mai putea datora doar o diferenţă de 5% dintre valoarea sporului de vechime stabilită de C.C.M. la nivel de ramură turism şi cea prevăzută de C.C.M. la nivel de societate, de 20% pentru vechime de 20 de ani (deja acordată).

De asemenea, pârâta a menţionat că, perioada pentru care sunt solicitate drepturile, este indicată în mod greşit către reclamanţi.

S-a arătat în acest sens că, în baza fluturaşilor de salariu corespunzători fiecăruia dintre reclamanţi, se poate observa că plata sporului de vechime de 5% a fost efectuată inclusiv în luna septembrie 2010, plata corespunzătoare perioadei lucrate din luna august 2010.



134

La data de 25 mai 2011, reclamanţii au formulat cerere modificatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sporului de vechime în cuantum de 5%, acest procent fiind negociat a fi acordat separat de salariul de bază pentru angajaţii cu vechime în muncă mai mare de 20 de ani, diferenţa de 20% până la 25% fiind cuprinsă în salariul de bază.

În şedinţa din 27.05.2011, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti în ceea ce priveşte pe reclamanta S.N., având în vedere că aceasta are domiciliul în judeţul Tulcea.

Prin sentinţa civilă nr. 5563/27.05.2011, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, referitor la reclamanta S.N.

La Tribunalul Tulcea s-a format dosarul nr. 2378/88/2011. La acest dosar, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea în

întregime a cererii formulate de reclamanta S.N., având în vedere că C.C.M. la nivel de unitate nu prevede posibilitatea acordării sporului de vechime de 25%, iar prevederile C.C.M. la nivel de ramură turism nr. 526/31.08.2009 invocat, nu este aplicabil societăţii.

În subsidiar, s-a solicitat ca cererea reclamantei să fie respinsă ca fiind neîntemeiată cel puţin în parte, cu consecinţa reducerii cuantumului pretenţiilor reclamantei, prin raportare la perioada de referinţă pentru care sunt solicitate drepturile băneşti.

În acest sens, pârâta a arătat că din statele de salarii depuse la dosar, se poate observa că, în mod eronat plata pretinsului spor de vechime de 5%, a fost efectuată inclusiv în luna martie 2011, acesta putând fi eventual datorat începând cu aprilie 2011. Prin sentinţa civilă nr.3885 din data de 07 octombrie 2011, pronunţată în dosarul civil nr.2378/88/2011, Tribunalul Tulcea a admis acţiunea având ca obiect drepturi băneşti, formulată de reclamanta S.N. prin Sindicatul S., în contradictoriu cu pârâta S.C. A.H. S.A. Bucureşti.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sporului suplimentar de vechime de 5% pentru perioada 1.09.2010 – 7.10.2011.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele: Aşa după cum însăşi pârâta recunoaşte prin adresa nr. 392/30.09.2011,

reclamanta înregistrează o vechime în câmpul muncii de 22 de ani. Conform prevederilor art. 39 lit. d) din C.C.M. la nivel de ramură turism,

înregistrat la Ministerul Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale sub nr. 526/31.08.2009: „Sporurile minime ce se acordă în condiţiile prezentului contract colectiv de

muncă sunt: (...) d) spor de vechime în muncă: (...) peste 20 ani – 25%. Potrivit prevederilor art. 5 din C.C.M. la nivel de ramură turism, mai sus-

menţionat acesta a fost valabil până la 31 12. 2010 şi având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada că vreuna dintre părţi l-a denunţat cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia s-a prelungit, cu încă 12 luni, respectiv până la 31.12.2011.



135

Prin C.C.M. la nivel de unitate pentru anii 2010 - 2011, înregistrat la A.P.P.S. Bucureşti sub nr. 2102/31.05.2010, respectiv la Anexa 3, s-a prevăzut că:

„În S.C. „A.H.” S.A. – punct de lucru A.P.H. Bucureşti, sporul permanent de vechime de 20% pentru o vechime în muncă de până în 20 ani, este absorbit în salariul de bază lunar.

Pentru salariaţii cu o vechime în muncă de până la 20 de ani, fluturaşul de salariu va avea menţionat în cadrul salariului lunar sporul de vechime care este absorbit în salariul de bază şi care nu se acordă în mod aparte”.

Prin cererea modificatoare depusă la dosarul nr. 44168/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, s-a precizat că pentru toţi reclamanţii din respectivul dosar, deci şi în ceea ce o priveşte pe reclamanta S.N., s-a făcut aplicarea articolului din C.C.M. la nivel de unitate pentru anii 2010-2011, mai sus citat.

Faţă de susţinerea pârâtei, conform cu care prevederile art. 39 lit. d) C.C.M. la nivel de ramură turism nr. 526/31.08.2009, nu este aplicabil societăţii pârâte instanţa a reţinut următoarele:

Conform prevederilor art. 11 lit. c) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în toate unităţile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.

Aşa fiind, reclamantei îi sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 39 lit. d) din C.C.M. la nivel de ramură turism, mai sus-citate.

Deşi pârâta a susţinut în întâmpinare că din analiza statelor de plată aferente perioadei iunie 2010 – martie 2011, ar rezulta că, în mod eronat, i-ar fi achitat reclamantei sporul suplimentar de vechime de 5%, instanţa, analizând respectivele state de plată şi fluturaşii de salariu aferenţi aceleaşi perioade observă că susţinerile pârâtei nu corespund realităţii..

Având în vedere că, de altfel pârâta prin întâmpinare a precizat că apreciază că nu îi pot fi opozabile prevederile art. 39 lit. d) din C.C.M. la nivel de ramură turism 2009-2010 şi cum nici din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că i-ar fi achitat reclamantei sporul suplimentar de vechime de 5% solicitat de aceasta prin acţiune, reţinând considerentele expuse mai sus, instanţa a obligat pârâta la plata către reclamantă a sporului suplimentar de vechime de 25% pentru perioada 01.09.2010 – 07.10.2010 Împotriva sentinţei civile nr.3885 din data de 7 octombrie 2011, pronunţată în dosarul civil nr.2378/88/2011 de Tribunalul Tulcea, a declarat recurs recurenta pârâtă S.C. „A.H.” S.A., criticând-o sub următoarele aspecte: Potrivit dispoziţiilor art.304 pct.7 Cod procedură civilă: „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate (…) 7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. Instanţa de fond nu a răspuns, în nici un fel, criticilor pârâtei cu privire la inaplicabilitatea, în speţă, a Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură – turism. Instanţa s-a limitat la a afirma doar faptul că: „Conform prevederilor art.11 lit.”c” din Legea nr.130/1996 privind Contractul colectiv de muncă, clauzele



136

contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în toate unităţile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat Contractul colectiv de muncă. Consideră că sentinţa civilă este pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor Legii nr.130/1996. Potrivit art.304 pct.9 Cod procedură civilă: “Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: (…) 9. când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”. Aşa cum a precizat, instanţa de fond îşi întemeiază hotărârea pe prevederile art.11 lit.”c” din Legea nr.130/1996. Potrivit acestor dispoziţii legale: “Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează: c) pentru toţi salariaţii încadraţi în toate unităţile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă”. Instanţa de recurs poate doar să intuiască faptul că instanţa de fond a considerat prin prisma textului de lege invocat, că pârâta deşi nu este semnatara Contractului colectiv de muncă la nivel ramură turism şi nici nu a participat la negocierea acestuia, este totuşi obligată să respecte prevederile acestui contract prin simpla apartenenţă la ramura turism. Consideră că o astfel de interpretare este fundamental eronată prin prisma argumentelor expuse cu ocazia judecării în fond a prezentei cauze şi pe care le reiterează în cele ce urmează. Nu există nicio raţiune pentru acceptarea unei interpretăro a textului legal în sensul extinderii efectelor juridice relative ale unui contract colectiv de muncă la alte părţi decât semnatarii. Referirea la “toate unităţile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat Contractul colectiv de muncă” trebuie interpretată în coroborare cu art.13 din Legea nr.130/1996 care aduce clarificarea componentei ramurii de activitate: “Unităţile componente ale acestora se stabilesc şi se precizează de către părţile care negociază contractul colectiv de muncă, cu respectarea prevederilor prezentei legi”. Prin urmare, aplicabilitatea contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, are caracter relativ deoarece contractul este aplicabil faţă de părţile semnatare şi faţă de acele unităţi din ramură precizate în mod expres în contractul încheiat de acestea. Jurisprudenţa instanţelor române, dar şi doctrina susţin poziţia pârâtei.

Nu în ultimul rând, soluţia consacrată de Legea nr.130/1996, precum şi de jurisprudenţa amintită mai sus, au fost confirmate într-o manieră cât se poate de clară prin modificările legislative recente, şi anume prin adoptarea Legii dialogului social nr.62/2011.

Potrivit art.133 alin.(1) lit.”c” din Legea nr. 62/2011, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: c) pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă şi care fac parte din organizaţiile patronale semnatare ale contractului.



137

Mai mult, potrivit art.1 lit.”a” pct.i din aceeaşi lege, (…) Prin încheierea contractelor colective de muncă se urmăreşte promovarea şi apărarea intereselor părţilor semnatare (…).

Or, în cauza dedusă judecăţii, trebuie observat că pârâta nu se regăseşte printre semnatarii Contractului colectiv de muncă din ramura turism şi nici nu figurează printre unităţile indicate în mod expres de părţile semnatare în vederea apolicării obligatorii a Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură. Mai mult decât atât, societatea nu a fost reprezentată pe parcursul negocierilor, respective la încheierea şi semnarea Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură tursim.

Astfel, societatea nu poate fi ţinută de executarea unui contract colectiv de muncă la a cărui încheiere nu a fost reprezentată.

În plus, menţionează faptul că majoritatea obligaţiilor stabilite în mod tradiţional prin Contractul colectiv de muncă sunt de natură pecuniară sau, în unele cazuri, au implicaţii de natură financiară, punând o presiune substanţială pe bugetele societăţilor în cauză.

Potrivit teoriei generale din material obligaţiilor civile, care trebuie luată drept reper şi pe tărâmul raporturilor de muncă, în completarea normelor specifice, nimeni nu poate fi obligat împotriva voinţei sale printr-un contract la care nu a fost parte.

Interpretarea dispoziţiilor art. 11 lit.”c” din Legea nr. 130/1996 ca fiind aplicabile şi pârâtei (aplicarea Contractului colectiv de muncă la nivel ramură unei societăţi care nici nu a participat la negocierea acestuia şi nici nu a semnat contractul) semnifică o intruziune substanţială a unor terţi în problemele de natură corporatistă şi financiară ale unei societăţi comerciale, lucru nepermis într-un stat de drept.

Simpla încadrare a societăţii în ramura turism, pe baza obiectului principal de activitate, nu poate în niciun caz să atragă aplicabilitatea Contractului colectiv de muncă la nivel ramură turism, în lipsa nominalizării exprese a acesteia în cuprinsul Contractului colectiv de muncă.

În subsidiar, în situaţia în care instanţa va stabili totuşi obligativitatea aplicării de către pârâtă a prevederilor art.39 lit.”d” din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii turism, arată faptul că sporul de vechime de 5% a fost achitat tuturor salariaţilor care aveau o vechime mai mare de 20 de ani până în luna februarie 2011, inclusiv.

Potrivit raportului de expertiză contabilă realizat de dl. expert V.P., depus în dosarul nr.4726/3/2011 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, dosar din care a fost disjuns şi prezenta cauză, s-a stabilit că aceste drepturi salariale (i.e. sporul de vechime de 5%) au fost achitate de pârâtă către angajaţii cu o vechime mai mare de 20 ani începând cu luna septembrie a anului 2010 şi până în luna februarie a anului 2011, inclusiv.

Pe cale de consecinţă, în cazul soluţionării prezentului recurs în defavoarea pârâtei, în sensul admiterii acţiunii formulate de intimate reclamantă, pârâta nu va putea fi obligată decât la plata sporului de vechime de 5% pentru perioada martie 2011 – 07 octombrie 2011.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:



138

Prin cererea formulată reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata diferenţei sporului de vechime de 5% pentru perioada 01.09.2010 – 07.10.2011 în temeiul art.39 lit.”d” din Contractul colectiv de muncă la nivel ramură turism înregistrat la MInisterul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale sub nr. 526/31.08.2009.

În conformitate cu prevederile art.39 lit.”d” din Contractul colectiv de muncă la nivel ramură turism, sporul de vechime ce se acordă salariaţilor cu o vechime de peste 20 de ani este de 25%.

Prin Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate înregistrat la A.P.P.S. Bucureşti sub nr.2012/31.05.2010 respectiv la Anexa 3, s-a prevăzut faptul că: “în S.C. ”A.H.” S.A. – punct de lucru A.P.H. Bucureşti, sporul permanent de vechime de 20% pentru o vechime în muncă de până la 20 ani, este absorbit în salariu.

Potrivit art.238 al.1 din Codul muncii, contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

În corelaţia dintre diferitele tipuri de contracte colective de muncă, contractul colectiv de muncă la nivel superior constituie izvor de drept pentru contractele colective de muncă, contracte încheiete la nivelurile inferioare.

Drepturile salariale stabilite prin contractul colectiv de muncă la nivel superior reprezintă o bază minimală pentru contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior.

În conformitate cu dispoziţiile art.241 alin.1 lit.”c” din Codul muncii, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.

Susţinerea pârâtei - că nu i se aplică Contractul colectiv de muncă la nivel ramură întrucât nu a semnat acest contract, nu poate fi reţinută, întrucât Contractul colectiv de muncă este o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului.

Este adevărat că, potrivit art.133 al.1 lit.”c” din Legea nr.62/2011, clauzele contractului colectiv de muncă produc efecte: “pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă şi care fac parte din organizaţiile patronale semnatare ale contractului”, însă aceste dispoziţii legale nu retroactivează şi deci nu pot fi aplicate contractelor collective de muncă negociate anterior intrării în vigoare a Legii nr.62/2011.

În consecinţă, în mod corect, prima instanţă a aplicat prevederile contractului colectiv de muncă la nivel ramură care prevedea drepturi mai favorabile salariaţilor, cu prioritate faţă de prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate care prevedea drepturi la un nivel inferior.

Faptul că în doctrina de specialitate şi în practica judiciară s-a îmbrăţişat şi o opinie contrară, nu este în măsură să atragă o altă soluţie, având în vedere dispoziţiile legale invocate mai sus.

Chiar şi autorii care îşi exprimau opinia că efectele contractelor collective de muncă nu pot fi nelimitate şi nu pot fi impuse angajatorilor care nu au semnat contractul colectiv de muncă, totuşi recomandau ca această soluţie să fie reglementată legislativ.



139

Susţinerea subsidiară, a pârâtei că ar fi achitat reclamanţilor diferenţe de spor de vechime de 5% până în luna februarie 2011, inclusiv, nu poate fi reţinută pentru următoarele considerente:

Din ştatele de plată depuse la dosar nu rezultă că s-ar fi achitat reclamanţilor diferenţa de spor de vechime de 5%.

În plus, această susţinerea vine în contradicţie cu susţinerea pârâtei că nu a aplicat Contractul colectiv de muncă la nivel ramură întrucât nu este semnatară a acestui contract.

Raportul de expertiză contabilă depus la dosar, este o probă extrajudiciară care nu poate fi luat în considerare.

În fine, prima instanţă a arătat considerentele în fapt şi în drept pentru care a admis cererea reclamanţilor iar faptul că motivarea ar fi succintă în opinia recurentei pârâte, nu este în măsură să atragă nulitatea hotărârii.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art.312 al.1 Cod procedură civilă, curtea a respins recursul ca nefondat.


Judecător redactor Jelena Zalman 21. Contestaţie împotriva deciziei de concediere colectivă. Nerespectarea

criteriilor avute în vedere la concedierea colectivă.

Dintre criteriile avute în vedere pentru concedierile operate de intimat, contestatorului i-a fost aplicat criteriul prevăzut la pct.3 şi, respectiv, cel prevăzut la pct.6.

Criteriul de la punctul 3 se aplică atunci când sunt îndeplinite condiţiile de pensionare astfel: „în termen de până la 6 luni de la data încetării raporturilor de muncă, respectiv de până la 12 luni de la data încetări raporturilor de muncă”.

Potrivit art. 53 alin.1 din Legea nr. 263/2010, vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei.

Pensionarea anticipată este o opţiune care nu poate aparţine decât salariatului, cu atât mai mult cu cât acest tip de pensionare presupune că el va beneficia de o pensie mai mică decât cea pentru limită de vârstă şi decât salariul primit în calitate de salariat.

Astfel, angajatorul nu îi poate impune salariatului să se pensioneze anticipat şi nu îi poate reţine ca şi criteriu de concediere a acestuia, îndeplinirea condiţiilor de pensionare anticipată.

Neîndeplinirea condiţiilor de la criteriul 3 este un motiv suficient pentru a atrage nulitatea deciziei de pensionare, întrucât aceste criterii se aplică în ordine, neavând relevanţă faptul că prima instanţă a analizat şi criteriul 6, fără ca acesta să fi fost contestat de către reclamant.


Art. 66 din Codul Muncii

Prin cererea adresată Tribunalul Tulcea, înregistrată sub nr. 3251/88/2011, G.N. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 1318/08.08.2011, emisă de Serviciul de Ambulanţă Tulcea, solicitând anularea acesteia, ca nelegală, şi netemeinică, reîncadrarea în acelaşi post, cu plata drepturilor salariale, până în momentul reîncadrării în muncă. În motivare, contestatorul a arătat că angajatorul a interpretat greşit criteriile de concediere, eliminând din colectiv salariaţi cu vechime de peste 40 de ani de muncă,



140

cu toate categoriile profesionale şi care mai au până la pensie doar 4-5 ani, aşa cum este cazul său. A precizat contestatorul că susţinerea intimatei, în ceea ce îl priveşte, se încadrează în condiţiile pct. 3, şi demonstrează o greşită aplicare a acestui criteriu, deoarece acesta se referă la persoanele care mai au între 6 şi 12 luni până la pensionare. De asemenea, s-a subliniat că criteriul de la pct. 3 se referă la pensionarea definitivă, care constituie regula şi nu la pensionarea anticipată, care constituie excepţia. Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 05 octombrie 2011, intimatul Serviciul de Ambulanţă Tulcea a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, arătând că, în fapt, ca urmare a situaţiei financiare a Serviciului de Ambulanţă Tulcea, determinată de lipsa fondurilor pentru susţinerea activităţii, inclusiv pentru plata salariilor, în urma consultărilor cu Sindicatul Urgenţa Tulcea, având în vedere şi bugetul alocat pe anul 2011 prin Contractul de furnizare de servicii medicale de urgenţă şi transport sanitar încheiat cu Casa de Asigurări de Sănătate Tulcea, înregistrat sub nr. 70/22.06.2011, a fost demarată reorganizarea instituţiei. Astfel, schimbarea modului de finanţare a condus la diminuarea bugetului Serviciului de Ambulanţă Tulcea cu peste 50 %. Ca urmare a acestui fapt, s-au înaintat numeroase memorii pentru suplimentarea acestuia, însă singura creştere acordată a fost de la 37 lei /locuitor la 40 lei/locuitor, ceea ce a însemnat o majorare de sub 10%. Totodată, pierderea contractului pentru transportul pe uscat şi apă al persoanelor hemodializate, pe fondul apariţiei unui serviciu privat, a lăsat fără activitate un număr mare de şoferi/ambulanţieri. În consecinţă a fost încheiat Protocolul nr. 4791/08.06.2011 prin care au fost stabilite numărul de posturi care urmează a fi reduse şi compartimentele afectate de disponibilizare, criteriile minimale care vor fi avute în vedere, măsuri temporare de reducere a cheltuielilor bugetare. Protocolul menţionat a fost înaintat spre avizare către Direcţia de Sănătate Publică Tulcea, respectiv Ministerul Sănătăţii, iar prin adresa nr. RA 1143/23.06.2011, s-a comunicat avizul favorabil cu privire la acest protocol. Intimatul a mai arătat că a iniţiat procedura concedierii colective, reglementată de art. 68 şi urm. din Legea nr. 53/2003, republicată. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 69-70 din Codul Muncii, au fost demarate consultări cu Sindicatul Urgenţa – adresa nr. 5369/30.06.2011, fiind notificate despre demararea procedurii şi Inspectoratul Teritorial de Muncă Tulcea, Agenţia Teritorială de Ocupare a Forţei de Muncă Tulcea, prin adresele nr. 5370 şi nr. 5371 din data de 30.06.2011, precum şi Direcţia de Sănătate Publică Tulcea – adresa nr. 5381/30.06.2011.

Intimatul a menţionat că, criteriile de stabilire a ordinii de prioritate care au stat la baza concedierii au fost stabilite conform legii şi aplicate aşa cum au fost discutate în urma consultărilor cu Sindicatul, prin reprezentantul său, fără discriminare şi în ordinea menţionată.

Astfel, punctul 3 din criteriile de stabilire a ordinii de prioritate se referă la condiţiile de pensionare în general, incluzând şi pensionarea anticipată. În legătură cu punctul nr. 6 din criteriile care au stat la baza concedierii, respectiv persoana să nu



141

aibă copii în întreţinere, intimatul susţine că reclamantul nu a depus la dosarul de personal documente din care să rezulte contrariul, că ar avea copii sau alte persoane în întreţinerea sa.

Prin sentinţa civilă nr.85 din data de 11 ianuarie 2012, pronunţată în dosarul civil nr.3251/88/2011, Tribunalul Tulcea a admis contestaţia formulată de contestatorul G.N. în contradictoriu cu intimatul SERVICIUL DE AMBULAN ŢĂ TULCEA .

A anulat Decizia nr. 1318 din 8 august 2011, emisă de Serviciul de Ambulanţă Tulcea, ca netemeinică şi nelegală.

A dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior emiterii deciziei de concediere contestate.

A obligat intimatul la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul, de la data emiterii deciziei de concediere contestate şi până la data reintegrării sale efective.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele: Aşa după cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, între părţi au

existat raporturi de muncă, reglementate pe baza contractului individual de muncă nr. 62/01.07.1995.

Prin Decizia nr. 1318/08.08.2011, intimatul a dispus ca, începând cu data de 08.08.2011, să înceteze contractul de muncă al contestatorului în conformitate cu art. 66 din Codul muncii.

Pentru a dispune astfel, intimatul a avut în vedere, aşa după cum rezultă din preambulul deciziei contestate, dificultăţile de natură financiară cu care se confrunta Serviciul de Ambulanţă Tulcea, diminuarea drastică a bugetului alocat, bugetul alocat pentru anul 2011, prin Contractul de furnizare de servicii încheiat cu C.A.S. Tulcea nr. 701/22.06.2011 şi reducerea considerabilă a activităţii de transport din cadrul Serviciului de Ambulanţă Tulcea.

Totodată, pentru a proceda la concedierea contestatorului, intimatul a avut în vedere criteriile de stabilire a ordinii de prioritate care au stat la baza concedierilor operate în cadrul unităţii intimate.

Dintre criteriile avute în vedere pentru concedierile operate de intimat contestatorului i-a fost aplicat criteriul prevăzut la pct. 3 şi respectiv cel prevăzut la pct. 6.

Criteriul de la pct. 3 se aplică atunci când sunt îndeplinite condiţiile de pensionare, astfel: în termen de până la 6 luni de la data încetării raporturilor de muncă, respectiv, în termen de până la 12 luni de la data încetării raporturilor de muncă.

Analizând cartea de identitate a contestatorului, instanţa reţine că acesta este născut la data de 27.11.1950, astfel, la data concedierii avea vârsta de 60 ani.

În aceste condiţii, se apreciază că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 263/2010, pensionarea contestatorului pentru limită de vârstă va interveni abia peste 5 ani, astfel nefiind îndeplinit criteriul de concediere prevăzut la pct. 3, mai sus menţionat.



142

Susţinerea intimatului potrivit căreia pct. 3 din criteriile de stabilire a ordinii de prioritate se referă la condiţiile de pensionare în general, incluzând şi pensionarea anticipată nu poate fi primită de instanţă.

Este adevărat că, în speţă, contestatorul îndeplineşte condiţiile de pensionare anticipată, însă trebuie avut în vedere că pensionarea anticipată este o opţiune care nu poate aparţine decât salariatului, aceasta cu atât mai mult cu cât acest tip de pensionare presupune că el va beneficia de o pensie mai mică decât cea pentru limită de vârstă şi decât salariul primit în calitate de salariat, până la momentul pensionării anticipate.

În acest context, angajatorul nu îi poate impune salariatului să se pensioneze anticipat şi deci nu poate reţine ca şi criteriu de concediere a acestuia îndeplinirea condiţiilor de pensionare anticipată, aşa cum în mod greşit a procedat intimatul.

Intimatul a mai avut în vedere la emiterea deciziei de concediere şi criteriul conform cu care concedierea trebuia să afecteze mai întâi persoanele care nu au copii în întreţinere, respectiv criteriul nr. 5, situaţie în care se afla contestatorul.

A susţinut contestatorul că, totuşi, intimatul a menţinut pe post angajaţi, ambulanţieri, care nu îndeplineau nici măcar criteriul de bază, criteriul nr. 1, respectiv îndeplinirea criteriilor de ocupare a funcţiilor, iar în ceea ce-l priveşte, deşi îndeplineşte acest criteriu esenţial s-a optat pentru aplicarea unui criteriu care nu ţine de pregătirea sa profesională, tocmai pentru că s-a dorit menţinerea pe post a celor care nu aveau reale competenţe profesionale, în detrimentul competenţei.

La dosarul cauzei s-a depus o listă cuprinzând 10 astfel de salariaţi care, deşi nu îndeplineau criteriile de ocupare a funcţiilor, criteriul nr. 1 în stabilirea ordinii prioritare ce a stat la baza concedierii, au fost menţinute pe post.

Din analiza permiselor de conducere depuse la dosar de intimat se poate observa cu uşurinţă că, în ceea ce îl priveşte pe contestator, acesta este deţinătorul unui permis de conducere auto pentru categoriile B, C şi D, putând ocupa deci din acest punct de vedere postul de ambulanţier.

Intimatul a preferat totuşi să menţină pe un astfel de post persoane deţinătoare ale unor permise de conducere doar pentru categoria B, cu ar fi, spre exemplu, numitul C.M., în detrimentul contestatorului, care era deţinătorul unui permis de conducere pentru categoriile B, C şi D, doar pentru că acesta nu are copii în întreţinere.

Din acest punct de vedere, instanţa apreciază că prin aplicarea acestui criteriu de concediere în ceea ce îl priveşte pe contestator şi fără a se ţine cont de pregătirea sa profesională superioară altor salariaţi menţinuţi în continuare pe post, intimatul a procedat incorect şi abuziv.

În aceste condiţii, reţinând considerentele expuse mai sus, instanţa urmează a admite contestaţia, anulând decizia nr. 1318/08 august 2011, emisă de Serviciul de Ambulanţă Tulcea, ca netemeinică şi nelegală.

Totodată, făcând aprecierea prevederilor art. 78 alin. (1) şi (2) din Codul Muncii, instanţa va dispune reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior emiterii deciziei de concediere contestate, obligând intimatul la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte



143

drepturi de care acesta ar fi beneficiat, de la data emiterii deciziei de concediere contestate şi până la data reintegrării sale efective.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs pârâtul SERVICIUL JUDEŢEAN DE AMBULANŢĂ TULCEA, pe care a criticat-o sub următoarele aspecte:

Hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală pentru următoarele argumente:

Reorganizarea Serviciului de Ambulanţă Tulcea prin concedierea colectivă a personalului angajat a fost urmarea situaţiei financiare cu care se confruntă instituţia determinată de lipsa fondurilor pentru susţinerea activităţii, inclusiv pentru plata salariilor, decizie luată în urma consultărilor cu Sindicatul urgenţă Tulcea.

De asemenea, s-a avut în vedere bugetul alocat pe anul 2011 prin Contractul de furnizare de servicii medicale de urgenţă şi transport sanitar încheiat cu Casa de Asigurări de Sănătate Tulcea înregistrat sub nr.70/22.06.2011, drastic diminuat.

Serviciul de Ambulanţă Tulcea a iniţiat procedura concedierii colective, reglementată de art.68 şi următoarele din Legea nr.5372003, republicată.

În conformitate cu prevederile art.69-70 din Codul Muncii, au fost demarate consultări cu Sindicatul Urgenţă – Adresa nr.5369/30.06.2011, fiind notificate despre demararea procedurii şi Inspectoratul teritorial de Muncă Tulcea, Agenţia Teritorială de Ocupare a Forţei de Muncă Tulcea, prin adresele nmr.537 şi 5371 din data de 30.06.2011, precum şi Direcţia de Sănătate Publică Tulcea – adresa nr. 5381/30.06.2011.

Cu privire la aplicarea pct.3 din criteriile de stabilire a ordinii de prioritate: Aşa cum rezultă din modul de redactare a criteriilor de stabilire a ordinii de

prioritate, angajatorul Serviciul de Ambulanţă Tulcea a dorit să concedieze cu prioritate pe cei care pot fi pensionaţi pentru limită de vârstă (criteriul nr.2) şi apoi pe cei care îndeplinesc condiţiile de pensionare, oricare ar fi acestea de limită de vârstă sau anticipată, respectiv punctul 3.

Greşit reţine instanţa de fond faptul că pensionarea anticipată presupune că salariatul va beneficia de o pensie mai mică decât cea pentru limită de vârstă şi decât salariul primit în calitate de salariat, deoarece nimic nu-l împiedică pe reclamant, ca pe lângă pensia anticipată stabilită, să muncească în continuare, să încheie un raport de muncă cu un alt angajator pentru a se putea încadra în condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă.

Solicită a se observa că, deşi reclamantul prin formularea acţiunii, contestă doar aplicarea punctului 3 dintre criteriile de stabilire a ordinii de prioritate şi anume că nu îndeplineşte condiţiile pentru pensionare, instanţa de fond se pronunţă mai mult decât s-a cerut şi anume se pronunţă şi cu privire la aplicarea punctului nr.5, care nu a fost contestat şi nu i s-a aplicat acestuia şi anume existenţa unor sancţiuni disciplinare aplicate în condiţiile legii.

Motivarea instanţei de fond este confuză, deoarece reţine pct.5 din criterii ca fiind aplicabil reclamantului, ceea ce nu s-a întâmplat în realitate, dar deşi nu invocă aplicarea pct.6, argumentele vizează punctul cu privire la care măsura concedierii va afecta mai întâi persoanele care nu au copii în întreţinere.



144

Nu se invocă prin acţiunea introductivă motive de nelegalitate ale procedurii de concediere colectivă sau pentru condiţii de formă, ci doar susţineri subiective, simple supoziţii şi aprecieri cu privire la activitatea altor salariaţi din cadrul Serviciului de Ambulanţă Tulcea.

Tribunalul Tulcea a acordat salariatului mai mult decât a cerut prin acţiunea introductivă.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a cerut constatarea ca nelegală a deciziei nr.1318/08.08.2011, reîncadrarea în acelaşi post, cu plata drepturilor salariale până în momentul reîncadrării în muncă.

Prin dispozitivul sentinţei recurate, instanţa de fond anulează decizia nr.1318/08.08.2011 ca nelegală şi netemeinică, dispune reîncadrarea pe postul deţinut anterior emiterii deciziei de concediere, obligă intimatul la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul, de la data emiterii deciziei de concediere contestate şi până la data reintegrării sale efective.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr.1318/08.08.2011 emisă de Serviciul de Ambulanţă Tulcea s-a dispus începând cu data de 08.08.2011 încetarea Contractului individual de muncă al salariatului G.N. având funcţia de ambulanţier, în conformitate cu art.66 din Codul muncii.

La emiterea deciziei angajatorul a avut în vedere dificultăţile de natură financiară cu care se confruntă Serviciul de Ambulanţă Tulcea.

Pentru a proceda la concedierea contestatorului, intimatul a avut în vedere criteriile de stabilire a ordinii de prioritate care au stat la baza concedierilor aflate în cadrul unităţii intimate.

Dintre criteriile avute în vedere pentru concedierile operate de intimat, contestatorului i-a fost aplicat criteriul prevăzut la pct.3 şi, respectiv, cel prevăzut la pct.6.

Criteriul de la punctul 3 se aplică atunci când sunt îndeplinite condiţiile de pensionare astfel: „în termen de până la 6 luni de la data încetării raporturilor de muncă, respectiv de până la 12 luni de la data încetări raporturilor de muncă”.

Potrivit art. 53 alin.1 din Legea nr. 263/2010, vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei.

Din cartea de identitate a contestatorului rezultă că acesta este născut la data de 27.11.2950, astfel că la data concedierii avea vârsta de 60 de ani.

Susţinerea intimatului potrivit căreia pct.3 din criteriile de stabilire a ordinii de prioritate se referă la condiţiile de pensionare în general, incluzând şi pensionarea anticipată, în mod corect nu a fost reţinută de instanţa de fond.

Pensionarea anticipată este o opţiune care nu poate aparţine decât salariatului, cu atât mai mult cu cât acest tip de pensionare presupune că el va beneficia de o pensie mai mică decât cea pentru limită de vârstă şi decât salariul primit în calitate de salariat.



145

Astfel, angajatorul nu îi poate impune salariatului să se pensioneze anticipat şi nu îi poate reţine ca şi criteriu de concediere a acestuia, îndeplinirea condiţiilor de pensionare anticipată.

Neîndeplinirea condiţiilor de la criteriul 3 este un motiv suficient pentru a atrage nulitatea deciziei de pensionare, întrucât aceste criterii se aplică în ordine, neavând relevanţă faptul că prima instanţă a analizat şi criteriul 6, fără ca acesta să fi fost contestat de către reclamant.

Astfel, potrivit criteriului 1 referitor la competenţă, reclamantul era deţinătorul unui permis de conducere auto pentru categoriile B,C şi D, putând ocupa din acest punct de vedere postul de ambulanţier.

Având în vedere pregătirea sa profesională superioară, nu mai avea importanţă faptul că nu avea copii în întreţinere.

În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs, în mod corect prima instanţă a obligat pârâta către contestator la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul, astfel cum se prevede prin dispoziţiile art.80 din Codul Muncii.

Nu suntem în situaţia de plus petita, atâta timp cât legiuitorul obligă instanţa să acorde o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art.312 al.1 Cod procedură civilă, Curtea a obligat recurenta la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimat.



22. Controlul instanţei de jurisdicţia muncii asupra legalităţii şi

temeiniciei deciziei de sancţionare disciplinară în lipsa unei limitări legale exprese include şi dreptul de a înlocui sancţiunea disciplinară cu una mai uşoară.

Potrivit art. 250 din Codul Muncii: „angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară

aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, avându-se în vedere următoarele:

a) împrejurările în care fapta a fost săvârşită; b) gradul de vinovăţie a salariatului; c) consecinţele abaterii disciplinare; d) comportarea generală în serviciu a salariatului; e) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta. În consecinţă, individualizarea sancţiunii se face în funcţie de criteriile prevăzute la art.250

din Codul Muncii. Faptul că „sustragerea de bunuri” a fost considerată abatere disciplinară gravă prin

prevederile regulamentului intern şi ale Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, nu înseamnă că sancţiunea disciplinară cea mai gravă intervine în mod automat, fără a ţine cont de criteriile de individualizare prevăzute de art.250 Codul muncii.

Este adevărat că angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, însă instanţa are dreptul să verifice legalitatea şi temeinicia aplicării sancţiunii disciplinare.



146

Nu există nicio prevedere legală care să interzică instanţei de jurisdicţia muncii înlocuirea sancţiunii disciplinare cu una mai uşoară.

Nu poate fi vorba de o imixtiune a organelor de jurisdicţie în prerogativele disciplinare care aparţin angajatorului.

Prerogativa angajatorului de a dispune sancţionarea încetează odată cu aplicarea acesteia. Din acest moment intră în joc prerogativele organelor investite de lege cu controlul jurisdicţional al actului de sancţionare disciplinară.


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 11113/118/2011 reclamanta A.D. a chemat în judecată pe pârâtul S.N. Constanţa, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea deciziei nr. 394/03.08.2011 emisă de pârât şi reangajarea sa în funcţia anterior deţinută. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin decizia contestată s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului său de muncă, măsură cu care nu este de acord. Astfel, a învederat reclamanta că la data de 22.07.2011, la controlul efectuat asupra sa la poarta de acces a şantierului, au fost găsiţi în bagajul personal 2 l de diluant şi 2 l de vopsea, produse rămase de pe urma spălării pompei de vopsit şi care erau în realitate reziduuri. A precizat totodată reclamanta că este la prima abatere disciplinară săvârşită, iar prin desfacerea contractului de muncă a fost lipsită de orice sursă de venit, în condiţiile în care are în întreţinere doi copii şi un părinte în vârstă. În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar decizia nr. 394/03.08.2011. În apărare, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei. Pe această cale, pârâtul a susţinut că reclamanta a fost încadrată în meseria de vopsitor industrial, iar la data de 22.07.2011 a fost depistată la ieşirea din unitate având asupra sa o cantitate de 2 litri diluant şi 2 litri vopsea de culoare bronz. În aceste împrejurări, reclamanta a fost convocată pentru efectuarea cercetării disciplinare, ocazie cu care şi-a recunoscut vinovăţia în săvârşirea faptei. A mai subliniat pârâtul că prin dispoziţiile art. 49 alin.1 lit. b din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate şi valabil în perioada 2011 - 2015, fapta de sustragere de bunuri aparţinând unităţii a fost calificată ca fiind abatere disciplinară gravă care justifică desfacerea contractului individual de muncă. În plus, reclamanta avea cunoştinţă despre aceste prevederi contractuale, precum şi de împrejurarea că societatea aplica unitar măsura de sancţionare a salariaţilor care sustrag bunuri ce aparţin unităţii, în scopul impunerii unor criterii obiective de disciplină. Prin sentinţa civilă nr.6345 din data de 02 decembrie 2011, pronunţată în dosarul civil nr.11113/118/2011, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă A.D., domiciliată în Constanţa, …, în contradictoriu cu pârâtul S.N. CONSTANŢA SA cu sediul în Constanţa, …, având ca obiect contestaţie decizie de concediere.



147

A anulat în parte decizia nr. 394/03.08.2011 şi înlocuieşte sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă cu sancţiunea reducerii salariului de bază al reclamantei cu 10% pentru 3 luni.

A dispus reintegrarea reclamantei în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei anulate.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a drepturilor băneşti cuvenite de la data emiterii deciziei şi până la efectiva reintegrare. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele: Reclamanta a fost angajata societăţii pârâte în funcţia de vopsitor industrial. La data de 22.07.2010, reclamanta a fost depistată de agentul de pază, la ieşirea din incinta unităţii, având asupra sa 2 litri de diluant şi 2 litri de vopsea de culoare bronz. În urma cercetării disciplinare efectuate la data de 25.07.2011, s-a stabilit că reclamanta se face vinovată de încălcarea prevederilor art. 49 lit. b şi art. 173 lit.”a” din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, precum şi a dispoziţiilor art. 13.7, art.13.17 şi art. 14.7 din Regulamentul Intern. În consecinţă, a fost emisă decizia nr. 394/03.08.2011, prin care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei, fapta săvârşită fiind apreciată ca o abatere disciplinară gravă. Prin contestaţia de faţă, reclamanta nu a negat evenimentul din data de 22.07.2010, dar a susţinut că sancţiunea aplicată este mult prea severă în raport cu gravitatea faptei şi cu circumstanţele sale personale. A susţinut astfel reclamanta că substanţele găsite asupra sa la controlul agentului de pază reprezentau reziduuri, lipsite de valoare şi imposibil de refolosit de unitate în cadrul altor procese tehnologice. Aceste afirmaţii ale reclamantei sunt infirmate însă prin concluziile raportului întocmit la nivel de unitate de comisia special constituită în vederea expertizării vopselei sustrase, concluzii potrivit cu care vopseaua este folosită integral în procesul de producţie şi nu rezultă reziduuri în urma folosirii ei. În concluzie, la data de 22.07.2011 reclamanta a încercat să îşi însuşească din incinta unităţii o cantitate de 2 l diluant şi 2 l vopsea de culoare argintie, fiind descoperită la ieşirea din şantier.În mod evident, tentativa de sustragere a unor bunuri din patrimoniul unităţii angajatoare constituie abatere disciplinară şi justifică exercitarea de către angajator a prerogativei disciplinare, în condiţiile art. 247 Codul muncii. În ce priveşte sancţiunea efectiv aplicată, pârâtul a invocat dispoziţiile art. 49 alin.1 lit. b din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate, potrivit cu care se consideră abateri grave care justifică desfacerea contractului individual de muncă sustragerea, favorizarea sau tăinuirea sustragerii de bunuri aparţinând unităţii sau salariaţilor acesteia. O asemenea dispoziţie contractuală nu poate fi interpretată însă în sensul că, odată constatată existenţa abaterii disciplinare calificată ca atare de text, sancţiunea care intervine în mod automat şi invariabil este cea a desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă. O astfel de concluzie ar lăsa în mod clar loc arbitrariului în aplicarea sancţiunii disciplinare de către angajator, din moment ce s-ar



148

permite ignorarea criteriilor de individualizare expres şi cumulativ prevăzute de art. 250 Codul muncii, criterii ce vizează împrejurările în care fapta a fost săvârşită, gardul de vinovăţie al salariatului, consecinţele abaterii disciplinare, comportarea generală în serviciu a salariatului şi eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de acesta. Or, în cazul de faţă, în mod evident pârâtul nu a ţinut cont de aceste criterii, considerând că simpla calificare a faptei săvârşite de reclamantă ca fiind o abatere disciplinară gravă justifică eludarea dispoziţiilor art. 250 Codul muncii.

Cum instanţa este competentă să verifice legalitatea măsurii dispuse de angajator, ea are şi posibilitatea de a reindividualiza sancţiunea aplicată salariatului, aplicând o sancţiune mai uşoară, prin reaprecierea criteriilor impuse de lege. Atât în doctrină, cât şi în practica judiciară, s-a admis că prin recunoaşterea cenzurii instanţei asupra împrejurărilor în care s-a aplicat sancţiunea, se dă expresie liberului acces la justiţie al salariatului, care în caz contrar ar fi un drept doar iluzoriu.

În cauza de faţă, prin raportare la toate criteriile enumerate de art. 250 Codul muncii, instanţa apreciază că nu este justificată aplicarea celei severe sancţiuni. Astfel, nu se pot neglija împrejurările concrete ale faptei-care a presupus încercarea de sustragere a unei cantităţi mici de produse aparţinând unităţii angajatoare, urmarea produsă-care nu a fost una de rezultat, precum şi circumstanţele personale ale reclamantei, reţinute prin chiar decizia de concediere, respectiv caracterizarea acesteia ca fiind o persoană conştiincioasă, cu disponibilitate la solicitările pentru munca peste program, fără absenţe nemotivate şi care nu a mai fost sancţionată disciplinar anterior. Pentru toate aceste motive, instanţa reţine că prin raportare la circumstanţele concrete ale speţei, corespondentul punitiv al acesteia trebuie să se regăsească într-o sancţiunea mai uşoară decât cea a desfacerii disciplinare a desfacerii contractului individual de muncă, astfel că va proceda la reindividualizarea sancţiunii, urmând să admită în parte cererea reclamantei.

Având în vedere şi prevederile art. 33 din Regulamentul Intern al unităţii, care enumără sancţiunile disciplinare aplicabile în ordine gravităţii lor, urmează a se dispune înlocuirea sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă cu sancţiunea reducerii salariului de bază al reclamantei cu 10% pentru 3 luni. Interesul pârâtului în realizarea rolului preventiv al sancţiunii disciplinare, în vederea descurajării unor fapte similare, poate fi realizat şi prin aplicarea unei sancţiuni mai puţin severe, dar care se înscrie în antecedenţa disciplinară a salariatului şi produce efecte directe în privinţa drepturilor băneşti acordate acestuia.

Se va dispune deci reintegrarea reclamantei în funcţia anterior deţinută şi obligarea pârâtului la plata către reclamantă a drepturilor băneşti cuvenite de la data emiterii deciziei şi până la efectiva reintegrare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul S.N. CONSTANŢA S.A., criticând-o sub următoarele aspecte:

Critică soluţia instanţei de fond întrucât aceasta a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii iar hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.



149

Prin Raportul de eveniment înregistrat sub nr.14045/25.07.2011 – întocmit de D.R. – şeful de tură al firmei S.C. „H.H.” SRL care asigura paza societăţii, se aduce la cunoştinţa conducerii că în data de 22.07.2011 în jurul orelor 17,17, s-a procedat de către agentul de intervenţie al firmei de pază – D.R. la reţinerea pentru control a salariatei A.D.

Reclamanta îşi recunoaşte vinovăţia atât în declaraţia dată în data de 22.07.2011, ataşată la Raportul de eveniment cât şi în Nota explicativă, dată de către reclamantă în cadrul cercetării disciplinare prealabile.

Drept urmare, întrucât fapta reclamantei este considerată abatere disciplinară gravă ce justifică desfacerea contractului individual de muncă, prin încălcarea prevederilor Regulamentului Intern şi ale Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, societatea a procedat la concedierea acesteia conform art.61 lit.”a” din Codul Muncii comunicându-i acesteia decizia de sancţionare disciplinară nr.394 din 03.08.2011 – fila 14 dosar, în temeiul prevederilor art.61 lit.”a” din Codul Muncii, pentru furt.

Critica formulată de reclamantă prin contestaţie că ar fi trebuit să i se aplice o altă sancţiune graduală nu se susţine. Subliniază că reclamanta avea cunoştinţă de faptul că pârâta aplică unitar măsura de sancţionare a salariaţilor ce sustrag bunuri aparţinând societăţii iar Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate prevede faptul că se consideră abatere gravă care justifică desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

S.N. Constanţa S.A. a stabilit prin norme interne dispoziţii care prevăd ca salariatul să se preocupe permanent de buna desfăşurare a activităţii, să nu aibă alte preocupări cât îşi desfăşoară munca, să protejeze patrimoniul societăţii, să nu scoată din incinta societăţii prin orice mijloace bunuri materiale aparţinând unităţii, fără documente de ieşire eliberate de cei în drept.

Dispoziţiile art. 247 din Codul Muncii prevăd că: „angajatorul dispune de prerogativa disciplinară având dreptul de a aplica potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară” prin aceasta înţelegându-se potrivit alin.2 din acelaşi articol „fapta în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, ordinul şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici”, pârâtul a dispus în consecinţă încetarea raporturilor de muncă cu reclamanta.

Întrucât motivaţiile reclamantei nu au putut fi reţinute ca elemente exoneratoare de răspundere în cadrul cercetării disciplinare prealabile, fapta de sustragere de bunuri aparţinând societăţii fiind recunoscută prin semnătură, apărările acesteia au fost înlăturate, reclamanta făcându-se vinovată de încălcarea cu vinovăţie a prevederilor regulamentului intern, contractului colectiv de muncă la nivel de societate, contractului individual de muncă, a deciziilor şi dispoziţiilor legale ale şefilor ierarhici.

Critică motivaţia instanţei de fond care a statuat faptul că pârâtul nu a ţinut cont de criteriile de individualizare prevăzute de art.250 Codul Muncii şi că nu este justificată aplicarea celei mai severe sancţiuni.



150

Codul Muncii nu stabileşte, în mod imperativ, ordinea de aplicare a sancţiunilor, astfel că angajatorul este îndreptăţit ca în funcţie de fapta săvârşită, urmările produse şi vinovăţia făptuitorului, să ia măsura desfacerii contractului de muncă fără a fi obligat de a adopta o măsură disciplinară mai gravă, abia după ce a dispus una mai uşoară.

Instanţa a apreciat în mod eronat că nu este justificată aplicarea celei mai severe sancţiuni, maniera de a interpreta de către societate a modului de aplicare a sancţiunilor este corelată cu prevederile Regulamentului Intern şi ale Contractului colectiv de muncă la nivel de societate existente, în care se prevăd în mod explicit abaterile disciplinare pentru care angajatorul va dispune desfacerea disciplinară a Contractului individual de muncă, prevederi pe care reclamanta le cunoştea şi pe care de altfel le-a recunoscut.

Aceste măsuri sunt luate tocmai pentru a descuraja astfel de fapte şi consideră că atitudinea instanţei de a anula o astfel de decizie cu obligarea reintegrării nu este corectă faţă de ceilalţi salariaţi care-şi exercită atribuţiile cu bună credinţă şi nu încalcă regulamentul şi ordinele emise de societate, fiind astfel încurajate faptele de furt din patrimoniul societăţii şi, pe de altă parte, este afectată şi imaginea societăţii şi prerogativa disciplinară conferită de către legiuitor.

De asemenea, instanţa nu a ţinut cont de faptul că angajatorul a stabilit prin Regulamentul Intern şi Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate faptele ce constituie abateri de la disciplina muncii şi în aplicarea sancţiunii de desfacere a contractului de muncă al reclamantei a ţinut cont tocmai de fapta ilicită.

Consideră că tocmai instanţa de fond a reţinut eronat dispoziţiile art.250 din Codul Muncii, având în vedere fapta de furt şi nu a ţinut cont de:

- împrejurările în care a fost săvârşită fapta; - gradul de vinovăţie; - consecinţele faptei de sustragere a vopselei. - gradul de vinovăţie; - consecinţele faptei de sustragere a vopselei. Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins

recursul ca nefondat pentru următoarele considerente: La data de 22.07.2011, reclamanta a fost depistată de agentul de pază la ieşirea

din incinta unităţii, având asupra sa 2 litri de diluant şi 2 litri de vopsea de culoare bronz.

În urma cercetării disciplinare efectuate la data de 25.07.2011 s-a stabilit că reclamanta se face vinovată de încălcarea prevederilor art.49 şi art.173 lit.”a” din Contractul colectiv de muncă la nivel unitate, precum şi de dispoziţiile art.13.7, art.13.17 şi art.14.7 din Regulamentul Intern.

A fost emisă decizia nr.394/03.08.2011 prin care s-a dispus desfacerea disciplinară a Contractului individual de muncă al reclamantei, fapta săvârşită fiind apreciată ca o abatere disciplinară gravă.

Prin contestaţia formulată reclamanta nu a negat evenimentul din data de 22.07.2011, dar a susţinut că sancţiunea aplicată este mult prea severă în raport cu gravitatea faptei şi cu circumstanţele sale personale.



151

Potrivit art. 250 din Codul Muncii: „angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, avându-se în vedere următoarele:

f) împrejurările în care fapta a fost săvârşită; g) gradul de vinovăţie a salariatului; h) consecinţele abaterii disciplinare; i) comportarea generală în serviciu a salariatului; j) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta. În consecinţă, individualizarea sancţiunii se face în funcţie de criteriile

prevăzute la art.250 din Codul Muncii. Raportat la aceste criterii, în mod corect prima instanţă a apreciat că nu se

justifică aplicarea celei mai severe sancţiuni, faţă de împrejurările concrete ale faptei, respectiv sustragerea unei cantităţi mici de produse, urmarea produsă, care nu a fost una de rezultat, precum şi circumstanţele personale ale reclamantei respectiv caracterizarea acesteia ca fiind o persoană conştiincioasă, cu disponibilitate la solicitările pentru munca peste program, fără absenţe nemotivate şi care nu a mai fost sancţionată disciplinar anterior.

Faptul că „sustragerea de bunuri” a fost considerată abatere disciplinară gravă prin prevederile regulamentului intern şi ale Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, nu înseamnă că sancţiunea disciplinară cea mai gravă intervine în mod automat, fără a ţine cont de criteriile de individualizare prevăzute de art.250 Codul muncii.

Este adevărat că angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, însă instanţa are dreptul să verifice legalitatea şi temeinicia aplicării sancţiunii disciplinare.

Nu există nicio prevedere legală care să interzică instanţei de jurisdicţia muncii înlocuirea sancţiunii disciplinare cu una mai uşoară.

Nu poate fi vorba de o imixtiune a organelor de jurisdicţie în prerogativele disciplinare care aparţin angajatorului.

Prerogativa angajatorului de a dispune sancţionarea încetează odată cu aplicarea acesteia. Din acest moment intră în joc prerogativele organelor investite de lege cu controlul jurisdicţional al actului de sancţionare disciplinară.

Acest control, în lipsa unei limitări legale exprese, include şi dreptul organului jurisdicţional de a înlocui o sancţiune disciplinară cu una mai uşoară.

Dacă nu s-ar recunoaşte organului de jurisdicţie a muncii şi dreptul de a înlocui sancţiunea aplicată cu alta mai uşoară, în cazul în care se reţine existenţa abaterii, ci numai anularea sancţiunii iniţiale, ar însemna ca salariatul să rămână nesancţionat.

În consecinţă, instanţa de fond a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii, iar hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea corectă a legii.



23. Efectele aplicării Legii nr. 329/2009 cu referire la dreptul angajaţilor

ASSI la salarii compensatorii, reglementat de art. 91 alin. 2 din CCM. Calitatea



152

procesuală a CNMSI şi a Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informa ţionale.

In cauză, nu a fost vorba de o desfiinţare a postului ocupat de reclamant ca urmare a

reorganizării activităţii în sensul art. 65 din Codul Muncii, astfel ca nu sunt aplicabile prevederile alin.1 lit.a) din art. 91, ci prevederile art.91 alin.1 lit.b) din contractul colectiv de muncă aplicabil, fiind vorba de desfiinţarea instituţiei şi în acelaşi timp de preluarea activităţii sale de alte două instituţii: CN ,,R.D.” şi CNMSI.

În decizia nr. 366/07.12.2009, emisă de ASSI, s-a stabilit că încetează contractul individual de muncă al reclamantului ca urmare a desfiinţării Agenţiei cu o perioadă de preaviz care începea să curgă de la data comunicării deciziei dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a hotărârii de guvern privind înfiinţarea noilor entităţi rezultate din reorganizarea prevăzută de art. 5 alin.2 din Legea nr. 329/2009.

Prin urmare, la data emiterii acestei decizii, respectiv 07.12.2009, s-a născut dreptul reclamantului la compensaţii în temeiul prevederilor art.91 din contractul colectiv de munca şi nu la momentul împlinirii dreptului de preaviz de 20 de zile, deoarece dacă s-ar agrea aceasta ultima varianta ar însemna că angajatorul, cu bună ştiinţă, a amplasat termenul de încetare a contractului de muncă intr-o perioada în care angajatul nu mai putea beneficia de compensaţiile prevăzute de CCM, iar prevederile art. 91 din contractul colectiv de muncă ar fi fost golite de sens şi de forţă juridică, ceea ce este contrar art. 243 din Codul Muncii.

Legea nr. 329/2009 H.G. nr. 1439/2009

Reclamantul P.B. a chemat în judecată pe pârâta A.S.S.I., solicitând obligarea

acesteia la plata salariului neplătit pentru munca depusă în luna decembrie 2009, a primei de Crăciun, a celui de-al treisprezecelea salariu pentru anul 2009, a salariului neplătit pentru cele 12 zile lucrate în luna ianuarie 2010 şi a acelor 12 salarii compensatorii.

La data de 6 octombrie 2010, reclamantul a depus la dosar cerere completatoare prin care a solicitat completarea cadrului procesual şi citarea în cauză a următorilor pârâţi: Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, CNMSI şi CN „R.D.”, motivat de faptul că A.S.S.I. a fost desfiinţată prin dispoziţiile Legii nr. 329/2009 şi cele ale H.G. nr. 1439/2009.

Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia de conexitate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a CN „R.D.”.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată. CNMSI a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a

pârâţilor Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale precum şi a CN „R.D.” iar pe fond a solicitat respingerea cererii întrucât toate drepturile băneşti au fost achitate.

Prin încheierea de şedinţă din data de 19 ianuarie 2011, instanţa a respins excepţia de conexitate şi excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale şi CN „R.D.”, ca nefondate.



153

La data de 09 mai 2011, reclamantul a depus la dosarul cauzei cerere de renunţare la judecarea capetelor de cerere privind obligarea pârâtelor la plata următoarelor drepturi salariale: salariul pentru luna decembrie 2009, prima de Crăciun, al XIII-lea salariu pentru 2009 şi salariul pentru 12 zile aferente lunii ianuarie 2010.

Prin sentinţa civilă nr.1652/09.05.2011 pronunţată de Tribunalul Tulcea, s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecata capetelor de cerere privind: plata salariului pentru luna decembrie 2009, a primei de Crăciun, a celui de-al treisprezecelea salariu pentru anul 2009 şi a salariului pentru cele 12 zile lucrate în luna ianuarie 2010.

S-a admis acţiunea formulată de reclamantul P.B. în contradictoriu cu pârâtele: CNMSI, Ministerul Comunicaţiilor Şi Societăţii Informaţionale şi CN „R.D.”.

Au fost obligaţii pârâţii la plata către reclamant a celor 12 salarii compensatorii, prevăzute la art. 91 alin. (2) din Contractul colectiv de muncă nr. 7136/23.12.2008, încheiat la nivelul A.S.S.I.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Prin decizia nr. 366 din 07.12.2009, emisă de A.S.S.I., reclamantului i-a încetat activitatea începând cu data de 12.01.2010, conform Legii nr. 329/2009, coroborat cu prevederile art. 65 din Codul muncii, ca urmare a desfiinţării locului de muncă pe care îl ocupa.

Conform pct. 21 din Anexa 1 la Legea nr. 329/2009, A.S.S.I. s-a desfiinţat, ca urmare a divizării, activitatea acesteia fiind preluată de C.N.M.S.I. şi CN „R.D.”, reorganizarea fiind realizată în baza art. 3 lit. d) din Legea nr. 329/2009.

În aplicarea Legii nr. 329/2009 a fost dată H.G. nr. 1439/2009, privind înfiinţarea CNMSI şi a CN „R.D.”.

Conform art. 1 alin.(2) şi art. 2 din H.G. nr. 1439/2009, atribuţiile şi patrimoniul A.S.S.I. au fost preluate de Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale care, ulterior a predat părţi din patrimoniu celor două centre născute din divizare, respectiv C.N.M.S.I. şi C.N.R.D., fostul imobil al A.S.S.I. rămânând conform art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 1439/2009, în patrimoniul Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale.

În conformitate cu prevederile art. 48 din Decretul 31/1954, privind persoanele fizice şi juridice: „Persoanele juridice care dobândesc bunuri prin efectul divizării, răspund faţă de creditori pentru obligaţiile persoanei juridice care a încetat de a avea fiin ţă prin divizare…” Având în vedere că pârâtele Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, CNMSI şi CN „RD” au obţinut bunuri prin divizare, aşa după cum rezultă din protocoalele de predare-primire aflate la dosar, acestea trebuie şi pot să răspundă pentru toate obligaţiile contractuale asumate de ASSI, faţă de angajaţii acesteia.

Potrivit art. 91 alin. (1) lit. a) din contractul colectiv de muncă al A.S.S.I. înregistrat sub nr. 7136/23.12.2008 şi a cărui valabilitate a fost prelungită, conform art. 2 alin. (2) din acelaşi contract colectiv de muncă până la 23.12.2010: „Salariatul



154

are dreptul la o compensaţie bănească în următoarele situaţii de încetare a contractului individual de muncă:

a) instituţia îşi reduce personalul prin reducerea postului salariatului ca urmare a reorganizării.”

Potrivit alin. (2): „Instituţia va comunica în scris fiecărui salariat termenul de preaviz şi va plăti salariaţilor o compensaţie, în cuantum de 12 salarii de bază ale acestuia dar numai puţin decât 12 salarii medii de bază pe instituţie.”

Pentru aceste motive, instanţa de fond a admis acţiunea, obligând pârâţii la plata către reclamant a celor 12 salarii compensatorii prevăzute la art. 91 alin. (2) din Contractul colectiv de muncă nr. 7136 din 23.12.2008, încheiat la nivelul A.S.S.I.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii. I. Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale a criticat sentinţa

recurată prin prisma greşitei soluţionări a excepţiei privind lipsa calităţii procesuale pasive a acestei instituţii.

Pentru a reţine calitatea procesuală activă a Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, instanţa de judecată a reţinut în mod incorect faptul că atribuţiile A.S.S.I. au fost preluate atât de Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale cât şi de CNMSI şi CNRD. Aşa cum a arătat, potrivit punctului 21 din Anexa 1 la Legea nr. 329/2009, ASSI s-a desfiinţat, ca urmare a divizării, activitatea acesteia fiind preluată de două noi entităţi care iau astfel fiinţă, CNMSI şi CNRD.

ASSI funcţiona în baza O.U.G.nr.73/2007 privind organizarea şi funcţionarea ASSI şi îndeplinea atribuţiile prevăzute la art.2.

CNMSI îndeplineşte atribuţiile prevăzute la art.5 din H.G.1439/2009. CNRD îndeplineşte atribuţiile prevăzute la art.18 din H.G.1439/2009. Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale îndeplineşte atribuţiile

prevăzute la art.4 din H.G.12/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, cu modificările şi completările ulterioare.

Din analiza prevederilor legale care stabilesc atribuţiile Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, ale ASSI, ale CNMSI şi ale CNRD rezultă faptul că atribuţiile ASSI au fost preluate în totalitate de cele două centre şi nu de MCSI. De asemenea, şi personalul necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor preluate de cele două centre de la ASSI a fost preluat de cele două noi instituţii.

Totodată, atât în Legea nr. 329/2009 cât şi în H.G. 1439/2009, noţiunea de patrimoniu a fost folosită separat de noţiunea de „personal” sau „structuri de personal”. În aceste condiţii, rezultă clar că intenţia legiuitorului a fost aceea de a crea regimuri juridice distincte pentru fiecare dintre cele două categorii de noţiuni. De asemenea, a făcut referire separată cu privire la drepturile şi obligaţiile ce decurg din acestea, ceea ce arată intenţia legiuitorului ca acestea să urmeze regimul juridic stabilit separat pentru fiecare dintre cele două noţiuni.

Instanţa de judecată a reţinut în mod incorect că MCSI are calitatea procesuală pasivă motivat de faptul că a obţinut bunuri prin efectul divizării, respectiv imobilul din Bucureşti, strada I. nr.22, ca urmare a divizării iar în raport de art.48 din decret nr.31/1954 „persoanele care dobândesc bunuri prin efectul divizării, răspund de



155

creditori pentru obligaţiile persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin divizare…”.

În aceste condiţii, solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii pasive a Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale.

Totodată, instanţa de judecată nu a reţinut în dispozitivul sentinţei respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului.

Instanţa, în mod incorect, a reţinut că Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale nu are calitatea de a contesta decizia nr.366/2009, motivat de faptul că din dispoziţiile Legii nr.53/2003 rezultă că singura persoană îndrituită să conteste o decizie de concediere este salariatul şi „nicidecum ale persoane juridice rezultate ca urmare a transformării persoanei juridice iniţiale care reprezenta angajatorul”.

Faţă de această motivare precizează că doar CNRD şi CNMSI sunt instituţiile care au rezultat în urma divizării ASSI. Atâta timp cât s-a reţinut calitatea MCSI pentru plata drepturilor compensatorii pentru aceleaşi motive ar fi trebuit să se reţină calitatea MCSI de a contesta legalitatea aşa zisei decizii nr.366/2009.

Conform art.267 din Codul Muncii lit.d) pot fi părţi în conflictele de muncă alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale sau al Codului de procedură civilă.

Totodată, în cadrul unui litigiu, pârâtul se poate apăra prin invocarea nulităţii actului juridic de care depind soluţionarea cauzei.

Recurentul mai consideră că nu sunt aplicabile prevederile contractului colectiv de muncă referitoare la plata salariilor compensatorii întrucât potrivit art.91 teza finală din contractul colectiv de muncă, dreptul la compensaţie bănească se naşte dacă are loc încetarea contractului individual de muncă ca urmare a preluării activităţii angajatorului total sau parţial de către o altă entitate, ori potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, încetarea contractului individual de muncă nu a fost efectuat preluării activităţii fostei ASSI de către cele două centre, CNMSI şi CNRD, ci ca urmare a reducerii de posturi, reducere ce a avut loc în cadrul centrelor şi nu în cadrul ASSI.

În concluzie, solicită respingerea cererii privind plata de salariilor compensatorii ca fiind neîntemeiată.

II. CNMSI a formulat critici în raport de dispoziţiile art. 304 pct.9 cod

procedură civilă. Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiilor privind lipsa calităţii

procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, precum şi a CNRD, pronunţând o hotărâre vădit netemeinică şi nelegală prin obligarea celor două instituţii la plata celor 12 salarii compensatorii.

Pe fondul cererii, Tribunalul Tulcea a aplicat în mod greşit legea. Motivul invocat pentru emiterea deciziilor de concediere, respectiv desfiinţarea

celor 200 de posturi din cadrul ASSI nu era viabil la momentul emiterii acestora deoarece:

- reducerea efectivă a posturilor potrivit art.6 alin.3 din Legea nr.329/2009 are loc abia după intrarea în vigoare a H.G.nr.1439/2009;



156

- categoria concretă a posturilor reduse se stabileşte abia după aprobarea posturilor pentru instituţiile care preiau activitatea acestora, respectiv CNMSI şi CNRD.

În ceea ce priveşte situaţia personalului fostului ASSI, recurentul consideră că au devenit incidente dispoziţiile generale prevăzute la art.6 din Legea nr.329/2009, dar şi a celor particulare prevăzute la art.14 şi art.27 din H.G.nr.1439/2009 privind înfiinţarea CNMSI şi a CN „R.D.”.

Temeiul juridic al încetării contractelor de muncă pentru personalul ASSI supus reorganizării este art.6 alin.5 din Legea nr.329/2009, iar nu prevederile din Codul muncii.

În cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, în sensul că suntem în prezenţa unei reorganizări a ASSI prin divizare în două entităţi – noi persoane juridice, care preiau obligaţiile instituţiei divizate, inclusiv personalul.

S-a motivat în mod greşit faptul că intimatul reclamant şi-a încetat raporturile de muncă cu ASSI ca urmare a emiterii deciziei de concediere din 07.12.2009, precum şi faptul că situaţia sa juridică este reglementată de dispoziţiile din Codul Muncii – afirmaţii care sunt în vădită contradicţie cu prevederile Legii nr. 329/2009 şi H.G. nr. 1439/2009, decizia de concediere fiind emisă nelegal anterior apariţiei H.G. nr.1439/2009.

În consecinţă, la data încetării raporturilor de muncă, în mod legal – 13.01.2010 – când noua instituţie CNMSI emite decizia de concediere, Contractul colectiv de muncă la nivelul ASSI nr.7136/23.12.2008 nu se mai afla în vigoare.

III. CNRD a declarat de asemenea recurs criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În mod greşit instanţa de fond a obligat CN „R.D.” - în solidar cu ceilalţi pârâţi - CNMSI şi Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale la plata a 12 salarii compensatorii în conformitate cu prevederile art.91 alin.2 din Contractul colectiv de muncă nr.7136/23.12.2008.

CN „R.D.” nu are calitatea de angajator în raport cu reclamantul P.B. şi, prin urmare, obţinerea unor drepturi de natură salarială nu poate fi impusă unei persoane juridice care nu are nici calitatea şi nici capacitatea de a le realiza.

Ca urmare, CN „R.D.” nu are calitate procesuală pasivă, în sensul că nu are raporturi de muncă cu reclamantul, care prin aplicarea dispoziţiilor legale a fost preluat de CNMSI, iar încetarea raporturilor de muncă pentru motive care nu ţin de persoana salariatului este dispusă la 12.01.2010 – decizia de concediere nr.206 este emisă de CNMSI la data de 15.01.2010.

Tribunalul Tulcea a nesocotit dispoziţiile Legii nr.329/2009 şi ale H.G. nr.1439/2009 privind înfiinţarea CNMSI şi a CN „R.D.”.

Potrivit art.14 alin.1 (pentru CNMSI) şi art.27 alin.1 (pentru CN „R.D.”) personalul ASSI aferent activităţilor prevăzute la art.5 (pentru CNMSI) şi art.18 (pentru CNRD) precum şi personalul auxiliar va fi preluat în cadrul celor două entităţi, în limita a 140 de posturi şi va beneficia de drepturile salariale acordate, potrivit legii, pentru categoriile de funcţii din cadrul CNMSI şi respectiv CNRD.



157

Ca urmare, din cei 153 salariaţi ai ASSI, CNMSI a preluat un număr de 104 salariaţi (printre care şi pe intimatul – reclamant P.B.) iar CNRD, un număr de 49 salariaţi, care au fost încadraţi prin echivalarea funcţiilor, având în vedere la stabilirea acestora, vechimea în muncă şi categoria studiilor.

Având în vedere că la data încetării raporturilor de muncă, în mod legal – 13.01.2010 – când noua instituţie CNMSI emite decizia de concediere, Contractul colectiv de muncă la nivelul ASSI nr.7136/23.12.2008 nu se mai afla în vigoare, recurenta solicită ca în baza art.312 Cod procedură civilă admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, de probele administrate şi de dispoziţiile legale incidente în cauza, Curtea constată următoarele:

Având în vedere ca singura obligaţie stabilită în sarcina pârâţilor de către instanţa de fond consta în plata către reclamant a celor 12 salarii compensatorii prevăzute de art. 91 alin.2 din CCM nr. 7136/23.12.2008 încheiat la nivelul ASSI, Curtea apreciază că celelalte critici formulate de recurenţii pârâţi, referitoare la legalitatea deciziei de concediere şi temeinicia cererii privind plata celorlalte drepturi salariale, sunt lipsite de obiect, cu atât mai mult cu cât reclamantul a renunţat la aceste capete de cerere.

Prin urmare, analiza sentinţei se va face din perspectiva capătului de cerere admis, şi a excepţiilor invocate de pârâţi raportate de acest capăt de cerere având în vedere ca numai pârâţii au formulat recurs.

Conform pct. 21 din Anexa 1 la Legea nr. 329/2009, A.S.S.I. s-a desfiinţat, ca urmare a divizării, activitatea acesteia fiind preluată de CNMSI şi C.N.R.D., reorganizarea fiind realizată în baza art. 3 lit. d) din Legea nr. 329/2009.

În aplicarea Legii nr. 329/2009 a fost dată H.G. nr. 1439/2009, privind înfiinţarea CNMSI şi a CN „R.D.”.

Conform art. 1 alin. (2) şi art. 2 din H.G. nr. 1439/2009, atribuţiile şi patrimoniul A.S.S.I. au fost preluate de Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale care, ulterior, a predat părţi din patrimoniu celor două centre născute din divizare, respectiv C.N.M.S.I. şi C.N.R.D., fostul imobil al ASSI rămânând, conform art. 2 alin. (4) din H..G. nr. 1439/2009, în patrimoniul Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale.

Potrivit prevederilor art. 1 din O.U.G nr. 1/2010, salarizarea personalului autorităţilor şi instituţiilor publice care şi-au schimbat regimul de finanţare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 329/2009, se realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate.

Conform art.91 din contractul colectiv de muncă, salariatul avea dreptul la o compensaţie egală cu 12 salarii de bază ale acestuia dar nu mai puţin decât 12 salarii de bază medii pe instituţie (alin.2) în următoarele situaţii de încetare a contractului individual de muncă (alin.1):

a) instituţia îşi reduce personalul prin desfiinţarea postului salariatului ca urmare a reorganizării;



158

b) instituţia îşi încetează activitatea sau activitatea sa este preluată total sau parţial de către o altă entitate şi în alte cazuri fără relevanţă în cauză.

S-a invocat de către recurenţi că reclamantului P.B. i-a încetat contractul individual de muncă începând cu data de 12.01.2010, conform Legii nr. 329/2009, coroborat cu prevederile art. 65 din Codul muncii, ca urmare a desfiinţării locului de muncă pe care îl ocupa, conform deciziei nr. 366 din 07.12.2009, emisă de ASSI şi ca pretenţiile formulate de acesta trebuie analizate din perspectiva datei la care raporturile de muncă au încetat şi nu în raport de data emiterii deciziei.

Instanţa reţine ca, în cauză, nu a fost vorba de o desfiinţare a postului ocupat de reclamant ca urmare a reorganizării activităţii în sensul art. 65 din Codul Muncii, astfel ca nu sunt aplicabile prevederile alin.1 lit.a) din art. 91, ci prevederile art.91 al.1 lit.b) din contractul colectiv de muncă aplicabil, fiind vorba de desfiinţarea instituţiei şi în acelaşi timp de preluarea activităţii sale de alte două instituţii: CN ,,R.D.” şi CNMSI.

În decizia nr. 366/07.12.2009 emisă de ASSI s-a stabilit că încetează contractul individual de muncă al reclamantului ca urmare a desfiinţării Agenţiei cu o perioadă de preaviz care începea să curgă de la data comunicării deciziei dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a hotărârii de guvern privind înfiinţarea noilor entităţi rezultate din reorganizarea prevăzută de art. 5 alin.2 din Legea nr. 329/2009.

În raport de probele administrate, Curtea apreciază că, la data emiterii acestei decizii, respectiv 07.12.2009, s-a născut dreptul reclamantului la compensaţii în temeiul prevederilor art.91 din contractul colectiv de munca şi nu la momentul împlinirii dreptului de preaviz de 20 de zile deoarece dacă s-ar agrea aceasta ultima varianta ar însemna că angajatorul, cu bună ştiinţă a amplasat termenul de încetare a contractului de muncă intr-o perioada în care angajatul nu mai putea beneficia de compensaţiile prevăzute de CCM iar prevederile art. 91 din contractul colectiv de muncă ar fi fost golite de sens şi de forţă juridică ceea ce este contrar art. 243 din Codul Muncii.

- Cu privire la calitatea procesuală a CNMSI, se reţine: Astfel, potrivit art. 47 din Decretul nr.31/1954, patrimoniul persoanei juridice

care a încetat de a avea fiinţa prin divizare se împarte in mod egal intre persoanele juridice dobânditoare, daca prin actul care a dispus dizolvarea nu s-a stabilit o alta proporţie.

În cazul ASSI, în Anexa 1 la lege se stabileşte că aceasta se desfiinţează, ca urmare a divizării: o parte din activitate va fi preluat de către CNMSI, iar o alta parte de CN "R.D." care au dobândit, astfel, calitatea de succesori cu titlu universal ai ASSI, preluând potrivit competenţelor preluate atât o parte din personal cât şi din drepturile şi obligaţiile ASSI.

Prin Protocolul înregistrat la ASSI sub nr. 290/16.12.2009 încheiat între instituţia care se desfiinţa şi CNMSI, au fost preluaţi angajaţii indicaţi în anexe, între care şi reclamantul care figurează la rubrica 75.

Această preluare s-a făcut în acord cu art. 14 (1) din HG nr.1439/2009 potrivit cu care personalul ASSI aferent activităţilor prevăzute la art. 5, precum si personalul auxiliar va fi preluat in cadrul CNMSI, in limita a 140 de posturi, si va beneficia de



159

drepturile salariale acordate, potrivit legii, pentru categoriile de funcţii din cadrul CNMSI.

De asemenea, acest protocol este urmat de decizia nr. 60/16.12.2009 a preşedintelui CNMSI prin care s-a decis preluarea aceloraşi angajaţi şi are corespondent în decizia nr. 290/16.12.2009 emisă de preşedintele ASSI referitor la „predarea” angajaţilor respectivi.

Această procedură corespunde prevederilor Legii nr. 329/209 în sensul că succesorii cu titlu particular ai ASSI au preluat personalul acesteia.

Cum la data protocolului, termenul de preaviz la care s-a făcut referire în decizie nu expirase rezultă că CNMSI a preluat şi obligaţiile corelative tuturor drepturilor născute în favoarea reclamantului în temeiul contractului colectiv de muncă, astfel ca acesta are calitate procesual pasivă întrucât a preluat în calitate de succesor contractul individual de muncă încheiat de ASSI, cu reclamantul.

De altfel, prin decizia nr. 206/15.01.2010 emisa de CNMSI, s-a consemnat ca “urmare împlinirii termenului de preaviz încetează contractul individual de muncă” aceasta decizie fiind data “în completarea deciziei nr. 366/07.12.2009 emisa de preşedintele ASSI pentru perioada de preaviz” date care vin de asemenea sa susţină concluzia potrivit căreia recurentul are calitate procesuală pasivă în cauza.

- Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale:

În baza Legii nr. 329/2009 şi a regulilor de drept comun privind efectele divizării unei persoane juridice, succesiunea în drepturi şi obligaţii trebuia să se producă numai între ASSI, pe de o parte, şi, pe de altă parte, CNMSI şi CN ,,R.D.”.

Dar, faţă de specificul organizării ASSI care, potrivit art.1 din OUG 73/2007, funcţiona în subordinea Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, precum şi faţă de împrejurarea că atât CNMSI, cât şi CN ,,R.D.”, au fost organizate tot în subordinea Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, prin HG nr. 1439/2009 s-a optat pentru o formă mai complexă a reorganizării în care a fost implicată şi o terţă persoană - Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale.

În acest sens, s-a stabilit prin hotărârea de guvern ca patrimoniul fostei ASSI să fie preluat pe bază de protocol mai întâi de Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, care la rândul său urma să predea câte o parte a acestui patrimoniu către CNMSI, respectiv CN ,,R.D.”.

Ca urmare, prin protocolul din 09.12.2009 înregistrat sub nr. 5201/09.12.2009 la Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, respectiv 40111/09.12.2009 la ASSI s-au preluat structura de personal a Agenţiei, precum şi celelalte drepturi şi obligaţii ce decurg din acestea, cu menţiunea expresă că vor fi acoperite prin credite bugetare de la bugetul de stat.

Dar, prin actul de modificare înregistrat sub nr. 5206/10.12.2009 la Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, respectiv 281/10.12.2009 la ASSI, protocolul în cauză a fost modificat inclusiv în ceea ce priveşte prevederile art. 2, în sensul că nu se mai referea la preluarea personalului şi obligaţiilor rezultate din contractele de muncă ci doar la preluarea creditelor bugetare neutilizate.



160

Având în vedere structura sumei propuse pentru rectificare bugetară de către ASSI, prin nota de fundamentare nr. 1338/25.08.2009, şi suma aprobată de către Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, este evident că cel puţin în parte au fost aprobate în bugetul ASSI şi cheltuieli pentru drepturile pretinse de reclamant iar ASSI nu a făcut dovada plăţii acestor drepturi.

Curtea mai are în vedere şi împrejurarea că patrimoniul ASSI a fost preluat iniţial de Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, transmis ulterior către noile instituţii înfiin ţate în urma divizării iar patrimoniul ASSI includea şi obligaţiile corelative tuturor drepturilor născute în favoarea reclamantului în temeiul contractului colectiv de muncă, indiferent care ar fi acestea.

Nu în ultimul rând, mai trebuie amintit ca potrivit art. 8 din HG nr. 1439/2009, finanţarea activităţilor CNMSI se asigura de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, în a cărui subordine funcţionează astfel că în raport de toate aceste considerente, Curtea va constată ca Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale are calitate procesual pasivă.

- În ceea ce priveşte CN ,,R.D.”: Din înscrisurile anexate cererii se constată că acesta nu are calitate procesual

pasivă în cauză întrucât a preluat o altă parte a angajaţilor fostei ASSI şi obligaţiile corelative drepturilor acestor angajaţi, între care nu se află şi reclamantul.

Potrivit art.27 (1) din HG nr.1439/2009, personalul ASSI aferent activităţilor prevăzute la art. 18, precum si personalul auxiliar va fi preluat in cadrul CNRD, in limita a 140 de posturi, si va beneficia de drepturile salariale acordate, potrivit legii, pentru categoriile de funcţii din cadrul CNRD.

Rezultă, aşadar, că CN ,,R.D.” a preluat o altă parte a personalului şi, ca urmare, nu a preluat obligaţiile rezultate din contractul individual de muncă încheiat de ASSI cu recurentul reclamant.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 cod procedură civilă vor fi respinse recursurile formulate de Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale şi CNMSI şi va fi admis recursul formulat de recurentul CN ,,R.D.”, urmând a fi modificată sentinţa recurată în sensul respingerii acţiunii formulată în contradictoriu cu aceasta instituţie. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.



24. Prescripţia dreptului organului de conducere al unităţii de a aplica

sancţiunea disciplinară.

Potrivit art. 252 alin. 1 din Codul muncii: ”angajatorul poate dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei”.



161

Dispoziţiile legale invocate mai sus reglementează două termene diferite în interiorul cărora angajatorul va putea să sancţioneze salariaţii vinovaţi de nesocotirea normelor şi regulilor care compun disciplina muncii: unul de 30 de zile calendaristice şi altul de 6 luni. Termenul de 30 de zile curge de la data la care reprezentantul angajatorului persoană juridică abilitat să aplice sancţiuni disciplinare (director, administrator, preşedinte etc.) sau angajatorul persoană fizică a luat la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii (printr-o notă de constatare, referat, proces verbal etc., având o dată certă prin înregistrarea în registrul unităţii) şi nu de la data săvârşirii faptei. Legea nu leagă începutul curgerii acestui termen de momentul finalizării cercetării disciplinare, ci de data la care se ia la cunoştinţă fapta şi se dispune efectuarea verificărilor, procedura prealabilă urmând a se efectua în interiorul acestui termen. În consecinţă, angajatorul trebuia să facă toate verificările necesare stabilirii răspunderii disciplinare în interiorul termenului de 30 de zile de când a luat cunoştinţă de săvârşirea faptei, iar nu de când a calificat-o ca abatere disciplinară.


Prin contestaţia formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data

de 16.09.2011, T.A. a solicitat în contradictoriu cu intimata C.N.A.D.N din România SA, constatarea nulităţii absolute a deciziei de concediere nr. 1162/11.08.2011 emisă de intimată potrivit art. 80 alin 1 Codul muncii, repunerea contestatorului în situaţia anterioară în sensul reintegrării pe postul deţinut anterior emiterii deciziei, obligarea intimatei la plata despăgubirilor băneşti egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii şi până la efectiva reintegrare şi plata cheltuielilor de judecată. Nulitatea absolută este relevată prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 252 alin. 1 Codul muncii, respectiv aplicarea sancţiunii disciplinare la data de 09.11.2011, în condiţiile în care data luării la cunoştinţă de către conducerea societăţii despre săvârşirea pretinselor abateri este 28.06.2011, dovada fiind nota direcţiei comerciale serviciul coordonare ACI nr. 24/874/28.06.2011.

Contestatoarea apreciază că a fost cunoscută de către conducerea societăţii abaterea la data de 28.06.2011 prin nota menţionată, irelevantă fiind adresa de înaintare emisă la 04.07.2011, termenul de 30 de zile fiind astfel expirat de la data de 28.07.2011, faţă de emiterea deciziei la data de 11.08.2011. De asemenea, se relevă nulitatea absolută a deciziei şi pentru încălcarea prevederilor din art. 252 alin 2 Codul muncii, respectiv pentru conţinutul obligatoriu al deciziei - lit b şi lit c, respectiv pentru nemotivarea deciziei, lipsa menţionării pretinselor abateri disciplinare şi care sunt concret pentru fiecare abatere disciplinară prevederile legale pe care contestatorul le-a încălcat şi pentru lipsa menţiunii referitoare la prevederile din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv aplicabil care au fost încălcate de contestator. Totodată, un alt motiv de nulitate absolută constă în încălcarea art. 252 alin 2 lit c codul muncii respectiv pentru lipsa menţiunii referitoare la motivele de înlăturare a apărărilor formulate de salariat în timpul cercetării prealabile disciplinare sau



162

motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 251 alin 3, nu a fost efectuată cercetarea . Intimata, prin întâmpinare, solicită respingerea excepţiei nulităţii absolute a deciziei de concediere motivat pe faptul că din cuprinsul notei nr. 24/874/28.06.2011, rezultă verificarea activităţii unor salariaţi din cadrul AICI Giurgeni, respectiv V.S., P.I., P.E., T.A., astfel că această notă nu constituie actul de sesizare a angajatorului cu privire la faptele săvârşite de contestator. Concret, angajatorul a fost sesizat în legătură cu săvârşirea unor abateri disciplinare prin raportul nr. 24/1325/10.10.2011, din cuprinsul căruia rezultă că s-a verificat modul de încasare a tarifului de trecere pentru utilizarea podului peste Dunăre la Giurgeni - Vadu Oii de către personalul din ture în intervalul 30.05 orele 7:30 - 05.06.2011 orele 19:30. Urmarea acestui raport este raportul de cercetare disciplinară prealabilă nr.92/65527/08.11.2011, consemnat chiar în conţinutul deciziei de concediere.

Prin sentinţa civilă nr. 886/22.02.2012, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

S-a admis excepţia nulităţii absolute a deciziei. S-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr.1162/11.08.2011 pentru încălcarea

dispoziţiei art.252 alin.1 codul muncii, s-a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei şi a fost obligată intimata CNADN din ROMANIA, către contestatoarea T.A., la plata despăgubirilor băneşti egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi la celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data emiterii deciziei şi până la efectiva reintegrare.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele: Instanţa apreciază că data la care conducerea societăţii intimate a luat la cunoştinţă asupra săvârşirii abaterii este 28.06.2011, de la care se calculează termenul de 30 de zile. Potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. 1, lit. a, din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: ”a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă”.

Pe de altă parte, Legea nr. 62/2011 stabileşte la art. 211, lit. a, următoarele: „cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează: a) măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă” .

În speţă, termenul de 30 de zile nu este respectat, data la care societatea a luat cunoştinţă despre abatere este 28.06.2011, iar decizia este emisă la data de 11.08.2011, motiv pentru care excepţia nulităţii absolute a deciziei a fost admisă ca fondată.



163

Celelalte motive de nulitate absolută formulate de contestator nu mai pot constitui obiect al analizei instanţei în situaţia în care instanţa apreciază ca tardiv emisă decizia de concediere. Drept consecinţă a acestei constatări a nulităţii absolute a deciziei de concediere, s-a admis contestaţia şi s-a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei, cu obligarea intimatei către contestatoare la plata tuturor drepturilor băneşti majorate, indexate, reactualizate şi la celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data emiterii deciziei şi până la efectiva sa reintegrare . Împotriva sus menţionatei sentinţe a declarat recurs recurenta pârâtă, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în esenţă următoarele : În motivarea soluţiei pronunţate de prima instanţă s-au avut în vedere disp. art. 252 alin. 1 Codul muncii, ce stipulează că termenul în care angajatorul poate emite decizia de sancţionare disciplinară este de 30 de zile de la data când acesta a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, sub sancţiunea prescrierii dreptului de a aplica sancţiunea. De asemenea, prin întâmpinarea depusă la termenul de judecată din 23.11.2011 s-a invocat excepţia tardivităţii formulării acţiunii prin raportare la disp. art. 252 alin. 5 din Legea nr. 53/2003. La termenul de judecată din 11.01.2012, a renunţat la această excepţie, având în vedere înscrisurile (data poştei de pe plicul care a însoţit cererea de chemare în judecată) aflate la dosarul cauzei, motivat de faptul că a constatat că acţiunea a fost formulată în termen legal. Cu privire la această excepţie invocată de reclamantă a solicitat instanţei de fond respingerea, deoarece termenul de 30 de zile a început să curgă de la 03.08.2011 data Raportului Comisiei de cercetare disciplinară, motiv pentru care Decizia nr. 1162/11.08.2011 a fost emisă în interiorul termenului prevăzut la art. 252 alin. 1 codul muncii. Instanţa de fond, în motivarea hotărârii, nu a indicat în nici un fel motivele de fapt pentru care a ajuns la concluzia că decizia de concediere contestată a fost emisă peste termenul de 30 de zile. Menţionează că atâta timp cât a înţeles să renunţe la excepţia tardivităţii formulării acţiunii, instanţa de fond nu mai era investită cu soluţionarea acestuia. La pag.3 paragraf 3 din hotărâre se menţionează că angajatorul a fost sesizat în legătură cu săvârşirea unor abateri disciplinare prin Raportul nr. 24/1325/10.10.2011 pentru personalul din ture în intervalul 30.05. orele 7,30 – 05.06.2011, orele 19,30. Angajatorul nu avea posibilitatea să ia la cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare a reclamantei la data de 10.10.2011, din moment ce decizia de concediere nr. 1162 a fost emisă la 11.08.2011, deci cu două luni înainte. Solicită a se avea în vedere că prima instanţă a reţinut că angajatorul a luat cunoştinţă că prin Raportul nr. 24/1325/10.10.2011 angajatorul a luat la cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare şi totodată reţine că Raportul Comisiei de cercetare disciplinară are numărul 92/65527/08.11.2011, însă din cele expuse de noi şi de probele aflate la dosarul cauzei rezultă o cu totul altă situaţie.



164

Dacă instanţa de recurs va trece peste primele două aspecte, cu privire la excepţia prescrierii dreptului angajatorului de a aplica sancţiunea disciplinară prin raportare la disp. art. 252 alin. 1 din Codul Muncii, arată următoarele: Prevederea legală menţionează că decizia de sancţionare disciplinară poate fi emisă în termen de maxim 6 luni de la data săvârşirii faptei, sub sancţiunea prescrierii faptei. Din interpretarea acestui text de lege se identifică două termene distincte şi anume: 30 de zile de la data când angajatorul a luat cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare; 6 luni de la data săvârşirii faptei. Faţă de natura juridică a acestor două termene legale solicită a se observa că legiuitorul a înţeles să facă o distincţie clară între faptă şi abatere disciplinară. Din cele expuse reiese în mod indubitabil faptul că una este fapta şi alta este abaterea disciplinară, această ultimă noţiune fiind îndeplinită numai în cazul în care fapta îndeplineşte şi celelalte condiţii obligatorii prevăzute la art. 247 alin. 2 Codul muncii. Raportându-se la aceste elemente, opinează că termenul de 30 de zile, impus de art.252 alin.1 Codul muncii, începe să curgă de la data când angajatorul a luat cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare. Faţă de data de 28.06.2011, aşa cum reţine prima instanţă, solicită a se observa că în mod eronat instanţa de fond s-a raportat la această dată calendaristică la determinarea termenului de 30 de zile. Susţine această afirmaţie, prin prisma faptului că la data de 28.06.2011 a fost întocmit Raportul cu titlu de Notă însă acest Raport a fost adus la cunoştinţa Directorului General al CNADNR SA abia la 04.07.2011. Termenul de 30 de zile începe să curgă de la data la care angajatorul a luat la cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare. Fapta săvârşită a fost încadrată ca şi abatere disciplinară şi adusă la cunoştinţa angajatorului prin intermediul Raportului Comisiei de Cercetare disciplinară din data de 03.08.2011. Solicită a se analiza că cele reţinute de prima instanţă sunt total eronate, deoarece nici la data de 28.06.2011 şi nici la 04.07.2011, angajatorul nu a luat cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare, aşa cum este definită la art. 247 alin. 2 codul muncii, deoarece nu fusese stabilită vinovăţia contestatoarei. Conform art. 247 alin. 2 codul muncii, vinovăţia constă într-o acţiune sau inacţiune a salariatului. Această condiţie obligatorie care trebuie îndeplinită în vederea calificării unei fapte ca şi abatere disciplinară se poate realiza numai prin intermediul cercetării disciplinare. De asemenea, dacă s-ar îmbrăţişa opinia primei instanţe, s-ar exclude principiul nevinovăţiei până la proba contrarie, astfel că s-ar considera salariatul vinovat de săvârşirea abaterii disciplinare înainte de efectuarea cercetării. Prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că pot exista anumite cauze exoneratoare de răspundere a salariatului care nu pot fi reliefate decât pe parcursul cercetării sau precizate chiar de către salariat prin răspunsurile la întrebările formulate de angajator.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:



165

În mod corect, prima instanţă a apreciat că a intervenit prescripţia dreptului organului constatator de a aplica sancţiunea disciplinară. Potrivit art. 252 alin. 1 din Codul muncii: ”angajatorul poate dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei”. Deşi Codul muncii a fost modificat şi completat prin Legea nr. 40/2011, dându-se textelor o nouă numerotare, dispoziţiile referitoare la termenul în care angajatorul poate dispune aplicarea sancţiunii disciplinare au rămas neschimbate. Dispoziţiile legale invocate mai sus reglementează două termene diferite în interiorul cărora angajatorul va putea să sancţioneze salariaţii vinovaţi de nesocotirea normelor şi regulilor care compun disciplina muncii: unul de 30 de zile calendaristice şi altul de 6 luni. Termenul de 30 de zile curge de la data la care reprezentantul angajatorului persoană juridică abilitat să aplice sancţiuni disciplinare (director, administrator, preşedinte, etc.) sau angajatorul persoană fizică a luat la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii (printr-o notă de constatare, referat, proces verbal, etc., având o dată certă prin înregistrarea în registrul unităţii) şi nu de la data săvârşirii faptei. Legea nu leagă începutul curgerii acestui termen de momentul finalizării cercetării disciplinare, ci de data la care se ia la cunoştinţă de faptă şi se dispune efectuarea verificărilor, procedura prealabilă urmând a se efectua în interiorul acestui termen. În consecinţă, angajatorul trebuia să facă toate verificările necesare stabilirii răspunderii disciplinare în interiorul termenului de 30 de zile de când a luat cunoştinţă de săvârşirea faptei, iar nu de când a calificat-o ca abatere disciplinară. În cauză, termenul de 30 de zile a început să curgă de la data de 28.06.2011, data întocmirii „notei” în atenţia dnei Director General, iar decizia de sancţionare disciplinară a fost emisă la data de 11.08.2011, cu depăşirea termenului de prescripţie. Pentru considerente arătate mai sus, potrivit art. 312 alin. 1 cod pr.civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.



25. Răspundere patrimonială gestionar. Plată despăgubiri.

Prin Hotărârea nr.1/28.03.2008 a Consiliului de Administraţie al societăţii s-a hotărât implementarea unui sistem informatic de organizare a contabilităţii potrivit metodei cantitativ valorice. La începutul sezonului estival 2008, reprezentantul societăţii a propus ca gestiunea să fie ţinută cantitativ valoric şi că programul de calculator a fost întocmit pentru valorificarea gestiunii după sistemul cantitativ valoric. În sezonul estival 2009, s-a menţinut acelaşi sistem de ţinere a gestiunii cantitativ valorice, fapt ce l-a determinat să refuze funcţia de gestionar, rămânând numai pe funcţia de bucătar şef.



166

În vederea implementării noului sistem informatic, la nivelul societăţii a avut loc în program de pregătire a personalului implicat în operarea acestui sistem, printre cei instruiţi aflându-se şi bucătarul şef, respectiv recurentul pârât. Odată implementat noul sistem de organizare a contabilităţi după metoda cantitativ-valorică, pârâtul era obligat să folosească acest sistem de evidenţă a gestiunii. Potrivit art.270 din Codul muncii, incident la data producerii prejudiciului, (actual art.254): „salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor r ăspunderii civile contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. Evaluarea prejudiciului adus angajatorului se face potrivit principiilor şi normelor dreptului comun, deci ale codului civil. În dreptul comun, evaluarea se efectuează în raport cu preţul existent în momentul în care instanţa judecătorească pronunţă hotărârea de stabilire a despăgubirilor, având la bază principiul reparării integrale a prejudiciului. Conform O.M.F.P. 1753/2004, pentru pagubele constatate în gestiune răspund persoanele vinovate de producerea lor. Imputarea lor se va face la valoarea de înlocuire.

Art.270 din Codul muncii (actual art.254)

Art.25 din Legea nr.22/1969

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.8192/118/2009 reclamanta S.C. S. România S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul T.F., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâtul la plata sumei totale de 43.403,44 lei, cu titlu de despăgubiri. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost angajatul său pe postul de bucătar-şef, iar în urma inventarierilor efectuate la gestiunea sa la datele de 07.08.2008 şi 12.09.2008, s-a constatat un minus în gestiune de 43.403,44 lei, reprezentând preţul de cumpărare al mărfurilor, adaosul comercial şi T.V.A. Reclamanta a mai susţinut că obligaţia pârâtului era aceea de a gestiona bunurile încredinţate, atât din punct de vedere al conservării şi păstrării acestora, cât şi prin vânzarea în condiţii corespunzătoare ca sortiment, calitate şi preţ. Pentru îndeplinirea acestei obligaţii, pârâtul trebuia să întocmească documentele de intrare şi ieşire a bunurilor şi să ţină la zi raportul de gestiune, în caz contrar urmând a fi angajată răspunderea sa patrimonială . A mai învederat reclamanta că pârâtul avea cunoştinţă de faptul că evidenţa mărfurilor în cadrul gestiunii sale se ţinea cantitativ-valoric, acest sistem de evidenţă fiind implementat şi la alte locuri de muncă similare din cadrul societăţii. În drept, au fost invocate prevederile art. 270 alin.1 Codul muncii. Pe această cale, pârâtul a susţinut că în perioada 2004-2008 a fost angajat al unităţii reclamante în funcţia de bucătar-şef cu gestiune, la Restaurantul P., iar în toată această perioadă gestiunea restaurantului a fost ţinută global valoric. La începutul sezonului estival 2008 s-a propus de către un reprezentant al societăţii ca sistemul de evidenţă a gestiunii să fie cel cantitativ valoric, însă faţă de opoziţia expresă a pârâtului, s-a decis ca acest sistem să fie aplicat experimental în cursul sezonului 2008, fără a se emite vreo dispoziţie în acest sens şi fără a se modifica fişa postului. În aceste condiţii, a subliniat pârâtul, inventarierea s-a realizat pentru o gestiune cantitativ-valorică, cu consecinţa constatării unor minusuri la anumite



167

categorii de mărfuri, dar şi plusuri la alte categorii, fără a se face compensările corespunzătoare. În plus, dacă s-ar fi acordat în mod corect perisabilităţile legale, gestiunea nu ar fi înregistrat lipsuri. Raportul de expertiză contabilă a fost efectuat iniţial de expert M.D., desemnat pe baza acordului părţilor. Faţă de modalitatea în care expertul astfel desemnat a răspuns la obiectivele impuse de instanţă, precum şi la obiecţiunile formulate de reclamantă, la termenul din 12.05.2010 a fost încuviinţată cererea reclamantei de refacere a raportului de expertiză de către un alt expert. A fost desemnată astfel, prin tragere la sorţi, expert contabil A.V., lucrarea efectuată de aceasta fiind depusă la dosar la data de 03.12.2010 şi ulterior completată, ca urmare a obiecţiunilor formulate de părţi. Prin sentinţa civilă nr.1977 din data de 01 aprilie 2011, pronunţată în dosarul civil nr.8192/118/2009, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul SC S. ROMÂNIA SRL - SUCURSALA EFORIE NORD în contradictoriu cu pârâtul T.F. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 13.596,82 lei, reprezentând contravaloare prejudiciu şi la plata la plata către reclamantă a sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele: Pârâtul a fost angajat al societăţii reclamante în funcţia de bucătar-şef cu gestiune, activitatea sa desfăşurându-se la Restaurant P. Prin cererea de faţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei totale de 43.403,44 lei lei, cu titlu de lipsă în gestiune imputabilă pârâtului, acest prejudiciu fiind determinat prin compararea datelor din inventare cu cele din evidenţele contabile. Potrivit art. 270 alin. 1 Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. Răspunderea patrimonială a salariatului reprezintă deci o varietate a răspunderii civile contractuale, având aspecte particulare generate de specificul raportului juridic de muncă. Salariatul are o răspundere individuală exclusiv pentru fapta personală ilicit ă, aflată în legătură cu munca acestuia, săvârşită în culpă, care a produs angajatorului un prejudiciu, existând un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. În accepţiunea art. 270 al. 1 Codul muncii, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii susceptibilă de a atrage răspunderea patrimonială a salariatului este orice acţiune sau inacţiune săvârşită în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu atribuţiile de serviciu ale salariatului astfel cum acestea rezultă din fişa postului normale, legale sau regulament intern. Elementele răspunderii patrimoniale trebuie dovedite, integral - în conformitate cu art. 287 Codul muncii - , de angajator, care va trebui să probeze neîndeplinirea de către salariat a unei obligaţii ce-i revenea, vinovăţia acestuia în comiterea faptei şi prejudiciul produs (care poate consta într-o diminuare a activului sau majorare a pasivului). Prin derogare de la aceste dispoziţii legale, în ipoteza răspunderii



168

gestionarului, prin dispoziţiile art.25 din Legea nr.22/1969 se instituie o prezumţie de culpă pentru pagubele pe care le-au cauzat în gestiunea lor. Prin gestionar, se înţelege potrivit art.1 din acelaşi act normativ, acel angajat al unui agent economic, autoritate sau instituţie publică ce are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea chiar temporară, a unui agest economic, autoritate sau instituţie publică, indiferent de modul de dobândire şi de locul unde se află bunurile. În cauza de faţă, pârâtul nu a contestat calitatea sa de gestionar, ci a susţinut doar că evidenţa mărfurilor din gestiunea sa nu se realiza după criteriul cantitativ-valoric, fiind o gestiune global-valorică. Distincţia dintre cele două metode de organizare a contabilităţii se regăseşte atât în reglementarea din Legea contabilităţii nr. 82/1991, cât şi în cuprinsul Ordinului Ministrului Finanţelor nr. 1850/2004 privind aprobarea Normelor metodologice de întocmire şi utilizare a registrelor şi formularelor comune pe economie privind activitatea financiară şi contabilă, în varianta anterioară abrogării prin Ordinul nr. 3512/2008 şi care era î vigoare la data constatării prejudiciului. Potrivit art. 18 din Normele metodologice, metoda cantitativ-valorică se poate folosi pentru contabilitatea analitică a materiilor prime, materialelor consumabile, materialelor de natura obiectelor de inventar, semifabricatelor, produselor finite, produselor reziduale, mărfurilor, animalelor şi ambalajelor, iar metoda global-valorică se poate utiliza pentru contabilitatea analitică a mărfurilor şi ambalajelor din unităţile de desfacere cu amănuntul, rechizitelor de birou, imprimatelor, materialelor folosite la ambalare, materialelor de natura obiectelor de inventar, echipamentelor de protecţie în folosinţă, precum şi altor categorii de bunuri. Art.21 stipulează că metoda cantitativ-valorică presupune ţinerea evidenţei cantitative pe feluri de stocuri în cadrul fiecărei gestiuni, iar în contabilitate - a celei cantitativ-valorice, în timp ce, potrivit art. 23, metoda global-valorică se aplică pentru evidenţa mărfurilor şi ambalajelor aflate în unităţile de desfacere cu amănuntul (magazine, restaurante, bufete etc.), iar contabilitatea analitică a mărfurilor şi ambalajelor se ţine global-valoric, atât la gestiune, cât şi în contabilitate. Pentru determinarea în concret a sistemului de evidenţă a mărfurilor din gestiune şi pentru identificarea eventualului prejudiciu cauzat de pârât, în cauză a fost efectuată o expertiză contabilă. La stabilirea situaţiei de fapt, instanţa nu va ţine seama de concluziile primului raport de expertiză efectuat în cauză de expert M.D., în condiţiile în care prin concluziile formulate expertul nu a lămurit aspecte pentru a căror elucidare s-a apelat la efectuarea unei lucrări tehnice. Astfel, expertul nu a determinat în concret metoda de organizare a contabilităţii utilizată de societatea reclamantă în cursul anului 2008, ci a făcut trimitere generică la textele legale ce reglementează metoda global-valorică, concluzionând în sensul că aceasta era singura metodă legală aplicabilă la nivelul unităţii reclamante. Totodată, expertul nu a ţinut seama de minusurile în gestiune stabilite de reclamantă prin cele două inventare din 07.08.2008 şi 12.09.2008, fără a motiva înlăturarea acestor mijloace de probă, reţinând în schimb



169

un plus de gestiune de 1.278,85 lei, rezultat din raportarea la o gestiune global-valorică. Pentru aceste considerente, apreciind că prin modalitatea în care expertul a analizat întreg materialul probator, lucrarea efectuată nu se caracterizează prin acurateţea specifică unei expertize tehnice, instanţa va înlătura concluziile raportului de expertiză întocmit de expert M.D., urmând a avea în vedere concluziile lucrării întocmite de expert A.V. După cum s-a reţinut prin acest raport de expertiză, la nivelul S.C. S. România S.A., gestiunea a fost ţinută iniţial după metoda global-valorică. Prin Hotărârea nr. 1/28.03.2008 a Consiliului de Administraţie al societăţii, depusă la dosar, s-a aprobat însă efectuarea unor lucrări de investiţii pentru implementarea gestiunii informatizate la nivelul sucursalelor, printre acestea aflându-se şi Sucursala Eforie Nord, unde era angajat pârâtul. În consecinţă, odată cu punerea în funcţiune a programelor informatice, în cadrul acestor sucursale s-a procedat la organizarea contabilităţii după metoda cantitativ-valorică, modificarea intervenită reflectându-se în primul rând în modalitatea de întocmire a notelor de recepţie, prin înregistrarea mărfurilor la preţ de intrare, iar nu la preţ de vânzare. Împrejurarea că la Restaurant P. - locul de muncă al pârâtului, a intervenit în concret o atare modificare în sistemul de evidenţă a gestiunii, rezultă şi din procesul-verbal de punere în funcţiune a sistemelor de gestiune restaurant, din data de 03.06.2008. După cum reiese din înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă, în vederea implementării noului sistem informatic, la nivelul unităţii a avut loc un program de pregătire a personalului implicat în operarea acestui sistem, printre cei instruiţi aflându-se şi bucătarul-şef. Prin urmare, a existat un act decizional aprobat la nivelul Consiliului de Administraţie prin care s-a decis schimbarea metodei de organizare a contabilităţii, noua metodă, cea cantitativ valorică, fiind aplicată şi în cadrul unităţii la care reclamantul era angajat. După cum a subliniat expertul contabil, modificarea politicii economice a societăţii reclamante începând cu data de 01.06.2008 nu poate fi considerată ca fiind intervenită după începerea exerciţiului financiar, tocmai în considerarea caracterului sezonier al activităţii desfăşurate de societate. Totodată, trebuie subliniat că pentru a proceda la o asemenea schimbare a politicilor contabile, angajatorului nu îi era necesar acordul vreunuia dintre salariaţii cu atribuţii legate de gestionarea bunurilor societăţii, fiind suficient ca aceşti angajaţi să fie informaţi cu privire la noua procedură. Or, prin înscrisurile depuse la dosar s-a dovedit nu doar informarea angajaţilor, ci şi instruirea acestora în accesarea noului program informatic. Pe de altă parte, prin apărările formulate pârâtul nu a susţinut neinformarea sa cu privire la aplicarea sistemului cantitativ-valoric, ci a pretins doar că aplicarea acestuia s-a realizat în lipsa unei decizii a organelor de conducere ale S.C. S. România S.A. şi în condiţiile în care nu era obiectiv posibilă aplicarea acestei metode de ţinere a gestiunii. Chiar în cuprinsul notei explicative întocmite de către pârât cu prilejul celor două inventare efectuate de societate, apărarea sa se concentrează



170

asupra imposibilităţii de ţinere a gestiunii pe sistem cantitativ-valoric, fără a justifica în vreun fel lipsurile în gestiune ce i-au fost imputate. Prin urmare, din analiza probelor administrate, instanţa reţine că în baza Hotărârii nr. 1/28.03.2008 a Consiliului de Administraţie al societăţii reclamante, în cadrul Restaurantului P. s-a implementat un sistem informatic de organizare a contabilităţii potrivit metodei cantitativ-valorice. Pârâtul şi-a continuat activitatea în funcţia de bucătar-şef cu atribuţii de gestionar şi după punerea în aplicare a noului sistem, deşi în condiţiile în care nu era de acord cu noile sale atribuţii ar fi putut să solicite încetarea raporturilor de muncă. În consecinţă, în temeiul art. 270 Codul muncii, pârâtul este responsabil pentru prejudiciul cauza societăţii prin lipsurile în gestiune înregistrate. Prin raportul de expertiză contabilă întocmit de expert A.V a fost stabilită valoarea lipsurilor în gestiune ca fiind de 11.425,90 lei, la care s-a adăugat TVA de 19%, rezultând în final un prejudiciu de 13.596,82 lei. În ce priveşte însă imputarea în sarcina pârâtului şi a adaosului comercial aferent lipsei efective din gestiune, experta a reţinut că potrivit OMFP nr. 1753/2004, imputarea lipsei în gestiune se face la valoarea de înlocuire, aceasta incluzând costul de achiziţie al bunului la data constatării pagubei, cuprins din preţul de cumpărare practicat pe piaţă, la care se adaugă taxele nerecuperabile. Or, adaosul comercial reprezintă un venit al societăţilor comerciale a cărui valoare se determină ca diferenţă dintre preţul de vânzare al mărfii către consumatorul final şi preţul de achiziţionare. Prin urmare, fiind un venit pe care societatea îl obţine ca urmare a vânzării mărfii către consumatorul final, deci un venit eventual, adaosul comercial nu poate fi imputat gestionarului, în condiţiile în care potrivit regulilor de drept comun în materie de răspundere civilă, trebuie reparat numai prejudiciul cert, atât ca existenţă, cât şi ca posibilitate de cuantificare. Pentru motivele expuse, instanţa apreciază că pârâtului îi revine obligaţia de plată către reclamantă a sumei totale de 13.596,82 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat în patrimoniul societăţii prin lipsa în gestiune cauzată pe durata derulării raporturilor de muncă. În măsura admiterii acţiunii, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă pârâtul a fost obligat şi la plata către reclamantă a sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată-onorariu expert. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. ”S. România” SRL – Sucursala Eforie Nord, criticând-o sub următoarele aspecte: Prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 43.403,44 lei, reprezentând minus în gestiune. A preciza că minusul în gestiune reprezintă preţul de cumpărare al mărfurilor, adaosul comercial şi TVA-ul, minusul fiind stabilit după întocmirea situaţiei comparative (evidenţa ţinându-se cantitativ valoric), acordarea perisabilităţilor şi efectuarea compensărilor legale. Concluziile instanţei şi motivarea acesteia cu care nu este de acord, şi pe care le critică se referă la stabilirea cuantumului prejudiciului, solicitând atragerea



171

răspunderii pârâtului pentru 43.403,44 lei, instanţa obligându-l la plata sumei de 13.596,82 lei. Instanţa şi-a însuşit punctul de vedere al expertului A.V. care învederează faptul că potrivit Normelor aprobate prin O.M.F.P. nr.1753/2004, imputarea lipsei în gestiune se face la valoarea de înlocuire, aceasta incluzând costul de achiziţie al bunului la data constatării pagubei, la care se adaugă taxele nerecuperabile. Ordin enunţat de instanţă numai parţial dar şi aşa neaprofundat finalmente. Pentru edificarea instanţei de recurs citează prevederea din Normele privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi pasiv pct.50 alin.3 aprobat prin O.M.F.P. nr.1753/22.11.2004, astfel: „Prin valoarea de înlocuire, se înţelege costul de achiziţie al unui bun cu caracteristici şi grad de uzură similare celui lipsă în gestiune la data constatării pagubei, care va cuprinde preţul de cumpărare practicat pe piaţă, la care se adaugă taxele nerecuperabile, inclusiv TVA, cheltuielile de transport, aprovizionare şi alte cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare de utilitate sau pentru intrarea în gestiune a bunului respectiv”. Recursul pârâtei referitor la cuantumul sumei de 43.403,44 lei pentru care trebuie atrasă răspunderea materială a lui T.F. este impus şi de prevederile art.3 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal care precizează că: „În materie fiscală dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codului Fiscal” coroborate acestea şi cu prevederile art.14 din Legea nr.82/1991 al Contabilităţii. Reluând şi precizările din normele aprobate prin O.M.F.P. nr.1753/2004 constată că toate cheltuielile ce trebuie luate în considerare la calculul valorii de înlocuire a mărfii sunt cheltuieli nerecuperabile şi urmează a fi reţinute în sarcina pârâtului. Totalizând sumele care nu au fost luate în calcul de instanţa de fond de 29806,62 lei (17.824,56 lei + 11982,06 lei) şi dovedind că acestea reprezintă cheltuieli nerecuperabile solicită obligarea pârâtului şi la plata sumei de 29806,62 lei. Împotriva aceleaşi hotărâri a declarat recurs şi pârâtul T.F., criticând-o sub următoarele aspecte: Hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, contrară probelor administrate în cauză şi prevederilor legale aplicabile în materie. Astfel, potrivit prevederilor cuprinse în O.M.F.P. nr.1752/2005, fiecare societate comercială trebuie să stabilească şi să respecte politici contabile pentru operaţiunile derulate. Modificarea politicilor contabile este permisă numai dacă acest lucru este cerut de lege sau are ca rezultat informaţii mai relevante ori mai credibile referitoare la operaţiunile entităţii. Este adevărat că la începutul anului 2008 reclamanta a intenţionat să modifice politicile sale contabile, în sensul de a nu renunţa la sistemul global valoric şi a se trece la cel cantitativ valoric, însă nu a materializat această intenţie. Astfel, ambele rapoarte de expertiză contabilă efectuate în cauză au reţinut că reclamanta nu a prezentat vreo hotărâre ori decizie a Consiliului de Administraţie privind schimbarea politicii economice în anul 2008 sau pe parcursul acestui an.



172

Pe de altă parte, nu s-a prezentat nici un document din care să rezulte că s-ar fi efectuat instruirea personalului implicat pentru a se trece de la metoda de evidenţă global valorică la cea cantitativ valorică. Fişa postului pârâtului, depusă la dosar, evidenţiază numai atribuţii de evidenţă a stocurilor conform metodei global valorice, iar nu a celei cantitativ valorice. Singurul document prezentat expertului A.V. îl constituie procesul verbal datat 03 iunie 2008 privind punerea în funcţiune a „sistemelor de gestiune restaurant”, care nu este de natură a demonstra că reclamanta a modificat politica sa contabilă în sensul trecerii la sistemul de evidenţă cantitativ valorică, iar deosebit de relevant îl constituie aspectul că eventuala trecere la sistemul de evidenţă contabilă cantitativ valorică nu a fost adusă la cunoştinţă pârâtului. În condiţiile în care pârâtul nu a cunoscut că evidenţa contabilă trebuie ţinută în sistem cantitativ valoric, acesta a continuat să întocmească documente specifice evidenţei global valorice. Pentru a fi antrenată răspunderea materială a pârâtului trebuie să se dovedească existenţa culpei acestuia în producerea unui eventual prejudiciu; ori în cauză nu s-a făcut dovada existenţei vinovăţiei pârâtului în neţinerea evidenţei gestiunii sale în sistem cantitativ valoric. Cunoscând că evidenţa gestiunii sale este ţinută în sistem global valoric, pârâtul nu s-a îngrijit să evidenţieze consumul pe fiecare produs folosit în restaurant. Solicită totodată să se constate că în raport de sistemul global valoric, ambele expertize efectuate în cauză au stabilit un plus la inventarul pe anul 2008 în sumă de 1.735,40 lei. Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, curtea a respins recursurile ca nefondate pentru următoarele considerente: Cu privire la recursul reclamantului: La nivelul Consiliului de Administraţie al pârâtei a existat un act decizional prin care s-a hotărât schimbarea metodei de organizare a contabilităţii, noua metodă cantitativ-valorică fiind aplicată şi în cadrul unităţii în care pârâtul este angajat. Astfel, prin Hotărârea nr.1/28.03.2008 a Consiliului de Administraţie al societăţii s-a hotărât implementarea unui sistem informatic de organizare a contabilităţii potrivit metodei cantitativ valorice. De altfel, chiar prin întâmpinarea formulată pârâtul a arătat că la începutul sezonului estival 2008, reprezentantul societăţii a propus ca gestiunea să fie ţinută cantitativ valoric şi că programul de calculator a fost întocmit pentru valorificarea gestiunii după sistemul cantitativ valoric. În sezonul estival 2009, s-a menţinut acelaşi sistem de ţinere a gestiunii cantitativ valorice, fapt ce l-a determinat să refuze funcţia de gestionar, rămânând numai pe funcţia de bucătar şef. Prin urmare, susţinerile pârâtului că nu ar fi existat o decizie a Consiliului de Administraţie pentru introducerea acestui sistem de ţinere a gestiunii şi că nu ar fi avut cunoştinţă de introducerea acestui sistem sunt nefondate. În vederea implementării noului sistem informatic, la nivelul societăţii a avut loc în program de pregătire a personalului implicat în operarea acestui sistem, printre



173

cei instruiţi aflându-se şi bucătarul şef, respectiv recurentul pârât, astfel cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul de fond. Împrejurarea că la Restaurantul „P” – locul de muncă al pârâtului a intervenit în concret modificarea sistemului de evidenţă a gestiunii rezultă şi din procesul verbal de punere în funcţiune a sistemelor de gestiune restaurant din data de 03.06.2008. Din fişa postului pârâtului nu rezultă faptul că acesta trebuia să ţină evidenţa gestiunii după metoda global-valorică, astfel cum susţine prin cererea de recurs. Odată implementat noul sistem de organizare a contabilităţi după metoda cantitativ-valorică, pârâtul era obligat să folosească acest sistem de evidenţă a gestiunii. Din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert contabil A.V. rezultă că valoarea lipsurilor în gestiune este de 11.425,90 lei la care se adaugă TVA 19% rezultând suma de 13.596,82 lei. În mod corect prima instanţă nu a luat în considerare raportul de expertiză contabilă efectuat de expert contabil M.D., prin care concluzionează că a existat un plus în gestiune şi că nu există un prejudiciu creat de pârât, întrucât acest expert a ţinut cont de metoda global-valorică de ţinere a gestiunii care a fost folosită iniţial şi nu de metoda cantitativ valorică implementată ulterior şi pe care pârâtul trebuia să o aplice. De asemenea, plusul la inventar de 1.735,40 lei a rezultat la o gestiune global-valorică şi nu cantitativ valorică, astfel încât nu poate fi luat în considerare. Cu privire la recursul pârâtei: Prima instanţă a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor legale incidente în cauză. Potrivit art.270 din Codul muncii, incident la data producerii prejudiciului, (actual art.254): „salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. Evaluarea prejudiciului adus angajatorului se face potrivit principiilor şi normelor dreptului comun, deci ale codului civil. În dreptul comun, evaluarea se efectuează în raport cu preţul existent în momentul în care instanţa judecătorească pronunţă hotărârea de stabilire a despăgubirilor, având la bază principiul reparării integrale a prejudiciului. Conform O.M.F.P. 1753/2004 pentru pagubele constatate în gestiune răspund persoanele vinovate de producerea lor. Imputarea lor se va face la valoarea de înlocuire. Prin valoarea de înlocuire se înţelege costul de achiziţie al unui bun cu caracteristici şi grad de uzură similare celui lipsă în gestiune la data constatării pagubei care va cuprinde preţul de cumpărare practicat pe piaţă, la care se adaugă taxele nerecuperabile, inclusiv TVA, cheltuieli de transport, aprovizionare şi alte cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare de utilitate sau pentru intrarea în gestiune a bunului respectiv.



174

Adaosul comercial reprezintă un venit al societăţii comerciale, a cărui mărime se determină ca diferenţă dintre preţul de vânzare al mărfii către consumatorul final şi preţul de achiziţionare a bunului respectiv. Fiind un venit pe care societatea îl obţine ca urmare a vânzării mărfii către consumatorul final deci un venit eventual, adaosul comercial nu poate fi imputat gestionarului. În ceea ce priveşte celelalte cheltuieli nerecuperabile, acestea nu au fost identificate de către expert, iar recurenta nu a depus înscrisuri pentru dovedirea lor, ori prejudiciul trebuie să fie cert, stabilit pe baza unor date economice concrete, simplul calcul aritmetic depus de recurentă nefiind suficient. Pentru considerentele expuse mai sus, potrivit art.312 Cod procedură civilă, curtea a respins recursurile ca nefondate.



26. Suspendarea contractului individual de muncă al persoanei care ocupă

o funcţie de conducere în sindicat. Condiţii.

Potrivit prevederilor art. 11 din Legea 54/2003 : „Pe perioada în care persoana aleasă în organul de conducere este salarizată de organizaţia sindicală, contractul său individual de muncă sau, după caz, raportul de serviciu se suspendă, iar aceasta îşi păstrează funcţia şi locul de muncă avute anterior, precum şi vechimea în muncă, respectiv în specialitate sau în funcţia publică deţinută, în condiţiile legii. Pe postul acesteia poate fi încadrată o altă persoană numai cu contract individual de muncă pe durată determinată.” Potrivit prevederilor art. 50 lit.f din Legea 53/2003: „Contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situaţii: îndeplinirea unei funcţii de conducere salarizate în sindicat.”

Art. 11 din Legea 54/2003 Art. 50 lit.f din Legea 53/2003

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea, înregistrată sub nr. 2646/88/2010, S.C. D. S.A. Tulcea a chemat în judecată pe pârâtul R.M., solicitând obligarea acestuia la restituirea tuturor veniturilor de natură salarială primite de acesta în perioada august 2007 - august 2010 de la SC D. SA Tulcea. De asemenea, reclamanta a solicitat instanţei să constate intervenţia prevederilor art. 50 lit.f din Codul muncii în sensul că, contractul de muncă al pârâtului este suspendat cu data salarizării acestuia de către sindicat. În motivare reclamanta a arătat că pârâtul este angajat în cadrul SC D. SA Tulcea în funcţia de frezor cu contract individual de muncă înregistrat la ITM Tulcea, având în acelaşi timp şi calitatea de lider de sindicat în cadrul SLI D. Tulcea. A menţionat reclamanta că, din interpretarea art. 50 lit.f din Codul muncii şi a art.11 din Legea 54/2003, reiese faptul că în perioada în care liderul de sindicat este



175

salarizat de organizaţia sindicală din care face parte, contractul de muncă al acestuia se suspendă, suspendare care nu este opţională, ci de drept şi deci obligatorie. În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 272 din Codul muncii, art. 11 din Legea 54/2003 coroborat cu prevederile art. 50 din lit.f din Codul muncii şi cu cele ale art.73 din CCMUNN şi art. 75 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Ramură Transporturi. În apărare, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a arătat că, în perioada pentru care se solicită de către reclamantă restituirea salariilor pe care le-ar fi încasat de la aceasta, respectiv august 2007 - august 2010, în ceea ce-l priveşte, nu a fost niciodată scos din producţie chiar dacă îndeplinea funcţia de preşedinte de sindicat. A menţionat pârâtul că, aparent el nu desfăşura efectiv activitate productivă, însă nici nu i-a fost suspendat contractul de muncă, dovadă fiind chiar capătul 2 al cererii reclamantei prin care aceasta formulează o acţiune de constatare a suspendării contractului său de muncă, cu caracter retroactiv. Pârâtul a precizat că, de fapt, cumula orele de activitate sindicală negociate prin CCM pe unitate la art. 114, precizând că, potrivit alin.2 al aceluiaşi articol numărul concret de zile afectate trebuia stabilit de către sindicat, unitatea fiind doar notificată, acestea putându-se acorda şi prin cumul conform alin.3 din articolul 114 din CCM pe unitate. A subliniat pârâtul că, de fapt el nu a fost scos din producţie ci a cumulat zilele de activitate sindicală, stabilite prin CCM pe unitate şi, de aceea contractul său individual de muncă nu a fost niciodată suspendat, întrucât art.114 se referă la persoanele care lucrează nemijlocit în societate, în calitate de salariaţi. De asemenea pârâtul a arătat că nu a fost niciodată salarizat de către sindicat şi că preşedintele de sindicat avea stabilit în mod distinct prin CCM pe unitate un salariu. Cu referire la capătul 2 de cerere, pârâtul a arătat că nu este admisibilă o acţiune în constatare, ori de câte ori este posibilă o acţiune în realizare. Astfel, în cauza de faţă deşi se solicită instanţei să constatate cu efect retroactiv suspendarea contractului său de muncă, totodată reclamanta a emis şi o notificare prin care îl anunţă că i-a fost suspendat contractul individual de muncă. La dosarul cauzei pârâtul-reclamant a depus şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat anularea deciziei de suspendare emisă de către reclamanta-pârâtă, chiar dacă această decizie poartă denumirea de „notificare”. În acest sens pârâtul-reclamant a arătat că, reclamanta-pârâtă s-a ferit să o denumească decizie, întrucât şi-ar fi recunoscut astfel propria culpă în neemiterea unei astfel de decizii, pentru perioada anterioară. A menţionat pârâtul-reclamant că, prin adresa respectivă, reclamanta-pârâtă a hotărât odată cu suspendarea contractului său de muncă, implicit neplata salariilor cuvenite, astfel aceasta având caracterul unei decizii unilaterale a angajatorului, care produce astfel de efecte şi care se contestă în termen de 30 de zile. Prin sentinţa civilă nr. 2354 din 21 iunie 2011 Tribunalul Tulcea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei-pârâte S.C. D. SA Tulcea, ca netemeinică şi nelegală.



176

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului-reclamant la restituirea tuturor veniturilor de natură salarială primite de acesta în perioada august 2007- august 2010, ca nefondat. A admis excepţia inadmisibilităţii în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea intervenţiei prevederilor art. 50 lit. f) din Codul Muncii în ceea ce-l priveşte pe pârâtul-reclamant şi a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil. A admis cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant R.M., a anulat notificarea nr. 2185 din 16.08.2010 emisă de S.C. D. SA Tulcea, ca netemeinică şi nelegală.

A repus pârâtul-reclamant în situaţia anterioară emiterii notificării nr. 2185 din 16.08.2010. A obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâtul-reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care acesta ar fi beneficiat începând cu data de 01.08.2010 şi până la repunerea pârâtului-reclamant în situaţia anterioară emiterii notificării nr. 2185 din 16.08.2010, precum şi la plata sumei de 4000 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Examinând acţiunea, prin prisma excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei-pârâte, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Conform art. 53 alin.3 din CCM la nivel de unitate pe anul 2008-2009: „Pentru departamentul de activităţi portuare, totalul salariilor de bază, indemnizaţiilor, sporurilor, adaosurilor, altor venituri acordate salariaţilor, precum şi impozitele şi taxele angajatorului datorate cu munca vie, vor fi 40% din venitul brut realizat lunar la nivelul Departamentului Activităţi Portuare, astfel că totalul efortului financiar al societăţii cu munca vie să nu depăşească procentul de 40% stabilit în prezentul alineat. „

Prin art. II al actului adiţional nr. 5 la CCM la nivel de unitate pentru 2008-2009 s-a prevăzut că, CCM la nivel de unitate pe anul 2008-2009 îşi prelungeşte valabilitatea cu 12 luni, de la data de 22.02.2010, la data de 22.02.2011.

Astfel, a susţinut pârâtul-reclamant că, rezultă că în cadrul societăţii D. SA, potrivit dispoziţiilor menţionate mai sus, ar exista o formă de salarizare atipică.

S-a reţinut că SC D. SA Tulcea are dreptul material de a efectua plata salariilor dar şi dreptul procesual de a solicita, atunci când este cazul, aceste drepturi băneşti să-i fie returnate, în condiţiile în care ar efectua o plată nedatorată către salariaţi.

Nu se poate reţine că ar avea calitate procesuală activă salariaţii, deoarece aceştia nu efectuează plata salariilor, ci persoana juridică, în speţă SC D. SA Tulcea, aceştia fiind tocmai beneficiarii salariilor a căror plată o face societatea, în calitatea acesteia de angajator.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei-pârâte S.C. D. SA Tulcea, ca netemeinică şi nelegală.

Referitor la excepţia de inadmisibilitate, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea intervenţiei prevederilor art. 50 lit.f din Codul muncii, în ceea ce-l priveşte pe pârâtul-reclamant, au fost avute în vedere următoarele:



177

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că, în perioada august 2007-august 2010, pârâtul-reclamant a avut calitatea de lider de sindicat, în cadrul Sindicatului Liber Independent D. Tulcea. Potrivit prevederilor art. 11 din Legea 54/2003 : „Pe perioada în care persoana aleasă în organul de conducere este salarizată de organizaţia sindicală, contractul său individual de muncă sau, după caz, raportul de serviciu se suspendă, iar aceasta îşi păstrează funcţia şi locul de muncă avute anterior, precum şi vechimea în muncă, respectiv în specialitate sau în funcţia publică deţinută, în condiţiile legii. Pe postul acesteia poate fi încadrată o altă persoană numai cu contract individual de muncă pe durată determinată.” Potrivit prevederilor art. 50 lit.f din Legea 53/2003: „Contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situaţii: îndeplinirea unei funcţii de conducere salarizate în sindicat.” Cel care trebuie să constate îndeplinirea condiţiilor precizate în legile sus citate, este tocmai angajatorul salariatului care îndeplineşte funcţia de conducere în sindicat, salariat care este salarizat de sindicat. Numai angajatorul are prerogativa de a emite o decizie prin care să dispună în sensul suspendării contractului de muncă al salariatului aflat într-o asemenea situaţie.

Apare necesar şi obligatoriu ca societatea angajatoare să întocmească o asemenea decizie tocmai pentru că această împrejurare va produce efecte juridice asupra calităţii de salariat a celui ce îndeplineşte condiţia de suspendare de drept.

Astfel, prin decizia respectivă societatea trebuie să-i comunice în scris salariatului său intervenţia stării de suspendare, temeiul legal al acesteia, precizând totodată efectele legale ale suspendării respective.

În acest fel se pot face consemnările cerute de lege în registrul de evidenţă a salariaţilor şi în dosarul personal al salariatului şi se asigură în ansamblu deplina claritate a desfăşurării ulterioare a raportului juridic de muncă al respectivului salariat.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei s-a reţinut, însă, că în întreaga perioadă august 2007 - august 2010, pârâtul-reclamant nu a fost salarizat de către sindicat.

Din procesele verbale şi hotărârile Adunării Generale a membrilor de sindicat, aflate la dosar se reţine că sindicatul a decis să acorde preşedintelui său o indemnizaţie al cărui cuantum constă în diferenţa dintre salariul de şef port industrial şi a celui de frezor numai în perioadele în care nu se aplică art. 114 alin.6 aşa cum a fost acesta completat prin actele adiţionale nr. 2 şi nr. 4 la CCM pe unitate, şi care prevede că: preşedintele S.L.I D. va fi salarizat conform poziţiei postului pe care este angajat în grila de salarizare, acordându-i-se indemnizaţii, sporuri, adaosuri şi alte venituri, care să-i asigure lunar un venit brut echivalent cu venitul corespunzător postului de şef port industrial.

Trebuie analizată natura acestora drepturi băneşti încasate de către pârâtul-reclamant în calitate de lider al SLI D. şi funcţie de încadrarea lor fiscală.

Se observă astfel, din analiza raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză că, pentru aceste venituri nu au fost plătite acele contribuţii la bugetul de stat corespunzătoare veniturilor de natură salarială, respectiv: şomaj, fond de garantare



178

pentru plata creanţelor salariale, contribuţie ITM, contribuţie pentru concedii medicale şi indemnizaţii de asigurări de sănătate ş.a.

La fila 249 din dosar se găseşte fişa fiscală a pârâtului-reclamant, în care, la rubrica 05, sumele încasate de acesta sunt denumite „sume plătite reprezentanţilor în adunarea generală a acţionarilor, în consiliul de administraţie, în comitetul de direcţie şi în comisia de cenzori”.

Or, aşa cum s-a mai arătat potrivit art. 154 din Codul muncii salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului său individual de muncă, acesta neputând apărea în fişa fiscală a unui salariat sub denumirea de mai sus. În speţă, ITM Tulcea a confirmat faptul că pârâtul-reclamant nu a avut încheiat cu sindicatul un astfel de contract.

Tot din analiza raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză se observă că, indemnizaţia primită de acesta are un caracter sporadic, neavând caracterul continuu specific drepturilor salariale.

Tot din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză se reţine că, în timpul mandatului său de preşedinte de sindicat, respectiv în perioada analizată, august 2007-august 2010, pârâtul a beneficiat de decontarea cheltuielilor de transport şi diurnă pentru acele deplasări efectuate în interesul sindicatului, acestea neputând avea însă în nici un caz caracterul unui drept salarial. Calitatea sa de lider de sindicat îi conferea acest drept, indiferent dacă ar fi fost sau nu scos din producţie.

Reţinând motivele mai sus expuse şi prevederile legale invocate instanţa urmează a admite excepţia inadmisibilităţii în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea intervenţiei prevederilor art. 50 lit.f din Codul muncii, în ceea ce-l priveşte pe pârâtul-reclamant, urmând a respinge acest capăt de cerere, ca inadmisibil.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtului-reclamant la restituirea tuturor veniturilor de natură salarială obţinute de acesta în perioada august 2007-august 2010, instanţa reţine următoarele:

Aşa cum s-a mai arătat în perioada august 2007 - august 2010, deşi a avut calitatea de preşedinte de sindicat, pârâtul-reclamant nu a fost scos niciodată din producţie.

Salariul pârâtului-reclamant, în calitatea sa de lider de sindicat în perioada august 2007 - august 2010 îşi are izvorul în contractul colectiv de muncă pe unitate, respectiv în actele adiţionale nr. 2 încheiat la CCM la nivel de unitate 2005 - 2006 (art. 5) şi actul adiţional nr. 4 la CCM 2009-2010 (art. II), potrivit cu care „preşedintele SLI D. va fi salarizat conform poziţiei postului pe care este angajat în grila se salarizare, acordându-i-se indemnizaţii, sporuri, adaosuri şi alte venituri, care să-i asigure lunar un venit brut echivalent cu venitul corespunzător postului de şef port industrial”, respectiv „cu venitul corespunzător unui şef port industrial”. Se observă, în urma analizei carnetului de muncă al pârâtului-reclamant, aflat în copie la dosarul cauzei că, în perioada analizată, acesta apare încadrat la reclamanta-pârâtă ca frezor, cu o anumită normă de lucru, care a variat între 4, 6 sau 8 ore, fiindu-i operată şi suspendarea contractului individual de muncă atunci când acesta s-a aflat în şomaj tehnic.



179

Potrivit art. 114 alin.(1), (2) şi (3) din CCM pe unitate valabil în perioada de referinţă: ”Membrii aleşi din conducerea executivă a Sindicatului, care lucrează nemijlocit în societate în calitate de salariaţi vor beneficia împreună de 38 de zile lucrătoare lunar pentru desfăşurarea activităţilor sindicale, fără ca astfel să le fie afectate drepturile salariale.

În cadrul limitelor prevăzute la alin.(1), numărul concret de zile afectate membrilor aleşi va fi stabilit de Sindicat, urmând ca acesta să notifice lunar Patronului, la sfârşitul lunii pentru luna următoare, cu privire la modul de împărţire a acestora. În cazul unor situaţii excepţionale, termenul de notificare se reduce la 72 de ore.

La nivelul societăţii, zilele libere pentru activităţi sindicale se pot acorda şi prin cumul cu cele rămase neefectuate din lunile precedente”.

Conform alin. 2 din art.114 din CCM pe unitate, numărul concret de zile afectate, urma a fi stabilit de către sindicat, unitatea fiind doar notificată, aceste zile putându-se acorda chiar şi prin cumul sens în care se prevede la alin.3 din art. 114 din CCM la nivel de unitate.

Pârâtul-reclamant cumula orele de activitate sindicală, negociate prin art. 114 din CCM. Din interpretarea prevederilor art. 114 alin. 1, 2 şi 3 rezultă că cele 38 de zile prevăzute la alin.1 din art. 114 ar fi trebuit plătite de unitate, indiferent care dintre membrii conducerii executive ai SLI D. ar fi beneficiat de ele, pârâtul-reclamant putând consuma zilele de activitate sindicală ale colegilor săi membri în comitetul de conducere sindicală. Pe de altă parte se reţine că, aşa cum s-a concluzionat deja de instanţă, nici un moment pârâtul-reclamant nu a fost salarizat efectiv de către sindicat, acesta având un singur contract individual de muncă încheiat cu reclamanta pârâtă, contract pentru care aceasta nu a emis nici o dispoziţie de suspendare de drept, astfel pârâtul-reclamant fiind îndreptăţit la a beneficia de salariu pe întreaga perioadă reclamată. Faptul că, în anumite perioade, cu titlu absolut sporadic pârâtul-reclamant a încasat indemnizaţie de la sindicat în sensul precizat mai sus nu poate constitui o încălcare a legii şi o situaţie care să nu îi dea dreptul la a încasa salariul de la unicul său angajator, S.C. „D” S.A. Tulcea. Este ştiut faptul că există situaţii când şi membrii din conducerea societăţilor primesc atât salariu cât şi adaosuri, cu titlu de indemnizaţie pentru şedinţe ale consiliilor de administraţie la care participă, acestea neavând însă caracteristicile specifice salariului, nici în cazul acestora, nici în cazul pârâtului-reclamant. În consecinţă, instanţa a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului-reclamant la restituirea tuturor veniturilor de natură salarială primite de acesta în perioada august 2007 - august 2010, ca nefondat. În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa de fond reţine următoarele: Prin notificarea nr. 2185 din 16 august 2010, emisă de SC D. SA Tulcea, reclamanta-pârâtă a dispus suspendarea de drept a contractului individual de muncă al



180

pârâtului-reclamant, înregistrat sub nr. 90.610 din 2.07.2001, conform art. 50 lit.f din Codul muncii. Deşi aceasta nu poartă denumirea de „decizie” sau „dispoziţie”, instanţa interpretează acest înscris după conţinutul său, apreciind că îndeplineşte caracteristicile unei decizii de suspendare emisă de angajatorul pârâtului-reclamant. Aşa cum s-a arătat mai sus, suspendarea de drept în temeiul art. 50 lit.f din Codul muncii, operează doar în situaţia în care salariatul îndeplineşte o funcţie de conducere salarizată în sindicat. Instanţa a expus deja motivele pe care le-a avut în vedere pentru care nu se poate aprecia că pârâtul-reclamant ar fi fost salarizat de către sindicat, în perioada în care a fost preşedinte al S.L.I „D” Tulcea, singura situaţie ce ar fi dat dreptul reclamantei-pârâte să emită o astfel de decizie sau notificare de suspendare de drept şi singura situaţie în care aceasta ar fi putut fi legală şi temeinică. Aşa fiind, instanţa constată că, prin notificarea nr. 2185 din 16.08.2010, cu valoare de decizie de suspendare a contractului de muncă al pârâtului-reclamant, reclamanta-pârâtă a dispus în mod abuziv, netemeinic şi nelegal, suspendarea contractului de muncă a pârâtului-reclamant în temeiul art. 50 lit.f din Codul muncii, astfel că va anula notificarea nr. 2185 din 16.08.2010, emisă de SC D. SA Tulcea, ca netemeinică şi nelegală. În speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 78 din Codul muncii vizând repunerea salariatului în situaţia anterioară şi plata către acesta a tuturor despăgubirilor prevăzute de legea sus citată, având în vedere că măsura abuzivă nelegală şi netemeinică a suspendării contractului de muncă a unui salariat produce efecte similare desfacerii abuzive nelegale şi netemeinice a contractului individual de muncă a acestuia. În consecinţă, instanţa a dispus repunerea pârâtului-reclamant în situaţia anterioară emiterii notificării nr. 2185 din 16.08.2010. Totodată, a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâtul-reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care acesta ar fi beneficiat începând cu data de 01.08.2010 şi până la repunerea sa în situaţia anterioară emiterii notificării nr. 2185 din 16.08.2010. Având în vedere că, în cauză pârâtul-reclamant a efectuat cheltuieli de judecată, în cuantum de 4000 lei, reprezentând contravaloare onorariu avocat, aşa după cum rezultă din chitanţa aflată la dosar şi, faţă de dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă, a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 4000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. În termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. D. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, următoarele: Hotărârea pronunţată de către instanţa de fond este nelegală şi netemeinică motivat de următoarele aspecte: 1) În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii formulării capătului de cerere privind constatarea intervenţiei cazului de suspendare de drept a contractului individual de muncă al pârâtului-intimat.



181

Este de observat faptul că pârâtul-intimat a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii privind capătul 2 din acţiune, relativ la constatarea suspendării de drept a contractului individual de muncă, argumentele care susţin această excepţie fiind trase din dispoziţiile art. 111 Cod pr. civilă (care blochează accesul reclamantului la instituţia acţiunii în constatare atunci când acţiunea în realizare este posibilă) şi, pe de altă parte, susţinându-se că nu există o facultate a instanţei de a dispune o astfel de măsură prin substituirea voinţei angajatorului, acesta fiind singurul abilitat să emită o decizie în acest sens). Poziţia exprimată prin hotărârea recurată defineşte o abordare de fond a capătului de cerere privitor la constatare, care nu ar fi trebuit să conducă, în nici un caz, la respingerea acestuia ca inadmisibil. Faptul că pârâtul a înglobat în motivaţia excepţiei şi chestiuni care vizează fondul, cum sunt cele adoptate de instanţă şi evocate mai sus, nu înseamnă că ele trebuiau tratate în contextul excepţiei, ci instanţa ar fi trebuit să realizeze o distincţie între cele două categorii şi să rezerve argumentele privitoare la relaţia angajat angajator dezbaterii în fond. Prin urmare, singurele motive care puteau susţine excepţia şi ar fi trebuit analizate ca atare de către instanţă, sunt cele deduse din dispoziţiile art. 111 Cod procedură civilă. Celelalte, urmau a fi dezbătute odată cu fondul şi puteau conduce, eventual, la respingerea solicitării ca nefondată. În al doilea rând, instanţa nu s-a preocupat de analiza motivelor de ordin procesual invocate pe cale de excepţie. Aceasta se traduce, în termenii motivelor de recurs, într-o nerezolvare a fondului propriu excepţiei invocate. Cu alte cuvinte, dacă instanţa ar fi analizat distincţia între argumentele de fond şi argumentele de excepţie, aşa cum s-a arătat mai sus, ar fi urmat să se preocupe, în cadrul rezolvării excepţiei, exclusiv de problema accesului la acţiunea în constatare în condiţiile prescrise de art. 111 Cod procedură civilă. Într-o stfel de situaţie, cererea ar fi trebuit respinsă sau admisă folosind exclusiv motivele desprinse din textul invocat mai sus, în ipoteza respingerii excepţiei, instanţa urmând să se preocupe cu prilejul analizei fondului de apărările din a doua categorie, care vizau fondul propriu-zis. În concluzie, instanţa nu a rezolvat fondul excepţiei pentru că nu s-a preocupat de argumentele specifice unei excepţii procesuale: cele care tind să conducă la respingerea acţiunii fără analiza în fond a acesteia. 2) Spre deosebire de hotărârile constitutive, prin intermediul cărora instanţa „dispune” adică stabileşte în favoarea reclamantului drepturi care se nasc în momentul rămânerii definitive, în cazul hotărârilor declarative, instanţa nu dispune nimic, ci doar „constată”, în sensul art. 111 Cod procedură civilă. Prin urmare, prin capătul doi de cerere nu s-a solicitat ca instanţa să „dispună” suspendarea de drept a contractului individual de muncă, ci doar să constate intervenţia acestei instituţii ope legis. Este greşită optica instanţei de a trata suspendarea reglementată de art. 50 din Codul muncii ca o suspendare care trebuie „dispusă” şi nu una care se constată, pentru că această poziţie conduce la o confuzie între tipurile de suspendări prevăzute de art. 49 Codul muncii. Altfel spus, ca şi suspendarea din iniţiativa angajatorului, suspendarea de drept, din speţă, ar produce efecte abia din momentul deciziei



182

angajatorului, opinie care este incorectă. Ca orice instituţie juridic, care operează de drept, suspendarea contractului, în acest caz, se produce în baza legii, fără nicio manifestare de voinţă din partea angajatorului. Potrivit art. 50 lit.f din Codul muncii, „contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situaţii (…) f) îndeplinirea unei funcţii de conducere salarizate în sindicat”, iar potrivit art. 11 din legea nr. 54/2003 „pe perioada în care persoana aleasă în organul de conducere este salarizată de organizaţia sindicală contractul său individual de muncă (…) se suspendă (…)”. Din interpretarea celor două prevederi legale mai sus enunţate reiese faptul că în perioada în care liderul de sindicat este salarizat de organizaţia sindicală din care face parte, contractul de muncă al acestuia se suspendă. Suspendarea acestui contract nu este opţională, ci este una obligatorie, ea este de drept. Formularea textului art. 50 lit.f din Codul muncii este imperativă, iar părţile nu pot deroga de la prevederile sale. În aceste condiţii salariatul R.M. avea obligaţia de a anunţa societatea de faptul că este salarizat de către sindicat, pentru ca societatea să nu îi mai achite drepturile salariale, cu atât mai mult cu cât acesta nu a desfăşurat activitate productivă în cadrul societăţii ca urmare a aplicării prevederilor art. 114 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, potrivit cu care zilele libere pentru activitate sindicală se pot acorda cumulat unui singur membru din conducerea executivă. 3) În ce priveşte motivaţiile instanţei de fond cu privire la „persoana salarizată”, consideră că acestea sunt greşite motivat de următoarele aspecte: Instanţa a reţinut faptul că pârâtul nu a fost salarizat de către sindicat, motivat de faptul că nu a avut niciodată contract individual de muncă cu sindicatul pe care îl reprezintă. Această opinie este greşită deoarece art. 50 lit.f din Codul muncii nu face referire la existenţa unei salarizări în baza contractului individual de muncă. Astfel, potrivit art. 223 al.2 din Codul muncii şi art. 10 din legea nr. 54/2003, liderul de sindicat şi membrii aleşi de organele de conducere îşi desfăşoară activitatea prin mandat, ca urmare a faptului că aceste persoane sunt alese sau numite de către membrii de sindicat. Acest mandat poate fi cu titlu oneros şi atunci intervine aplicarea prevederilor art. 50 lit.f din Codul muncii, sau cu titlu gratuit, dar în acest din urmă caz, liderul va desfăşura activitate în cadrul societăţii unde este angajat şi va fi plătit de către societate pentru munca depusă, beneficiind de celelalte drepturi prevăzute de Legea 54/2003. Mai mult, chiar statutul sindicatului face vorbire despre faptul că preşedintele de sindicat îşi exercită prerogativele în baza mandatului, art. 20 lit.l din statut. Contractul de mandat presupune realizarea unei activităţi sistematice, situaţie în care contractul de mandat stă la baza unor venituri de natură salarială care se încadrează la art. 55 al.2 din Codul fiscal. Ca urmare, se poate aprecia că primirea de sume de bani în mod sistematic, sume ce sunt apreciate ca unele de natură salarială, se circumscrie noţiunii de „persoană salarizată”, cu atât mai mult cu cât la aceste sume se reţine la sursă contribuţia la fondul de pensii, ca obligaţie a angajatorului şi contribuţia la fondul de pensii, contribuţia la fondul de sănătate, fond accidente şi bol profesionale. Nu este de neglijat nici faptul că în această perioadă intimatul a beneficiat şi de decontări ale ordinelor de deplasare, fapt care nu ar putea avea loc



183

decât în cazul în care ar beneficia de venituri salariale, el însuşi nu constituie un venit salarial, dar curge dintr-un raport salarial dintre pârât şi SLI D. În realitate, liderul de sindicat a accesat, în mod abuziv, un mijloc procedural pentru a beneficia de salariul din partea angajatorului, precum şi din partea sindicatului corelativ cu neexecutarea atribuţiilor de muncă aferente contractului individual de muncă încheiat cu societatea recurentă. Aceasta este de acord cu faptul că, potrivit art. 114 din CCM la nivel de unitate liderul de sindicat avea dreptul la cumulul zilelor de activitate sindicală, dar nu este de acord cu remunerarea liderului de sindicat concomitent cu remunerarea acestuia de către societate. Este de observat faptul că în perioadele ianuarie 2008 - iunie 2009 şi martie 2010 - iulie 2010, inclusiv, pârâtul a fost salarizat şi de către societate şi de către sindicat, ceea ce înseamnă că potrivit art. 11 al.1 din Legea nr. 54/2004, contractul individual de muncă al acestuia este suspendat de drept pe perioada ianuarie 2008 -iunie 2009, inclusiv, şi, respectiv, martie 2010 - iulie 2010 inclusiv. Chiar dacă s-ar privi indemnizaţia compensatorie ca una ce nu este de natură salarială, este de observat că pentru perioada ianuarie 2008 - iunie 2009 nu există nici un document din care să reiasă că sumele primite de către pârât de la Sindicatul Liber D. au natura indemnizaţiei compensatorii, ci apar ca sume de bani pur şi simplu, luate în baza contractului de mandat încheiat în baza calităţii de lider de sindicat, astfel încât pârâtul, lider de sindicat, apare ca o persoană salarizată de către sindicatul din care face parte. 4) Cu privire la cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant, recurenta face următoarele aprecieri: Comunicarea nr. 2185/16.08.2010 nu este o decizie ce aparţine conducerii societăţii, este o simplă adresă prin care se aduce la cunoştinţa pârâtului faptul că a intervenit cazul de suspendare de drept prevăzut la art. 50 lit.f din Codul muncii, ca urmare a faptului că este salarizat de sindicat. Suspendarea de drept intervine în virtutea legii şi nu din voinţa vreuneia din părţile contractante. Suspendarea acestui contract nu este opţională, ci este una obligatorie, ea este automată, nefiind necesară exteriorizarea consimţământului vreuneia din părţi pentru producerea acesteia. Formularea art. 50 din Codul muncii este imperativă, iar părţile nu pot deroga de la prevederile sale. Neplata salariilor pârâtului apare ca o consecinţă legală a prevederilor articolului mai sus menţionat şi nicidecum ca ceva ce ţine de voinţa societăţii. În aceste condiţii, cererea reconvenţională apare ca nefondată, având în vedere faptul că nu există o decizie emisă de societate ce ar putea fi cenzurată de către instanţa de judecată. În ceea ce priveşte solicitarea drepturilor salariale de care pârâtul-reclamant a fost păgubit şi soluţia dată de instanţa de fond cu privire la despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat pârâtul reclamant începând cu data de 01.08.2010 şi până la repunerea sa în situaţia anterioară emiterii notificării în baza art.78 din codul muncii, apreciază că solicitarea reclamantului, cât şi soluţia instanţei sunt greşite datorită următoarelor:



184

In primul rând instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut având în vedere faptul că pârâtul reclamant a solicitat despăgubiri materiale ca urmare a notificării nr.2185/16.08.2010, ci a solicitat drepturile salariale pe care subscrisa nu i le-a mai acordat începând cu data de 16.08.2010. În al doilea rând instanţa de fond nu putea ca în baza art. 78 din Codul muncii, să acorde despăgubiri, deoarece această prevedere legală se aplică în cazul concedierilor abuzive şi în măsură în care actul estre anulat şi nu în cazul suspendării contractului individual de muncă indiferent de natura acesteia, cele două noţiuni – salariu şi despăgubiri – având natura juridică diferită. În al treilea rând obligaţia de plată aşa cum apare ea în dispozitivul hotărârii recurate nu poate fi adusă la îndeplinire în această formă, în sensul acordării despăgubirilor până la repunerea reclamantului în situaţia anterioară, drepturile reclamate neputând fi acordate în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr.1276/12.10.2010, decât până la data publicării acesteia în Monitorul Oficial. Astfel, dacă instanţa consideră că pârâtul în mod legal a primit sume de bani şi de la angajator şi de la sindicat şi că contractul individual de muncă nu a fost suspendat de drept, atunci trebuie să se aibă în vedere Decizia nr.1276/12.10.2010 a Curţii Constituţionale, prin care se declară neconstituţional art. 35 teza finală din Legea nr.54/2004. În esenţă, Curtea Constituţională reţine faptul că teza finală a art.35 alin. 1 din Legea nr.54/2003 încalcă art. 44 şi art. 53 din Constituţie, referitor la dreptul de proprietate. Astfel, începând cu 12.10.2010 reclamantului nu i se mai pot acorda drepturi băneşti aferente funcţiei pe care o deţine în calitatea lui de salariat la SC D. SA de către angajator pe perioada în care nu prestează muncă efectivă în cadrul societăţii. Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a apreciat că acestea sunt fondate în parte cu privire la acordarea despăgubirilor în temeiul art. 78 din codul muncii şi data până la care s-au acordate aceste despăgubiri pentru următoarele considerente : Prima instanţă a obligat pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care acesta a beneficiat începând cu data de 01.08.2010 până la repunerea pârâtului reclamant în situaţia anterioară notificării nr. 2185/16.08.2010. În conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 din codul muncii : „În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Această prevedere legală se aplică numai în cazul concedierilor abuzive nu şi în cazul altor măsuri dispuse în mod abuziv de către angajator. Având în vedere faptul că prima instanţă a dispus anularea măsurii de suspendare a contractului individual de muncă al pârâtului reclamant, iar unul dintre efectele nulităţii este repunerea părţilor în situaţia anterioară, Curtea a obligat pârâta la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 01.08.2010, până la data de 22.02.2011.



185

Curtea, s-a raportat la data de 22.02.2011 pentru următoarele considerente: Temeiul juridic al plăţii drepturilor salariale constă în dispoziţiile art. 114 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, care a expirat la data de 22.02.2011. După expirarea contractului colectiv de muncă nu mai există temei juridic de acordare a acestor drepturi. În ceea ce priveşte celelalte motive de recurs, Curtea a apreciat că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: Prin cererea formulată, reclamanta pârâtă SC D. SA a solicitat să se constate intervenţia prevederilor art. 50 lit.f) din codul muncii, în sensul că, contractul individual de muncă al salariatului este suspendat cu data salarizării acestuia de către sindicat. Potrivit art. 111 cod pr. civilă: „partea care are interes poate cere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”. Cea mai importantă trăsătură a acţiunilor în constatare statornicită în mod expres de lege, este caracterul lor subsidiar. Prin urmare, partea nu poate promova acţiunea în constatare, dacă are la dispoziţie, acţiunea în realizarea dreptului. Atât timp, cât reclamantul pârât a promovat acţiunea în realizarea dreptului, respectiv a solicitat prin primul capăt de cerere obligarea pârâtului la restituirea tuturor veniturilor de natură salarială pe care acesta le-a primit în perioada august 2007 – august 2010, perioadă în care a avut contractul individual de muncă suspendat de drept, în mod corect prima instanţă a respins al doilea capăt de cerere având ca obiect acţiunea în constatare ca inadmisibil. Potrivit art. 50 lit.f din codul muncii, ”contractul individual de muncă se suspendă de drept în cazul îndeplinirii unei funcţii de conducere salarizate în sindicat”. De asemenea, prin art.11 din Legea nr.54/2003 se prevede că: ”pe perioada în care persoana aleasă în organul de conducere este salarizată de organizaţia sindicală, contractul său individual de muncă sau după caz, raportul de serviciu se suspendă, iar aceasta îşi păstrează funcţia şi locul de muncă avute anterior, precum şi vechimea în muncă, respectiv în specialitate sau în funcţia publică deţinută, în condiţiile legii. Din dispoziţiile legale invocate mai sus, rezultă că o condiţie esenţială care trebuie îndeplinită pentru a interveni suspendarea contractului individual de muncă este ca persoana aleasă în organul de conducere al sindicatului să fie salarizată de către organizaţia sindicală, Din întregul material probator administrat în cauză rezultă că pârâtul reclamant nu a fost salarizat de către sindicat. Din procesele verbale şi hotărârile Adunării Generale a membrilor de sindicat, aflate la dosarul de fond, rezultă că sindicatul a decis să acorde preşedintelui său o indemnizaţie al cărui cuantum constă în diferenţa dintre salariu de şef de port industrial şi a celui de frezor numai în perioadele în care nu se aplică art.114 alin.6, aşa cum a fost acesta completat prin actele adiţionale nr.2 şi nr.4 la CCM pe unitate.



186

Din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert contabil Lache Aurelian rezultă că, pentru aceste venituri nu au fost plătite acele contribuţii la bugetul de stat corespunzătoare veniturilor de natură salarială, iar indemnizaţii primită de pârâtul reclamant, a avut un caracter sporadic, neavând caracterul continuu specific drepturilor salariale. Tot din raportul de expertiză contabilă, rezultă că în timpul mandatului său de preşedinte de sindic pârâtul a beneficiat de decontare a cheltuielilor de transport şi diurnă pentru acele deplasări efectuate în interesul sindicatului. Calitatea sa de lider de sindicat îi conferea acest drept, indiferent dacă ar fi fost sau nu scos din producţie. Din fişa fiscală a pârâtului, existentă la dosarul de fond, rezultă că sumele încasate de acesta sunt denumite „sume plătite reprezentanţilor în adunarea generală a acţionarilor, în consiliul de administraţie, în comitetul de drept şi în comisia de cenzori” şi nu sume plătite cu titlu de drepturi salariale. În consecinţă, în mod corect prima instanţă, a dispus respingerea capătului de cerere având ca obiect, restituirea tuturor veniturilor de natură salarială obţinute de reclamant în perioada august 2007 – august 2010, ca nefondat. Susţinerea recurentei reclamante pârâte că drepturile salariale trebuiau achitate până la data de 12.10.2010, dată la care a intervenit decizia Curţii Constituţionale nr.1276, nu poate fi reţinută pentru următoarele considerente: Prin decizia nr.1276/12.10.2010, invocată de recurentă, s-au constatat ca fiind neconstituţionale dispoziţiile art.35 alin.1 teza finală din Legea Sindicatelor nr.54/2003. Prin art.35 alin.1 din Legea nr.54/2003 se prevedea că: ”membrii aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, care lucrează nemijlocit în unitate în calitate de salariaţi au dreptul la reducerea programului lunar cu 3 – 5 zile pentru activităţi sindicale, fără afectarea drepturilor salariale”. Temeiul juridic al plăţii drepturilor salariale ale pârâtului reclamant constă nu în dispoziţiile art.35 alin. 1 din Legea nr.54/2003, care au fost declarate neconstituţionale, ci în dispoziţiile art. 114 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate. Potrivit art. 114 alin.1 din CCM – unitate: ”membrii aleşi din conducerea executivă a Sindicatului, care lucrează nemijlocit în societate în calitate de salariaţi vor beneficia de 38 de zile lucrătoare lunar pentru desfăşurarea activităţilor sindicale, fără ca astfel să le fie afectate drepturile salariale. - alin.(2): ”În cadrul limitelor prevăzute la lin. 1, numărul concret de zile afectate membrilor aleşi va fi stabilit de sindicat, urmând ca acesta să notifice lunar Patronului la sfârşitul lunii pentru luna următoare cu privire la modul de împărţire a acestora. - alin.(3): ”La nivelul societăţii zilele libere pentru activităţi sindicale se pot acorda şi prin cumul cu cele rămase neefectuate în lunile precedente. - alin.(4): ”În funcţie de problemele interne ale sindicatului, oricare din membrii conducerii executive poate beneficia prin cumul de zile libere acordate celorlalţi membri, cu condiţia să nu depăşească numărul total de zile libere plătite pentru activitatea sindicală acordate lunar de patron sindicatului respectiv, conform alin.1”. În cauză, pârâtul reclamant cumula orele de activitate sindicală, negociate prin art. 114 din CCM unitate.



187

Potrivit art. 238 alin.3 din codul muncii „la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au caracter minimal”. În consecinţă, prin contractele colective de muncă pot fi negociate drepturi mai avantajoase decât cele reglementate prin lege. Având în vedere faptul că temeiul juridic al acordării drepturilor salariale l-a constituit art.114 din CCM unitate şi nu prevederile art. 35 alin.1 din Legea nr.54/2003, Curtea a obligat pârâta la plata drepturilor salariale până la data de 22.02.2011, data expirării CCM – unitate. După această dată nu mai există temei juridic pentru acordarea drepturilor salariale. Pentru considerente arătate mai sus, potrivit art. 312 alin. 3 cod pr.civilă, Curtea a admis recursul formulat şi a dispus modificarea în parte a sentinţei recurate, conform celor dispuse prin dispozitiv. Pretenţiile fiecărei părţi fiind încuviinţate numai în parte, potrivit art. 276 cod pr.civilă, Curtea a compensat cheltuielile de judecată.



B. ASIGURĂRI SOCIALE

27. Contestaţie decizie de pensionare. Cadre militare. Instanţă

competentă. Justificarea interesului reclamantului în anularea deciziei de recalculare a pensiei.

Potrivit art.1 alin.1 din O.U.G. nr.1/2011: „Pensiile prevăzute la art.1 lit.a şi b din Legea

nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie potrivit art.5 alin.4 din aceeaşi lege, se revizuiesc, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari.

La data de 01.01.2011 a intrat în vigoare noua lege privind sistemul unitar al pensiilor publice nr. 263/2010 care prevede la art. 154 alin. 1 – faptul că: ”cererile îndreptate împotriva C.N.P.A.S., a caselor teritoriale de pensii sau împotriva caselor sectoriale de pensii se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul”.

Prin urmare, la data promovării acţiunii de faţă, se aplicau prevederile art. 154 alin.1 din Legea nr. 263/2010, astfel că, în mod corect, acţiunea a fost introdusă la instanţa în a cărui rază teritorială îşi au domiciliul reclamanţii, în contradictoriu cu pârâţii din prezenta cauză care au calitate procesuală conferită de lege.

Şi după intrarea în vigoare a OUG nr. 1/2011, reclamanţii justifică un interes legitim, personal, născut şi actual atâta vreme cât deciziile emise în baza Legii nr.119/2010 nu au fost anulate de emitent sau prin intermediul unei acţiuni în justiţie, continuând să existe în circuitul civil.

Art. 1 din O.U.G. nr.1/2011


Reclamantul R.G., prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă şi în Retragere, a solicitat in contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi



188

Internelor şi Casa de Pensii Sectoriala a Ministerului Administraţiei şi Internelor, anularea deciziilor de recalculare a pensiei de serviciu si menţinerea in plata a deciziilor pentru calcularea pensiei de serviciu, stabilite in baza dispoziţiilor Legii nr.164/2001 si Legii nr.179/2004; obligarea pârâţilor la restituirea diferenţei dintre pensia de serviciu stabilita in baza Legii nr.164/2001, respectiv Legii 179/2004 si pensia recalculata conform Legii nr.119/2010 si H.G nr.735/2010, de la data de 01.01.2011 si pana la repunerea in plata a pensiilor iniţiale; obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente sumelor reprezentând diferenţa dintre cele două deciziei de calculare, respectiv recalculare ale pensiilor de serviciu; dobânda calculata pana la data plăţii efective a pensiilor.

In motivarea cererii, Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă şi în Retragere a arătat că membrii săi au avut calitatea de cadre militare (militari, poliţişti, funcţionari speciali), fiind beneficiarii unor pensii de stat conform activităţii desfăşurate. Precizează că prin decizia de recalculare contestata in cadrul prezentei proceduri, s-a produs o diminuare nejustificata a cuantumului pensiilor membrilor de sindicat reprezentaţi.

Consideră că şi în situaţia in care Curtea Constituţionala a României a constatat constituţionalitatea Legii nr.119/2010 prin Decizia nr.871/25.06.2010, instanţele de judecată nu sunt împiedicate să facă aplicarea dispoziţiilor art.20 din Constituţie si să dea prioritate pactelor si tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte deoarece membrii săi beneficiază de un drept de proprietate asupra pensiei de serviciu de care au fost lipsiţi prin dispoziţii legale interne iar prin recalcularea pensiilor membrilor săi, se încalcă principiul drepturilor câştigate, consacrat pe cale jurisprudenţiala.

In drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.164/2001, ale Legii nr.179/2004 si art.13 alin.1 din H.G. nr.735/2010.

Ministerul Administraţiei şi Internelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetentei teritoriale a Tribunalului Constanta, arătând că prezentul litigiu nu decurge din aplicarea prevederilor Legii nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice si alte drepturi de asigurări sociale, ci a Legii nr.119/2010, privind stabilirea unor masuri in domeniul pensiilor.

S-a invocat de asemenea lipsa de interes a cererii întrucât în conformitate cu O.U.G. nr.1/2011 pensiile recalculate si ale căror cuantumuri sunt mai mici decat cele aflate in plata in luna decembrie 2010, se menţin in plată la cuantumul net din luna decembrie 2010, pana la momentul emiterii noii decizii de revizuire.

În cursul lunii februarie s-au achitat diferenţele de drepturi la pensie reţinute in cursul lunii ianuarie 2011.

Referitor la ultimul capăt de cerere privind plata dobânzii legale la suma reţinută din cuantumul pensiei in cursul lunii ianuarie 2011, pârâtul arată că obligaţia de restituire a sumei nu este purtătoare de dobânzi, conform art.2 din O.G. nr.9/2000.

Prin sentinţa civilă nr.3503 din data de 10 iunie 2011, pronunţată în dosarul civil nr.2124/118/2011, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondate excepţiile privind necompetenta teritoriala a instanţei şi lipsa de interes a cererii.



189

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul R.G. prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă şi în Retragere.

A dispus anularea deciziei de recalculare a pensiei emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor nr.153639/27.12.2010 şi pe cale de consecinţă a menţinut în plată decizia privind calcularea pensiei de serviciu nr.153639/15.01.2000.

S-au respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate. Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte: - S-a apreciat că Tribunalului Constanţa este competent să soluţioneze cauza

deoarece deciziile de recalculare a pensiilor de serviciu au fost emise in temeiul Legii nr.119/2010, privind stabilirea unor masuri in domeniul pensiilor, de către Casa de pensii a MAI.

Ulterior, la data de 01.01.2011, a intrat in vigoare noua lege privind sistemul unitar al pensiilor publice nr.263/2010, care la art.154 alin.1 dispune ca cererile îndreptate împotriva CNPP, a caselor teritoriale de pensii sau împotriva caselor sectoriale de pensii se adresează instanţei in a cărei raza teritoriala îşi are domiciliul sau sediul reclamantul.

Prezenta acţiune civilă fiind promovată pe rolul instanţei la data de 08.02.2011 nu poate fi supusa - din punct de vedere al competenţei - decât normelor edictate de Legea nr.263/2010, in vigoare la momentul înregistrării cererii.

Cum Casele Sectoriale de Pensii aflate in subordinea Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei si Internelor si Serviciului Roman de Informaţii au fost infinitate prin dispoziţiile art. 132 alin.1 din Legea nr.263/2010, ca succesoare de drept ale structurilor organizatorice responsabile cu pensiile din instituţiile menţionate, instanţa a reţinut că doar acestea pot fi chemate in judecata, in calitate de parate, in cadrul unei acţiuni vizând contestarea deciziilor de recalculare a pensiilor membrilor asociaţiei reclamante, având in vedere ca, din interpretarea textelor legale aplicabile in materie, rezulta ca începând cu data intrării in vigoare a noii legi a pensiilor - 01.01.2011, fostele structuri organizatorice responsabile cu pensiile au fost desfiinţate.

- S-a respins ca nefondată şi excepţia lipsei de interes in promovarea prezentei acţiuni, având în vedere ca pe numele sunt emise doua decizii de pensionare, respectiv atât decizia de stabilire a pensiei de serviciu emisa in temeiul Legii nr.164/2001, cat si decizia de recalculare a pensiei de serviciu in conformitate cu prevederile Legii nr.119/2010. Cat timp prima decizie nu a fost anulata de emitent sau prin intermediul unei acţiuni in justiţie, aceasta continuă a exista in circuitul civil, astfel încât membrii asociaţiei reclamante au interesul constatării drepturilor lor in raport cu una dintre aceste decizii, in speţa prima. Interesul, definit ca folosul practic urmărit de cel ce a pus in mişcare acţiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intra in conţinutul acesteia, subzistă inclusiv in ipoteza, reglementata de art.1 alin.1 din O.U.G. nr.1/2011, privind stabilirea unor masuri in domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publica si siguranţa naţională, derulării până la sfârşitul anului 2011 a unei proceduri având drept scop revizuirea pensiilor acestora pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar.



190

- Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte: În conformitate cu dispoziţiile art.1 al Legii nr.119/2010, pensiile speciale ale

militarilor, poliţiştilor si altor categorii de persoane au devenit pensii in înţelesul Legii nr.19/2000 privind sistemul unitar de pensii si alte drepturi de asigurări sociale, de la data intrării in vigoare a legii. Integrarea in sistemul public de pensii a atras după sine si recalcularea pensiilor speciale, art.3 al Legii nr.119/2010 stipulând ca pensiile stabilite conform prevederilor legilor cu caracter special se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual si a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr.19/2000.

In privinţa pensiilor provenite din sistemul de apărare, ordine publică si siguranţa naţionala, prin O.U.G. nr.1/2011, Guvernul României a instituit o procedura de revizuire, din oficiu, a pensiilor stabilite in conformitate cu Legea nr.119/2010, pana la data de 31.12.2011 recunoscându-se anumite erori in procedura de recalculare a drepturilor la pensie cuvenite beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare naţionala, ordine publica si siguranţa naţionala, erori ce au avut ca efect prejudicierea drepturilor acestei categorii de persoane. Cum însuşi emitentul actului normativ s-a angajat la remedierea situaţiei create pana la data de 31.12.2011, instanţa a reţinut că existenta in circuitul civil a deciziilor de recalculare a pensiei cuvenite membrilor asociaţiei reclamante emisa in conformitate cu Legea nr.119/2010 este de natura a influenta negativ drepturile cuvenite acestora, astfel încât aceste decizii au fost anulate in conformitate cu prevederile art.5 din Codul Civil.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, instanţa a reţinut că nu ne găsim în situaţia unei obligaţii asumată contractual, astfel cum rezultă din disp. OG nr. 9/2000 iar Sindicatul nu a învederat nicio dispoziţie legală care să atragă plata de dobânzi.

I. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Arată recurentul ca hotărârea a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană juridică fără calitate procesuală pasivă, deoarece capacitatea de a sta în nume propriu în instanţă, în calitate de pârât a unei instituţii publice poate fi apreciată doar în raport de capacitatea administrativă a instituţiei, respectiv cu atributul acesteia de a efectua operaţiuni administrative în regim de putere publică.

Apreciază ca şi pe fond soluţia instanţei de fond este greşită deoarece au fost aplicate greşit dispoziţiile legale incidente în cauza.

Odată cu intrarea în vigoare a legii nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, precum şi a HG nr.735/2010 pentru recalcularea pensiilor stabilit potrivit legislaţiei privind pensiile militare de stat, a pensiilor de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, Casa de Pensii Sectorială a M.A.I. a procedat la recalcularea pensiei conform reglementărilor din cuprinsul actelor normative incidente.

Art.1 alin. 1 din OUG nr.1/2011 reglementează faptul că „Pensiile prevăzute la art. 1 lit.a şi b din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin. 4 din aceeaşi lege, se revizuiesc din



191

oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari”.

II. A declarat recurs şi Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Administraţiei şi Internelor care apreciază că soluţia instanţei de fond nu este în concordanta cu dispoziţiile legale aplicabile spetei.

Potrivit art.1 alin.1 din O.U.G. nr.1/2011: „Pensiile prevăzute la art.1 lit.a şi b din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie potrivit art.5 alin.4 din aceeaşi lege, se revizuiesc, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari.

Întrucât s-a considerat necesar instituirea unei etape de revizuire a cuantumului pensiilor cu respectarea principiului contributivităţii, scopul fiind acela de a nu sancţiona persoanele care, fără a avea vreo culpă, nu au reuşit în intervalul iniţial pus la dispoziţie de legiuitor prin Legea nr.119/2010 să identifice documentele doveditoare ale veniturilor realizate pe parcursul întregii cariere la art.6 din OUG nr.1/2011, s-a reglementat că:

„(1) pensiile recalculate pe baza documentelor care atestă veniturile realizate şi a salariului mediu brut pe economie pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare şi ale căror cuantumuri sunt mai mici decât cele aflate în plată în luna decembrie 2010 se menţin în plată în cuantumurile avute în luna decembrie 2010 începând cu luna ianuarie 2011 până la data emiterii deciziei de revizuire.

(2) Diferenţele aferente lunii ianuarie 2011 se achită până la sfârşitul lunii februarie 2011”.

Totodată , lipsirea totală de efecte juridice a deciziilor de recalculare a pensiei, în situaţiile de la art.6 din OUG nr.1/2011 rezultă şi din analizarea expunerii de motive a acestui act normativ.

În acest sens se constată cu uşurinţă faptul că legiuitorul a motivat soluţia legislativă pe împrejurarea esenţială că în termenul prevăzut de Legea nr. 119/2010 nu s-au putut identifica în totalitate documentele necesare pentru punerea în aplicarea a procesului de recalculare a pensiilor a aproximativ 140.000 de persoane, situaţie în care, pentru stabilirea cuantumului pensiei cu respectarea principiului contributivităţii, a stabilit o nouă procedură tehnică pe baza căreia să se determine cuantumul pensiei în acord cu dispoziţiile legale.

Legiuitorul a înţeles să lipsească de orice efecte juridice deciziile contestate şi atâta timp cât prin art. 6 alin.2 din OUG nr.1/2011 s-a restabilit şi situaţia anterioară emiterii deciziei respective, nu mai subzistă niciun interes legitim al reclamantului/reclamantei pentru anularea acesteia, consecinţa anulării deciziei de recalculare dispusă de instanţa de fond fiind identică cu consecinţa produsă de art.6 din OUG nr.1/2011, şi anume, lipsirea de efecte juridice a deciziei şi restabilirea situaţiei anterioare.

Restabilirea situaţiei anterioare nu înseamnă însă anularea sau lipsirea de efecte juridice a Legii nr.119/2010 sau a OUG nr.1/2011, ci aceasta se referă strict la efectele deciziei de recalculare ca act în care se individualizează modul în care s-a



192

aplicat Legea nr.119/2010 de către autoritate şi anume, se consideră că aceasta nu a existat şi nici nu a produs nici un efect.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, de probele administrate şi de dispoziţiile legale incidente în cauza, Curtea constată ca recursurile sunt nefondate: - În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de recurenţi, se constată că aceasta este nefondată având în vedere că acţiunea a fost promovată în contradictoriu cu Casa Sectorială de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor - care este emitentul deciziilor contestate - şi Ministerul Administraţiei şi Internelor în subordinea căruia funcţionează această casă de pensii. Potrivit art. 132 alin. 1 din Legea nr. 263/2010: „Casele de pensii sectoriale se înfiinţează în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii, după caz, ca structuri cu personalitate juridică şi au sediul în Municipiul Bucureşti”.

- alin.(2): ”Casele de pensii sectoriale prevăzute la alin. 1 sunt succesoare de drept ale structurilor organizatorice responsabile cu pensiilor din instituţiile menţionate la alin. 1”.

La data de 01.01.2011 a intrat în vigoare noua lege privind sistemul unitar al pensiilor publice nr. 263/2010 care prevede la art. 154 alin. 1 – faptul că: ”cererile îndreptate împotriva C.N.P.A.S., a caselor teritoriale de pensii sau împotriva caselor sectoriale de pensii se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul”.

Prin art. 196 lit.”a” din Legea nr.263/2010, s-a prevăzut că: ”la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale”.

Prin urmare, la data promovării acţiunii de faţă, se aplicau prevederile art. 154 alin.1 din Legea nr. 263/2010, astfel că, în mod corect, acţiunea a fost introdusă la instanţa în a cărui rază teritorială îşi au domiciliul reclamanţii, în contradictoriu cu pârâţii din prezenta cauză care au calitate procesuală conferită de lege.

- Pe fondul cauzei, Curtea apreciază că hotărârea este în concordanţă cu dispoziţiile legale incidente în cauză.

In conformitate cu dispoziţiile art.1 al Legii nr.119/2010 pensiile speciale ale militarilor, poliţiştilor si altor categorii de persoane, au devenit pensii in înţelesul Legii nr.19/2000 privind sistemul unitar de pensii si alte drepturi de asigurări sociale, de la data intrării in vigoare a legii.

Integrarea in sistemul public de pensii a atras după sine şi recalcularea pensiilor speciale, art.3 al Legii nr.119/2010 stipulând că pensiile stabilite conform prevederilor legilor cu caracter special se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr.19/2000. Prin O.U.G. nr.1/2011 Guvernul României a instituit o procedură de revizuire, din oficiu, a pensiilor stabilite in conformitate cu Legea nr.119/2010, pana la data de 31.12.2011 recunoscând erorile in procedura de recalculare a drepturilor la pensie cuvenite beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare naţională, ordine publică si



193

siguranţa naţională, erori ce au avut ca efect prejudicierea drepturilor acestei categorii de persoane.

Însă, până la momentul anularii de către emitentul ei sau de către o instanţă de judecată, aceste decizii rămase in circuitul civil poate încă sa influenţeze drepturile reclamanţilor astfel că in mod corect s-a dispus de către instanţa anularea acestora, cu consecinţa menţinerii in plată a deciziilor iniţiale de acordare a pensiei de serviciu stabilite in baza Legii nr.164/2001, privind pensiile militare de stat.

- Corect a fost respinsă şi excepţia lipsei de interes a cererii privind anularea deciziilor deoarece şi după intrarea în vigoare a OUG nr. 1/2011, reclamanţii justifică un interes legitim, personal, născut şi actual atâta vreme cât deciziile emise în baza Legii nr.119/2010 nu au fost anulate de emitent sau prin intermediul unei acţiuni în justiţie, continuând să existe în circuitul civil.

Interesul reclamanţilor subzistă şi în condiţiile intrării în vigoare a O.U.G. nr.1/2011, întrucât prin această ordonanţă nu s-a prevăzut anularea deciziei de recalculare a pensiei emise în baza Legii nr. 119/2010.

Pentru aceste motive, Curtea apreciază că, în mod corect, prima instanţă a dispus anularea deciziilor de recalculare a pensiei cu consecinţa menţinerii pensiilor aflate în plată anterior recalculării, această hotărâre fiind în acord cu dispoziţiile art. 1 din OUG nr. 1/2011, care prevăd menţinerea în plată a pensiilor în cuantumurile avute în decembrie 2010, respectiv anterior recalculării până la data emiterii deciziei de revizuire.

Decizia civilă nr. 425/AS/06.12.2011 Dosar nr. 2124/118/2011


28. Contestaţie decizie de pensionare. Nedepunere contestaţie la Casa teritorial ă de pensii împotriva deciziei de pensionare.

Potrivit art. 149 alin. 1 din Legea nr. 263/2010, „deciziile de pensie emise de casele

teritoriale de pensii şi de casele de pensie sectoriale pot fi contestate în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestaţii, respectiv la comisiile de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii”.

Intrucât recurentul nu a făcut dovada înregistrării vreunei contestaţii la casa teritorială de pensii emitentă, conform art. 149 alin. 4 din Legea nr.263/2010, nici împotriva primei decizii din 14.04.2011, nici împotriva celei de a 2-a decizii, din 30.05.2011, în mod corect acţiunea i-a fost respinsă ca inadmisibilă.

Art. 149 alin. 1, 4 din Legea nr. 263/2010

Contestatorul S.I. a chemat în judecată CJP Tulcea solicitând: anularea

deciziei nr. 13949/30.05.2011, obligarea intimatei să-i emită o decizie de acordare a pensiei anticipate parţiale cu luarea în considerare şi a perioadei 10.05.1967 – 01.04.1978 şi punerea în plată începând cu data solicitării acordării pensiei conform Legii nr. 263/2010.

Prin întâmpinare, intimata a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei.



194

A precizat intimata că este competentă să soluţioneze contestaţia împotriva deciziei de respingere nr. 13949/30.05.2011 - Comisia Centrală de Contestaţii din Cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice.

Prin sentinţa civila nr.3091/07.09.2011 Tribunalul Tulcea a respins acţiunea ca inadmisibila.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte: La data de 14.04.2011, intimata a emis decizia nr. 4735 prin care a respins

cererea contestatorului de acordare a pensiei anticipate parţiale. Pentru a emite această decizie de respingere a cererii de acordare a pensiei

anticipate parţiale, intimata a avut în vedere că nu sunt îndeplinite prevederile art. 65 din Legea nr. 263/2010, în sensul că S.I. are vârsta standard redusă cu până la 5 ani, dar nu are stagiul complet de cotizare prevăzut de Legea nr. 263/2010 în anexa 5.

Intimata i-a respins contestatorului cererea de pensionare şi pentru că la stabilirea stagiului de cotizare necesar acordării pensiei anticipate parţiale‚ nu se iau în considerare perioadele asimilate prevăzute la art. 49 alin 1 lit. a), c) şi g).

Prin cerere înregistrată sub nr. 16146/17.05.2011, contestatorul, deşi a contestat decizia de respingere nr. 4735/14.04.2011, acesta a solicitat revizuirea deciziei de respingere.

În această cerere, contestatorul a precizat că în situaţia revizuirii deciziei conform adeverinţei nr. 298/18.04.2011, nu mai consideră necesară trimiterea contestaţiei la Comisia centrală.

Întrucât intimata a considerat această cerere ca fiind o nouă cerere de înscriere la pensie anticipată parţială, i-a emis contestatorului o nouă decizie, ce a fost înregistrată sub nr. 13949/30.05.2011 şi pe care contestatorul o contestă în prezenta cauză.

Faţă de disp.art.149 alin.1, 2 şi 4 din Legea nr. 263/2010, instanţa a admis excepţia şi a respins contestaţia ca inadmisibilă, având în vedere că S.I. nu a contestat decizia de pensionare nr. 13949/30.05.2011 emisă de CJP Tulcea la Comisia Centrală de Contestaţii, ci s-a adresat direct instanţei de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatorul S.I. care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Arată recurentul că a contestat prima decizie de respingere la instanţă, la data emiterii – 14.04.2011, nu putea fi contestată la Comisia Centrală de Contestaţii din cadrul CNP, deoarece această comisie s-a constituit în termen de 15 zile de la publicarea Ordinului nr.1453/2011 în Monitorul Oficial nr.318 din 09 mai 2011.

Casa de Pensii Tulcea eronat şi abuziv emite o nouă decizie, în dispreţul legii, cu numărul 13949, număr de înregistrare pe care l-a primit de la registratura casei de pensii la depunerea unui document, ca răspuns la cererea CJP Tulcea nr. 4735/10.03.2011, prin care i se solicita o adeverinţă cu veniturile realizate în perioada 10.05.1967 – 01.04.1978.

În documentul respectiv aducea la cunoştinţa reprezentanţilor CJP Tulcea că în perioada respectivă a fost încadrat cu contract de muncă, că acea perioadă constituie stagiu de cotizare în sistemul public de pensii şi că calculul şi plata CAS datorate de asiguraţi se face lunar de către angajatori şi nu solicită o nouă înscriere la



195

pensie. In mod abuziv, Casa de Pensii Tulcea emite o a doua decizie cu menţiunea „înscriere nouă”, pentru a trage de timp până la constituirea comisiei de contestaţii; corect trebuia emisă a doua decizie cu menţiunea „modificare”.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, de probele administrate şi de dispoziţiile legale incidente în cauza, Curtea constată ca recursul este nefondat.

Prin cererea formulată la data de 2 februarie 2011 contestatorul a solicitat acordarea pensiei anticipate parţiale, conform prevederilor Legii nr. 263/2010.

Faţă de aceasta cerere, pârâta a emis decizia nr. 4735/14.04.2011, prin care i-a respins cerere de pensionare deoarece nu a putut fi luată în considerare perioada 10.05.1967 – 01.04.1978, în care a lucrat la C.Z. Topolog.

Potrivit art. 149 alin. 1 din Legea nr. 263/2010, „deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii şi de casele de pensie sectoriale pot fi contestate în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestaţii, respectiv la comisiile de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii”.

Deşi contestatorul a formulat la 17.05.2011 la Casa Judeţeană de pensii o contestaţie cu privire la această decizie, a precizat totuşi prin aceeaşi cerere, că “solicită revizuirea dosarului de pensionare conform adeverinţei nr. 292/18.04.2011 eliberata de F.C. Tulcea şi că nu mai consideră necesară trimiterea contestaţiei la Comisia centrală”.

În aceste condiţii, intimata a procedat la analizarea dosarului de pensionare şi a apreciat ca nici după luarea în calcul a noii adeverinţe nu sunt îndeplinite condiţiile pentru pensia anticipata, fiind emisa în acest sens decizia nr. 13949/30.05.2011.

Prin cererea adresata Tribunalului Tulcea, s-a solicitat anularea celei de a 2-a decizii respectiv a deciziei nr. 13949/30.05.2011, astfel ca în raport de aceasta decizie, în mod corect instanţa de fond a apreciat ca cererea este inadmisibila pentru nerespectarea procedurii prevăzută de art. 149 alin. 1 din Legea nr. 263/2010.

Nu se pot reţine criticile recurentului potrivit cu care intimata a interpretat greşit cererea depusa la 17.05.2011 şi ca aceasta a reprezentat de fapt o contestaţie la prima decizie care trebuia sa fie înaintată Comisiei centrale, deoarece din cerere rezultă fără dubiu ca nu s-a cerut înaintarea contestaţiei la Comisia centrala de contestaţii ci s-a solicitat revizuirea dosarului de pensie în raport de noua adeverinţă depusa la dosar.

În mod corect intimata a procedat la analizarea acestui înscris şi a emis o noua decizie.

De altfel, în opinia contestatorului, decizia nr. 4735/14.04.2011 nu putea fi contestata la Comisia centrala deoarece acesta ştia că respectiva comisie s-a înfiinţat mai târziu, iar acest aspect este reliefat chiar prin motivele de recurs.

Însă, indiferent dacă la acea data era sau nu constituita Comisia centrala de contestaţii din cadrul Casei naţionale de pensii, obligaţia recurentului era aceea de a respecta procedura prevăzuta de lege, urmând sa aştepte soluţia acestei Comisii centrale şi numai după aceea sa sesizeze instanţa de judecata.



196

De altfel, chiar în decizia 4735/14.04.2011 este făcută menţiunea că “decizia de pensie poate fi contestată în termen de 30 de zile de la comunicare la comisia de contestaţii competenta conform legii, iar contestaţia se depune la casa teritoriala de pensii emitenta”.

Atâta vreme cât contestaţia se depunea la casa teritoriala de pensii emitenta, conform art. 149 alin. 4 din Legea nr.263/2010, iar recurentul nu a făcut dovada înregistrării unei astfel de contestaţii, nici împotriva primei decizii din 14.04.2011, nici împotriva celei de a 2-a decizii din 30.05.2011, în mod corect Tribunalul Tulcea a respins acţiunea ca inadmisibilă, soluţie ce va fi menţinută şi de instanţa de control judiciar prin respingerea recursului ca nefondat, conform art.312 cod procedură civilă.



29. Contestaţia deciziei de recalculare a pensiei emise în baza OUG nr.

59/2011.

Scopul OUG nr. 59/2011, aşa cum reiese din motivele expuse de Guvern în preambulul acestui act normativ, a fost reglementarea unor proceduri tehnice de natură a realiza cu celeritate conversia tuturor pensiilor de serviciu în pensii bazate pe principiul contributivităţii, dând posibilitatea persoanelor care nu au identificat toate documentele necesare dovedirii veniturilor realizate pe parcursul întregii activităţii profesionale sub imperiul procedurii reglementate prin Legea nr. 119/2010, să depună aceste documente la Casele teritoriale de pensii în vederea revizuirii.

Aceste motive avute în vedere de Guvern aduc în prim plan situaţia creată ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010, respectiv conversia sistemului de pensii speciale în pensii bazate în exclusivitate pe principiul contributivităţii.

Această conversie a fost necesară pentru ca România să îşi respecte angajamentele asumate prin semnarea acordurilor de împrumut cu organismele financiare internaţionale, absolut necesare pentru stabilitatea economică a ţării pentru atingerea pragului deficitului bugetar, având în vedere evoluţia crizei economice care s-a extins şi în cursul anului 2010.

O.U.G. nr. 59/2011 Legea nr. 119/2010

Prin cererea introdusă la data de 17 august 2011, înregistrată sub nr.

3056/88/2011, contestatorul B.G. a formulat contestaţie împotriva deciziei de revizuire a pensiei nr.79675 emisă la 18 iulie 2011 de Casa Teritorială de Pensii Tulcea solicitând anularea deciziei, existând putere de lucru judecat, având hotărâre judecătorească definitivă şi executorie; menţinerea în plată a deciziei nr.79675 emisă la data de 15 februarie 2011 ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr.3110 din 8 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Tulcea, definitivă şi executorie; obligarea intimatei la plata diferenţei dintre pensia de serviciu conform deciziei nr.79675 din 15 februarie 2011 şi pensia revizuită conform deciziei nr.79675 din 18 iulie 2011, sume calculate la rata inflaţiei de la data de 1 august 2011 şi până la data plăţii afective a sumei.



197

În motivare, contestatorul a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.119/2010, i s-a recalculat pensia de serviciu, fiind emisă decizia nr.79675 din 18 august 2010 de Casa Judeţeană de Pensii Tulcea, iar ulterior şi decizia nr.28303 din 15 octombrie 2010, decizii pe care le-a contestat în instanţă; că, prin sentinţa civilă nr.3110 din 8 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Tulcea i s-a admis contestaţia şi a fost anulate deciziile nr.79675 din 18 august 2010 şi, respectiv, 15 octombrie 2010 ca nelegale, sentinţe definitive şi executorii, împotriva căreia Casa Judeţeană a declarat recurs, iar prin încheierea din 3 mai 2011 Curtea de Apel Constanţa a dispus suspendarea judecării cauzei potrivit art. 244 pct.1 cod procedură civilă până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 1339/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti. A mai arătat contestatorul că în baza acestei decizii, Casa Judeţeană de Pensii Tulcea a emis decizia nr.79675 din 15 februarie 2011, astfel că a fost repus în plată cu pensia de serviciul anterioară recalculării, fiind menţinut cuantumul pensiei de serviciu ca urmare a activităţii sale de grefier; că, urmare apariţiei OUG nr.59/2011, i s-a revizuit pensia calculată prin Legea nr. 119/2010, cu toate că decizia de recalculare emisă în baza Legii nr.119/2010 a fost anulată de instanţă şi menţinută pensia de serviciu, fiind de altfel şi repus în drepturi de Casa Judeţeană de Pensii primind decizia nr. 79675 din 15 februarie 2011, necontestată de nimeni, în care Casa Judeţeană de Pensii scrie că sentinţa civilă menţionată anulează cele două decizii de recalculare emise în baza Legii nr.119/2010. A mai arătat contestatorul că decizia de revizuire este nelegală şi pentru că încalcă principiul fundamental al drepturilor câştigate, expres stipulat în practica CEDO, principiu care este recunoscut şi de către Curtea Constituţională, decizia de pensie emisă în baza unei hotărâri judecătoreşti fiind un act cu caracter administrativ, emis legal, intrat în circuitul civil, producându-şi efectele juridice pentru care a fost emis. Cu privire la puterea autorităţii de lucru judecat, contestatorul a precizat că doctrina şi jurisprudenţa instanţei sunt unanime şi constante în sensul că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie nu trebuie să fie contrazisă printr-o altă hotărâre, că potrivit principiului disponibilităţii şi în raport de obiectul procesului, instanţa nu are a se pronunţa asupra vocaţiei sale la pensia de serviciu, aspect trecut în puterea lucrului judecat, obiectul contestaţiei referindu-se doar la numărul şi data deciziei prin care va fi repusă în plată pensia de serviciu în temeiul dispoziţiilor cuprinse în sentinţa civilă nr. 3110/8.12.2010. Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestaţiei în esenţă pentru următoarele motive: prin decizia nr. 871/25 iunie 2010, Curtea Constituţională a statuat că partea necontributivă a pensiei de serviciu, chiar dacă poate fi încadrată în noţiunea de „bun”, reprezintă totuşi un drept câştigat numai cu privire la prestaţia de asigurări sociale realizate până la data intrării în vigoare a noilor legi, iar suprimarea acestora pe viitor nu are semnificaţia unei exproprieri. A mai arătat intimata că prevederile OUG nr.59/2011 se aplică tuturor categoriilor de pensii de la art.1 lit.1-h din Legea nr.119/2010 care au făcut obiectul recalculării şi s-au revizuit din oficiu; că obiecţiunile contestatorului privind



198

neretroactivităţii unei legi nu îşi găseşte aplicabilitatea în cadrul procesului de revizuire a pensiei contestatorului deoarece nu sunt încălcate dispoziţiile art.15 alin. 2 din Constituţie; că prin OUG nr.54/2011 nu s-a anulat o hotărâre judecătorească, ci doar s-a respins revizuirea unei decizii de pensii emise în temeiul Legii nr.119/2010 şi că, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1201 Cod civil referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Prin sentinţa civilă nr. 4823/23.11.2011, Tribunalul Tulcea a admis contestaţia formulată de contestatorul B.G. în contradictoriu cu intimata CASA TERITORIALĂ DE PENSII TULCEA, s-a anulat decizia de revizuire a pensiei nr.79675/18.07.2011 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Tulcea, ca netemeinică şi nelegală, şi pe cale de consecinţă s-a menţinut decizia nr. 79675 din 15.02.2011 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Tulcea.

A fost obligată intimata să plătească în favoarea contestatorului diferenţa dintre cuantumul pensiei stabilite prin decizia nr. 79675 din 15.02.2011 şi cel al pensiei stabilite prin decizia anulată, pentru perioada cuprinsă între 01.08.2011 şi până la momentul repunerii în plată a pensiei iniţiale, sumă actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele: Ca urmare a aplicării OUG nr. 59/2011, intimata a emis decizie de revizuire nr.

79675 din 18 iulie 2011 prin care a stabilit pentru contestator o pensie din sistemul public de pensii în cuantum de 1148 lei, decizie contestată de B.G. prin prezenta acţiune.

Referitor la puterea autorităţii de lucru judecat, tribunalul observă că dispoziţiile art. 1201 Cod civil, nu sunt incidente în speţă. Potrivit acestui text de lege este autoritate de lucru judecat când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect şi este întemeiată pe aceeşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeşi calitate. În speţă există doar identitate de părţi, obiectul şi temeiul fiind diferite: se contestă o altă decizie de revizuire a pensiei întemeiată pe un alt act normativ, OUG nr. 59/2011.

În plus, sentinţa nr. 3110/2010 nu a devenit irevocabilă, recursul declarat împotriva ei nefiind soluţionat.

Revenind la motivele pentru care instanţa consideră că acţiunea este întemeiată, reţinem că, prin O.U.G. Nr. 59 din 29 iunie 2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, publicată în MONITORUL OFICIAL NR. 457 din 30 iunie 2011, având în vedere exigenţele subliniate de puterea judecătorească în cadrul controlului jurisdicţional exercitat cu ocazia aplicării Legii nr. 119/2010, în vederea instituirii unor măsuri legislative pe baza cărora instituţiile implicate să poată realiza toate procedurile administrative necesare stabilirii drepturilor de pensie într-un mod obiectiv şi justificat, a fost instituită o etapă de revizuire a cuantumului pensiilor, cu respectarea principiului contributivit ăţii şi egalităţii. Astfel, conform art. 1 din această ordonanţă, ,,Pensiile prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor,



199

care au făcut obiectul recalculării conform prevederilor aceleiaşi legi, se revizuiesc, din oficiu, de către casele teritoriale de pensii în evidenţa cărora se află dosarele de pensie, prin emiterea unor decizii de revizuire, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă”, potrivit art. 2 metodologia de calcul fiind cea prevăzută în anexa care face parte integrantă din ordonanţă.

În aplicarea acestei ordonanţe şi ,,pentru respectarea principiilor contributivităţii şi egalităţii” , a fost emisă Decizia nr. 79675/18.07.2011, prin care Casa Judeţeană de Pensii Tulcea a stabilit o pensie în cuantum de 1148 lei.

Comparând cuantumul pensiei de serviciu de care contestatoarea a beneficiat în temeiul art. 68 alin.1 din Legea 567/2004 cu drepturile de pensie rezultate în urma aplicării O.U.G. Nr. 59 din 29 iunie 2011, se constată că a avut loc o reducere semnificativă a cuantumului pensiei acesteia, de la 2662 lei, sumă ce corespunde celei stabilite prin decizia de actualizare din 14.05.2009, dar şi deciziei din data de 15.02.2011 emisă în executarea sentinţei executorii la care s-a făcut referire, la suma de 1148 lei, care, la rândul său, corespunde deciziei emise în baza H.G. 737/2010.

Se constată astfel, că revizuirea pensiei operate în temeiul O.U.G. nr. 59 din 29 iunie 2011 a ,,reaşezat” pensia conform unor criterii diferite de cele care au stat la baza stabilirii pensiei, fapt inadmisibil şi care are aptitudinea de a nesocoti principiul potrivit căruia legea produce efecte doar pentru viitor cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 15 alin. 2 din Constituţia României. Pe de altă parte, această revizuire aduce atingere dreptului de proprietate al contestatoarei, pensia acesteia aflată în plată constituind bun în sensul art. 1 al Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a prevăzut că „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică şi în condiţii prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

În alineatul 2 al aceleiaşi dispoziţii se arată că ”Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau amenzilor”.

Dreptul la pensie este un drept preconstituit din perioada activă a pensionarului, acesta fiind obligat de lege să contribuie la bugetul asigurărilor sociale procentual din veniturile realizate. Corelativ obligaţiei de contribuţie la bugetul de asigurări sociale, se naşte obligaţia statului ca în perioada pasivă să plătească o pensie stabilită potrivit criteriului contributivităţii.

Obligaţia statului este aceeaşi şi în situaţia pensiilor speciale care au fost stabilite având în vedere criteriul compensaţiei pentru activitatea desfăşurată în condiţii speciale, pentru absenţa unor drepturi fundamentale, pentru incompatibilităţile şi interdicţiile stabilite pe parcursul întregii cariere profesionale şi, mai ales, pentru absenţa oricărei şanse de suplimentare a veniturilor.

Câtă vreme pensia a fot stabilită potrivit unor criterii de compensaţie de natura celor arătate şi care rezultau din legea aplicabilă la momentul deschiderii dreptului la



200

pensie, le este interzis puterilor statului, fie ea putere executivă, legislativă sau putere judecătorească de a judeca justeţea unor astfel de pensii şi de a încerca reaşezarea lor pe ,,criteriile contributivităţii şi egalităţii ” câtă vreme ele se află deja în plată.

Orice ingerinţă în această direcţie constituie o pierdere ireversibilă a pensiei de serviciu, fiind o veritabilă expropriere. În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că noţiunea de „bun” înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel încât dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate. (Cauza Buchen contra Cehiei din 2002).

Mai mult, în cauza Stec şi alţii împotriva Regatului Unit din 2006, Curtea EDO a statuat că, dacă statul a adoptat o legislaţie care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale, indiferent dacă acestea provin sau nu din plata unor contribuţii , acea legislaţie trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la CEDO, Curtea abandonând distincţia dintre pensia de natură contributivă şi cea necontributivă

De aceea, se impune a se verifica dacă intervenţia legislativă a statului prin O.G 59/2010 îndeplineşte criteriile care să legitimeze această expropriere. Aceasta, în contextul în care dreptul ocrotit de art. 1 alin.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu este un drept absolut, fapt însemnând că el comportă limitări de către stat care, are sub acest aspect o largă marjă de apreciere.

Potrivit art. 44 alin. (3) din Constituţia României, ,,Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Potrivit art. 1 teza a II a din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a prevăzut că „ Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică şi în condiţii prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

În alineatul 2 al aceleiaşi dispoziţii se arată că” Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau amenzilor”.

Pentru a verifica dacă desfiinţarea pensiei de serviciu de care beneficia contestatoarea corespunde limitărilor prevăzute, se impune a se verifica dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

- ingerinţa să intervină prin ,,lege”. Relativ la această condiţie, instanţa observă că ingerinţa a fost dispusă printr-o lege emanată de la puterea legiuitoare, Parlamentul României, transformarea pensiei de serviciu în pensie bazată pe criteriul contributivităţii dispunându-se prin Legea 119/2010, lege a cărei implementare s-a ordonat prin HG 737/2010 şi apoi prin OG 59/2011 adoptată potrivit dispoziţiilor art. 115 alin. 4 din Constituţia României, aşa încât instanţa constată îndeplinită această primă condiţie.

- să existe un scop legitim pentru luarea măsurii de a desfiinţa pensia de serviciu ori, sub acest aspect Guvernul a arătat, în expunerea de motive a Legii 119/2010 că „se impune adoptarea unor măsuri cu caracter excepţional, prin care să se continue eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare şi în anul 2010”, datorită



201

evoluţiei crizei economice în anul 2009 şi extinderii acesteia în cursul anului 2010, precum şi acordurile de împrumut cu organismele financiare internaţionale. S-a arătat şi faptul că ,,există sisteme speciale de pensii publice care au introdus privilegii şi tratament inegal pentru unele categorii profesionale, s-a creat o diferenţă uriaşă între cea mai mică pensie şi cea mai mare pensie publică”, aşa încât se poate concluziona că legea a avut ca scop şi realizarea unei dreptăţi sociale. Dreptatea socială la care se face referire nu se poate realiza prin nedreptatea de a modifica un drept câştigat în baza unei legi, motiv pentru care instanţa arată că argumentele legiuitorului relativ la această chestiune nu pot fi considerate ca fiind un scop care legitimează exproprierea contestatoarei de dreptul său la pensie. Cât priveşte argumentul referitor la nevoia reducerii cheltuielilor bugetare din anul 2010, instanţa observă că pierderea pensiei speciale este definitivă şi nu temporară. Ca atare, măsura nu mai este excepţională, aşa cum se susţine, şi nu poate fi considerată a fi dispusă în scopul reducerii cheltuielilor bugetare ale anului 2010.

- să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru utilizarea lui. Nici această cerinţă nu a fost respectată câtă vreme pensia a fost diminuată în mod semnificativ, reducerea fiind de la 2.662 lei la 1.148 lei, situaţie în care este atinsă însăşi substanţa dreptului, nefiind vorba doar de o limitare a dreptului. Este adevărat că normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa curţii nu garantează un anumit cuantum al pensiei. Dacă însă acest cuantum este micşorat semnificativ de autorităţile statului, atunci se aduce atingere însăşi substanţei dreptului. Astfel, în cauza Muller versus Austria, s-a decis în sensul că „o reducere substanţială a nivelului pensiei, ar putea fi considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate şi chiar a însuşi dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurări la bătrâneţe”. Curtea a decis că, dacă Statul reduce temporar pensia în situaţii de recesiune economică rapidă, rămâne totuşi un corp de principii de la care acestuia îi este interzis să deroge, şi a considerat esenţial să examineze dacă dreptul la securitate socială a fost atins în substanţa sa în cauza Kjartan Asmundsson c. Iceland. Application no. 60669/00.2005.

În speţă, însă, reducerea este definitivă şi, cu atât mai mult, se pune problema respectării principiului de neafectare a substanţei dreptului.

Analizând proiectul de lege privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, Consiliul Legislativ a avizat favorabil cu observaţii şi propuneri, una dintre aceste observaţii fiind aceea că ,,recalcularea pensiilor stabilite prin legi speciale cuvenite sau aflate în plată nu se poate face decât cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituţia României”

Relativ la aprecierile referitoare la autoritatea de lucru judecat, instanţa observă că hotărârea invocată de contestatoare nu este şi irevocabilă aşa încât să poată fundamenta o astfel de excepţie. Aceasta, dincolo verificarea triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi.



202

Cât priveşte susţinerea referitoare la discriminarea personalului auxiliar în raport de magistraţii în privinţa cărora Curtea Constituţională, la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie, prin DECIZIA NR.873 din 25 iunie 2010, a admis obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, instanţa arată că principiul egalităţii intre cetăţeni, al excluderii privilegiilor si discriminării presupune, aşa cum cer prevederile art. 1 alin. 3 din O.G. nr. 137/2000, aplicarea aceluiaşi tratament persoanelor aflate în situaţii comparabile.

Curtea Constituţională, însă, prin Decizia nr. 107/1995, a statuat că principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Aceasta înseamnă că în anumite situaţii discriminarea poate să nu fie ilegală.

Este adevărat că magistraţii şi grefierii, deşi se află în situaţii asemănătoare, nu sunt neapărat şi în situaţii egale, aşa încât, în ceea ce priveşte stabilirea pensiilor speciale, s-ar putea susţine că nu se impune un tratament egal.

Instanţa arată însă că discriminarea invocată nu relevă inegalitatea celor două categorii în privinţa îndreptăţirii lor la primirea unei compensaţii în perioada pasivă a vieţii pentru interdicţiile, incompatibilităţile şi celelalte condiţiile speciale ce le-au caracterizat cariera. În speţă, discriminarea rezultă din aceea că, prin lege, unei categorii îi este modificată pensia specială aflată în plată, celeilalte, dimpotrivă, îi este menţinută, fapt care are aptitudinea de a aduce atingere principiului consacrat şi de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Tulcea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în esenţă următoarele : Solicită instanţei de recurs să aibă în vedere prevederile art.304 indice 1 Cod procedură civilă în sensul că, potrivit legii, sentinţa recurată nu poate fi atacată cu apel, fapt pentru care prezentul recurs nu este limitat la motivele de casare prevăzute la art.304, instanţa de recurs putând să examineze cauza sub toate aspectele. În temeiul prevederilor Legii nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, s-a dispus recalcularea pensiilor stabilite potrivit dispoziţiilor legilor cu caracter special, prin determinarea punctajului mediu anual şi al cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de legislaţia în domeniul asigurărilor sociale, în scopul asigurării egalităţii de tratament pentru toţi beneficiarii sistemului public de pensii. În acest sens, în cazul intimatului, ţinând cont de prevederile Legii 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, coroborate cu cele ale H.G.nr.737/2010 privind metodologia de recalculare a categoriilor de pensiei de serviciu prevăzute la art.1 lit.c)-h) din legea 119/2010 cât şi cele ale Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii cu modificările şi completările ulterioare, Casa Judeţeană de Pensii Tulcea a dispus recalcularea pensiei de serviciu a intimatului. Prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 59/2011, legiuitorul a prevăzut în mod imperativ la art.1 următoarele: “Pensiile prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, care au făcut obiectul recalculării conform prevederilor aceleiaşi legi, se revizuiesc, din oficiu, de către



203

casele teritoriale de pensii în evidenţa cărora se află dosarele de pensie, prin emiterea unor decizii de revizuire, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă”.

La alin.(2) al aceluiaşi articol din prezenta ordonanţă, s-a prevăzut că: Drepturile de pensie revizuite potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă se plătesc de la data de întâi a lunii următoare expirării termenului de revizuire prevăzut la alin.(1).

Curtea Constituţională la punctul I.2 din Decizia nr.871/25.06.2010 a statuat astfel: “partea necontributivă a pensiei de serviciu, chair dacă ar fi încadrată în noţiunea de “bun”, ea (pensia de serviciu) reprezintă totuşi, din această perspectivă un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la data intrării în vigoare a noilor legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia unei exproprieri. În Cauza Hasani contra Croaţiei, Curtea Europeană a reţinut următoarele: „art.1 din Protocolul nr.1 nu conferă dreptul de a obţine proprietatea unui bun. Această prevedere nu restricţionează în nici un fel libertatea statului de a decide să instituie sau nu o anumită formă de asistenţă socială sau o anumită schemă de asigurări sociale sau să aleagă felul sau cuantumul beneficiilor plătite în cadrul acestor scheme”. În concluzie, dreptul la pensie, aşa cum a fost el revizuit prin O.U.G. nr. 59/2011, dacă are o bază legală în dreptul intern, intră în sfera de protecţia a art.1 din Protocolul nr.1, fapt pentru care solicită instanţei de judecată să aibă în vedere că în litigiul de faţă nu se poate califica „bunul” intimatei de a fi, dreptul de a primi un cuantum al pensiei, aşa cum a fost stabilit anterior revizuirii, motivat de faptul că principiul fundamental care stă la baza revizuirii în prezenta cauză este cel al contributivităţii, conform legislaţiei asigurărilor sociale în vigoare la această dată. Prevederile O.U.G. 59/2011 se aplică tuturor categoriilor de pensii de la art.1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 care au făcut obiectul recalculării şi s-au revizuit din oficiu, în mod obligatoriu, prin emiterea unor decizii de revizuire, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă anterior invocată şi s-au plătit de la data de întâi a lunii următoare expirării termenului de revizuire prevăzut la alin.(1). Mai mult decât atât, solicită instanţei să observe că scopul şi intenţia legiuitorului prin elaborarea şi adoptarea O.U.G.59/2011 este bine determinat şi definit prin însăşi faptul că finalitatea urmărită este aceea de a instituit o etapă de revizuire a cuantumului pensiilor, cu respectarea principiului contributivităţii şi egalităţii, tocmai pentru a stabili în mod just şi echitabil, drepturile de pensie pe care persoanele vizate sunt îndreptăţite să le primească, arătându-se în mod expres în conţinutul ordonanţei de urgenţă faptul că aceste împrejurări vizează interesul public şi constituie elementele unei situaţii extraordinare ce nu suferă amânare, motiv pentru care se impune luarea unor măsuri imediate pentru reglementarea unor aspecte în scopul revizuirii pensiilor recalculate prevăzute la art. 1 lit.c) - h) din Legea nr. 119/2010. De asemenea, criticile primei instanţe privind neretroactivitatea unei legi, nu-şi găsesc aplicabilitatea în cadrul procesului de revizuire a pensiei intimate, deoarece,



204

aşa cum a statuat Curtea Constituţională în decizia nr.871/25.06.2010 (punctul I.1), dispoziţiile art.15 alin.(2) din Constituţie privind neretroactivitatea legii civile, nu sunt încălcate, deoarece s-a reţinut într-o altă decizie a Curţii, respectiv Decizia nr.458/2003 (publicată în Monitorul Oficial nr.24/13.01.2004), „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţi juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării în vigoare, adică în domeniul ei de aplicare”. Conformându-se dispoziţiilor art.15 alin. (2) din Constituţie, textele de lege criticate afectează pensiile speciale pe viitor, şi numai în ceea ce priveşte cuantumul acestora. Celelalte condiţii privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de activitate în acea profesie şi vârsta eligibilă nu sunt afectate de noile reglementări. De asemenea, legea privind instituirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu se răsfrânge asupra prestaţiilor deja obţinute anterior intrării sale în vigoare, care constituie „facta praeterita”. Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente :

Reclamantul a fost beneficiara unei pensii de serviciu stabilite în baza Legii nr. 567/2004.

Drepturile de pensie ale acesteia au fost recalculate prin decizia emisă în baza OUG nr.59/2011 împotriva căreia reclamanta a formulat contestaţie.

Prin decizia nr. 215/13.03.2012, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor OUG nr. 59/2011.

Scopul OUG nr. 59/2011, aşa cum reiese din motivele expuse de Guvern în preambulul acestui act normativ, a fost reglementarea unor proceduri tehnice de natură a realiza cu celeritate conversia tuturor pensiilor de serviciu în pensii bazate pe principiul contributivităţii, dând posibilitatea persoanelor care nu au identificat toate documentele necesare dovedirii veniturilor realizate pe parcursul întregii activităţii profesionale sub imperiul procedurii reglementate prin Legea nr. 119/2010, să depună aceste documente la Casele teritoriale de pensii în vederea revizuirii.

Dacă Legea nr. 119/2010 a constituit reglementarea de drept substanţial prin care pensiile de serviciu au fost transformate în pensii contributive, OUG nr. 59/2011, reprezintă prevederea legală de natură procedurală prin care statul reglementează procedura recalculării pensiilor şi modul de calcul al drepturilor de pensie, ţinând cont de specificul situaţiilor categoriilor socio-profesionale în cauză.

Recalcularea pensiei speciale nu s-a făcut retroactiv, ci de la data intrării în vigoare a ordonanţei menţionată mai sus, astfel că nu se încalcă principiul neretroactivităţii legii civile.

Prin decizia nr. 458/02.12.2003, Curtea Constituţională a statuat că: „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face



205

altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare”.

Legea 119/2010 şi O.U.G. 59/2011 se aplică tuturor pensiilor speciale, iar vechile reglementări legale prin care aceste pensii au fost calculate au fost abrogate în mod implicit.

Pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale şi anume: pensia contributivă şi un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială.

Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor locale de stat, pe când partea care depăşeşte acest cuantum se suportă din bugetul de stat.

Acordarea acestui supliment a urmărit instituirea unui regim special, compensatoriu pentru anumite categorii socio-profesionale supuse unui statut special.

Această compensaţie, neavând ca temei contribuţia la sistemul de asigurări sociale, ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale, şi nu se subsumează dreptului la pensie, ca element constitutiv al acestuia.

Prin urmare, în ceea ce priveşte aceste din urmă drepturi de asigurări sociale, legiuitorul are dreptul exclusiv de a dispune în funcţie de politica socială şi fondurile disponibile, asupra acordării lor, precum şi asupra cuantumului şi condiţiilor de acordare.

Acordarea pensiei suplimentare este strâns legată de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi poate fi eliminată când bugetul de stat nu mai poate suporta sarcina unor astfel de cheltuieli din raţiuni de ordin economic şi financiar.

În aceste condiţii, partea necontributivă a pensiei de serviciu, chiar dacă poate fi încadrată, potrivit interpretării pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „în noţiunea de bun”, ea reprezintă totuşi, din această perspectivă, un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale, iar suprimarea ei pe viitor nu are semnificaţia unei exproprieri.

În acest sens, în decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Muller contra Austriei din 1975 s-a arătat că „art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că acea persoană ar avea dreptul la o pensie într-un anumit cuantum”.

În cauza Andrejeva contra Lituaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut: ”de asemenea, o amplă marjă de apreciere este de obicei lăsată statului pentru ca acesta să poată lua măsuri de ordin general în domeniul economic şi social. Datorită unei cunoaşteri directe a societăţii lor şi a nevoilor acestuia, autorităţile naţionale sunt în principiu mai în măsură decât judecătorul internaţional să hotărască ceea ce este de interes public în domeniul economic sau social”.

În materie de pensie şi alte drepturi de asigurări sociale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat reduceri substanţiale ale cuantumului acestora, fără a ajunge la concluzia încălcării art. 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea: decizia Skorkiewicz contra Poloniei din 01.06.1999; decizia Jankovic contra Croaţiei nr.



206

43440/1998). Relevantă în cauză este decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din

07.02,2012 pronunţată în cauzele conexate Ana Maria Frimu, Judita Vilma Timar, Edita Tanko, Marta Molar şi Lucia Gheţu împotriva României, prin care s-a constatat că măsura de transformare a pensiilor de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti în pensii contributive, în temeiul Legii nr. 119/2010, este conformă prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, coroborat cu art. 14 din aceeaşi Convenţie, chiar dacă acest lucru a însemnat o scădere cu 70% a cuantumului pensiilor.

Curtea de la Strasbourg a statuat că măsura de reducere a pensiilor de serviciu este prevăzută de lege şi constituie o modalitate de a echilibra bugetul şi de a corecta diferenţele existente între sistemele de pensii, iar aceste motive nu pot fi considerate nerezonabile sau disproporţionate.

Pentru a se aprecia dacă s-a încălcat dreptul unei persoane la proprietate, Curtea Europeană a statuat că trebuie verificate mai multe cerinţe şi anume: dacă persoana respectivă a avut un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1; dacă există o ingerinţă a statului în exercitarea dreptului asupra bunului ce are ca efect privarea totală sau parţială de bun a persoanei respective şi dacă ingerinţa statului este proporţională cu scopul urmărit în sensul de a se păstra un just echilibru, o proporţionalitate între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

În cauză, Curtea constată că pensia de serviciu de care se bucura reclamantul chiar dacă poate fi încadrată în noţiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, ea reprezintă totuşi din această perspectivă un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale.

Cerinţa care mai trebuie verificată pentru a stabili dacă măsura aplicată de stat este în concordanţă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale este aceea a respectării justului echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Scopul OUG nr. 59/2011, aşa cum reiese din motivele expuse de Guvern în preambulul acestui act normativ, a fost reglementarea unor proceduri tehnice de natură a realiza cu celeritate conversia tuturor pensiilor de serviciu în pensii bazate pe principiul contributivităţii , dând posibilitatea persoanelor care nu au identificat toate documentele necesare dovedirii veniturilor realizate pe parcursul întregii activităţii profesionale sub imperiul procedurii reglementate prin Legea nr. 119/2010, să depună aceste documente la Casele teritoriale de pensii în vederea revizuirii.

Aceste motive avute în vedere de Guvern, aduc în prim plan situaţia creată ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010, respectiv conversia sistemului de pensii speciale în pensii bazate în exclusivitate pe principiul contributivităţii.

Această conversie a fost necesară pentru ca România să îşi respecte angajamentele asumate prin semnarea acordurilor de împrumut cu organismele financiare internaţionale, absolut necesare pentru stabilitatea economică a ţării pentru atingerea pragului deficitului bugetar, având în vedere evoluţia crizei economice care



207

s-a extins şi în cursul anului 2010. Faţă de aceste aspecte, Curtea constată că cerinţele interesului general în

adoptarea OG nr. 59/2011 a fost dovedit. În ceea ce priveşte raportul de proporţionalitate între interesul general şi cel al

apărării dreptului de proprietate, instanţa apreciază că s-a păstrat un just echilibru între cele două cerinţe.

În determinarea proporţionalităţii, a justului echilibru, Curtea va verifica în ce măsură a fost afectată substanţa dreptului.

Astfel, reclamantului nu i-a fost sistată plata pensiei, ci pensia i-a fost doar diminuată prin aplicarea modului de calcul prevăzut de Legea 19/2000, potrivit principiului contributivităţii.

Prin aplicarea acestei modalităţi de calcul, reclamantul şi-a pierdut doar partea necontributivă, suplimentul adăugat de la bugetul de stat, dreptul de pensie nefiind afectat în aspectele sale fundamentale, cu atât mai mult cu cât acest mod de calcul se aplică tuturor pensiilor din sistemul public de asigurări.

Prin decizia nr. 29/12.12.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi s-a respins recursul în interesul legii, Curtea a statuat că este esenţial a se constata în privinţa fiecărui reclamant în parte dacă s-a respectat raportul de proporţionalitate între interesul general şi cel al apărării dreptului de proprietate.

Făcând o analiză comparativă a nivelului pensiei revizuite a reclamantului cu pensia medie lunară la nivel naţional de 716 lei pe anul 2010 şi 753 lei pe anul 2011 conform raportului Institutului Naţional de Statistică, se observă un nivel superior al pensiei revizuite, astfel Curtea apreciază că prin recalcularea pensiei în baza OUG nr. 59/2011 nu s-a încălcat principiul proporţionalităţii între interesul general şi cel al apărării dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte discriminarea invocată de reclamantă raportat la alte categorii de pensionari, aceasta nu poate fi reţinută, în speţă nefiind vorba de persoane aflate în situaţii similare, fiecare categorie de persoane având drepturi şi obligaţii din prisma statutului profesional.

De altfel, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la principiul egalităţii în faţa legii şi a nediscriminării este constantă şi recunoaşte că principiul egalităţii nu este sinonim cu uniformitatea şi că situaţiile diferite impun un tratament diferit, recunoscându-se astfel dreptul la diferenţiere.

Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de reclamant, aceasta nu poate fi reţinută, întrucât hotărârea menţionată nu este irevocabilă, în plus obiectul celor două cereri este diferit, prima cerere a avut ca obiect contestaţie împotriva deciziei emise în baza Legii nr. 119/2010, iar prezenta cerere are ca obiect contestaţie împotriva deciziei de revizuire emise în baza OUG nr. 59/2011.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 alin.1 Cod procedură civilă Curtea a admis recursul a modificat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.





208

30. Contestaţia deciziei de recalculare a pensiei emise în baza OUG nr.

1/2011.

În conformitate cu dispoziţiile art.1 din O.U.G. nr.1/2011: „pensiile prevăzute la art.1 lit.a) şi b) din Legea nr.119/2010 pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariu mediu brut pe economie, potrivit art.5 (4) din lege, se revizuiesc din oficiu, cel mai târziu până la 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate de beneficiari.

Potrivit art.6 din O.U.G. nr.1/2011: (1) Pensiile recalculate pe baza documentelor care atestă veniturile realizate şi a salariului mediu brut pe economie sau exclusiv pe baza salariului mediu brut pe economie pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare şi ale căror cuantumuri sunt mai mici decât cele aflate în plată în luna decembrie 2010 se menţin în plată în cuantumurile avute în luna decembrie 2010 începând cu luna ianuarie 2011 până la data emiterii deciziei de revizuire. (2) Diferenţele aferente lunii ianuarie 2011 se achită până la sfârşitul lunii februarie 2011.

De la momentul emiterii deciziilor de recalculare a pensiilor şi până în prezent, aceste diferenţe au fost eliminate, beneficiarilor fiindu-le restituite deja sumele de bani reprezentând diferenţa dintre cele două cuantumuri, ca urmare a modificării substanţiale a cadrului legislativ care reglementează materia asigurărilor sociale.

Prin urmare, dispoziţiile O.U.G. nr.1/2011 corectează diferenţele între cuantumul pensiei recalculate, care a scăzut, şi cel avut anterior recalculării, fiind eliminată posibilitatea producerii unor pagube beneficiarilor.

Art. 1 şi 6 din OUG nr. 1/2011

Legea nr. 119/2010

Prin cererea înregistrată sub nr. 3457/88/011, introdusă la data de 9 septembrie 2011, contestatorul N.M.G., a solicitat constatarea nulităţii absolute a deciziei de revizuire nr. 89703/11 iunie 2011 emisă de Casa Sectorială de Pensii a S.R.I., în temeiul Legii nr. 119/2010 şi a OUG nr. 1/2011 şi a tuturor deciziilor de revizuire subsecvente şi să constate că hotărârea emisă de Comisia de contestaţii ce funcţionează în cadrul S.R.I. este netemeinică. Contestatorul a solicitat şi restabilirea situaţiei anterioare emiterii deciziei nr. 89703/2011 în sensul restabilirii şi menţinerii în plată a pensiei stabilite în conformitate cu decizia nr. 89703 din 24 noiembrie 2009 şi să-i fie achitate diferenţele dintre cuantumul pensiei speciale şi cuantumul celei revizuite în mod ilegal, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivare, contestatorul a arătat în esenţă că decizia nr. 871/2010 a Curţii Constituţionale este lipsită de relevanţă în cauză, decizia de revizuire fiind emisă cu încălcarea art. 15 din Constituţie, a art. 1 din Codul civil, a art. 1 din Protocolul 1 al CEDO şi art. 14 din CEDO. A mai arătat contestatorul că o modificare a cuantumului pensiei reprezintă o modificare a regimului juridic al pensiilor speciale stabilite în baza legilor anterioare, ajungându-se să se încalce chiar substanţa dreptului la pensie; că doctrina de specialitate a fixat un criteriu în determinarea existenţei sau inexistenţei unei situaţii de retroactivare a legii – criteriul dreptului câştigate. Astfel, s-a stabilit că o lege este retroactivă dacă aduce atingere drepturilor câştigate sub imperiul legii vechi, trebuind, deci, ca legea nouă să aducă atingere unuia dintre elementele constitutive



209

ale dreptului câştigat sub legea vechea; că, în situaţia dedusă judecăţii este vorba de dreptul său de a beneficia de o pensie de serviciu pentru toată perioada vieţii conform prescripţiilor Legii nr. 164/2001. Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând, în esenţă, că, prin decizia nr. 871/2010, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile Legii nr. 119/2010 sunt constituţionale, iar în ceea ce priveşte OUG 1/2011 – act normativ ce a fost validat de Parlamentul României prin Legea de aprobare nr. 165/2011 – aceasta produce efecte juridice obligatorii ce trebuie respectate de toate entităţile implicate în procesul de recalculării pensiilor militare; că în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 119/2010, pensia a fost recalculată începând cu data de 1 ianuarie 2011 prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului pensiei, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, iar ca urmare a modificării legislaţiei în domeniu a fost revizuită prin aplicarea prevederilor Anexei nr. 3 la OUG 1/2011, context în care solicitarea contestatorului de anulare a deciziei atacate contravine dispoziţiilor art. 4 din OUG 1/2011.

Prin sentinţa civilă nr.4820 din data de 23 noiembrie 2011, pronunţată în dosarul civil nr.3457/88/2011, Tribunalul Tulcea a admis contestaţia formulată de contestatorul N.M.G. în contradictoriu cu intimata SRI - CASA DE PENSII SECTORIALĂ, având ca obiect contestaţie decizie pensionare.

A anulat Decizia de revizuire a pensiei nr. 89703/11.06.2011 emisă de S.R.I. Casa de Pensii Sectorială, ca netemeinică şi nelegală şi pe cale de consecinţă menţine în plată Decizia nr. 89703/24.11.2009 emisă de SRI U.M. 0472 Bucureşti - Casa de Pensii.

A anulat Hotărârea nr. 328/23.08.2011 emisă de S.R.I - Comisia de Contestaţii din cadrul S.R.I., ca netemeinică şi nelegală.

A obligat intimata SRI – Casa de Pensii Sectorială, să îi plătească contestatorului diferenţa dintre pensia stabilită prin Decizia nr. 89703/24.11.2009 şi pensia stabilită prin Decizia nr. 89703/11.06.2011 de la data de 11.06.2011 şi până la momentul repunerii în plată a pensiei iniţiale. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele: Contestatorul N.M.G. este beneficiarul unei pensii militare de stat stabilită în baza deciziei de pensionare nr. 89703/24 noiembrie 2009. Prin decizia contestată nr. 89703 din 11 iunie 2011 emisă de Casa Sectorială de Pensii din cadrul S.R.I., contestatorului i-au fost revizuite drepturile de pensie în baza OUG 1/2011.

Instanţa constată că prin decizia de revizuire a pensiei contestate în prezenta cauză, a avut loc o transformare a pensiei de serviciu a contestatorului în pensie de asigurări sociale, astfel cuantumul pensiei cuvenite contestatorului fiind redusă în mod considerabil.

Instanţa apreciază că repetatele modificări ale procedurii de recalculare şi revizuire a pensiilor stabilite potrivit legislaţiei privind pensiile militare de stat, survenite la scurte intervale de timp, au tendinţa să încalce criteriile jurisprudenţei CEDO privind claritatea, accesibilitatea şi predictibilitatea legii.



210

Contestatorul îşi legitimează în mod corect interesul în cauză prin invocarea unei valori patrimoniale, având semnificaţia unui drept câştigat recunoscut şi executat de stat, în temeiul unei legi speciale respectiv Legea 164/2001, susţinând în mod corect că la data intrării în vigoare a OUG nr. 1/2011 care a stat la baza emiterii deciziilor contestate, era beneficiar al unui bun actual în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi care i-a fost înlăturat printr-o ingerinţă din partea statului.

În aceste condiţii, având în vedere faptul că dreptul ocrotit de art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este un drept absolut, el putând comporta limitări de către stat, se impune a se analiza dacă desfiinţarea pensiei de serviciu de care beneficia contestatorul, corespunde limitărilor prevăzute de Convenţie.

Conform prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional“.

În alineatul 2 al aceleiaşi dispoziţii se arată că ”Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau amenzilor”.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că noţiunea de „bun” înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel încât dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate, iar pensia unui bun proprietate privată ( Cauza Buchen contra Cehiei din 2002).

Aşa fiind, instanţa apreciază că şi contestatorul îşi legitimează interesul său, prin invocarea unei valori patrimoniale, având semnificaţia unui drept câştigat, recunoscut şi executat de stat în temeiul unei legi speciale, respectiv Legea 164/2001, suficient de clară şi previzibilă la data pensionării şi care i-a permis să-şi planifice acţiunile, atât pe termen lung cât şi pe termen scurt pentru el şi familia sa, precum şi o anumită manieră de gestionare a bunurilor sale prezente şi viitoare.

Este firesc a recunoaşte oricărei persoane o asemenea prerogativă iar orice intervenţie intempestivă a legiuitorului are, de cele mai multe ori, aşa cum este şi situaţia de faţă, ca efect afectarea substanţei dreptului în partea sa cea mai importantă.

Contestatorul a avut prin urmare, la data intrării în vigoare a OUG 1/2011, un bun actual în accepţiunea Convenţiei, ce le-a fost înlăturat printr-o ingerinţă din partea statului.

Însă, dreptul ocrotit de art. 1 alin.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este în orice caz un drept absolut, acesta însemnând că el comportă limitări de către stat care, are sub acest aspect o largă marjă de apreciere.

Pentru a verifica dacă desfiinţarea pensiilor de serviciu de care beneficia contestatorul corespunde limitărilor prevăzute de Convenţie, instanţa trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:



211

a) ingerinţa să fie prevăzută de lege, condiţie satisfăcută în cauză, întrucât desfiinţarea pensiei de serviciu s-a realizat printr-un act normativ de forţa legii, lege rezultată ca urmare a asumării răspunderii de către Guvern în faţa Parlamentului.

Însă, legea trebuie să fie suficient de clară şi previzibilă. Previzibilitatea poate avea însă şi un sens mai extins, privind nu doar calitatea

legii în vigoare, ci şi posibilitatea de a modifica legile pentru viitor. Persoanele au astfel un drept la continuitatea acţiunii statale. Acest drept presupune că statul nu poate încălca încrederea legitimă a

persoanelor în continuitatea acţiunii sale. La momentul pensionării contestatorului nu s-a pus problema schimbării legii. Totuşi, cea mai mare problemă nu este neapărat schimbarea legii în sine, ci a

reglementărilor prin care se diminuează exagerat de mult veniturile din pensia acestuia, căci nu se poate admite că, în speţă, scăderea sa nu este una de substanţă, esenţială şi imprevizibilă în anul pensionării contestatorului.

b) să existe un scop legitim pentru luarea măsurii de a desfiinţa pensia de serviciu ori, sub acest aspect Guvernul a arătat, în expunerea de motive a Legii 119/2010 că „se impune adoptarea unor măsuri cu caracter excepţional, prin care să se continue eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare şi în anul 2010”, datorită evoluţiei crizei economice în anul 2009 şi extinderii acesteia în cursul anului 2010, precum şi acordurile de împrumut cu organismele financiare internaţionale. Or, faptul că documentele adresate creditorilor internaţionali conţin promisiunea guvernului de a adopta prevederile legale în discuţie, nu înseamnă că acei creditori au stabilit unilateral aceste condiţii, ei limitându-se la a indica obiectivele ce urmează a fi atinse (ex. reducerea cheltuielilor bugetare), însă, alegerea celor mai adecvate măsuri rămâne la dispoziţia statului. Or, dacă măsurile de recalculare a pensiilor de serviciu ale anumitor categorii de foşti angajaţi din sectorul bugetar în sensul diminuării acestora, sunt calificate ca având natura juridică a unor măsuri cu caracter excepţional, atunci este cu totul evident că Legea 119/2010 nu s-ar putea întemeia pe art. 53 din Constituţia revizuită, deoarece lipseşte una din cele două caracteristici esenţiale, care ar permite evocarea sa şi anume caracterul temporar, limitat în timp, efectul recalculării pensiilor fiind unul definitiv şi nu temporar. Scopul urmărit a fost acela al diminuării cheltuielilor bugetare şi nu în ultimul rând şi realizarea unei „dreptăţi sociale”, respectiv instituirea unui regim de pensii având la bază principiul contributivităţii.

c) să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru utilizarea lui.

Această cerinţă nu a fost respectată de stat, deoarece Guvernul a procedat la diminuarea intempestivă a pensiei de serviciu a contestatorului, în mod cel puţin semnificativ, prin aplicarea OG nr.1/2011. Chiar dacă se poate admite că, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează pensia celor care nu au vărsat contribuţii la o instituţie de asigurări sociale, direct proporţional cu cuantumul drepturilor de



212

pensie ulterioare, aceasta nu are ca semnificaţie juridică instituirea unui drept la o anumită sumă determinată (Comisia EDH, 4 martie 1985, X c. Suedia ). Pe de altă parte, măsura nu trebuie să atingă însăşi substanţa dreptului. În speţa de faţă, micşorarea drastică a cuantumului pensiei contestatorului, are fără doar şi poate o asemenea semnificaţie, contrar celor lapidar enunţate de Curtea Constituţională care a constatat că ar fi vorba numai de o limitare a dreptului şi nu de o pierdere a dreptului în substanţa sa. Însă, după cum a constatat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Sporrong et Lonnroth c. Suediei, limitările aduse dreptului de proprietate de către autorităţile statale, au făcut ca acesta să devină „precar”, cu consecinţe asupra valorii bunurilor ce formează obiectul acelui drept. Altfel spus, chiar dacă Convenţia nu garantează un anumit cuantum al pensiei, dacă acest cuantum este micşorat semnificativ de autorităţile statului, bunăoară prin măsuri legislative, atunci se aduce atingere însăşi substanţei dreptului. Astfel, în cauza Muller versus Austria, s-a decis în sensul că „ o reducere substanţială a nivelului pensiei, ar putea fi considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate şi chiar a însuşi dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurări la bătrâneţe. Curtea a decis că, şi dacă Statul reduce temporar pensia în situaţii de recesiune economică rapidă, rămâne totuşi un corp de principii de la care acestuia îi este interzis să deroge, şi a considerat esenţial să examineze dacă dreptul la securitate socială a fost atins în substanţa sa în cauza Kjartan Asmundsson c. Iceland. Application no. 60669/00.2005. Constatarea de către Curtea Constituţională a României, în cuprinsul deciziei nr. 871/25.06.2010 publicată în M.O. nr. 433/28.06.2010, că Legea nr. 119/2010 nu încalcă dispoziţiile Constituţiei României, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. De altfel chiar Curtea Constituţională, prin decizia nr. 1344 din 9 decembrie 2008 a reţinut faptul că nu are atribuţia de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislaţia supranaţională, aceasta revenind instanţelor judecătoreşti, arătând că: „instanţelor judecătoreşti le revine sarcina de aplicare directă a legislaţiei comunitare atunci când legislaţia naţională este în contradicţie cu aceasta”. Faţă de considerentele expuse, instanţa va constata că, în speţă, contestatorului i s-au încălcat drepturi ocrotite de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reţinând totodată că, potrivit art. 11 din Constituţia României „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. De asemenea, în art. 20 din acelaşi act normativ precizat se prevede că: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale



213

omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care, Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs pârâta CASA SECTORIALĂ DE PENSII A SERVICIULUI ROMÂN DE INFORMAŢII - COMISIA DE CONTESTAŢII CARE FUNCŢIONEAZĂ ÎN CADRUL SRI, pe care a criticat-o sub următoarele aspecte:

Înţelege să-şi motiveze recursul pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi art.304 indice 1 Cod procedură civilă.

În acest sens, criticile aduse sentinţei sunt fundamentate pe prevederile art.304 pct.9 c.proc.civ., respectiv “hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”, însă, în egală măsură, învederăm faptul că recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute in art.304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele”.

În aplicarea Legii nr.119/2010, pensia intimatului a fost recalculată începând cu data de 01.01.2011, prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului pensiei, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr.19/2000 cu modificările şi completările ulterioare.

În urma identificării tuturor veniturilor realizate lunar pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare, la data de 11.06.2011, în baza Legii nr.119/2000 şi Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.1/2011, a fost emisă decizia de revizuire nr.89703, prin care au fost stabilite drepturile de pensie revizuite, începând cu data de 01.01.2011.

Potrivit art.6 din O.U.G. nr.1/2011: (1) Pensiile recalculate pe baza documentelor care atestă veniturile realizate şi a salariului mediu brut pe economie sau exclusiv pe baza salariului mediu brut pe economie pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare şi ale căror cuantumuri sunt mai mici decât cele aflate în plată în luna decembrie 2010 se menţin în plată în cuantumurile avute în luna decembrie 2010 începând cu luna ianuarie 2011 până la data emiterii deciziei de revizuire. (2) Diferenţele aferente lunii ianuarie 2011 se achită până la sfârşitul lunii februarie 2011.

De la momentul emiterii deciziilor de recalculare a pensiilor şi până în prezent, aceste diferenţe au fost eliminate, beneficiarilor fiindu-le restituite deja sumele de bani reprezentând diferenţa dintre cele două cuantumuri, ca urmare a modificării substanţiale a cadrului legislativ care reglementează materia asigurărilor sociale.

Prin urmare, dispoziţiile O.U.G. nr.1/2011 corectează diferenţele între cuantumul pensiei recalculate, care a scăzut, şi cel avut anterior recalculării, fiind eliminată posibilitatea producerii unor pagube beneficiarilor.

Mai mult, solicită instanţei de control judiciar a constata faptul că reclamantul nu a fost supus unui regim diferenţiat faţă de alte persoane aflate în situaţii identice sau comparabile, prin legea nr.119/2010 legiuitorul înţelegând să abroge toate categoriile de pensii speciale, fără distincţie, supunându-le unui regim de stabilire şi



214

calculare în regim unitar, aplicabil tuturor beneficiarilor sistemului de asigurări sociale.

Cu privire la reţinerea instanţei referitoare la aplicabilitatea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, învederează faptul că, în materie de pensie, Curtea a acceptat reduceri substanţiale ale cuantumului pensiei şi altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării prevederilor arătate.

Stabilirea politicilor în materia asigurărilor sociale este lăsată de către CEDO, la aprecierea statelor, în funcţie de factorii economici şi financiari ce influenţează sustenabilitatea bugetului de stat la un moment dat, pentru satisfacerea interesului general.

Per a contrario, dacă s-ar susţine în continuare faptul că evenimentele legislative nu ar trebui să influenţeze, pentru viitor, drepturile câştigate, fie ele şi la un anumit cuantum al pensiei, ar însemna, rezumându-ne în susţinere strict la domeniul în care se dezbate cauza, că nici modificările favorabile nu ar trebui să se aplice. Or, este de notorietate faptul că dispoziţiile legale în materie au determinat actualizări a drepturilor băneşti, fără a fi, în mod evident, contestat.

Totodată, este cel puţin bizar din partea instanţei de fond a califica dreptul la pensie drept „bun”, sub aspectul strict al cuantumului, întrucât este adevărat că dreptul în sine este susceptibil de această interpretare, însă cuantumul său este stabilit în baza unor norme legale, are o fundamentare legală; atâta vreme cât şi Legea nr.164/2001 nu mai este în fiinţă, fiind abrogată în mod explicit, şi decizia de pensie suferă modificări în sensul prevederilor legale în vigoare, actualizându-se în virtutea temeiului legal incident şi al algoritmului de calcul prevăzut de noua reglementare în speţa de faţă, Legea nr.119/2010. Statul este garantul dreptului la asigurarea socială, nu al cuantumului prestaţiei care poate varia în timp în funcţie de politicile aplicabile. În cazul de faţă, o atare raţiune, se reţine expunerea de motive a Legii nr.119/2010 ca fiind gravă situaţia de criză economică şi financiară cu care se confruntă statul, pe de o parte, iar pe de altă parte, necesitatea reformării sistemului de pensii. Aceleaşi considerente au fost formulate şi de Curtea Constituţională în decizia nr.871/2010, subliniind condiţionarea acordări componentei necontributive a pensiei de existenţa resurselor financiare pentru a putea acorda şi alte drepturi de asigurări sociale faţă de cele pe care Constituţia le nominalizează în mod expres.

În cauza Keckho c.Ungariei, Curtea Europeană a considerat că este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii prin modificări corespunzătoare ale legislaţiei. Autorităţile nu pot refuza plata unor drepturi şi beneficii în cuantumul stabilit de legislaţia în vigoare.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat pentru următoarele considerente:

Reclamantul a fost beneficiarul unei pensii de serviciu stabilite în baza Legii nr.164/2001.

Drepturile la pensie ale acestuia au fost recalculate în baza Legii nr.119/2010 şi ale O.U.G. nr.1/2011.



215

Reclamantul a formulat contestaţie împotriva deciziei de revizuire a pensiei emise în baza O.U.G. nr.1/2011.

Prin Legea nr.119/2010, pensiile speciale au devenit pensii în înţelesul Legii nr.19/2000 privind sistemul unitar de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.

Scopul Legii nr.119/2010 a fost necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităţilor existente în sistem şi nu în ultimul rând, situaţia de criză economică şi financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât şi cel al asigurărilor sociale de stat.

Întrucât în termenul prevăzut de Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu au fost identificate documentele necesare dovedirii în totalitate a veniturilor în cadrul procesului de recalculare, prin O.U.G.1/2011 s-a instituit o etapă de revizuire a cuantumului pensiilor cu respectarea principiului contributivităţii, astfel încât persoanele vizate de acest act normativ, să aibă posibilitatea să identifice şi să depună la casele teritoriale de pensii toate documentele doveditoare ale veniturilor realizate pe parcursul întregii activităţi profesionale.

În conformitate cu dispoziţiile art.1 din O.U.G. nr.1/2011: „pensiile prevăzute la art.1 lit.a) şi b) din Legea nr.119/2010 pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariu mediu brut pe economie, potrivit art.5 (4) din lege, se revizuiesc din oficiu, cel mai târziu până la 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate de beneficiari.

Prin art.6 al.2 din ordonanţă s-a prevăzut că diferenţele aferente lunii ianuarie 2011 se achită până la sfârşitul lunii februarie 2011.

Susţinerea reclamantului că s-ar fi încălcat principiul neretroactivităţii legii civile nu poate fi reţinută, întrucât revizuirea pensiei speciale nu s-a făcut retroactiv, ci de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr.1/2011.

Prin decizia nr.458/02.12.2003 Curtea Constituţională a statuat că: „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de fapt născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare”.

Pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic în raport cu pensiile acordate în sistemul public de pensii.

Astfel, spre deosebire de acesta, pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale şi anume: pensia contributivă şi nu supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială.

Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depăşeşte acest cuantum se suportă din bugetul de stat. Mai mult, în cazul pensiilor militare întregul cuantum al pensiei speciale se plăteşte de la bugetul de stat.

Acordarea acestui supliment a urmărit instituirea unui regim special compensatoriu pentru anumite categorii socio-profesionale supuse unui statut special.



216

Această compensaţie neavând ca temei contribuţia la sistemul de asigurări sociale, ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale, şi nu se subsumează dreptului la pensie, ca element constitutiv al acesteia.

Prin urmare, în ceea ce priveşte aceste din urmă drepturi de asigurări sociale, legiuitorul are dreptul exclusiv de a dispune în funcţie de politica socială şi fondurile disponibile, asupra acordării lor, precum şi asupra cuantumului şi condiţiilor de acordare.

Acordarea pensiei suplimentare este strâns legată de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi poate fi eliminată când bugetul de stat nu mai poate suporta sarcina unor astfel de cheltuieli din raţiuni de ordin economic şi financiar.

În aceste condiţii, partea necontributivă a pensiei de serviciu chiar dacă poate fi încadrată potrivit interpretării pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în noţiunea de „bun”, îl reprezintă totuşi din această perspectivă un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale, iar suprimarea ei pe viitor nu are semnificaţia unei exproprieri.

În acest sens, în decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Muller contra Austriei din 1975 s-a arătat că: „art.1 din Protocolul nr.1 nu poate fi interpretat în sensul că acea persoană ar avea dreptul la o pensie într-un anumit cuantum”.

În cauza Andrejeva contra Lituaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut: „ de asemenea o simplă marjă de apreciere este de obicei lăsată statului pentru că acesta să poată lua măsuri de ordin general în domeniul economic şi social. Datorită unei cunoaşteri directe a societăţilor naţionale sunt în principiu mai în măsură decât judecătorul internaţional să hotărască ceea ce este de interes public în domeniul economic sau social”.

În materie de pensie şi alte drepturi de asigurări sociale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat reduceri substanţiale ale cuantumului acestora, fără a ajunge la concluzia încălcării art.1 al Protocolului nr.1 (a se vedea Decizia Skorkiewicz contra Poloniei din 01.06.1999; decizia Jankovic contra Croaţiei nr.43440/1998).

Relevantă în cauză este decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din 07.02.2012, pronunţată în cauzele conexate Ana Maria Frimu, Judita Vilma Timar, Edita Tanko, Marta Molar şi Lucia Gheţu împotriva României prin care s-a statuat că reducerea pensiilor, deşi substanţială, constituie o modalitate de integrare a acestor pensii în regimul general al pensiilor prevăzut de Legea nr.119/2010, măsură justificată de necesitatea asigurării echilibrului bugetar şi cea a corijării discrepanţelor între diferitele sisteme de pensii, iar aceste motive nu pot fi considerate nerezonabile sau disproporţionate.

Pentru a aprecia dacă s-a încălcat dreptul unei persoane la proprietate, Curtea Europeană a statuat că trebuie verificate mai multe cerinţe şi anume: dacă persoana respectivă a avut un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1; dacă există o ingerinţă a statutului în exercitarea dreptului asupra bunului ce are ca efect privarea totală sau parţială de bun a persoanei respective şi, dacă ingerinţa statului este proporţională cu scopul urmărit în sensul de a se păstra un just echilibru, o proporţionalitate între



217

cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

În cauză, Curtea constată că pensia de serviciu de care se bucură reclamantul chiar dacă poate fi încadrată în noţiunea de „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1, îl reprezintă totuşi din această perspectivă un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene care lasă libertatea statelor de a alege felul sau cuantumul beneficiilor plătite în cadrul schemelor proprii de asigurări sociale.

Cerinţa care mai trebuie verificată pentru a stabili dacă măsura aplicată de stat este în concordanţă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, este aceea a respectării justului echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Din expunerea de motive a O.U.G. nr.1/2011 rezultă că măsura revizuirii pensiilor s-a datorat imposibilităţii identificării documentelor necesare dovedirii în totalitate a veniturilor în cadrul procesului de recalculare, impactul negativ al acestei situaţii asupra valorificării dreptului la pensie, al beneficiarilor acestei legi, precum şi necesitatea stabilirii unei etapizări a procesului de revizuire a cuantumului pensiilor, cu respectarea principiului contributivităţii, în scopul de a nu sancţiona persoanele care, fără a avea vreo culpă, nu au reuşit în intervalul iniţial pus la dispoziţie de legiuitor prin Legea nr.119/2010 să identifice documentele doveditoare ale veniturilor realizate pe parcursul întregii cariere.

Aceste motive avute în vedere de Guvern aduc în prim plan situaţia creată ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr.119/2010, respectiv conversia sistemului de pensii speciale în pensii bazate în exclusivitate pe principiul contributivităţii.

Această conversie a fost necesară pentru ca România să îşi respecte angajamentele asumate prin semnarea acordurilor de împrumut cu organismele financiare internaţionale, absolut necesare pentru stabilitatea economică a ţării, pentru atingerea pragului deficitului bugetar, având în vedere şi evoluţia crizei economice care s-a extins şi în cursul anului 2010.

Faţă de aceste aspecte, Curtea constată că cerinţele interesului general în adoptarea O.U.G. nr.1/2011 a fost dovedit.

În ceea ce priveşte raportul de proporţionalitate între interesul general şi cel al apărării dreptului de proprietate, instanţa apreciază că s-a păstrat un just echilibru între cele două cerinţe.

În determinarea proporţionalităţii, a justului echilibru, Curtea va verifica în ce măsură a fost afectată substanţa dreptului.

Reclamantului nu i-a fost sistată plata pensiei, ci pensia a fost doar revizuită în raport cu sumele cu care a contribuit la fondul de pensii, potrivit principiului contributivităţii.

Prin aplicarea acestei modalităţi de calcul, reclamantul şi-a pierdut doar partea necontributivă, suplimentul adăugat de la bugetul de stat, dreptul de pensie nefiind afectat în aspectele sale fundamentale.

Prin decizia nr.29/12.12.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi s-a respins recursul în interesul legii, Curtea a statuat că este esenţial a se constata în



218

privinţa fiecărui reclamant în parte dacă s-a respectat raportul de proporţionalitate între interesul general şi cel al apărării dreptului de proprietate.

Făcând o analiză comparativă a nivelului pensiei revizuite a reclamantului cu pensia medie lunară la nivel naţional, pe anul 2010 şi 2011, se observă un nivel superior al pensiei revizuite, astfel încât s-a respectat raportul de proporţionalitate între interesul general şi cel al apărării dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte discriminarea invocată de reclamant raportat la alte categorii de pensionari, aceasta nu poate fi reţinută, în speţă nefiind vorba de persoane aflate în situaţii similare, fiecare categorie de persoane având drepturi şi obligaţii din prisma statutului profesional.

Reclamantul nu a fost supus unui regim diferenţiat faţă de alte persoane aflate în situaţii identice sau comparabile, O.U.G.nr.1/2011 s-a aplicat tuturor beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.

De altfel, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la principiul legalităţii în faţa legii şi a nediscriminării este constantă şi recunoaşte că principiul egalităţii nu este sinonim cu uniformitatea şi că situaţiile diferite impun un tratament diferit, recunoscându-se astfel dreptul la diferenţiere.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art.312 al.1 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat şi a modificat în tot sentinţa recurată în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.



31. Recalculare pensie pentru limită de vârstă. Stagiul complet de cotizare.

Conform art. 14 din Legea 3/1977:

„persoanele care au lucrat efectiv cel puţin 20 de ani în locuri care potrivit legii se încadrează în grupa I de muncă, sau cel puţin 25 ani în grupa II de muncă, la stabilirea pensiei li se ia în calcul, pentru fiecare an lucrat în aceste grupe câte :

un an şi şase luni pentru grupa I de muncă; - un an şi trei luni pentru grupa II de muncă.” Prin urmare, 20 ani lucraţi în locuri care potrivit legii se încadrează în grupa I de muncă

echivalează cu 30 ani lucraţi în condiţii normale. De asemenea, art. 2 din Normele metodologice de aplicare a HG 1550/2004 arată că

”stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrala in munca prevăzuta de legislaţia in vigoare la data deschiderii dreptului la pensie de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare, care pentru persoanele ale căror drepturi la pensie s-au deschis in intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977”. Conform dispoziţiilor art. 2 alin. 1 şi 3 din Normele metodologice cuprinse în Anexa la H.G. nr. 1550/2005, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual al reclamantului este echivalent cu vechimea în muncă necesară, potrivit art. 14 alin. 3 raportat la art. 14 alin. 1 din Legea 3/1977, pentru deschiderea dreptului său la pensie. Reclamantul are o vechime de în grupa I de muncă de 15 ani, 9 luni şi 11 zile ( şi nu de 20 de ani cât prevede legea) iar în grupa II de muncă 13 ani, 7 luni şi 0 zile ( în loc de 25 de ani cum



219

este prevăzut), astfel că nu poate beneficia de reducerea stagiului total de cotizare necesar de la 30 de ani la 20 ani, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea 3/1977 deoarece nu îndeplineşte condiţiile de vechime nici în grupa I de muncă şi nici pe cele referitoare la grupa II de muncă. Legiuitorul a prevăzut un anumit stagiu pentru fiecare grupă şi în lipsa unor dispoziţii legale care să permită cumulul celor doua stagii, nici instanţa nu poate sa dispună în acest sens.

Art. 14 din Legea 3/1977 Art. 2 din Normele metodologice de aplicare a HG nr. 1550/2004

Reclamantul M.I. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Constanţa

pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată parata să emită o decizie de recalculare a pensiei pentru limită de vârstă, conform dispoziţiilor OUG nr. 4/2005, în care la stabilirea punctajului mediu anual să fie utilizat un stagiu complet de cotizare de 20 de ani, cu plata diferenţelor ce vor rezulta in urma acestei recalculări. În motivarea cererii sale, a arătat că beneficiază de pensie pentru limita de vârsta in baza Legii nr. 3/1977, conform deciziei nr. 137643/14.05.1999 iar prin deciziile ulterioare i-a fost recalculată pensia utilizându-se un stagiu de cotizare eronat de 30 ani. Aceasta pensie a intrat in procesul de recalculare prevăzut de HGR nr.1550/2004 si se încadrează in categoria pensiilor cărora li se aplica recalcularea conform dispoziţiilor OUG nr.4/2005.

La recalcularea pensiei trebuiau avute in vedere condiţiile de stagiu si de vârsta prevăzute de Legea nr. 3/1977, aşa cum rezultă din prevederile HG 1550/2004 şi având in vedere că a desfăşurat activitate încadrată in grupa I de muncă timp de 15 ani, 9 luni şi 11 zile şi în grupa a II-a timp de 13 ani, 7 luni şi 0 zile, consideră că in mod eronat pârâta a avut in vedere, un stagiu de cotizare de 30 ani, în loc de 20 ani. În drept, s-au invocat dispoziţiile Legii 19/2000 modificată, Legea nr.3/1997, HG.1550/2004, OUG nr.4/2005.

Pârâta CJP Constanţa - prin consilier juridic, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că, în mod corect a stabilit punctajul mediu anual prin utilizarea unui stagiu complet de cotizare de 30 de ani, acesta fiind stagiul complet de cotizare prevăzut de legislaţia in vigoare la data deschiderii dreptului la pensie, prevăzut de art. 8 din Legea nr. 3/1977. Prin sentinţa civilă nr5058 din data de 10 octombrie 2011 a fost respinsă ca nefondată cererea reclamantului M.I.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele: Reclamantul M.I. este beneficiarul unei pensii pentru limită de vârstă şi munca

depusă, conform deciziei nr.137643/14.04.1999, în care s-a consemnat o vechime totala în muncă de 56 ani din care vechime in grupa I de muncă de 15 ani, 9 luni şi 11 zile şi în grupa a II-a de muncă 13 ani, 7 luni şi 0 zile.

Drepturile i-au fost recalculate ulterior, în baza OUG. 4/2005 şi HG.1550/2004 prin deciziile aflate la dosar. Întrucât nu au fost contestate niciuna dintre aceste decizii, conform art. 7 alin. 7 din OUG. 4/2005 şi art.87 din Legea 19/2000, au devenit definitive sub aspectul stagiului de cotizare şi al punctajului calculat.



220

Potrivit art. 1 din OUG. 4/2005 - pensiile din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilite în baza legislaţiei în vigoare anterior datei de 1 aprilie 2001, se recalculează în condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă.

Această recalculare se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor OUG. 4/2005.

Conform art.2 alin.3 din H.G. 1550/2004, pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 - 31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977. Legea nr.3/1977 prevedea la art.8 alin.1 şi 2 că, personalul muncitor care are o vechime în muncă de minimum 30 ani bărbaţii şi 25 ani femeile, are dreptul la pensie pentru munca depusă şi limita de vârstă, la împlinirea vârstei de 62 ani bărbaţii şi 57 ani femeile; persoanele încadrate în muncă care au o vechime de cel puţin 30 ani bărbaţii şi 25 ani femeile, sunt pensionate, la cererea lor, şi la împlinirea vârstei de 60 ani bărbaţii şi 55 ani femeile. Din dispoziţiile art. 2 alin. 1 si alin. 3 din Normele Metodologice cuprinse in Anexa la HG nr. 1550/2005 si ale art. 14 alin. 1 si 3 din Legea nr. 3/1977 rezulta ca stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual este echivalent cu vechimea in munca necesara, potrivit art. 14 alin. 3 raportat la art. 14 alin. 1 din Legea nr. 3/1977, pentru deschiderea dreptului sau la pensie. Având in vedere dispoziţiile art. 8 alin. 1 si art. 14 alin. 2 din Legea nr. 3/1977, aceasta lege stabileşte trei stagii complete de cotizare in funcţie de grupa de munca in care cel in cauza a lucrat, stagii care trebuie avute in vedere aşa cum prevede art. 2 alin. 3 din Normele metodologice, respectiv: 30 ani pentru munci obişnuite, 25 ani pentru grupa a II-a de munca si 20 ani pentru grupa I de munca. Întrucât reclamantul M.I. nu are o vechime completă de 20 de ani în grupa I de muncă acesta nu poate beneficia de o recalculare a pensiei prin raportarea la un stagiu de cotizare de 20 de ani aşa cum se solicită prin acţiunea de faţă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul reclamant M.I. care a formulat următoarele critici:

Conform deciziei de pensionare nr.137643/14.05.1999, stagiul de cotizare realizat este de 55 ani, 9 luni şi 6 zile, comparativ cu stagiul complet de cotizare (conform Legii nr.19/2000) fiind de 30 de ani şi 0 luni.

În conformitate cu Legea nr.3/1977 cap.I art.11 alin. 1 şi 2 la ultimul paragraf se precizează: ”persoanele care au lucrat mai puţin de 20 de ani în grupa I şi respectiv 25 de ani în grupa a II-a, la procentele corespunzătoare grupei a III-a de muncă se acordă un spor proporţional cu timpul efectiv lucrat în grupele I şi II de muncă.

Arată recurentul că este de acord să se ia în calcul cei 29 de ani şi 4 luni la nivelul grupei a II-a de muncă, perioadă în care a lucrat 15 ani şi 9 luni în grupa I-a şi 13 ani şi 7 luni în grupa II-a de muncă şi solicită admiterea cererii depuse în dosarul cauzei, cu obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferenţa dintre pensia



221

încasată şi pensia cuvenită pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii prezentei cereri (anii 2008, 2009, 2010).

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente în cauza, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Conform art. 14 din Legea 3/1977: „persoanele care au lucrat efectiv cel puţin 20 de ani în locuri care potrivit legii se încadrează în grupa I de muncă, sau cel puţin 25 ani în grupa II de muncă, la stabilirea pensiei li se ia în calcul, pentru fiecare an lucrat în aceste grupe câte:

un an şi şase luni pentru grupa I de muncă; - un an şi trei luni pentru grupa II de muncă.” Prin urmare, 20 de ani lucraţi în locuri care potrivit legii se încadrează în grupa

I de muncă echivalează cu 30 de ani lucraţi în condiţii normale. De asemenea, art. 2 din Normele metodologice de aplicare a HG 1550/2004

arată că ”stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrala in munca prevăzuta de legislaţia in vigoare la data deschiderii dreptului la pensie de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare, care pentru persoanele ale căror drepturi la pensie s-au deschis in intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977”. Conform dispoziţiilor art. 2 alin. 1 şi 3 din Normele metodologice cuprinse în Anexa la H.G. nr. 1550/2005, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual al reclamantului este echivalent cu vechimea în muncă necesară, potrivit art. 14 alin. 3 raportat la art. 14 alin. 1 din Legea 3/1977, pentru deschiderea dreptului său la pensie. Reclamantul are o vechime de în grupa I de muncă de 15 ani, 9 luni şi 11 zile (şi nu de 20 de ani cât prevede legea) iar în grupa II de muncă 13 ani, 7 luni şi 0 zile (în loc de 25 de ani cum este prevăzut), astfel că nu poate beneficia de reducerea stagiului total de cotizare necesar de la 30 de ani la 20 ani, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea 3/1977 deoarece nu îndeplineşte condiţiile de vechime nici în grupa I de muncă şi nici pe cele referitoare la grupa II de muncă. Legiuitorul a prevăzut un anumit stagiu pentru fiecare grupa şi în lipsa unor dispoziţii legale care să permită cumulul celor două stagii, nici instanţa nu poate să dispună în acest sens. Faţă de împrejurarea că reclamantul nu a realizat stagiul complet prevăzut de lege, respectiv 20 de ani în grupa I de muncă sau 25 de ani în grupa II de muncă, cererea acestuia nu poate fi admisa. Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 cod procedură civilă, recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 5058 din data de 10 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa, va fi respins ca nefondat.





222

IIVV.. DDRREEPPTT PPRROOCCEESSUUAALL CCIIVVIILL

32. Legea nr. 10/2001. Calitatea procesuală pasivă a unităţii administrativ

teritoriale. Teren folosit cu destinaţia de parcare auto de către locatarii unui bloc învecinat. Apartenenţa bunului la domeniul privat al localităţii. Lipsa destinaţiei de utilitate publică. Efecte.

În exercitarea atribuţiilor care îi revin ca reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, primarul exercită şi atribuţia stabilită prin art. 67 din Legea nr. 215/2001, în sensul că emite o dispoziţie motivată, intenţia legiuitorului fiind aceea de a desemna, în mod expres, actul procedural prin care se soluţionează notificările, iar nu aceea de a stabili o „obligaţie în nume propriu”. Ca atare, este nefondată susţinerea apelantului, în sensul că în litigiile fundamentate pe prevederile Legii nr. 10/2001 calitatea procesuală pasivă aparţine primarului, în nume propriu, iar nu unităţii administrativ-teritoriale, deoarece dispoziţia de acordare a măsurilor reparatorii nu este emisă de primar în nume propriu, ci ca reprezentant al deţinătorului imobilului, respectiv al unităţii administrativ teritoriale. Şi criticile ce vizează identificarea terenului notificat de reclamanţi şi restituit în natură a suprafeţei de teren de 221,56 mp utilizată ca parcaj auto se reţin a fi nefondate.

Simpla utilizare a unui teren aflat în domeniul privat al Municipiului Constanţa cu destinaţia de parcare de către locuitorii blocului învecinat terenului preluat abuziv de la autorii reclamanţilor nu constituie un impediment la restituirea în natură a acestuia către reclamanţi, cât timp nu s-a dovedit că în temeiul unor documentaţii tehnice legale şi aprobate de organele competente acest teren a fost inclus în aria unor amenajări de utilitate publică, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăzând că “Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţiile uşoare sau demontabile”.



Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 6981/118/2011 reclamanţii P.T. şi P.I.E. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanta prin Primar, Primarul Municipiului Constanta si Consiliul Local Constanta să se constate lipsa răspunsului în termen legal la notificarea pentru restituirea în natură a imobilului situat in Constanta, str. E.V., şi să se dispună restituirea în natura a imobilului, iar in subsidiar, în cazul in care restituirea în natura este imposibilă, să se oblige pârâţii să acorde un teren în compensare sau să fie obligaţi pârâţii la plata de despăgubiri băneşti.



223

În motivarea acţiunii reclamanţii arată că prin notificarea nr. 1966/2001 au solicitat restituirea in natura a imobilului situat în str. E.V. nr. 13, iar prin notificarea nr. 1970/2001 au solicitat restituirea în natura a imobilului din str. E.V. nr. 15. Susţin reclamanţii că imobilele au fost proprietatea unchilor mamei lor, F.C. şi S., mama lor, P.S., fiind uN.moştenitoare a unchiului ei F.C. Mai precizează reclamanţii ca sunt moştenitorii legali ai mamei lor dovedind astfel pe deplin cerinţele prevăzute de art. 4 alin 2 din Legea 10/2001. Reclamanţii arată ca pârâtul nu a răspuns în mod nejustificat notificării. Reclamanţii au formulat precizări arătând că singurul capăt de cerere principal este acela de a se dispune restituirea in natura a imobilului. Au mai precizat reclamanţii că obiectul material al cererii îl reprezintă terenul în suprafaţă totala de 685 mp şi construcţiile aferente. Pârâţii nu au formulat întâmpinare, dar prin reprezentant au invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Consiliului Local al Municipiului Constanţa. Prin încheierea din data de 20.09.2011, rectificată prin încheierea din data de 18.10.2011 instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Consiliului Local al Municipiului Constanta având în vedere faptul că acesta nu este unitate deţinătoare a bunului notificat şi nici organ însărcinat cu emiterea deciziilor în baza Legii 10/2001. Reclamanţii au administrat proba cu înscrisuri şi expertiză tehnică imobiliară. Au fost depuse la dosar: notificarea nr. 1966/2001, notificarea nr. 1970/2001, copie de pe actul de vânzare transcris sub nr. 1463/1931, copie de pe actul de vânzare transcris la nr. 1372/1932, matricole schiţe, adresa nr. 3662/1993, anexă din Decretul 92/1950, certificat de moştenitor nr. 67/2003,, certificat de moştenitor nr. 1817/199. În cauza s-a efectuat expertiza tehnică imobiliară de către expert B.D..

Prin sentinţa civilă nr. 1042 din 28 februiarie 2012 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, aceştia din urmă fiind obligaţi să restituie în natură reclamanţilor terenul situat în Constanţa, str. E.V. (fostă C.N.) nr. 13, în suprafaţă de 271,63 mp cuprinse în poligonul H B1 C C1 E1 E F1 astfel cum este identificat în suplimentul la raportul de expertiză efectuat de expert B.D.

Au fost obligaţi pârâţii să înainteze propunere de acordare de despăgubiri către reclamanţi, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru: terenul în suprafaţă de 193,81 mp situat în Constanţa, strada E.V. (fostă C.N. nr. 13) încadrat în poligoanele C 1 D E E 1 şi F G I L K 1 K A H F 1 F, astfel cum este identificat în suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expert B.D.; terenul în suprafaţă de 233 mp situat în strada E.V. (fostă C.N.) nr. 15 cuprins în poligonul K L I J astfel cum este identificat în raport de expertiza întocmită de expert B.D. şi pentru cele două construcţii tip parter ce au fost edificate pe acest teren, în prezent demolate.

A fost respinsă acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanţa ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.



224

Conform art. 274 Cod procedură civilă au fost obligaţi să plătească reclamanţilor 1.800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă că reclamanţii se legitimează, în urma unor moşteniri succesive ca şi moştenitori ai defuncţilor S.F. şi C.F., care în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2015/1932 transcris sub nr. 1372/1932 şi respectiv nr. 3179/1931, transcris sub nr. 1463/1931 au cumpărat două loturi de teren: 425,5 mp teren situat în Constanţa, str. C.N. nr. 13 şi 233 mp teren împreună cu construcţiile aflate pe el, situate în Constanţa, str. C.N. nr. 15.

Ambele imobile au fost naţionalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950, Tribunalul Constanţa reţinând că măsura naţionalizării a fost o preluare abuzivă a proprietăţilor autorilor reclamanţilor, ce intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Reclamanţii au notificat imobilele în procedura Legii nr. 10/2001, şi constatând că unitatea deţinătoare nu a răspuns acestei notificări în termenul legal, s-au adresat instanţei competente pentru soluţionarea pe fond a notificării.

Imobilul notificat (685,5 mp) a fost identificat prin expertiză şi răspunsul la obiecţiuni întocmite de expert B.D. în Constanţa, strada E.V. nr. 13-15 având următoarea destinaţie: 171,2 mp fac parte din domeniul privat al Municipiului Constanţa, parte de teren 426,81 mp (193,81 mp şi 233 mp) cel aferent blocului de locuinţe se află în proprietate particulară, iar restul suprafeţei de teren este inventariat în domeniul public al Municipiului Constanţa.

Terenul de 233 mp este ocupat în totalitate de blocul de locuinţe şi de aleea de acces la bloc iar terenul de 452,5 mp este împărţit astfel: 193,8 mp teren - ocupat de construcţii; alee de acces şi construcţii private, teren liber parcare – 221,56 mp şi teren liber rămas după retrocedarea către aceeaşi reclamanţi a imobilului din bulevardul T. nr. 48 A 48 B - 37,13 mp.

A apreciat Tribunalul Constanţa că măsura restituirii în natură este prioritară în raport cu celelalte modalităţi de reparare a prejudiciului foştilor proprietari, reglementată prin Legea nr.10/2001, iar în raport de situaţia juridică a terenului notificat, este posibilă restituirea natură a terenului de 271,63 mp format din 221,56 mp – parcare, teren de 37,13 mp rămas liber după retrocedarea imobilului vecin şi din suprafaţa obţinută prin îndreptarea aleii de acces la aceeaşi lăţime, adică de 4,5 m cât are la intrarea în parcare, întreaga suprafaţă de teren fiind cuprinsă în poligonul H B 1 C C 1 E 1 E F 1, identificat în schiţa anexă la suplimentul raportului de expertiză întocmit de expert B.D.

În ceea ce priveşte suprafeţele de teren de 193,81 mp şi de 223 mp afectate de construcţia blocului de locuinţe şi de alei de acces pietonal, s-a apreciat că nu este posibilă restituirea lor în natură, reclamanţii fiind îndreptăţiţi exclusiv la măsuri reparatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Aceeaşi măsură s-a dispus şi în legătură cu construcţiile ce au existat pe teren la data naţionalizării, şi care ulterior au fost demolate.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa care au criticat-



225

o pentru nelegalitate sub aspectul restituirii în natură către reclamanţi a terenului în suprafaţă de 271,63 mp situat în Constanţa, strada E.V. nr. 13.

Susţin recurenţii pârâţi că imobilul notificat de reclamanţi nu a fost corect identificat, concluziile expertului şi planurile de situaţie anexate nu corespund cu realitatea din teren, nici din punct de vedere al construcţiilor, nici al identificării suprafeţei de teren necoroborându-se cu celelalte planuri de situaţie întocmite în decursul anilor de către primărie şi depuse la dosar. Astfel, adresa nr. 165588/23.01.2012 emisă de Primăria Municipiului Constanţa contrazice în totalitate concluziile raportului de expertiză, specificând în mod expres că planul anexă la expertiza tehnică nu este cotat, nu este întocmit la scară conveţională (1: 200; 1: 500) astfel încât nu se pot identifica şi materializa în teren limitele fostelor imobile. De asemenea, instanţa de fond nu a avut în vedere la pronunţarea hotărârii situaţia juridică a terenului identificat, respectiv faptul că o parte din teren constituie domeniul privat al Municipiului Constanţa cu destinaţia de parcare, iar restituirea în natură a acestui teren nu era posibilă, fiind de notorietate împrejurarea că există deficit de locuri de parcare în Municipiul Constanţa. Hotărârea Tribunalului Constanţa este criticabilă în egală măsură şi sub aspectul obligării ambilor pârâţi Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa să înainteze propunerea de despăgubiri şi dosarul aferent Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Această obligaţie incumbă exclusiv primarului, iar Municipiul Constanţa este lipsit de calitate procesuală pasivă în această procedură, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001. Curtea analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constan ţa în raport de criticile recurenţilor pârâ ţi constată următoarele: Criticile recurenţilor pârâţi ce vizează lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Constanţa se reţin a fi vădit nefondate pentru următoarele considerente: Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la restituirea imobilelor preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire, una necontencioasă şi alta contencioasă, iar în art. 22 a stabilit părţile între care se desfăşoară aceste proceduri, şi anume „persoana îndreptăţită la restituire” şi „persoana juridică deţinătoare a imobilului”. Art. 21 din lege stabileşte categoriile de persoane juridice obligate să se pronunţe asupra notificărilor, prin dispoziţia motivată a organelor de conducere, şi prevede în alin. 4 că au calitatea de unităţi deţinătoare şi unităţi administrativ teritoriale, în cazul cărora restituirea se face prin dispoziţia motivată a primarilor ori, după caz, a preşedintelui consiliului judeţean. „Persoana îndreptăţită la restituire”, care are calitate procesuală activă, şi „unitatea deţinătoare”, care are calitate procesuală pasivă, figurează ca atare în ambele faze ale procedurii speciale reglementată de Legea nr. 10/2001 şi nu pot fi înlocuite de o altă parte astfel că, în cazul în care bunul aparţine patrimoniului unei unităţi administrativ teritoriale, obligaţia de soluţionare a notificării prin care se solicită restituirea lui în natură sau prin echivalent nu poate fi opusă decât „deţinătorului”, respectiv comunei, oraşului sau municipiului, ca persoane juridice de drept public, iar nu reprezentantului lor legal, în nume propriu.



226

Această interpretarea se impune întrucât persoana juridică de drept public are, potrivit legii, personalitate juridică, capacitate de folosinţă şi un patrimoniu în care se pot găsi bunuri care cad sub incidenţa acestui act normativ, iar din interpretarea legii speciale rezultă cu evidenţă că în întreaga procedură de restituire primarul nu figurează în nume propriu, ci reprezintă unitatea administrativ teritorială. În exercitarea atribuţiilor care îi revin ca reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, primarul exercită şi atribuţia stabilită prin art. 67 din Legea nr. 215/2001, în sensul că emite o dispoziţie motivată, intenţia legiuitorului fiind aceea de a desemna, în mod expres, actul procedural prin care se soluţionează notificările, iar nu aceea de a stabili o „obligaţie în nume propriu”. Ca atare, este nefondată susţinerea apelantului, în sensul că în litigiile fundamentate pe prevederile Legii nr. 10/2001 calitatea procesuală pasivă aparţine primarului, în nume propriu, iar nu unităţii administrativ-teritoriale, deoarece dispoziţia de acordare a măsurilor reparatorii nu este emisă de primar în nume propriu, ci ca reprezentant al deţinătorului imobilului, respectiv al unităţii administrativ teritoriale. Şi criticile ce vizează identificarea terenului notificat de reclamanţi şi restituit în natură a suprafeţei de teren de 221,56 mp utilizată ca parcaj auto se reţin a fi nefondate. Procedura soluţionării notificărilor formulate conform Legii nr. 10/2001, atât etapa administrativă cât şi cea judiciară – este guvernată de principiul prevalenţei restituirii în natură a bunului notificat, fiind exceptate de la restituire în natură numai terenurile pe care s-au edificat, în condiţiile legii, după 1990, construcţii autorizate, precum şi cele care intră în aria de cuprindere a sintagmei de “terenuri afectate servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică” ale localităţii urbane şi rurale. În acest sens, art. 10 alin. (2) din lege prevede că “În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţii urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”. În speţă reclamanţii s-au legitimat ca şi succesori ai defuncţilor F.S. şi F.C., în calitate de desecendenţi din colaterali privilegiaţi, autorii reclamanţilor fiind proprietarii a două imobile situate în Constanţa, strada C.N. nr. 13 - teren în suprafaţă de 452 mp şi strada C.N. nr. 15 - teren în suprafaţă de 233 mp, bunuri care în planul cadastral din anul 1936 au fost identificate ca un singur lot - C.N. nr. 13-15, lotul 6 din careul 159, situaţie menţionată şi cu ocazia naţionalizării în temeiul Decretului nr. 92/1950, unde a fost identificat ca un singur imobil naţionalizat - la adresa din Constanţa, strada E.V. nr. 15. Situaţia este confirmată chiar de către recurentul pârât Municipiul Constanţa cu adresa nr. R 84238/04.07.2011, în care se menţionează în mod expres şi modalitatea în care se identifică acest teren în prezent, conform evidenţelor şi planurilor cadastrale deţinute de pârât şi anume:



227

Imobilul din str. E.V. nr. 13,15, a fost identificat astfel - parte: - afectat de construcţia noului bloc de locuinţe (proprietăţi particulare), - terenul (curte în suprafaţă de 171,2 mp constituie domeniul privat al Municipiului Constanţa, conform HCLM nr. 84/2002, anexa 1, poziţia 54 pentru strada E.V. şi centralizat în HCLM Constanţa nr. 109/2005, anexa 1, poziţia 2865, pagina 46

- restul terenului, fiind alee de circulaţie şi constituie domeniul public conform H.C.L.M. nr. 526/2008, poziţia 1753.

De asemenea, în adresa nr. 3662/26.07.1996 emisă de S.C. P. S.A. Constanţa se menţionează situaţia imobilului din Constanţa, str. E.V. nr. 13-15, reţinându-se că după naţionalizare, construcţiile au fost demolate, iar o parte din teren a fost afectată de amplasarea blocului de locuinţe de pe strada E.V. nr. 15, iar “pentru zona în care sunt situate cele trei proprietăţi (revendicate la acel moment de reclamanţi), după 1 ianuarie 1990 în cadrul institutului nostru, nu s-au elaborat documentaţii de proiectare care să prevadă modificarea actualei structuri urbanistice”. Această adresă este însoţită de planul de situaţie la scara 1/500 cu delimitarea proprietăţilor.

Mai mult, cu adresa nr. 135/20.01.1998 - pârâtul Municipiul Constanţa –Direcţia Patrimoniu, comunică reclamantei P.S., în referire la terenul naţionalizat situat în Constanţa, strada E.V. nr. 13-15, că după anul 1970 construcţiile existente pe teren au fost demolate, “şi o parte din teren a fost afectată de amplasarea blocului de locuinţe P+4 din strada E.V. Suprafaţa de teren de 264 mp, situată în partea de vest a proprietăţii familiei dumneavoastră, este liber de construcţii şi se încadrează în prevederile Legii nr. 18/1991 modificată şi completată prin Legea nr. 169/1997, art. 36 alin. (5)”.

În raport de această cerere şi de planurile cadastrale ataşate prin suplimentul la raportul de expertiză efectuat în faţa primei instanţe a fost identificat terenul notificat de reclamanţi – fostă proprietate situată în Constanţa, str. C.N. nr. 13 şi nr. 15.

Expertul a menţionat că pentru identificarea acestui teren a avut în vedere şi Planul de situaţie al zonei întocmit de S.C. T.S. S.R.L., în baza căruia s-a făcut retrocedarea, către aceiaşi reclamanţi şi a imobilului din bulevardul T. nr. 48 A şi 48 B, învecinat la nord cu proprietatea notificată în prezenta cauză.

Imobilul din strada C.N. nr. 13, actual E.V. nr. 13 a fost identificat în poligonul A B1C D F G I L K (conturat roşu în schiţa anexată la expertiză) şi este ocupat de bloc P+4 etaje, alee de acces şi alte construcţii private =193,81 mp, 42,03% teren liber (parcaj) domeniul privat al Municipiului Constanţa =221,56 mp; 48,97 mp teren liber rămas după retrocedarea imobilului din bulevardul T. nr. 48 A, 48 B, 37,13 mp (8,2% către reclamanţi.

Expertiza a concluzionat că suprafaţa de teren liberă de construcţii ce poate fi restituită în natură reclamanţilor o constituie terenul utilizat cu destinaţia de parcare de către locuitorii blocului (221,56 mp) şi suprafaţa rezultată din îndreptarea aleii de acces la bloc, la aceeaşi lăţime, adică 4,57 mp cât are aleea la intrarea în parcare.

Se reţine că suplimentul la raportul de expertiză a fost comunicat pârâţilor la termenul de judecată din 31 ianuarie 2012, prin avocatul angajat, iar ulterior la data de 28 februarie 2012, când s-au pus concluzii pe fondul cauzei, pârâţii nu s-au mai



228

prezentat în instanţă şi nici nu au înaintat instanţei obiecţiuni la identificarea imobilului realizată prin suplimentul la expertiză, existând prezumţia că şi-au însuşit concluziile acestei expertize.

Referitor la terenul afectat de parcaj, în suprafaţă de 221,56 mp ce figurează în domeniul privat al Municipiului Constanţa, Curtea constată că în adresa nr. R 84238/04.06.2011 emisă de Primăria Municipiului Constanţa - Direcţia Patrimoniu, bunul nu este înregistrat ca şi parcare auto ci are destinaţia de teren/curte între blocuri, iar pe parcursul soluţionării cauzei recurenţii pârâţi nu au depus niciun înscris din care să rezulte data amenajării unei parcări auto pentru deservirea nevoilor locuitorilor din zonă şi nici dacă această amenajare – parcare – a fost autorizată conform legislaţiei în vigoare, respectiv pe baza unei documentaţii tehnice şi autorizaţii pentru realizarea parcajului.

Simpla utilizare a unui teren aflat în domeniul privat al Municipiului Constanţa cu destinaţia de parcare de către locuitorii blocului învecinat terenului preluat abuziv de la autorii reclamanţilor nu constituie un impediment la restituirea în natură a acestuia către reclamanţi, cât timp nu s-a dovedit că în temeiul unor documentaţii tehnice legale şi aprobate de organele competente acest teren a fost inclus în aria unor amenajări de utilitate publică, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăzând că “Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţiile uşoare sau demontabile”.

Or, în speţă, nu s-a făcut dovada că parcarea auto a fost amenajată în temeiul unor autorizaţii legale după anul 1990, iar din adresa nr. 3662/26.07.1993 emisă de S.C. P. S.A. Constanţa rezultă că după preluarea terenului de la autorii reclamanţilor numai o parte din tren a fost afectată de construcţia unui bloc de locuinţe, fără a se face vorbire, la nivelul anului 1993 de autorizarea unei alte lucrări, respectiv a unei parcări auto, menţionându-se expres că după anul 1990, în cadrul institutului de proiectări nu s-au elaborat documentaţii de proiectare care să prevadă modificarea actualei structuri urbanistice.

În raport de aceste considerente, Curtea constată că prima instanţă, în mod judicios, a apreciat asupra posibilităţii restituirii în natură a unei părţi din terenul notificat de reclamanţi, şi care a făcut parte din proprietatea autorilor lor, F.R.S. şi F.K., hotărârea Tribunalului Constanţa fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Pentru considerentele expuse în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va respinge recursul pârâţilor ca nefondat.

În baza art. 274 Cod procedură civilă obligă recurenţii pârâţi la 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.



33. Recuperarea, din cauţiunea depusă în contestaţia la executare, a

prejudiciului suferit de proprietar. Natura litigiu lui.



229

Recuperarea fructelor de către proprietarul adjudecatar de la debitorul posesor ţine de dreptul comun, câtă vreme în virtutea actului de adjudecare se recunoaşte ope legis exercitarea nestingherită a tuturor atributelor dreptului real. Astfel fiind, restituirea a ceea ce i se cuvenea de drept proprietarului adjudecatar şi recuperarea despăgubirilor din cauţiunea depusă de debitor în faza contestaţiei la executare nu putea atrage competenţa specială în materie comercială, în considerarea calităţii părţilor şi a naturii veniturilor.

Art. 7231 alin. 3 Cod procedură civilă Art. 518 alin. 1 Cod procedură civilă

Prin decizia civilă nr. 217/27.03.2012 a Tribunalului Constanţa a fost respins

apelul pârâtei S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei 2106/13.03.2009 a Judecătoriei Galaţi, prin care s-a admis acţiunea reclamantei S.C. S. S.R.L., fondată pe dispoziţiile art. 7231 cod proc. civilă şi pe temeiul cărora pârâta a fost obligată la plata sumei de 280.000 lei (consemnate cu titlu de cauţiune în dosarul privind contestaţia la executare), ca despăgubiri echivalente unei părţi din fructele şi veniturile realizate în perioada 07.02.2007 – 10.06.2008 din exploatarea bunului imobil adjudecat de reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs societatea pârâtă, care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea dosarului, spre competentă soluţionare în fond, la Tribunalul Constanţa – secţia a II-a civilă. S-a arătat că textul art. 2 pct. 1 lit. a cod proc. civilă (în vigoare la data sesizării instanţei de fond) indica – faţă de valoarea litigiului – competenţa în primă instanţă a tribunalului, însă deşi acest aspect a fost evocat în apel, judecătorii şi-au întemeiat soluţia de respingere a căii de atac pe încheierea din 11.10.2011 a preşedintelui Tribunalului Constanţa, care a stabilit natura civilă a cauzei. Recurenta a arătat că în speţă a operat o depăşire a atribuţiilor legale ale judecătorului cu funcţie de conducere, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil câtă vreme Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti îi conferă acestuia doar atribuţii strict administrative.

S-a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a înlăturat aceste apărări, mulţumindu-se să arate că problema naturii litigiului (ca fiind civil, iar nu comercial) a fost ,,dezlegată implicit prin încheierea de şedinţă a preşedintelui instanţei’’, ignorându-se principiul independenţei judecătorilor. Recurenta a arătat că, primind cauza, completul de apel al secţiei I civile urma să respecte încheierea interlocutorie din 5.09.2011 prin care se stabilise că litigiul are o natură comercială şi să stabilească, în acest caz, că secţia a II-a civilă devenea competentă material să soluţioneze dosarul în primă instanţă (luând în considerare disp. art. 3, 4, 7 şi 56 Cod comercial, care configurau regulile de interpretare a faptelor de comerţ şi care atrăgeau competenţa materială specială dată de art. 2 alin. 1 lit. a cod proc. civilă).

În recurs s-a susţinut că aceste presupuse venituri comerciale, analizate şi din perspectiva calităţii de comerciant a reclamantei şi a scopului activităţii sale (exploatarea comercială a imobilului), nu pot fi privite decât ca fructe produse din activitatea hotelieră - având în mod evident natură comercială.

Curtea a apreciat ca nefondată această critică.



230

În speţă este de clarificat dacă prezenta acţiune este una clasică, în pretenţii, între două societăţi comerciale, pentru recuperarea unor venituri din activităţi derulate conform obiectului lor de activitate (situaţie ce atrage incidenţa art. 3 şi 56 Cod com. – în vigoare la data sesizării Judecătoriei Galaţi – iar în plan procesual, pe cele ale art. 2 pct. 1 lit. a cod proc. civilă) sau, dimpotrivă, este o cerere în materie civilă, de drept comun, decurgând din procedura de executare silită finalizată prin actul de adjudecare şi în virtutea căreia adjudecatarul pretinde acoperirea din cauţiune a fructelor şi veniturilor produse de imobil conform art. 518 alin. 1 cod proc. civilă – proces în cadrul căruia nu prezintă nici o relevanţă calitatea părţilor – aceea de profesionişti.

Sub un prim aspect s-a reţinut că temeiul în drept al acţiunii intimatei reclamante s-a raportat la dispoziţiile art. 518 alin. 1 cod proc. civilă şi art. 7231 al. 3 cod proc. civilă, corelate cu cele ale art. 480 Cod civil 1864 (din perspectiva dreptului adjudecatarului asupra fructelor bunului adjudecat).

Doctrina a stabilit cu claritate care sunt elementele ce trebuie avute în vedere pentru a califica un litigiu ca fiind comercial, arătând că dacă obligaţiile comerciantului nu pot fi direct raportate la faptele de comerţ obiective, consacrate cu titlu exemplificativ prin art. 3 Cod com., se aplică prezumţia de comercialitate reglementată prin art. 4, cu excepţia cazului în care acele obligaţii nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însăşi actul. Ori, aşa cum judicios s-a stabilit prin încheierea din 27.04.2011 a Tribunalului Constanţa - secţia comercială, temeiul cererii s-a raportat la efectele generate de emiterea actului de adjudecare în favoarea reclamantei, situaţie care nu poate fi subsumată criteriului subiectiv de determinare a faptelor de comerţ consacrată prin art. 4 Cod com., ,,fapta (…) imputată fiind străină de comerţul exercitat de aceasta’’. Astfel, intimata reclamantă nu a pretins că are dreptul la restituirea valorică a fructelor şi veniturilor prin prisma unui act sau fapt de comerţ, în înţelesul dat de art. 3 şi 4 Cod com.; acţiunea promovată a presupus recuperarea de către adjudecatar a acestor beneficii, din perspectiva calităţii sale afirmate, de titular al dreptului de proprietate asupra bunului imobil adjudecat – fiind fără relevanţă sub aspectul temeiului juridic dacă acest demers aparţine unei persoane fizice sau unui profesionist.

Curtea reţine, în acest context, că dispoziţiile art. 7231 alin. 3 cod proc. civilă, care permit recuperarea vătămării aduse din cauţiunea depusă la dispoziţia instanţei, se regăsesc în Cartea VII ,,Dispoziţii finale’’ ale Codului de procedură civilă, după textul art. 721 care consacră natura de drept comun în materie procesuală, în orice materie, a acestui cod; că despre adjudecare şi efectele ei juridice se discută în procedura vânzării la licitaţie (secţiunile III, IV şi V din capitolul IV al Cărţii V ,,Despre executarea silită’’). Aceste norme au prin urmare natura celor de drept comun, nedisociate după calitatea părţilor sau după criteriul valoric al obiectului, situaţie care atrage competenţa materială de drept comun.

Rezumând, într-o asemenea acţiune nu se punea în discuţie, în condiţiile statuate prin art. 7201 şi urm. cod proc. civilă, dacă pârâta datora sau nu aceste fructe produse de imobilul adjudecat de reclamantă, ori dacă ele ar putea fi acoperite din cauţiunea depusă în cursul contestaţiei asupra actului de adjudecare. Drepturile date



231

adjudecatarului imobilului din perspectiva efectelor adjudecării sunt clar exprimate de legiuitor prin art. 518 cod proc. civilă.

Generând un titlu de proprietate care reflectă dreptul noului proprietar asupra imobilului executat silit, în jurisprudenţă s-a statuat, cu titlu de exemplu, că în cazul adjudecării nu este necesară promovarea unei acţiuni în revendicare pentru evacuarea debitorului, ci o simplă acţiune personală, fondată pe atributul folosinţei bunului (decizia civilă nr. 2526/31.03.2005 a Î.C.C.J. - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 169/18.01.2011 a Î.C.C.J. - Secţia comercială). Pe acelaşi raţionament, recuperarea fructelor de către noul proprietar de la debitorul posesor ţine de dreptul comun, câtă vreme în virtutea actului de adjudecare se recunoaşte ope legis exercitarea nestingherită a tuturor atributelor dreptului real. Prin urmare, recuperarea despăgubirilor din cauţiunea depusă de debitor în faza contestaţiei la executare nu putea atrage competenţa specială în materie comercială.

Litigiul a fost aşadar corect soluţionat în primă instanţă de Judecătoria Galaţi, fără a se da eficienţă criteriilor legate de calitatea de comercianţi a ambelor părţi ori de cuantumul pretenţiilor formulate; în mod corect, aşa cum s-a arătat, Tribunalul Constanţa – secţia comercială, primind cauza după strămutare, a constatat că litigiul are o natură civilă, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a cod proc. civilă (urmând a fi înlăturat astfel temeiul de casare invocat din perspectiva art. 304 pct. 3 cod proc. civilă).

Astfel fiind, dată fiind încheierea din 27.04.2011 a acelei secţii, secţia civilă a Tribunalului Constanţa nu mai putea pronunţa o nouă încheiere, de desistare în judecată, pe considerentul că litigiul este comercial, ignorând în fapt că însăşi competenţa funcţională cerea ca un litigiu judecat potrivit normelor de drept civil să fie soluţionat de secţia corespunzătoare a tribunalului. Soluţia procesuală corectă era, în acest caz, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti susceptibile de reformare în căile de atac, în sensul anulării sentinţei apelate şi reţinerii spre judecare în primă instanţă, la tribunal, în mod evident cu prezentarea argumentaţiei pentru care litigiul urma a fi apreciat ca având o natură comercială. Neprocedând în acest mod şi dispunându-se prin încheierea din 5.09.2011 înaintarea dosarului la preşedintele instanţei pentru depăşirea acestui incident procedural s-a creat premisa evaluării, printr-o nouă încheiere (ca act procesual care permitea continuarea judecăţii) a ,,competenţei funcţionale’’ a secţiei civile.

Încheierea pronunţată de preşedintele instanţei la 11.10.2011 nu putea primi însă interpretarea lipsită de temei legal reţinută prin decizia recurată, anume că ea s-ar fi opus unei reexaminări ulterioare a chestiunii competenţei materiale în primă instanţă şi că ar fi dezlegat irevocabil, pentru acea instanţă, motivul de apel care viza incidenţa art. 2 pct. 1 lit. a cod proc. civilă. Considerentul potrivit cu care completul de judecată în apel ar fi ,,ţinut de încheierea preşedintelui din 11.10.2011’’, în sensul că nu s-ar mai fi putut repune în discuţie motivul de apel al competenţei din perspectiva naturii litigiului, este vădit contrar principiului independenţei judecătorilor, consacrat prin art. 124 alin. 3 din Constituţie şi reafirmat prin art. 2 din Legea nr. 303/2004.



232

Un astfel de argument ignoră faptul că judecătorul cu funcţie de conducere a fost sesizat printr-un act procedural, solicitându-i-se explicit să definească în acest caz care dintre secţii judecă litigiul; că scopul pronunţării încheierii preşedintelui a fost acela de a răspunde acestei solicitări, în condiţiile în care dosarul fusese transmis între cele două secţii, iar judecata nu mai putea continua faţă de desistările reciproce; că o asemenea încheiere vizând continuarea judecăţii la unul din completele stabilite potrivit regulamentului nu putea avea caracter interlocutoriu, pentru că indiferent de elementele avute în vedere, nu era împiedicată aplicarea textului art. 297 alin. 2 cod proc. civilă.


Judecător redactor Mihaela Ganea

34. Recursul – cale extraordinară de atac. Exercitarea omisso medio.

Inadmisibilitate.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un cadru „prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea ordinii în care se exercită căile de atac şi categoriile de hotărâri judecătoreşti supuse căilor ordinare şi extraordinare de atac”. Astfel, din coroborarea dispoziţiilor art. 299 cu cele ale art. 377 Cod procedură civilă, rezultă că hotărârile date în primă instanţă şi care nu au fost atacate cu apel nu pot fi atacate cu recurs. Astfel spus, recursul nu poate fi exercitat trecând peste apel, omisso medio.

Art. 299 şi art. 377 Cod procedură civilă

Prin acţiunea disjunsă, conform încheierii de şedinţă din 23.05.2005 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr. 2663/2005, şi înregistrată sub nr. 772/212/2005 pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamanţii C.M. şi S.A. au solicitat dezbaterea moştenirii rămase de pe urma defuncţilor S. V. S. şi S. D. A., respectiv stabilirea masei succesorale, a moştenitorilor şi a cotelor succesorale, şi partajarea bunurilor prin formarea şi atribuirea loturilor corespunzătoare cotelor succesorale. În motivarea acţiunii s-a susţinut că tatăl reclamanţilor, S. V. S. a decedat la data de 26.12.1996 în satul Dorobanţu, comuna Nicolae Bălcescu, judeţul Constanţa, iar masa succesorală rămasă de la de cujus este formată din terenul extravilan în suprafaţă de 9 ha şi 5800 m.p., 5000 m.p. teren intravilan situat în localitatea Dorobanţu, o casă de locuit cu 4 camere şi două săli, 40 de acţiuni la S.C. E. S.A. în valoare de 25.000 lei vechi fiecare. Se mai susţine că la data de 19.03.2003 a decedat şi mama reclamanţilor, numita S. D. A., iar masa succesorală rămasă de pe urma acesteia se compune din cota de ¼ din suprafaţa de teren agricol de 10 ha şi 800 m.p., cota de ¼ din terenul în suprafaţă totală de 31 ha şi 1000 m.p. situate pe raza satului Dorobanţu, comuna Nicolae Bălcescu. În probaţiune s-au administrat probe cu înscrisuri şi expertize de specialitate.



233

Prin sentinţa civilă nr. 11348/8.06.2011 Judecătoria Constanţa a admis în parte acţiunea precizată şi a constatat deschisă succesiunea defunctului S. V. S.

A constatat masa succesorală rămasă de pe urma acestui defunct şi a dispus partajarea ei în natură, prin atribuirea de loturi către fiecare coindivizar. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.A. care a criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate sub aspectul modalităţii de partajare, apreciind că prin atribuirea unui părţi importante în natură din moştenire pârâtei S. C., se încalcă dreptul succesoral al celorlalte părţi. S-a mai susţinut că prima instanţă nu a inclus în masa partajabilă toate bunurile succesorale, omiţând partajarea terenului agricol în suprafaţă de 7,9 ha. Prin decizia civilă nr. 336/15 mai 2012 Tribunalul Constanţa a anulat ca netimbrat apelul reclamantei, în referire la critica ce viza neincluderea în masa partajabil ă a terenului extravilan de 7,9 ha şi a respins ca nefondate celelalte critici ale apelantului reclamant S.A. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut în esenţă că la ieşirea din indiviziune a părţilor, Judecătoria Constanţa a valorificat în mod judicios materialul probator administrat în cauză, în referire la compunerea masei partajabile, iar sub aspectul formării şi atribuirii loturilor, au fost aplicabile corect criteriile legale impuse de art. 6739 Cod procedură civilă. În referire la terenul intravilan de 0,5 ha şi casa de locuit realizată pe teren, s-a constatat că prima instanţă a reţinut că părţile au cote egale de 1/6 fiecare, şi în raport de expertiza imobiliară Iliescu Lucian, - varianta nr. 2 s-au format 6 loturi egale, de câte 901 m.p. fiecare, astfel încât fiecare succesor a primit în natură câte 1 lot din terenul intravilan. Cum reclamantul a primit lotul nr. 4, compus din 901 m.p. teren intravilan, s-a apreciat că sunt nefondate criticile ce vizau partajarea incorectă a imobilului situat în intravilanul satului Dorobanţu, str. P. nr. 36. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs pârâţii S.S.S., S.A. şi C.M., care au solicitat modificarea sentinţei Judecătoriei Constanţa, în sensul atribuirii către recurentul S. S. S. a loturilor de teren atribuite moştenitorilor S. C. şi C.M.L. Au susţinut recurenţii S.A. şi C.M. că înţeleg să îi cedeze fratelui lor, recurentul S. S. S., loturile ce le-au revenit din terenul intravilan situat în localitatea Dorobanţu, având în vedere că acesta din urmă locuieşte în această localitate şi s-a ocupat de imobilul succesoral. Întrucât recurentul pârât S. S. urmează să cumuleze 3 loturi din totalul de 6 loturi în care a fost partajat imobilul din satul Dorobanţu, se impune ca aceste loturi să formeze un tot unitar pentru a fi mai bine expertizate, sens în care se impune a se realiza un schimb între loturile atribuite de prima instanţă recurenţilor şi cele atribuite intimaţilor S.C. şi C.M.L., acestea din urmă fiind intercalate cu loturile recurenţilor. La termenul de judecată din 12 septembrie 2011, prin întâmpinare, intimatele pârâte S. C. şi C.M.L. au invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului formulat de S. S. S., S.A. şi C.M., motivat de faptul că acesta a fost exercitat omisso medio, cu încălcarea dispoziţiilor art. 377 al. (2) Cod procedură civilă.



234

Susţin intimaţii că modalitatea de partajare a terenului intravilan situat în localitatea Dorobanţu s-a stabilit irevocabil prin sentinţa civilă nr. 11348/8.06.2011 pronunţată de Judecătoria Constanţa, întrucât recurenţii pârâţi nu au exercitat calea de atac a apelului împotriva acestei sentinţe, iar apelul formulat de reclamantul S.A. a vizat alte aspecte de nelegalitate şi a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 336/15 mai 2012 a Tribunalul Constanţa. În temeiul art. 137 Cod procedură civilă, Curtea va analiza cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului, excepţie de procedură ce face inutilă cercetarea fondului recursului pârâţilor. Excepţia este fondată pentru următoarele considerente: Recursul constituie o cale de atac extraordinară calificată ca atare de lege şi poate fi exercitat numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 Cod procedură civilă şi în condiţiile legii, împotriva hotărârilor judecătoreşti date fără drept de apel, în apel, sau de un organ cu activitate jurisdicţională. Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârii judecătoreşti, pentru motive referitoare la nepronunţarea acestora cu respectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat este reglementată în prezent prin normă constituţională. Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituţional, legiuitorul a reglementat în mod expres hotărârile judecătoreşti susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare, iar acest mod de determinare asigură un control judicios efectiv al hotărârii judecătoreşti, şi satisface exigenţele art. 21 din legea fundamentală, referitoare la liberul acces la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil, reglementate prin Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, din coroborarea dispoziţiilor art. 299 cu cele ale art. 377 Cod procedură civilă, rezultă că hotărârile date în primă instanţă şi care nu au fost atacate cu apel nu pot fi atacate cu recurs. Astfel spus, recursul nu poate fi exercitat trecând peste apel, omisso medio. În practică s-a decis, de asemenea, că soluţia primei instanţe prin care s-a admis în totalitate sau în parte cererea reclamanţilor, neatacată cu apel de partea interesată, nu mai poate fi pusă în discuţie în recurs de aceeaşi parte decât cu privire la modul de rezolvare a apelului declarat de partea adversă. În speţă, se constată că sentinţa civilă nr. 11348/08.06.2011, pronunţată de Judecătoria Constanţa, prin care s-a dispus partajarea terenului intravilan din localitatea Dorobanţu, prin formarea a 6 loturi egale şi atribuirea lor către cei 6 succesori, inclusiv către recurenţii pârâţi, nu a fost atacată cu apel de către aceştia. Împotriva acestei sentinţe a exercitat apel numai reclamantul S.A., care a criticat-o sub alte aspecte, astfel încât dispoziţiile sentinţei cu privire la formarea şi atribuirea celor 6 loturi în cadrul imobilului succesoral intravilan au intrat în autoritate de lucru judecat, recurenţii neavând posibilitatea să conteste această partajare pentru prima dată în recurs.



235

Se reţine, de altfel, că prin decizia civilă nr. 336/15 mai 2012, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondat apelul reclamantului S.A., astfel că sentinţa civilă nr. 11348/8.06.2011 a Judecătoriei Constanţa nu a cunoscut nicio modificare, situaţie în care recurenţii pârâţi nu pot invoca, omisso medio, direct în recurs motive de nelegalitate sau de netemeinicie ale hotărârii instanţei de fond. Prin Decizia nr. 1/1994 Curtea Constituţională a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce se rezultă din dispoziţiilor constituţionale ale art. 125 al. (3), potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”. Prin urmare, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un cadru „prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea ordinii în care se exercită căile de atac şi categoriile de hotărâri judecătoreşti supuse căilor ordinare şi extraordinare de atac”. Cum, în speţă, recursul formulat de pârâţii S. S. S., S.A. şi C.M. a fost exercitat omisso medio, respectiv fără să se fi utilizat mai întâi calea de atac a apelului de către pârâţi, şi fără ca aceştia să conteste vreo dispoziţie din hotărârea pronunţată în apelul declarat de reclamantul S.A., (apel respins ca nefondat), Curtea constată, în raport de dispoziţiile art. 299 Cod procedură civilă coroborate cu dispoziţiile art. 377 Cod procedură civilă că excepţia inadmisibilităţii recursului este fondată şi urmează a fi admisă, cu consecinţa respingerii recursului. În raport de soluţia pronunţată pe excepţia inadmisibilităţii recursului, criticile de fond invocate de recurenţi nu se mai impun a fi analizate. În baza art. 274 Cod procedură civilă obligă recurenţii pârâţi la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimatele pârâte.



35. Revizuire - cale extraordinară de atac. Pronunţarea instanţei extra petita. Condiţiile revizuirii. Includerea contravalorii imobilulu i, bun comun in masă partajabil ă in locul apartamentului înstrăinat, nu constituie un caz de pronunţare extra petita.

Conform dispoziţiilor art. 322 pct. 2, teza a I-a Cod procedură civilă – o hotărâre judecătorească poate fi supusă revizuirii atunci când instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut. Acest motiv de revizuire constituie o aplicare a principiului disponibilităţii, instanţa fiind ţinută să respecte cadrul procesual fixat de părţi, dar în limitele acestui cadru, trebuie să soluţioneze pricina în ansamblul ei. Textul legal invocat nu se referă la temeiurile cererilor deduse judecăţii, ci numai la obiectul lor, deci la pretenţiile concrete formulate de reclamant în cererea de chemare în judecată, respectiv de pârât în reconvenţională, de oricare dintre părţile care au intervenit în proces, după caz. În raport de aceste precizări şi faţă de dispoziţiile art. 30 alin. (3) Codul familiei, care instituie prezumţia relativă de comunitate, s-a constatat că imobilul a avut calitatea de bun comun,



236

iar ca urmare a vânzării acestuia, preţul imobilului încasat exclusiv de revizuentă are caracterul de bun comun, devenind prin subrogaţie reală parte componentă a masei bunurilor comune supusă partajului la solicitarea reclamantului.

Art. 322, pct. 2, teza a I-a, Cod procedură civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. 1324/36/2011, revizuienta S.T.A. a solicitat în contradictoriu cu intimatul P.G. revizuirea deciziei civile nr. 92/FM/ 02.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul civil nr. 5229/212/2006, cu consecinţa rejudecării recursului formulat de P.G. şi excluderea contravalorii imobilului înstrăinat de revizuientă din masa bunurilor comune. În motivarea cererii de revizuire se arată că prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 5229/212/2006, reclamantul P.G. a solicitat în contradictoriu cu T.A. (fostă P.), partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei respectiv imobilul situat în Constanţa, strada P. nr. 3 şi bunuri mobile enumerate în cerere. Instanţa de fond a respins cererea de partajare a imobilului motivat de faptul că apartamentul în litigiu nu constituia bunul comun al soţilor la momentul partajului întrucât în timpul căsătoriei, soţia revizuientă, în baza unei procuri din partea soţului său, P.G., l-a înstrăinat, iar ulterior divorţului, revizuienta l-a recumpărat, în prezent locuinţa fiind bunul comun al pârâtei şi al actualului său soţ. Soluţia a fost menţinută în apel de Tribunalul Constanţa. Prin decizia civilă nr. 92/FM/02.11.2011 - ce face obiectul revizuirii, Curtea de Apel Constanţa, cu opinie majoritară, a admis recursul reclamantului P.G. şi a modificat hotărârea pronunţată de instanţele inferioare, constatând că masa de partaj se compune şi din suma de 106.000 lei reprezentând contravaloarea imobilului, -bun comun, înstrăinat de pârâtă, pârâta fiind obligată către reclamant la plata unei sulte de 59.000 lei. Susţine revizuienta că solicitarea recurentului de includere a sumei de 106.000 lei în masa de partaj a constituit o cerere nouă formulată de P.G. în apel şi ulterior în recurs, aspect ce este inadmisibil, iar pe de altă parte includerea acestei sume de bani în masa partajabilă în această fază a procesului a dat posibilitatea reclamantului ca fără nicio probă şi plata taxelor de timbru aferente să obţină un avantaj material, pârâta fiind lipsită de posibilitatea de a formula apărări legate de condiţiile în care s-a perfectat vânzarea-cumpărarea locuinţei în timpul căsătoriei distribuirea sumei obţinute, cota de contribuţie la dobândirea bunurilor imobile etc. În drept, se invocă dispoziţiile art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă. Prin întâmpinare, intimatul P.G. a solicitat în principal respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 322 şi 324 pct. 1 Cod procedură civilă, hotărârea supusă revizuirii a fost pronunţată în recurs nu evocă fondul şi prin urmare nu e supusă revizuirii. Pe fondul cererii se solicită respingerea revizuirii ca nefondată întrucât instanţa de recurs s-a pronunţat în limitele investirii; reclamantul a solicitat partajarea bunurilor comune, imobil şi bunurile mobile, iar cum pârâta a vândut locuinţa



237

comună şi şi-a însuşit integral preţul, în mod corect s-a dispus partajarea contravalorii imobilului. Curtea, analizând legalitatea hotărârii Curţii de Apel Constanţa în raport de criticile revizuientei şi faţă de dispoziţiile art. 322 pct. 2 teza I şi II Cod procedură civilă constată că revizuirea este nefondată pentru următoarele considerente: Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, de retractare, care se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive, în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege. Sub aspectul obiectului revizuirii, art. 322 alin. (1) Cod procedură civilă prevede că se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul. În speţă se constată că prin decizia civilă nr. 92/FM/02.11.2011 Curtea de Apel Constanţa a admis recursul reclamantului P.G. şi evocând fondul cauzei, în urma reaprecierii probelor administrate la fond a stabilit o altă situaţie de fapt, respectiv o altă compunere a masei bunurilor comune dispunând partajarea acesteia în raport de dispoziţiile art. 6735 Cod procedură civilă. În raport de aceste considerente, Curtea constată că excepţia de inadmisibilitate a cererii de revizuire invocată de intimat este nefondată, hotărârea supusă revizuirii intrând în categoria hotărârilor judecătoreşti reglementate de art. 322 alin. (1) Cod procedură civilă, fiind o hotărâre pronunţată în recurs, prin care s-a evocat fondul litigiului. Pe fondul cererii de revizuire: Conform dispoziţiilor art. 322 pct. 2 teza a I-a Cod procedură civilă – o hotărâre judecătorească poate fi supusă revizuirii atunci când instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut. Acest motiv de revizuire constituie o aplicare a principiului disponibilităţii, instanţa fiind ţinută să respecte cadrul procesual fixat de părţi, dar în limitele acestui cadru, trebuie să soluţioneze pricina în ansamblul ei. Textul legal invocat nu se referă la temeiurile cererilor deduse judecăţii, ci numai la obiectul lor, deci la pretenţiile concrete formulate de reclamant în cererea de chemare în judecată, respectiv de pârât în reconvenţională, de oricare dintre părţile care au intervenit în proces, după caz. În literatura de specialitate s-a reţinut că există acest motiv de revizuire - extra petita - atunci când reclamantul a cerut numai obligarea pârâtului la plata sumei datorate, iar instanţa îi acordă şi dobânzi; dacă s-a solicitat numai restituirea bunului însă instanţa l-a obligat pe pârât şi la plata fructelor, ori instanţa a acordat cheltuieli de judecată deşi nu fuseseră solicitate. În speţă, din analiza cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul P.G. rezultă că acesta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune având ca obiect partajul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei cu pârâta T.A., între bunurile enumerate în acţiune ca element al masei partajabile fiind şi imobilul situat în Constanţa, strada P. nr. 3, bun dobândit în timpul căsătoriei prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2185/09.07.2002 şi rectificat sub nr. 4657/10.07.2002 de B.N.P. E.T.



238

Calitatea de bun comun a acestui imobil este recunoscută de altfel de revizuentă, în contractul de donaţie nr. 2725/09.08.2005 autentificat de B.N.P. Asociaţi C.P. şi A.E.G., în care se face un istoric al imobilului donat arătându-se în mod expres că bunul a fost dobândit de V.A. (fostă P.) şi P.G. ca bun comun, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2185/09.07.2002. Prin urmare, Curtea constată că Judecătoria Constanţa a fost investită cu o acţiune de partajare a bunurilor comune, iar imobilul în litigiu a fost enumerat în acţiune ca făcând parte din masa bunurilor partajabile. În raport de aceste precizări şi faţă de dispoziţiile art. 30 alin. (3) Codul familiei, care instituie prezumţia relativă de comunitate, Curtea a constatat în recurs că imobilul situat în Constanţa, str. P. nr. 3, a avut calitatea de bun comun, iar ca urmare a vânzării acestuia, preţul imobilului încasat exclusiv de revizuentă are caracterul de bun comun, devenind prin subrogaţiei reală parte componentă a masei bunurilor comune supusă partajului la solicitarea reclamantului P.G. Cât timp reclamantul nu a renunţat în mod expres la partajarea imobilului bun comun după ce a fost înstrăinat de fosta sa soţie, în baza unei procuri acordate de reclamant anterior divorţului, nu se poate reţine că instanţa de recurs a acordat reclamantului ce nu s-a cerut, prin includerea contravalorii imobilului înstrăinat în masa bunurilor partajabile. Susţinerea revizuentei pârâte în sensul că prin această modalitate de soluţionare a partajului în recurs nu a avut posibilitatea să probeze modalitatea de dobândire a imobilului, cota de contribuţie a soţilor la dobândirea acestui bun şi distribuirea sumei obţinute se reţine a fi nefondată. Curtea constată că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa reclamantul a precizat că imobilul din Constanţa, str. P. nr. 3, este bunul comun al soţilor şi a solicitat partajarea bunurilor mobile şi imobil în cote egale, între foştii soţi. Se constată că, deşi în revizuire, pârâta invocă anumite aspecte ce vizează inexistenţa calităţii de bun comun a imobilului şi, în subsidiar, existenţa unor cote inegale de contribuţie la dobândirea bunului imobiliar, în faţa instanţelor de fond şi de apel, şi chiar în recurs (deşi avea posibilitatea să îşi formuleze apărări şi să dovedească faptul că imobilul în litigiu nu constituie bunul comun al părţilor) pârâta s-a limitat să susţină în legătură cu imobilul doar faptul că el a fost înstrăinat, şi nu mai poate fi partajat în materialitatea lui, între foştii soţi. Pe de altă parte, revizuienta pârâtă nu a susţinut şi nu a probat niciodată cu ocazia soluţionării acţiunii de partaj că părţile au avut contribuţii diferite la dobândirea bunurilor comune, ştiut fiind faptul că partajul bunurilor comune se realizează în raport de contribuţia fiecărui soţ la dobândirea patrimoniului comunitar, iar nu cu privire la fiecare bun în parte. Unicitatea sub care se prezintă universalitatea juridică a bunurilor comune, privită ca o masă de drepturi şi obligaţii, face ca în mod corelativ la încetarea stării de codevălmăşie, împărţirea să se realizeze de asemenea prin unicitatea de cote stabilite pentru fiecare codevălmaş în raport de contribuţia sa reală la dobândirea bunurilor luate în ansamblu, iar nu prin pluralitate de cote, adică nu prin diferenţierea cotelor în



239

raport de anumite bunuri. De aceea, cotele de contribuţie corespunzătoare aportului fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, se stabilesc asupra totalităţii bunurilor comune şi nu pe categorii de bunuri mobile sau imobile şi nici asupra unui anumit bun, chiar dacă acel bun are reprezenta o valoare mult mai importantă în comparaţie cu restul masei – în speţă imobilul ce a constituit domiciliul comun al soţilor. Cum, în cauză, cu ocazia soluţionării cererii de partaj revizuenta nu a negat niciodată calitatea de bun comun a imobilului în litigiu, şi nu a contestat cotele de contribuţie invocate de reclamant, respectiv de ½ pentru fiecare dintre foştii soţi, se constată că instanţa de recurs s-a pronunţat în limitele investirii, asupra partajului bunurilor comune, în cote de ½ pentru fiecare soţ. Vânzarea imobilului bun comun şi încasarea preţului numai de către pârâtă nu constituie un motiv pentru a exclude din masa partajabilă contravaloarea acestui imobil, preţul încasat dobândind calitatea de bun comun în temeiul subrogaţiei reale cu titlu particular. Astfel, valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun comun constituie bun comun, după cum valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu constituie bun propriu al unui a din soţi (art. 31 lit. (f) Codul familiei). În ceea ce priveşte susţinerea că reclamantul a obţinut în recurs un folos material fără plata taxelor judiciare aferente, Curtea constată că această critică nu se încadrează în dispoziţiile art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă pentru revizuirea unei hotărâri judecătoreşti. Pe de altă parte, Curtea subliniază faptul că, în condiţiile în care pârâta nu a negat cota de contribuţie de ½ solicitată de reclamant per ansamblul bunurilor comune şi nici calitatea imobilului de bun comun - apărările sale limitându-se numai la aspectul ce viza împrejurarea că imobilul a fost înstrăinat şi nu mai poate fi împărţit în natură între foştii soţi - în speţă nu erau aplicabile dispoziţiile art. 3 lit. c) alin. (5) din Legea nr. 146/1997. Pentru considerentele expuse în baza art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, va respinge cererea de revizuire ca nefondată. În baza art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă obligă revizuienta către intimat la 1.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariul redus al avocatului, proporţionat cu durata desfăşurării acestei proceduri extraordinare şi cu complexitatea cererii de revizuire şi munca apărătorului intimatului în prezentul litigiu.



Preşedinte Secţia I Civil ă, MIHAELA POPOAC Ă

CA Constanta Buletinul Jurisprudentei Civil 2012 Pt REALE

Documents

Transcript of CA Constanta Buletinul Jurisprudentei Civil 2012 Pt REALE