Concept vol 6/nr 1/2013 Research

STUDIUL ARTEI ACTORULUI ÎN CLASELE LICEALE VOCAŢIONALE – INIŢIERE SAU FORMARE?

Otilia Huzum Universitatea de Vest Timişoara otilia_tl@yahoo.com Abstract: The pedagogy of vocational education at pre-university level which focuses on acting, must have as fundamental target the initiation of youth towards discovery, self-discovery and verification through practice, through experimentation, of the truthfulness of principles and methods studied. A study structured in stages, following a natural chronological order of the element of difficulty, starting with improvisation exercises and ending with an adolescent age-appropriate drama, offers the possibility of improving the personal qualities and skills in order to further engage in a unified creative process named - theatre performance. Keywords: knowledge/assumption, the actor's art, study, creativity, theater games, improvisation, involvement, expession

,,Există Adevăr sau mai degrabă Cunoaştere. Şi toată exegeza noastră e în cunoaştere şi în beatitudinea ei.”

Constantin Noica

Voi susţine argumentarea ce urmează pornind tocmai de la cele două noţiuni fundamentale avansate de Constantin Noica - Adevăr şi Cunoaştere - elemente fără de care nici o cercetare nu poate fi concretizată. Dirijarea fiecărui individ, în vederea parcurgerii drumului către cunoaştere, într-un mod organizat, marchează începutul înţelegerii, descoperirii, autodescoperirii şi verificării în mod practic, prin experimentare, a veridicităţii principiilor şi mijloacelor studiate. Referindu-mă la elevii din învăţământul preuniversitar vocaţional, care au ca obiect principal de studiu arta actorului, în urma prezenţei mele ca membru al juriului Olimpiadei Naţionale de Arta actorului ce a avut loc la Galaţi, în aprilie 2013, consider prioritară lămurirea unor norme şi principii în abordarea viziunii despre cât lucrăm, cum lucrăm, ce ne propunem să realizăm, cât şi până unde ne este permis să

219

Concept vol 6/nr 1/2013 Research

aprofundăm noţiunile de bază, care este aria de definire şi asumare a acestor elemente în raport cu vârsta şi puterea de înţelegere şi implicare a elevului, pentru ca în final să existe o analiză a propunerilor raportată la realizări.

Arta actorului – componentă centrală a artei teatrului – este un demers uman profesional de o mare complexitate, ce ţine în primul rând, dincolo de vocaţie, de talent, de aptitudini, de pregătire şi de un temeinic studiu interdisciplinar (muzică, dans, gest, vorbire expresivă, artă plastică, arhitectură, psihologie, istorie, literatură, filosofie, ştiinţă…). Referindu-ne la acestă definiţie care însumează un vast volum de cunoştinţe, doresc să evidenţiez faptul că este inadmisibil saltul peste înţelegerea rolului şi a gradului de participare a fiecărei componente amintite, domenii cheie la care se raportează disciplina în sine, cu scopul de a încerca, într-un mod impus elevilor, contactul cu spectacolul de teatru. Îndrumarea forţată şi directă către o muncă pe care o regăsim în teatrul profesionist nu poate crea decât o falsă viziune asupra complexităţii muncii actorului în lungul său drum către desăvârşirea creaţiei. Aşa cum au susţinut numeroase personalităţi din lumea teatrului, actorul se formează în timp, iar studiul său continuă pe tot parcursul vieţii; putem desprinde ideea că anii de liceu sunt destinaţi iniţierii, unde sub atenta supraveghere a cadrelor didactice elevul are posibilitatea formării un bagaj de cunoştinţe, pe care ulterior, în mediul universitar, să-l aprofundeze şi să-l obiectivizeze în propriile creaţii scenice. Există o diferenţă între cele două forme de învăţământ, deoarece prima iniţiază, iar a doua are obligativitatea de a forma actori profesionişti.

Privind retroactiv la derularea celor trei etape ale concursului: prezentarea unor reprezentaţii-spectacol, la recitalurile individuale oferite de elevii claselor a-IX-a şi a-XII-a şi a atelierelor de lucru având ca temă improvizaţia, am constatat nevoia unui dialog continuu între cadrele din lumea universitară şi cele din mediul preuniversitar în ceea ce priveşte întreaga sferă a pedagogiei artei dramatice preuniversitare, adică o comunicare permanentă în vederea rezolvării impedimentelor apărute în abordarea metodologiei de pedare, o dezbatere pe marginea întocmirii programei de studiu cu obiective clare în concordanţă cu vârsta şi nivelul intelectual şi emoţional al tânărului aflat la vârsta adolescenţei; lipsa maturităţii reprezinţă o poartă deschisă confuziei, a denaturării firescului şi, nu în ultimul rând, a apariţiei stereotipului, ulterior foarte greu de înlăturat, iar uneori chiar imposibil.

La baza tuturor activităţilor creatoare sunt acţiunile ludice, adică jocul, care satisface în cel mai înalt grad nevoia de mişcare şi de acţiune. El deschide nu doar universul activităţii, ci şi cel extrem de variat al realităţilor interumane, oferind prilejul de a pătrunde în intimitatea acestora şi dezvoltând dorinţa omului de a se comporta în diferite moduri. Prin joc, omul îşi exprimă cunoştinţele şi emoţiile, satisfăcându-şi astfel dorinţele şi eliberându-se

220

Concept vol 6/nr 1/2013 Research

tensional. În acest mod îşi formează şi dezvoltă capacităţile şi însuşirile psihice în toată complexitatea lor.

Ţinând cont de cele enunţate, consider ca punct de pornire în studiul artei actorului, la nivel preuniversitar, descoperirea şi dezvoltarea aptitudinilor creative prin intermediul jocului improvizat. Diversitatea exerciţiilor, a jocurilor, oferă posibilitatea exersării gândirii, imaginaţiei, memoriei, atenţiei, spontaneităţii, intuiţiei, concentrării, integrării într-un grup, coordonării de grup, sincronizării, relaţionării cu spaţiul şi cu tot ceea ce se află prezent în el, comunicării, exprimării emoţiilor, experimentării, autoevaluării; toate acestea contribuind la dezinhibarea interpretului şi făcând posibilă continuarea procesului de iniţiere într-un mod constructiv. Tot procesul pedagogic trebuie să se desfăşoare cu multă răbdare şi într-un mod organizat, respectând cu stricteţe etapele de lucru, în vederea asumării şi asimilării corecte a noţiunilor studiate. Libertatea, lipsa de constrângere oferită de exerciţiile improvizate, îi oferă elevului posibilitatea de a-şi descoperi: propiul mod de a judeca (situaţii, evenimente, întâmplări), valenţele creative existente în interiorul său, într-o formă neconştientizată, necesitatea expresivităţii corporale, importanţa vocii ca mijloc de comunicare a mesajului scenic şi atitudinea faţă de impulsurile creative.

Urmărind ordinea cronologică firească a evoluţiei studiului artei actorului în mediul preuniversitar, voi continua cu câteva propuneri sau sugestii de lucru ce fac referire la temele şi sarcinile scenice. Sub nici o formă nu se pune problema formării de actori, munca depusă trebuie îndreptată către descoperirea aptitudinilor, conştientizarea existenţei şi dezvoltarea lor în scopuri creative, urmând ca într-o viitoare fază de studiu, în momentul întâlnirii cu personajul dramatic, toate aceste calităţi să-i slujească elevului în înţelegerea şi asumarea unui mod de lucru.

Vreau să menţionez unele aspecte care mi-au atras atenţia şi mi-au permis vizionarea unor momente de „cum NU trebuie” să se procedeze în iniţierea unor elevi dornici să descopere frumuseţea şi caracterul ludic pregnant al artei actorului. Au fost câteva exemple de spectacole ce au avut la bază texte impropriu alese, deoarece un adolescent nu are maturitatea şi experienţa de viaţă necesară înţelegerii unor personaje atât de complexe din punct de vedere al raţionamentelor în gândire şi nici din punct de vedere al universului trăirilor interioare. Abordarea unor personaje de o factură atât de dramatică nu aduce elevului niciun fel de serviciu. El nu va înţelege sarcinile scenice şi va încerca o compoziţie de vârstă după tiparele impuse de profesor „fă aşa” (indicaţii impuse), „acum uită-te la mine cum ar trebui făcut” (profesorul arată, elevul imită). În acest mod, tot ceea ce va restitui elevul nu va trece prin filtrul fiinţei sale, ci va rezulta o întreagă construcţie ce va reprezenta un chin greu de suportat atât din partea privitorului, cât şi pentru „interpret”. În consecinţă, doresc să evidenţiez necesitatea abordării textelor studiate în funcţie de gradul de dificultate.

221

Concept vol 6/nr 1/2013 Research

Pentru început sunt indicate poeziile, fabulele şi povestirile unde elevul va comunica mesajul ca şi cum lui i se întâmplă respectivul eveniment „aici” şi „acum”, el fiind pus în situaţia dată. Următorul pas sunt scenele abordate tot prin tehnica punerii în situaţie - care însumează întreaga capacitate de implicare şi exprimare a elevului. Abia după parcurgerea organică a acestor paşi, putem continua studiul abordând scene apropiate de vârsta, preocupările şi dezvoltarea întelectuală şi emoţională a elevului, încercând, împreună cu profesorul, prin intermediul întrebărilor şi al răspunsurilor, să se descopere, să se contureze o existenţă scenică de sine stătătoare, exprimată de elev în funcţie de înţelegerea la nivel mental şi asumarea la nivel afectiv a problemelor ridicate de text. Este o muncă laborioasă, dar cu foarte multă răbdare şi într-un climat adecvat îşi va face loc, într-un final, reuşita. Din păcate, trebuie să menţionez că exerciţiile pe marginea unei dramaturgii prea complicate sau defectuos abordate au demolat, parcă voit, toate normele şi principiile sănătoase regăsite în studiul disciplinei arta actorului. Unele texte fie erau neadecvate vârstei, fie erau foarte adecvate, dar se lucrase „ca la teatru”, cu indicaţii regizorale, fapt ce a dus la o înţelegere superficială a situaţiei, la o frazare incorectă, cu accente fără sens şi logică ce nu făcea decât să evidenţieze neputinţa elevilor de a înţelege textul, fragmentul prezentat fiind lipsit de mesaj şi de scop în sine. În spaţiul scenic interpreţii se simţeau stresaţi, tensionaţi, lipsiţi de confort, cu teama de a nu greşi. De-a lungul mai multor probe, am observat cum elevii se străduiau să demonstreze, să ne arate că simt ceea ce li s-a spus să simtă. Ba chiar au fost elevi ce lucrau încordaţi, cu expresia feţei aproape congestionată, cu venele umflate la maxim, cu o încrâncenare de speriat şi cu atitudine impusă, confecţionată macanic, lipsită de orice brumă de firesc şi normalitate. Transa în care se aflau cu greu putea fi suportată. Trăirile şi tensiunea acumulată într-un mod forţat, impus şi autoindus prin nu ştiu ce metode folosite la clasă, devenea tot mai vizibilă. Situaţia scăpase de sub orice formă de control, accesele de furie nu mai puteau fi gestionate logic şi nici stăpânite, expresia feţei demonstra o încordare nefirească, vocea folosită într-un mod excesiv trăda dorinţa de a convinge, elevul demonstrând, fără să vrea, în cel mai explicit mod, dresajul la care fusese supus. Ca practician şi pedagog, am realizat către ce direcţie periculoasă se poate îndrepta iniţierea unor tineri în arta actorului.

Datorită acestui fapt, se impune delimitarea unor obiective precise, căci miza pe care o dezvoltă studiul artei actorului la nivel preuniversitar nu este spectacolul de teatru, ci: 1. conştientizarea aptitudinilor şi dezvoltarea lor 2. dobândirea funcţionării organice (conştietizarea şi cercetarea propriei fiinţe) prin punerea în situaţii oferite de diverse exerciţii de improvizaţie şi exerciţii dramatice (scene sau piese) în vederea înţelegerii modului de funcţionare atât la nivel mental, cât şi emoţional 3. utilizarea inteligenţei raţionale şi emoţionale, a empatiei

222

Concept vol 6/nr 1/2013 Research

4. descoperirea prin exerciţii de improvizaţie a capacităţii de asumare a unui alt mod de gândire (a unei alte psihologii) 5. dezvoltarea disponibilităţii ludice, a dorinţei de a descoperi „n” posibilităţi de exprimare ale aceluiaşi gând 6. dezvoltarea armonioasă a mijloacelor de exprimare: corp – voce 7. dezvoltarea capacităţii de evaluare şi auto-evaluare obiectivă 8. dezvoltarea gustului artistic 9. respectul pentru valorile morale, estetice, juridice, politice, ştiinţifice, de patrimoniu etc. Această modalitate de lucru va determina dezvoltarea organică proprie fiecărui elev în parte20 şi creează perspectiva dezvoltării artistice la maturitate, căci „originalitatea constituie interioritatea cea mai proprie a artistului”.21

1. Brook, Peter, Spaţiul gol, trad. Marian Popescu, Unitext, Bucureşti, 1997

Referinţe bibliografice:

2. Cojar, Ion, O poetică a artei actorului, ed. Paideia şi Unitext, ediţia a III-a, 1998 3. Hegel, Friedrich, Prelegeri despre estetică, trad. D. D. Roşca, Editura Academiei,

Bucureşti, 1966 4. Masu, Ştefan, Maestrul Mason şi Arta Regală, RAO, Bucureşti, 2010 5. Perrucci, Andrea, Despre arta reprezentaţiei dinainte gândite şi despre improvizaţie, trad.

Olga Mărculescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982 6. Rusu, Liviu, Eseu despre creaţia artistică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1989 7. Silvestru, Valentin, Personajul în teatru, Editura Meridiane, Bucureşti, 1966 8. Spolin, Viola, Improvizaţie pentru Teatru, Unatc Press, trad. Mihaela Balan-Beţiu, 2008 9. Stanislavski, K. S., Munca actorului cu sine însuşi, ESPLA, Bucureşti, 1955

20 Individualitatea, unicitatea şi originalitatea modului în care elevii rezolvă orice problemă ce li se propune – că este un exerciţiu de improvizaţie sau un text, sunt criterii esenţiale de evaluare a modalitătii de lucru a profesorului. O modalitate de lucru bazată pe experimentare şi pe descoperirea proprie a elevului ghidat de profesor va avea ca rezultat aceste caracteristici. O modalitate bazată pe indicaţii regizorale - „Fă aşa”, „Zi aşa” – are ca rezultat înserierea copiilor, respectiv schematizarea gândirii şi şablonarea frazării, intonaţiei şi a comportamentului. Fenomenul este destul de răspândit, din păcate, şi am văzut doi elevi din aceeaşi clasă de liceu având nu acelaşi tip de frazare – asta ar fi putut fi încă explicabil, ci o frazare identică şi o interpretare identică a aceluiaşi text (o fabulă, în speţă). (n. red.) 21 George-Louis Leclerc de Buffon, apud Friedrich Hegel, Prelegeri despre estetică, trad. de D.D. Roşca, Ed. Academiei, Buc., 1966, p. 299

223

Concept vol 6/nr 1/2013 Research

Otilia Huzum este lect. univ. dr. la Universitatea de Vest Timişoara, actriţă cu activitate diversificată: teatru (a jucat timp de 13 ani la Teatrul V.I. Popa din Bârlad), televiziune, film, radio, membru în jurii la festivaluri de teatru, membru în comisii de realizare a programelor culturale cu finanţare europeană; a urmat cursurile masterului la UNATC având ca profesori pe Adriana Popovici, Mihaela Tonitza-Iordache şi Mircea Albulescu, iar la Iasi, unde a absolvit facultatea, şi-a susţinut lucrarea de doctorat; autoare a cărţii „Actorul şi arta vorbirii scenice” (2012).

Luminiţa Apăvăloae, Diana Costea, Alexandra Vieru, Cristina Ananii – personajul colectiv Isadora -

eleve ale Colegiului Naţional de Artă „Octav Băncilă” Iaşi, profesor coordonator Alice Şfaiţer, „Când Isadora dansa” – premiul special al juriului pentru autenticitate interpretativă şi expresivitate scenică,

secţiunea trupe, Olimpiada Naţională de Arta actorului 2013

224