2014 MAKING WAVES: New Romanian Cinema

DOSAR MEDIA ROMÂNIA

(ianuarie 2015)

webPR: Corina Suteu: Supravietuirea Making Waves demonstreaza ca artele nu trebuie sa depinda de contextele politice de Smile Media HotNews.ro Joi, 4 decembrie 2014, 12:39 Pe 4 decembrie, incepe la New York cea de-a noua editie a Festivalului Making Waves: New Romanian Cinema, cel mai relevant eveniment de promovare a filmului romanesc in SUA. Este pentru al treilea an consecutiv cand festivalul e realizat cu ajutorul donatorilor si sustinatorilor romani si straini, stabilind un model cultural fara precedent in Romania. Corina Suteu, presedintele festivalului si cofondatoare a Romanian Film Initiative, povesteste intr-un interviu care a fost traseul Making Waves, de la prima editie din 2006, organizata de Institutul Cultural Roman din New York, pana la editia din acest an a festivalului independent, derulat la prestigioasele Film Society of Lincoln Center si Jacob Burns Film Center. Corina Suteu, consultant cultural international, a fost director al Institutului Cultural Roman din New York (ICRNY), in perioada 2006-2012. In anii '90, a fost director al UNITER si Theatrum Mundi si, pentru noua ani, al programului de masterat in Management Cultural European la Scoala de Comert din Dijon, apoi cercetator la Nantes. In 1998, a fondat ECUMEST, asociatie pentru intermedierea si acompanierea proceselor de democratizare prin politici culturale, pentru acompaniere institutionala a sectorului cultural in Romania si in Europa Centrala si de Est. A fost presedinte al Forumului European al Retelelor Culturale si presedinte al organizatiei EUNIC New York, reteaua institutelor culturale din Uniunea Europeana prezente in Statele Unite ale Americii. In cei sase ani cat a condus Institutul Cultural Roman din New York, Corina Suteu a inititat si coordonat anual peste o suta de evenimente culturale. In 2012, ca urmare a controversatei ordonante de urgenta care a dus la reorganizarea Institutului Cultural Roman si la trecerea lui in subordinea Senatului, Corina Suteu si Oana Radu, director adjunct al ICRNY, au demisionat. Impreuna cu criticul de film Mihai Chirilov, director artistic al Transilvania International Film Festival (TIFF), au fondat Romanian Film Initiative, care organizeaza Festivalul Making Waves: New Romanian Cinem , in parteneriat cu Film Society of Lincoln Center.

Care au fost motivele pe care ati simtit ca era necesara organizarea unui festival de film romanesc la New York? Corina Suteu: A fost una dintre primele idei pe care le-am avut cand am ajuns acolo si chiar in acel an - 2006 - Moartea domnului Lazarescu avusese un succes major , iar criticii americani erau foarte entuziasmati. A fost primul film romanesc care si-a castigat un distribuitor american. Eu ajunsesem la New York in martie, de-abia avusesem o expozitie a Ioanei Nemes in galeria ICRY, expozitie care a starnis mari controverse in randul unei parti a diasporei, iar in septembrie, prin intermediul TIFF, l-am contactat pe Peter Scarlet, pe atunci director la Tribeca Film Festival. I-am explicat de ce credeam ca era important sa existe un festival de film romanesc si, dupa ce am discutat despre Secvente, al lui Alexandru Tatos, primul film romanesc pe care-l vazuse, a acceptat sa facem impreuna festivalul. Al doilea lucru inspirat pe care l-am facut a fost sa propun, in locul unei selectii oarecare de film, bazate pe cultura mea cinematografica generalista si pe eventuale alegeri "oficiale", faptul ca l-am contactat pe Mihai Chirilov si i-am propus sa fie curatorul acelui sezon. Am antrenat o colaborare de continut cu Mihai, care se ocupa de atunci de selectia festivalului. Asa s-a nascut Festivalul de Film Romanesc de la New York, devenit intre timp Making Waves: New Romanian Cinema. Initial, festivalul s-a dezvoltat foarte mult, iar 2014 e al treilea an cand se desfasoara la Film Society of Lincoln Center, unde nu exista decat trei festivaluri nationale de film: Franta, Germania si Romania. Cum ati reusit sa faceti acest salt? Trebuie spus ca inca de la bun inceput festivalul si-a gasit publicul lui si apoi, treptat, a evoluat foarte mult. Am vazut ce merge si ce nu merge, am invitat constant jurnalisti si critici de film romani si straini, astfel incat la a cincea editie aveam cozi de 80 de persoane care nu au mai avut loc in sali. Tocmai acest succes a adus propunerea din partea Film Society of Lincoln Center de a muta festivalul acolo. Am acceptat cu mare bucurie propunerea lui Richard Pena si a lui Scott Foundas, pe atunci in conducerea Film Society of Lincoln Center, de a duce festivalul in centrul New Yorkului, insa acest lucru m-a si speriat putin. Mutarea presupunea un cu totul alt tip de public, alta miza si alta exigenta, un loc mult mai elegant si mai pretentios, sali de 300 de locuri. Pe scurt, alta confriguratie si alta presiune. In 2012, Festivalul de Film Romanesc de la New York a devenit Making Waves. Care e povestea din spatele acestei reinventari, dintr-un festival subventionat de statul roman, intr-un festival independent? Primul an la Lincoln Center a mers exceptional, insa din pacate, la urmatoarea editie, Richard Pena a plecat de la Lincoln Center si chiar atunci a venit celebra vara a lui 2012. Experienta mea profesionala si umana, precum si experienta din sistemul cultural m-au ajutat in acel moment sa iau o decizie foarte rapida. In

momentul in care am vazut hotararea de guvern, ordonanta de urgenta si ce se intampla cu Institutul Cultural Roman, mi-am dat seama ca acest proiect - cel mai scump dintre toate proiectele ICRNY, aproape un sfert din bugetul pe care il aveam anual - era in pericol , pentru ca nimeni nu avea sa ne mai aloce acest buget. Atunci, am avut inspiratia sa caut imediat alte surse de finantare. L-am sunat, in primul rind , pe artistul Adrian Ghenie, iar el mi-a promis ca, daca festivalul nu va mai primi subventie, ne va ajuta, pentru ca intelege si admira munca noastra si pentru ca este foarte important ca festivalul sa nu moara. De altfel, foarte multi artisti si intelectuali au fost extrem de solidari cu noi si asta a contat si conteaza enorm. Publicul nostru crede in noi, pur si simplu. Am contactat apoi Trust for Mutual Understanding, una dintre organizatiile de finantare americane foarte importante, care lucreaza cu Europa de Est si cu Rusia de multi ani. Am avut cateva intalniri cu ei, le-am explicat de ce cred ca e important ca aceasta "fereastra" de prezenta sa supravietuiasca. Board-ul Trust for Mutual Understanding a trecut peste toate termenele obisnuite de depunere de dosar si ne-a oferit o subventie de urgenta, intelegand nevoia de a continua festivalul si de a garanta libertatea de expresie a artistilor. Am lansat apoi o campanie de crowdfunding, un lucru extrem de curajos in acel context. Intre timp, am mers la Lincoln Center si am explicat ca eu si colega mea, Oana Radu, director adjunct la ICRNY, ne vom da demisia de la Institut si ca, alaturi de Mihai Chirilov, vrem sa continuam festivalul de film, in formula independenta. Cei din conducerea Lincoln Center ne-au spus ca ei nu colaboreaza automat cu cei de la ICRNY, atata vreme cat e nevoie ca o organizatie trebuie sa-si dovedeasca forta si sa aiba o filosofie apropiata de cea pe care o avusesem noi. Au avut incredere in noi si in capacitatea noastra de a strange banii necesari la timp si au fost de acord sa continuam festivalul impreuna. Probabil ca, daca eram in Europa, acest lucru nu s-ar fi intamplat, insa americanii iubesc antrepriza individuala si apreciaza oamenii care-si iau destinele in propriile maini. Atunci am redefinit festivalul - devenit astfel Making Waves: New Romanian Cinema - si am angrenat platforma informala Romanian Film Initiative. Din 2012, Making Waves inseamna, inainte de toate, munca dumneavoastra si a celorlalti doi fondatori Romanian Film Initiative, Oana Radu si Mihai Chirilov. Cum reusesc trei oameni sa puna pe picioare un festival la New York? Trebuie sa spun ca, inca de la inceput, lucreaza cu noi si Elvira Lupsa, pentru partea de online, si Andra Stoica, si am avut un fel de parteneriat constant de sustinere foarte concreta din partea Monei Nicoara si a lui Dan Perjovschi, de pilda. Este un efort de echipa si pentru mine asta a contat imens, fiindca alaturi de ei am descoperit cat de confortabil este sa lucrezi cu oameni extrem de responsabili, competenti si flexibili. De altfel, tocmai aceasta incredere absoluta si aceasta coordonare perfecta face la lucrurile sa mearga foarte bine. Americanii au observat asta si cei de la Lincoln Center ne spun mereu ca abia asteapta sa venim, pentru ca avem o ambianta foarte placuta, foarte rara in echipe. Si ,din proprie experienta, stiu ca este foarte rara: dedicandu-mi o parte atat de mare din viata mea muncii, dintotdeauna mi-am dorit ca echipa alaturi de care lucrez

sa fie ca o familie. Supravietuirea Making Waves demonstreaza ca artele nu trebuie sa depinda de contextele politice si ca cei care stiu sa medieze si sa incadreze artele trebuie sa gaseasca mijloacele si resursele s-o faca, daca au ceva de spus si un eveniment de valoare. Indiferent ce se intampla. Iar Making Waves este astazi o poarta deschisa pe care noi o mentinem in America. Cum reusiti, de trei ani, sa strangeti banii pentru acest festival? In primii doi ani, dupa cum spuneam, am mers pe campanii de crowdfunding, insa ele functioneaza doar la inceput. De acum incolo, vom mai face astfel de campanii doar pentru o anumita parte a festivalului. Anul acesta, am considerat ca avem un tip de public fidel care a contribuit in fiecare an pe Kickstarter si asa am creat asa-numitul Cerc al Donatorilor. Cu ajutorul lui, am reusit sa stabilizam festivalul, ceea ce e un lucru fantastic. Daca nu se intampla vreo minune si cineva din Romania isi da seama ca festivalul acesta trebuie sustinut financiar, cred ca trei sferturi din bugetul festivalului il putem asigura cu ajutorul sustinatorilor fideli. In continuare, avem o participare majoritara a artistilor vizuali carora le sunt extrem de recunoscatoare. Pornind de la Adrian Ghenie, Mihai Pop, Serban Savu, Marius Bercea, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Matei Branea sau Ciubi, multi ne ajuta fie prin donatii de tablouri, fie prin contributii voluntare la identitatea vizuala a festivalului. Alti donatori fideli sunt Marie France Ionescu, Lucian Pintilie, Corneliu Porumboiu, Ovidiu Sandor, Daiana Voiculescu, Stefania Magidson (Blue Heron Foundation), Dan C. Mihailescu si Tania Radu, Vladimir Tismaneanu, Marina Sturdza, Mica Ertegun si multi altii. Alaturi de ei, sunt promotori ca Luiza Vasiliu si Cristian Neagoe care, prin angajarea lor, ne ajuta sa dam mai departe mesajele legate de festival. De asemenea, in cadrul festivalului vindem DVD-uri cu filme romanesti si anul acesta vom vinde obiecte de design din seria RONATIV, a lui Catalin Nasasoiu - un ansamblu de vaze cu profilul Romaniei, din ceramica produsa la Alba Iulia - si cateva dintre Coloanele Infinitului miniaturale, din proiectul "Brancusi de jucarie" al Asociatiei Minitremu din Targu Mures. Incepand cu 2014, ne-am adresat si institutiilor abilitate din breasla cineastilor, Uniunea Cineastilor din Romania si Centrul National al Cinematografiei, care au subventii din venituri extrabugetare si care, pentru prima oara, au contribuit la festival cu 20% din buget. Care sunt principalele recomandari din programul Making Waves 2014? Majoritatea filmelor din acest an - Quod erat demonstrandum (r. Andrei Gruzsincki), Sunt o baba comunista (r. Stere Gulea), Roxanne (r. Valentin Hotea) trateaza teme legate de trecutul recent al Romaniei. O tema abordata cu mai putina "suparare" si pasiune si cu mai multa luciditate si rigoare, intr-o incercare de a imbratisa un trecut extrem de complex. Ma bucur tare mult ca aceste filme vor fi prezentate publicului american de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan. De asemenea, filmul care deschide festivalul este propunerea Romaniei pentru Premiile Oscar, Cainile japonez (r. Tudor Cristian Jurgiu), iar cel care va inchide festivalul e o bijuterie estetica, zic eu: Viktoria, al regizoarei Maya Vitkova din

Bulgaria. Vom prezenta si doua documentare pe care le iubim foarte mult, Bucuresti, unde esti? (r. Vlad Petri), de care suntem curiosi ce reactii va starni, si Al doilea joc (r. Corneliu Porumboiu). Sunt doua filme complementare: unul minimalist, substantial, splendid, cu o anumita distanta fata de trecut, iar celalalt, al lui Petri, foarte puternic si deranjant prin faptul ca tabloul social pe care-l picteaza desprins din Caragiale. Vom avea si un focus Stere Gulea, un autor special, angajat, cu o cariera marcata de filme cu tema actuala, extrem de pertinent, din filmografia caruia punem in oglinda un titlu clasic, remarcabilul Morometii, si cel mai nou film al sau, Sunt o baba comunista. Si anul acesta avem o selectie generoasa de scurtmetraje, printre care se numara, de pilda, titluri semnate de Radu Jude si Iulia Rugina. Ce vor cuprinde programele speciale din acest an? Vom prezenta publicului american in premiera lucrarile timpurii ale artistei de origine romana Hedda Sterne, singura femeie din grupul abstract-expresionistilor, alaturi de nume ca Jackson Pollock sau Mark Rothko. Lucrarile lui Sterne se afla in colectiile MoMA, insa Cosmin si Oana Nasui, fondatorii PostModernism Museum din Bucuresti, i-au regasit lucrarile timpurii la Bucuresti si le vor prezenta in cadrul programului Hedda Sterne Rediscovered. Ca in fiecare an, programul special Creative Freedom through Cinema va continua dezbaterea despre arta versus politica, iar anul acesta, tara invitata va fi Rusia. Am ales ca tema drepturile omului, cu accent pe abuzurile din randul comunitatii gay din aceasta tara, iar la discutia de dupa cele doua filme din aceasta sectiune, vom avea ca invitati pe scriitorul Andrew Solomon, pe regizorul rus Pavel Loparev si pe Masha Gessen, jurnalista ruso-americana si activista. Ce invitati are anul acesta Making Waves? Ne bucuram tare mult ca am reusit sa-i avem alaturi de noi la New York pe regizorii Stere Gulea, Tudor Cristian Jurgiu si Vlad Petri si pe actrita Ana Ularu, alaturi de care se va afla si Velvet Moraru, producatoarea filmului Quod erat demonstrandum. La inchiderea festivalului, o vom avea ca invitata pe Maya Vitkova, regizoarea filmului Viktoria, de care vorbeam mai devreme. Totodata, e important ca, impreuna cu TIFF, am oferit pentru al treilea an consecutiv Bursa Alex Leo Serban, care anul acesta i-a revenit criticului de film Andrei Rus, editorul revistei "Film Menu". Bursa, initiata in 2012 in memoria unei personalitati marcante a cinema-ului romanesc, scriitorul si criticul Alex. Leo Serban, se acorda anual unui tanar sub 35 de ani care s-a afirmat in zona de jurnalism si / sau critica de film. http://www.hotnews.ro/stiri-film-18742636-webpr-corina-suteu-supravietuirea-making-waves-demonstreaza-artele-nu-trebuie-depinda-contextele-politice.htm

webPR: Mihai Chirilov: La New York, filmul românesc e garantia unui import cultural de calitate de Smile Media Marţi, 23 decembrie 2014, 17:50

Mihai Chirilov, Foto: Pamela Pianezza

La jumatatea lunii decembrie, Making Waves: New Romanian Cinema, si-a concentrat selectia de filme romanesti si evenimente speciale in cea de-a noua editie de festival. Salile de cinema de la Film Society of Lincoln Center si Jacob Burns Film Center, doua nuclee importante in viata culturala a New Yorkului, au primit peste 2.300 de spectatori care au primit cu interes si discutii aprinse doza de cinema conceputa de Romanian Film Initiative. Mihai Chirilov este directorul artistic al festivalului care, de noua ani, asigura un loc din ce in ce mai confortabil cinematografiei romanesti in spatiul nord-american. In 2002, alaturi de Tudor Giurgiu, Chirilov a pus bazele Transilvania International Film Festival (TIFF), unul din cele mai importante festivaluri de film din Europa de Est, de a carui directie artistica se ocupa in continuare. De asemenea, este invitat constant in juriile unora din cele mai relevante festivaluri internationale de film, iar numele lui are in spate o lunga traditie in critica cinematografica. Mihai Chirilov, care alaturi de Corina Suteu si Oana Radu, a fondat Romanian Film Initiative, vorbeste despre evolutia Making Waves si a filmului romanesc din ultimul deceniu. Cum ai descrie editia a 9-a a festivalului Making Waves si care ar fi cateva dintre momentele care ti s-au parut cele mai interesante in acest an?

A fost o editie cu amplitudine redusa fata de editiile anterioare, dat fiind numarul mai mic de filme produse anul trecut - organizarea defectuoasa a sesiunilor de finantare de acum doi ani de catre CNC si-a spus, iata, cuvantul. A fost insa o editie omogena, mult mai lesne navigabila de catre publicul new-yorkez, iar rimele dintre filme si felul in care acestea s-au completat reciproc au generat o experienta compacta pentru spectatori. Iar asta poate si pentru ca au lipsit filmele cineastilor de varf ai Noului Val, care, desi pot innobila o selectie, o pot si destabiliza, polarizand diferit interesul publicului. In acest context, evenimentele conexe (panelul dedicat artistei avangardiste Hedda Sterne sau oferta de filme rusesti cu tematica LGBT din cadrul programului special Creative Freedom Through Cinema) s-au integrat binevenit de organic in festival. Cele mai interesante aspecte in acest an mi s-au parut primirea extrem de entuziasta a filmului Morometii, aratat pentru prima oara la Lincoln Center in prezenta regizorului Stere Gulea, interventiile impecabil articulate ale scriitorului Andrew Solomon de la panelul LGBT dedicat relatiei dintre Arta si Politica, si recomandarile elogioase la adresa festivalului si programarii din The Wall Street Journal si The New York Times - acesta din urma invitandu-l chiar pe Tudor Cristian Jurgiu pentru un interviu, ca parte a campaniei pentru Oscarul strain. Cainele japonez nu a intrat insa pe lista scurta de nominalizati, recent publicata. Care a fost "pulsul" discutiilor si intalnirilor dintre regizorii si actorii romani invitati de Making Waves si publicul festivalului? Ca intotdeauna, foarte animat. Cainele japonez a avut parte de o primire foarte entuziasta, atat la Lincoln Center, cat si la Jacob Burns Film Center, unde festivalul s-a desfasurat in paralel - zeci de intrebari despre forma si continut, la care tanarul Jurgiu a raspuns cu brio. Cum era de asteptat, documentarul Bucuresti, unde esti? a inflamat spiritele, generand reactii patimase atat din partea publicului de origine romana (politica, bat-o vina!), cat si a celui american - pentru care protestele filmate de Vlad Petri in Piata Universitatii au rezonat foarte acut, data fiind actualitatea fierbinte a protestelor de strada din America in cazul Ferguson. Din comentariile - pertinente si emotionale - ale publicului, mi s-a parut ca aici filmul lui Stere Gulea Sunt o baba comunista a fost mult mai bine inteles decat in Romania, unde regizorul a fost acuzat, aiuritor, de nostalgie comunista. Cum a evoluat in acest an festivalul, fata de cele trei editii precedente de la Lincoln Center? Parteneriatul dintre Romanian Film Initiative si Lincoln Center (si, mai nou, Jacob Burns Film Center) este unul solid si eficace, gratie profesionalismului echipelor implicate si reputatiei festivalului. Aceasta din urma e intarita de un articol aparut la inceputul acestui an in The New York Times, care numea festivalul de film romanesc Making Waves "o bijuterie de programare" in peisajul evenimentelor culturale anuale din New York. Festivalul se bucura de prezenta si validarea unor personalitati cheie din industria americana (directori de

festivaluri, distribuitori, oameni de film etc) si are din ce in ce mai mult succes la public, numarul de spectatori si incasarile crescand fata de editia precedenta - altfel spus, e un eveniment care "produce". Baza lui de sustinatori care cred in el creste constant (la ea se adauga, in premiera in acest an, asociatiile profesioniste de cinema din Romania, Uniunea Cineastilor si CNC) - lucru esential, de vreme ce e un eveniment costisitor, realizat preponderent din contributii generoase ale multor donatori privati. Cum s-a schimbat pozitionarea si receptarea filmului romanesc la New York, de la prima editie a festivalului si pana acum? Modele vin si trec, ceea ce mi se pare remarcabil e interesul constant al publicului american pentru filmul romanesc, care continua sa se mentina pe val, chiar si atunci cand ii lipsesc zdranganelele lucioase date de premiile in festivaluri mari ￢ el nu mai e de mult o curiozitate exotica, ci garantia unui import cultural de calitate. Dovada si interesul regulat al distribuitorilor americani de film de arta, care achizitioneaza regulat filme romanesti - de pilda, Metabolismul lui Porumboiu si Closer to the Moon al lui Caranfil vor avea premiera aici la inceputul lui 2015. Ar mai fi, si nu e deloc de neglijat, faptul ca toata aceasta renastere a filmului romanesc a privilegiat incursiuni in trecut si (re)descoperirea unor filme de arhiva si cineasti clasici. Chiar daca generalizarile nu fac prea multa dreptate, care crezi ca sunt principalele trasaturi ale cinema-ului romanesc care starnesc cel mai mult interes din partea publicului american si de ce? Printre altele: franchetea demersului si viziunii regizorale; refuzul oricarei forme de manipulare cinematografica sau inregimentarii in retete clasice, hollywoodiene; provocarea intelectuala; si, nu in ultimul rand, ceea ce cronicarul A.O. Scott de la New York Times numea "calitatea exceptionala a actorilor romani". In cei noua ani de cand te ocupi de selectia de filme de la Making Waves, care ar fi cateva transformari majore pe care le-ai observat in cinematografia romaneasca? In toti acesti ani, am asistat la lansarea unei estetici radicale si la incursiuni repetate, dar salutare in trecutul recent al Romaniei - chiar si in acele povesti plasate in contemporanul imediat. Am fost martorii unor viraje spectaculoase (Cristian Mungiu, Radu Muntean), rafinari stilistice si narative extreme (Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu, Radu Jude), tentative de internationalizare (Nae Caranfil) sau recastigare a publicului autohton (Tudor Giurgiu), dar si nasterii unei noi generatii de cineasti, mai relaxata si dornica sa exploreze si alte directii in cinema (Iulia Rugina, Adina Pintilie, Andrei Cretulescu, Nae Tanase etc). Cred ca, in momentul de fata, cinematografia romaneasca a intrat - cel putin calitativ vorbind - in viteza de croaziera.

Care sunt cele mai importante criterii de care tii cont in alcatuirea programului de festival, in fiecare an? Pe langa acela de la sine inteles, si anume ca filmele sa fie bune, e la fel de importanta impachetarea lor intr-un tot cat se poate de organic, cu eticheta cat mai la vedere - cu atat mai mult cu cat in ultimii ani e tot mai evidenta diversificarea ofertei. Esential este si potentialul de marketing al acestor titluri - cu cat le calibrezi mai tintit, gasind acel carlig universal care vinde o croiala (prea) locala, cu atat mai bine, pentru ca initial am avut, recunosc, temeri apropo de receptarea unor filme ca Al doilea joc sau Bucuresti, unde esti? Conceptul selectiei din fiecare an e insa o munca in echipa pe care o fac alaturi de Corina Suteu, care cunoaste mult mai bine contextul american si parametrii ideali de promovare, colaborand strans cu selectioneri de festivaluri si distribuitori din America, inclusiv in anterioarele campanii de Oscar pentru film strain, in perioada in care a condus ICR New York. Care ar fi, dupa parerea ta, cea mai mare realizare de pana acum a festivalului? Ar fi trei: sustinerea neconditionata pe care o ofera festivalului Richard Pena, profesor la Columbia University si ex-director al New York Film Festival, cel mai reputat cunoscator american de film romanesc si cel caruia Making Waves ii datoreaza parteneriatul cu Lincoln Center. Apoi: intrarea festivalului sub radarul publicatiei The New York Times, care il recomanda an de an - mai mare si mai eficienta expunere nici ca exista. Si, nu in ultimul rand, rejuvenarea filmografiei unor cineasti romani esentiali (Pintilie, Tatos, Ciulei) prin retrospective organizate in America in copii restaurate special pentru aceste prezentari. Dincolo de succesul critic pe care filmul romanesc l-a castigat pana acum in SUA, s-ar putea vorbi de o patrundere mai solida a filmului romanesc pe piata americana (in termeni de producatori, distribuitori s.a.m.d.)? Din pacate, piata traditionala de desfacere pentru filmul de arta a scazut considerabil in ultimii ani, si nu doar in America - majoritatea filmelor cu potential comercial scazut se implinesc nu din exploatarea in cinematografe in distributie curenta, ci in regim home video si circuland prin festivaluri. Faptul ca exista insa in continuare distribuitori aventurosi care cred cu pasiune in filmele achizitionate, inclusiv in America, unde sint, totusi, distribuite anual circa 2-3 titluri romanesti, e un semn bun. Impactul pe care l-a avut la aceasta editie prezentarea Morometilor lui Stere Gulea si aprecierile elogioase ale lui Mike Maggiore, programatorul de la Film Forum, si Ed Lachman, prestigiosul operator al unor filme ca Far From Heaven, The Virgin Suicides sau Erin Brockovich sunt un prim pas in campania Making Waves, speram de succes, de achizitionare a acestei capodopere de catre Criterion Collection si lansarea ei pe DVD in America.

Care crezi ca e cea mai mare provocare pentru viitorul Making Waves? Pe termen lung, mentinerea lui in atentia presei si publicului, si gasirea, in fiecare an, a resurselor financiare care sa il faca posibil, la fel ca si pana acum. Un prim pas a fost facut in acest an, cind am renuntat la campaniile de Kickstarter, initiind clubul festivalului si cercul de donatori privati, care prind radacini tot mai trainice. Ar mai fi, desigur, extinderea festivalului si in alte orase care isi doresc franchiza Making Waves si cimentarea unor parteneriate care sa faca posibila distributia alternativa in America a filmelor romanesti fara agent de vanzare sau distribuitor local. Pe termen scurt, conceperea unui program atractiv, ambitios, multistratificat si retrospectiv pentru aniversarea de zece ani din 2015. http://www.hotnews.ro/stiri-film-18910514-webpr-mihai-chirilov-new-york-filmul-romnesc-garantia-unui-import-cultural-calitate.htm

• În cadrul emisiunii “La timpul prezent,” realizată de Adela Greceanu şi Matei Martin, a avut loc o prezentare a celei de-a noua ediţii Making Waves. Emisiunea poate fi ascultată urmând acest link: http://www.radioromaniacultural.ro/timpul_prezent_making_waves_new_romanian_cinema-23959

• În perioada preliminară festivalului, directorul festivalului, Corina Şuteu, a acordat Radio România Cultural un interviu despre cea de-a noua ediţie Making Waves. Interviul poate fi ascultat integral urmând acest link: http://www.radioromaniacultural.ro/making_waves_new_romanian_cinema_2014_incepe_la_new_york-24668

9 RESPONDENȚI DESPRE SCENELE PREFERATE DIN FILMELE NOULUI VAL

Secvenţele Noului Val Cristi Luca | Ionuț Sociu | Irina Trocan | Ioana Moraru | Svetlana Cârstean | Adi Bulboacă | Cristi Mărculescu | Cristian Neagoe | 01 Dec 2014 9 secvențe memorabile ale Noului Cinema Românesc. Felii de viață, muzică din cadru, neo-neorealism, cinema „ca-n viață”, lumină naturală, „mizerabilism”, premii la Cannes. cadre-secvență consistente. Ce ar mai fi de adăugat? Polițist, adjectiv (Corneliu Porumboiu, 2009) Minutul 104. Cristi desenează pe tablă schema unui flagrant. Camera e fixă şi vedem cum se trasează figuri geometrice cu creta. Vocea lui Cristi e calmă şi în timp ce acesta descrie locul, apar dreptunghiuri drept clădiri, linii inchise drept garduri, linii paralele drept alei şi X-uri drept oameni. Echipajele şi martorii trebuie să blocheze căile de acces. Un cameraman, mai bine zis un mic triunghi mâzgălit undeva pe tablă, dă un semnal şi flagrantul propriu-zis are loc. Câteva săgeţi sunt îndreptate spre trei X-uri. Vocea din off, a căpitanului de poliţie: „Să-i luaţi uşor, că sunt copii. În rest, să vorbiţi între voi şi să fiţi atenți la semne”. Cut. Generic. Şi-acum, dacă aţi ajuns până aici cu cititul, să nu ratez prilejul de-a face pe deşteptul scriind că toată abstractizarea asta prin câteva simboluri mi se pare cea mai tare lovitură dată unor regizori cu pretenţii de a reda fidel realitatea. Uneori, un X pe o tablă ascunde un adevăr dur. (Cristi Luca) Moartea Domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005) Atunci când l-am văzut prima dată, n-am fost prea atent la începutul filmului, dar mai apoi, când l-am revăzut, recunosc că m-a tulburat. Mă refer la Moartea domnului Lăzărescu și la acel prim sfert de oră apăsător, în care vedem un bătrân cu picioarele bandajate (interpretat de Ion Fiscuteanu) într-un

apartament întunecat, populat de pisici care-l ignoră („Nu-ți pasă că mă doare, mă-ta-n cur de animal”). Dar oricât de deprimant pare totul, omul e încă stăpân pe viața și pe tabieturile lui și are o voce („eu beau pe banii mei!” îi strigă el surorii lui la telefon). Încă n-a început călătoria prin „cercurile infernului” pentru Dante Remus Lăzărescu (sunt multe trimiteri la Divina Comedie, dar Puiu are decența să nu ți le bage în ochi), însă, cu toate astea, „infernul” se face simțit deja. Spre exemplu, atunci când o hrănește pe pisica Mirandolina: îi pune mâncarea jos, apoi se ridică și se pipăie în partea stângă. E o secvență de câteva secunde, dar e suficient cât să se vadă în ochii lui acea spaimă care-i încearcă atât pe suferinzi, cât și pe ipohondri. Odată ieșit pe ușă să ceară pastile de la vecini, totul se termină pentru Lăzărescu. De aici încolo el „intră în posesia” celorlalți (vecini, asistenți, doctori etc), fiind mereu certat și dădăcit (de la „bei prea mult” până la „tu nu știi să bei”, cum îi zice vecinul Sandu), fără însă ca cineva să-l mai asculte. Asta e și ironia tristă a filmului: Lăzărescu nu duce lipsă de atenție, ci dimpotrivă, toți au ceva să-i spună, dar în afară de asistenta Mioara, ceilalți aleg calea cea mai facilă - simularea responsabilității (încărcată, firește, de o atitudine moralizatoare), dar fără asumarea grijii față de el. (Ionuț Sociu) Toată lumea din familia noastră (Radu Jude, 2012) Toată lumea din familia noastră se petrece în mare parte într-un interior supraîncărcat de apartament unde Marius (Șerban Pavlu), tatăl biologic al Sofiei (Sofia Nicolaescu), intră doar un moment (crede el) să-și ia fetița și să plece împreună la mare. O găsește cu bunica (Tamara Buciuceanu) și cu prietenul mamei, Aurel (Gabriel Spahiu), iar în lipsa femeii e mai complicat să o ia de acasă, mai ales că fetița e răcită; prima jumătate a filmului progresează printr-o acumulare savuroasă de detalii, fără să se rezolve, plot-wise, nimic. Când își face apariția Otilia, cu o plasă de cumpărături într-o mână și un mobil lângă urechea opusă, tocmai se așeza praful după o altercație între bărbați și o tentativă nereușită a lui Marius de a evada cu Sofia. Otilia traversează apartamentul (filmată în mare parte de la distanță) în timp ce toți se învârt în jurul ei să-și verse of-ul și se poartă ca și cum ceilalți n-ar exista. Mama Otiliei îi șoptește ce s-a întâmplat cu inexpresivitate post-traumatică. Sofia repetă și repetă că Marius l-a bătut pe prietenul mamei, chiar dacă Marius o interpelează să nu mai vină cu calomnii. Aurel stă la masă cu un bloc imens de gheață pe frunte și neagă că ar fi bruscat-o pe Sofia să rămână, cum spune Marius. Sunt patru versiuni de povestire – cam tot atâtea ca în Rashômon, dar pentru că nu e la fel de emfatic, Toată lumea... nu e luat ca fiind la fel de artsy – ale unui eveniment care s-a petrecut sub ochii noștri și pe care Otilia trebuie să și-l reconstituie fără să își închipuie că e cineva, propriu-zis, obiectiv. În afară de jocul captivant de perspective, vederea periferică ne e invadată de tot felul de detalii, semi-regizate, semi-accidentale, cu mărcile cum-trăim-noi-azi și spațiu-și-timp-în-cinema specifice Noului Cinema Românesc. Ținutele feminine cu care sunt îmbrăcate cele trei generații au trei tipuri diferite de imprimeu cu flori. Masa de bucătărie dublează ca adăpost pentru un rănit și tejghea de bar pentru un păhărel de coniac antistres. Cât se ceartă

familia, din cubul de gheață încep să cadă tot mai mulți stropi. (Irina Trocan) California Dreamin' (nesfârșit) (Cristian Nemescu, 2007) Pentru că, prin forța împrejurărilor, cuvintele sunt pentru mine o obsesie formatoare, am în minte o secvență în care ele joacă rolul principal, chiar dacă sunt trădate. Există în această capodoperă care e California Dreamin', printre multe scene de care poți să te-ndrăgostești pe loc, cea a întâlnirii dintre Monica și David. E o scenă în trei de fapt, pentru că deși ei sunt acolo protagoniștii, păpușarul lor e interpretul, Andrei, băiatul cuminte, timid, care vorbește bine engleza. El e și cel care, într-o întâlnire istorică de fapt, dintre fata româncă și băiatul american, introduce, în mod premeditat și totuși naiv, distanța, prin schimbarea sensului și deformarea mesajelor. Andrei e responsabilul cu cuvintele, el trebuie să le transporte în bună stare și nu o face. El vrea ca întâlnirea să n-aibă loc până la capăt. Scena are și încărcătură semiotică și umor. Celor doi, care vor doar să cunoască esențialul despre celălalt, vârsta, statutul, muzica preferată, le rămâne limbajul corpurilor. În timp ce cuvintele își pierd funcția, ochii se aprind și mai tare. E o scenă simplă, clară, deși creează quiproquo, un quiproquo de cuvinte, care face din el un băiat cu multe iubite și din ea o fată căreia nu-i plac complimentele. E scena care conține tot filmul și povestește despre o întâlnire mult așteptată și ratată, cea dintre români și americani. Și toate astea pe terasa de la crâșma satului, acolo unde omul tautat pe piept își îneacă amarul și păsărele ciripesc în fundal. Cum ar arăta oare o scenă similară de traducere (în amor) la întâlnirea dintre o fată a dacilor și un roman proaspăt sosit în viitoarea Dacia Felix? (Svetlana Cârstean) Când se lasă seara peste București sau Metabolism (Corneliu Porumboiu. 2013) El și ea sunt în restaurant, mănâncă mâncare chinezească. El e regizor, iar ea va juca în următorul lui film. Au o relație pe care, din considerente pragmatice, o țin ascunsă. Sunt filmați din lateral, pe fundalul unui paravan decorat cu motive asiatice. Camera e fixă, iar imaginea e redată dintr-un cadru întreg, nedecupat, puțin realist, la care contribuie și lipsa oricărui sunet de ambianță. Ea stă dreaptă, ca o elevă pedepsită, mănâncă lent și controlat și vorbește puțin, cu o dicție impecabilă. El stă cocoșat și mănâncă repede. Se năpustește asupra farfuriei așa cum se năpustește asupra ei: unde a învățat să mănânce cu bețișoarele? Cum, în Franța? Nu e ciudat? Cât a stat acolo? Răspunsurile ei sunt concise și politicoase, nu încurajează dialogul. El insistă și direcționează conversația către general și teoretic: consideră că rafinamentul bucătăriei unei anumite culturi este direct proporțional cu cel al ustensilelor folosite. Relaxat și rece, ea îi ia argumentele și le întoarce împotriva lui, care se încăpățânează să o înțeleagă și să se facă înțeles, dar ea păstrează distanța. De fapt, discuția pare să nu fie despre gastronomie, ci despre relația lor, pe care el încă se chinuie să o definească și abia îi ghicește conturul, în timp ce ea a îndosariat-o demult și își livrează părerea camuflată în

sentințe la adresa hranei: „nu contează s-o înțelegi, ci s-o guști”. (Ioana Moraru) Aurora (Cristi Puiu, 2010) Pentru mine, personajul interpretat de către Cristi Puiu în Aurora reușește în scena de la uzină să dea carne eroului civic absolut. Mă refer la secvența în care acest personaj care ne dă indicii cum că ar fi un pic de șefuț acolo la muncă îi cere unui coleg banii imprumutați. Fără „salut/salut”, îl întreabă dacă i-a adus banii, colegul îi răspunde „dacă am zis că ți-i dau azi, ți-i dau azi”. „Păi și mi-i dai?”, întreabă monocrom eroul meu. Ei bine, aici îl mănâncă pielea pe datornic și face pe victima și zice că s-a împrumutat de la sor-sa Nușa și tot aici își face apariția eroul civic. Din două-trei propoziții scurte și de maxim bun simț îi taie piuitul colegului datornic care îi mulțumește pentru înțelegere. Ca actul să fie civic până la capăt, mustrarea se petrece în fața unui al treilea coleg. Secvența se încheie cu încă un gest activ, acela de a schimba o bancnotă ruptă de 50 cu 5 bune de 10. Știu că vorbim de un psihopat, dar pe mine m-a inspirat personajul ăsta și m-a încredințat încă odată că e bine să mai faci câte o reclamație la vreun taximetrist care nu pune aparatul sau să ceri și ultimii 20 de bani din rest la magazin. (Adi Bulboacă) A fost sau n-a fost? (Corneliu Porumboiu, 2006) Un minut și cîteva secunde. Plan fix. Exterior bloc, ziua. Moș Pișcoci, costumat în Moș Crăciun, trece de 3 băieți care discută despre mașina unuia dintre ei, se întoarce, cere un foc, intră în bloc. Iese din bloc. Sar două petarde. Pișcoci înapoiază bricheta, neagă că ar fi dat el cu petarde, intră în bloc. Are și tolbă de Moș Crăciun. Gata. Simplu și perfect. Genul de secvență care ar funcționa bine și fără dialoguri și subtitluri. Simplu și elegant, probabil cea mai apropiată chestie de Jacques Tati pe care-a filmat-o vrodată cineva din Noul Val. Ritmată exemplar dintr-un singur personaj (moșu în mișcare) si temporizată suplimentar de unul din băieți care dă ocol mașinii. Din dialoguri secvența asta este fix eternitatea aia avortată la sat: toată lumea se știe cu toată lumea și se simte nevoia unei replici gen „viața-i grea dar trece”. Pe care unul din băieți o și dă, mioritic și deloc metafizic, ca reacție la seninilizarea lui moș Pișcoci. Impecabil de Vaslui, ce să mai. (Cristi Mărculescu - marculescu.ro) Turn off the lights (Ivana Mladenović, 2012) ; După Dealuri (Cristian Mungiu, 2012) Întâmplarea face că scenele mele preferate din noul val cinematografic românesc se întâmplă în automobile. Prima e o secvență din excelentul documentar al Ivanei Mladenović, Turn Off the Lights, care urmărește câteva zile din viața unor puști care ies dintr-o

pușcărie de minori. E rândul lui Giani Versace să fie eliberat – nu cunoscutul creator de modă, ci un jitan dintr-o familie influentă de traficanți de carne vie. Urmărești pregătirile pentru libertate și frânturi din viața de pușcărie, ți se spune chiar de către personaj că va avea parte de o eliberare grandioasă, „ca pentru șmecheri”, dar îți închipui că e doar delirul unui tânăr care și-a petrecut cei mai frumoși ani ai adolescenței după gratii. „Grandios” nu e un cuvânt prea mare pentru spectacolul de care ai parte în fața unei închisori terne din Craiova. Mi se ridică părul pe mâini de fiecare dată când văd scena asta. Întreaga familie îmbrăcată festiv, cu alai după ea, cu cântăreț de manele, lăutari, viori, acordeoane, sound system și tot ce trebuie, îl așteaptă pe prințișor. Giani iese plin de sine, mestecând gumă, îmbrăcat la costum negru Versace, cu ochelari de soare Versace și acoperit cu lanțuri grele de aur. Începe fiesta. Oniță de la Caracal îi dedică o melodie compusă special pentru ocazie: Îl știe lumea, unu’ e Versace, / De azi e liber, dușmanii n-au ce-i face, / Are valoare, e mare șmecher, / Sorin Magnatu-i lângă el. / De doi ani, Doamne, tot aștept / Să-mi strâng măicuța mea la piept, / Dar a venit ziua cea mare / Și-am ieșit din închisoare. Cântă cu toții, dansează, chiuie, se pupă, soția îi pune lui Giani copilul în brațe. Închisoarea dă într-un drum public care acum e aproape blocat de bairam. Mașinile trec încet, nu claxonează, nu oprește nimeni. Giani și rudele urcă într-o limuzină imensă, poate un Hummer alb. Intră și camera cu ei. Interiorul strălucește de lux, nu înțelegi cum poate încăpea atâta lume pe canapelele din piele albă, lumina se reflectă în suprafețe lucioase, atmosfera e de discotecă și din boxe curg manelele. O sticlă de whisky de cristal, model Dallas, trece din mână în mână în același timp cu puștiul lui Giani Versace, pe care femeile îl pasează de la una la alta, să mai stea și ele fără plod în poală. Cealaltă scenă care mă înfioară e secvența de final a filmului După dealuri, de Cristian Mungiu. Se întâmplă într-o mașină de poliție, pe o ploaie torențială. Nu voi mai descrie aici ce se vede fiindcă trebuie văzut cu propriii ochi, voi spune doar că mișcarea hipnotică a ștergătoarelor intră în ritm cu nodul în gât pe care ți-l dă filmul lui Mungiu. (Cristian Neagoe) Considerat de NY Times unul dintre cele mai tari evenimente organizate la Film Society of Lincoln Center, festivalul Making Waves promovează de 9 ani filmul românesc pe continentul american și a transformat unii dintre cei mai relevanți critici în fani ai noului cinema made in RO. Ediția 2014 debutează pe 4 decembrie la Film Society of Lincoln Center, respectiv pe 5 decembrie la Jacob Burns Film Center, iar programul îl găsiți aici. http://www.sub25.ro/film/secventele-noului-val-2985.html

Ce înţeleg tinerii români despre comunism din filme? decembrie 24, 2014 de Almanahul Cinematografia

Share Tweet

Acum 25 de ani, de Crăciun, românilor le stătea sarmaua în gât uitându-se la TV cum erau mitraliaţi Ceauşeştii, fix ca-n filmele pe care le vedeau la video, pe sub mână, în care Steven Seagal îi nimicea pe mafioţi. Scena execuţiei, în care Nicolae şi Elena cad într-o baltă de sânge după o sută de gloanţe, e însă, pentru cei care s-au născut după Revoluţie, la fel ca multe alte scene sângeroase din filmele care rulează în loop la o plimbare cu telecomanda. Pentru generaţiile de după '90, comunismul e şi el o curiozitate, pe care cei mai mulţi nu reuşesc s-o priceapă pe bune: Ceauşescu vă făcea toate astea şi voi stăteaţi cu mâinile în sân? De-asta am invitat trei din aceşti oameni, care nu cunosc comunismul decât din poveşti, manuale şi documentare, să se uite la trei filme româneşti care tratează anii de dinainte de '89 din perspective diferite, toate prezentate anul acesta la New York, la festivalul Making Waves: New Romanian Cinema. Diana (11 ani), Cătălina (18 ani) şi Octavian Dan (23 de ani) s-au uitat la „Al doilea joc" (regia Corneliu Porumboiu), „Sunt o babă comunistă" (regia Stere Gulea) şi „Quod Erat Demonstrandum" (regia Andrei Gruzsincki) şi ne-au povestit ce filme şi-au făcut ei despre comunism şi Ceauşescu.

„Al doilea joc": Arbitrul-disident al fotbalului alb-negru Diana, 11 ani Din acest film, am înţeles că pe vremuri nu existau televizoare color şi că televizoarele aveau purici. Sincer, nu ştiu cum se uitau oamenii aşa la ele. Eu am încercat să mă uit la acest meci, dar nu am reuşit. Eu nici la fotbal color nu mă uit, că mă doare capul de cât ţipă prezentatorii. Acest meci a fost de când tati era aproape de vârsta mea şi a fost făcut pionier. Noi nu mai suntem azi pionieri la şcoală, dar strângem haine pentru copiii săraci şi am plantat şi doi copaci. La şcoală nu am învăţat lecţia despre comunism, doar acum ne-a spus doamna de română că serbăm 25 de ani de la Revoluţie, când au murit oameni. Nu ştiu cum era atunci, dar dacă aşa se vedea la televizor, cred că nu era deloc distractiv. Cătălina, 18 ani Eu am înţeles din film că trebuia să fii un om cu un caracter puternic ca să nu te sperii de persoanele sus-puse, ceea ce se întâmpla destul de rar. Oamenilor le era frică de regim tocmai pentru că ştiau de ce este în stare, iar el nu avea limite pentru a obţine ceea ce dorea (era în stare să omoare persoane). Poporul era obişnuit ca vorba „mai înalţilor" să fie respectată cu stricteţe. Fotbalul era un sport în care conducătorii ţării se implicau, nu într-un mod tocmai corect pentru cele două echipe participante.

Octavian Dan, 23 de ani Ăsta e unul dintre filmele-alea la care începi să simţi cum ţi se scurge viaţa. E ca un tramvai vechi care se tărăgănează greoi prin toate staţiile. Ce-l face interesant e că este un meci obscur şi obosit de fotbal, care devine obiect pentru asocierile libere ale unui fost arbitru-maverick. Pe vremea regimului şi-a concentrat disidenţa în actul de a nu ceda presiunii pe care o făcea Securitatea ca să arbitreze părtinitor. Cred că una din urmele călirii spirituale ale comunismului e acest tip de bărbat care, trecut de o anumită vârstă şi ajuns la o maturitate severă, are obiceiul ca deodată să nu-ţi mai răspundă la o întrebare simplă şi directă şi să te lase aşa, într-o suspensie anxioasă. Dacă îţi refuzi constant expresia părerilor personale şi comunici mereu cu un fel de suspiciune din oficiu faţă de ceilalţi, ajungi să capeţi convingeri trăsnite şi tăcute sau

interese adânci care te halucinează. Pe un moment mai lung de linişte al filmului auzi o întrebare de la fiu „Da' la faza asta nu e de galben?". Urmează o pauză lungă şi apăsătoare de vreo 30 de secunde, în care ţi-l imaginezi pe regizor cum se uită tensionat şi stânjenit în continuare la meciul ăla anost, apoi de nicăieri un comentariu ca din transă al arbitrului, „Juca bine Dinamo... bine... aveau forţă, Steaua mai tehnică îi dezavantaja terenul". Genul ăsta de defazare nu poate să survină decât atunci când te-ai obişnuit cu faptul că oamenii nu prea îţi pot spune lucruri importante în afară chestiilor oficiale şi neatenţia a devenit o necesitate. Fotbaliştii, înalţi şi slabi, se aleargă pixelaţi în pantaloni scurţi prin zăpadă şi când prind mingea şutează cu mişcarea aia cu piciorul dus până sus ca în Superstar Soccer 2000. Se simte un fel de tensiune, poate şi fiindcă în loc de reclamele de pe margini, care să te mai liniştească cu trimiterile lor, sunt oameni în negru, răsfiraţi, şi câteva dube. Pare cumva că toţi ştiu acelaşi secret pe care se prefac că niciunul nu-l ştie. Până şi camera e sensibilă şi receptivă la această tensiune, şi dacă se iau jucătorii la harţă pe teren, brusc începe să dea cadre cu publicul, o întindere de pufoaice negre, ca o scamă neagră şi udă, în care poţi să distingi chipiuri înzăpezite de comandanţi sau colonei. Eu am asociat mereu comunismul cu un fel epocă de glorie a învăţătoarei, adică autoritate capricioasă şi isterică, fapt pentru care am o lipsă instinctivă de empatie pentru toţi cei care nu au refuzat pur şi simplu jocul ăsta enervant cu un argument usturător sau cu sarcasm, şi nu au dus la sfârşitul sistemului comunist din România. E interesant că arbitrul ăsta ajunge la o formă paradoxală de disidenţă prin simplul fapt că-şi face datoria. Şi poate că asta era şi singura formă mai puţin periculoasă de protest, fiindcă te puteai ascunde în spatele îndatoririlor muncii tale. Cumva, acest tip de rezistenţă socială era cea mai radicală şi anti-sistem, fiindcă viza fix acel element care făcea imposibil comunismul în forma lui utopică, adică înclinaţiile umane. Ai putea să-ţi imaginezi că, dacă toată lumea şi-ar fi făcut datoria ca un robot şi nu ar fi profitat de poziţia socială pentru propriul interes, stârnind astfel un lanţ invizibil de domino social, regimul ar fi făcut mult mai puţine victime. „Sunt o babă comunistă": Serbarea oamenilor simpli Diana, 11 ani În acest film, doamna principală seamănă mult cu mamaia mea, care are părul la fel şi uneori vorbeşte la fel. Şi casa ei seamănă cu casa lui mamaia, unde mergem la masă de Crăciun şi mâncăm sarmale. Mi-a plăcut mult de fata ei, care era frumoasă şi care ştia bine engleză, aşa cum vreau şi eu să învăţ. Şi mi-a mai plăcut de soţul doamnei, care era bun şi făcea glume. Nu am înţeles de ce erau comunişti, pentru că erau ca oamenii de azi. Poate pentru că făceau serbări cu oameni mari, la care spuneau poezii. Astăzi, la serbări merg numai copiii, şi oamenii mari stau pe margine. Mami zice că serbările erau pentru Ceauşescu, pe care eu l-am văzut doar în poze unde zâmbea, şi că oamenii erau obligaţi să meargă să-i spună poezii, de la serviciu. Eu cred că nu era aşa rău să meargă şi

oamenii mari la serbări, că aşa îşi mai aduc şi ei aminte de când erau copii. Cătălina, 18 ani Cred că acest film pune accentul foarte bine pe faptul că şi în comunism oamenii erau fericiţi, poate chiar mai fericiţi decât în zilele noastre. Regimul oferea poporului nu numai o slujbă plătită bine, dar şi o casă, cu alte cuvinte, o evoluţie de la viaţa la ţară la una la oraş cu minimul de efort. Totuşi, trebuie specificat că toată această evoluţie pe scara socială era bazată pe relaţii, fără de care nu te puteai descurca în comunism. Aveai nevoie de persoane influente, care la rândul lor aveau nevoie de altele. De asemenea, am observat că regimul era unul al aparenţelor. El nu ţinea cont de voinţa oamenilor sau de realitate. Doar imaginea propusă trebuia să fie una bună. Când un şef spunea ceva, trebuia în totalitate să respecţi acel lucru. În acea lume, un aliment mai rar oferit putea schimba o întreagă serie de relaţii.

Octavian Dan, 23 de ani Filmul ăsta e o dramă-comedie light plasat la vreo 10 ani după căderea comunismului, în care protagonista, o femeie de vreo 50-60 de ani parcurge drumul iniţiatic de asumare a orientării politice. La început, cei din jurul ei o tachinează cu faptul că e comunistă, dar ea nu prea percutează decât atunci când tonul devine acuzator. Uşor, uşor, reveriile proletare se înteţesc, până când ajunge să afirme, ca şi cum ar fi descoperit ceva simplu şi intim, la o masă de familie, că „Sunt o babă comunistă!". Ea e un fel de contrabalanţă ideologică: însumează ideea principală a filmului, că regimul a fost bun pentru oameni care nu căutau altceva în viaţă decât lucrurile simple, şi groaznic pentru cei cărora li s-au hăcuit personalitatea şi visele, cei cu natură independentă, creativă. Cei predispuşi trăirilor simple nu au ce să facă cu libertatea, pentru ei apare chiar sub formă de obrăznicie sau zăpăceală şi nu pot să aprecieze schimbul dintre siguranţă financiară / totalitarism şi instabilitate financiară / libertate. De-aia

baba şi zice la un moment dat că, pentru ea, comuniştii erau doar cei care o chemau în şedinţă. Ea e figura celui care a neutralizat complet ideea de conformism sau autoritate, tocmai pentru că a trăit tot timpul în simbioză cu ele. Fiica babei comuniste vine acasă cu iubitul ei american şi, după o rapidă şi eficientă tragere de limbă din partea mamei, îi mărturiseşte că are nevoie de bani, altfel banca îi ia casa. Capitalismul şi-a arătat faţa indiferentă şi crudă tocmai celei care cu o zi înainte o critica pe maică-sa, pentru că simpatizează cu comunismul. Asta o determină pe mamă să apeleze la nişte cămătari chinezi, politicoşi şi simpatici, şi să-şi pună gaj casa pentru suma de cinşpe mii de dolari: sistemul capitalist e atât de dur şi indiferent, încât numai un sacrificiu din iubire poate să scoată pe cineva din criză. Fără bunăvoinţa altuia, nimic nu vă opreşte pe tine şi pe iubitul tău grăsuţ şi american să ajungeţi pe străzi. Pe final, rămâi cu sentimentul că o mare parte din populaţie nici măcar nu a ştiut de existenţa comunismului, nu l-a simţit ca ceva faţă de care să-şi dea acordul sau nu, ci pur şi simplu şi-au făcut traiul cum au putut. „Quod Erat Demonstrandum": Un fel de fotomodel al filmelor despre comunism Diana, 11 ani Şi filmul acesta este comunist pentru că este alb-negru, dar nu are purici. Domnul de matematică nu pare prea fericit şi am înţeles că din cauză că nu putea să scrie, că îl urmărea domnul mai înalt. L-am întrebat pe tati cine era domnul mai înalt şi mi-a zis că era de la Securitate, adică de la pază de la Ceauşescu. Nu am înţeles de ce era rău să scrii la matematică, pentru că azi eu mereu trebuie să scriu în fiecare zi la matematică. Doamna din film e foarte frumoasă, dar nici ea nu pare fericită, pentru că soţul ei este plecat şi ei îi este dor de el. M-am bucurat că la sfârşit pleacă să-l vadă şi că domnul înalt a lăsat-o să plece. Tati spune că în comunism nu aveai voie să pleci în ţări străine, dar nu ştiu bine de ce, eu cred că e bine să mergi în ţări străine, pentru că sunt mai mari şi mai frumoase şi eu vreau mult să mai merg acolo. Până acum, am fost doar în Franţa, unde mi-a plăcut la nebunie. Cătălina, 18 ani Filmul a arătat, după cum şi ştiam, că regimul comunist era unul de limitare (în ceea ce priveşte informaţia, performanţele în domenii cum ar fi matematica, deschiderea la democraţia şi informaţiile din Occident, alimente). De asemenea, am observat cum manipulearea partidului era aplicată pentru a obţine rezultatul dorit, iar persoanele cu funcţii înalte nu evitau să-şi exercite puterea, să profite de nevoile esenţiale ale oamenilor. Totuşi, comunismul ajungea să fie un regim chiar bun pentru cei ce i se supuneau, care se gândeau numai la ei înşişi şi îl ajutau fără a pune întrebări. Se punea foarte mult accent pe familie şi pe recomandări.

Octavian Dan, 23 de ani QED este un fel de fotomodel al filmelor despre comunism. Epilat perfect, aranjat şi un pic cam lent. Ai impresia de multe ori că de fapt te uiţi la o reclamă făcută de nu ştiu ce creator excentric de modă, care vrea să introducă stilul comunist minimal, să-l facă hip. Poate că toată chestia asta cu imaginea absurd de curată şi cu decor de Germania de Est e făcută ca să evidenţieze aspectul pur social al comunismului şi să iasă din clişeul uzinelor şi al blocurilor pline de igrasie. În orice caz, involuntar sau nu, faptul că acţiunea pare că se petrece de multe ori într-un spot de Ikea nu are cum să nu-ţi sară în ochi. Plotul filmului e familiar: oameni cu vise şi speranţe se lovesc de încăpăţânarea scârboasă şi dogmatică a unor securişti care ameninţă să le distrugă viaţa şi demnitatea. Ceea ce e diferit totuşi e faptul că se încearcă cumva să se iasă din schema cu securistul bau-bau pe care ştii bine să-l urăşti. Aici şi securistul are problemele lui, e prins în maşinaţiile sistemului şi-l vezi cum îşi face treaba distrugătoare de vieţi cu conştiinciozitatea şi atenţia cuiva care îşi face muncă şi atâta tot. Are probleme cu nevasta care vrea să divorţeze de el pe motiv că e prea prins în slujba lui, dramă tipic modernă de workaholic şi nu de bestie. De cealaltă parte, femeia care vrea să plece cu copilu după soţ în Franţa şi matematicianul genial care se vrea recunoscut. Ei ar fi de obicei eroii, dacă nu ar cădea încet, dar la fel de definitiv, în acelaşi tip de egoism în care este şi securistul. Matematicianul este prea obsedat de faima lui ca să-i mai pese de siguranţa prietenei, iar ea, ca să grăbească procesul emigrării, acceptă să-l dea în gât. Faptul că ajung să se trădeze reciproc, deşi se iubesc, preia motivul din „1984", deşi cu mult mai mult pesimism, arătând că nu e nevoie de nimic excepţional ca să faci un om să renunţe la celalat. Ceea ce reuşeşte să facă filmul ăsta e să creeze impresia că regimul nu a fost altceva decât rezultatul unui domino social al fricii, în care oamenii nu-şi făceau rău din vreo intenţie maliţioasă, ci pur şi simplu din instinct de conservare. Personajele nu se urăsc câtuşi de puţin atunci când se trădează. Securistul vrea să-l aresteze pe matematician ca să fie promovat, tipa îl trădează ca să poată să

plece în Franţa, un fost coleg începe să-i sape groapa ca să-şi păstreze privilegiile şi în final matematicianul acceptă să pună în pericol soarta prietenei sale doar ca să fie recunoscut. După toate astea începi să scapi de impresia că regimul a fost Rău. Însăşi ideea de răutate pare absurdă, de parcă comunismul ar fi fost gândit de un Mojo Jojo al politicii. Mai degrabă a fost un fel de radiografie a posibilităţilor umane, arătând cum pot să ajungă oamenii dacă le impui limite violente şi îi ţii în regim de frică şi paranoia. Regimul pare mai degrabă să fi fost prost decât rău, fiindcă a reuşit să scoată ce e mai scârbos din oameni, deşi intenţiona fix opusul. http://www.vice.com/ro/read/ce-inteleg-tinerii-romani-despre-comunism-din-filme-400

Corina Şuteu: E necesară o reformă radicală a modului în care susţinem cultura în Europa

Ieri s-a încheiat la New York a noua ediţie MAKING WAVES, festivalul care a făcut loc filmului românesc în centrul New Yorkului. Sălile de cinema de la prestigiosul Film Society of Lincoln Center au fost pline, iar temele luate în discuţie de filme ca Al doilea joc de Corneliu Porumboiu, QED de Andrei Gruzsincki, Bucureşti, unde eşti? al lui Vlad Petri, Câinele japonez de Tudor Cristian Jurgiu sau Sunt o babă comunistă de Stere Gulea şi-au găsit locul nu doar în conştiinţa spectatorilor, ci şi în paginile unora din cele mai importante publicaţii americane.

Foto: Corina Şuteu, ilustraţie de Matei Branea

MAKING WAVES: New Romanian Cinema e un proiect cultural fărăprecedent. Pornit ca Festivalul de Film Românesc de la New York la Tribeca Cinemas, iniţiativă subvenţionată de statul român şi organizată de Institutul Cultural Român din New York (ICRNY), festivalul este, pentru al treilea an consecutiv, independent. El este posibil, în primul rând, cu ajutorul susţinătorilor şi donatorilor români şi străini, dar şi a participării în acest an a firmelor şi organizaţiilor profesionale din cinematografie: HBO, UCIN şi CNC. Corina Şuteu are în spate o activitate extrem de bogată în ceea ce înseamnă formarea în management cultural, cooperare culturală şi politici culturale şi, de-a lungul timpului, a fost implicată în reformarea unor instituţii şi programe culturale româneşti, unele lansate şi în străinătate. În anii ’90, a fost director la UNITER şi la Theatrum Mundi, iar mai apoi a fondat ECUMEST, asociaţie pentru

intermedierea şi acompanierea proceselor de democratizare prin politici culturale din sectorul cultural din România şi din Europa Centrală şi de Est. Est. A condus Masteratul Cultural European de la Dijon şi a fost preşedinte al Forumului European al Reţelelor Culturale al Consiliului Europei şi preşedinte al organizaţiei EUNIC New York, reţeaua institutelor culturale din Uniunea Europeană prezente în Statele Unite ale Americii. Recent, o cunoaştem pe Corina Şuteu ca fost director al Institutului Cultural Român din New York, în perioada 2006-2012, unde multe din sutele de evenimente pe care le-a iniţiat şi coordonat au stârnit controverse menite să scoată la iveală discrepanţa dintre o mentalitate osificată, în mare parte ancorată în reflexele unor politici culturale naţionale mai degrabă “decorative”, şi nevoia unei adaptări la pasul pieţei culturale globale. Unul dintre evenimentele iconice care au arătat cât de adâncă era şi, din păcate, încă este această prăpastie, a fost celebrul episod al “poneiului roz”, devenit fără îndoială un simbol al libertăţii de expresie şi al fragilităţii unei culturi înţelese (şi) ca teren de joc al politicii. În 2006, Corina Şuteu, Oana Radu, pe atunci director adjunct la ICRNY, şi Mihai Chirilov, director artistic al Transilvania International Film Festival (TIFF Cluj), au înţeles că filmul românesc ajunsese la o anume maturizare şi trebuia conectat cu scena internaţională de cinema. Împreună, au conceput Festivalul de Film Românesc de la New York, organizat iniţial de Institutul Cultural Român din metropola americană. Evoluţia şi succesul festivalului au atras de la sine invitaţia de la Film Society of Lincoln Center (FSLC), unul dintre cele mai puternice nuclee culturale din New York, de a muta festivalul anual în centrul febril al oraşului. În 2012 însă, la un an după startul acestei colaborări, schimbările politice de la Bucureşti s-au reflectat dramatic şi în organizarea Institutului Cultural Român care a fost trecut, printr-o ordonanţă de urgenţă, sub tutela Senatului. În doar câteva luni, munca unei reţele de profesionişti în domeniul managementului cultural, a fost anulată. În acelaşi an însă, Corina Şuteu şi Oana Radu au demisionat de la ICRNY şi, alături de Mihai Chirilov, au fondat platforma informală Romanian Film Initiative, prin intermediul căreia au reinventat festivalul de film, devenit astfel MAKING WAVES: New Romanian Cinema. În doar câteva luni, modelul de funcţionare bazat exclusiv pe finanţarea statului român, a fost reformat de la zero şi, cu ajutorul unor organizaţii independente şi, în primul rând, al donaţiilor, filmele româneşti au ajuns din nou la Film Society of Lincoln Center. Dacă în 2012 şi 2013, festivalul s-a bazat pe campanii de crowdfunding, prin intermediul cărora s-au strâns cele mai mari sume înregistrare vreodată de vreun proiect cultural românesc, anul acesta susţinătorii au fost invitaţi să facă parte din Clubul Donatorilor. Am stat de vorbă cu Corina Şuteu, preşedintele MAKING WAVES, despre cum a evoluat piaţa culturală din România din anii ’90 şi până acum şi despre nevoia unei reforme radicale a modului în care gândim finanţările proiectelor culturale şi artistice.

Oana Radu, Corina Şuteu şi Mihai Chirilov. Foto: David Godlis Cum arăta piaţa culturală din România anilor ’90, când ai fondat ECUMEST? N-aş vorbi de o piaţă culturală, mai ales că noi nici acum nu avem o piaţă culturală în adevăratul sens al cuvântului. În 1995, sistemul cultural din România era foarte profund marcat de hiper-centralismul fostei administraţii comuniste. Exista o mare problemă de desprindere din zona unui centralism absolut în materie de cine şi cum decide asupra fondurilor pentru cultură, asupra noilor programe din teatre, operă ş.a.m.d.. Exista totodată şi o mare fragilitate a domeniului. Multe din instituţiile mari, subvenţionate de stat, pierduseră fonduri, iar legile descentralizării nu fuseseră definitivate – primele procese de transfer către administraţiile locale au început abia în 1995, pentru a fi reluate în anii 2000 şi finalizate la sfârşitul anilor 2000. În ’95, de-abia apăreau instituţiile culturale emergente: primele teatre şi cluburi independente, primele locuri de întâlnire interdisciplinare. Sistemul era dominat mai ales de persoane-resursă, care începuseră să aibă mobilitate europeană şi internaţională, de bursele Fundaţiei Soros, care au reprezentat o şansă imensă. Aceşti artişti, prin mişcarea lor, aduceau înapoi anumite practici de organizare şi programare, modele de funcţionare şi forme de gândire noi. Pe scurt, în 1995, ne aflam într-o desprindere greoaie şi dificilă, extraordinar de complexă, de un model închis, rigid, centralizat, spre modelele mai deschise. Nu aveam instrumente administrative, prin care să poţi găsi resursele de funcţionare, iar mentalitatea oamenilor de cultură era una complet asistată. Anii ’90 au fost cei în care, de pildă, UNITER, unde am fost director, a fost o instituţie reformistă, trecând, printre altele, de la organizarea pe secţii, la organizarea pe program. Teatrul Naţional a trecut la rândul lui printr-o revoluţie, după ce Andrei Şerban a montat acolo Trilogia Antică, arătând un model complet nou de a face teatru, cu artistul în mijloc, nu cu administratorul care decide pentru artist. Această revoluţie nu s-a încheiat însă nici astăzi: noi avem, în continuare, mai multă administraţie decât artă în ceea ce facem instituţional, iar multe dintre instituţiile culturale au fost supuse unor reforme avortate, iar Ministerul Culturii

a trecut prin etape - prea multe etape - mai mult sau mai puţin coerente de reorganizare. Care crezi că e cea mai grea moştenire păstrată din acea perioadă? Din păcate, în România şi în Europa se continuă un discurs păgubos în privinţa susţinerii culturii: cultura costă. Această convingere, potrivit căreia cultura costă mai mult decât aduce este un reziduu al influenţei majore a modelului francez, combinat cu discursul comunist, care prin asistarea exclusivistă a domeniului cultural i-a determinat pe artişti să creadă că această asistare trebuie să fie perenă şi închisă. Acest discurs a convins publicul că Partidul Comunist dădea foarte mult culturii – deci cultura costă. Aceste două lucruri au determinat ca în subconştientul colectiv să se instaleze o prejudecată complet falsă, care nu mai corespunde cu nimic lumii globalizate de astăzi. Investiţia în evenimente culturale de bună calitate este o investiţie în ţesutul societal, politic şi economic, care, la un anumit nivel, produce dezvoltare. Nu poţi crea capodopere dacă nu creezi şi foarte multe lucruri care eşuează. Dar ce se întâmplă în acest proces – dintre investiţie şi întoarcerea ei – este chiar legătura care construieşte, în fond, comunităţile. Această viziune e adoptată şi promovată de UNESCO, de pildă, care leagă, mai nou, cultura şi mediul, cultura şi dezvoltarea umană durabilă, cultura şi economia. Sper însă ca noua dinamică produsă de strategiile culturale a diverselor oraşe să contrazică acest discurs şi să arate că, de fapt, cultura aduce. Ea aduce, înainte de toate, context şi bunăstare individuală. Iar contextul este întotdeauna social, intelectual şi economic. Cultura creează liantul nepreţuit al comunităţilor şi, de fapt, bază pentru prosperitate. Vorbim deja de 25 de ani de tranziţie economică, politică, socială. În ceea ce priveşte cultura, crezi că tranziţia României s-a încheiat sau este încă un proces deschis? A existat o tranziţie, dar eu cred profund că s-a încheiat odată cu anii Băsescu. Nu cred că e meritul exclusiv al felului în care regimul Băsescu a desenat şi condus lucrurile, dar este meritul acestei perioade. Ultimii ani au fost încheierea tranziţiei dinspre o societate rigidă şi centralizată înspre o societate în care artele emergente şi-au găsit o voce, în care civismul şi arta au început să se combine, în care s-a maturizat o generaţie globalizată în România. Efectul simbolic al acestei maturizări este preocuparea pe care o au azi diverse oraşe din România să candideze pentru capitala culturală europeană şi să-şi dezvolte o strategie culturală. Administraţiile locale încep să se preocupe totodată şi de proces, nu doar de eveniment. Ce e important în acest moment, după părerea mea, e să nu ne întoarcem înapoi: dinspre proces, înspre evenimentele fixe, sărbătorile populare şi marile mese electorale cu aşa-zis conţinut cultural.

Deschiderea celei de-a noua ediţii Making Waves la Film Society of Lincoln Center. Foto: Rudolf Costin Când ai ajuns la conducerea ICRNY, care au fost cele mai importante lucruri de care ai ţinut cont pentru a poziţiona pe harta culturală şi artistică a unui oraş extrem de variat, o ţară ca România? ICR-ul lui Horia-Roman Patapievici avea, îaninte de toate, o filosofie cu anumite linii directoare extrem de moderne, una dintre ele fiind conectarea producţiei naţionale în cultură cu pieţele externe, în sensul de a expune valori naţionale care, la un moment dat, vor atrage atenţia asupra unui context mai larg al culturii din România. La New York, veneam cu reală experienţă în domeniu şi aveam o mare cunoaştere în domeniul cooperării culturale. Primele două lucruri care m-au interesat, odată ce am ajuns director ICRNY, au fost să contrazic imaginea exclusiv folclorizantă care exista despre România şi să nu mai vin cu lucruri improvizate, prezentate exlcusiv în faţa acelei diaspore care rămâne un fel de mică Românie în interiorul celeilalte ţări. Am vrut să “deprăfuiesc” imaginea despre o Românie mică, veche, undeva în fundul Europei şi să arăt că suntem o ţară conectată, cu artişti conectaţi la vibraţia actuală. Un alt scop pe care l-am avut a fost să creez expresia unei mari diversităţi de ofertă: să ofer şi artă contemporană şi aniversarea lui Norman Manea, să participăm şi la festivalurile de literatură şi la cele de artă tradiţională, dar şi la cele de film. Totodată, am vrut să participăm şi la evenimente tipice New Yorkului şi Americii, cum ar fi Comic Con sau New York Film Festival, unde să expun americanii la experienţa creativă din România. Care ar fi câteva repere dintre cele mai importante evenimente pe care le-ai iniţiat şi coordonat la ICR NY? Am avut multe momente de real succes, dintre care pot să menţionez aducerea Pavilionului României de la Veneţia la Renaissance Society din Chicago, invitarea Galeriei Plan B, în 2006 şi 2007, la Armory Show, participarea la PEN World Voices şi Making Waves: New Romanian Cinema, care a dus filmul românesc în centrul New Yorkului. Chiar şi expoziţia în jurul căreia s-a creat marele scandal cu poneiul roz a fost realizată de artişti ale căror decoruri de teatru au câştigat apoi,

prin Marina Drăghici, scenografa care i-a invitat, marele Tony Award pe Broadway. Am realizat conferinţe internaţionale în colaborare cu Vladimir Tismăneanu, NYU, Columbia University şi CUNY NY, am susţinut foarte mult campaniile de Oscar pentru propunerile din partea României şi am participat cât am putut de amplu la mişcarea de arte vizuale, am colaborat cu un număr incredibil de mare de artişti, de la Cristian Mungiu, Dan Perjovschi, la Dan Lungu, de la Mircea Cărtărescu, la Gabriela Adameşteanu şi la Gianina Cărbunariu. Am susţinut intens artişti români care trăiesc la New York, cum sunt Saviana Stănescu sau Lucian Ban, şi am avut o dezvoltare spectaculoasă a Academiei Itinerante Andrei Şerban, care a permis unor tineri artişti să lucreze în regim de rezidenţă cu Andrei Şerban şi să creeaze la una dintre ediţii un spectacol cu Spovedanie la Tanacu, romanul Tatianei Niculescu Bran. Încă sper să pot relansa acest proiect extrem de important, al Academiei Itinerante. Pe scurt, au fost şapte ani foarte plini. Mai mult, ar trebui să spun că în tot acest timp, am lucrat în echipă alături de oameni ca Ştefania Ferchedău, Cristian Neagoe, Silvia Antigona Rogozea, Anca Drăgoi, Andra Cătălina Stoica, Ştefan Peca şi Luiza Vasiliu. Dacă ne uităm în jur, toţi aceşti oameni sunt foarte activi şi implicaţi în proiecte şi organizaţii şi cred că, într-un fel, experienţa newyorkeză le-a adus tuturor câte ceva. Care ar fi unul din principalele tale regrete legate de deznodământul poveştii cu Institutul Cultural Român? Faptul că niciodată nu s-a revenit, după ce a trecut 2012, asupra a ceea s-a întâmplat de fapt la ICR, ci s-a continuat abuziv şi calomnios pe ideea că s-au aruncat bani în vânt şi că s-a cheltuit preferenţial din banii statului, ceea ce este pur şi simplu un neadevăr foarte grav. După plecarea lui Patapievici şi venirea lui Marga la conducerea ICR, am fost cu toţii supuşi unei serii de calomnii foarte insistente, care m-au vizat pe mine şi pe colegii mei. Despre mine s-a scris, printre altele, pe site-ul ICR, că am furat logistica instituţiei – ce poate fi mai ridicol şi mai trist de atât? Despre artişti ca Dan Perjovschi şi Lia Perjovschi ori despre Mihai Chirilov s-a spus că au profitat de banii Institutului şi multe alte asemenea lucuri. Ce mă deranjează profund este că, după ce, de pildă, Curtea de Conturi nu a constatat nicio neregulă financiară şi după ce rapoartele nu au înregistrat nicio problemă administrativă în timpul mandatului lui Horia-Roman Patapievici, nu s-a făcut niciodată o retractare a calomniilor şi Institutul Cultural Român, ca instituţie, nu a retras niciodată public aceste acuzaţii complet false. Nimeni nu va compensa niciodată investiţia de pasiune şi de totală inspiraţie, competenţă şi dedicaţie pe care a demonstrat-o atât de excepţional H.-R.Patapievici în acest post şi asta e grav pentru o ţară care vrea să fie văzută ca o ţară care îşi respectă valorile. Primele două ediţii din MAKING WAVES au fost realizate prin campanii de crowdfunding. Crezi că, pe fondul unor mecanisme de finanţare publice complet deficitare în România, a lipsei de interes real pentru politicile culturale şi a lipsei de transparenţă din partea multor instituţii, finanţările din partea publicului pot fi o soluţie?

Cred că ne aflăm într-o logică de participare concretă, financiară, pentru a susţine evenimente culturale, care se va individualiza din ce în ce mai mult. Cred că responsabilitatea pentru ce vrem să susţinem financiar pe scena artistică şi culturală va reveni din ce în ce mai mult individului, gata să se implice mult mai mult. În America, de pildă, crowdfundingul este o modalitate majoră de susţinere a filmului independent şi a multor proiecte de design – există numeroase proiecte care, pe Kickstarter, au strâns milioane de dolari de la oameni. Acest lucru e posibil însă momentan doar în America, unde există o cultură a donaţiei: dacă doreşti să creezi ceva în spaţiul public, trebuie ca tu, personal, să investeşti în asta. Desigur, în SUA ai şi instrumentele legale prin care poţi face donaţii, mult mai interesante şi mai încurajatoare decât în Europa. În ceea ce priveşte Europa, cred că se vor întâmpla două lucruri: în primul rând, toate aceste forme alternative de finanţare se vor impune din ce în ce mai mult. Uniunea Europeană are, de pildă, în acest moment, un grup de reflecţie asupra crowdfunding-ului. Personal, în acest moment lucrez la un studiu pentru Uniunea Europeană, legat de noile spaţii de inovaţie şi creativitate culturală în Europa, multe dintre ele fiind susţinute şi prin finanţări directe de la public. În Europa, s-a atins o limită a fostului model de politici culturale. Nu mai putem funcţiona cu aceleaşi politici culturale, pentru simplul motiv că paradigma de susţinere a artelor s-a schimbat radical. Modul de funcţionare la nivel regional, naţional şi global, precum şi consumul individual, s-au schimbat fundamental şi atunci domeniile rigide de investiţie nu se mai aplică. Susţinerea artelor de către ministere sau agenţii guvernamentale va trebui să-şi regândească modelul de subvenţionare în mod radical, în următorii zece ani. Iar această schimbare, cred eu, va merge mână în mână cu o dorinţă de participare directă din partea consumatorului. Ne îndreptăm spre un asemenea incubator pentru noi modele de susţinere a artelor pe care poate că nici măcar nu ni-l putem reprezenta azi. http://totb.ro/corina-suteu-responsabilitatea-de-a-sustine-proiectele-culturale-va-reveni-din-ce-in-ce-mai-mult-individului/

Prin intermediul parteneriatului cu portalul cultural Veioza Arte, Romanian Film Initative a realizat o serie de interviuri video cu cinci dintre invitaţii celei de-a noua ediţii Making Waves. Interviurile au fost menite să prezinte publicului larg din România perspectiva personală a autorilor faţă de producţiile pe care le-au regizat sau în care au jucat, dar şi să pună în discuţie relaţia cinemaului românesc cu spaţiul cultural american, respectiv modelele alternative de finanţare a proiectelor culturale independente. Interviurile au fost disseminate de toate canalele media partenere.

• Interviu cu atriţa Ana Ularu, care a interpretat unul din rolurile principale

din filmul “Sunt o babă comunistă,” în regia lui Stere Gulea. Interviul poate fi urmărit integral urmând acest link: http://veiozaarte.ro/video/off-the-rec/interviurile-making-waves-ana-ularu.html

• Interviu cu regizorul Vlad Petri, realizator al documentarului “Bucureşti, unde eşti?”. Interviul poate fi urmărit integral urmând acest link: http://veiozaarte.ro/video/off-the-rec/interviurile-making-waves-vlad-petri.html

• Interviu cu regizorul Tudor Cristian Jurgiu, realizator al filmului “Câinele japonez”. Interviul poate fi urmărit integral urmând acest link: http://veiozaarte.ro/video/off-the-rec/interviurile-making-waves-tudor-cristian-jurgiu.html

• Interviu cu regizorul Stere Gulea, realizator al filmului “Sunt o babă comunistă,” şi invitat special Making Waves, în cadrul unei retrospective. Interviul poate fi urmărit integral urmând acest link: http://veiozaarte.ro/video/off-the-rec/interviurile-making-waves-stere-gulea.html

• Interviu cu regizorul Andrei Gruzsincki, realizator al filmului “Qod Erat Demonstrantum. Interviul poate fi urmărit integral urmând acest link: http://veiozaarte.ro/video/off-the-rec/interviurile-making-waves-andrei-gruzsniczki.html

IndieWire: "Câinele japonez" reîmprospătează profund cinematografia. Tudor Jurgiu, un real talent de Dorina Calin "Câinele japonez", de Tudor Cristian Jurgiu, a fost prezentat la ediţia din acest an a Festivalului Making Waves de la New York şi a primit laude din partea site-ului specializat IndieWire, care scrie că filmul "reîmprospătează profund cinematografia", iar regizorul este un "talent notabil". "Câinele japonez", debutul în regia de lungmetraj al lui Tudor Cristian Jurgiu, este propunerea României la ediţia din 2015 a premiilor Oscar, la categoria "cel mai bun film într-o limbă străină alta decât engleza". IndieWire scrie despre film că este departe de a fi plictisitor şi, "deşi estetica se poate să nu fie pe gustul tuturor", "reîmprospătează profund cinematografia". "Produs cu participarea HBO România, «Câinele japonez» nu are scene de violenţă, limbaj rău, nici măcar sugestii de sex sau nuditate şi puţinele evenimente care se desfăşoară pe durata a 83 de minute ar putea fi primul act dintr-un singur episod în orice program dintr-o reţea de cablu. Cu toate acestea, filmul lui Tudor Jurgiu este departe de a fi plictisitor. O dramă stratificată, surprinzător de expresivă, stilul cinematografic poate fi mai puţin epatant, dar este încrezător şi convingător, permiţându-le spectatorilor să intre în povestea intimă, spusă în ritmuri discrete, şoptite. Estetica se poate să nu fie pe gustul tuturor, dar filmul lui Jurgiu reîmprospătează profund cinematografia", scrie IndieWire. "Câinele japonez", care spune povestea emoţionantă a reconcilierii dintre un tată şi fiul lui, plecat de ani mulţi din ţară, a fost distins şi cu premiul pentru cel mai bun film în competiţia New Europe - New Names a Vilnius International Film Festival (Vilnius IFF) "Kino pavasaris" din Lituania, dar şi cu premiul Zilelor Filmului Românesc pentru debut la ediţia din 2014 a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF). Filmul marchează revenirea lui Victor Rebengiuc într-un rol principal pe marele ecran. Alături de Rebengiuc, din distribuţia filmului fac parte actorii Şerban Pavlu, Kana Hashimoto, Ioana Abur, Constantin Drăgănescu, Alexandrina Halic şi Laurenţiu Lazăr.

"Deloc surprinzător, filmul elegant al lui Jurgiu este filmat atât de grijuliu cum s-a zis. În timp ce economia pentru producţia filmului pare să fie ceva provocat de constrângerile unui buget limitat mai degrabă decât o alegere estetică, o privire atentă asupra filmului arată că nu este cazul. Cel mai adesea, Jurgiu alege să aibă scene neîntrerupte în faţa unei camere care nu se mişcă, cu personaje care interacţionează în conformitate cu fiecare compoziţie zugrăvită. Când camera schimbă unghiurile cu mişcări lente, momentele şi secvenţele pentru care sunt utilizate capătă impact dramatic. În special pentru cei obişnuiţi cu tendinţa cinematografiei americane pentru tăieri rapide şi filmări frenetice este un fel de revelaţie şi oferă o apreciere reală pentru arta filmării", mai scrie IndieWire. Deşi în articol se spune că filmul "Câinele japonez" nu are foarte multe şanse în cursa pentru o nominalizare la Oscar în faţa peliculelor care beneficiază de o promovare mai puternică, cei care urmăresc cinematografia internaţională nu trebuie să rateze lungmetrajul regizat de Jurgiu. "El este un cineast binecuvântat cu darul rar al povestirii, al preciziei tehnice şi al încrederii de a nu se face pe sine sau echipa tehnică o prezenţă resimţită în fiecare cadru al filmului. Debuturile sunt rar atât de compuse ca acesta şi «Câinele japonez» confirmă că Jurgiu este un talent notabil, care se va remarca", mai scrie IndieWire. Cea de-a noua ediţie a Festivalului de Film Românesc de la New York - Making Waves: New Romanian Cinema se desfăşoară în perioada 4 - 8 decembrie, la Film Society of Lincoln Center, iar, între 5 şi 9 decembrie, o selecţie de pelicule din programul evenimentului va fi proiectată la Jacob Burns Film Center în Westchester. http://www.mediafax.ro/cultura-media/indiewire-cainele-japonez-reimprospateaza-profund-cinematografia-tudor-jurgiu-un-real-talent-13706683

PRELUARE COMUNICATE DE PRESĂ Comunicatele de presă legate de a noua ediţie a Making Waves au fost publicate de unele din cele mai importante canale de presă din România, dintre care amintim: Hotnews, Mediafax, Business Magazin, Gândul, Dilema Veche, Cotidianul, Feeder, Cinemagia, Agerpres, Veioza Arte, Amosnews, Film Reporter, Sub 25, România Pozitivă, Radio Romania Cultural, Şapte Seri. O parte din comunicatele de presă publicate prin intermediul acestor canale pot fi accesate urmând linkurile de mai jos: http://www.mediafax.ro/cultura-media/making-waves-succes-la-new-york-peste-2-300-de-spectatori-la-selectia-concentrata-de-film-romanesc-13721764 http://www.mediafax.ro/cultura-media/festivalul-de-film-romanesc-making-waves-recomandat-de-the-new-york-times-indiewire-si-wall-street-journal-13711411 http://www.mediafax.ro/cultura-media/regizorul-stere-gulea-invitat-special-la-festivalul-making-waves-la-new-york-13649872 http://www.mediafax.ro/cultura-media/arta-versus-politica-si-teme-controversate-la-festivalul-making-waves-de-la-new-york-13684297 http://www.hotnews.ro/stiri-film-18342245-festivalul-film-romanesc-making-waves-inainte-start.htm http://www.hotnews.ro/stiri-film-18723605-arta-versus-politica-festivalul-making-waves-new-romanian-cinema-2014.htm http://www.hotnews.ro/stiri-film-18841685-making-waves-succes-pentru-filmul-romanesc-new-york-peste-2-300-spectatori-participat-proiectii.htm http://www.cotidianul.ro/making-waves-inainte-de-start-252441/ http://www.businessmagazin.ro/actualitate/festivalul-de-film-romanesc-making-waves-recomandat-de-the-new-york-times-indiewire-si-wall-street-journal-13711748 http://www.gandul.info/cultura/making-waves-succes-la-new-york-peste-2-300-de-spectatori-la-selectia-concentrata-de-film-romanesc-13721924 http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/making-waves-un-mare-succes-filmul-romanesc-new-york

http://www.feeder.ro/2014/12/04/making-waves-2014-film-society-of-lincoln-center-new-york/ http://www.cinemagia.ro/stiri/arta-versus-politica-evenimente-speciale-la-making-waves-new-romanian-27099/ http://www.cinemagia.ro/stiri/arta-versus-politica-evenimente-speciale-la-making-waves-new-romanian-27099/ http://www.agerpres.ro/cultura/2014/11/26/regizorul-stere-gulea-este-invitatul-special-al-festivalului-filmului-romanesc-la-new-york-13-20-34 http://veiozaarte.ro/de-citit-2/insert/making-waves-filmul-si-realitatea-romaneasca-dialog-la-new-york.html http://www.amosnews.ro/making-waves-elogiat-new-york-times-2014-12-10 http://www.sub25.ro/stiri/filmul-romanesc-face-valuri-la-new-york-2974.html http://www.filmreporter.ro/27-11-2014-stere-gulea-invitat-special-la-making-waves-trailerul-si-brosura-festivalului/ http://www.filmreporter.ro/02-12-2014-drepturile-omului-rusia-puse-discutie-la-making-waves/ http://www.filmreporter.ro/29-10-2014-making-waves/ http://www.radioromaniacultural.ro/making_waves_inainte_de_start-22258 http://www.radioromaniacultural.ro/making_waves_din_nou_elogiat_in_the_new_york_times-24965 http://www.radioromaniacultural.ro/making_waves_filmul_si_realitatea_romaneasca_in_dialog_la_new_york-23945 http://www.radioromaniacultural.ro/arta_versus_politica_evenimente_speciale_la_making_waves_new_romanian_cinema_2014-24533 http://www.sapteseri.ro/articole/articol/6448